Romania, Viitoare Granita Externa Estica a Uniunii Europene
LUCRARE DE LICENȚĂ
România, viitoare graniță externă estică a Uniunii Europene
Cuprins
Introducere
CAPITOLUL I – Uniunea Europeană: un parteneriat economic și politic unic în lume
1.1 Extinderile anterioare ale Uniunii
1.2 Criteriile de aderare
1.3 Procedura negocierilor, capitole de negociere și clauze de salvgardare
1.4 Candidații la aderare – România și Bulgaria
1.5 Tratatul de la Amsterdam privind extinderea Uniunii Europene
1.6 Extinderea spre Europa Centrala si de Est. Logici si conditionari. Statutul Romaniei in Uniune
1.7 Rezumat istoric al relațiilor România – Uniunea Europeană
1.8 Acordul European privind adeziunea cu UE
1.9 Strategia de preaderare. Parteneriatul de aderare
1.10 Etapa pre-aderării la Uniunea Europeană – programul national de pregatire pentru aderarea Romaniei
1.11 Opinia publica din Romania în privința aderării țării la UE
CAPITOLUL II – Extinderea spre Est: proces global, inclusiv și evolutiv
2.1 România și Bulgaria din 1945 până în prezent. Țări fost comuniste pretendente la integrarea în Marea Comunitate
2.2 România ca actor politic Central și Est European
2.3 România – viitoare graniță externă estică în UE
2.4 România si zona Schengen
2.5 Mecanismul de Cooperare și Verificare pentru România
2.6 Agenda 2000
2.7 Primul Raport de monitorizare a țărilor candidate la UE – publicat de Comisia Europeană în octombrie 2005. Al doilea Raport al Comisiei Europene din mai 2006
Capitolul III – Perioada post-aderare 2007-2013
3.1 Tratatul de aderare al României și Bulgariei la Uniunea Europeană
3.2 Progresele realizate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare la UE și date privind economia României înainte și după aderare
3.3 Securitatea si apararea in constructia europeana. Pozitia Romaniei
3.4 Avantaje, dezavantaje, riscurile si implicatiile monedei unice europene
CAPITOLUL IV – Studiu de caz: România post-aderare: Problema referendumului din 2012
4.1 Istoric și evenimente
4.2 Suspendarea Președintelui Traian Băsescu
4.3 Protestele din primavara lui 2012
4.4 Monitorul oficial din august 2012
4.5 Sondaje, Exit poll-uri și rezultatele finale
4.6 Controverse
CAPITOLUL V – Concluzii
BIBLIOGRAFIE
Introducere
Uniunea Europeană (UE) este un parteneriat politic și economic unic în lume, încheiat între 28 de state situate pe continentul European. UE a fost constituită ca urmare a celui de-al Doilea Război Mondial, cu scopul de a crea o cooperare economică și diplomatică, dorind să prevină viitoarele conflicte militare.
La baza realizării Uniunii stă ideea creării unei industrii siderurgice franco-germane, o idee ce l-a inspirat pe viitorul părinte fondator al uniunii – Robert Schumann, să formeze Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului ( CECO ) în 1951, având in componentă țările: Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța, Italia și Germania De Vest. Conceptul uniunii Europene a fost susținut intens de Statele Unite.
În 1957 cele 6 state fondatoare au format Comunitatea Economică Europeană ( CEE ) ca prima formă de piață comună. Simultan cu CEE, s-a înființat și Comunitatea Europeană a Atomului (CEA , astăzi EUROATOM ) ce avea ca scop folosirea pașnică a energiei nucleare. Aceste trei comunități europene – CECO , CEA și CEE urmau să se completeze reciproc fiind de sine stătătoare. Din 2001 CECO a fost integrat în CEE încetând să mai existe oficial în anul următor.
România a recunoscut pentru prima dată Comunitatea Economică Europeană în anul 1980 și a creat relații diplomatice cu UE încă din 1990 după căderea blocului comunist. Din 1995 România și-a exprimat interesul de a adera la UE. Astfel, începând cu anul 2000, Comisia Europeană ( CE ) a început negocierea în privința aderării sale.
Obiectivul nostru de obținere al statutului de membru cu drepturi depline a fost atins în anul 2007 după ce în prealabil ni s-a cerut rezolvarea a două probleme decisive integrării și anume: eradicarea corupției și aplicarea noii reforme. Alte recomandări privind problemele ce trebuiau rezolvate includeau o mai mare independența acordată sistemului judiciar, libertatea de opinie a presei sau oprirea abuzurilor făcute de poliție.
Pentru a adera, Comisia Europeană monitorizează permanent și face o analiză detaliată a țării vizate, care este transmisă mai departe Parlamentului European. Raportului țării noastre i-au fost aduse doar câteva mici modificări, reacția României fiind aceea de a crea numeroase planuri de acțiune asupra acestora pentru intreagă perioada de pre-aderare. Tratatul de uniune cu UE a fost semnat în aprilie 2005 în Luxemburg, moment în care România a devenit membru observator activ cu posibilitatea de a participa la majoritatea întâlnirilor din instituțiile UE . Raportul Comisiei Europene de mai târziu a arătat cum România a progresat semnificativ referitor subiectului integrării. De asemenea , Eurobarometrul desfășurat la sfârșitul anului 2005 a arătat că peste jumătate din populația română susținea deja ideea de aderare. Integrarea a devenit oficială în ianuarie 2007 fără a avea însă acces la zona Euro.
Interesul Uniunii în România constă și în poziționarea geografică ce oferă posibilitatea unor noi granițe către Europa de Est, Orientul Mijlociu, Turcia și Asia, astfel putându-se impune un regim de vize pentru statele Est Europene.
UE e formată din șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul Uniunii Europene, Comisia Europeană, Consiliul European, Banca Centrală Europeană, Curtea de Justiție a Uniunii Europene și Curtea Europeană de Conturi. Parlamentul și Consiliul Uniunii Europene au rol legislativ, Comisia și Consiliul European – rol executiv. Zona euro e controlată de Banca Centrală Europeană iar aplicarea legislației europene și a tratatelor este reglementată de Curtea Curopeană de Justiție. Bugetul UE este finanțat din surse incluzând un procent al venitului net brut al fiecărei țări membre, fondul fiind cheluit pe eforturi de a rezolva probleme din cele mai diverse.
Președintele Parlamentului European actual este Martin Schultz, cel al Consiliului este Herman Van Rompuy și cel al Comisiei – Jose Manuel Barroso.
Ca simboluri europene, pe steagul Uniunii, cele 12 stele reprezintă idealurile de unitate, solidaritate și armonie între oamenii cetățeni. Mottoul “Unitate în Diversitate” arată cum europenii s-au adunat pentru a lucra înspre pace și prosperitate, fiecare dintr-o altă cultură și limba. Ziua Europeană se sărbătorește pe 9 mai.
În 2012, UE a primit premiul Nobel pentru pace, fiind recompensată pentru muncă adusă în domeniul menținerii păcii, a reconcilierii, a democrației și a drepturilor omului.
CAPITOLUL I
1.1 Extinderile anterioare ale Uniunii Europene
Uniunea Europeană este un parteneriat economic și politic între 28 de state care împreună acoperă mare parte din continentul Europei.
A fost creat ca și consecință a celui de-al doilea război mondial. Primele etape au fost cele de creare a unei cooperări economice – un concept de a ajuta țările ce tranzacționează între ele să fie mai interdependente economic și astfel, mai puțin dispuse spre războaie.
În anul 1951, 6 state au fondat CECO și mai târziu CE și EUROATOM: Belgia, Luxemburg, Olanda, Franța, Italia și Germania. Anii 1950 au fost puși sub negura Războiului Rece dintre Est și Vest. În 1957 s-a creat prima piață comună – CEE.
În anul 1973, Danemarca, Irlanda și Marea Britanie se alătură Uniunii Europene. Anii 1970 au adus războiul scurt Arab-Israelit ce a dus într-o criză energetică cât și alte probleme în Europa. Politicile regionale UE au început să transfere largi sume de bani în zonele sărace pentru infrastructură și noi locuri de muncă. La sfârșitul anilor 1970, cetățenii UE au putut pentru prima dată să își voteze candidații în mod direct.
În anul 1981, Grecia devenea membră a Uniunii, iar Spania și Portugalia au aderat în anul 1986. În același an, Actul Unic European (AUE) este semnat, vizând relansarea procesului de construcție europeană în vederea realizării pieței interne. În 1989, a cazut Zidul Berlinului și concomitent, ultimele regimuri comuniste din Europa.
În anul 1993, Piața Unică a ajuns să dețină “patru libertăți” : libertatea de mișcare a bunurilor, serviciilor, persoanelor și a banilor. În anii 1990, s-au semnat două tratate – Tratatul de la Maastricht (1993) și Tratatul de la Amsterdam (1999). Austria, Finlanda și Suedia aderau în 1995. În acest timp, UE deja acorda sprijin unor milioane de tineri ce studiază la universități din statele membre.
Noul mileniu a adus moneda Euro în multe țări ce aparțin Uniunii. După atentatul terorist asupra turnurilor gemene din New York, USA, comunitatea europeană a început să lucreze și mai legată în vederea stopării crimelor de orice fel din zona sa. În 2004 s-a desfășurat cel mai mare “val de extindere” din istoria UE, cu 10 noi state adăugate : Cehia, Estonia, Cipru, Letonia, Lituania, Ungaria, Malta, Polonia, Slovacia și Slovenia. România și Bulgaria s-au alaturat în 2007. Criză financiară a lovit economia globală în septembrie 2007 începând cu Statele Unite ale Americii, creând dificultăți economice mondiale și agravându-se în anul 2008 din cauza prăbușirii burselor de valori din intreaga lume. Ultima țară, Croația, a devenit membru în 2013 ca al doilea stat ex-Iugoslav după Slovenia. Perspectiva Europeană rămâne deschisă încă asupra ideii de integrare a zonei Balcanice de Vest.
Viitorii candidați la rolul de membru sunt Turcia, Serbia, Muntenegru, Islanda și fosta republică Iugoslavă Macedonia. În ceea ce privește potențialii candidați, aceștia sunt: Albania, Kosovo (cu statut disputat) și Bosnia și Herțegovina.
1.2 Criteriile de aderare
România a aderat la trei ani după ultima extindere care a cuprins zece state din Europa Centrală și de Est și din zona mediteraneană, la nivel intern existând, pe de o parte, temeri din partea populației legate de creșterea prețurilor, închiderea unor întreprinderi, creșterea impozitelor, dar și pe de altă parte speranțe în investiții străine, dezvoltarea agriculturii și reducerea corupției.
Logica integrării europene o reprezintă federalismul economic, în care realizarea unei piețe unice între statele membre presupune o reală optimizare a ansamblului condițiilor producției și circulației persoanelor, bunurilor și serviciilor, iar o astfel de armonizare nu se poate efectua decât dacă toate statele membre sunt de acord cu transferurile de suveranitate/competență în favoarea integrării. Astfel, UE are și implicați politice. Se vede deci cum de la o simplă piață comună (potrivit tratatului de la Roma – 1957) CE s-a orientat (prin tratatul de la Maastricht) către faptul instituirii unei economii monetare, prin crearea monedei unice.
În conformitate cu articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, orice stat european care respectă principiile pe care se bazează UE poate aplica pentru statutul de membru.
Negocierile de aderare au loc într-un cadru stabilit de Consiliu, la propunerea Comisiei, după ce statul doritor își adresează cererea de aderare Consiliului. Toate parlamentele, atât cel European cât și cel național sunt informate referitor acestei cereri.
Calitatea de membru presupune ca țara candidată să realizeze stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților, existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din Uniune. Calitatea de membru presupune și abilitatea candidatului de a-și asuma obligațiile de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.
“Negocierile privesc adoptarea acquis-ului comunitar. Acestea debutează cu o faza pregătitoare sau examinarea analitică a acquis-ului („screening”), efectuată de Comisie. Scopul screeningului este de a evalua gradul de pregătire a țării candidate, familiarizarea acesteia cu acquis-ul și identificarea capitolelor care urmează să fie deschise pe ba creșterea prețurilor, închiderea unor întreprinderi, creșterea impozitelor, dar și pe de altă parte speranțe în investiții străine, dezvoltarea agriculturii și reducerea corupției.
Logica integrării europene o reprezintă federalismul economic, în care realizarea unei piețe unice între statele membre presupune o reală optimizare a ansamblului condițiilor producției și circulației persoanelor, bunurilor și serviciilor, iar o astfel de armonizare nu se poate efectua decât dacă toate statele membre sunt de acord cu transferurile de suveranitate/competență în favoarea integrării. Astfel, UE are și implicați politice. Se vede deci cum de la o simplă piață comună (potrivit tratatului de la Roma – 1957) CE s-a orientat (prin tratatul de la Maastricht) către faptul instituirii unei economii monetare, prin crearea monedei unice.
În conformitate cu articolul 49 din Tratatul privind Uniunea Europeană, orice stat european care respectă principiile pe care se bazează UE poate aplica pentru statutul de membru.
Negocierile de aderare au loc într-un cadru stabilit de Consiliu, la propunerea Comisiei, după ce statul doritor își adresează cererea de aderare Consiliului. Toate parlamentele, atât cel European cât și cel național sunt informate referitor acestei cereri.
Calitatea de membru presupune ca țara candidată să realizeze stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților, existența unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din Uniune. Calitatea de membru presupune și abilitatea candidatului de a-și asuma obligațiile de membru, inclusiv aderarea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.
“Negocierile privesc adoptarea acquis-ului comunitar. Acestea debutează cu o faza pregătitoare sau examinarea analitică a acquis-ului („screening”), efectuată de Comisie. Scopul screeningului este de a evalua gradul de pregătire a țării candidate, familiarizarea acesteia cu acquis-ul și identificarea capitolelor care urmează să fie deschise pe baza criteriilor de referință („benchmarks”). Aceste criterii de referință se referă la etapele pregătitoare esențiale pentru viitoarea aliniere și respectarea obligațiilor contractuale în temeiul acordurilor de asociere conexe acquis-ului. Consiliul decide în unanimitate eventualele criterii de referință sau deschiderea unui capitol de negociere pe baza recomandărilor Comisiei.”
Criteriile de la Copenhaga sunt o serie de condiții politice și economice stabilite de către șefii de stat și de guvern ai statelor membre, la reuniunea Consiliului European de la Copenhaga în anul 1993. În cele din urmă însă , Consiliul este cel care decide cu privire la aderarea unei țări prin decizie unanimă, după consultarea Comisiei și după avizul dat de Parlamentul European , ceea ce înseamnă că Parlamentul European trebuie să aprobe decizia Consiliului .
În linii mari, criteriile de la Copenhaga pot fi împărțite în trei condiții, care trebuie îndeplinite înainte de luarea unei decizii cu privire la devenirea unei țări membre UE:
Criteriul politic : „Țara trebuie să aibă instituții stabile care să garanteze democrația , statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților.”
Criteriul economic : „Această țară trebuie să aibă o economie de piață funcțională și trebuie să fie capabilă să reziste la presiunea concurenței și forțelor pieței din Uniunea Europeană.”
Criteriul presupunând capacitatea de a încorpora întregul corp de legi și reglementările UE în acquis-ul comunitar : „Capacitatea de a-și asuma obligațiile de stat membru care decurg din dreptul și politicile UE (sau acquis-ul comunitar), inclusiv adeziunea la obiectivele uniunii politice, economice și monetare.”
Nu există o definiție a ceea ce se înțelege prin " un stat european ", dar , atunci când Maroc a aplicat pentru aderarea la UE în 1987 , cererea a fost respinsă într-un aviz al Comisiei pe motiv că Marocul nu a fost o țară europeană .
1.3 Procedura negocierilor, capitole de negociere și clauze de salvgardare
Conduita negocierilor de aderare în Uniunea Europeană:
1) Cadrul de negociere – Negocierile de aderare au loc pe baza așa-numitului cadrul de negociere, cu accent pe condițiile pe care țara candidată le va adopta, punând în aplicare acquis-ul comunitar, împărțit în 35 de capitole tematice .
2) Prima conferință inter-guvernamentală de negociere – Negocierile de aderare se desfășoară în cadrul unei conferințe interguvernamentale de state membre ale UE, pe de o parte, și țara candidată, pe de altă parte .
Prima reuniune a Conferinței de negociere interguvernamentală este un reper politic important, deoarece constituie începerea oficială a negocierilor cu experții UE. Este o oportunitate de a face schimb de poziții generale între UE și țara candidată și pentru a prezenta echipele de negociere propunând calendarul reuniunilor în cadrul procesului de screening care precede negocierile substanțiale și fiecare întâlnire ulterioară a conferinței inter-guvernamentale în cazul în care anumite capitole a " acquis-ului " sunt negociate ( în mod normal, pe marginea Consiliului European, Consiliul Afacerilor Generale și Consiliului Afacerilor Externe ) .
3 ) „Screening-ul” Legislativ – Până în prezent, în practica de extinderi ale UE (cu excepția cazului tării Muntenegru), etapa de deschidere a negocierilor de aderare a fost urmată de faza screening-ului de analiză a legislației din țara candidată și evaluarea măsurii în care a fost aliniat cu acquis-ul comunitar, pentru fiecare capitol de negociere.
Unul dintre obiectivele de baza ale screening-ul este de a identifica diferențele existente între legislația dintr-o țară candidată și a acquis-ului UE , în fiecare dintre capitolele de negociere. În urma analizei, țara candidată va fi așteptată să demonstreze că va fi în măsură să accepte pe deplin acquis-ului UE și diferențele identificate în legislație sau că intenționează să solicite o anumită perioada de tranziție în totalitate cu ordinea, alinierea și punerea în aplicare a legislației. Ca o curiozitate, negocierile de aderare sunt mai mari în importanță decât negocierile cu privire la termenele de punere în aplicare.
Fazei de screening de analiză a legislației începe cu așa-numitul screening explicativ. Ulterior, evaluarea se va face, prin așa-numitul screening-ul bilateral, de la nivelul de aliniere al sistemului juridic al țării candidate cu acquis-ul UE și se va stabili ce mai trebuie făcut pentru a realiza alinierea cu acquis-ul UE.
După întâlnirile de screening adică după încheierea de screening bilateral, CE va prezenta statelor membre un raport ce conține recomandări cu privire la începerea negocierilor privind un capitol specific sau deschiderea unor criterii de referință pentru anumite capitole. Criteriile de referință sunt legate de cererile de adoptarea anumitor strategii și planuri de acțiune, care îndeplinesc obligațiile contractuale față de UE si care pun în aplicare Acordul de Stabilizare și Asociere sau solicită și adoptă legi noi. Deschiderea negocierilor pentru care au fost stabilite criteriile de referință poate începe numai după ce Consiliul UE decide că țara candidată a îndeplinit aceste criterii de referință .
4 ) Proiectul de poziție comună a Uniunii Europene
După prezentarea poziției de negociere a țării, CE va prezența Consiliului UE pentru adoptarea proiectul de poziție comună a Uniunii Europene în cazul în care UE poate nota că:
Țară candidată a realizat în capitolul special un nivel suficient de aliniere la acquis-ul comunitar și că noi negocieri cu privire la acest capitol nu au fost necesare
În cele mai multe cazuri, UE va concluziona că nivelul de aliniere nu permite ca majoritatea capitolelor să fie închise temporar și tot UE va determina ce referință de închidere va trebui să le îndeplinească ca candidată înainte de a putea fi închis capitolulul
Pentru capitolele deosebit de importante, UE va stabili repere temporare sau provizorii și numai după îndeplinirea acestora, criteriile de referință de închidere vor fi definite
Mai mult decât atât, în poziția sa comună, UE va solicita țării candidate să prezinte informații și analize suplimentare , în special în domeniile pentru care au fost solicitate perioade de tranziție sau derogări.
5 ) Deschiderea capitolelor – Pe baza propunerii Comisiei , Consiliul UE decide în unanimitate, la deschiderea negocierilor unui anumit capitol, care este urmată de organizarea unei conferințe inter-guvernamentale cu privire la toate capitolele ( în mod normal, pe marginea Consiliului European , Consiliul Afacerilor Generale sau Consiliul afacerilor Externe ).
În cazuri rare în care nu există repere intermediare și puncte de referință de închidere , un capitol poate fi deschis și închis în aceeași conferință inter-guvernamentală. Cu toate acestea, atunci când valorile de referință menționate anterior nu există, țara candidată va continua să lucreze la îndeplinirea lor și se vor prezenta în mod regulat rapoarte privind progresele înregistrate.
6 ) Negocierile și închiderea capitolelor – Negocierile cu privire la anumite capitole pot fi deschise și închise temporar în cadrul unei conferințe inter-guvernamentale.
În cazul în care Comisia constată că referințele au fost îndeplinite, capitolul poate fi închis în mod oficial la o conferință inter-guvernamentală, cu condiția ca guvernele tuturor statelor membre să fie mulțumite de progresele înregistrate de țara candidată.
În caz de încălcare gravă a principiilor de baza ale UE, Consiliul poate decide, la recomandarea Comisiei sau a unei parți terțe din statele membre ale UE, cu privire la suspendarea temporară a negocierilor și condițiile pe care candidatul trebuie să le îndeplinească înainte ca negocierile să fie reluate.
Durata negocierilor depinde în mare măsură de perioada de timp în care țara candidată va fi gata să respecte pe deplin obligațiile care provin de la aderarea la Uniune. Pe de altă parte, acesta depinde și de disponibilitatea UE de a admite noi state membre.
7) Închiderea tuturor capitolelor – Dacă negocierile privind aderarea la UE se încheie și atât UE cât și țara candidată au ajuns la un acord cu privire la toate cele 35 de capitole, totul devine confirmat de către Consiliul European.
8) Semnarea Tratatului de aderare – Rezultatele negocierilor sunt încorporate în proiectul Tratatului de aderare, care cuprinde: data aderării, rezultatele de negociere, condițiile de aderare și măsuri tranzitorii în zonele identificate de către Comisie ca necesitând o armonizare suplimentară, de adaptare a instituțiilor și a acordurilor, distribuția voturilor în UE, Consiliul și Parlamentul European ( PE ), numărul de membrii ai Parlamentului European prevăzut de țara candidată, etc.
Tratatul va fi examinat de către Comisie și de Parlamentul European înainte ca o decizie unanimă sa fie adoptată de către Consiliul Uniunii Europene. Tratatul este, ulterior, semnat de țara candidată și de către reprezentanții tuturor statelor membre ale UE .
9) Ratificarea de membru cu drepturi depline – În perioada dintre încheierea Tratatului de aderare și data aderării avută în vedere, Tratatul este supus ratificării în statele membre ale UE și statul la care se aderă. Numai după ce ratificarea a fost finalizată în toate statele de mai sus, țara candidată va devenit un membru cu drepturi depline în Uniunea Europeană.
Uniunea Europeană, ca orice stat membru OMC, poate impune așa-numitele măsuri de "salvgardare", atunci când se confruntă cu creșteri bruște și semnificative ale importurilor, care cauzează un prejudiciu industriei în cauza. Până în prezent, Uniunea Europeană a fost foarte reticentă în a folosi acest instrument. Un motiv pentru acest lucru poate fi faptul că aceste măsuri de salvgardare sunt întotdeauna impuse erga omnes (față de toate țările din lume și nu numai împotriva celor care sunt în principal responsabile pentru prejudiciu), făcând utilizarea acestui instrument mult mai problematic pentru țările mari și respectiv, dezvoltate. Țările în curs de dezvoltare, pe de altă parte, nu ezită să deschidă cazuri. Având în vedere acest lucru, există o nevoie pentru întreprinderile din UE să fie extrem de vigilente cu privire la utilizarea măsurilor de salvgardare de către țările terțe, atât în ceea ce privește îndeplinirea condițiilor pentru aplicarea lor (astfel cum este prevăzut si în Acordul OMC privind măsurile de salvgardare), precum și modul în care acestea sunt puse în aplicare. Într-adevăr, intervenția industriei, în coordonare cu Comisia Europeană, poate duce la o serie de rezultate pozitive, cum ar fi non-impunerea unor măsuri de salvgardare sau cel puțin non-impunerea de măsuri preliminare în lipsa unor "situații critice". Această poate duce, de asemenea, la o " personalizare " a măsurilor de salvgardare, deși poate produce excluderea produselor din domeniul de aplicare a măsurilor sau de adoptarea unor contingențe tarifare rezonabile. Pe de altă parte, industria UE s-ar putea aștepta în mod legitim ca UE să fie pregătită să recurgă la astfel de măsuri în cazul în care condițiile sunt îndeplinite în anumite circumstanțe. O astfel de mutare ar putea fi cu atât mai relevantă în sectorul agro-alimentar în cazul în care, în cadrul Rundei de la Doha, companiile europene vor pierde treptat posibilitatea de a folosi măsurile de salvgardare speciale pe domeniu agricol, care s-a bazat pe volumul și plafoanele de prețuri .
Concret, în iunie 2004 , UE a decis să stabilească o nouă " clauză de salvgardare " pentru România ( și Bulgaria ), care sa poate amâna aderarea cu un an dacă țările nu reușeau să își îndeplinească obiectivele. O astfel de întârziere necesita o decizie unanimă a Consiliului.
1.4 Candidații la aderare
Aderarea la Uniunea Europeană este prevăzută în articolul 49 al Tratatului UE, ce stabilește că «orice stat european care îndeplinește anumite condiții poate solicita aderarea la UE și că aceasta trebuie să facă obiectul unui acord între statele membre ale Uniunii Europene și respectivul stat solicitant ».
Printre țările Europei Centrale și de Est care au depus o solicitare de aderare se numără: Turcia (14 aprilie 1990), Cipru (4 iulie 1990), Malta (15 iulie 1990), Ungaria (30 martie 1994), Polonia (7 aprilie 1994), România( 22 iunie 1995), Slovacia ( 27 iunie 1995), Letonia (27 octombrie 1995), Estonia (28 noiembrie 1995), Lituania (8 decembrie 1995), Bulgaria (14 decembrie 1995), Republica Cehă (17 ianuarie 1996), Slovenia (10 iunie 1996).
În urma integrărilor ulterioare, Uniunea Europeană a ajuns să cuprindă, în anul 2007, un număr de douăzeci și șapte de state membre cu drepturi depline, dar și obligații care decurg din statutul de membru al UE : Austria, Belgia, Bulgaria, Cehia, Cipru, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Lituania, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Suedia, Ungaria, Letonia.
1.5 Tratatul de la Amsterdam privind extinderea Uniunii Europene
1 mai 1999 a fost data la care a intrat în vigoare tratatul de la Amsterdam, cel care modifică Tratatul privind UE, precum și Tratatele instituind Comunitățile Europene. Prin acest Tratat, UE este, într-o anumită măsură, transformată, în sensul că sunt definite noi obiective, rolul cetățeanului este sporit iar caracterul democratic al instituțiilor este consolidat. Dacă până la Tratatul de la Amsterdam, construcția comunitară s-a dezvoltat în jurul obiectivelor economice, de la el înainte, accentul este pus pe responsabilitățile politice ale Uniunii.
Adoptarea acestul Tratat a venit din necesitatea de a oferi noi soluții problemelor nerezolvate de Actul Unic European și Tratatul de la Maastricht. Aceste probleme aveau în vedere și rolul și drepturile cetățenilor europeni, eficacitatea și caracterul democratic al instituțiilor europene, cât și responsabilitățile internaționale ale Uniunii. Prin conținutul său, Tratatul de la Amsterdam, reprezintă un tratat de modificare a Tratatelor Institutive. El cuprinde 3 părți : modificări aduse Tratatului privind UE, simplificarea tratatelor, dispoziții generale și finale. Acestora li se adaugă și Actul final, 13 protocoale și 58 de declarații comune (uni sau multilaterale).
1.6 Extinderea spre Europa Centrală și de Est. Logici și condiționări. Statutul României în Uniune
În cazul țărilor din Europa Centrală și de Est, rațiunile integrării au fost mult mai complexe, ținând cont atât de securitate, cât și de obiectivele economico-politice și social-culturale. Nu există altă alternativă ideologică sau paradigmă sistemică pentru Europa Centrală și de Est decât cea legată de “return to Europe”, încadrată analitic în studiile privind lărgirea UE.
Aderarea țărilor din Europa Centrală și de Est a fost caracterizată de anumite condiționări impuse de Consiliul European de la Copenhaga din iunie 1993, ceea ce i-a determinat pe unii analiști să fie mai critici cu privire la politicile Uniunii față de zona mediană și de principiul egalității în negocierile de aderare. Cu toate acestea, așa cum afirmă Paul Magnette: “Intrarea în Uniunea europeană a zece noi state este fără îndoială evenimentul major al deceniului. Realizarea Marii Europe de la Baltică la Mediterana și, în curând, de la Atlantic până la Marea Neagră constituie o etapă esențială în istoria acestei regiuni a lumii”.
Problematica lărgirii a constituit un subiect frecventat de teoreticienii relațiilor internaționale, mai ales de cei interesați de problematica integrării europene. Literatura de specialitate s-a orientat spre trei dimensiuni care se referă la politici de lărgire ale UE precum politicile țărilor candidate, politicile statelor membre privind lărgirea, politicile UE și impactul lărgirii. Analiza , în acest caz, a avut în vedere procesul de decizie, actele formale sau instituțiile orizontale. Două curente teoretice pot fi identificate în analiza lărgirii: raționalismul și constructivismul instituțional.
Explicațiile raționaliste se bazează pe: explicarea preferințelor statelor candidate și ale statelor membre UE și explicarea deciziilor organizării colective a lărgirii cu privire la nivelurile macropolitice. Rațional-instituționaliștii descriu o lume în care factorii sunt preocupați de maximizarea preferințelor economice și de securitate. În cazul unei divergențe de interese, actorii apelează la negocieri al căror scop este de a căuta o balanță între costuri și beneficii. Din acest punct de vedere, lărgirea este și un test pentru a arata distribuirea puterii între membrii UE, dar în egală măsură pune în lumină, conform teoriei jocurilor, capacitatea organizației de a-și maximiza beneficiile economice, politice sau de securitate și de a reduce costurile impactului aderării noilor membrii asupra economiei, bugetului și instituțiilor acesteia.
În ceea ce privește membrii UE, aceștia încearcă, de asemenea, să maximizeze partea lor din beneficiile colective și să minimizeze contribuția lor la costurile lărgirii. Există trei logici ale politicii de lărgire a UE: logica eficienței, cea a identității și logica argumentării.
La baza logicii eficienței se află teoria alegerii raționale. Pe baza unor înțelegeri, statele membre ale UE își definesc “a priori” preferințele în funcție de interesele lor particulare și în concordanța cu mediul tehnic de bază, exprimat printr-o procedură comună. Raporturile de putere se stabilesc între diferiți actori și se bazeaza pe coerciție, compensație sau convingere. Limita relațiilor de putere are în vedere atât interesele particulare ale actorilor cât și capacitatea lor de negociere. În acest caz, instituțiile politice sunt consecința acțiunii politice, a planurilor practice de întărire a înțelegerilor și rezolvării dilemelor acțiunii colective. Acest tip de logică consideră guvernele statelor membre ale UE drept cel mai important actor în cadrul UE, care pe baza intereselor și a asteptarilor acțiunii lor politice, își definesc preferințele înaintea fazei finale a procesului decizional unional, acționând pentru maximizarea câștigurilor lor.
Logica argumentării (Habermas), este fundamentată pe teoria acțiunii comunicative, pe efectele discursului. Vorbim deci de un proces de comunicare colectivă opus negocierii, ce caută consensul în logica acțiunilor discursive și a normelor colective. Se caută , întotdeauna, cel mai bun argument. Actorii sunt considerați raționali nu numai atunci când acționează în conformitate cu interesele lor, ci, de asemenea, când se supun normelor și principiilor acceptate de toți și pot să-și explice și să-și justifice acțiunile. În cazul acesta, legitimitatea e determinată de argumentare, în defavoarea identității sau eficienței.
Logica identității aparține, ca mod de explicare, constructivismului instituționalist, pornind de la ideea că normele și principiile influențează negocierile dintre statele membre și candidate, dintre acestea și instituțiile Uniunii. Conform acestei teorii, raționalitatea actorilor este considerată mai degrabă contextuală decât instrumentală, derivând din identitatea comunității căreia actorii amintiți îi aparțin. Constructivismul ia în calcul și matricea culturală a țărilor candidate, cu concepte precum “socializarea” și “europenizarea”. De asemenea, e interesat de gradul în care actorii participă la definirea identității colective sau a crezurilor fundamentale.
Un rol extrem de important în lărgirea UE l-au avut, pe de-o parte, valorile democrației, iar pe de altă parte, contextul cultural. Procesul de decizie are în vedere construirea unei identități comune, fundamentul promovării unor obiective și viziuni comune statelor membre și celor candidate. Decizia colectivă este astfel subiectul identității, nu numai al eficienței. Ea caută să se dezvolte și să protejeze “the sense of WE-ness” și să stabilească limitele solidarității.
În ceea ce privește România, lipsa de profesionalism moștenită din regimul totalitar, disoluția unor alianțe din care statul făcea parte, precum CAER ( Comunitatea Europeană de Ajutor Reciproc) și Tratatul de la Varșovia (1991), au avut consecințe negative asupra acțiunilor politicii externe românești. La scurt timp după revoluția din decembrie 1989, creditul de imagine al României s-a diminuat simțitor, statul român confruntându-se cu o posibilă izolare în plan extern. Urmând exemplul vecinilor săi din Europa Centrală (Cehia, Slovacia, Ungaria și Polonia), România și-a exprimat în mod categoric dorința de a reveni în Europa, de a se integra în NATO și UE.
În pofida dorinței sale exprimate în mod evident, România a făcut un demers mai degrabă formal spre integrare, statul român fiind departe de criteriile de la Copenhaga din anul 1993 (statul de drept, apărarea drepturilor omului, a minorităților etnice, economie de piață funcțională care să reziste concurenței din Piața Unică europeană, adoptarea acquis-ului comunitar).
Astfel, pentru a se plia exigențelor statutului de membru al UE din Europa Centrală și de Est, România trebuia să treacă rapid la o reforma radicală, mai ales în sistemul economic.
Au urmat apoi o serie de documente pe care România le-a semnat, prin care și-a manifestat dorința de a colabora cu instituțiile europene pentru îmbunătățirea condiției sale în interiorul structurilor Uniunii Europene. Vocea României se putea face auzită după atâția ani de opresiune comunistă.
1.7 Rezumat istoric al relațiilor România – Uniunea Europeană
România a fost prima țară din Europa Centrală și de Est care a stabilit relații oficiale cu Comunitatea Europeană.
Încă din anul 1980, a fost încheiat un acord comercial între Comunitatea Europeană și România, fiind ulterior suspendat de către Comunitate din cauza încălcării drepturilor omului în perioada regimului comunist.
Intențiile noastre, manifestate prin voință exprimată la nivel statal, își au originea în etapa premergătoare a anului 1989. După un debut ratat în 1990, relațiile Românei cu UE cunosc, treptat, îmbunătățiri. Astfel, în 1991, intră în vigoare Acordul de comerț și cooperare, care, ulterior, este înlocuit cu Acordul interimar, acesta fiind, la rândul sau, înlocuit, în februarie 1995, cu Acordul european instituind o asociere între România și Comunitățile europene (și statele membre ale acestora).
Cronologic vorbind, la 22 iunie 1995, țara noastră a depus, împreună cu cererea oficială de aderare la UE și “Strategia Națională de Pregătire a Aderării României la UE”, strategie prin care se ofereau unele soluții privind modalitățile de atingere a standardelor europene în diferite domenii. La 1 august 1996 a intrat în vigoare Protocolul adițional la Acordul european de asociere, semnat la 30 iunie 1995. În vederea monitorizării modulului de implementare al acordului european de asociere, precum și pentru pregătirea procesului de aderare, au fost realizate o serie de mecanisme româno-comunitare și anume: Consiliul de Asociere – la nivelul ministerelor, Comitetul de Asociere – la nivel guvernamental și Comitetul Interparlamentar de Asociere.
La 25 iulie 1996, a fost depus la Bruxelles răspunsul României la chestionarul Comisiei Europene privind pregătirea avizului asupra cererii de aderare UE.
Dacă până la Consiliul European de la Helsinki din decembrie 1999, România făcea parte din “grupul doi”, începând cu anul 2000, România a început negocierile în vederea aderării UE, punând în aplicare teza “startului comun și finishului diferențiat” (teza preluată din sport, în sensul în care negocierile încep în același timp cu toate statele asociate, dar sunt încheiate gradual, treptat, cu fiecare stat în parte, în măsură în care sunt îndeplinite criteriile de aderare).
1.8 Acordul European privind adeziunea cu UE
După anul 1990, Consiliul European a pus în discuție posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre țările Europei Centrale și de Est. În acest scop, toate țările candidate la aderare au încheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care prevăd instaurarea unei zone de comerț liber și modalitățile instituționalizate de dialog între guvernele acestor țări și instituțiile comunitare, precum și domeniile care fac obiectul noilor relații între cele două părți.
Inițiativa extinderii UE a fost materializată oficial la Consiliul European de la Copenhaga din anul 1993.
Acordul European “instituind o asociere între România, pe de o parte, Comunitățile Europene și statele membre ale acestora, pe de altă parte”, constituie baza legală a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la Bruxelles, la 1 februarie 1993, ratificat prin Legea nr. 20/ 1993 și a fost publicat în Monitorul Oficial din 12 aprilie 1993. Preambulul Acordului este lansat astfel:
“România, pe de o parte, și Regatul Belgiei, Regatul Danemarcei, Republica Federală Germania, Republica Elenă, Regatul Spaniei, Republica Franceză, Irlanda, Republica Italiană, Marele Ducat al Luxemburgului, Regatul Olandei, Republica Portugheză, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, părți contractante la Tratatul de instituire a Comunității Economice Europene, la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului și la Tratatul de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice, denumite în continuare state membre , și Comunitatea Economică Europeană, Comunitatea Europeană a Energiei Atomice și Comunitatea europeană a cărbunelui și oțelului, denumite în continuare Comunitatea, pe de altă parte, luând în considerare importanța legăturilor tradiționale existente între România, Comunitate, statele sale membre, precum și valorile comune pe care le împărtășesc, recunoscând voința României și Comunității de a întări aceste legături și de a stabili relații strânse și durabile, bazate pe reciprocitate, care să permită României să ia parte la procesul de integrare europeană, întărind și amplificând în acest fel, relațiile stabilite în trecut, îndeosebi prin Acordul de comerț și cooperare comercială și economică, semnat la 22 octombrie 1990, luând în considerare oportunitățile pentru o relație de o nouă calitate, oferite de apariția unei noi democrații în România, luând în considerare angajamentul României, al Comunității și al statelor sale membre de a întări libertățile politice și economice, care constituie însăși baza asocierii, recunoscând necesitatea de a continua și finaliza, cu asistență din partea Comunității, procesul de tranziție al României spre un nou sistem politic și economic care să respecte regulile statului de drept și drepturile omului, inclusiv drepturile persoanelor aparținând minorităților, să practice un sistem pluripartid, bazat pe alegeri libere și democratice și să asigure liberalizarea economică, în scopul instituirii unei economii de piață, luând în considerare angajamentul ferm al României, al Comunității și al statelor sale membre privind aplicarea deplină a tuturor principiilor și prevederilor conținute în Actul final al Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa (C.S.C.E.), în documentele finale de la Viena și Madrid, în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în documentul final al reuniunii C.S.C.E. de la Helsinki, intitulat « The Challenges of change », și în Carta Europeană a Energiei, conștiente de importanța acestui acord în stabilirea și întărirea unui sistem de stabilitate în Europa, bazat pe cooperare, având Comunitatea ca una din pietrele unghiulare ale acestui sistem, convinse că trebuie stabilită o legătură între deplina aplicare a asocierii, pe de o parte, și continuarea în România a reformelor politice, economice și juridice în curs de realizare, pe de altă parte, ca și introducerea factorilor necesari pentru cooperarea și apropierea reală între sistemele părților, mai ales în lumina concluziilor Conferinței C.S.C.E. de la Bonn, dorind să stabilească și să dezvolte un dialog politic regulat în problemele bilaterale și multilaterale de interes comun, convinse că prezentul acord va crea un nou climat pentru relațiile lor economice și, în special pentru dezvoltarea comerțului și a investițiilor, instrumente indispensabile pentru restructurarea economică și modernizarea tehnologică, dorind să stabilească o cooperare culturală și să dezvolte schimbul de informații, recunoscând faptul că obiectivul principal al României este să devină membru al Comunității și că, în viziunea părților, această asociere va ajuta România să realizeze acest obiectiv, au convenit asupra celor ce urmează (…)”
Acordul European stabilește formele dialogului politic permanent și cooperării economice între cele două părți, respectiv România și UE. Astfel, principiile generale enunțate în cele 126 articole și obiectivele procesului de asociere sunt următoarele:
“crearea cadrului instituțional pentru realizarea unui intens dialog politic;
sprijinirea eforturilor României pe calea dezvoltării economiei de piață și consolidarea democrației;
liberalizarea circulației mărfurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor;
crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperărilor economice, sociale, financiare și culturale”
Acordul European a intrat în vigoare la 1 februarie 1995, iar în iunie, în același an, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană. Părțile contractante la Acord și-au dat consensul și asupra prevederilor din cele șapte Protocoale care îl însoțesc.
Principiul fundamental pe care fiecare Acord European de Asociere se bazează implică susținerea proceselor de reforme politice și economice din statele Europei Centrale și de Est prin deschiderea accesului spre piața comunitară, mai puțin prin asistență economică directă și asigurarea unui mecanism de dialog politic structurat, precum a fost subliniat și anterior.
1.9 Strategia de preaderare. Parteneriatul de aderare
Strategia de preaderare
La finalul anului 1994, cu ocazia Consiliului European de la Essen, s-a prezentat o Strategie de preaderare, care să permită pregătirea statelor candidate pentru aderarea la UE. Dincolo de alte aspecte, marea deosebire dintre această extindere și precedentele o constituie elaborarea acestei strategii ce ar fi trebuit să facă din statele candidate membrii de fapt ai UE, încă înainte de a fi membri de drept. În această fază anterioară aderării la UE, relațiile UE- PECOS se desfășurau pe trei axe principale: dezvoltarea Acordurilor Europene de Asociere între UE și fiecare dintre cele zece PECOS; instituirea unui Dialog Structurat de caracter multilateral cu PECOS; elaborarea unui ghid de integrare în Piața Internă și generalizarea colaborării financiare prin programul PHARE.
Această Strategie a fost completată cu ocazia Consiliului European de la Luxemburg din 1997, cu Parteneriatul pentru aderare care, așa cum arăta Comisia, constituia axa principală a noii strategii consolidate de preaderare. Structura Strategiei de preaderare trebuie elaborată pornind de la criteriile cărora trebuie să le corespundă orice țară candidată la integrarea în UE. Aceste criterii sunt însăși cele de la Copenhaga, adoptate în iunie 1993, de către Consiliul European, discutate anterior, în cadrul capitolului I. Merită însă să le amintim, întrucât ele reprezintă baza strategiei de preaderare. Așadar, este vorba de criteriul politic, economic și cel al asumării obligațiilor de stat membru al UE, urmând ca ulterior, prin deciziile Consiliului European de la Madrid (decembrie 1995), ale Consiliului de la Luxemburg din 1997 și prin prisma prevederilor Tratatului de la Amsterdam, să se formuleze și un al patrulea criteriu, și anume acela al reformei administrației publice.
Parteneriatul de aderare
Parteneriatul de aderare concentra toate formele de ajutor destinate Europei Centrale și de Răsărit într-un cadru unic, având drept obiectiv adaptarea programelor naționale de pregătire a statelor candidate noului rol pe care acestea îl vor îndeplini, cel de membru al UE.
Astfel, Parteneriatul de Aderare stabilea pe de o parte, angajamentul concret al fiecărui stat candidat referitor la democratizare, stabilizare macro-economică, securitate nucleară, precum și cel referitor la elaborarea unui Program Național de Încorporare a Acquis-ului Comunitar (PNAR), în conformitate cu un calendar precis și centrat pe o listă de priorități, ce diferă de la o țară la alta și ce urma, de asemenea, a fi în conformitate cu Avizul Comisiei pentru fiecare țară în parte; pe de alta, decizia UE de a mobiliza toate resursele comunitare disponibile în vederea asigurării unei cât mai bune pregătiri a statelor candidate la aderare.
Parteneriatul de Aderare a fost propus de Comisie pentru a dezvolta o aliniere a legislației printr-o strategie de preaderare consolidată. Acestea se concentrează mult mai direct asupra ajutorului acordat de CEEC's(statele din Europa Centrală și de Est) pentru a adopta legislația comunitară decât programele anterioare de asistență PHARE, care au susținut restructurarea economică într-un cadru mult mai general.
Parteneriatul reprezintă o abordare mai rigidă decât Strategia de preaderare originală, guvernele membre sunt mult mai implicate și sunt șanse mai mici ca, Comisia să le poată folosi pentru a netezi calea spre negocierile de aderare. În plus, candidații au posibilități reduse de a-și stabili ritmul și conținutul, aceasta provocând critici vehemente, pentru că limbajul acestui parteneriat deghizează voalat impunerea priorităților UE. Este un document actualizat periodic, ce conține prioritățile pe termen scurt pentru îndeplinirea criteriilor de aderare la Uniune, stabilite la Copenhaga. Rolul său este deci acela de a orienta și sprijini eforturile țărilor candidate în perioada de preaderare. Prioritățile pe care acesta le stabilește constituie totodată și liniile directoare ale programelor naționale de aderare la Uniunea Europeană.
Urmărind liniile directoare stabilite de Parteneriat, în 1998, Guvernul României a dat publicității prima versiune a Programului Național de Aderare a României la UE (PNAR).
1.10 Etapa pre-aderării la Uniunea Europeană – programul național de pregătire pentru aderarea României la UE
Aderarea României la UE a constituit un obiectiv strategic fundamental pentru societatea românească. Pentru a trece concret la croirea unui drum spre integrarea europeană și a depăși stadiul declarațiilor de bune intenții, a fost elaborată Strategia națională de pregatire a aderării României la UE (Strategia de la Snagov, 1995).
Opțiunea pentru integrarea europeană a fost fundamentată în strânsă relatie cu procesele de transformare care au loc în România, cu atributele noii societăți democratice: statul de drept, pluralismul politic, separarea puterilor în stat, crearea unui mediu economic viabil bazat pe principiile și mecanismele concurențiale, caracterizat prin stabilitate macroeconomică dinamică, comparabilă cu structurile, legislația și mecanismele instituționale ale UE.
Opțiunea pentru integrarea europeană reprezintă un proces complex bazat pe o dublă tranziție: la economia de piață viabilă, deschisă și la economia și societatea informațională, menită să atenueze decalajele de orice fel față de țările industrializate.
În elaborarea strategiei de aderare, România a avut în vedere documente ale Uniunii Europene (tratatele de bază ale UE), raportul asupra strategiei de pregatire a aderării țărilor asociate din Europa Centrală și de Est, Cartea Albă, documente comune României – Uniunii Europene (Acordul european de asociere) și documente naționale (strategia dezvoltării economico-sociale a României la orizontul anilor 2000-2005 și chiar 2020; strategiile sectoriale, etc).
Strategia națională de pregătire a aderării României la Uniunea Europeană are un caracter complex și vizează:
Unificarea cadrului oferit de Acordul European de Asociere și a sistemului de dialog – România e decisă să continue dialogul cu instituțiile UE și țările asociate
Domeniul industrial – promovarea unei politici industriale convergentă cu cea a UE
Domeniul justiției și al afacerilor interne – armonizarea dispozițiilor și a politicilor în materie de emigrare și azil, combaterea crimei organizate, etc
Domeniul relațiilor comerciale – pregătirea integrării pe piața internă unică
Domeniul cooperării regionale – continuarea dezvoltării cooperării regionale și sub-regionale și relațiilor de vecinătate
Domeniul relațiilor inter-umane – libera circulație a persoanelor, România își va simplifica procedurile referitoare la vize
Agricultură – încurajarea formelor de exploatări agricole performante și restructurarea producției agricole
Cercetarea științifică și dezvoltarea tehnologică – racordarea sistemului național de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică la cerințele procesului de integrare în UE
Integrarea rețelei românești de transporturi în relațiile europene
Modernizarea rețelei românești de telecomunicații poștale și de transmisii de date
Investiții – intensificarea investițiilor comunitare în RO
Educație și formare profesională – modernizarea sistemului românesc de educație
Protecția mediului ambiant
Întreprinderile mici și mijlocii – stimularea, sprijinirea și dezvoltarea lor, în corelație cu programele europene din domeniu
Reglementările naționale și europene – acordarea de prioritate absolută adoptării reglementărilor naționale care sunt indispensabile pentru funcționalitatea economiei de piață
1.11 Opinia publică din România la integrarea in UE
Integrarea europeană a devenit, ca mai toate problemele noastre curente, o tema patetică: ne sperie și ne atrage, ne împarte între patrioți și trădători. De fapt, în România se vorbește cu pasiune despre orice, de la ineficiența unei guvernări la termopanele unui prim-ministru sau chiar sărmăluțele degustate de președintele țării, aflat într-o vizită la țară. Este astfel de înțeles că un subiect precum cel care privește destinele a milioane de români și nu numai, să suscite interes. Uniunea Europeană s-a arătat, la rândul ei, interesată de un dialog, acordând sume mari unor programe menite să informeze sau să nască un dialog între cetațeni și societatea civilă, politicieni, administrația și Uniunea.
Familiarizarea cu pulsul european este extrem de necesară, dar nu suficientă. Autoritățile române s-au mulțumit să dea vina pe “integrare” atunci când vine vorba de scumpiri sau să lase impresia unei creșteri a standardului de viață o dată cu integrarea noastră în Uniune. Acestea sunt însă false – creșterea standardului de viață va fi un proces de lungă durata, îngreunat nu doar de realitățile economice și mentalitățile comune ale românilor, ci și de o evoluție de multe ori impredictibilă a sistemului economic mondial, a intereselor continentale sau a evenimentelor politice ale unei lumi ce trebuie să depășească anumite crize. Creșterea ca proces pare acum legată de adoptarea unor standarde, omniprezente în discuțiile din spațiul public. Lipsa răspunsului civic la neputința sau ignoranța autorităților este cea care ne îngrijorează, cea care ne distanțează de Uniune și cea care nu ne face drumul ușor spre bunăstare.
În ceea ce privește IMM-urile, concurența, competitivitatea și adaptarea la normele UE au fost percepute drept dificultățile majore cu care se vor confrunta companiile din 2007, ceea ce s-a dovedit adevărat.
În ceea ce privește opinia publică socială, s-a identificat “cel mai pozitiv” răspuns la efectul aderării în opinia populației din mediul urban cu educație medie și superioară : “calitatea produselor romanesti va crește pentru că va trebui să facem față unei piețe mai competitive”. “Cel mai negativ“ raspuns a fost: “taxele și impozitele vor fi mult mai mari”. Pe de o parte deci, există frica față de cerințele concurențiale, amplificată și de percepția dezinteresului autoritatilor române față de nevoile agenților economici; pe de altă parte, există un procentaj mai mic al celor care, în ciuda percepției negative, reflectau la o altă viziune la nivel de afacere proprie.
Un studiu realizat în 2004, privind gradul de pregătire al firmelor din țările candidate pentru procesul de integrare europeană, releva următoarele aspecte: companiile românești sunt entuziaste cu privire la integrare, deși procentul a mai scăzut din 2003 – 92% din companiile românești susțin integrarea (97% în 2003). De altfel, companiile românești apar ca cele mai optimiste dintre toate țările cuprinse în studiu. Cele mai importante efecte anticipate ale integrării de către companiile chestionate rămân: creșterea concurenței, accesul mai facil pe piețele Uniunii Europene, reducerea corupției și creșterea investițiilor străine directe.
56% dintre cei chestionați în România au considerat că se vor adapta la o piață unică prin mijloace proprii (o medie de 47%), în timp ce 25% căutau un partener strategic și 13% din companii afirmau că nu-și vor schimba strategia din cauza integrării.
Pe plan social, cu câteva luni înaintea aderării, Eurobarometrul arăta că încrederea românilor în instituțiile și valorile europene a scăzut, dar principalele probleme ale României (situația economică, preturile în creștere și șomajul) au rămas neschimbate.
Încrederea românilor în UE a scăzut la 64% de la 74% în toamna 2004 și 68% în primăvara 2005. 56% se declarau nemulțumiți de prezent, iar gradul înalt de așteptări pe care l-au avut românii o dată cu integrarea demonstrează, din nou, că acesta este de fapt răspunsul la problemele economice și sociale.
Pentru compararea percepțiilor legate de dimensiunea rural-urban voi folosi datele oferite de Eurobarometrul realizat în 2005 de către Metro Media Transilvania. 72% dintre cei care au răspuns votau pentru integrare, în timp ce doar 8% erau entuziasmați, 33% aveau încredere și 55% își puneau speranțele în integrarea României în UE. Atunci când vine vorba despre sursele de informare privitoare la Uniune, 58% arată că se bazează pe informațiile oferite de televiziune, 26% pe informații de la radio și 24% pe discuții cu rudele, prietenii, etc. Totuși, 74% nu au știut când au avut loc alegerile pentru Parlamentul European, 61% nu cunosteau faptul că Uniunea are imn propriu, iar 62% nu știau câte state membre are în componență UE.
În domeniul agricol, faptul că România a trebuit să treacă de la o agricultură dezorganizată, de subzistență pe alocuri, la performanță, diversitate, să tindă spre ramuri care pot aduce beneficii crescute – biotehnologii, agricultură bio/ecologică – însemna nu doar un efort organizațional și investițional, ci și costuri speciale. Populația din mediul rural nu părea, la vremea respectivă, să conștientizeze faptul că din totalul ocupat în agricultură, reforma agricolă în vederea pregătirii pentru aderare va avea efecte negative în sensul reducerii drastice în timp a acesteia, la un nivel comparabil cu cel din UE, de circa 5%.
Tot in mediul rural, 65% considerau că viața va fi mai bună după aderare, 11% mai rea și 13% la fel. Cei care s-au arătat pozitivi la îmbunătățirea situației în 2-3 ani după aderare, procentajul arăta 36%, iar pentru cei pesimiști – 15%.
Luați în funcție de categoriile de vârstă, tinerii percepeau mai degrabă efectele negative ale integrării României în UE, comparativ cu adulții, ei evaluând critic până și dezvoltarea tehnologică și economică a țării, pe care o vedeau “mai puțin europeană”. Ca diferență de sex, lotul masculin a evaluat mai categoric decal cel feminin.
A rezultat astfel o situație ironică – pe de o parte, exista un procentaj mare de cetățeni care se doreau în interiorul UE; pe de altă parte, acest aspect era subliniat de procentaje ridicate atunci când era vorba despre lipsa de informație/ informația eronată.
În 2004 – 2005, populația României părea încă vrăjită de mitologia modernă a integrării. E adevărat că acest fapt a ajutat într-un fel clasa politică să se mobilizeze în susținerea acestui proces. Din păcate însă (sau din fericire), nu doar partidele politice, nu guvernele sau președinții acestei țări urmau să adere, ci întreagă populație, cu interese și nevoi distincte. În orice caz, românii s-au arătat nerăbdători fără de integrarea în Uniunea Europeană, deși erau conștienți și de minusurile pe care le aveam și încă le avem de recuperat ca țară, în plan economic, legislativ, social.
"Per total, cred ca atat Romania cat si Bulgaria au beneficiat de pe urma apartenentei la UE, insa inca au deficite democratice semnificative", a spus Amanda Paul, explicand ca daca cetatenii vor sa inteleaga prapastia dintre asteptari si realitate, ar trebui sa priveasca in primul rand in tarile lor, nu catre Bruxelles.
CAPITOLUL II
2.1 România și Bulgaria din 1945 până în prezent. Țări fost-comuniste pretendente la integrarea în Marea Comunitate
După al Doilea Război Mondial, Partidul Comunist al Bulgariei, condus de secretarul general Gheorghii Dimitrov, a început să construiască o democrație populară în stil sovietic. Opoziția a fost înlăturată violent. Todor Jivkov a fost prim-secretar al Partiului Comunist în 1945-1989. În 1962-1971, a deținut și funcția de prim-ministru, iar în 1971-1989 a fost președinte al Consiliului de Stat al Bulgariei. Încercările de bulgarizare de după 1984 a numeroasei minorități turce au dus la un exod în masă. Revoluția politică din 1989 a destabilizat guvernul, iar criză economică din 1996-1997 a declanșat tulburări majore. Alegerile parlamentare din 2001 au fost câștigate de partidul fostului rege, Simeon II, care promisese îmbunătățirea condițiilor de viață.
După 1945, România a pierdut Basarabia în favoarea Ucrainei, însă și-a păstrat Transilvania. Gheorghe Gheorghiu-Dej, secretar general al Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român de orientare stalinistă, a transformat țară într-o componentă a blocului estic, însă după anul 1960, a urmărit o independența mai mare față de Moscova. Nicolae Ceaușescu, succesorul sau ca șef al statului și al partidului după 1965, a continuat această politică, primind sprijin din Occident pentru a întrerupe relațiile cu sovieticii; cu toate acestea, ajutorul nu a fost folosit pentru a reduce sărăcia poporului înfometat. Regimul său a fost susținut în principal de poliția secretă, Securitatea. Cu ajutorul acesteia, minoritățile au fost reconolizate cu forța. În 1989, Ceaușescu a fost înlăturat de la putere și executat. În 1990, s-a încercat intimidarea opoziției prin așa numitele mineriade. Cu toate că guvernele s-au succedat rapid, din 1997 ritmul reformelor a crescut.
Atât Bulgaria cât și România sunt țări acceptate în Programul Parteneriatului pentru Pace NATO, din 2007 ele devenind membre ale Uniunii Europene. Încercările de integrare ale celor două state au început din anii 1990, împreună cu alte opt țări foste comuniste din Europa Centrală și de Est, după ce nu mai fost sub puterea Uniunii Sovietice. Bulgaria și România au fost mai lente în dezvoltare decât celalalte opt state și abia după anii 2000 au fost considerate a îndeplini condițiile de aderare la UE.
Într-o întâlnire la Zagreb în anul 2000 cu reprezentanții guvernelor regiunii, UE a inițiat Stabilizarea și Procesul de Asociere (SPA) pentru zona Balcanică. Născută pentru a stabiliza zona răvășită de război și pentru a o asista în dezvoltarea economică, SPA deja arăta întregii lumi prospectul dat de Uniune. Acest lucru arăta că UE era deschisă la negocieri cu fiecare stat, din cele zece, după ce ar fi ajuns la un nivel satisfăcător de stabilitate. Aceste negocieri ar fi pregătit țara pentru viitoarea integrare.
Țările est-europene post-comuniste au răspuns în mod diferit la trecutul lor prin adoptarea programelor de screening și de lustrație prin urmărirea oficialiilor comuniști și agenților secreți și prin arhive secrete la dispoziția publicului la momente și grade diferite.
Probabil cel mai lent progres până în prezent a fost înregistrat cu privire la persecuția criminală a foștiilor oficiali comuniști și agenți secreți pentru participarea lor la bătăi, tortură, crimă și alte încălcări grave ale drepturilor omului. Dintre toate țările est-europene fost comuniste, România a preluat conducerea, prin lansarea de investigații și colectarea de probe în aproape o sută de cazuri diferite de încălcări comise în timpul regimului lui Gheorghe Gheorghiu – Dej și Nicolae Ceaușescu până la revoluția din decembrie 1989. Cu toate acestea, doar o mâna de cazuri au fost duse la tribunal și în și mai puține cazuri, cei responsabili au servit timp în închisoare. Însă progresul României în astfel de circumstanțe a fost un bun punct de plecare în demonstrarea că țara se poate schimba și deci, primi ajutor din partea Uniunii.
În 2005, Parlamentul român a cerut să discute o serie de propuneri de lustrație îndreptate împotriva foștilor lideri ai Partidului Comunist și agenților Securității, dar la acea dată, casa era în imposibilitatea de a adopta vreuna din aceste facturi, în ciuda negocierilor extinse dintre membrii coaliției de guvernământ fragmentate pro-democratic. (Tabla 1)
Tablă 1: Lustrația în Europa de Est (1989-2006)
2.2 România ca actor politic Central si Est-European
Extinderea spre Est constituie un subiect extrem de dezbătut în mediile din Uniunea Europeană. Nici un alt val de extindere anterior nu s-a bucurat de o asemenea atenție. Fenomenul este explicabil. Condițiile și premisele extinderii spre Est sunt total diferite decât cele în care s-a discutat și s-a realizat oricare dintre extinderile anterioare.
Preconizata extindere spre Est este cu totul deosebită datorită situației particulare a țărilor candidate. Țările estice se află în tranziție, neavând încă o economie de piață matură și nici o experiență suficientă în funcționarea unui sistem politic democratic. Fundamentele extinderii spre Est au avut un caracter neprogramat, evenimentele petrecute în anii '90 în această zonă a Europei luând prin surprindere autoritățile UE și statele deja membre. Acesta a fost și cazul României, care o dată eliberată de regimul comunist, și-a manifestat deschis dorința și a luptat pentru a se integra în UE.
«România nu-și poate imagina rezolvarea problemelor sale decât într-un context regional… în consecință, este vital pentru statul român să conceapă o ofertă de politică internațională care să compenseze handicapurile cronice ale politicii sale interne. O bună politică externă este pentru România, singura sursă de valoare adăugată aptă să acopere deficitul de performanță pe plan intern… mai mult decât ca piață, România poate interesa ca agent apt să susțină cu eficacitate politica sub-regională a puterilor regionale și globale. Această realitate privește în primul rând patru regiuni: Europa Centrală ( a se vedea relațiile bilaterale, trilaterale, tetralaterale etc. cu Ungaria, Polonia, Austria, Slovenia), Europa de Est (relațiile cu Ucraina, Moldova și, eventual, chiar cu Rusia), Europa de Sud-est și zona Mării Negre (și eventual a Transcaucazului- cel puțin de Vest)…în toate aceste zone, România poate fi pivotul unei formule de colaborare sub-regională care, ulterior, ar constitui componente părți ale structurii de rezistență a unei federații pan-europene si o vecinătate prietenoasă pentru o federație paneuropeană ».
România ar aduce un serviciu cert procesului de formare a sistemului federal de conducere și administrare la nivel european general ca actor, în măsura în care ar contribui la constituirea și funcționarea unor structuri sub-regionale sau regionale.
2.3 România – viitoare granița externă estică a Uniunii
Aderarea statelor din centrul și sud-estul Europei ar putea fi cuantificată drept una dintre cele mai mari contribuții ale UE la stabilitatea, securitatea și prosperitatea continentului în următoarele decade. În 2010, UE acoperea o treime din suprafață Europei, cu 27 de membri și aproape o jumătate de miliard de locuitori.
Există diferențe mari între procesul actual de extindere și valurile anterioare de aderare, ceea ce determină o reconfigurare a cadrului de analiză, atât din punct de vedere al criterilor de aderare, cât și al impactului în plan regional, european și internațional.
În primul rând, toate valurile de aderare au fost mult mai modeste ca număr de actori aplicanți care au negociat aderarea. Chiar și statele membre EFTA, cu experiență în comerțul liber și cooperarea economică, au aderat în trei etape: prima – Danemarca și Marea Britanie, apoi Portugalia și la final – Finlanda, Suedia și Austria. Nici Grecia, Portugalia, Spania nu au aderat în același moment, deși integrarea acestui grup este comparat cu procesul actual de extindere.
În al doilea rând, diacronic, UE a cunoscut schimbări majore, negocierile de aderare devenind tot mai comprehensive și complicate precum am arătat și în capitolele anterioare. Astfel, Marea Britanie și Danemarca au devenit membrii unei piețe comune. Spania și Portugalia s-au integrat într-o comunitate care mai înaintase încă un pas în față prin trecerea la piața unică. Mai mult, atunci când Finlanda, Suedia și Austria și-au negociat intrarea în UE, comunitatea deja evolua spre o uniune politică, economică și monetară.
În prezent, statele aplicante negociază statutul de membru într-o structura instituțională tot mai integrată, ale cărei criterii de aderare au depășit dimensiunile politice, economice și administrative și au determinat un proces de modernizare intern al societății, chiar și din punct de vedere comportamental. Pe de altă parte, dinamicile Războiului Rece au fost înlocuite de nevoia de modernizare socială internă a statelor candidate, ca proces firesc, determinat natural de nevoia de adaptare la noile evoluții ale sistemului internațional.
Efectele extinderii UE pot fi cuantificate și prin eliminarea barierelor comerciale și extinderea unui cadru comun de reglementare al afacerilor în aproape toată Europa, cu impact pozitiv aasupra dezvoltării economice europene și regionale.
O dată cu finalizarea unui proces de extindere ce ar cuprinde Rusia, Belarus, Ucraina și Moldova, UE ar reconfigura practic harta geopolitică a Europei. Pe de o parte, acest lucru ar determina o creștere în intensitate a fenomenului imigraționist dinspre Est. Eu consider că accesul liber al forței de muncă la piață unică ar crea oportunități și locuri de muncă suplimentare chiar și în cadrul noilor state membre. Pe de altă parte, o extindere de acest fel ar determina o politică estică a UE mult mai coerentă, având ca scop principal crearea unei zone economice europene comune și a unei comunități de cooperare și securitate stabile, care, la rândul lor, vor promova strategiile corespunzătoare ale unei Europe extinse: democrație, respectarea regulilor statului de drept, bunăstare și prosperitate eonomică.
Aceastea fiind spuse, poziționarea geografică a României a incitat interes mereu, atât din punct de vedere al securizării granițelor externe ale UE, cât și al promovării politicilor și valorilor europene.
Securizarea granițelor nu va determina menținerea dualității Est-Vest, specifice Războiului Rece. Dimpotrivă, accentul politicilor UE va fi plasat pe conturarea unor politici incluzive, bazate pe cooperare regională și intra-regională, programe de cooperare și parteneriat, investiții transfrontaliere și pacte de stabilitate.
Frontierele, astăzi, nu sunt doar fenomene multi-dimensionale complexe, cu caracteristici precizate de dreptul internațional, legislația europeană sau cea națională. Ele sunt puncte de întâlnire între indivizi și indentități naționale, între sisteme administrative, politice și educaționale diferite, necesitând aranjamente instituționale speciale pentru cooperare practică la nivel local, regional, european și chiar internațional.
În acest sens, s-ar putea afirma că România este un obstacol adițional în calea imigrației ilegale către UE, eliminând postura de țară de tranzit. România va deveni/este punctul de legătură, liantul între statele membre ale UE și zona învecinată, canalul necesar creării solidaritatii între popoarele Europei și înființării zonei comune de libertate, securitate și justiție. România nu numai că a fost pe deplin conștientă de necesitatea de a stabili o asemenea zona în Europa, dar și participa la acest proiect care completează Piață Internă și permite liberă circulație a cetățenilor în Europa, furnizand totodată și mijloacele necesare combaterii eficiente a imigrației ilegale, a crimei organizate și a terorismului – acest obiectiv va fi atins prin stabilirea unui mecanism comun de consultare și cooperare.
În cazul extinderii UE, prin folosirea unor instrumente economice, sociale și culturale și promovarea la nivel regional și intra-regional a valorilor și politicilor europene, România a început deja să joace un rol esențial în conturarea unei indentități europene și a unor interese comune nu doar în România și în interiorul UE, ci și în exterior.
Este cât se poate de vizibil faptul că, în urmărirea intereselor comune europene de securitate, România a dovedit deja că are capacitatea de a stabiliza planul regional și chiar de a manageria responsabil probleme de securitate internațională ( două exemple edificatoare: comportamentul României în timpul conflictului din Kosovo și în perioada în care a deținut președenția OSCE ).
Performanțele României în plan extern sunt determinate în primul rând de realizările interne la standarde europene: stabilitate politică și economică, respectarea regulilor statului de drept, realizarea și consolidarea unei economii de piață funcționale, ordine și justiție, etc.
Devenind o țară de granița a UE, România a constituit segmentul comunității în care se va investi mai mult decât oriunde în Răsăritul Europei, cu exceptia Poloniei, care ar avea același rol în Nord-Estul european.
Sintetizând interesele reciproce ale României de integrare în UE și ale Comunității Europene de a integra în cadrul său o asemenea țară bogată în resure naturale diverse, cu mare potențial demografic și cu o poziție geostrategică deosebită, cum este țara noastră, Gunter Verheugen a afirmat (cu prilejul vizitei sale, din 2001, în România): “Mesajul meu esențial este acela că Uniunea Europeană are nevoie de România la fel de mult cât și România are nevoie de Uniunea Europeană”
2.4 Romania si zona Schengen.
Rezultatul eforturilor noastre în vederea securizării granițelor va fi transpus prin intrarea în zona Schengen care reprezintă mai mult decât intărirea controlului la punctele de frontieră și stoparea emigrației ilegale, fiind relaționată și politicilor comune în domeniul vizelor, azilului, protecției datelor personale sau cooperării juridice și cooperării forțelor de poliție pe problematici privind combaterea crimei organizate, extrădarea, combatarea traficului de ființe umane și a traficului de droguri.
Zona Schengen și cooperarea între statele membre se întemeiază pe Acordul Schengen, semnat la 14 iunie 1985 între Republica Federală Germania, Franța, Belgia, Luxemburg și Olanda, privind eliminarea controalelor la frontierele lor comune.
Aderarea la spațiul Schengen reprezintă o obligație asumată prin Tratatul de Aderare la UE, România dorind să participe la toate formele de cooperare menite să aprofundeze integrarea europeană.
România asigură de facto securitatea frontierelor externe ale UE din momentul aderării sale la UE, în ianuarie 2007. Eliminarea controalelor la frontierele interne ale Uniunii Europene este unul dintre cele mai vizibile și mai importante efecte ale procesului de integrare europeană. Aderarea la spațiul Schengen este benefică pentru România din mai multe puncte de vedere : permite libera circulație în UE atât a persoanelor cât și a bunurilor, serviciilor și capitalului fără a ridica obstacole de genul controlului pașapoartelor și pazei de granița. Integrarea în această zona de liberă circulație înseamnă că granițele din interior vor deveni permeabile, dar frontierele din exterior care definesc conturul UE vor deveni tot mai greu de trecut ilegal. Trebuie să se înțeleagă că liberă circulație în interiorul UE nu este sinonimă cu diminuarea securității cetățenilor în contextul temerilor legate de fenomene perturbatoare de tipul imigrației, terorismului, traficului de droguri și persoane.
Sunt 26 de state in Zona Schengen:
Și 3 viitoare state membre:
Emigrația cetățenilor români în UE nu mai constituie încă din 1 Ianuarie 2002 o problema sensibilă în relațiile bilaterale cu statele membre UE. Până acum, a fost înregistrată o scădere semnificativă a fluxului românilor spre spațiul Schengen. În baza acordurilor de readmisie cu țările Schengen, numărul de cetățeni români întorși de la granițele spațiului Schengen a fost de două ori mai mic în primul trimestru al anului 2002 comparat cu aceeași perioada din 2001. Acest lucru denotă că România s-a evidentiat nu printr-un fenomen imigraționist masiv ci printr-un comportament de tip european.
Cu cât reușim să implementăm mai bine un management integrat al frontierei de stat, cu atât mai mult vom beneficia de pe urma abilității extinse în plan regional și european și a racordării la piața unică europeană.
În atenția Guvernului se află nu doar adoptarea acquis-ului, ci și implementarea sa. Astfel, existența unui program special în domeniul vizelor a făcut ca stadiul pregătirii în ceea ce privește controlul frontierelor și politicii din domeniul vizelor să poată fi analizată în termeni reali. Dezvoltarea acestui program înseamnă că odată ce un cetățean străin dobândește o viza Schengen și intră într-un stat membru va putea călătorii liber de la Marea Arctică, în Finlanda, până la țărmurile Mediteranei, în Spania.
"Regulile sunt clare și ar trebui urmate ca atare de toate statele membre. România le-a respectat pe deplin, a investit multe eforturi și rezultatele există. Sprijinul meu este clar – România merită să fie în Schengen și orice întârziere este cauzată, în mod evident, de chestiuni interne ale altor țări", a declarat Martin Schulz, Președintele Parlamentului European, la inceputul anului 2014.
2.5 Mecanismul de Cooperare și Verificare pentru România
La 1 ianuarie 2007, data la care România a aderat, existau încă lipsuri privitoare la reforma judiciară și lupta împotriva corupției ce puteau pune în dificultate aplicarea eficientă a politicilor și legislațiilor cât și a programelor Europene.
“Comisia a creat un Mecanism de cooperare și verificare pentru a ajuta România să remedieze aceste neajunsuri. Obiectivele de referință ale MCV-ului sunt în strânsă legătură:
1. Asigurarea unui act de justiție mai transparent și mai eficient, în special prin consolidarea capacității și răspunderii Consiliului Superior al Magistraturii; raportarea și monitorizarea impactului noilor Coduri de procedura civilă și penală;
2. Instituirea unei agenții de integritate cu responsabilități privind verificarea averilor, a incompatibilităților și a potențialelor conflicte de interese, cu rolul de a emite hotărâri cu caracter obligatoriu, pe baza cărora să se poată aplica sancțiuni disuasive;
3. pe baza progreselor realizate până în prezent, efectuarea în continuare de investigații profesioniste și imparțiale în legătură cu acuzații privind acte de corupție la nivel înalt;
4. adoptarea unor măsuri suplimentare pentru prevenirea și combaterea corupției, în special în administrația locală.
Rapoartele Comisiei în cadrul MCV cuprind 4 părți: introducere în problematica MCV; analiză procesului de reforma din România – pornind de la realizările și provocările domeniului și abordând aspectele presupuse de reforma sistemului judiciar și lupta împotriva corupției; concluziile evaluării; recomandările formulate pentru fiecare domeniu.”
După aderarea României, au post publicate anual Rapoarte ale Comisiei către Parlamentul și Consiliul European prinvind progresele făcute de țară noastră în cadrul MCV.
Astfel, în anul 2007 s-au făcut progrese în proiectele reprezentative de sensibilizare a publicului cu privire la corupție, precum linia „verde” anticorupție care cunoaște un mare succes și Centrul Național pentru Integritate, un organism public independent de consultanță în materie de corupție, organizat în cooperare cu societatea civilă; în 2008, Direcția Generală Anticorupție (DGA) din cadrul Ministerului Internelor a reimplementat “Campania de responsibilizare anticorupție” ce constă în spoturi de radio/televiziune în care erau prezentate cazuri de corupție inspirate din viață reală. În 2009, MCV-ul a sintetizat că România a mai făcut progrese privitoare la actiunea statală anti-coruptie însă a adăugat că este necesară continuarea aplicării strategiilor locale elaborate de procuratură, adaptate la necesitățile locale, îmbunătățirea coordonării strategiei naționale anticorupție, etc. De asemenea, s-au apreciat rezultatele pozitive înregistrate prin Campania de responsibilizare anticorupție. În 2010 și 2011 au existat mai multe referiri la aspectele pozitive pe care începea să le arate instituțiile României, ce fac eforturi în implementarea măsurilor de prevenire în anumite sectoare. Mai mult, s-a laudat operațiunea anticorupție din februarie 2011, în care procurorii DNA au efectuat anchete privind polițiștii de frontiera și vameșii, operațiune în care s-au găsit foarte mulți vinovați. În anul 2012, “Comisia Europeană a apreciat faptul că România a făcut progrese în multe domenii de la ultimul raport MCV, astfel că performanțele instituțiilor sunt pozitive și că anumite modificări legislative s-au menținut în calendar, iar cooperarea instituțională a fost bună. începând cu primăvara 2013, MCV-ul României a arătat că situația politică a devenit mai bună, mai calmă, însă există îngrijorări față de respectarea independenței justiției. Amendamentul la Codul penal a dus la îngrijorări privind decizia regimului de a combate corupția. S-au făcut recomandări : Codul de conduită pentru parlamentari să includă dispoziții astfel încât să se respecte independenta justiției, la fel și Constituția; să nu existe excepții în aplicarea legislației privind incompatibilitatea și conflictul de interese, adică legislația să se aplice tuturor, echitabil.”
2.6 Agenda 2000
Consiliul European de la Madrid (din decembrie 1995), a invitat Comisia Europeană să realizeze o evaluare a cererilor de aderare a țărilor candidate cât mai curând posibil după Conferința Interguvernamentală privind reforma instituțiilor UE, care a avut loc la Amsterdam în 1997 și care a pregătit o analiză detaliată a consecințelor lărgirii UE. De asemenea, s-a reamintit că deciziile necesare începerii negocierilor de aderare vor fi luate în termen de 6 luni de la terminarea respectivei conferințe.
În iulie 1997, Comisia a prezentat Agenda 2000 – un studiu de 1300 de pagini publicat de Jacques Santer, ex-Președinte al Comisiei Europene, ce reprezenta un cadru unic în care Comisia prezenta evoluția Uniunii Europene și politicilor sale după anul 2000, impactul lărgirii asupra UE în ansamblu și viitorul cadru financar de după același an numit. De asemenea, cuprinde avizul Comisiei privind cererile de aderare ale țărilor candidate. Per general, Agenda 2000 cuprindea ideea constituției și a statului de drept al țărilor vizate ce respectă principiile democrației.
Fiecare aviz al Comisiei evaluează situația țărilor prin raportare la criteriile de aderare. Comisia ia în considerare informațiile furnizate de țările candidate, evaluarile prezentate de statele membre, raporturile și rezoluțiile Parlamentului European, lucrările altor organizații internaționale și instituțiile financiare internaționale, cât și progresele realizate în cadrul Acordurilor europene. Avizele cuprindeau nu doar o evaluare a evoluției performanței din fiecare stat până în 1997, ci și o analiză prospectivă a progreselor scontate. Astfel de avize au fost emise de Comisie în 1989 pentru Turcia și în 1993 pentru Cipru și Malta.
După ce a evaluat gradul respectării criteriilor de aderare atins la acea dată de către țările candidate, Comisia Europeană a recomandat, prin avizele din 1997, ca negocierile de aderare să se deschidă cu Republica Cehă, Estonia, Ungaria, Polonia, Slovenia și Cipru.
Ca urmare a acestor avize, Comisia susține rapoartele Consiliului. Rapoartele privesc progresele indeplinite de fiecare stat în parte. Pe baza acestora, Consiliul decidea conduita negocierilor sau extinderea lor către alte state candidate, în funcție de criteriile de aderare. O prima serie de rapoarte a fost prezenta în 1998 și o a doua în 1999. Pe baza rapoartelor din 1999, Comisia a recomandat deschiderea negocierilor de aderare cu Letonia, Lituania, Malta, Republica Slovacia, cât și, cu anumite rezerve, a României și Bulgariei.
Deși niciuna din țările menționate nu erau pregătite să adere încă la UE, timpul a arătat că rapoartele Comisiei s-au concretizat și aceleași țări vizate au ajuns mai târziu membrii cu drepturi depline.
Pe de altă parte, Agenda 2000 a formulat trei provocări pentru Uniune:
•“Consolidarea și reformarea politicilor Uniunii, astfel încât ele să poată face față procesului de extindere, asigurând în același timp o creștere durabilă, un nivel mai ridicat de ocupare a forței de muncă și condiții de trai mai bune pentru cetățenii Europei;
•Negocierea lărgirii Uniunii și pregătirea susținută în același timp a tuturor țărilor candidate pentru momentul aderării;
•Finanțarea procesului de lărgire, intensificarea pregătirilor și elaborarea politicilor interne ale Uniunii.”
Comisia a mai reliefat importanța anumitor puncte cheie în orientarea politicilor publice și anume:
•“Continuarea reformei instituționale și revizuirea organizării și funcționarii Comisiei
•Elaborarea politicilor interne pentru creștere, asigurarea locurilor de muncă și a calității vieții
•Menținerea coeziunii economice și sociale prin Fonduri Structurale mai eficiente
•Continuarea reformei în domeniul politicii agricole comune”
2.7 Primul Raport de monitorizare al țărilor candidate la UE, publicat de Comisia Europeană la 25 octombrie 2005
Încă de la Consiliul European de la Helsinki, din anul 1999, România a facut primul pas decisiv în sensul aderării la UE. La Viena, Consiliul a invitat Comisia Europeană să elaboreze un Raport asupra țărilor candidate.
Atunci, Comisia condusă de Romano Prodi s-a arătat foarte receptivă la problemele Europei Centrale și de Est. Raportul privind România cerea acestei țări să îndeplinească două criterii: să mobilizeze resursele financiare adecvate pentru a implementa o reformă structurală a instituțiilor de îngrijire a copiilor și să-și îmbunătățească situația macroeconomică. Comisia a pus în prim-plan aspectele politice favorabile României.
Negocierile cu România au fost deschise la 16 februarie 2000. Guvernul a încheiat, la 26 mai 2000, discuțiile pentru cinci capitole: întreprinderi mici și mijlocii, știință și cercetare, educație, formare profesională și tineret, relații externe (politică externă) și de securitate comună. Negocierile cu Uniunea Europeană au relevat încă o dată lipsa de pregătire a instituțiilor românești.
România a reușit să încheie negocierile de aderare la UE în decembrie 2004, la scurt timp după ce, în același an, primise statutul de economie funcțională de piață. Cu toate acestea, încheierea negocierilor a fost însoțită de unsprezece condiții, referitoare la reforma justiției, combaterea corupției, reducerea producției de oțel, protecția mediului, etc.
Raportul de monitorizare din 25 octombrie 2005 a inlocuit Raportul de Țară care era realizat anual, pe perioada în care s-au desfășurat negocierile de aderare. Acesta evalua progresele făcute de o țară în curs de aderare atât pe plan politic, cât și economic (conform criteriilor de la Copenhaga), capacitatea de a-și asuma obligațiile care îi revin ca membru UE (conform aquis-ului comunitar), gradul de transpunere a acquis-ului comunitar în legislația națională. Raportul reprezenta o analiză obiectivă, tehnică, a progreselor înregistrate de statul respectiv. În decembrie 2005, datele prezentate în raport au fost analizate în cadrul reuniunii la nivel înalt a șefilor de Stat și de Guvern de la Bruxelles.
Concluziile Raportului din 25 octombrie 2005 pot fi rezumate astfel:
a) România continuă să îndeplinească criteriile politice pentru a deveni Stat Membru
România a făcut pași importanți în continuarea reformei sistemului judiciar pentru a-i asigura o mai mare independență, precum și către îmbunătățirea situației libertății presei, restituirii proprietăților, protecției minorităților și a copiilor. Cu toate acestea, mai sunt necesare eforturi semnificative pentru continuarea reformei administrației publice, punerea efectivă în practică a reformei sistemului judiciar și intensificarea luptei împotriva corupției, în special a celei la nivel înalt. În ceea ce privește drepturile omului și protecția minorităților, sunt necesare eforturi suplimentare pentru îmbunătățirea situației persoanelor cu dizabilități și boli mentale.
b) România continuă să îndeplinească criteriul unei economii de piață funcționale
O punere în practică serioasă a programului propriu de reforme structurale îi va permite să facă față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din cadrul UE. România și-a menținut pe ansamblu stabilitatea macro-economică, deși politica în acest domeniu a dus la creșterea dezechilibrelor macro-economice. În plus, sunt necesare progrese și în ce privește aspectele legale și administrative legate de mediul de afaceri, inclusiv prin aplicarea deciziilor referitoare la faliment.
c) România a făcut progrese substanțiale în alinierea legislației interne la legislația Uniunii Europene și va fi capabilă să-și îndeplinească obligațiile de Stat Membru al Uniunii începând cu momentul preconizat al aderării, dacă va accelera pregătirile într-o serie de domenii și se va concentra pe consolidarea capacității administrative în ansamblul ei
Raportul identifica trei stadii de pregătire pentru aderare:
Primul stadiu, în domeniile unde România este deja pregătită sau pregătirile sunt în curs de desfășurare și care ar trebui terminate până la momentul aderării dacă ritmul actual este menținut. Acestea includ, de exemplu, transportul, prestația în domeniul aplicării legislației antitrust sau recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale în domeniul liberei circulații a persoanelor, care este una din libertățile fundamentale pe care Uniunea le garantează.
Al doilea stadiu privește domeniile unde eforturi sporite sunt necesare; autoritățile române sunt încurajate să își canalizeze mai bine eforturile pentru reforme în vederea armonizării cu cerințele Uniunii Europene în perioada care a mai rămas până la momentul aderării. Aceste eforturi se referă inclusiv la atingerea unei prestații satisfăcătoare în aplicarea legislației referitoare la ajutoarele de stat, având în vedere progresul semnificativ înregistrat recent; aplicarea legislației vamale sau nevoia de a asigura un control financiar adecvat.
În final, un număr de domenii în care există îngrijorări serioase care cer o acțiune imediată din partea României pentru ca aceasta să poată profita de beneficiile aderării la UE, dar și pentru a păstra echilibrul în cadrul Uniunii. Aceste domenii includ structurile și mecanismele necesare pentru participarea la Fondurile Structurale Europene. De asemenea, mai sunt controlul asupra industriei poluatoare, lupta împotriva corupției și nevoia de a asigura un nivel înalt în ceea ce privește siguranța alimentară, care este atât în interesul cetățenilor Statelor Membre actuale cât și al României. Autoritățile române sunt încurajate ferm să nu precupețească nici un efort, pentru a remedia fără întârziere deficiențele actuale. Comisia susține financiar România în pregătirile sale pentru aderare și se va concentra pe acțiuni ce vizează deficiențele identificate în Raport. Volumul total al asistenței de preaderare este substanțial. Bugetul Uniunii Europene pentru România în 2006 atingea suma de 1155 milioane de euro. Banii au fost folosiți pentru programele de preaderare. Comisia urma sa continue să monitorizeze pregătirile României pentru aderare și să încurajeze țara pe calea reformei în perioada care a rămas până la aderare pentru a-i asigura integrarea fără probleme în Uniunea Europeană.
Al doilea raport, din 16 mai 2006, evalueaza comparativ progresele României și Bulgariei, înregistrate la toate criteriile de aderare, în perioada 25 octombrie 2005 – 16 mai 2006. Se considera că aderarea la 1 ianuarie 2007 este fezabilă pentru ambele țări, dacă vor fi îndeplinite condițiile.
Din punctul de vedere al transpunerii și al aplicării legislației și standardelor europene, raportul identifica trei stadii de pregătire:
1. domenii fără probleme (marcate cu steaguri verzi), în care România (sau Bulgaria) este pregătită sau va fi pregătită în momentul aderării, cu condiția ca ritmul actual al pregătirilor să se păstreze;
2.domenii în care sunt necesare eforturi mărite (marcate cu steaguri galbene), în care autoritățile trebuie să accelereze ritmul reformelor în pregătirea aderării;
3.domenii ce provoacă îngrijorări serioase (marcate cu steaguri roșii), care necesită măsuri ferme ale autorităților României (sau Bulgariei), pentru a fi pregătite de aderare. Deficiențele care persistă în aceste domenii problematice trebuie tratate urgent deoarece pot pune în pericol funcționarea corectă a politicilor UE și pot împiedica statul candidat să beneficieze în întregime de statutul său de membru.
România a eliminat steagurile roșii de pe domeniile concurență, justiție și afaceri interne, care ar fi putut activa clauza de amânare a aderării, însă mai avea patru steaguri roșii: trei pe agricultură și unul pe finanțe. Nici unul nu putea activa clauza de amânare a aderării. Ele puteau însă activa alte clauze, sectoriale, prin care Uniunea Europeană să amâne alocarea banilor către România, să oprească exporturile României spre țările UE sau să nu recunoască deciziile tribunalelor românești. Astfel, România risca să plătească costurile, fără a se bucura de beneficiile integrării.
UE urma sa ia decizia definitivă de aderare sau nu a României sau de activare a unor clauze protecționiste în octombrie 2006. Până atunci, România și Bulgaria trebuiau să se pregătească intens, conform calendarului stabilit cu UE.
Deși a fost evaluată obiectiv și s-a observat o slabă pregătire la ambele rapoarte de monitorizare, Bulgaria a fost acceptată împreună cu România pentru viitorul val al aderării la UE.
După cum reiese deci, din raportul prezentat de Comisie în 16 mai 2006, perioada octombrie 2005- mai 2006 a însemnat noi progrese, atât pentru România, cât și pentru Bulgaria. România a redus de la 14 la 4 domeniile marcate cu steaguri roșii, în timp ce Bulgaria a eliminat 6 steaguri roșii din 16.
Capitolul III
3.1 Tratatul de aderare al României și Bulgariei la Uniunea Europeană
Tratatul de aderare al României și Bulgariei este comun. Deși a fost întemeiat în temeiul acelorași principii și după aceeași metodă de lucru utilizată la redactarea Tratatului de aderare a celor 10 state noi membre, dispozițiile Tratatului de aderare a României au ținut cont de un element deosebit de important în evoluția Uniunii Europene, și anume, Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa, în sensul că intrarea în vigoare a acestuia din urmă condiționa aderarea țării noastre. Astfel, dacă Tratatul de instituire a unei Constituții era în vigoare, la data aderării, este evident faptul că România urma să adere la UE; însă dacă până la dată aderării, constituția UE nu intra în vigoare, Ro se alătura celor 25 de state membre ale Comunităților Europene, așa cum s-a întâmplat cu toate statele care au aderat anterior. În acest context, Tratatul de aderare a României și Bulgariei trebuia să conțină adaptările necesare aduse Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa. În acest sens, Tratatul cuprinde 3 elemente de structură : părțile principale; tratatul de aderare propriu-zis și Actul/Protocolul de aderare; anexele și declarațiile.
Tratatul de aderare a României și Bulgariei trebuia să țină cont de momentul intrării în vigoare a Constituției europene. Astfel, noutatea Tratatului de aderare constă în redactarea, în paralel, a unui Act de aderare și a unui Protocol de aderare. În funcție de intrarea în vigoare a Tratatului de instituire a unei Constituții pentru Europa, cele două urmau să se adopte alternativ – Protocolul ar fi intrat oricum în vigoare dar Actul de aderare ar fi fost abrogat doar dacă Tratatul Constituțional ar fi intrat în vigoare după aderarea României și Bulgariei.
O altă deosebire a Tratatului de aderare a României la UE față de Tratatul celor 10 state noi membre este dată și de inexistența adaptărilor tehnice aduse acquis-ului comunitar, explicația constând în perioada mare dintre momentul semnării Tratatului și momentul aderării efective. Tratatul de aderare propriu-zis consacră aderarea RO la UE.
Actul de aderare cuprinde modificările aduse prin aderarea României și Bulgariei la UE tratatelor constitutive în vigoare și anume : Tratatul privind Uniunea Europeană, Tratatul de instituire a Comunităților Europene și Tratatul instituind Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EUROATOM).
Protocolul de aderare a adaptat Tratatul Constituțional pentru a face posibilă aderarea României și Bulgariei la acest document. Actul și Protocolul au, în principiu, același conținut.
Semnarea acestui Tratat de aderare a României la Uniunea Europeană a produs o serie de efecte – modificarea statutului României, din stat asociat, candidat la aderare, în cel de viitor stat membru. Acest nou statut a conferit României noi drepturi în relațiile cu instituțiile UE.
Prima reuniune ministerială a Uniunii Europene la care a participat și o delegație a Ministerului Afacerilor Externe din RO a fost ținută în perioada 26-27 mai 2005 la Luxemburg.
3.2 Progresele realizate de România în îndeplinirea criteriilor de aderare la UE
Eforturile țării noastre pentru îndeplinirea integrală a criteriilor de integrare în UE, stabilite la Copenhaga în 1993, cu modificările și completările ulterioare, s-au desfășurat și continuă să se desfășoare pe un front larg, obtinându-se rezultatele scontate. Decisive s-au dovedit în această privința și se dovedesc tot mai mult măsurile întreprinse de Guvern în direcția restructurării și îmbunătățirii în general a conducerii și coordonării întregii activități de post-aderare la UE.
Din 2001, a fost înființat Ministerul Integrării Europene cu misiunea de a reuni într-un șuvoi unic energiile întregii țări pentru aderarea sa la UE. Departamente cu responsabilități exclusive în domeniul aderării la UE au fost create în toate ministerele și structurile corespunzătoare în administrația locală (prefecturi și consilii județene).
Ministerul Integrării Europene ( MIE ) a avut răspunderea de a asigura coerența necesară și coordonarea acțiunilor de pregătire a aderării în toate domeniile pana în 2007, prin conlucrarea cu toate ministerele și instituțiile implicate, precum și de a îndruma activitatea de negociere a integrării. MIE a avut ca scop îndeplinirea obligațiilor ce decurg din Acordul European și coordonarea activitații Delegației Naționale pentru negocierea aderării României la UE. De asemenea, aviza proiectele de acte normative care urmareau/urmăresc armonizarea legislației naționale cu cea comunitară; coordona și activitatea Institutului European din România.
În cadrul reformei sistemului instituțional de coordonare a pregătirii României pentru aderare (2001-2005), prin prisma noii etape deschise de hotărârea consiliului European de la Helsinki (1999) și în concordanța cu obiectivele de baza stabilite în programul de guvernare al cabinetului pe perioada 2001-2005, o importanță deosebită a prezentat-o crearea structurilor tehnice de pregătire și desfășurare a negocierilor.
Consiliul pentru Integrare Europeană, la nivel ministerial, condus de primul ministru a vizat eficientizarea eforturilor interne pentru preluarea și prelucrarea aquis-lui comunitar, precum și a pregătirii negocierilor de aderare.
Una din prioritatiile noastre naționale a fost și încă este armonizarea legislației românești cu cea a Uniunii Europene. Ca urmare a măsurilor de restructurare a conducerii activității de aderare la UE, România a progresat considerabil în privința legislației sale. În proporție de peste 90%, potrivit aprecierii unor juriști importanți, ultima legislație românească adoptată este armonizată cu reglementările UE.
Din 2001 s-au adoptat importante acte normative în deosebi în domeniul politic, social și economic. Au fost adoptate strategii de îmbunătățire a situații Rromilor și de protecție a copiilor în dificultate. Din 2004 s-a redus numărul copiilor instituționalizați cu 25 000. Referitor la promovarea drepturilor minoritătiilor, România este primul stat din Estul Europei care dispune de o reglementare antidiscriminatorie cu caracter general (din 2006).
O prioritate în domeniul justiției a afacerilor interne a constituit-o adoptarea legii privind regimul străinilor, precum și a legii de extrădare și punerea în aplicare a noilor tipuri de pașapoarte românești cu grad sporit de siguranță.
În privința Uniunii Vamale, legislația românească a fost armonizată cu cea comunitară, prin adoptarea de normative de modificare a cadrului metodologic de prelucrare rapidă a declarațiilor vamale și a celor pentru realizarea controlului vamal.
În domeniul liberei circulații a persoanelor s-au adoptat acte normative care transpun prevederi comunitare la regimul străinilor și la desființarea regimului de vize pentru cetățenii din statele membre UE.
În ceea ce privește libera circulație a mărfurilor, s-au adoptat acte normative semnificative care transpun prevederile comunitare referitoare la produsele textile, detergenți, produse din sticlă, aparate de uz casnic, produse cosmetice. De asemenea, a fost armonizată legislația primară și secundară cu privire la achizițiile publice.
Referitor la libera circulație a serviciilor s-au adoptat acte normative pentru transpunerea completă a normelor comunitare în domeniul limitării riscului de credit al băncilor. Totodată, la începutul anului 2001, s-a adoptat legea pentru valabilitatea semnăturii electronice.
Între timp, s-au mai adoptat si normele pentru regimul prețurilor și tarifelor reglementate (care se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenței) și cele care completează sau modifică unele prevederi ale monopolului de stat; a fost instituit programul pentru agricultură SAPARD. Au fost adoptate legea patronatelor și legea privind venitul minim garantat; s-au elaborat și noi legi în conformitate cu UE în ceea ce privește protecția consumatorului, domeniul trasportului și al controlului financiar. Totuși, din lipsa de fonduri, schimbarea legislației în ceea ce privește administrația publică, nu e în totalitate implementată.
În legătură cu realizarea criteriului economic de aderare la UE, adică formarea unei economii de piață operaționale, în măsură să reziste presiunilor concurențiale de pe piața comunitară, România are încă de făcut eforturi pentru depășirea “rămânerilor în urmă”, la care a contribuit îndeosebi declinul economic din perioada 1997-2000 și 2007-2009.
PIB-ul României 2000-2011
Sursa: stiri.tvr.ro
Odată cu declanșarea crizei economice, PIB-ul României a înregistrat o scădere abruptă, pentru a-și relua tendința de creștere odată cu depășirea momentului de șoc, din 2009.
Datele statistice ne arata că: în 2006, PIB-ul era 97,153 miliarde euro; în 2007 – 121,268 miliarde euro; 2008 – 136,844 miliarde euro; 2009 – 115,940 miliarde euro; 2010 – 122,007 miliarde euro; 2011 – 136,518 miliarde euro.
În anul 2001, față de anul preaderării, PIB-ul României a crescut cu 40,51%, respectiv 39,365 miliarde euro.
Pe măsură ce economia românească a început să se integreze în mecanismul comunitar, s-a produs o schimbare calitativă în structura comerțului exterior. În 2006, importurile însumau 40.745,8 milioane euro și aveau o pondere de 61,18% în schimburile comerciale ale României. Exporturile erau de 25.850,5 milioane euro, cu o pondere de 38,82%.
Din 2006 până în 2011, exporturile au crescut cu 34,34%, ajungând la 54.739 milioane euro. În schimb, ponderea lor în totalul comerțului internațional al României a scăzut la 54,87%. La rândul lor, importurile au avut o creștere de 74,14%, atingând 45.016,8 milioane euro, iar ponderea lor a urcat la 45,13%. Din 2006 și până astăzi, s-a produs o continuă deteriorare a puterii de schimb a leului în relatia cu euro, fapt ce denotă că aderarea țării noastre la UE nu a sporit încrederea în moneda noastră națională, ci dimpotrivă.
După cum se vede din ultimul tabel, comparativ cu perioada ianuarie – septembrie 2009, în perioada ianuarie – septembrie 2010 s-a înregistrat o scădere a cheltuielilor de capital (investiții publice) cu 4,3 miliarde lei (adică cu 28,6%) și o creștere a cheltuielilor cu bunuri și servicii (achiziții publice) cu 0,3 miliarde lei (adică cu 1,3%).
Cât privește capacitatea de a face față presiunii și forțelor pieții din UE, această necesită un cadru macroeconomic în care agenții economici individuali să poată adopta decizii într-un climat cu grad rezonabil de predictibilitate. Este necesară în acest sens o cantitate suficientă de capital fizic și uman, incluzând infrastructura, pentru a promova ambianța în care firmele individuale să-și manifeste capacitatea de a se adapta și a face față competiei și forțelor pieței UE. Firmele trebuie să investească pentru a-și putea ameliora eficiența, pentru a putea concura și a-și fructifica avantajele integrării.
Sursa: UNCTAD, Banca Mondială, 2012
Anii 2013 și 2014 au adus o schimbare de paradigmă în ceea ce privește relațiile economice externe. De la începutul anului, Primul Ministru efectua vizite în țări ce cumulează 47,4% din PIB-ul mondial și 36,8% din ISD realizate la nivel mondial, incluzând aici și vizita programată în SUA.
Un indicator ce nu trebuie omis când e vorba de competitivitatea României pe piața internă și externă, îl constituie calitatea factorului uman și adaptabilitatea sa la condițiile concrete de muncă și viață.
Sursa: logec.ro
În perioada 2006-2010, cu un an inainte si dupa aderarea Romaniei la UE, rata șomajului a crescut cu 0,9 puncte procentuale, de la 7,3% la 8,2%. Ne plasăm pe locul 5 în UE-12, după Polonia (-4,6 puncte), Cehia (-0,4 puncte), Malta (-0,2 puncte) și Slovacia (-0,2 puncte) și înaintea Lituaniei (9,5 puncte), Letoniei (9,3 puncte) și Estoniei (6,6 puncte).
De la momentul preaderării, până în 2011, România a pierdut 254.500 de locuri de muncă, numărul angajaților diminuându-se cu 5,56%. Integrarea economiei românești în cea europeană, în ciuda creșterii PIB cu 40,51%, nu a dus la îmbunătățirea în aceeași măsură a veniturilor lucrătorilor. Evoluția câștigului mediu nominal net, exprimat în euro, a fost de la 312 euro în 2006, la 378 euro în 2011.
Datele arată că economia românească a manifestat un comportament puternic inflaționist după aderare. Luând ca bază de referință anul 2006, inflația a crescut cu 34,05% până în 2011, indice superior creșterii de 21,15% a câștigurilor lucrătorilor.
În concluzie, aderarea i-a adus României o creștere a produsului intern brut, a schimburilor comerciale și o îmbunătățire a balanței comerciale. Efectele acestor tendințe pozitive au fost puternic contracarate de evoluția inflaționistă a economiei și de deprecierea monedei naționale. Pe de altă parte, numărul locurilor de muncă a scăzut semnificativ. În același timp, câștigurile salariale au înregistrat o ușoară creștere nominală, dar puterea lor de cumpărare a scăzut într-o mai mare măsură.
3.3 Securitatea și apărarea în construcția europeană. Poziția României
După Identitatea Europeană de Securitate și Apărare (IESA) și forma sa concretă , Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), materializarea intențiilor europene în domeniu a luat forma unuia dintre cei trei piloni ai construcției europene, numit Politica externă și de Securitate Comună (PESC), reunind preocupările de a da Europei o voce externă comună în paralel cu o poziție comună față de securitatea și apărarea continentului. Tratatul privind Uniunea Europeană, semnat la Maastricht în 1992, prevede, la Titlul V, că PESC are în sarcină toate problemele referitoare la securitatea UE, inclusiv politica de apărare comună a țărilor Uniunii și eventuala apărare comună a acestor țări. Tratatul mai menționează și obiectivele ei : salvgardarea valorilor comune, a intereselor fundamentale și a independenței Uniunii; consolidarea securității Uniunii și a statelor membre, sub orice formă; menținerea păcii și întărirea securității internaționale, în conformitate cu Carta Națiunilor Unite precum și cu principiile Actului final de la Helsinki și obiectivele Cartei de la Paris; promovarea securității internaționale; dezvoltarea și consolidarea democrației și statului de drept, precum și respectarea și promovarea drepturilor omului.
Următoarea modificare a Tratatului UE a avut loc în 1997, de această evoluție beneficiind și PESC. Astfel, Tratatul de la Amsterdam instituie funcția de Înalt Reprezentant al UE pentru Politica Externă și de Securitate Comună, având ca sarcini formularea, dezvoltarea și implementarea deciziilor politice ale țărilor membre și reprezentarea guvernelor țărilor membre ale UE în discuții cu țări terțe. Funcția cumulează și rolul de șef al Secretariatului General al Consiliului și Secretar General al UEO.
Dacă PESC este deja o componentă a construcției europene, PESA este încă un concept în evoluție. Ea are ca scop dezvoltarea unei capacități de decizie autonome și în cazul în care NATO nu e angajată ca întreg, lansarea și coordonarea unor operațiuni militare sub autoritatea UE, ca răspuns la situații de criză. PESA reprezintă un proces interguvernamental în care controlul politic se exercită de către șefii de stat și de guvern din statele membre, iar cel financiar, de către parlamentele naționale.
Conform Consiliului European de la Helsinki din decembrie 1999, s-a stabilit înființarea unor organisme politice și militare permanente care să ducă la îndeplinire deciziile din cadrul PESA: Comitetul Politic și de Securitate (COPS) care reunește reprezentanții naționali permanenți cu rang de ambasadori și care e prezidat de ambasadorul ce reprezintă țara care deține (prin rotație) președinția Uniunii Europene, Comitetul Militar (EUMC) și Staful Militar (EUMS).
Renunțarea la UEO și dizolvarea sa în UE reprezintă o dovadă clară a deciziei europenilor de a face din apărare și securitate o noțiune aproape ca oricare alta din politicile comune ale organizației comunitare. Avem deci de-a-face cu un transfer de competențe de la UEO la UE.
O evoluție deosebită în construcția europeană și în dezbaterea privind apărarea și securitatea comună este adoptarea unei Strategii europene de securitate. Elaborată de Javier Solana, a fost adoptată ca document oficial de către Consiliul European din decembrie 2003 de la Bruxelles. Ea subliniază faptul că Europa, cu 450 milioane de locuitori, trebuie să fie gata să-și asume responsabilitatea internațională în edificarea unei lumi mai bune. Implicarea internațională europeană este pusă într-un cadru care se sprijină pe Carta ONU dar și pe relațiile transatlantice din care nu lipsesc NATO și OSCE.
În ceea ce privește țară noastră, România s-a implicat activ în procesul de structurare și operationalizare a Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), încă de la lansarea acesteia (în iunie 1999, la Köln).
România a făcut parte până în 1989, din Tratatul de la Varșovia, organizația politico-militară a țărilor comuniste opusă NATO. În cadrul acestei organizații, create în 1955 ca răspuns la primirea Germaniei Federale în NATO, România a avut o atitudine specială, asemănătoare cu cea a Franței din cadrul NATO. Poziția critică față de politica de inspirație sovietică și implicarea cu intensitate redusă în politicile comune ale CAER și ale Tratatului de la Varșovia au fost stimulate și de aparenta deschidere a regimului Ceaușescu spre Vest, după invadarea Cehoslovaciei de către trupele statelor comuniste, mai puțin cele române. România a avut relații privilegiate cu Comunitatea Europeană, fiind singurul stat comunist care a semnat un tratat cu CEE, ceea ce reprezenta o recunoaștere oficială implicită a organizației comunitare; relațiile cu NATO nu puteau cunoaște astfel de apropieri.
Totuși, după ‘89, mai exact în 1991, președintele de atunci, Ion Iliescu, a trimis liderului Alianței nord-atlantice un mesaj în care afirma disponibilitatea României de a se angaja într-o cooperare strânsă cu NATO, pe care o considera singura organizație capabilă, politic și militar, să asigure stabilitatea și securitatea noilor democrații europene. România a urmat consecvent etapele apropierii de NATO până la aderarea deplină în 2004.
Aderarea României a găsit Uniunea Europeană preocupată să dezvolte și să promoveze Politica Externă și de Securitate Comună. Astfel, România recunoaște importanța Uniunii de a păstra felul sau tradițional în promovarea valorilor democratice , adică prin acțiuni preventive. UE pare oricum să beneficieze de avantajul că nu există nicio țară dominantă în interiorul acesteia. Din punct de vedere geografic , pentru România , specialiștii spun că prioritățile PESC ar trebui să fie în Balcani , CSI și Rusia , și , probabil, în Caucaz. În ceea ce privește punerea în aplicare a cooperării pentru PESC / PESA , România a sprijinit ideea de la început și sugerează utilizarea conceptului PESA că un avant-garde de extindere (au existat propuneri de extindere a Acordul de asociere a sectorului de apărare).
România a participat la întregul set de activități derulat în scopul adoptării, la nivelul UE, a Catalogului de Cerințe 2005, care definește capacitățile de apărare necesare Uniunii pentru a răspunde obiectivelor Strategiei Europene de Securitate și Obiectivului Global 2010. În acest context, experții români au participat la atelierele de lucru dedicate elaborării Catalogului Cerințelor 2005, Chestionarului Obiectivului Global, precum și a metodologiei de verificare, analiza și evaluarea contribuțiilor transmise de statele membre și în curs de aderare. Toate contribuțiile cu forțe și capacități vor fi incluse, în final, în Catalogul de Forțe al Uniunii. Un alt domeniu prioritar al participării României în cadrul procesului de dezvoltare a dimensiunii operaționale a PESA este reprezentat de capacitățile de reacție rapidă, în special Grupurile de Lupta ale UE.
În ultimii 15 ani, industria defensivă a României a trecut printr-un proces al unei reforme profunde. Exportul de armament a fost drastic scăzut, în timp ce industria apărării domestice a fost reorientată către producția civilă. În calitate de stat membru NATO, România a participat la dialogul instituțional UE-NATO în cadrul oferit de Grupul de Lucru UE-NATO pentru capacități. În prezent, România se comportă ca un actor regional responsabil în eforturile de întărire a stabilității și securității în Sud-Estul Europei și la granița de Est a Uniunii.
3.4 Avantajele , dezavantajele , riscurile și implicațiile monedei unice.
Prin trecerea la moneda unică – EURO, Uniunea Europeană se lansează într-o adevărată aventură.
Aceasta prezintă desigur o serie de avantaje, unele incontestabile , dar prezintă și o serie de dezavantaje și riscuri cu implicații profunde asupra vieții economice, sociale și politice din țările Uniunii Europene ca și pentru țările partenere din afara Uniunii. Astfel , s-a considerat că succesul Euro nu este garantat 100%.
Un important motiv pentru care țările comunitare și-au dorit să adopte o moneda unică îl prezintă avantajele mari de pe urma acesteia :
Reducerea costurilor legate de rata de schimb prin introducerea monedei unice. De exemplu, tranzacțiile bancare din conturile firmelor reprezintă un instrument scump pentru sume mici ocazionate de diverse operații economice. Moneda unică ar simplifica aceste tranzacții, ieftinindu-se. Astfel, de pe urma eleminării costurilor tranzacțiilor, vor beneficia și țările cu economii mici-deschise ( Belgia, Danemarca ) sau țările cu piață financiară nesofisticată (Grecia).
Moneda unică va suprima speculația monetară și valutară generată de variabilitatea condițiilor economice de la o țară la altă și de la o perioada la altă , în cadrul aceleiași țări.
Va face ca prețurile să fie mai transparente deoarece vor fi exprimate în aceeași moneda, ceea ce va facilita identificarea celor mai competitive dintre ele , la o calitate a produselor egală.
Euro va fi nu doar un factor major de integrare economică , ci și unul de integrare politică.
Uniunea Europeană va deveni prima putere comercială din lume și va reprezenta și zona cea mai populată, în comparație cu SUA și Japonia.
Dezavantajele cele mai frecvent enunțate de economisti, oameni politici si oameni de afaceri, constau în următoarele :
Pierderea de suveranitate. Cetățenii din țările UE s-au declarat mai întâi cetățeni ai țării respective și apoi cetățeni ai Europei. Pierderea de suveranitate ar crea un fel de joc psihologic asupra populației din țările UE.
Autoritațile naționale nu vor mai putea să-și aleagă propria rată a inflației, va exista o politică monetară și o rată a inflației pentru toată comunitatea.
Renunțând la dreptul de a devaloriza moneda națională, guvernele se dispensează de un instrument vital de politică economică în cazul unui șoc economic ce le-ar mari costurile comparativ cu alți parteneri din UE.
Trecerea la moneda unică atrage și o serie de riscuri. Cele mai importante dintre ele decurg din disparitatiile care persistă între tăriile membre în materie bugetară, fiscală și de protecție socială. Spre exemplu, rată șomajului este de 22% în Spania față de doar 6% în Austria, etc. Dacă nu se vor întreprinde măsuri pe linia armonizării, țările care au trecut la moneda unică vor intră într-o periculoasa competiție fiscală și socială pentru atragerea investitorilor care s-ar solda cu pierderi de locuri de muncă într-o țară sau altă. De asemenea, se apreciază că o politică monetară unică ar presupune sacrificii, dar și riscuri din partea țărilor dezvoltate în transferuri de resurse în favoarea tăriilor mai sărace.
Prin modul de formare și funcționare se apreciază că zona Euro va deveni cea de a două mare piață la nivel mondial pentru titlurile de termen scurt, după piața SUA. Desigur, pentru început, piața titularilor pe termen scurt exprimată în Euro va conține diferite segmente nationale însă, din cauza concurenței, va exista o tendință treptată de armonizare a regulamentelor de funcționare a acestei piețe, ceea ce va spori transparența, gradul de integrare și eficiența operațiunilor.
Zona Euro va deveni a doua piață și pentru tranzacțiile cu obligațiuni eliminând riscul valutar, diferența de rentabiliate dintre obligațiunile de pe diferitele piețe nationale din zona euro se va micșora foarte mult. Operațiunile cu obligațiuni emise de alte piețe decât cele naționale vor fi stimulate. Având în vedere dimensiunea pieței euro, volumul noilor emisiuni va mari lichiditatea, iar marja dintre prețurile de vânzare și cele de cumpărare vor fi tot mai strânse. Piața obligațiunilor din cadrul UEM va fi mai transparentă și va atrage mai mulți debitori și investitori.
Specialiștii apreciază că o moneda unică nu va fi suficientă pentru dezvoltarea unei piețe monetare pe deplin integrate, există încă diferențe între regimurile fiscale din fiecare țară care distorsionează mișcările de capital și de asemenea, nu permit ca țările cu deficitele bugetare să fie sancționate prin costuri mai ridicate ale creditelor.
Ca riscuri, sectorul bancar va fi la fel de afectat de trecerea la ultima etapă de realizare a UEM. Lansarea Euro va determina participanții la sistemul monetar să adopte noi strategii. Cu cât o banca este mai mult implicată în mediul internațional de afaceri, cu atât mai mult va beneficia de lansarea Euro. Pe măsură ce cursul de schimb dintre diferitele monede naționale din zona Euro va dispărea, clienții vor reduce numărul de bănci cu care vor lucra.
În ceea ce privește piața valutară, principalul avantaj al adoptării monedei unice europene este reducerea sensibilă a costurilor. Implicația negativă consta în diminuarea comisioanelor bancare din tranzacții și a câștigurilor din arbitraj valutar ca urmare a scăderii sistemului tranzacțiilor și a dispariției cursurilor de schimb dintre monedele europene din zona Euro. Pentru a compensa pierderea, băncile își vor extinde tranzacțiile în Euro, Dolari și monedele Asiatice. Euro va flota liber față de monedele naționale din afara zonei euro. Astfel, ar putea duce la desăvârșirea pieței unice interne și deci la o concurență sporită între țările europene. Toate acestea ar putea genera și o diminuare a prețurilor bunurilor și serviciilor.
Datorită dimensiunii, capitalul exprimat în Euro va fi mult mai stabil decât cel constituit din alte monede europene. Euro va deveni astfel, o importantă moneda de rezervă. Un număr tot mai mare de companii vor investi în ea datorită stabilității acesteia.
Uniunea europeană deține, acum și pe viitor, o poziție cheie pe plan monetar și pe plan economic. Într-o economie mondială – globalizată, în cadrul căruia economiile se află în interdependență, Euro își va exercita influențele economice și monetare și asupra unor piețe terțe.
CAPITOLUL IV
4.1 Istoric și evenimente
Vara românească a anului 2012 a fost una cu adevărat fierbinte și nu numai climatologic, ci mai ales, din perspectiva politică. Președintele Traian Băsescu a fost suspendat din funcția de Președinte al României, suspendare inițiată de nouă majoritate guvernamentală a USL la incepului lunii iulie. Președintele a fost suspendat de Parlament pe 6 iulie și a fost supus referendumului național pentru demitere pe 21 august. Acțiunea politică a suspendării a fost însă precedată și determinată de o serie de schimbări politice excepționale, multe dintre ele constituind premiere absolute ale perioadei postcomuniste, ale căror premise le aflăm în specificul arhitecturii postcomunismului românesc.
Pe 9 ianuarie, șeful statului a intrat în direct, prin telefon, la o emisiune a postului Realitatea Tv pentru a aduce criticilor aduse de Raed Arafat, subsecretar de stat în Ministerul sănătății, proiectului noii Legi a sănătății, sugerându-i acestuia să demisioneze. Trei zile mai târziu, medicul Arafat s-a retras din poziția ministerială, dar, ca victimă a președintelui, a devenit un (fel de) erou public. Astfel s-a produs scânteia unor acțiuni protestare, cu caracter civic, ce pot fi văzute și ca niște refulări ale unor nemulțumiri sociale acumulate pe fondul unora dintre cele mai dure măsuri de austeritate din Europa .
În ciuda temperaturilor scăzute ale vremii (din primăvara 2012), protestele de stradă au durat din 12 ianuarie până pe 6 februarie, fiind desfășurate în Capitală și alte peste 60 de orașe din țară și străinătate. Principalele revendicări politice ale oamenilor ieșiți în stradă vizau demisia președintelui Băsescu și a Guvernului Boc, precum și alegeri anticipate. În plan politic, opoziția parlamentară, reprezentată de PSD, PNL și PC , a reacționat prin declanșarea unei greve parlamentare. Rezultatul a fost retragerea premierului Boc, urmată de retragerea lui și a ministriilor cabinetului lui pe 6 februarie. De asemenea, o altă consecință a acestor fapte a fost că președintele Băsescu l-a însărcinat pe directorul SIE, Mihai Răzvan Ungureanu, cu rolul de a forma noul Guvern. Guvernul Ungureanu a fost investit pe 9 februarie prin votul a 237 de parlamentari.
Respingerea alegerilor anticipate, ca opțiune pe care liderii USL au promovat-o în contextul consultărilor de la Controceni și instalarea rapidă în funcția de prim ministru a lui M.R. Ungureanu nu au schimbat nimic la nivelul percepției publice și al intenției de vot. După 78 de zile de mandat, Guvernul Ungureanu a căzut ca urmare a succesului moțiunii de cenzură din 27 aprilie, semnată de 235 parlamentari (cu 9 împotriva).
Ceea ce s-a întâmplat după avea să fie o premieră absolută și anume : nominalizarea pentru funcția de prim-ministru a unui lider al opoziției. În seara zile demiterii cabinetului lui Ungureanu, președintele Băsescu a semnat decretul prin care Victor Ponta, președintele PSD, era numit pentru a forma noul Guvern. Pe 7 mai, Ponta a primit votul de încredere al Parlamentului. Acest lucru a avut consecințe majore asupra dimensiunii funcționale a regimului politic iar cum USL se construise deja în antiteza cu Băsescu, logica de funcționare a regimului politic era alta – adevăratul șef al executivului devenea premierul.
Alegerile locale s-au deschis pe 10 iunie la ora 7.00. La urne au fost așteptați peste 18.500.000 de cetățeni, prezentându-se mai mult de 56% dintre ei, un record al participării electorale. Alegerile s-au desfășurat în baza a două tipuri de sisteme electorale: Consilierii locali și județeni se alegeau prin sistem electoral proporțional cu listele blocate și pragul electoral, iar primarii și președinții de consilii județene erau desemnați printr-un sistem electoral majoritar cu vot uninominal. Rezultatele acestor alegeri au confirmat dominația USL, triunghiul format din V. Ponta, C. Antonescu și D. Constantin câștigând detașat alegerile.
4.2 Suspendarea Președintelui Traian Băsescu
Protestele din ianuarie-februarie, care au scos în stradă mii de oameni, timp de mai bine de o luna, au dat startul unui an agitat și plin de schimbări. Căderea Guvernului Boc, învestirea și apoi demiterea cabinetului Ungureanu, urmată de alternanța la guvernare prin instalarea echipei guvernamentale condusă de Victor Ponta sunt evenimentele politice ce au pregătit terenul și au creat condițiile favorabile suspendării Președintelui.
După alegeri, USL domina administrația locală, deținea majoritatea în Parlament și conducea Guvernul. Mai exista un singur trofeu de câștigat iar pentru asta, USL încerca să schimbe bornele politicii românești.
Majoritatea USL a elaborat documentul pe baza căruia urmă să se supună la vot suspendarea Președintelui Traian Băsescu. În aceeași zi, președinții celor două Camere, Valeriu Zgonea și Crin Antonescu, anunțau primirea cererii grupurilor parlamentare PSD și PNL pentru convocarea birourilor reunite și a unor sesiuni extraodinare. “Propunerea pentru sesiunea extraordinară este pentru 5-6 iulie, subiectul va fi suspendarea Președintelui statului”, a declarat Valeriu Zgonea.
Pe 6 iulie, ca și în alte ocazii, Curtea Constituțională a evitat să se pronunțe față de capetele de acuzare aduse lui Traian Băsescu. Conform Art. 95 alin. (1) din Legea fundamentală, Președintele României poate fi suspendat din funcție “în cazul săvârșirii unor fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției”. Curtea a definit sintagma “fapte grave” sugerând că în acel moment nu ar fi fost vorba despre o astfel de situație.
Pe 7 Iulie, Guvernul a adoptat hotărârile de organizare a referendumului național pentru demiterea lui Traian Băsescu, votul fiind programat pentru 29 iulie, iar campania electorală urmând să se încheie la 28 iulie.
Ultimul act formal al suspendării președintelui Băsescu a fost pe data de 9 iulie, moment în care Curtea Constituțională a constatat, în unanimitate, că procedura a respectat normele constituționale. Altfel spus, Băsescu devenea oficial, legal și constituțional, Președinte suspendat, iar Antonescu, Președinte Interimar.
Pentru prima dată de la aderarea la Uniunea Europeană, un astfel de moment a fost marcat de intervenții directe și explicite din partea unor actori politici externi. De exemplu, pe 9 iulie cancelarul german Angela Merkel s-a poziționat destul de tranșant în legătură cu situația din România legitimând indirect teza “loviturii de stat”. Ceea ce dorea să reliefeze doamna Merkel era că, în România acelui moment, statul de drept era în pericol iar acest lucru reprezenta un fapt inacceptabil din partea unei țări membre UE.
Comisarul European pentru justiție, Viviane Reding, declara că evenimentele din țară vor cântări greu în privința aderării României la spațiul Schenghen.
La toate aceste reacții, reacția lui Traian Băsescu a fost destul de lipsită de tact; cea a lui Crin Antonescu a fost plină de revoltă afirmând că “ Nu suntem cobai, fundamentele democrației în România sunt consacrate de mult!”.
Din numărul total al cetățenilor cu drept de vot care se ridică la 18.292.464, la vot s-au prezentat 46,24% din români. 87,52%, 7.403.836 au votat DA, fiind în favoarea suspendării președintelui Traian Băsescu. 11,15%, 943.375 persoane au votat NU, fiind contra demiterii președintelui. Curtea Constituțională s-a pronunțat pe 21 august 2012 în privința invalidării referendumului.
Liderul liberalilor din Parlamentul European, Guy Verhofstadt, a atras atenția, într-o ședința a Parlamentului European despre „regresul democrației" din România sub conducerea actualei puteri, asupra faptului că „democrația în România e în declin, pe locul 59 acum", referindu-se la indexul democrației din 2011, prezentat de Transparency Internațional. Potrivit aceleiași organizații, România e pe același locul 78 – odată cu China, în privința indexului de corupție. „2012 este un an tulbure pentru România, proteste în țară și în străinătate, în față ambasadelor României. Nu se mai poate continua așa", a conchis liderul liberalilor din PE; întradevăr, anul 2012 a reprezentat un apel de trezire al întregii societăți române.
4.3 Protestele din primavara lui 2012
Anul 2012 nu s-a preconizat deci a fi unul excepțional – nici pentru guvernanți dar nici pentru oamenii de rând – România a devenit decorul mișcărilor sociale. Pornind de la demisia lui Raed Arafat, oamenii au ieșit în stradă în toată țara ca să-și ceară dreptul la o viață mai bună, acuzând corupția generalizată și soluțiile draconice ale aparatului administrativ. Din păcate nu a existat un dialog între părți, mulțimea fiind “așteptată” doar de jandarmi, care în cele din urmă au procedat la dispersarea manifestanților și către multe arestări.
Vizavi de protestele din ianuarie 2012, totul a început cand Președintele Traian Băsescu, care a fost în funcție din 2004, a devenit susținător al retragerii influenței statului dintr-o varietate de domenii – în principal, sistemul de sănătate românesc. Astfel, la inceputul lui ianuarie același an, proiectul de lege privind reformarea sistemului de sănătate a declanșat demisia lui Raed Arafat, un medic extrem de popular, funcționar de stat. Acest lucru a stârnit o serie de proteste, care s-au transformat rapid în proteste împotriva regimului însuși. Arafat, un palestinian naturalizat, este fondatorul unuia dintre sistemele de urgență cel mai de succes din Europa de Est. Multe spitale din România puteau fi inchise, dar sistemul fondat de Arafat este unul dintre puținele lucruri pe mulți români îl credeau a funcționa în mod corespunzător. Intervenția lui Băsescu la telefon – direct, agitat și arogant în cadrul unei emisiuni TV, în care el acuza pe Arafat ca deține " vederi de stânga " pentru opoziția sa față de transformarea sistemului de urgență într-o "piață" în care companiile private ar avea permisiunea de a accesa fonduri de la stat, a condus la demisie medicului și, mai important decat atat, la un val național de sprijin în numele său. Regimul politic apatic din România, a redescoperit, peste noapte, demonstrațiile de stradă.
In viziunea reprezentantului statului roman, Basescu a afirmat ca evenimentele politice din iulie-august 2012 au constituit o lovitura de stat, esuată însa ca urmare a rezistentei justitiei si serviciilor de informatii în fata presiunilor facute de o majoritate parlamentara abuziva.
Privitoare la sursa a ceea ce s-a intamplat in 2012 pot fi si derapajele democratice. Principalele elemente care au dus la situația respectiva, pot fi notate si amânarea alegerilor locale și comasarea lor cu cele parlamentare, privatizarea sistemului de sănătate, modificarea fără consultări parlamentare a sistemului de justiție, 'fraude nesancționate' la alegerile parlamentare, reorganizarea țării fără referendumuri cerute de lege și, nu în ultimul rând, încălcarea Constituției de către președintele României.
4.4 Monitorul oficial din august 2012
“Curtea Constituțională a României
Hotărâre nr. 6 din 21 august 2012 referitoare la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului național din data de 29 iulie 2012 pentru demiterea Președintelui României, domnul Traian Băsescu, și la confirmarea rezultatelor acestuia.
Anexă I – Analiza juridică și politică
În temeiul art. 3 din Hotărârea nr. 34 din 6 iulie 2012 a Parlamentului trebuie ca Parlamentul să decidă procedura de urmat.
PERSPECTIVA POLITICO-JURIDICĂ
Conform Constituției României, suveranitatea aparține poporului român și ea se exercită prin referendum și prin organe reprezentative alese(art. 2, alin.(1)).
Nici un grup și nici o persoană NU pot exercita suveranitatea în nume propriu(art.2, alin.(2).
Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării( art.61, alin.(1)).
Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției( art. 142) și este unica autoritate de jurisdicție constituțională în România( art. 1 din legea 47/1992 de organizare și funcționare a CCR).
Curtea Constituțională NU poate substitui suveranitatea poporului exercitată prin referendum și nici NU o poate anula prin invalidare.
Privind referendumul pentru demiterea președintelui României, CCR “ veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului și confirmă rezultatele acestuia “(art. 146 litera “i” din Constituție).
Sintagma “ veghează la respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului “ se referă la faza anterioară referendumului, adică NU după referendum.
Sintagma “ confirmă rezultatele referendumului “ se referă la rezultatele oferite CCR de către Biroul Electoral Central.
Biroul Electoral Central analizează și decide privind condițiile de legalitate în care se desfășoară referendumul și transmite Hotărârea sa privind rezultatele referendumului către CCR.
CCR confirmă rezultatele transmite de către BEC și atenție !, NU le anulează.
Biroul Electoral Central prin Hotărârea sa de aprobare a Procesului verbal privind rezultale referendumului a stabilit că referendumul din 29 iulie 2012 s-a desfășurat LEGAL.
În cadrul controlului de constituționalitate, CCR ar fi trebuit să constate anterior referendumului dacă pragul de prezență, cvorum (prevăzut la art. 5alin.(2) din legea 3 din 2000) a referendumului este constituțional sau nu.
Prin Decizia nr. 738 din 2012, CCR a decis că art. 10 , legea 3 din 2000 a referendumului este constituțional.
Acest articol 10 prevede, citez:
“ Demiterea presedintelui României este aprobată cu majoritatea voturilor valabil exprimate de către cetățenii care au participat la referendum”.
Deducem că majoritatea cetățenilor care NU a participat la referendum NU poate contribui la decizia privind demiterea președintelui României.
Situația creată de “ incidentul dirimant “ dintre cele două articole ale legii nr. 3 din 2000, respectiv art. 5 alin(2) și art.10, ar fi trebuit soluționată de către CCR, anterior desfășurării referendumului, conform prevederilor art. 146 litera “ i " din Constituție.
Deoarece CCR nu și-a îndeplinit această obligație constituțională, Parlamentul, în calitate de organ reprezentativ suprem al poporului român suveran, este obligat să decidă procedura de urmat, conform art. 3 din Hotarea nr. 34 din 2012 a Parlamentului, pentru împlinirea exercitării suveranității poporului prin referendum.
Hotărârea nr. 34 din 6 iulie 2012 a Parlamentului este constituțională conform Decizei CCR.
Rezolvarea situației referendumului, ca urmare a contradicției privind legalitatea, cauzată de hotarararea BEC privind rezultatele și apoi a Hotărârii nr. 6 a CCR, se face prin soluționarea cauzei speciale prevăzute în legea nr. 3 din 2000 a referendumului, la Capitolul II- Referendumul pentru demiterea președintelui României, art. 10.
Acest articol a fost stabilit ca fiind constituțional prin Decizia nr. 738 din 12 iulie 2012 a CCR .
Împlinirea suveranității poporului se realizează prin referendum și Parlament și NU poate fi “ invalidată “ prin Hotărârea nr. 6 a CCR din 21 august 2012.
Asupra referendumului din 29 iulie 2012, Curtea Constituționala ar fi trebuit să hotărască în constatare din punct de vedere al constituționalității și NU al legalității, deoarece CCR, NU este instanța de drept comun și NU se poate substitui ICCJ.
Suveranitatea poporului român NU poate fi “ validată sau invalidată “ , “ suprimată sau suspendată “ de o decizie a 6(șase) persoane chiar dacă sunt judecători la CCR pentru că “nici un grup și nici o persoană un pot exercita suveranitatea în nume propriu." (art. 2alin.(2) din Constituție. Între popor și CCR, suveran este poporul și el exercită suveranitatea prin referendum și Parlament și NU se exercită suveranitatea poporului prin CCR.
Declarația universală a drepturilor omului (DUDO), prin art. 21 precizează că, citez:
“Orice persoană are dreptul de a lua parte la conducerea treburilor publice ale țării sale, fie direct, fie prin reprezentanți liber aleși.
Orice persoană are dreptul de acces egal la funcțiile publice din țară sa.
Voința poporului trebuie să constituie baza puterii de stat; această voință trebuie să fie exprimată prin alegeri nefalsificate, care să aibă loc în mod periodic prin sufragiu universal, egal și exprimat prin vot secret sau urmînd o procedura echivalentă care să asigure libertatea votului”. CONCLUZIE : Constituția NU pune nicăieri condiții de cvorum de participare pentru referendum în general și pentru demiterea președintelui țării în special.
Ceea ce Constituția garantează ca libertate, legea NU poate interzice !”
Astfel, Curtea Constituțională a constatat, în hotărârea adoptată în 21 august, că procedura de organizare a referendumului din 29 iulie a fost respectată, că nu s-a întrunit condiția de cvorum pentru ca scrutinul să fie valabil și a menționat, că la data publicării deciziei în Monitorul Oficial, Traian Băsescu să își reia atribuțiile.
4.5 Sondaje, Exit poll-uri și rezultatele finale
La referendum-ul din 2012, rezultatele au arătat că prezența la vot NU a depășit 50%. Biroul Electoral Central a anunțat că 45,92% dintre românii înscriși pe listele electorale s-au prezentat la vot până la ora 23:00, la referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu.
Numărul voturilor valabile exprimate:
DA – 87,52%
NU – 11,15%
Voturi nule înregistrate : 1,32%
În mediul urban, prezența a fost de 9,01%, iar în rural de 9,10%, potrivit estimării.
Județele cu cea mai mare prezență la vot au fost: Vrancea – 15,28%, Mehedinți – 14,41%, Teleorman – 13,82%, Brăila – 12,6% și Olt – 12,28%.
Județele cu cea mai redusă prezența la vot: Harghita – 1,72%, Covasna – 3,94%, Satu Mare – 4,27%, Bistrița-Năsăud – 5,18% și Sălaj – 5,27%.
Ministerul Afacerilor Externe a organizat pentru acest scrutin 306 secții de votare în afară țării.
Exit poll-uri
Exit poll referendum 2012 – Prezența la vot pe sexe:
masculin – 51,7% dintre cei prezenți la vot.
feminin – 48,3% dintre cei prezenți la vot.
Exit poll referendum 2012 – prezența la vot pe categorii de vârstă:
18 – 29 ani – 10.91%
30 – 44 ani – 23.14%
45 – 59 ani – 25.85%
Peste 60 ani – 40.10%
Exit poll referendum 2012 – prezența la vot în funcție de studii:
Primare – 25.89%
Medii – 51.46%
Superioare – 22.05%
Exit poll referendum 2012 – prezența la vot în funcție de ocupație:
Pensionar 44.07%
Casnic(a) 9.94%
Șomer 3.70%
Elev / Student 3.34%
Agricultor / Țăran 2.72%
Muncitor non-agricol 9.89%
Ocupații non-manuale, fără studii superioare – 8.20%
Ocupații non-manuale, cu studii superioare, fără funcție de conducere – 10.14%
Funcție de conducere / Patron / Întreprinzător privat – 3.97%
Exit poll referendum 2012 – prezența la vot pe regiuni:
Moldova – 22.70%
Dobrogea – 4.36%
Muntenia – 21.21%
Oltenia – 12.53%
Banat, Crișana, Maramureș – 10.02%
Ardeal – 16.94%
București/ILFOV – 12.24%
Sondaje
În ceea ce privește sondajele dinaintea votului, peste jumătate dintre români afirmau că se vor prezenta la urne la referendumul din 29 iulie. Potrivit cercetării sociologice, prezența estimată la vot pentru populația rezidentă în România a fost de 63,6%. 55,8% dintre subiecți au declarat că vor vota ' DA' la referendum, în timp 21,1% susțineau că vor vota împotriva demiterii lui Traian Băsescu; 23,1% din cei intervievați nu s-au decis cum vor vota. Dintre cei care au declarat că vor vota la referendum, 96% au spus că opțiunea lor este definitivă, neexistând nicio posibilitate de a mai fi modificată. De asemenea, sondajul oferea informații privind aprecierile celor intervievați referitoare la felul în care trăiesc – condițiile de trăi sunt mai proaste ca în 2009, în opinia a 67% dintre români, în timp ce alți 28% credeau că nu s-au modificat condițiile de trăi. Doar 5% susțineau că nivelul de trăi este mai bun decât în 2009. 20,4% din cei intervievați argumentau că banii nu le ajung nici pentru strictul necesar. Dintre aceștia, 63,2% afirmau că vor spune DA la referendum.
Sondaj CCSB, comandat de Antena 3:
Senat
USL- 58,3%
ARD- 19,6%
PPDD- 14,1%
UDMR- 5,2%
Camera Deputaților
USL- 56,8%
ARD- 19%
PPDD- 13,8%
UDMR- 5,1%
Sondaj Geopol, comandat de Realitatea TV:
Total
USL- 57%
ARD- 18%
PPDD- 14%
UDMR- 5%
Sondaj comandat de România TV:
Total:
USL- 57% voturi, 62% din mandate
ARD- 21% voturi, 22% din mandate
PPDD- 11% voturi, 11% din mandate
UDMR- 5% voturi, 5% din mandate
4.6 Controverse
Căile politicii sunt destul de întortocheate. În ceea ce privește organizarea referendumului pentru demiterea președintelui Traian Băsescu, a fost avansată la un moment dat ideea organizării acestuia pe durata a două zile. Propunerea a fost susținută de senatorul Partidului Social Democrat, Ilie Sârbu. Liderii senatorilor PSD au avansat ideea că USL se gândește la o nouă strategie prin care să se asigure că președintele suspentat Traian Băsescu va fi demis la referendumul din 29 iulie.
Astfel, consultarea populară putea avea loc pe parcursul a două zile, asta pentru a atinge pragul de 50%+1 prezența la urne, în așa fel încât referendumul să fie validat. Ilie Sârbu a declarat următoarele: “E posibil, e rațional, decizia ne aparține.” Deputatul PSD , Bogdan Niculescu Duvaz a declarat că nu s-a discutat în forurile de conducere parlamentare posibilitatea organizării referendumului pentru suspendarea președintelui pe parcursul a mai mult de o zi dar a adăugat că opinia generală este pentru o singură zi. La rândul sau, ministrul Administrației și Internelor , Ioan Rus, a apreciat că ia în calcul aplicarea întocmai a legii care guvernează acest referendum iar dacă vor fi făcute modificări legislative, instituția pe care o conduce este pregătită. Ministrul a declarat că din punct de vedere organizatoric, la referendumul din 29 iulie vor fi respectați pașii făcuți la celelalte alegeri organizate până în prezent. Rus a apreciat că singurele lucruri noi sunt înființarea unor comisii de transparență și a unui telverde prin care cetățenii să poată comunica mai ușor eventualele nereguli, astfel încât referendumul pentru demiterea președintelui Traian Băsescu să fie organizat legal și transparent. În același sens, Senatul se va reuni în sesiune extraordinară marți, iar camera deputaților se va reuni miercuri, pentru a decide în legătură cu legislația privind referendumul.
Totuși, au existat multe incidente. Votul multiplu, mita electorală și buletinele de vot gata ștampilate ce au intrat în bilanțul incidentelor electorale de la referendum au fost numeroase. O secție de votare din județul Vâlcea, de exemplu, a fost închisă timp de o ora, după ce au fost descoperite cinci buletine de vot, gata ștampilate, sub o față de masă. Și la Bacău votul a fost suspendat dintr-un motiv similar.
O altă controversă o reprezintă numărul real care trebuia atins la vot pentru demiterea președintelui. Astfel , un document furnizat de Sistemul Informatic Unic de Integrat (SIUI) – softul care procesează datele Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, arata că numărul persoanelor înscrise pe listele medicilor de familie, în primul trimestru din 2012 era de 20.459.558.
Structura pe categorii a asiguraților medical la momentul respectiv se prezenta astfel:
● 3.891.082 copii și tineri cu vârstă sub 18 ani;
● 6.495.117 salariați;
● 4.727.284 pensionari;
● 3.031.051 alte categorii.
Cum legislația electorală oferă dreptul de vot persoanelor cu vârstă peste 18 ani, din datele oferite mai sus se poate concluziona că numărul persoanelor cu drept de vot în România în primul trimestru din 2012, era de 16.598.476 (nr total al asiguraților minus (-) numărul copiilor sub 18 ani), cu 1.694.038 persoane mai puțin decât numărul celor înscriși în listele electorale la referendumul din 29 iulie 2012.
Conform Biroului Electoral Central, numărul persoanelor care au participat la referendumul desfășurat în 29 iulie este de 8.455.336, număr care, în virtutea datelor prezentate mai sus, ar fi validat rezultatul referendumului pentru demiterea președintelui Traian Băsescu.
Întrebat care este părerea sa despre organizarea referendumului odată cu alegerile locale și parlamentare, Băsescu a răspuns: "Și aici sunt controverse între partide. Ce cred că trebuie să fac este să răspund unei solicitări de a ajuta partidele să stea la masă împreună și să stabilească momentul acestui referendum".
Șeful statului a spus că nu se poate pronunța asupra datei referendumului, el precizând că are părerile sale despre cum ar fi mai bine. "Deci nu cred că mă pot pronunța. Am părerile mele despre cum ar fi mai bine, dar esențial este să vedem care este soluția acceptată de partide, pentru că partidele iau în calcul avantaje, dezavantaje electorale. Deci va depinde foarte mult de negocierea dintre partide".
Capitolul V
Concluzii
Debutul anilor '90 în Europa a fost unul mai puțin obișnuit. Evenimentele petrecute în acea perioadă au schimbat traiectoria multor state, mai ales a celor din Europa Centrală și de Est, state care au trecut într-un mod absolut neprevăzut prin cea mai importantă schimbare istorică: tranziția de la regimul comunist și opresiv impus de liderii totalitari, la o democrație care se opunea în totalitate valorilor promovate de aceștia, oferind indivizilor perspectiva libertății, a egalității de șanse, a justiției, și respectului drepturilor omului .
Construcțiile de tip N.A.T.O., UE au reprezentat astfel pentru statele post-comuniste oportunitatea de a se elibera de opresiune, orientându-se spre valorile democratice care caracterizau cele mai dezvoltate state ale lumii.
Deși reticentă la o eventuală extindere spre Est, în principal datorită trecutului statelor din acea parte a Europei , apoi din motive economice, administrative sau instituționale, Uniunea Europeană a făcut față valului de extindere reprezentat de 11 state central-europene. Printre eforturile sale în direcția extinderii spre Europa Centrală și de Est se numără: monitorizarea performanțelor țărilor candidate pe linia îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga, începerea simultană a negocierilor de aderare cu toate cele 11 țări (proces dificil datorită dinamicii diferite și problematicii specifice fiecăreia dintre state), redefinirile de natură administrativă și instituțională ale Uniunii Europene. Statelor fost-comuniste le lipsea experiența participării la grupări de tip integraționist.
Lucrarea de față sintetizează principalele etape ale procesului de integrare în Uniunea Europeană a statelor central-europene, cu accent pe situația României, ca unul dintre cele mai mari state din Europa Centrală și de Est. Aspectele de natură politică și juridică sunt surprinse prin prezentarea unor documente precum: Acordul de Asociere, Strategia de pre și post-aderare, Tratatul de aderare, Rapoarte de monitorizare elaborate de Comisia Europeană. Sunt sintetizate de asemenea concluziile Conferințelor și Consiliilor Europene cu privire la extinderea central-est europeană.
Faza de post-aderare este abordată pe larg, dat fiind faptul că semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană nu este punctul final al procesului de integrare, statele continuând sa fie atent supravegheate de Comisia Europeană. Sunt evidențiate numeroase lacune în politica statelor nou integrate, unele dintre ele necesitând reforme radicale pentru a atinge nivelul de dezvoltare al statelor membre UE. Pentru România, integrarea în structurile Uniunii Europene înseamnă atât câștigarea unor drepturi, cât și respectarea obligațiilor ce decurg din statutul de stat membru.
Cetățenii României vor avea parte de beneficiile și costurile implicate de marea piață unică europeană, cu libera circulație a persoanelor, mărfurilor, serviciilor și capitalurilor, de politicile comune ale UE. Vor putea deveni cetățeni europeni cu drepturi depline ( drept de vot și de a candida, drept de stabilire într-unul din statele UE, drept de petiție la Parlamentul European, protecție pe teritoriul statelor terțe din partea ambasadelor sau consulatelor statelor membre).
Aderarea la Uniunea Europeană va aduce un climat politic și economic stabil, stimulând dezvoltarea durabilă, va crește competitivitatea pe piața internă, PESC (Politica Externă și de Securitate Comună) va întări securitatea națională, va crește prestigiul României în relațiile cu alți actori statali, vor fi perspective de perfecționare profesională și acces pe piața europeană a muncii.
Principalele costuri ale integrării europene s-ar referi la prețurile crescânde, care se aliniază la cele occidentale, limitarea propriei suveranități naționale, contribuția obligatorie la bugetul Uniunii, UE va profita de statele nou integrate, văzute ca piețe de desfacere cu forță de muncă ieftină.
BIBLIOGRAFIE
Carți:
Avram Cezar, Gheorghe Parvu, Roxana Radu, Ramona Gruescu, ROMANIA SI EXIGENTELE INTEGRARII EUROPENE, volumul 1, Craiova, ed Alma, 2007
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UNIUNEA EUROPEANĂ : POLITICILE EXTINDERII, Editura Tritonic, București, 2006
Costea Maria, Costea Simion (coord.), INTEGRAREA ROMANIEI IN UNIUNEA EUROPEANA:PROVOCARI SI PERSPECTIVE, 2007, Institutul European, Iasi
Dinan, D, ENCYCLOPEDIA OF THE EUROPEAN UNION, Macmillan, 2000
Dumintrascu, Mihaela Augustina, DREPTUL UNIUNII EUROPENE SI SPECIFICITATEA ACESTUIA, ed Universul Juridic, Bucuresti, 2012
Ehrke, Michael, THE EUROPEAN UNION AND THE POST-COMMUNIST SPHERE, ed Compass 2020, Berlin, 2007
Fota, C, ECONOMIA MONDIALA, Alma, Craiova, 1997
Fuerea, Augustin, DREPT COMUNITAR AL AFACERILOR, editia a II-a revizuita si adaugita, ed Universul Juridic, Bucuresti, 2006
Fuerea, Augustin, MANUALUL UNIUNII EUROPENE, editia a V-a revizuita si adaugta dupa Tratatul de la Lisabona, ed Universul Juridic, Bucuresti, 2012
Gabriel Andreescu, Adrian Severin, UN CONCEPT ROMANESC PRIVIND VIITORUL UNIUNII EUROPENE, Editura Polirom, Iași, 2001
Ghica, Luciana Alexandra (coord), ENCICLOPEDIA UNIUNII EUROPENE, Meronia, Bucuresti, 2005
Ghica, Luciana, ROMANIA SI UNIUNEA EUROPEANA, Mronia, Bucuresti, 2006
Holmes, Martin, EUROPEAN INTEGRATION: SCOPE AND LIMITS, Palgrave Macmillan, Houdmills, 2001
Jinga, I, UNIUNEA EUROPEANA.REALITATI SI PERSPECTIVE, Bucuresti, ed Lumina Lux, 1999
Manualul NATO, Ed Nemira, Bucuresti, 2000
Mitron, Dumitru, INTEGRAREA ECONOMICA SI REGIONALA – DE LA PROTOTIP LA PRODUCIA IN SERIE, Sylvi, Bucuresti, 2000
Müller, Liana, ROMANIA’S WAY INTO THE EU, ed Universitat Wien, Viena, 2002
Munteanu, Roxana, DREPT EUROPEAN, Editura Oscar Print, București, 2001
Nastase, Adrian, ROMANIA SI NOUA ARHITECTURA MONDIALA, ed Monitorul Oficial, Bucuresti, 2000
Neagu, D, INTRE ORIENT SI OCCIDENT. TARILE ROMANE LA INCEPUTUL EPOCII MODERNE, Humanitas, 1995
Olaru, Dumitru, INTEGRAREA VEST-EUROPEANA. REALITATI SI CONTROVERSE, ed Politica, Bucuresti, 1988
Pecican, Ovidiu, ROMANIA SI UNIUNEA EUROPEANA, Eikon, Bucuresti, 2003
Pleșu, A, CHIPURI ȘI MĂȘTi ALE TRANZIȚIEI, Humanitas, București, 1996, p 227
Pond, E, RENASTEREA EUROPEI, ed Pandora-M, Targoviste, 2003
Radu, Alexandru, Buti, Daniel, STATUL SUNT EU, Ed Monitorul oficial, Bucuresti, 2013
Rusu, Corneliu, MONEDA UNICA EUROPEANA, O REALITATE, Tribuna Economica, 24/1998, p 67-68
Silași, Grigore, UNIUNEA EUROPEANĂ, Editura de Vest, Timișoara, 2005
Silași, Grigore, Dinamica europeană, ed Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001
Tismaneanu, Vladimir, INCET SPRE EUROPA, Polirom, Iasi, 2000
Tratatul Uniunii Europene, ed Lucretius, Bucuresti, 1997
Wallace, Helen, Wallace, William, PROCESUL POLITIC ÎN UE, Editura Arc, Chișinău, 2004
Studii si articole de presa:
Avram, I, DETERMINANTE ALE INVITARII ROMANIEI LA NEGOCIERILE DE INTEGRARE IN UE, studiu publicat in cotidianul Economistul din 15 mai 2000, suplimentul 90
Avram, I, GLOBALIZAREA SI PROMOVAREA PRIORITARA A INTERESELOR ECONOMICE NATIONALE IN RELATIILE ECONOMICE EXTERNE, suplimentul nr 139 al cotidianului Economistul din 24 mai 1999
CAPE 2004, Raportul CAPE 2004, o inițiativa a Asociației Europene a Camerelor de Comerț “Eurochambres” www.eurochambres.be
Cotidianul Adevarul, 27 aprilie, 2001
Dorobantu, G, IMPLICATIILE PE CARE LE VA AVEA PENTRU ROMANIA ACCEPTAREA PERIOADEI DE TRANZITIE SOLICITATA DE UNIUNEA EUROPEANA IN LEGATURA CU LIBERA CIRCULATIE A LUCRATORILOR, in Revista Romana de Dreptul Muncii nr 2/2003
Dunculescu V, Adam R, RAPORTUL NATIONAL PRIVIND IMPACTUL ADERARII LA UNIUNEA EUROPEANA ASUPRA ORDINII JURIDICE A ROMANIEI, In Revista Romana de Drept Comunitar nr 4/2004
Eurobarometrul, primăvară 2006; Eurobarometer 65. Public opinion în European Countries, www.infoeuropa.ro
Jinga, Ion, PROFITUL ROMANIEI IN UNIUNEA EUROPEANA, in Revista Romana de Dreptul Muncii nr 1/2005
Popescu, A, LEGISLATIA ROMANA ESTE IN MARE PARTE ARMONIZATA, studiu publicat in Ziarul Politic, nr 5 din 21 aug 2007
Zaman, G, ADERAREA LA UE – PARTENERIAT, NU DICTAT, In Tribuna economica nr 11/1998
Documente guvernamentale:
“PRESEDINELE ROMANIEI REPREZINTA STATUL ROMAN..”, conform art 80 alin (1), Constitutia Romaniei 2003, M of nr 767 din 31 oct 2003
Guvernul Romaniei. Programul National de aderare la UE, iunie, 2001, volumul I
Romania sociala 2001-2004, Guvernul Romaniei, Bucuresti, 2004
Dicționare:
Gilles Ferreol(coord), DICTIONARUL UNIUNII EUROPENE, Iasi, Ed Polirom, 2001
Jinga Ion, Popescu Andrei, „INTEGRAREA EUROPEANĂ – DICȚIONAR DE TERMENI COMUNITARI”, ed Lumina Lex, București, 2000
Surse On-line:
http://europa.eu
http://ec.europa.eu/cvm/docs/com_2014_37_ro.pdf
http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/romania/ro_accompanying_measures_1206_en.pdf
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2011:382:0001:0470:EN:PDF
http://tv-h.ro/jurnal-tvh/referendum-mici-controverse-282#.U3i3vvmSygU
http://www.academia.edu/1657589/The_Politics_of_Memory_in_Post-Communist_Europe_A_Comparative_Analysis#
http://www.dreptonline.ro/monitorul_oficial/monitor_oficial.php?id_monitor=9693
http://www.europainfo.ro
http://www.gândul.info/politică/vasile-blaga-și-roberta-anastase-au-fost-revocați-crin-antonescu-este-noul-președinte-al-senatului-valeriu-zgonea-preia-șefia-camerei-deputaților-live-9807888
http://www.infoclient.gide.com/GIDEBRUSSELS/index.php?option=com_content&task=view&id=27&Itemid=1
http://www.ipp.ro/pagini/sisteme-351i-procese-electorale.php
http://www.mae.ro/
http://www.mediafax.ro/politic/băsescu-sunt-controverse-între-partide-privind-desfășurarea-referendumului-odată-cu-alegerile-9060648
http://www.realitatea.net/ccr-avocatul-poporului-revocat-constituțional_964089.html
http://www.realitatea.net/exit-poll-referendum-2012-sondaj-cu-prezența-la-vot-ora-16-0_977498.html#ixzz324e1EQov
http://www.rejournal.eu/Portals/0/Arhiva/21
http://www.romanialibera.ro/politica/institutii/%E2%80%9Ederapajele-democratice–in-viziunea-reprezentantilor-opozitiei-252004
http://www.romanialibera.ro/politica/institutii/%E2%80%9Ederapajele-democratice–in-viziunea-reprezentantilor-opozitiei-252004
http://www.romaniatv.net/cc-legea-referendumului-constituțională-dacă-participa-jumătate-plus-unu-dintre-alegători_35529.html
http://www.timpul.md/articol/sondaj-referendum-29-iulie-care-va-fi-prezena-la-vot-35631.html
http://www.ziare.com/alegeri/rezultate-alegeri-parlamentare-2012/rezultate-alegeri-parlamentare-2012-usl-câștigă-detașat-udmr-la-limita-intrării-în-parlament-1206246
www.euractiv.ro
www.eurochambres.ro
www.gdo.ro
www.infoeuropa.ro
www.mie.ro
www.osf.ro
BIBLIOGRAFIE
Carți:
Avram Cezar, Gheorghe Parvu, Roxana Radu, Ramona Gruescu, ROMANIA SI EXIGENTELE INTEGRARII EUROPENE, volumul 1, Craiova, ed Alma, 2007
Bărbulescu, Iordan Gheorghe, UNIUNEA EUROPEANĂ : POLITICILE EXTINDERII, Editura Tritonic, București, 2006
Costea Maria, Costea Simion (coord.), INTEGRAREA ROMANIEI IN UNIUNEA EUROPEANA:PROVOCARI SI PERSPECTIVE, 2007, Institutul European, Iasi
Dinan, D, ENCYCLOPEDIA OF THE EUROPEAN UNION, Macmillan, 2000
Dumintrascu, Mihaela Augustina, DREPTUL UNIUNII EUROPENE SI SPECIFICITATEA ACESTUIA, ed Universul Juridic, Bucuresti, 2012
Ehrke, Michael, THE EUROPEAN UNION AND THE POST-COMMUNIST SPHERE, ed Compass 2020, Berlin, 2007
Fota, C, ECONOMIA MONDIALA, Alma, Craiova, 1997
Fuerea, Augustin, DREPT COMUNITAR AL AFACERILOR, editia a II-a revizuita si adaugita, ed Universul Juridic, Bucuresti, 2006
Fuerea, Augustin, MANUALUL UNIUNII EUROPENE, editia a V-a revizuita si adaugta dupa Tratatul de la Lisabona, ed Universul Juridic, Bucuresti, 2012
Gabriel Andreescu, Adrian Severin, UN CONCEPT ROMANESC PRIVIND VIITORUL UNIUNII EUROPENE, Editura Polirom, Iași, 2001
Ghica, Luciana Alexandra (coord), ENCICLOPEDIA UNIUNII EUROPENE, Meronia, Bucuresti, 2005
Ghica, Luciana, ROMANIA SI UNIUNEA EUROPEANA, Mronia, Bucuresti, 2006
Holmes, Martin, EUROPEAN INTEGRATION: SCOPE AND LIMITS, Palgrave Macmillan, Houdmills, 2001
Jinga, I, UNIUNEA EUROPEANA.REALITATI SI PERSPECTIVE, Bucuresti, ed Lumina Lux, 1999
Manualul NATO, Ed Nemira, Bucuresti, 2000
Mitron, Dumitru, INTEGRAREA ECONOMICA SI REGIONALA – DE LA PROTOTIP LA PRODUCIA IN SERIE, Sylvi, Bucuresti, 2000
Müller, Liana, ROMANIA’S WAY INTO THE EU, ed Universitat Wien, Viena, 2002
Munteanu, Roxana, DREPT EUROPEAN, Editura Oscar Print, București, 2001
Nastase, Adrian, ROMANIA SI NOUA ARHITECTURA MONDIALA, ed Monitorul Oficial, Bucuresti, 2000
Neagu, D, INTRE ORIENT SI OCCIDENT. TARILE ROMANE LA INCEPUTUL EPOCII MODERNE, Humanitas, 1995
Olaru, Dumitru, INTEGRAREA VEST-EUROPEANA. REALITATI SI CONTROVERSE, ed Politica, Bucuresti, 1988
Pecican, Ovidiu, ROMANIA SI UNIUNEA EUROPEANA, Eikon, Bucuresti, 2003
Pleșu, A, CHIPURI ȘI MĂȘTi ALE TRANZIȚIEI, Humanitas, București, 1996, p 227
Pond, E, RENASTEREA EUROPEI, ed Pandora-M, Targoviste, 2003
Radu, Alexandru, Buti, Daniel, STATUL SUNT EU, Ed Monitorul oficial, Bucuresti, 2013
Rusu, Corneliu, MONEDA UNICA EUROPEANA, O REALITATE, Tribuna Economica, 24/1998, p 67-68
Silași, Grigore, UNIUNEA EUROPEANĂ, Editura de Vest, Timișoara, 2005
Silași, Grigore, Dinamica europeană, ed Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001
Tismaneanu, Vladimir, INCET SPRE EUROPA, Polirom, Iasi, 2000
Tratatul Uniunii Europene, ed Lucretius, Bucuresti, 1997
Wallace, Helen, Wallace, William, PROCESUL POLITIC ÎN UE, Editura Arc, Chișinău, 2004
Studii si articole de presa:
Avram, I, DETERMINANTE ALE INVITARII ROMANIEI LA NEGOCIERILE DE INTEGRARE IN UE, studiu publicat in cotidianul Economistul din 15 mai 2000, suplimentul 90
Avram, I, GLOBALIZAREA SI PROMOVAREA PRIORITARA A INTERESELOR ECONOMICE NATIONALE IN RELATIILE ECONOMICE EXTERNE, suplimentul nr 139 al cotidianului Economistul din 24 mai 1999
CAPE 2004, Raportul CAPE 2004, o inițiativa a Asociației Europene a Camerelor de Comerț “Eurochambres” www.eurochambres.be
Cotidianul Adevarul, 27 aprilie, 2001
Dorobantu, G, IMPLICATIILE PE CARE LE VA AVEA PENTRU ROMANIA ACCEPTAREA PERIOADEI DE TRANZITIE SOLICITATA DE UNIUNEA EUROPEANA IN LEGATURA CU LIBERA CIRCULATIE A LUCRATORILOR, in Revista Romana de Dreptul Muncii nr 2/2003
Dunculescu V, Adam R, RAPORTUL NATIONAL PRIVIND IMPACTUL ADERARII LA UNIUNEA EUROPEANA ASUPRA ORDINII JURIDICE A ROMANIEI, In Revista Romana de Drept Comunitar nr 4/2004
Eurobarometrul, primăvară 2006; Eurobarometer 65. Public opinion în European Countries, www.infoeuropa.ro
Jinga, Ion, PROFITUL ROMANIEI IN UNIUNEA EUROPEANA, in Revista Romana de Dreptul Muncii nr 1/2005
Popescu, A, LEGISLATIA ROMANA ESTE IN MARE PARTE ARMONIZATA, studiu publicat in Ziarul Politic, nr 5 din 21 aug 2007
Zaman, G, ADERAREA LA UE – PARTENERIAT, NU DICTAT, In Tribuna economica nr 11/1998
Documente guvernamentale:
“PRESEDINELE ROMANIEI REPREZINTA STATUL ROMAN..”, conform art 80 alin (1), Constitutia Romaniei 2003, M of nr 767 din 31 oct 2003
Guvernul Romaniei. Programul National de aderare la UE, iunie, 2001, volumul I
Romania sociala 2001-2004, Guvernul Romaniei, Bucuresti, 2004
Dicționare:
Gilles Ferreol(coord), DICTIONARUL UNIUNII EUROPENE, Iasi, Ed Polirom, 2001
Jinga Ion, Popescu Andrei, „INTEGRAREA EUROPEANĂ – DICȚIONAR DE TERMENI COMUNITARI”, ed Lumina Lex, București, 2000
Surse On-line:
http://europa.eu
http://ec.europa.eu/cvm/docs/com_2014_37_ro.pdf
http://ec.europa.eu/enlargement/pdf/romania/ro_accompanying_measures_1206_en.pdf
http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=OJ:C:2011:382:0001:0470:EN:PDF
http://tv-h.ro/jurnal-tvh/referendum-mici-controverse-282#.U3i3vvmSygU
http://www.academia.edu/1657589/The_Politics_of_Memory_in_Post-Communist_Europe_A_Comparative_Analysis#
http://www.dreptonline.ro/monitorul_oficial/monitor_oficial.php?id_monitor=9693
http://www.europainfo.ro
http://www.gândul.info/politică/vasile-blaga-și-roberta-anastase-au-fost-revocați-crin-antonescu-este-noul-președinte-al-senatului-valeriu-zgonea-preia-șefia-camerei-deputaților-live-9807888
http://www.infoclient.gide.com/GIDEBRUSSELS/index.php?option=com_content&task=view&id=27&Itemid=1
http://www.ipp.ro/pagini/sisteme-351i-procese-electorale.php
http://www.mae.ro/
http://www.mediafax.ro/politic/băsescu-sunt-controverse-între-partide-privind-desfășurarea-referendumului-odată-cu-alegerile-9060648
http://www.realitatea.net/ccr-avocatul-poporului-revocat-constituțional_964089.html
http://www.realitatea.net/exit-poll-referendum-2012-sondaj-cu-prezența-la-vot-ora-16-0_977498.html#ixzz324e1EQov
http://www.rejournal.eu/Portals/0/Arhiva/21
http://www.romanialibera.ro/politica/institutii/%E2%80%9Ederapajele-democratice–in-viziunea-reprezentantilor-opozitiei-252004
http://www.romanialibera.ro/politica/institutii/%E2%80%9Ederapajele-democratice–in-viziunea-reprezentantilor-opozitiei-252004
http://www.romaniatv.net/cc-legea-referendumului-constituțională-dacă-participa-jumătate-plus-unu-dintre-alegători_35529.html
http://www.timpul.md/articol/sondaj-referendum-29-iulie-care-va-fi-prezena-la-vot-35631.html
http://www.ziare.com/alegeri/rezultate-alegeri-parlamentare-2012/rezultate-alegeri-parlamentare-2012-usl-câștigă-detașat-udmr-la-limita-intrării-în-parlament-1206246
www.euractiv.ro
www.eurochambres.ro
www.gdo.ro
www.infoeuropa.ro
www.mie.ro
www.osf.ro
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Romania, Viitoare Granita Externa Estica a Uniunii Europene (ID: 129733)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.