Romania Si Organizatia Natiunilor Unite

b#%l!^e

CAPITOLUL 1

Situatia Romaniei dupa cea de a doua conflagratie mondiala

Situatia Romaniei la 1947 – Tara invinsa

Evoluția politică a României, de la semnarea armistițiului și până la abdicarea regelui Mihai, cunoaște câteva etape distincte. Până la 6 martie 1945 putem vorbi de existența unui regim democratic embrionar care, încercând să se dezvolte, era împiedicat de o forță externă ostilă. Totuși, în acesteprime luni, regula jocului politic a fost oarecum respectată, obstrucțiile venind tot mai frecvent pe măsura trecerii timpului. Regele este cel care numește guvernul, iar componența acestuia este oarecum relevantă pentru întreg spectrul, deși există o înclinare exagerată spre stânga în raport cu realitatea.

De la 6 martie 1945 până la 30 decembrie 1947 esența regimului s-a modificat radical. Acceptat de către rege sub puternica presiune a rușilor, guvernul Groza și-a depășit gradual atribuțiile, fiind la nivel politic, un puternic factor al sovietizării. Semnele încălcării Constituției sunt, și ele, numeroase. Cel mai important s-a consemnat odată cu „greva regală” (august-decembrie 1945). Atunci suveranul a fost practic deposedat de o prerogativă esențială: aceea de a numi și destitui un guvern. Relativa deturnare n-a fost confirmată prin desfășurarea unor alegeri corecte. Rezultatul votului de la 19 noiembrie 1946 era un nou indiciu al ireversibilității involuției democrației în România.

După semnarea tratatului de pace (la 10 februarie 1947) s-a renunțat la orice subtilitate diplomatică. Au fost interzise partidele democratice și chiar tovarășii vremelnici de drum au fost înlăturați. Sub privirile pasive ale Occidentului, România devenea republică populară și pășea spre un drum de tip stalinist.

Un rol esențial în receptarea corectă a vieții politice a anilor 1944-1948 îl joacă înțelegerea cadrului economic și a condițiilor de ordin social. Aceasta pentru că România a cunoscut rigorile a patru ani de război, fiind devastată, iar sistemul de comunicații funcționa în mod deplorabil. De aici, a rezultat o rezistență ineficientă față de măsurile de b#%l!^+a?sovietizare, iar ideologia de stânga, abil prezentată, avea șanse de reușită.

Dificultățile economice au fost accentuate de condițiile în care s-au aplicat prevederile Convenției de armistițiu, de ocupația sovietică și, apoi, de acordul comercial cu U.R.S.S. din mai 1945. în toamna anului 1944 situația era agravată de scoaterea de către ruși a autorităților române din nordul Transilvaniei, de starea generală a Moldovei și de prezența, potrivit unor surse, a peste 80.000 de dezertori ruși. Eforturile depuse pentru revenirea la normalitate cunoșteau o piedică suplimentară în urma introducerii în circulație, de către organele sovietice din România, a rublei și a leului comandamentului militar al trupelor sovietice (paritatea era: o rublă = 100 lei românești; un leu al comandamentului militar sovietic = 5 lei românești). Astfel, deși guvernele Sănătescu și Rădescu au depus o activitate susținută, rezultatele nu au putut fi pe măsură. Aceasta cu toate că, la 25 septembrie 1944, au fost reconstituite cele 12 circumscripții administrative în scopul unei descentralizări și a distribuirii responsabilităților la nivelul județelor.

Eșecul redresării rapide a fost determinat, după cum am menționat, și de dereglarea sistemului de comunicații. În Moldova a fost lărgit ecartamentul liniilor ferate Iași – Ploiești și Cernăuți – Focșani, ceea ce a dus la paralizarea liniilor secundare din zonă. La b#%l!^+a?sfârșitul războiului, în iulie 1945, existau peste 350 kmde linii cu ecartament rusesc. De asemenea, porturile de la Dunăre, dar și Sulina și Constanța, au fost folosite după bunul plac al Armatei Roșii.

Imediat după înlăturarea lui Ion Antonescu, se constituia guvernul Constantin Sănătescu, care avea girul Blocului Național Democratic. Acest guvern, prin declarația din 24 august 1944 se angaja să înfăptuiască un regim democratic în care drepturile și libertățile democratice să fie garantate, să asigure participarea României la război alături de coaliția antifascistă.

Printr-un decret regal  emis la 31 august a reintrat în vigoare Constituția din 1923. Acest decret se constituie într-un izvor de drept pentru măsurile legislative ulterioare. Prin el Consiliul de Miniștri a fost împuternicit să organizeze Reprezentanța Națională și a stabilit că până atunci puterea legislativă să se exercite de către rege și guvern. A fost abrogată întreaga legislație elaborată din 1940 până în 1944, prin care o parte a prerogativelor regale au fost preluate de Conducătorul statului.

La 10 octombrie 1944, decretul sus-menționat a fost completat cu un nou articol care dădea dreptul Consiliului de Miniștri să ia măsuri împotriva celor care au participat la instaurarea dictaturii. Au fost anulate, în fapt, art. 15 și 101 din Constituția din 1923 care prevedeau că nici o lege nu poate înființa pedeapsa confiscării averilor și că nu se pot crea tribunale excepționale în vederea judecării anumitor persoane. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Sistemul de partid s-a refăcut, dar era mult diferit de cel interbelic. Asistăm acum la o creștere foarte mare a numărului de partide și grupări politice, dintre care doar câteva erau viabile: Partidul Național Țărănesc, Partidul Național Liberal, Partidul Social Democrat, Partidul Comunist Român, Frontul Plugarilor. Este relevant faptul că, cu o singură excepție – fascismul, interzis prin lege – toate marile curente vor renaște în noile condiții.

În plus, măsurile preconizate de guvernele române au fost sabotate sistematic, cel puțin până la 6 martie 1945. Astfel, cabinetul Rădescu adopta, la 26 ianuarie 1945, o lege prin care urmărea, în special, eliminarea speculei, controlul transporturilor de cereale, inventarierea disponibilităților existente în județe și întocmirea unui plan general pentru aprovizionarea populației și îndeplinirea clauzelor armistițiului. Efectele posibile ale legii au fost lovite de nulitate datorită intereselor politice ale Moscovei, care nu dorea un guvern puternic la București, ci unul obedient.

În acest context, se înscrie și agitația în legătură cu problema reformei agrare. Aceasta a fost transformată într-o chestiune ideologică, motiv pentru care agricultura a suferit daune însemnate. Pe lângă dezorganizarea acestui sector extrem de important, putem așeza și un efect imediat: foametea din unele zone.

Un indicativ al crizei este, fără îndoială, scăderea drastică a nivelului de trai al populației.

După 6 martie 1945, Partidul Comunist a preconizat un program pentru depășirea crizei, prin soluții pe termen lung. În acest cadru, industrializarea era privită ca o necesitate. S-a încercat, de asemenea, atragerea capitalului străin care, în 1946, era de 62,7 miliarde lei. Rentabilizarea agriculturii a fost considerată a altă supapă de scăpare. În acest sens, fermele de stat și centrele de închiriat mașini agricole au format Regia Exploatărilor Agricole, Zootehnice, Industriale și Mașini Agricole (R.E.A.Z.I.M.). Dar, cu toate încercările, în 1947, productivitatea muncii reprezenta doar 40 % față de nivelul anului 1938, etalonul interbelic. b#%l!^+a? b#%l!^+a?

Preluând puterea într-o stare de haos economic, guvernul dr. Petru Groza a încercat să rezolve situația prin măsuri ce arau, în fapt, pașii spre societatea de tip socialist. Pe aceeași linie, a măsurilor pre-socialiste, se înscrie și etatizarea Băncii Naționale a României cu începere de la 1 ianuarie 1947. Această lege, ca și propunerile Partidul Comunist Român privind redresarea economică și refacerea monetară din 15 iunie 1947, acea în principal un caracter politic, afectând în primul rând pe liberalii din ambele fracțiuni.

Legea 287 din 15 august 1947, privind stabilizarea monetară, reglementa raportul de schimb la 20.000 lei vechi pentru un leu nou, plafonând suma de schimb la 3 milioane lei vechi pentru salariați și pensionari, 5 milioane pentru familiile de agricultori și 1,5 milioane pentru liber profesioniști. În realitate nu a fost o stabilizare ci o confiscare de avere. Efectul imediat a fost ruinarea completă a comercianților și țăranilor.

Deși susținea guvernul Groza, U.R.S.S. îl împiedica în realitate să redreseze economia României. Două elemente vin în sprijinul acestei afirmații: crearea Sovrom-urilor și acordul comercial din 8 mai 1945. Primele au apărut încă din 1945 ca societăți cu capital mixt (româno-sovietic), pe bază de paritate, partea rusă preluând acțiunile deținute de Germania. Astfel de societăți au fost înființate în toate țările ocupate de Armata Roșie. Sovrom-urile erau o modalitate aparent legală prin care s-a obținut spolierea economică a b#%l!^+a?b#%l!^+a?României, ca o formă suplimentară de exploatare pe lângă condițiile impuse de armistițiu.

Principalele companii de acest tip au fost, printre altele, Sovrompetrol (care controla 30 % din industria petrolieră) și Sovrommetal (cu uzinele confiscate de la Max Auschinitt), Sovromtransport (în navigație),  Sovrom-banc (Banca Sovieto-Română), Sovromlemn.

Practic, nu se poate înainta o cifră susținută de o documentație serioasă privind suma totală a daunelor provocate de României de către U.R.S.S. prin intermediul Sovrom-urilor. Aceste societăți au luat ființă în urma protocolului de colaborare economică dintre România și U.R.S.S., din 8 mai 1945, semnat la Moscova de către Mircea Durma și A. I. Mikoian.

În condițiile în care, în multe zone, nu mai exista nici o forță capabilă să mențină ordinea și legalitatea, consecințele au apărut repede. A fost afectat stocul de cereale, dispărând și orice posibilitate de a mai controla situația. De aici, au apărut regiuni lovite de o lipsă acută de grâu și porumb. În plus prețurile au explodat. La începutul anului 1946, inflația era o ecuație fără soluție pentru guvern. Grija zilei de mâine era obsesivă.

Una din zonele cele mai puternic lovite a fost cea dintre Dunăre și Marea Neagră, încă din septembrie – octombrie 1944, dar treptat întreaga țară va fi afectată. În Moldova b#%l!^+a?exista o situație specială. O parte din teritoriul ei fusese teatru de război, iar administrația românească fusese retrasă de Antonescu înainte de 23 August. După această dată reinstalarea autorităților administrative și polițienești române a fost împiedicată de sovietici. În multe orașe prefecții și primarii au fost desemnați de Comandamentul sovietic. Cei mai mulți dintre ei nu îndeplineau condițiile cerute de lege, în special acelea de studii. Atât la orașe cât și la sate, funcționează o poliție compusă din elemente locale. în special la orașe, această poliție era formată din membri ai Partidului Comunist fără nici o pregătire de specialitate.

Sub conducerea premierului N. Rădescu, și-a început activitatea o comisie interministerială, abilitată să rezolva cazul Moldovei. La 25 decembrie 1944, aceasta lua o serie de hotărâri, cele mai importante fiind: numirea tuturor prefecților și primarilor recomandați de comisie; reîntoarcerea de urgență a tuturor funcționarilor publici, acceptați de comisiile de epurație; aprovizionarea populației cu strictul necesar etc.

Rezolvarea stării de criză a Moldovei era însă dificilă, cu atât mai mult cu cât problema îmbrăca și un aspect politic. Astfel, conferința prefecțilordin zonă, desfășurată la Iași (februarie 1945), vedea soluția doar printr-o reformă agrară imediată și instalarea unui guvern al Frontului Național Democrat.

Departe de a se ameliora, în 1945, situația țării evolua spre colaps. În continuare administrația sovietică acționa în nordul Transilvaniei și în portul Constanța. În paralel continuau deportările, rechizițiile, iar fabrici și uzine întregi erau demontate și trimise în Uniunea Sovietică.

Treptat, lipsa hranei a început să devină obsesivă. Rapoartele oficialităților vorbesc tot mai mult despre extinderea foametei și a tifosului. Toate acestea făceau ca spitalele să fie arhipline și, din nenorocire, în imposibilitate de a interveni eficient, datorită absenței medicamentelor. În zonele afectate de secetă și foamete situația nu s-a ameliorat nici în 1947.

Atingerea unei crize atât de profunde a fost favorizată pe lângă situația generală postbelică, și de abuzurile și jafurile sistematice ale soldaților Armatei Roșii, aflați în b#%l!^+a?trecere sau staționați pe teritoriul României. Se impuneprecizarea că nu a fost vorba doar de simple excese datorate războiului, inerente am putea spune, care nu ocolesc nici o armată, oricât de disciplinată ar fi. Este vorba despre o acțiune sistematică, de multe ori favorizată de primeleeșaloane ale comandamentului sovietic, în scopul prezentării imaginii unei Românii neguvernabile. În acest fel se spera că Occidentul nu va protesta față de imixtiunea brutală a sovieticilor în afacerile interne ale Bucureștiului.

Analizând intensitatea și modalitatea de acțiune a soldaților și dezertorilor din armata sovietică, observăm că perioada septembrie 1944 – februarie 1945 este critică. Apoi, după instalarea guvernul Groza și îndepărtarea frontului, actele ostile s-au redus, fără a dispărea totuși.

Premeditarea jafurilor este dovedită și prin structura etnică a primelor trupe rusești pătrunse în România, formate din cazaci și alte neamuri asiatice, recunoscute pentru cruzimea lor. Ei erau temuți chiar de către populația civilă din teritoriile Uniunii Sovietice prin care trecuseră. Cele mai multe jafuri aveau loc, de regulă, noaptea și sub influența alcoolului.

Situația s-a generalizat la nivelul întregii țări pe măsura avansării trupelor sovietice.

O altă coordonată a abuzurilor era reprezentată de cumpărăturile masive efectuate în marile orașe, inclusiv în București, de către soldații și ofițerii sovietici. Au fost b#%l!^+a?semnalate cazuri în care rușii cumpărau baloturi întregi de stofe, sute de perechi de ciorapi etc. De această stare de lucruri au profitat și speculanții indigeni, care achiziționau mărfurile în vederea stocării prin intermediul sovieticilor.

Efectele s-au văzut repede, ducând la dispariția de pe piață a articolelor de îmbrăcăminte, încălțăminte și alimente de bază. Cazarea soldaților rămași pe loc, în special datorită atitudinii lor față de gazde, constituia o altă problemă delicată.

Încercările guvernelor române de a controla situația n-au avut prea mari șanse de reușită. Exemplele încălcării legalității sunt prea numeroase pentru a insista asupra lor. O evaluare a distrugerilor de până în februarie 1945 nu poate fi decât aproximativă.

Deși, după 6 martie 1945 și apoi încheierea războiului s-au redus, incidenteizolate continuă să se înregistreze până în 1947 și chiar mai târziu.

Contextul internațional de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial a fost dominat de împărțirea sferelor de influență între marile puteri aparținând Coaliției Națiunilor Unite. În cadrul Conferințelor de la Teheran (noiembrie – decembrie 1943), Yalta (februarie 1945) și Postdam (iulie – august 1945), liderii U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii au convenit asupra organizării lumii postbelice. Winston Churchill, primul-ministru al Marii Britanii, aflat în vizită la Moscovaîn octombrie 1944, i-a propus lui Iosif Visarionovici Stalin un „acord de procentaj” privind statele din centrul și sud-estul b#%l!^+a?Europei; în privința României, proporția era de 90 % pentru Uniunea Sovietică și 10 % pentru Aliați (S.U.A. și Marea Britanie). La rândul său, I. V. Stalin era convins că orice armată care ocupa un teritoriu își impunea acolo propriul regim politic.

Anii 1945-1947 au fost decisivi pentru soarta Europei. Continentul a fost împărțit în două: partea centrală și de răsărit (Polonia, Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia, România, Bulgaria, Albania) a trecut sub dominația sau influența sovietică, iar partea occidentală a devenit „Lumea Liberă”. Regimul de la Moscovași-a impus propriul său sistem social-politic în zona ocupată. Partea de vest a evoluat pe o linie democratică, beneficiind de sprijinul S.U.A.

În anii 1944-1947 au avut loc ample confruntări politice. Partidul Comunist Român a devenit principalul instrument prin care Kremlinul și-a impus linia politică în România. Acest partid a promovat o politică de alianțe în scopul atragerii de partea sa a cât mai multor forțe și de a izola partidele istorice – Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal.

La 26 septembrie 1944 a publicat Proiectul de Platformă al FrontuluiNațional-Democrat, la care au aderat, alături de Partidul Comunist Român și Partidul Social Democrat, Frontul Plugarilor, M.A.D.O.S.Z.-ul (Uniunea Populară Maghiară), sindicatele și alte organizații. În octombrie 1944 s-a constituit Frontul Național-Democrat, care a declanșat o susținută luptă pentru cucerirea puterii.

Sub presiunea Frontului Național-Democrat, la 4 noiembrie 1944 s-a format un nou guvern, prezidat de Constantin Sănătescu, care avea un caracter politic; posturile ministeriale s-au împărțit între Frontul Național-Democrat, Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal. Din inițiativa comuniștilor s-a declanșat campania de înlocuire a primarilor și prefecților aflați în funcție, cu membri ai Frontul Național-Democrat. Ministrul de interne, național-țărănistul Nicolae Penescu, a refuzat să confirme asemenea b „alegeri”, iar Frontul Național-Democrat a cerut înlocuirea lui. După o nouă criză politică, la 6 decembrie 1944, s-a creat guvernul condus de generalul Nicolae Rădescu, din care Penescu nu mai făcea parte, fapt ce reprezenta un succes al Frontului Național-Democrat.

În ianuarie 1945, liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut o vizită la Moscova, unde a discutat cu I. V. Stalin, care a sugerat începerea „asaltului decisiv” pentru cucerirea puterii politice de către Frontul Național-Democrat. La 28 ianuarie 1945 afost dat publicității Programul de guvernare al Frontul Național-Democrat, după care s-a trecut la organizarea unor mari manifestații împotriva guvernului Rădescu. În februarie 1945, la Frontul Național-Democrata aderat Partidul Național-Țărănesc, prezidat de Anton Alexandrescu (desprins din Partidul Național-Țărănesc), și s-a încheiat un acord de colaborare între Frontul Național-Democrat și gruparea liberală condusă de Gheorghe Tătărescu (exclusă din Partidul Național-Liberal). La 10 februarie 1945, Frontul Plugarilor a lansat un apel către țărani, prin care aceștia erau îndemnați să ocupe pământurile moșierilor și să realizeze „de jos” reforma agrară, promițând că guvernul Frontului Național-Democrat va legifera exproprierea marilor proprietari și împroprietărirea sătenilor. În ziua de 24 februarie s-a desfășurat în București o manifestație a Frontului Național-Democrat împotriva guvernului Rădescu, în timpul căreia s-au înregistrataltercații între participanți și forțele de ordine, 6 manifestanți fiind omorâți.

Cu puțin timp în urmă, între 4 și 11 februarie 1945, avusese loc Conferința de la Yalta, la care liderii marilor puteri (U.R.S.S., S.U.A. și Marea Britanie) au confirmat împărțirea b#%l!^+a?sferelor de influență. Pe fondul tensiunilor politice din România, la 27 b#%l!^+a?februarie, A. I. Vîșinski, primul locțiitor al comisarului poporului pentru afacerile externe ale U.R.S.S., s-a deplasat la București, impunând regelui Mihai demiterea generalului Rădescu și formarea unui nou guvern, prezidat de dr. Petru Groza.

După a tergiversare de câteva zile, la 6 martie 1945, regele a confirmat guvernul Groza, alcătuit din reprezentanții Frontului Național-Democrat și ai grupării Tătărescu. Formarea guvernului Groza marca o schimbare de regim, deoarece forța politică decisivă era b#%l!^+a?Partidul Comunist Român, care urmărea lichidarea adversarilor politici și instaurarea unor structuri de tip sovietic în România. Primele acțiuni nu lăsau să se întrevadă adevărata esență a regimului. În urma unui schimb de telegrame între Petru Groza și Stalin, la 9 martie 1945, partea de nord-est a Transilvaniei (care în noiembrie 1944 trecuse sub administrație sovietică) a fost reintegrată României. La 23 martie a fost legiferată reforma agrară, în baza căreia au fost expropriate 1.470.000 ha, dintre care 1.100.000 haau fost împărțite la circa 990.000 familii de țărani.

În zilele de 17 iulie – 2 august 1945 a avut loc, la Potsdam, Conferința liderilor Uniunii Sovietice, S.U.A: și Marii Britanii. S-a discutat problema organizării Europei după încheierea războiului mondial, la 9 mai, prin capitularea necondiționată a Germaniei. Liderul național-țărănist Iuliu Maniu a trimis la Conferința de la Potsdam mai multe memorii, prin care arăta că guvernul Groza nu avea un b#%l!^+a?caracter democratic și denunța măsurileacestuia, îndreptate împotriva opoziției (cenzurarea presei, împiedicarea întrunirilor, arestarea unor adversari politici). Guvernele S.U.A. și Mari Britanii au decis să nu se poarte discuții de pace cu România și Bulgaria, deoarece în aceste țări nu existau guverne democratice. Pe de altă parte, Uniunea Sovietică a anunțat stabilirea de relații diplomatice cu România, începând din ziua de 6 august 1945. Cu o lună în urmă, la 6 iulie, Prezidiul Sovietului Suprem al U.R.S.S. decisese decorarea regelui Mihai I cu cea mai înaltă distincție sovietică – Ordinul „Victoria”. b#%l!^+a?

La rândul său, monarhul român, sfătuit de liderii național-țărăniști și liberali, precum și de reprezentanții S.U.A. și Marii Britanii în România, a cerut primului-ministru să demisioneze (21 august 1945). Sprijinit de oficialitățile sovietice, dr. Petru Groza a refuzat. În replică, regele Mihai s-a adresat celor trei Mari Puteri și, până la primirea răspunsului, nu a mai contrasemnat actele guvernul, intrând în așa-numita grevă regală.

În plină criză politică, s-a desfășurat prima Conferință Națională a Partidului Comunist Român (octombrie 1945). Programul adoptat viza industrializarea țării, desăvârșirea b#%l!^+a?reformei agrare, creșterea rolului statului în economie. În funcția de secretar general al Partidul Comunist Român a fost ales Gheorghe Gheorghiu-Dej.

La 8 noiembrie 1945 – ziua regelui Mihai – a avut loc în București o mare manifestație antiguvernamentală. Cu acest prilej s-au produs ciocniriîntre opozanții regimului și „muncitorii” aduși să spargă întrunirea din Piața Palatului Regal, înregistrându-se nouă morți și mai mulți răniți. Forțele de ordine au intervenit, operând numeroase arestări.

În decembrie 1945, Conferința miniștrilor de externe ai S.U.A., Marii Britanii și U.R.S.S. a decis să acorde „sfatul” cerut de regele Mihai; astfel, în ianuarie 1946, în guvern au fost incluși câte un reprezentant al Partidului Național-Țărănesc și al Partidului Național-Liberal, iar guvernul trebuia să organizeze alegeri libere, cât mai curând posibil. b#%l!^+a?În februarie 1946, S.U.A. și Marea Britanie au recunoscut guvernul Groza. După ce, în august 1945, marile puteri occidentale declaraseră că nu vor semna tratatul de pace cu un guvern nedemocratic, după șase luni au acceptat prezența delegației României la Conferința de pace de la Paris. Larândul său, regele Mihai a primit „Legiunea de merit” din partea lui Harry Truman, președintele S.U.A.

Campania electorală, lungă și încărcată cu acuzații reciproce, s-a desfășurat practic între forțele guvernamentale, organizate în Blocul Partidelor Democrate (sub conducerea Partidului Comunist Român), și opoziția reprezentată de Partidul Național-Țărănesc și Partidul Național-Liberal. În timpul campaniei electorale s-a judecat așa-numitul „proces al marii trădări naționale”, în urma căruia Ion Antonescu, fostul conducător al statului, a fost condamnat la moarte și executat (1 iunie 1946). Procesul a fost conceput ca un mijloc b#%l!^+a?de „demascare” a partidelor istorice, acuzate că au susținut regimul dictatorial și războiul antisovietic.

În octombrie 1946, Conferința de pace de la Paris a aprobat textul tratatului cu România, care prevedea reintegrarea nord-estului Transilvaniei la statul român și anularea Dictatului de la Viena. Guvern Groza a folosit această hotărâre a marilor puteri în propaganda sa electorală.

Alegerile parlamentare desfășurate în ziua de 19 noiembrie 1946 s-au încheiat, potrivit datelor oficiale, cu victoria Blocului Partidelor Democrate. Se pare că rezultatul fusese stabilit înaintea scrutinului, în cabinetul ministrului de interne, comunistul Teohari Georgescu. Partidele istorice au contestat vehement rezultatul alegerilor, adresând memorii de protest guvernului, regelui și Marilor Puteri. La rândul său, Mihai I a acceptat să deschidă Adunarea Deputaților, citind mesajul Tronului, în ziua de 1 decembrie 1946, act ce semnifica recunoașterea legalității acesteia.

În perioada următoare s-a trecut la etatizarea Băncii Naționale (decembrie 1946), instituirea controlului de stat în întreprinderi (iunie 1947), stabilizarea monetară (august 1947).

La 10 februarie 1947 a fost semnat, la Paris, tratatul de pace cu România. Trupele b#%l!^+a?sovietice rămâneau pe teritoriul României până la semnarea tratatului de stat cu Austria. După încheierea tratatului de pace a fost desființată Înalta Comisie Aliată de Control, care a funcționat în perioada armistițiului. Astfel, nici măcar formal, S.U.A. și Marea Britanie nu mai puteau influența evoluția situației din România, care a rămas, b#%l!^+a?practic, sub ocupație sovietică.

În vara anului 1947, guvernul de la Kremlin a cerut statelor aflate sub dominația sa să respingă planul Marshall, propus de S.U.A., prin care se preconiza refacerea Europei devastate de război. Totodată, Uniunea Sovietică a decis să accelereze procesul de lichidarea a forțelor democratice din aceste țări.

Pe acest fundal, sub pretextul că un grup de fruntași ai Partidului Național-Țărănesc, sub conducerea lui Ion Mihalache, a încercat să părăsească ilegal țara pentru a constitui un guvern în exil (14 iulie 1947), s-a trecut la arestarea tuturor liderilor național-țărăniști, iar Partidul Național Țărănesc a fost desființat. Procesul care a urmat (octombrie – noiembrie 1947) s-a încheiat cu grele condamnări pentru toți arestații. În august 1947, Constantin I. C. Brătianu a suspendat activitatea PartiduluiNațional-Liberal. Astfel, cele două partide istorice părăseau arena politică.

La 6 noiembrie 1947, Partidul Comunist Român a renunțat la tovarășii de drum din gruparea Tătărescu, care a fost nevoită să părăsească guvernul pentru a face loc unor comuniști recunoscuți pentru fidelitatea lor față de Moscova: Ana Pauker (la b#%l!^+a?Ministerul de Externe) și Vasile Luca (la Ministerul de Finanțe).

Ultimul obstacol în calea preluării integrale a puterii de către comuniști îl constituia monarhia. La 12 noiembrie regele a plecat la Londra, pentrua participa la căsătoria principesei Elisabeta a Marii Britanii. Înainte de a părăsi țara, Mihai I semnase decretul prin care împuternicea guvernul ca, în lipsa sa, să întreprindă toate măsurile necesare conducerii țării, inclusiv numirile și revocările de funcționari. Era un „cec în alb” acordat guvernului, suveranul renunțând la prerogativele sale esențiale.

În fapt, România era singura țară din blocul sovietic care avea regim monarhic. Cehoslovacia și Polonia erau republici încă din 1918, Iugoslavia din 1945, Albania și Ungaria din 1946. evident, regele Mihai nu putea să neglijeze o asemenea realitate. De aceea, la Londra, a avut discuții cu diferiți oameni politici. Regele George al VI-lea i-a aranjat o întâlnire particulară cu ministrul britanic de externe, pe care Mihai avea să o descrie astfel: „Timp de peste două ore, mama mea și cu mine i-am povestit toate b#%l!^+a?evenimentele din ultimele luni. L-am întrebat atunci ce intenționează să facă pentru a ne veni în ajutor.

– Nu vreau să vă las speranțe deșarte. Anglia nu este în măsură să facă nici cel mai mic lucru pentru dumneavoastră.

Un răspuns dur, dar care avea meritul sincerității! Pe moment am fost șocați. Anglia era totuși una dintre cele trei Mari Puteri victorioase. Am înțeles atunci multe lucruri referitor b#%l!^+a?la împărțirea lumii”.

Imediat după întoarcerea sa în țară, la 22 decembrie, regele a avut o discuție cu dr. Petru Groza, care a ținut să precizeze că lumea s-a schimbat, că monarhia este trecătoare. Mihai I a declarat: „Nu înțeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poți opune”. În aceeași zi, suveranul a semnat decretul de numire al fruntașului comunist Emil Bodnăraș în funcția de ministru de război. În discursul rostit la 24 decembrie 1947, cu prilejul prezentării nouluiministru, dr. Petru Groza preciza: „Instalarea prietenului Emil Bodnăraș la acest minister nu este numai un schimb de titulari, ci are rosturile ei adânci”.

Aceste „rosturi” aveau să fie deslușite în numai câteva zile. La 29 decembrie, Comitetul Central al Partidului Comunist Român a adoptat planul de măsuri politice și de siguranță pentru înlăturarea monarhiei și proclamarea Republicii, care urma să fie aplicat în ziua următoare. b#%l!^+a?

În dimineața zilei de 30 decembrie 1947, regele i-a primit în audiență, la Palatul Elisabeta din București, pe dr. Petru Groza și Gheorghe  Gheorghiu-Dej, care îl constrâng pe Mihai I să abdice.

A urmat ședința Adunării Deputaților, la care s-a luat act de abdicarea regelui Mihai, iar România a fost proclamată Republică Populară. Deputații au ales PrezidiulRepublicii Populare Române, alcătuit din cinci persoane: (C. I. Parhon, M. Sadoveanu, Șt. Voitec, Gh. Stere și I. Niculi), care exercita puterea executivă conferită șefului statului până la adoptarea unei noi Constituții.

Interesul Romaniei pentru Istoria Diplomatiei multilaterale

După cel de al doilea război mondial, organizațiile internaționale capătă noi forțe devenind astfel noile instrumente ale diplomației parlamentare. Regimul juridic pe care se bazeaza este complex, ele aplică principiul de solidaritate și cooperare între subiecții dreptului internațional, astfel influențînd în mod direct și specific atît politca mondială cît și relațiile între subiecți. b#%l!^+a?

Alexandru Burian în „Drept Diplomatic” definește : „Organizația internațională a fost definită ca entitate juridică creată de state sau de organizații internaționale într-un b#%l!^+a?scop anumit și care posedă o voință autonomă ce se exprimă prin intermediul organelor proprii și permanente. Prof. dr. Ion M. Anghel rezumă că „prin acordul lor, statele convin asupra formei de colaborare, inclusiv asupra mecanismului creat în acest scop – organizația internațională, stabilind dacă această entitate – asociație de state – să fie prevăzută cu personalitate juridică și ce anume competențe să-i revină; se convine crearea unui nou subiect de drept internațional avînd capacitatea juridică menită să asigure realizarea scopurilor pentru care a fost înființată”.

Dreptul de legație al organizațiilor internaționale poate fi activ sau pasiv. Dreptul activ de legație se realizează prin trimiterea misiunilor externe în anumite state, de regulă care sunt membre ale organizației date. Dreptul de legație al organizațiilor internaționale este corelat cu dreptul activ de legație al statelor de a trimite misiuni permanente, reprezentanțe, delegații și misiuni de observare.

Reprezentarea statelor la organizațiile internaționale sau universale

Apariția noilor state, revoluția tehnico-științifică, problemele de ordin economic, social, politic, tehnic, militar, ecologic, atît la scara cît și globală au b#%l!^+a?produs direct sau indirect la mutații în structura comunității mondiale și la schimbarea configurației diplomației.

Locul organizațiilor internaționale în dreptul diplomatic este calificat în mod diferit în literatura de specialitate. Autorul român Ion Anghel clasifică diplomația care se desfășoară în cadrul organizațiilor internaționale sub patru unghiuri de vedere:

a) sub raportul poziției statelor fata de organizația internațională respectivă. Acest raport se reflectă în politica statelor față de o organizație internațională, exercitată în două mijloace: trimiterea de reprezentanți la reuniunile organelor acestei organizații și crearea de misiuni permanente acreditate pe lîngă organizația respectivă;

b) sub raportul diplomației unui stat față de alte state în cadrul organizațiilor b#%l!^+a?internaționale respective. Acest raport se reflectă în posibilitatea statelor de a folosi organizațiile internaționale, mai ales cele cu caracter politic (ca Organizația Națiunilor Unite), drept o tribună importantă pentru sine. Concomitent, organizațiile internaționale oferă posibilități de a efectua contacte bilaterale cu alți membri ai organizației respective;

c) sub raportul diplomației organizațiilor internaționale față de statele membre sau statele terțe. Acest raport se reflectă în trimiterea de către organizația internațională a unor misiuni diplomatice (temporare sau permanente) într-un stat și, b#%l!^+a?pe de altă parte, prin deciziile pe care organizația internațională le ia și care sînt obligatorii doar pentru statele care le acceptă;

d) sub raportul diplomației organizațiilor internaționale față de alte organizații internaționale. Acest raport se reflectă în faptul că organizațiile internaționale urmăresc idealuri comune pentru statele care sînt membre ale organizației respective. Cu toate acestea, sînt cazuri cînd de unele și aceleași probleme se ocupă diferite organizații internaționale (spre exemplu, Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) și Acordul General asupra Tarifelor și Comerțului (GATT), ce poate provoca rivalitate și conflict de competență. Un caz delicat în această situație îl constituie faptul că un stat poate fi membru al ambelor organizații internaționale care rivalizează între ele și rezultatele activității în aceste organizații pot fi diferite prin b#%l!^+a?consecințele deciziilor adoptate.

Alexandru Burian rezumă că organizațiile internaționale interguvernamentale au capacitate juridică civilă, ce le califică ca subiecte de drept internațional dotate cu calități de personalitate juridică internațională, este necesar de precizat ca nu orice organizație internațională are calitatea de subiect de drept internațional. Cu alte cuvinte, simpla apariție a unei organizații internaționale nu înseamnă în mod obligatoriu apariția unui nou subiect de drept internațional.

«Instituția reprezentanței (misiunii) permanente pe lîngă organizațiile internaționale a apărut o dată cu apariția însăși a organizațiilor internaționale și s-a materializat după primul război mondial în cadrul Ligii Națiunilor și în cadrul unor organizații internaționale universale cu caracter specializat (OIM). Prima țară care a deschis în 1920 o reprezentanță permanentă pe lîngă Liga Națiunilor a fost Polonia. Acest exemplu a fost urmat și de alte state și către 1922 existau deja 25 de misiuni permanente, iar către 1930 mai mult de 40.

Reprezentanța (misiunea) permanentă este un organ de relații externe al unui stat, menită să-1 reprezinte la o organizație internațională si, în linii generale, este similară misiunii diplomatice permanente care reprezintă statul acreditant în statul acreditar. b#%l!^+a?

Codificarea normelor de drept care reglementează reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale a avut loc la Conferința de la Viena din 1975.

Prevederile Convenției au fost criticate de reprezentanții multor state și de specialiști în domeniul dreptului internațional. Ca rezultat, Convenția de la Viena cu privire la reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile internaționale cu caracter universal din 14 martie 1975 nu a intrat în vigoare pînă în prezent, nefiind ratificată de numărul necesar de state (35).

După cum se știe, prin Convenția de Armistițiu din luna septembrie 1944, ia apoi, mai târziu, prin Tratatul de Pace de la Paris din anii 1946-1947, României i s-au impus condiții grele de natură politică, economică și militară din partea Marilor Puteri ale Națiunilor Unite. Prin aceste acte internaționale, se confințeau pierderile suferite de către țara noastră în Est și Sud-Est, dar i se accepta, cu unele rezerve exprimate din partea puterilor anglo-saxone, revenirea Transilvaniei de NV în cadrul granițelor sale. În acest context, trebuie precizat faptul că, o serie de documente inedite de la Arhivele Naționale de Istorie Centrale ( A.N.I.C. ), Fond Colecția de Microfilme S.U.A., evidențiează că, atât b#%l!^+a?înainte, cât și în timpul Conferionței de Pace cu foștii aliați ai Germaniei naziste, grupurile de presiune filomaghiare și evreiești internaționale au exercitat presiuni constante asupra guvernului S.U.A., fie pentru a impune „ unele corecturi de frontieră ” în favoarea Ungariei, fie pentru acordarea de drepturi dintre cele mai exagerate pentru minoritatea evreiască din România. Paralel cu acțiunile grupurilor de presiune amintite mai sus, au avut loc și lucrările Subcomitetelor Teritoriale și Politice din cadrul Comitetului Consultativ de pe lângă Departamentul de Stat american ( 1942-1944 ). Acest organism trebuia să pregătească documentația pentru delegația S.U.A. la Conferința Păcii din anii 1946-1947. Deciziile adoptate de către Subcomitetele respective erau, în esență, nefavorabile României în privința Transilvaniei. În ultimul caz, trebuie remarcat faptul că aspirațiile naționale ale României se bucurau, pe plan internațional, de un sprijin destul b#%l!^+a?de slab în comparație cu modul ofensiv de a opera al tuturor grupurilor de presiune amintite mai sus. Trebuie precizat faptul că toate tentativele grupurilor de presiune respective, susținute de către delegațiile americană și britanică la Conferința Păcii din anii 1946-1947, au fost dejucate de către diplomația sovietică. Această acțiune diplomatică nu trebuie privită decât ca un simplu act ”de bunăvoință ” al Uniunii Sovietice ca urmare a subordonării țării noastre față de Colosul de la Răsărit. Aici mai trebuie adugat și detaliul referitor la sprijinul blocului slav, în frunte cu U.R.S.S. acordat României la Conferința Păcii din anii 1946-1947, privind contracararea pretențiilor absurde formulate de către b#%l!^+a?grupurilor de presiune evreiești internaționale, care se bucurau de sprijinul S.U.A. și Marea Britanii.

Primele eforturi ale Romaniei de a adera la ONU, semnarea Tratatului de la Paris

De partea aliaților erau Statele Unite, Marea Britanie, Franța, Uniunea Sovietică, Polonia, Grecia, Iugoslavia și Cehoslovacia)

De partea aliaților înfrânți ai Axei se aflau Germania, Japonia, Italia, România, Ungaria, Bulgaria, Finlanda și Slovacia. b#%l!^+a?

Pentru ca aceste state să se prezinte în această ordine, nu au fost luate în cont în Tratate decât acțiunile primei grupe de partea Aliaților (exceptând, așadar, acțiunile Franței sub conducerea regimului Petain și ale URSS în cadrul pactului Hitler-Stalin) și acțiunile celei de-a doua grupă de partea Axei (exeptând astfel acțiunile României b#%l!^+a?după 23 august 1944 deși aceste acțiuni îi permit să recapete Transilvania de nord pierdută în 1940).

Tratatele le-au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, și Finlandei să își reasume responsabilitățile ca state suverane în relațiile internaționale.

Au fost incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităților și ajustări teritoriale incluzând sfârșitul imperiului colonial al Italiei din Africa și modificări ale frontierelor Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române și Sovieto-Finlandeze.

Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare "pentru a asigura tuturor persoanelor de sub jurisdicția sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane și libertățile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice și a întâlnirilor publice".

Fiecare guvern se obliga să împiedice renașterea fascismului sau a oricărei organizații "politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la drepturile democratice." b#%l!^+a?

Conferința de Pace de la Paris (29 iulie – 15 octombrie 1946) a fost urmată de Tratatele de Pace, semnate pe 10 februarie 1947, dintre Aliați și statele Axei, în urma celui de-Al Doilea Război Mondial.

În ziua de 10 februarie 1947, în palatul Ministerului de Externe al Franței, au fost semnate tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria, Finlanda și România. Din partea României, tratatul a fost semnat de Gheorghe Tătărescu, Lucrețiu Pătrășcanu, Ștefan b#%l!^+a?Voitec și Dumitru Dămăceanu. Tratatul de pace cu România conținea multe prevederi dezavantajoase: deși armata română participase alături de Națiunile Unite de la 24 august 1944 la 12 mai 1945, și dăduse grele jertfe de sânge (circa 170.000 de morți, răniți, dispăruți), care o situau pe locul al patrulea (după Uniunea Sovietică, Marea Britanie și SUA) în privința pierderilor umane suferite, România nu a primit statutul de țară cobeligerantă. În septembrie 1944, cu prilejul discuțiilor asupra Convenției de armistițiu, cobeligeranța era considerată de reprezentanții celor trei Mari Puteri ca firească, dar nu au înscris-o în textul documentului, iar motivul real s-a evidențiat abia în momentul elaborării tratatului de pace.

De asemenea, cu toate că guvernele SUA și Marii Britanii declaraseră că nu recunosc nici o modificare teritorială survenită după 1 septembrie 1939 (izbucnirea celui de-al doilea război mondial), aceste state și-au schimbat poziția, recunoscând anexarea Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului Herța de către Uniunea Sovietică, în urma notelor ultimative din 26 – 27 iunie 1940 (numite în articolul 1 din tratat ca reprezentând „Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”). Pe de altă parte, Marile Puteri au decis să restabilească granița de stat între România și Ungaria din 1 ianuarie 1938, anulând astfel dictatul de la Viena din 30 august 1940. Ca urmare a trasării noilor granițe, România a se învecina cu Uniunea Sovietică, Ungaria, Iugoslavia și Bulgaria. Potrivit articolului 21, toate forțele militare aliate urmau să fie retrase din România, în termen de 90 zile de la intrarea în vigoare a tratatului, „Uniunea Sovietică rezervându-și dreptul de a păstra pe b#%l!^+a?teritoriul român forțele armate care i-ar putea fi necesare pentru menținerea liniilor de comunicație ale Armatei Sovietice cu zona de ocupație din Austria”. Era o formulă de circumstanță (drumul cel mai scurt între Uniunea Sovietică și Austria nu trecea prin România), prin care Marile Puteri au convenit ca Armata Roșie să rămână în această țară. În septembrie 1944, retragerea trupelor sovietice după încetarea războiului fusese prezentată ca un fapt normal, de la sine înțeles.

În 1947, această chestiune era abordată din alt unghi de vedere, cu consecințe contrare spiritului din 1944. O altă chestiune viza despăgubirile de război: tratatul obliga România să plătească 300 milioane dolari SUA, timp de opt ani, începând cu 12 septembrie 1944, în bunuri (produse petroliere, cereale, lemn, vase maritime și fluviale, utilaj divers și alte mărfuri). România trebuia să restituie în bună stare bunurile ridicate de pe teritoriul statelor Națiunilor Unite și să suporte cheltuielile de lucru, materiale și transport. Clauzele militare prevedeau că România era autorizată să dispună de o armată de uscat de 120.000 de oameni, la care se adăugau câte 5.000 pentru artileria antiaeriană și pentru marină, 8.000 pentru aviația militară. Personalul care depășea acest efectiv urma să fie licențiat în termen de șase luni de la intrarea în vigoare a Tratatului.

În Tratat erau și prevederi care vizau politica internă a României: asigurarea b#%l!^+a?drepturilor omului și libertăților fundamentale, inclusiv libertatea de exprimare, libertatea presei și de publicare, libertatea cultului, libertatea de opinie politică și de întrunire publică; să nu admită discriminări între persoane pe criterii de religie, rasă, sex sau limbă; să abroge legislația discriminatorie; să dizolve toate organizațiile de tip fascist, precum și alte organizații care ar face propagandă ostilă Uniunii Sovietice sau oricăreia din celelalte Națiuni Unite; să aresteze și să prevedea în vederea judecării persoanele acuzate de crime de război și contra păcii sau umanității ș.a. Tratatul conținea și elemente privind statutul internațional al României, între care obligația de a recunoaște ca deplin valabile tratatele de pace cu Italia, Bulgaria, Ungaria și Finlanda, precum și alte acorduri sau b#%l!^+a?aranjamente încheiate de Națiunile Unite cu Austria, Germania și Japonia.

De asemenea, România se angaja să accepte toate aranjamentele care au fost sau urmează a fi încheiate pentru lichidarea Societății Națiunilor. La rândul lor, Puterile Aliate și Asociate promiteau să sprijine cererea României de a adera la Organizația Națiunilor Unite. Din punctul de vedere al dreptului internațional, prin semnarea Tratatului de pace, România ieșea de sub regimul armistițiului cu Națiunile Unite și b#%l!^+a?devenea un stat independent și suveran. Într-adevăr, Înalta Comisie Aliată de Control și-a încetat existența, iar activitatea guvernului român nu mai era „monitorizată” și amendată de reprezentanții S.U.A., Uniunii Sovietice și Marii Britanii. În realitate, statutul internațional al României nu a cunoscut o ameliorare, deoarece ea a rămas practic sub ocupația sovietică.

Reprezentanții SUA și ai Marii Britanii nu mai aveau calitatea oficială de a interveni în sprijinul forțelor democratice, pentru respectarea drepturilor și libertăților cetățenești de către guvernul român. Notele diplomatice americane și engleze aveau să fie respinse de guvernul de la București, sub motivul că se încerca intervenția în treburile interne ale unui stat independent și suveran. Încercarea SUA de a sprijini țările europene printr-un masiv ajutor economic („Planul Marshall”, lansat în iulie 1947) a fost respinsă b#%l!^+a?de statele aflate în zona de dominație sovietică, inclusiv de România. Relațiile cu statele occidentale s-au diminuat considerabil pe fondul declanșării războiului rece între SUA și aliații ei, pe de o parte, și Uniunea Sovietică și celelalte state din lagărul b#%l!^+a?socialist, pe de altă parte.

 2.4. Intrarea Romaniei in ONU

În urmă cu 58 de ani, la 14 decembrie 1955, România devenea, alături de alte 15 state, membru cu drepturi depline în Organizația Națiunilor Unite (O.N.U.). Contextul geopolitic postbelic și constituirea O.N.U. vor marca reașezarea relațiilor internaționale într-o nouă configurație, ducând la noi raporturi diplomatice între națiuni, reunite în cadrul O.N.U. în vederea atingerii unor aspirații comune ce vizau, în primul rând, menținerea păcii în lume. Într-una dintre lucrările sale de referință, „Epoca postbelică: o istorie a Europei de după 1945”, Tony Judt vorbește, făcând referire la O.N.U., despre politica externă postbelică a Statelor Unite ale Americii, subliniind implicarea americană în constituirea noii organizații: „Un alt element al politicii americane imediat după război a fost crearea de noi instituții internaționale, cu dorința sinceră ca ele să fie un succes. Dintre ele, cea mai cunoscută este Organizația Națiunilor Unite, a cărei Cartă a fost ratificată la 24 octombrie 1945 și a cărei Adunare Generală s-a întrunit pentru prima oară în ianuarie 1946.” (Judt, 2008, 110). b#%l!^+a?

Așadar, documentul fundamental pe care se întemeia noul for internațional este Carta O.N.U., în preambulul căreia sunt stipulate o serie de valori și angajamente precum menținerea păcii, bunăstarea economică și socială, drepturile omului – aceste principii urmând a fi împărtășite de toți membrii noii organizații („popoarele Națiunilor Unite își b#%l!^+a?exprimă hotărârea «de a reafirma credința în drepturile fundamentale ale omului, în demnitatea și valoarea persoanei umane, în drepturile egale între bărbați și femei și intre națiunile mari și mici»” ) (Miga-Beșteliu, 2008, 22). Totuși, distanța dintre respectarea acestor prevederi, pe care le implica apartenența unui stat la O.N.U., și situația din România anilor 1950, va genera o vehementă reacție de opoziție din partea exilului românesc față de aderarea României la Națiunile Unite.
Fostul diplomat Grigore Gafencu, în articolul Republica Populară la O.N.U. publicat în decembrie 1955, în „România Muncitoare” („revistă socială și politică a sindicaliștilor din exil”, așa cum se intitula), dezavua și critica primirea în O.N.U. țărilor „satelit”, „care nu se bucură de nici un fel de independență sau suveranitate, și al căror regim, impus de Rusia Sovietică, nesocotește și calcă legea de temelie a Națiunilor Unite” (Gafencu, 2007, 166-168). De asemenea, Comitetul Național Român (C.N.R.), organism creat la Washington în 1949, sub președinția generalului Nicolae Rădescu și sub patronajul Regelui Mihai I (Calafeteanu, 2000, 66), se va erija într-un guvern al României din exil și, la momentul aderării României la O.N.U., va iniția demersuri pentru a denunța grava încălcare a principiilor Cartei O.N.U. în România, condusă la acea vreme de Gheorghe Gheorghiu-Dej și Chivu Stoica. Informații despre atitudinea C.N.R. față de aderarea României la O.N.U. găsim în arhiva de la Hoover Institute; într-un document (un raport al C.N.R. catre Regele Mihai I), din care vom reda un fragment, b#%l!^+a?sunt  descrise acțiunile inițiate de C.N.R. în vedere atragerii atenției asupra situației din România, situație în profund dezacord cu principiile enunțate în Carte O.N.U.: 
„[…] Comitetul Național Român a dezvoltat o vie activitate în legătură cu chestiunea gravă a admiterii „Guvernului” de la București în Națiunile Unite. El a trimis guvernelor țărilor libere, precum și reprezentanților lor la Națiunilor Unite un „Memoriu” arătând motivele pentru care așa zisul „Guvern” de la București nu poate fi admis în această organizațiune internațională. Comitetul a făcut demersuri personale pe lângă mai mulți delegați, precum și prin organizația Adunărei Națiunilor Europene Captive, care a adoptat o rezoluțiune ce a fost comunicată tuturor guvernelor libere. La memoriul nostru am primit foarte multe răspunsuri de la guvernele libere, unele fiind simple confirmări de primire, altele comentând favorabil memoriul nostru. De la Departamentul de Stat american, în special, am primit o scrisoare lungă și foarte favorabilă care ne lasă, în mod evident, să credem că Guvernul Statelor Unite va menține pozițiunea de până acum, opunându-se admiterei guvernelor satelite în Națiunile Unite. (…) Motivul principal, în ochii guvernelor țărilor libere, este că admiterea țărilor satelite este singurul mijloc de a obține admiterea celorlalte țări la intrarea cărora s-a opus până acum Rusia Sovietică. Este prisos, desigur, să repet aici motivele pentru care guvernele satelite n-ar trebui să fie admise sau să subliniez eroarea gravă pe care țările libere o comit și de astă dată. […]” (Calafeteanu, 2003a, 324-325).

Cu toate acestea, Romania va fi admisă în ONU la 14 decembrie 1955: „Membrii Consiliului de Securitate – Belgia, Brazilia, China-Taiwan, Franța, Iran, Noua Zeelandă, b#%l!^+a?Peru, Turcia, URSS, Marea Britanie, SUA – dezbat problema primirii simultane a 16 state în ONU. Pentru România votul este astfel: 2 abțineri (SUA și China), 9 voturi pentru (restul membrilor Consiliului de Securitate) și nici un vot contra. Pe ansamblu, rezoluția ce propune primirea celor 16 membri a fost votată cu 8 voturi pentru și 3 contra (China-Taiwan, Belgia, SUA). Dezbătută în aceeași zi de Adunarea Generală, primirea României la ONU este aprobată cu 49 de voturi pentru, 2 contra (China-Taiwan, Cuba) și 5 abțineri (Olanda, Filipine, SUA, Republica Dominicană și Grecia). Rezoluția în b#%l!^+a?ansamblu (995/X) este votată în unanimitate.” (Calafeteanu, 2003b, 372)

La o zi distanță, pe 15 decembrie 1955, „într-o telegramă adresată președintelui celei de-a X-a sesiuni a Adunării Generale a ONU, președintele Consiliului de Miniștri, Chivu Stoica, relevă via satisfacție a poporului român față de hotărârea admiterii țării noastre în ONU. Guvernul român declara că va urma cu fermitate principiile Cartei Națiunilor Unite, că va contribui activ la îndeplinirea sarcinii fundamentale a ONU: apărarea și consolidarea păcii și securității internaționale.” (Calafeteanu, 2003b, 372) Însă dincolo de propagandă oficială din țară, situația reala este înfățișata de Constantin Vișoianu în memoriul pe care C.N.R. l-a adresat la acea vreme delegațiilor țărilor democrate membre O.N.U.

Supunem atenției câteva fragmente din acest memoriu: 

„Excelența Voastră:

 În numele poporului român, în prezent subjugat, Consiliul Național Român are b#%l!^+a?onoarea de a vă supune atenției următoarelor considerații, în legătură cu eventuala prezentare a ˂˂guvernului˃˃ așa numitei Republici Populare Române pentru candidatura la membru al Organizației Națiunilor Unite.

Chestiunea admiterii guvernului între membrii Organizației Națiunilor Unite nu poate fi luată în considerare de nici un membru care respectă cu adevărat principiile de bază ale acestui corp internațional. Într-adevăr, admiterea de noi membri este menționată în art. 4 al Cartei, unde se solicită ˂˂ca toți membrii să accepte obligațiile Cartei și, b#%l!^+a?conform hotărârilor organizației, să fie capabili a le respecta˃˃.

˂˂Guvernul˃˃ așa numitei Republici Populare Române a încălcat în trecut fiecare principiu al Cartei și continuă să o facă.

Capitolul 2

Primii ani ai Romaniei ca stat membru ONU

    A doua jumătate a secolului trecut a fost martorul unui amplu proces politic de b#%l!^+a?decolonizare, marcat prin Declarația ONU asupra decolonizarii, din 1960, proces care a condus într-o perioadă relativ redusă– doua- trei decenii- la apariția unui număr mare de noi state independente și suverane in Africa, Asia, Orientul Mijlociu si America Centrală  devenind, considerate împreună, un nou factor important în viața internațională și continuă să se afirme ca atare și în perioada actuală. Aceste state, cărora li s-au alăturat țarile din America de Sud care, în majoritate, și-au proclamat independența cu mult mai înainte, au fost înglobate în categoria amplă a țărilor în curs de dezvoltare. Aceste state, pe timpul războiului rece au încercat să mențină un echilibru între Vest și Est, între țările dezvoltate și cele socialiste și, de pe o astfel de platformă politică, să își promoveze interesele politice și mai ales economice în viața internațională și să joace cât mai activ în dezvoltarea și soluționarea marilor probleme cu care ele erau confruntate într-o încercare de a-și soluționa propriile teme interne care se refereau la dezvoltare, emancipare politică și socială, eradicarea sărăciei, demografie, educație și sănătate și se adaugau celor comune pe plan internațional, printre care dezarmarea, securitatea, lupta contra terorismului, protejarea mediului.

      2.1. Perioada începuturilor raporturilor româniei cu țările în curs de dezvoltare. b#%l!^+a?

     Romania s-a situat încă de la început alături de aceste state, ea însași considerându-se la un moment dat că face parte din punct de vedere economic din grupul statelor în curs de dezvoltare, într-o perioadă în care toate celelalte state socialiste se considerau „dezvoltate” prin faptul că au îmbrățișat vremelnic această orientare social-politică, chiar și Mongolia. Aceasta explică, de ce, începând cu anii 1965, Romania a solicitat și a și beneficiat de asistență tehnică acordată de ONU țărilor în curs de dezvoltare. În acest context, Romania a sprijinit puternic mișcările de eliberare națională, găzduind numeroase reprezentanțe ale acestora la București, a militat constant pentru proclamarea independenței naționale de către fostele colonii, a sprijinit la ONU și în alte organizații internaționale rezoluțiile și hotărârile privind emanciparea economică și socială a noilor state independente. Printr-o serie de demersuri diplomatice susținute, la sediul ONU de la b#%l!^+a?New York – unde majoritatea statelor în curs de dezvoltare își aveau misiuni diplomatice- sau în capitalele altor state – Paris, Moscova, Washington, Beijing, Roma, Viena etc- au fost rapid stabilite relații diplomatice bilaterale, de regulă la nivel de ambasadă, cu un ritm de 5-6 state pe an, după 1965 și de 10 – 12 pe an după 1968.

      Relații bilaterale relativ mai intense s-au dezvoltat până în 1968 între Romania si multe state asiatice, printre care India, Birmania ( in prezent Myanmar), Indonezia, Iran, precum și cu câteva state africane, precum Egipt, Ghana și Etiopia, marcate prin b#%l!^+a?schimburi de vizite la nivel înalt, încercări timide de formulare a unui cadru juridic bilateral, precum și încercari de a iniția unele acțiuni de cooperare economică. Este de remarcat că prima sticlă cu petrol extras din subsolul Indiei a fost adusă în Parlamentul de la New Delhi de specialistii români care au lucrat la explorările petroliere în deceniul a 6-lea al secolului trecut. 

      În intervalul 1960 -1968 schimbul de vizite la nivel înalt și al miniștrilor de externe a fost mai degrabă sporadic. În afara unor unor schimburi mai intense cu Iranul, al unui turneu mai important în Indonezia, India si Birmania (1962), ca si al unui turneu al primului ministru român în Birmania, Pakistan și Egipt (1964), a mai avut loc o vizită notabilă în Romania a primului ministru al Indiei(1965), ca si a celui din Singapore (1966), precum si unele vizite „exotice” în Romania, cum ar fi cea neoficială a regelui Nepalului, împreună cu întrega familie (1967), cu ani buni înaintea stabilirii relațiilor diplomatice dintre cele doua țări, ca și vizita împăratului( Negusului) Etiopiei, în 1964, poate și ca semn de omagiu adus lui Nicolae Titulescu pentru activitatea sa curajoasă în Liga Națiunilor, la Geneva, în timpul invaziei  de către trupele fasciste italiene a Abisiniei. Dintre personalitațile de marcă ale lumii a treia notăm prezența la București a primului ministru indian, Indira Ghandi (1967), a primului ministru singaporez, Lee Kuan Yew, a primului ministru iranian Amar Abbas Hoveida , în 1966 (asasinat , ulterior, în cursul Revoluției Islamice din țara sa), a președintelui Indoneziei Sukarno si a președintelui ghanez Kwane Nkrumah (1961), toți bine cunoscuți nu numai în țarile lor, dar și în întreaga lume, precum și convorbirile la nivel înalt avute la Cairo cu președintele b#%l!^+a?Gamal Abdel Nasser(1966) și la Tunis, cu președintele Habib Bourghiba. b#%l!^+a?

     Deci, în perioada la care ne-am referit, orientarea era mai mult spre legăturile cu unele țari asiatice și din Orientul Mijlociu, într-o măsură mai redusă cu statele africane și cu foarte puține ingrediente de sorginte latino-americană. Putem, de asemenea, concluziona că această orientare era puternic inspirată de interesul Romaniei de a-și dezvolta raporturile economice cu statele menționate. De altfel, începuse exportul important de tractoare în țari ca Iranul și Egiptul. 

     În paralel cu extinderea raporturilor politice și, mai ales, economice cu aceste state, Romania s-a manifestat foarte activ pe plan internațional în problemele de mare interes care priveau regiunile respective, cum era războiul din Vietnam, criza Canalului de Suez, situația din din zona Orientului Mijlociu. După războiul de 6 zile din Orientul Mijlociu (iunie 1967), Romania a fost singura țară socialistă care a continuat sa  mențină relațiile sale diplomatice cu Israelul;ba, mai mult, la scurt timp după încheierea conflictului și adoptarea de către Consiliul de Securitate al ONU a celebrei rezoluții 234/1967, Romania  „ a îndrăznit” să ridice reprezentarea diplomatică cu Israelul la nivel de ambasador, stârnind reacții adverse din partea mai multor state arabe, reacții „stinse” gradual după un numar de ani. De altfel, poziția Romaniei față de conflictul arabo – palestinian, net diferită de cea manifestată de celelalte state socialiste, a fost interpretată de majoritatea cercurilor politico – diplomatice interesate ca o expresie a politicii externe independente promovată în acea perioadă de țara noastră. b#%l!^+a?

2.2.„EXPLOZIA” RAPORTURILOR ROMÂNIEI CU STATELE ÎN CURS DE DEZVOLTARE.

2.2.1 Dezvoltarea relațiilor bilterale

      O reală „explozie” a relațiilor României cu țările în curs de dezvoltare a avut loc după 1968 și anume după ocuparea Cehoslovaciei socialiste de către trupele sovietice și ale altor state socialiste, cu exceptia țării noastre, și care a pus capăt în mod brutal a ceea ce se chema atunci „primăvara de la Praga”.

     Evenimentele din Cehoslovacia, criticate cu fermitate de către conducerea comunistă de la București, au produs însă și multă îngrijorare în cercurile politice conducătoare din România. Era, printre altele, și teama nedisimulată că ceea ce s-a întâmplat la Praga putea să se petreacă și la București, mai ales că își făcea loc tot mai mult teza promovată de liderul sovietic Leonid Brejnev, a „suveranității limitate”, care presupunea că în relațiile dintre țarile socialiste nu sunt aplicabile pricipiile generale ale dreptului internațional ci acelea ale „solidaritații socialiste,” care își propunea să transforme întregul lagăr socialist în „lagăr” real, adevărat, într-un fel de „problemă internă” în care restul lumii nu ar avea dreptul sau posibilitatea să intervină, să se amestece. De altfel, în b#%l!^+a?cazul Cehoslovaciei, în afara unor ample manifestații de protest în restul lumii, în afara sentimentelor de solidaritate internațională față de poporul cehoslovac, in afara unor măsuri de restricționare a raporturilor cu Cehoslovacia sub ocupație și cu statele ocupante, nu s-a mai întâmplat nimic notabil.

       Aceasta situație i-a trezit la realitate și pe liderii de la București, mai ales că circulau multe știri potrivit cărora URSS și alte state socialiste erau gata să intervină și împotriva României. În plus, politica externă tot mai independentă promovată la București provoca „dureri de cap” la Moscova și în alte capitale ale unor țări socialiste.

      Ca urmare, au fost adoptate mai multe măsuri de protecție care s-au făcut simțite și pe planul politicii externe românești. Mai înâi, am asistat la o intensificare fără precedent a legăturilor cu țările occidentale, la toate nivelurile, începând cu cel mai înalt. În al doilea rând, a avut loc o veritabilă „explozie” a relațiilor cu țările in curs de dezvoltare, atât pe plan politic, precum și pe cel economic. Din aceste motive suntem de părere că evenimentele din Cehoslovacia au constituit pentru România un important semnal de alarmă, dar si o veritabilă cotitură în evoluția raporturilor cu țările în curs de dezvoltare. Conducerea de la București urmărea, în fapt, ca România să aibă cât mai mulți prieteni în țările lumii, un fel de cordon sanitar care să poată împiedica, sau cel putin reduce la minim, efectele unor acțiuni ale altor state socialiste, în frunte cu URSS, de tipul celor din Cehoslovacia. Astfel, dacă la Congresul al IX-lea al P.C.R. din 19-24 iulie 1965, se vorbea numai despre „sprijinirea rolului noilor state independente”, la Congresul al X-lea din 6-12 august 1968, la câteva săptămâni după evenimentele tragice din Cehoslovacia, comunistii români se pronuntau pentru o politică externă activă, de extindere a colaborării cu toate statele lumii, aceasta corespunzând atât intereselor naționale ale poporului român, cât și cauzei păcii și progresului internațional”. Cuvintele subliniate din această declarație dau cheia citirii noilor orientări ale politicii externe românesti în urma situației date!

     Desigur, conducătorii de la București se făceau că nu bagă de seamă că trăim în plină perioadă de război rece, de confruntare între cele două superputeri ale lumii de atunci, b#%l!^+a?care îndeosebi în cadrul Consiliului de Securitate al ONU se anihilau reciproc, prin exercitarea în propriul interes al dreptului lor de veto, care ducea la nicio soluție, la nici un fel de sprijin sau ajutor efectiv pentru o țară membră a ONU aflată în suferință pe planul securitații sale naționale. Deci, se poate afirma că noua orientare de politică externă a României era mai degrabă de uz intern, pentru liniștirea populației vădit îngrijorată de pericolul extern existent și vizibil. În plus, continuarea unei politici interne rigide, fără nicio șansă acordată populației, cu o încărcătură majoră de dispret față de respectarea drepturilor omului, nu ajuta cu nimic la consolidarea independenței și suveranității naționale a României.

     Aproape imediat după Congresul al X-lea a început ofesinva diplomatică pentru extinderea relațiilor cu țările in curs de dezvoltare, în primul rând prin stabilirea de relatii diplomatice cu un numar cât mai mare de state care iși declaraseră recent independența in Asia și Africa, precum și cu state din America Latină ignorate vreme îndelungată de politica externă românească ( cu 34 state, în intervalul 1968-1973). În continuare, au avut loc mai multe vizite de delegații guvernamentale cu caracter economic in America Latina ( Mexic, Venezuela, Columbia, Chile, Peru, Uruguay, în octombrie 1968) și în Africa (Congo, Zair,Nigeria și Mauritania, in 1973,vizitele ministrului român de externe în America Latină, în octombrie 1968, în Argentina, Chile, Columbia, Ecuador, Mexic, Peru și în Africa în Congo, Zair, Gabon, Camerun, Nigeria, Burundi, Tanzania și R Malgașă ( mai 1970). De asemenea, a continuat schimbul de vizite la nivel înalt, în perioada 1968-1973, în Romania fiind prezenți 11 șefi de stat și de guvern, printre care primul ministru b#%l!^+a?israelian, Golda Mayer, si cel iranian Hoveida, precum și șahul Iranului (de mai multe ori) și Fidel Castro (Cuba). La rândul său, președintele României a efectuat mai multe vizite punctuale în Irak(de mai multe ori), Maroc și Algeria și au început binecunoscutele sale turnee în Africa (1972), America Latină(1973), precum și in Asia (1973). Astfel de turnee au continuat până în 1989, în ritm de 1-2 pe an, acoperind 4-5 state de fiecare dată. Ultima vizită a avut loc în Iran, cu câteva zile înaintea Revoluției din decembrie 1989, această țară fiind și prima care a fost vizitată de Nicolae Ceaușescu, în vizită oficială, în calitate de șef de stat.

      Cu prilejul acestor vizite la nivel înalt, au fost adoptate sau semnate numeroase documente cu caracter politic: Declarații solemne, Declarații comune, Comunicate comune, Comunicate etc. În aceste documente erau afirmate sau reconfirmate pozițiile comune in ceea ce privește marile probleme internaționale de actualitate în perioadele respective, și se punea un accent deosebit pe necesitatea respectării stricte a principiilor generale de drept ale relațiilor internaționale și în primul rând, a respectării independenței și suveranitații naționale, ceea ce reprezenta atât interesele majore ale României, cât și ale statelor în curs de dezvoltare partenere. Aceste idei nu se regaseau în totalitate în unele documente semnate în acea perioadă cu multe dintre statele șocialiste. Declarațiile solemne, documente teoretice, de principiu, mai apropiate din punctul de vedere al conținutului lor de tratatele de prietenie bilaterale, au fost, practic, o inovație adusă de România sitemului de documente politice ale raporturilor dintre statele lumii. Marea majoritate a acestor documente politice de principiu și de principii erau ulterior circulate b#%l!^+a?ca documente oficiale, la ONU, multe dintre ele în legatură cu diferite puncte înscrise pe agenda Organizației mondiale.

      Mentionez că astfel de abordări au fost posibile și datorită faptului că în perioada anilor ‘70 și ’80 ai secolului precedent, nu se generalizase, încă, practica conferințelor de presă comune sau separate cu care se încheie în prezent majoritatea contactelor la nivel înalt.

      În paralel cu eforturile pentru convenirea documentelor politice menționate, cu prilejul vizitelor la nivel înalt se negociau numeroase acorduri și protocoale prin care se urmareau impulsionarea raporturilor bilaterale în diferite domenii de activitate, cu prioritate pe plan economic: acorduri comerciale și de cooperare economică, acorduri și convenții pe plan cultural, acorduri privind transporturile aeriene și de navigație, pentru evitarea dublei impuneri sau pentru promovarea investițiilor, acorduri privind cetațenia și așa mai departe. În acest mod, a fost creat un real și amplu cadru juridic al relațiilor țării noastre cu imensa majoritate a statelor în curs de dezvoltare, cadru juridic care a fost adoptat ulterior cerințelor secolului al XXI-lea. 

    Dar, domeniul cel mai propice extinderii raporturilor cu țările în curs de dezvoltare a fost cel economic, al cooperării strânse pe acest plan cu țările respective. Dimensiunea economică a constituit cel puțin vreme de două decenii coloana verticală a relațiilor cu state precum Iranul, Irakul, Iordania, Indonezia, Malayezia, Singapore, Sri Lanka,  Siria, Egiptul, Libia, Algeria, Marocul, Mauritania și nu numai. Se pornea de la premisa că țările în curs de zvoltare reprezintă o piață propice pentru exportul produselor românești ale industriei noastre în plină expansiune, precum și de la obiectivul strategic al asigurării aprovizionării economiei naționale cu materii prime din aceste țări. Astfel, Iranul și Egiptul constituiau piețele principale pentru exportul românesc de tractoare, fiind livrate peste 50 000 de bucăți în fiecare din cele două țări. Autoturismele Dacia erau foarte apreciate în Egipt, Algeria, Maroc, dar și în Columbia, în special pentru companiile de taximetre. Vagoane de cale ferată au fost exportate de România în Sri Lanka, Indonezia și Egipt, iar exemplele pot continua. b#%l!^+a?

     Coloana vertebrală a raporturilor economice cu țările în curs de dezvoltare au constituit-o , însă, acțiunile de cooperare economică. In Iran au fost asamblate tractoare românești. În Irak au fost construite de specialiști din România  trei fabrici de ciment, unități ale industriei chimice și petrochimice, precum și mari șantiere de irigații. În Siria a fost construită o rafinărie de petrol, cea mai mare din această țară și care funcționează și astăzi, o fabrică de triplufosfați, o fabrică de ciment și s-a lucrat la mari șantiere de irigații. In Iordania, a fost edificată o modernă rafinărie de petrol. In Pakistan , a fost  înălțată o fabrică de ciment (cooperare care a fost extinsa in primii ani dupa 1989), a fost edificat un bloc de ulei și construită o linie de asamblat tractoare. În Egipt, o importantă fabrică de ciment și două fabrici ( ateliere) de vagoane care își desfășoară activitatea și în prezent. În Libia au fost construite sute de apartamente, clădiri de birouri, precum și mulți kilometri de drumuri și șosele. In Sri Lanka a fost construit un complex de industrializare a lemnului (primul obiectiv  de cooperare in productie, concept initiat și promovat de România în exterior). În Maroc, a fost construit un port maritim. În Malayezia au fost construite o linie de înaltă tensiune pe o distanță de peste 100 km, între Kuala Lumpur și Malacca și o linie de asamblat camioane. Un proiect asemanator a fost realiyat și in Filipine. În Libia, Algeria, Yemen, Irak, Iran, Egipt, specialiștii romani au pus în evidență b#%l!^+a?mari terenuri petrolifere și au participat la lucrări de explorare și exploatare a acestora, folosind cu predilecție echipamente produse în țara noastră. În Burundi, un specialist român a pus în evidență un imens zăcământ de nikel, unul dintre cele mai însemnate din lume. În Malayezia, mai mulți specialiști români au acordat asistență tehnică companiei naționale de petrol – Petronas.

      Alături de dimensiunea economică, cea culturală a jucat un rol major. Un număr mare de profesori români și-au dezvoltat activitatea mulți ani la rând în Algeria, Maroc și Tunisia, iar zeci de mii de tineri din țările arabe, africane și asiatice și-au făcut studiile universitare în România, unde au fost formați ca doctori, ingineri, profesori sau alt tip de specialiști. Și aceasta într-o perioadă în care România dispunea de mijloace materiale și financiare reduse, dar de o mult mai puternică capacitate de organizare!

      Astfel, în perioada 1970-1998, sute și sute de profesori români, precum și mii de ingineri, tehnicieni și muncitori români au desfășurat o activitate rodnică într-un număr însemnat de țări în curs dezvoltare, contribuind astfel la mai buna cunoaștere a țării noastre, atrăgând totodată atenție asupra capacităților lor de muncă, precum și asupra posibilităților ample de cooperare de care dispunea țara lor, obținând, astfel, reale performanțe.

      Ca urmare a orientărilor date politicii externe a României de conducerea comunistă a  țării, dar- mai ales – a punerii în practică a cestor orientări, relațiile țării noastre cu statele b#%l!^+a?în curs de dezvoltare au devenit, în scurt timp după 1968, o dimensiune semnificativă caracteristică a acțiunii românești pe plan extern, constituind totodată un factor important și pentru dezvoltările economice pe plan intern. O caracteristică a acestor relații a constituit-o și faptul că, în timp ce celelalte state socialiste au dezvoltat cu precădere legături cu acele state în curs de dezvoltare care manifestau atunci o simpatie crescută față de URSS, unele dintre ele optând chiar pentru o ” cale socialistă” de dezvoltare politico – economică și socială, România a stabilit legături viabile cu toate statele în curs de dezvoltare, indiferent de orientarea lor politică, chiar și cu acelea care vădeau cu claritate o atitudine pro-americană sau pro-occidentală, cum erau Filipine, Malayezia, Singapore, Pakistan, Iordania, Kuweit, Gabon, Zair, Maroc, o mare parte dintre țările latino-americane etc. Era și acceastă trăsătură o dovadă a politicii externe independente promovată de Romania, îndeosebi după ocuparea Cehoslovaciei de către trupele sovietice și le altor state socialiste, în 1968.

      În perioada 1970-1989, au existat numai câteva state în curs de dezvoltare cu care România nu a putut stabili relații diplomatice, cum erau Coreea de sud (din cauza relațiilor noastre cu RPD Coreeană), Brunei, Arabia Saudită și câteva state din Golf (din cauza atitudinii potrivnice dure anti-comuniste a acestora), Republica Sud-Africană (ca urmare a politicii de apartheid promovată de aceasta) … și cam atat! Practic, până în decembrie 1989, România stabilise relatii diplomatice cu toate statele în curs de dezvoltare care jucau un anumit rol pe plan internațional.

        Forme de manifestare a relațiilor României cu țările în curs de dezvoltare

      România s-a apropiat foarte mult în acțiunile sale de politică externă de țările în curs de dezvoltare, până la contopirea pozițiilor sale de principiu cu pozițiile acestora, ceea ce nu convenea statelor socialiste care promovau poziții unice și cereau o atitudine de monolit.

      Astfel, la ONU și în organizațiile internaționale din familia ONU, țara noastră a împărtășit cu regularitate poziția statelor în curs de dezvoltare în problemele relative la dezvoltare, democratizarea relațiilor dintre state, raporturile cu statele dezvoltate sau socialiste, decolonizare, dezarmarea generală și totală, și, în primul rând, dezarmarea nucleară etc. Numai în problemele relative la respectarea drepturilor omului și cele ale neamestecului în treburile interne ale statelor România a avut  o atitudine mai rezervată, indeosebi după 1980, în primul rând din considerente interne, ca expresie a propriilor probleme în țară în astfel de probleme.

       Țara noastră, recunoscută în acea perioadă, ca o țară de inițiativă la ONU și în organizațiile internaționale, a propus și a susținut numerose rezoluții care erau în avantajul sau în sprijinul țarilor în curs de dezvoltare, a atras la rezoluțiile proprii mulți coautori din rândul acestora, a coautorat rezoluții provenite din inițiativa lor. Deasemenea, a participat activ la rezoluțiile de mare interes pentru țările în curs de dezvoltare, cum erau situația din Orientul Mijlociu, războiul din Vietnam, politica de apartheid a Africii de Sud, spijinirea mișcărilor de eliberare națională, și așa mai departe.

        O încununare a acestor poziții active, notabile ale țarii noastre a constituit-o intrarea României în Grupul celor 77 al țărilor în curs de dezvoltare care s-a manifestat cu precădere pe planul raporturilor economice internaționale. Cum acest grup era format pe criterii regionale din care Europa nu făcea parte, România a fost primită prin intermediul b#%l!^+a?grupului de state latino-americane, reflecție a relațiilor dominate de afinitățile de limbă și cultură dintre țara noastră și acestea ( Iugoslavia a intrat în cadrul grupului afro-asiatic). Intrarea Românie în Grupul celor 77 s-a făcut în urma unor susținute eforturi politico-diplomatice, cu multe suișuri și coborâșuri, cu toată împotrivirea tacită a celorlalte state socialiste. La vremea respectivă, accederea României în Grupul celor 77 a fost considerată drept un important succes politico-diplomatic al României, mărturie a raporturilor privilegiate ale țării noastre cu celelalte țări în curs de dezvoltare.

       O altă structură din care făceau parte, în primul rând, țările în curs de dezvoltare, era mișcrea de nealiniere, alcătuită din membri cu drepturi depline (toți din rândurile țărilor în curs de dezvoltare, inclusiv Cuba și Iugoslavia), observatori (care cuprindeau și câteva state dezvoltate) și invitați (printre care și unele state mici dezvoltate). Româania a depus eforturi susținute pentru a se apropia de ceastă structură, în ciuda opoziției pe față avută de fosta Uniune Sovietică. Au fost  purtate negocieri directe cu numeroși membri ai mișcării, cu mai multe vizite la nivel înalt, cu mesaje și mesageri speciali, cu tot arsenalul posibil de demersuri diplomatice. 

      Cu câteva luni înainte, în India, la New Delhi, primul ministru al României solicita sprijinul Indirei Gandhi, pentru ca țara sa să militeze pentru accesul României la mișcarea de nealiniere. La insistențele părții române, Indira Gandhi a izbucnit în lacrimi, spunând: ” chiar nu înțelegeți că nu putem?”. Din nou influența ambasadorului sovietic b#%l!^+a?din India. La Lima nici India nu s-a opus consensului. La convorbirile de la New Delhi am fost de față.

    Într-adevăr, mișcarea țărilor nealiniate a constituit, în acei ani, un factor de echilibru, de aplatizare a punctelor de vedere net diferite ale celor două superputeri, acest rol fiind valabil atâta timp cât viața internațională era dominată de confruntarea dintre superputerile lumii, de aceea se chema ”confruntarea dintre  Est și Vest”. Odată cu depășirea perioadei de confruntare, indeosebi după 1990, după dispariția URSS și a Tratatului de la Varșovia, nealinierea a rămas fără”obiectul principal al muncii”, a trebuit să se orienteze spre alte obiective, în special cele legate de dezvoltare și să se apropie astfel tot mai mult de scopurile și obiectivele ”Grupului 77”.

       Acceptarea României ca invitat (permanent) al mișcării țărilor nealiniate și participarea sa la o suită de manifestări ale acesteia- reuniuni la nivel înalt sau ministeriale, alte acțiuni specifice, indeosebi în cadrul ONU- a fost aprecitaă ca un succes b#%l!^+a?de seamă, în primul rând al diplomației românești, a politicii externe independente promovată cu consecvență de țara noastră.

    Ca un corolar al acestor activități, și tocmai pentru a-i da o consecvență cât mai solidă, România și-a dezvoltat o rețea densă de misiuni diplomatice având în perioadele de vârf astfel de misiuni în peste 75 de țări în curs de dezvoltare, în Asia, Africa, Orientul Mijlociu și America Latină. Am negociat, personal, practic cu toate aceste state, pe care le-am și vizitat între 1973-1986, la care se mai adaugă încă 10-12 state în care nu funcționau misiuni diplomatice ale României. 

     După 1980 -1985, relațiile noastre cu țările în curs de dezvoltare s-au mai diminuat, în sensul că s-au plafonat, până în 1989 fiind deosebit de active raporturile economice și de cooperare cu o parte din aceste țări, îndeosebi cu Iran, Irak, Pakistan, Siria, Iordania, Egipt, Malayezia, Libia, Tunisia, Algeria, Maroc etc.

Prima instituție a Națiunilor Unite care și-a deschis un birou în România a fost Centrul de Informare al ONU (UNIC) – iunie 1970. UNIC oferă publicului român materiale informative actualizate cu privire la obiectivele și activitățile Națiunilor Unite în sectoarele politic, economic, social și umanitar. Centrul reprezintă atât legătura activă dintre Organizație și mass media, instituțiile de învățământ sau organizațiile neguvernamentale locale, cât și principala sursă locală de informații publice despre sistemul Națiunilor Unite. Dintre activitățile derulate de UNIC fac parte:

dezbateri organizate în colaborare cu Asociația Română a Profesioniștilor în Relații Publice din România (ARRP) și Consiliul Național al Audiovizualului (CNA); Transparency International; Ministerul Apărării Naționale și Ministerul b#%l!^+a?Administrației și Internelor;

campania de promovare a Zilei Internaționale a Femeilor (în cooperare cu agenții ONU, organizații neguvernamentale, Poliția Rutieră și media);

sărbătorirea Zilei Mondiale a Sănătății (in colaborare cu agenții ONU);

campanii media pentru Ziua Internațională a Libertății Presei, luptă împotriva consumului de droguri sau a traficului de ființe umane;

lansări oficiale ale Rapoartelor Mondiale ale Investițiilor sau ale Rapoartelor Dezvoltării Umane;

tipărirea de cărți poștale și plicuri aniversare pentru Anul Internațional și Ziua Internațională a Persoanelor Vârstnice;

training pentru jurnaliști pe subiecte legate de drepturile omului.

UNIC a fost urmat de Programul Națiunilor Unite (PNUD), care și-a deschis biroul din România în 1971. În primii săi ani de activitate, PNUD a oferit asistență tehnică, a organizat programe de pregătire in străinătate pentru experții români sau a achiziționat echipament occidental. După revoluția din 1989, PNUD si-a putut asuma un rol mult mai dinamic si a devenit un partener real al Guvernului României în noile sale programe de dezvoltare. Pentru a face față provocărilor tranziției, in 1991 a fost semnat un nou acord între Guvernul României și PNUD. Noile priorități ale României și ariile de acțiune ale PNUD se reflectă acum într-un nou Program de Țară (2005-2009), cu o b#%l!^+a?înclinație mai atentă către sectorul social. Activitățile PNUD au început sa fie implementate in cooperare cu noi parteneri din societatea romană, inclusiv administrația locală, sectorul privat sau organizațiile neguvernamentale. Din 1997, activitatea PNUD în România s-a bazat pe Programul Național de Cooperare, dezvoltat prin dialog cu Guvernul, agențiile ONU si donatorii străini. Programul Național de Cooperare actual acoperă perioada 2005-2009 si se concentrează pe trei arii de programe:

guvernare democratica si dezvoltare descentralizata;

dezvoltare economica si sociala

crearea unui mediu sănătos pentru a susține dezvoltarea durabilă.

2.3. Actiuni si initiative ale reprezentantilor romani la ONU (1966 – 1971)

Prima fază a Conferinței propriu-zise a avut loc la Helsinki în perioada 3-7 iulie 1973, odată cu reuniunea miniștrilor de externe ai celor 35 de state participante. Discursul lui Gromîko s-a concentrat asupra inviolabilității granițelor, subliniind principiile care trebuiau să fie prioritare în ceea ce privește securitatea Europei.

La rândul său, ministrul de externe român, George Macovescu, a subliniat rolul activ al României ca promotor al Conferinței începând cu „Declarația de la București” din 1966, în care statele socialiste au lansat propunerea pentru securitatea europeană. De asemenea, acesta a pledat pentru continuitatea demersurilor de la Helsinki în viitor și adoptarea deciziilor prin consens. ”În plus, sprijinim continuitatea Conferinței, prin stabilirea unui organism consultativ, participarea egală a statelor europene, a SUA si a Canadei. În opinia noastră, acest organism va funcționa repectând principiile de rotație și va adopta soluții sau recomandări prin consens”.

În finalul discursului, acesta relua teme mai vechi precum principiile ce stau la baza relațiilor reciproce între statele participante, dezangajarea militară cooperarea înm toate domeniile de interes comun, etc. România își rezerva dreptul de a prezenta la cea de-a doua fază, propuneri privind în principiu, măsurile de aplicare a principiului b#%l!^+a?nerecurgeriii la forță sau amenințarea cu forța, precum și structura viitorului organism permanent. Feed-back-ul presei românești a fost unul notabil cu privire la acestă întrunire paneuropeană dar pe măsură ce Conferința se derulează, remarcile încep să se limiteze doar la teme de securitate și dezarmare, iar acele acorduri stabilite în domeniul umanitar să fie omise în mod intenționat. Aceste măsuri au fost determinate de natura regimului comunist care nu era interesat să facă publice demersuri de tipul acesta pentru că puteau fi concretizate prin mișcări de protest.

Cea de-a doua etapă de negocieri s-a desfășurat la Geneva în intervalul 18 septembrie 1973 – 21 iulie 1975. De data aceasta, era vorba de reuniunea de experți care a durat 19 luni și a fost considerată a fi una dintre cele mai importante și determinante întâlniri a ceea ce avea să se numească ulterior, CSCE. Procedura stabilită consta într-un prim acord mutual, urmat apoi de unul provizoriu care circula în șase limbi, până avea să se ajungă la cel definitiv.

Încă de la început, în Comitetul de coordonare au apărut dificultăți în modul de abordare a problemelor și procedura de soluționare, pentru că marile puteri preferau să discute în culise sau în propriile capitalele decât să aibă o dezbatere democratică în cadrul CSCE.. În cadrul acestei de-a doua runde asistăm și la o serie de evenimente care vor aduce scepticism și îndoială in cadrul mediului internațional: SALT –Tratarea pentru limitarea Armelor Strategice stagnează pentru o vreme, iar în octombrie 1973 izbucnește b#%l!^+a?un nou conflict arabo-israelian, care ajunge să pună sub semnul întrebării continuitatea acestei etape în eventualitatea extinderii acestui conflict.

Tot în cadrul acestor demersuri CSCE, apariția unor lideri occidentali a influențat fără îndoială evoluția destinderii. În aprilie, 1974 moare președintele Pompidou, la câteva săptămâni, în mai Brandt demisionează din funcția de cancelar al RDG din cauza așa numitei Affaire Guillaume, iar Ford îl inlocuiește pe Nixon, în același an ca urmare a afacerii Watergate.

Rolul activ al Românei și, în general al blocului din Est a provocat la Geneva un „sentiment de eșec” în blocul din Vest, reflectat chiar de presa americană. Heraclides Alexis în lucrarea „Security and cooperation in Europe. The human dimension” arată că documentul final adoptat a fost privit ca un prim triumf al statelor socialiste considerate drept „adevărați arhitecți ai Actului Final de la Helsinki”, pe care nu după mult timp –august 1975 –  aveau să-l semneze cele 35 de state participante.

Din păcate, constituirea Conferinței 1972-1975 va coincide treptat cu începutul involuției regimului comunist din România, când se vor adopta o serie de măsuri cu consecințe destul de grave. Deși sfârșitul anilor șaizeci și începutul anilor șaptezeci au reprezentat o perioadă de liberalizare pentru politica externă a României și implicit a b#%l!^+a?diplomației române, aceasta nu a durat mult, metamorfozându-se treptat prin blocarea relațiilor cu Occidentul. Noua situație de politică externă nu poate fi pusă decât pe fondul acțiunilor demarate de liderul de la București, Nicolae Ceaușescu, care au sistat orice demers diplomatic în raport cu statele democratice.

Cea de-a treia fază a CSCE a adus în prim plan perseverența sovietică din timpul negocierilor, prezentă până în ultimul moment al Conferinței. Doleanța delegației sovietice era aceea de a obține concesii în ceea ce privește temele sale de interes, mai ales în privința granițelor, speculând oboseala generală din cadrul dezbaterilor. 

În cele din urmă, Conferința de Securitate și Cooperare s-a încheiat la Helsinki, prin reuniunea din 30 iulie – 1 august 1975, odată cu semnarea Actului Final. Astfel, dacă redactarea tezei pornește de la nivelul anului 1962, ținând cont de activitatea României la ONU, cercetarea se oprește punând accent pe rezultatele Bucureștiului în cadrul CSCE, încercând totodată să stabilim un bilanț comun al acțiunilor de politică externă a diplomaților români, precum Corneliu Mănescu, Valentin Lipatti, Mircea Malița, Mihail Hașeganu, Gerge Macovescu, Constantin Vlad, Corneliu Bogdan, Nicolae Ecobescu, Ioan Sbârnă și mulți alții în cadrul celor două forumuri internaționale, fără a uita însă de influența celor doi lideri, Gheorghe Gheorghiu –Dej și Nicolae Ceaușescu.

Delegația română s-a dovedit a fi activă în cadrul ONU și prin implicarea sa de la jumătatea anilor șaizeci în gestionarea unor crize, mai ales în ceea ce privește situația din Orientul Mijlociu și Indochina, participând la o serie de propuneri și rezoluții referitoare la procesul de pace în aceste regiuni. Ceea ce a atras atenția, mai ales în rândul mediilor occidentale a fost poziția sa distinctă față de restul statelor blocului comunist. Mai exact, la nivelul anului 1967, arena internațională s-a confruntat cu o nouă criză majoră, în Orientul Mijlociu, ceea ce a reprezentat o adevărată provocare și pentru diplomația română, refuzând să califice Israelul drept ”agresor” în războiul dus împotriva arabilor și să întrerupă relațiile diplomatice cu guvernul de la Tel Aviv.

b#%l!^+a?

2.4. Individualizarea politicii externe romanesti – problema germana si situatia in Orientul mijlociu in dezbaterile ONU

Actul Final era alcătuit din patru domenii sau arii tematice: chestiunile legate de securitatea în Europa, cooperarea în materie de economie, știință, tehnologie și mediu înconjurător, cooperarea în domeniul umanitar si nu în ultimul rând continuitatea Conferinței.

Principiile care guvernează relațiile între state au fost formulate sub numele de „Decalogul de la Helsinki”: egalitatea suverană, respectarea drepturilor inerente suveranității, nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială a statelor, reglementarea pașnică a diferendelor, neamestecul în treburile interne, respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau convingere, egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, cooperarea între state, îndeplinirea cu bună-credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional. b#%l!^+a?

Cele mai multe principii, nu aduceau nimic nou, ele fuseseră formulate în Charta ONU, încă din anul 1945 și reluate cu ocazia celei de-a XXV-a aniversare a ONU prin rezoluția 2625 a Adunării Generale.  Noutatea principiilor introduse în Actul final al CSCE consta doar în introducerea principiilor inviolabilității granițelor și integrității teritoriale numai că angajarea Occidentului si lumii comuniste în elaborarea acestui document a avut un impact determinant asupra cadrului internațional. Puține au fost negocierile politico-diplomatice care să fi marcat atât de profund viata politică la nivelul continentului.

Prin dimensiunea prevederilor sale, Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a reprezentat o adevărată chartă a relațiilor intereuropene, în condițiile  relativei destinderi care prevala la începutul anilor șaptezeci. Ea a constituit, de asemenea, un uriaș proces diplomatic desfășurat pe parcursul anilor 1972-1975, care a moderat conduita sovietică în Europa iar, în istorie, a rămas consemnată prin tematica respectării inviolabilității granițelor din partea Vestului, în schimbul creșterii dimensiunii principiului de respectare a drepturilor omului din partea Estului.

În istoriografie s-a vehiculat și ideea că încălcarea inviolabilității frontierelor putea fi ușor de identificat, în timp ce monitorizarea respectării dispozițiilor referitoare b#%l!^+a?la dimensiunea umanitară, dată fiind lipsa de transparență din statele comuniste, se dovedea a fi mult mai complicată, și de aici ar deriva un câștig și un succes al Uniunii Sovietice  la CSCE.

Totuși, realitățile politice internaționale derulate după momentul 1975, au dovedit faptul că nu am asistat la un succes al sovieticilor.

În primul rând, respectarea drepturilor omului într-un regim comunist era de la sine înțeles prin tipologia sa, că este încălcată. Un exemplu relevant în acest sens îl reprezintă sistemul Gulag-ului.

În ceea ce privește chestiunea „inviolabilității frontierelor”, în prima parte a Decalogului, „Declarația privind principiile care guvernează relațiile reciproce dintre statele participante”, la punctul 1 se menționează că „frontierele statelor pot fi modificate, în conformitate cu dreptul internațional, prin mijloace pașnice și prin acord”.

Prin urmare, „inviolabilitatea frontierelor” este formulată în așa fel încât granițele să fie modificate oricând în baza dreptului internațional. Aserțiunea potrivit căreia CSCE a reprezentat un succes al Uniunii Societice este contrazisă de realitățile politice de la începutul anilor nouăzeci, prin reunificarea Germaniei, când s-a observat că succesul pe termen lung al Conferinței securității europene aparține de fapt occidentalilor.

În acest context, s-a demonstrat faptul că statele democratice au formulat mai bine decât sovieticii principiile politico-diplomatice redactate în Actul final de la CSCE.

În anul 1990, sovieticii au fost nevoiți să cedeze în favoarea occidentalilor în ceea ce privește modificarea frontierelor germane. Dacă ar fi existat un câștig al URSS, în mod incontestabil nu am fi asistat la reunificarea germană.

Mai mult decât atât, Decalogul a continuat să funcționeze și după dispariția comunismului în Europa. În cazul în care principiile ce stăteau la baza documentului CSCE erau pro-comuniste, la începutul anilor nouăzeci ar fi trebuit să asistăm la sfârșitul procesului de la Helsinki numai că acest lucru nu s-a întâmplat.

Dincolo de toate aspectele menționate, am putea spune că amendamentele Actului  Final de la Helsinki au deschis perspectiva colaborării între statele participante ale Europei, Conferința fiind în mod incontestabil începutul unui proces de durată.

În anul 1959, chiar dacă relațiile politice au fost destul de tensionate, nu același lucru se poate afirma și despre relațiile economice dintre Israel și România. În acest an, dintre toate statele comuniste, România a avut cel mai mare volum de schimburi comerciale cu Israelul. Concomitent, din 1958 s-a constatat creșterea schimburilor economice ale României și cu statele arabe. În contextul creșterii interesului statului român pentru dezvoltarea relațiilor cu lumea arabă, România adoptă față de Israel o politică moderată, atât în ceea ce privește desfășurarea procesului de ,,reîntregire a familiilor” cât și în dezvoltarea relațiilor economice.

Relațiile româno-israeliene vor intra într-o nouă fază de dezvoltare, odată cu preluarea puterii politice de către Nicolae Ceaușescu. Dornic de a-și consolida poziția pe plan intern, continuă politica începută de către Gheorghe Gheorghiu Dej, de distanțare față de Moscova, inițiind multiple acțiuni în plan diplomatic, care au sporit prestigiul internațional al țării.

Astfel în 1967, România a stabilit relații diplomatice cu Republica Federală b#%l!^+a?Germania, a menținut relațiile cu Israelul după Războiul de 6 Zile, manifestând o atitudine singulară în cadrul blocului statelor comuniste, refuzând să declare acest stat agresor. Conștient de importanța Orientului Mijlociu, zonă bogată în petrol, loc esențial al confruntării între Est și Vest, Ceaușescu, profitând de poziția adoptată, se implică în procesul stabilirii păcii în zonă. Adoptând o poziție de neutralitate între Israel și lumea arabă, plasând problema palestiniană în centrul acestui conflict, insistând pentru rezolvarea acesteia, pentru dreptul la independență și crearea unui stat palestinian independent, pentru participarea palestinienilor la negocieri, Ceaușescu dobândește încrederea arabilor. Totodată atitudinea față de Israel, imparțialitatea Bucureștilor, au determinat acceptarea liderului român, în postura de mediator important în conflictul arabo-israelian, intermediind contacte între arabi, americani, israelieni. Tot în acest an și ca urmare a poziției României în cadrul conflictului din Orientul Apropiat, beneficiind de susținerea Israelului dar și a statelor arabe, Corneliu Mănescu a fost ales președinte (primul președinte comunist) al Adunării Generale a O.N.U.

În același timp, ca urmare a poziției adoptate relațiile României cu S.U.A. și datorită activității rabinului Moses Rosen, a loby-ului evreiesc din Departamentul De Stat s-au îmbunătățit vizibil, culminând cu obținerea în 1975, a clauzei națiunii celei mai favorizate (deținută până în 1988). Refuzul României de a interveni împotriva ,,Primăverii de la Praga”, adoptarea unei doctrine militare diferită față de cea a Tratatului de la Varșovia (doctrina războiului întregului popor); crearea, după 1969, a unei industrii proprii de apărare și adoptarea unor regulamente proprii de organizare a armatei, au reprezentat b#%l!^+a?decizii care îi vor aduce lui Ceaușescu apreciere și chiar admirație în lumea occidentală. Ca urmarea a acestei politici, în mai 1968, Charles de Gaule, în 1969, Richard Nixon, în 1975, Gerald Ford, au vizitat România. În 1975, România s-a distins prin atitudine și poziție în timpul desfășurării lucrărilor Conferinței de la Helsinki, apoi în cadrul conferințelor de la Belgrad și Madrid, contribuind la impunerea unor principii precum egalitatea statelor; respectarea drepturilor țărilor mici; nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța.

Relațiile româno-israeliene în perioada 1965-1989 s-au desfășurat, după anumite coordonate, pornind de la atitudinea României față de Israel în primii ani ai regimului lui Ceaușescu. Astfel, programul politic a lui Ceaușescu, cu privire la relațiile dintre state, necesitatea participării la deciziile politice internaționale a statelor mici și mijlocii, necesitatea rezolvării problemelor conflictuale prin așezarea la masa tratativelor a părților implicate în conflicte, a fost difuzat în Occident începând din anul 1966, determinând creșterea interesului S.U.A. și a statelor occidentale pentru România. În 1966, România s-a abținut de la vot în cadrul Adunării O.N.U. în contextul în care, Comisia Politică Specială, b#%l!^+a?printr-un proiect de Rezoluție se pronunța pentru numirea unui custode, care să protejeze și să administreze proprietățile și bunurile refugiaților arabi din Israel. Vizitele realizate în același an în România de către Naum Goldman, Președintele Congresului Mondial Evreiesc, a Directorului general al American Joint Distribution Comittee, Charles Gordon, încheierea Acordului Comercial și de plăți între România și Israel, în aprile 1967, vor constitui pași importanți în consolidarea relațiilor bilaterale dintre cele două state. Consolidarea acestor relații s-a realizat ca urmare a deciziei din iunie 1967 când, diplomația românească a confirmat maturitatea și echilibrul la care a ajuns, România fiind singurul stat comunist care s-a pronunțat cu obiectivitate în urma unei analize temeinice pentru abordarea situației din Orientul Apropiat dintr-un alt mod, neconsiderând importantă acuzarea Israelului ca unic agresor în contextul determinat de Războiul de 6 Zile și ruperea relațiilor diplomatice cu acesta. Liderii români, si-au justificat poziția, si-au susținut punctul de vedere conform căruia, atitudinea Moscovei și a statelor Tratatului de la Varșovia avea menirea, nu de a aplana și dezamorsa conflictul ci, de a contribui la creșterea stării conflictuale în zonă, datorită tendinței vădite de susținere a arabilor. Interesat de creșterea prestigiului P.C.R. în rândul partidelor comuniste din statele occidentale, Ceaușescu invocă și acest argument pentru a-și susține poziția adoptată față de Israel și totodată față de conflictul arabo-israelian.

Poziția României, dezacordul său cu privire la semnarea declarației adoptată la Moscova la 9 iunie 1967, a fost materializată prin adoptarea la 10 iunie 1967, a Declarației de la București. Prin conținutul său moderat, aceasta urmărea, să tempereze reacțiile adverse apărute în lumea arabă. Chiar dacă inițial s-au înregistrat unele tensiuni între b#%l!^+a?România și statele arabe, prin contactele inițiate, din necesități economice, acestea au fost depășite.

După poziția adoptată de România, la 12 iunie 1967, ministrul Israelului la București, solicita intervenția acesteia pentru a media conflictul din zona Orientului Apropiat dintre Israel și lumea arabă. România oferea sprijin Israelului, dar își afirma și solidaritatea cu lupta arabilor, pentru apărarea independenței naționale. Ca urmare în iunie 1967 s-a cristalizat politica României față de Orientul Apropiat, raporturile cu statele din zonă se vor desfășura după această dată, pe baza principiilor înscrise în Declarația de la București din 10 iunie 1967. Poziția României a fost apreciată în S.U.A., Franța, Marea Britanie dar și în Cuba și Elveția. Moscova a justificat poziția adoptată de România, din necesitatea susținerii candidaturii lui Corneliu Mănescu la președinția Adunării Generale a b#%l!^+a?O.N.U.

Acțiunile pacifiste ale lui Ceaușescu, contactele cu egiptenii, inițiate în vara lui 1967, importanța pe care o acorda retragerii trupelor israeliene din teritoriile ocupate, ca urmare a evenimentelor militare din 1967, i-au oferit acestuia, prestigiul și un rol de lider important în desfășurarea negocierilor din zonă. Datorită atitudinii României, statele participante în decembrie 1967, la Conferința de la Varșovia și-au temperat poziția față de Israel, acesta, nu a mai fost catalogat ca stat unic agresor.

Un nou pas în dezvoltarea relațiilor româno-israeliene a fost înregistrat în anul 1969, când a avut loc ridicarea Legației române de la Tel Aviv la rang de Ambasadă, eveniment amânat de teama reacțiilor arabe violente. Reacția acestora a fost violentă. Irakul și Egiptul si-au retras reprezentanții din București, solicitând României declarații prin care să-și justifice poziția. Siria și Sudanul, la rândul lor au rupt relațiile diplomatice cu România. Iranul, Marocul, Tunisia s-au situat pe poziții moderate. După negocieri, vizite și luări de poziție, aceste momente de tensiune au fost depășite, România păstrând cu consecvență și cu diplomație linia adoptată.

Ceea ce ne-a interesat cu predilecție, a fost să identificăm factorii și demersurile care au dus la schimbarea fundamentală de atitudine a României în cadrul blocului comunist, față de situația și comportamentul său politic avut în timpul crizei rachetelor. În fond, nu era o schimbare bruscă, ba mai mult reprezenta continuarea afirmării unei individualizări dorită încă de la începutul anilor șaizeci, care începuse să se contureze mai ales după reluarea relațiilor diplomatice cu Republica Federală Germania. În același timp, intenția noastră a fost să decriptăm care au fost efectele concrete ale reacțiilor distincte ale liderilor comuniști români pe plan internațional. Ne-a interesat cu precădere, să analizăm în ce măsură implicarea României în cadrul celui de-al treilea război arabo-palestinian a fost un atuu în extinderea colaborării cu Occidentul și de aici, care au fost împrejurările care au dus la alegerea lui Corneliu Mănescu la 19 septembrie 1967, în funcția de președinte al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a ONU.

b#%l!^+a?

2.5. Implicarea Romaniei in solutionarea tensiunilor din Indochina

Studii si volume aparute in ultimii ani indeosebi, demonstreaza pe temeiul informatiei de arhiva, individualitatea acestei politici externe. Ca, de exemplu, pozitia neutra in conflictul chino-sovietic; stabilirea relatiilor diplomatice cu Republica Federala a Germaniei (fara a avea aprobarea prealabila a Moscovei!); mentinerea relatiilor cu Israelul dupa razboiul de 7 ani (1967); neparticiparea la invadarea Cehoslovaciei de catre trupe ale Pactului de la Varsovia (1968); o suma de actiuni si initiative in cadrul Organizatiei Natiunilor Unite. Daca arhivele – acum disponibile in mai mare masura – ingaduie cercetarea acestei politici externe, in schimb suntem prea putin informati asupra felului cum factorii de decizie ai Partidului Comunist Roman au gandit si cum au actionat persoanele direct implicate in formularea si luarea unor atari hotarari. De aceea lucrarile memorialistice ale personalitatilor de prim rang din ierarhia P.C.R., au o insemnatate deosebita.

Memoria  martorilor

Dispunem de relativ putine asemenea memorii care sa ne explice – la nivelul b#%l!^+a?factorilor de decizie, al conducerii P.C.R. – ratiunile unor hotarari, a unor initiative, precum si reactiile partenerilor din alte cancelarii.

Domnul Paul Niculescu-Mizil se numara printre exceptii. Domnia Sa ne-a dat, pana in prezent, doua volume de memorii – al treilea este in curs de tiparire, plus o analiza a Consfatuirii partidelor comuniste si muncitoresti de la Moscova, din 1969.

Volumul de fata ne dezvaluie actiunile Romaniei in conflictul din Vietnam sau, in formularea autorului, "Romania si razboiul americano-vietnamez" (Editura Roza Vanturilor, Bucuresti, 2008, 331 p. + XIII planse foto). Ca membru al Secretariatului C.C. al P.C.R. si al Comitetului Politic Executiv (incepand din 1965 si in continuare), Paul Niculescu-Mizil a avut o participare directa in desfasurarea relatiilor Romaniei cu Republica Democrata Vietnam in 1966-1969.

Implicarea in negocierile din Vietnam

Atunci, autorul era participant direct la scrierea istoriei, astazi el este cronicarul ei.
De ce o atare implicare a conducerii R.S.R. in conflictul din Vietnam?
"Declaratia de independenta" data publicitatii in aprilie 1964, trebuia urmata de actiuni si pe plan diplomatic pentru a dobandi credibilitate. Conflictul dintre Statele Unite ale Americii si R.D. Vietnam angrena, pe plan politic, dar si cu ajutor material, Republica Populara Chineza si U.R.S.S. Relatiile intre cele doua mari state socialiste erau, atunci, relativ tensionate. intre China si S.U.A. nu exista niciun fel de comunicare, iar reprezentantii nord-vietnamezi puneau ca preconditie pentru tratative, incetarea interventiei armate americane. Ce ar fi insemnat o implicare a Romaniei, ca punte de legatura intre participantii aflati in pozitii divergente sau direct ostile? in caz de reusita implicarea ar fi adus, evident, o consolidare a pozitiei tarii in ansamblul relatiilor internationale, o manifestare clara a autonomiei ei afirmata limpede in Declaratia din aprilie 1964. O asemenea actiune – ca punte de legatura – slujea interesul national al Romaniei.

O delegatie romana la nivel inalt – Emil Bodnaras, Paul Niculescu – Mizil, Ion Ionita, Vasile Ghiga – a fost la Hanoi, in mai 1966, unde s-a intalnit cu "aproape intreaga conducere vietnameza, inclusiv Ho si Min (p. 33). La intoarcere, delegatia s-a oprit la Beijing, unde au avut loc convorbiri cu premierul Ciu En Lai.

La a doua vizita la Hanoi – confidentiala insa -, delegatia romana a fost alcatuita numai din Ion Gheorghe Maurer si Paul Niculescu-Mizil (octombrie 1966). La intoarcere, din nou oprire la Beijing dar si la Moscova.

Actiunea Romaniei viza, in final, sa aduca partile aflate in conflict, R.D. Vietnam si S.U.A., la masa tratativelor, iar ca obiectiv mai indepartat, relatii normale, directe intre R.P. Chineza si S.U.A.

In acest cadru, s-au inscris si convorbirile de maxima pondere intre presedintele Lindon Johnson si Secretarul de Stat Dean Rusk de o parte, cu Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Manescu, Mircea Malita, de alta parte, la Washington D.C. (iunie 1967).

Convorbiri la Beijing

Tot in acest cadru se inscriu si convorbirile, tot la nivel inalt, la Beijing intre partea romana – Ion Gheorghe Maurer, Emil Bodnaras, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin si oficialii chinezi – condusi de Ciu En Lai (4-7 iulie 1967).

A treia vizita la Hanoi are loc la 28-30 septembrie 1967 (Ion Gheorghe Maurer, Paul Niculescu-Mizil, Virgil Trofin).

Repetatele intalniri au dat rezultate. in 1968 partea americana anunta incetarea bombardamentelor, iar Hanoi-ul decide sa numeasca un reprezentant pentru inceperea unor discutii cu Washington-ul.

O a patra vizita la care a participat din nou Paul Niculescu-Mizil a avut loc in septembrie 1969, la incetarea din viata a presedintelui Ho si Min.

Desigur, pozitia de principiu si actiunile diplomatice ale conducerii P.C.R. in conflictul americano-vietnamez au fost determinate de apartenenta Romaniei la sistemul socialist, de raporturile din interiorul blocului socialist (indeosebi tensiunile sovieto-chineze), de balanta globala de forte si de alti factori.

Aceste interese impuneau prioritar, posibilitatea de dialog, de comunicare directa cu Beijing, Moscova si Hanoi de o parte, cu Washington pe de alta parte. Dialog care a demonstrat capacitatea si flexibilitatea politicii externe a Romaniei, in anii amintiti.

2.6. Atitudinea Romaniei fata de problematicile abordate in cadrul Adunarii generale a ONU (1972 – 1975)

Acordurile de la Helsinki au fost semnate de 33 state europene (aproape toate statele europene, cu excepția Albaniei și Andorrei), plus SUA și Canada. La final, sau adoptat 10 principii generale: respectarea suveranității, nerecurgerea la forță, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritorială, reglementarea pașnică a disputelor, neintervenția în afacerile interne, respectarea drepturilor omului, autodeterminarea popoarelor, cooperarea statelor și supunerea legilor internaționale. După doi ani, la Belgrad, CSCE șia continuat dezbaterile. Sa bătut însă pasul pe loc, deoarece fiecare alianță șia susținut interesele. În timp ce statele comuniste insistau pe aspecte politice și economice, occidentalii au pistonat pe problema drepturilor omului. În anii ’80, pe această speță, Ceaușescu a devenit vulnerabil în ochii opiniei publice internaționale. Iar dizidenții care au ridicat vocea împotriva regimului, au invocat, de partea lor, acordurile semnate de Ceaușescu, întrun început de august finlandez.

La Helsinki, în timpul negocierii acordului, România a avut poziții diferite față de alianța politicomilitară din care făcea10.05.2015 Tiparire Eveniment / În 1975, la Helsinki, Ceaușescu a cerut dizolvarea blocurilor militare și dezarmarea nucleară Ceaușescu își construise un renume tocmai prin strania sa poziție între blocul capitalist și cel socialist. Ba, începând din 1973, a intensificat legăturile cu țările nealiniate. Pentru strategia lui Ceaușescu, americanii utilizau conceptul de „diplomație multilaterală”. Mișcarea de nealiniere apăruse în 1961, la inițiativa unor țări precum Iugoslavia, Indonezia, India, Egipt și Ghana. Liderii acestor state doreau să se țină departe de conflictele războiului rece. Cinci principii iau ghidat de la început: respectarea suveranității și integrității teritoriale, neagresiunea, neamestecul în treburile interne, egalitatea și coexistența pașnică. Erau întocmai liniile trasate de Ceaușescu în propria concepție a politicii externe. Din 1973, mizând pe bunele sale relații cu liderul iugoslav Iosip Broz Tito , Ceaușescu ia curtat intens pe „nealiniați”. Mai întâi, a trimis un mesaj participanților la Conferința de la Algiers. Apoi, în 1975, a participat la Conferința de la Lima, ca invitat. Dar Ceaușescu a forțat nota, solicitând statutul de observator la următoarele conferințe internaționale ale țărilor nealiniate. Câtă vreme România era membru al Organizației Tratatului de la Varșovia părea imposibil. Și totuși, cu ajutorul prietenilor săi, Ceaușescu sa implicat în dezbaterile lumii a treia, ca observator la Conferința țărilor nealiniate, din 1976. La reuniunile internaționale și convorbirile cu liderii occidentali, Ceaușescu cerea „o nouă ordine economică mondială”, care permitea accesul tuturor statelor la inovațiile științei și tehnologiei moderne. Pleda astfel cauza lumii a treia. Cumnecum, România a răzbit în Grupul celor 77, țări în curs de dezvoltare care acționau, de obicei, la unison în ONU. Iar din 1976, a devenit invitat permanent, odată cu Conferința de la Colombo, chiar dacă regulamentul statelor nealiniate interzicea membrilor tratatelor militare să intre în organizație. Ca săși consolideze poziția în cadrul mișcării, Ceaușescu a vizitat zeci de state africane, asiatice și sudamericane, interesate să progreseze economicsocial. România avea relații din Iran până în Iugoslavia, din Sao Tome și Principe până în India. Noi și noi oportunități de „bussines” se deschideau lui Ceaușescu în toate colțurile lumii. În 30 iunie 1976, când Ceaușescu și Brejnev sau întâlnit la Berlin, i sa reproșat României legătura cu țările nealiniate. Ceaușescu sa scuzat cu teoria sa privind „conlucrarea” țărilor socialiste cu lumea a treia (ANIC, fond CC al PCR Secția Relații Externe, dosar 85/1976). Și prin tot ce a făcut șia rezervat rolul de intermediar, cu toată „atitudinea negativă” a Kremlinului.

Nu în ultimul rând, România a inițiat un proiect cu privire la ”promovarea în rândurile tineretului a idealurilor de pace, respect reciproc și înțelegere între popoare”, al cărui conținut a fost completat și reiterat sub forma mai multor rezoluții până în anul 1975 și detaliat în lucrare. Documentul arăta interesul regimului comunist pentru educarea și responsabilizarea tineretului și în contextul promovării politicii pronataliste: ”România este foarte sensibilă la problema tineretului nu numai pentru că 40% din populație s-a născut în cursul ultimilor 25 de ani, dar și pentru că noi vedem în capacitățile tinerei generații o sursă de progres”.

Și în cadrul CSCE, delegația României și-a adus contribuția încă din stadiul Consultărilor Multilaterale pregătitoare Conferinței, inaugurate la 22 noiembrie 1972 la Dipoli, punând accent, în special pe regulile de procedură și pe luarea deciziilor prin consens.

Stabilirea normelor de lucru era foarte importantă pentru diplomații români deoarece dădeau expresie deplinei egalități în drepturi a tuturor statelor participante atât în timpul dezbaterilor de la Dipoli cât și ulterior, în timpul fazelor CSCE. Mai exact, miza pentru România a fost ca națiunile să participe la acest forum paneuropean ca ”state suverane și independente, în condiții de deplină egalitate”, în afara alianțelor militare.

Rezultatele negocierilor de la Dipoli au fost finalizate la 8 iunie 1973, odată cu adoptarea ”Recomandărilor finale ale consultărilor de la Helsinki”. Documentul reflecta acordul la care statele participante au ajuns în urma celor șapte luni de dezbateri în privința organizării CSCE. Astfel, erau stabilite principalele teme de pe agenda Conferinței, regulile de funcționare, precum principiul consensului sau președinția prin rotație a reuniunilor dar și desfășurarea negocierilor în trei faze.

Prima fază a Conferinței propriu-zise a avut loc la Helsinki în perioada 3-7 iulie 1973 și s-a desfășurat la nivelul miniștrilor de Externe ai celor 35 de state participante. În vreme ce interesele și așteptările occidentalilor de la CSCE vizau problematicile drepturilor omului, semnalând că erau încălcate de către regimurile totalitare, URSS, prin vocea ministrului de Externe, Andrei Gromîko exprima încă de la început preocuparea asupra inviolabilității granițelor stabilite la sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial. În acest context, obiectivul nostru a fost să analizăm modul în care s-au derulat aceste negocieri și cum au fost reflectate interesele statelor în documentele finale ale CSCE, în special ale Bucureștiului.

Cea de-a doua etapă CSCE desfășurată la Geneva, în perioada 18 septembrie 1973 – 21 iulie 1975, la nivel de experți a fost considerată cea mai complicată rundă de negocieri și fără îndoială a fost și cea mai lungă. Lucrările de la Geneva a conținut întreaga gamă de problematici cu care se confrunta Europa la acel moment, din perspectiva analizării celor ”patru coșuri”. Intenția noastră nu a fost de a prezenta modul cum au evoluat lucrările zi de zi, ci de a surprinde care au fost cele mai importante compromisuri realizate de statele celor două sisteme antagonice și în ce măsură proiectele propuse de România au fost adoptate prin consens.

În final, pentru cea de-a treia etapă a CSCE (30 iulie – 1 iulie 1975) ne-am propus să observăm care au fost opiniile liderilor marilor puteri asupra rezultatelor dezbaterilor paneuropene, concretizate prin semnarea Actului Final de la Helsinki. În mod particular, ne-a interesat să identificăm modul în care diplomații români și-au atins scopurile privind promovarea intereselor naționale.

Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa a reunit pentru prima dată statele membre ale celor două alianțe NATO și Organizația Tratatului de la Varșovia, constituind astfel cel mai important forum internațional din toată perioada Războiului Rece. Actul Final al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa era alcătuit din patru mari domenii (sau „coșuri”): securitatea în Europa, cooperarea în materie de economie, tehnologie, știință și mediul înconjurător, cooperarea în domeniul umanitar și nu în ultimul rând continuitatea Conferinței.

Primele trei domenii asupra cărora au fost concentrate dezbaterile CSCE se regăseau și pe agenda lucrărilor ONU, însă în cadrul acestei reuniuni general europene, ținând cont că nu reprezenta o organizație care ar fi presupus obligații juridice, statele și-au permis să vină cu o abordare politică mult mai expansivă și să fie dispuse să accepte unele compromisuri, atât în domeniul securității cât și în problematica drepturilor omului. În ce au constat aceste compromisuri, vom detalia mai ales în cadrul capitolului de analiză comparată a demersurilor românești în cadrul celor două forumuri, raportându-ne și la mersul lucrărilor ONU, mai ales în privința păcii și securității.

CSCE a reprezentat un uriaș proces diplomatic desfășurat în perioada anilor 1972-1975, angajând atât Occidentul cât și lumea comunistă, fapt care a avut un impact major asupra cadrului internațional. Și asta cu atât mai mult cu cât, la nivelul ONU, oficialii români semnalau că nu există progrese substanțiale în vederea consolidării securității europene și al elaborării unor măsuri concrete de dezarmare.

Capitolul 3

Demersurile Romaniei la ONU dupa 1989 si pana in prezent

Referitor la organizațiile internaționale, România postcomunistă era membră doar a ONU și a CSCE, astfel că aspirațiile liderilor români s-au îndreptat spre Consiliul Europei, NATO și mai târziu, Uniunea Europeană. Problemele de politică externă confruntate de România în anii ’90 au avut o legătură directă cu moștenirea lăsată de regimul comunist. Reforma a fost ideea ce a dominat întreaga activitate politico-diplomatică în ultimul deceniu al secolului XX, iar ca urmare a implementării ei, se urmărea aderarea la organizațiile occidentale. În ce privește aderarea la Consiliul Europei, deși, România a întâmpinat dificultăți inclusiv de interpretare a unor documente ale Consiliului, în cele din urmă, datorită adoptării legislației pentru minorități și a reformei politice, România a devenit membră în 1993.

România a fost membru nepermanent al Consiliului de Securitate în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 și 2004-2005, precum și în ECOSOC în perioadele 1965-1967, 1974-1976, 1978-1980, 1982-1987,  1990-1998, 2001-2003 și 2007-2009.

România a deținut, în perioada 2004-2005, calitatea de membru nepermanent, ales, al Consiliului de Securitate. Din această poziție a contribuit concret la punerea în practică a prevederilor din Carta ONU referitoare la organizațiile regionale, prin promovarea unui proiect de rezoluție privind cooperarea ONU cu organizațiile regionale în menținerea păcii și securității internaționale, proiect ce a fost adoptat la 17 octombrie 2005. Concretizarea proiectului inițiat de România are o dublă importanță: este, deopotrivă, prima rezoluție românească adoptată în Consiliul de Securitate și, totodată, prima din istoria acestui organ al ONU pe tema cooperării dintre ONU și organizațiile regionale.

În ceea ce privește raportarea la prioritățile de maximă actualitate ale ONU, România se alătură eforturilor generale de identificare, negociere și aplicare a unor formule eficiente de reformare a sistemului Națiunilor Unite.

România, prin prezența sa în diferite organe ale ONU, are posibilitatea de a participa la procesul decizional din cadrul Organizației mondiale, cu influențe asupra situației internaționale la nivel global și în zone geografice apropiate. De asemenea, participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii a evidențiat eficiența armatei române și disponibilitatea politică a României de a se implica în activități militare multinaționale pentru menținerea stabilității internaționale. În acest sens, România urmărește cu atenție evoluțiile conceptuale ale operațiunilor de menținere a păcii, în vederea intensificării și diversificării implicării ei în aceste operațiuni.

România susține eforturile vizând eficientizarea și asigurarea credibilității Consiliului ONU pentru Drepturile Omului, care a fost înființat în 2006.

În noua calitate a României de țară donatoare de asistență pentru dezvoltare, începând cu anul 2007 este implicată într-o nouă formă de cooperare cu ONU, prin parteneriatul dezvoltat de țara noastră cu un număr important de instituții ale ONU, cu activitate în domeniul dezvoltării.

3.1. Romania si Convenția cu privire la Drepturile Copilului

La 20 noiembrie 1989, în urma unor negocieri extrem de anevoioase, Convenția cu privire la Drepturile Copilului cuprinzând 54 de articole a fost, în sfârșit, adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor.

România a fost printre primele state care au ratificat Convenția ONU cu privire la Drepturile Copilului, în anul imediat următor adoptării sale în cadrul Națiunilor Unite, prin Legea nr. 18 din 28 septembrie 1990.

Ca și celelalte state semnatare, România s-a angajat, prin ratificarea Convenției, să pună în practică toate prevederile sale, adoptând legislația necesară, făcând cunoscute drepturile copilului și militând pentru schimbarea mentalităților care îngreunează exercitarea efectivă a acestora.

Convenția a transformat modul în care sunt priviți și tratați copiii în lume. A exercitat o influență puternică și profundă asupra legislației, politicilor și programelor naționale și internaționale, a instituțiilor publice și private, a familiilor, comunităților și persoanelor. S-au înregistrat progrese remarcabile în domeniul supraviețuirii, dezvoltării, protecției și participării copiilor.

Copilul, ca persoană care trebuie să se bucure de drepturile și libertățile recunoscute tuturor ființelor umane, dar și de drepturi și libertăți speciale, justificate de vulnerabilitatea și particularitățile vârstei lor, trebuie tratat cu respect, iar statul este obligat să îi asigure cele mai bune condiții de dezvoltare și respectare a drepturilor; drepturile conținute în Convenție trebuie să fie aplicate tuturor copiilor, fără discriminare.

Din 1989 și până în prezent s-au înregistrat progrese semnificative în domeniul drepturilor copiilor și au fost discutate la nivel internațional probleme deosebit de importante, precum: munca copiilor, violența împotriva copiilor, copiii-soldați și exploatarea sexuală, desfășurându-se în continuare numeroase activități de promovare și respectare a drepturilor copilului.

3.2. Romania si relatiile diplomatice cu ONU din 1990 pana in prezent

Pe 6 ianuarie 1990 ministrul de externe sovietic, Eduard Șevardnadze efectuează o vizită oficială în România, iar pe 8 martie, Minstrul de Externe, Sergiu Celac vizitează și el Moscova. Pe 22 martie 1991, Miniștrii de Externe, Adrian Năstase și Aleksandr Besmertnîh au parafat la Moscova, Tratatul de colaborare, bună vecinătate și prietenie între România și URSS. Tratatul făcea mențiuni la inviolabilitatea granițelor, integritatea teritorială a tuturor statelor Europei, nefolosirea violenței în relațiile internaționale. Documentul a fost semnat pe 5 aprilie 1991 la Kremlin de către președinții Ion Iliescu și Mihail Gorbaciov. Cu această ocazie, Ion Iliescu a dezbătut și problema tezaurului național depus în 1916-1917, Mihail Gorbaciov declarând că nu cunoaște detaliile acestei probleme. Tratatul semnat a atras după sine o reacție negativă din partea societății. Rezultatul a fost neratficarea acestuia.

Ofensiva delanșată de Statele Unite ale Americii pentru distrugerea regimului socialist a vizat în mod special descompunerea Uniunii sovietice și înlăturarea acesteia ca mare putere pe arena internațională. Pentru realizarea acestui demers, Statele Unite au folosit mijloace și metode precum: crearea ONG-urilor care să promoveze democrația și să împiedice apropierea vreunui stat fost socialist de Kremlin. Această metodă s-a folosit și în România.

Pentru întreaga regiune ce este cuprinsă între granițele estice ale Uniunii Europene și frontierele vestice ale Rusiei apartenența la Europa însemna în perioada post decembristă dobândirea calității de membru al Uniunii. Statul ce va fi obținut de statele fost sovietice în urma unui proces lung de transformare societală și economică, de familiarizarea și folosirea practicilor democratice în viața publică, de supunere în fața unor legi dure ale competiției economice. Primul pas pentru deschiderea negocierilor politice pe care l-au făcut statele post comuniste a fost construirea majorității politice interne pentru susținerea acestui obiectiv. Această misiune a fost ușoară în unele state abia ieșite din regimul comunist creându-se anumite presiuni din partea cetățenilor asupra politicienilor pentru a implementa și aderara cât mai rapid la structurile internaționale.

În România, în anul 1990, sondajele de opinia au arătat că circa 70% din populație dorește integrarea europeană. S.au creat diverse grupuri de cetățeni care susțineau idealul european, deși nu cunoșteu clar realitățile și instituțiile comunitare. Clasa politică românească a transformat ideea aderării în Uniunea Europeană într-un „consens politic”. Forțele politice conservatoare începând cu Partidul România Mare, Partidul Socialist al Muncii etc. Au folosit adesea o retorică pro-europenistă cu un mesaj ce promova naționalismul, autoritarism, populism. Mesaj ce se afla în contradicție cu valorile europene.

În ianuarie 1990 comisarul european Andriessen a vizitat România cerând instalarea democrației și demararea alegerilor libere. Relațiile dintre Comisia Europeană și România au fost restabilite în martie 1990. În mijlocul lunii iunie urma să se semneze Acordul de cooperare și comerț, dar nu a fost semnat din cauza mineriadei ce a existat. Franța și Italia au cerut în iulie 1990 Consiliului European adoptarea unei atitudini maleabile pentru țara noastră pentru a nu diminua și îndreuna instalarea democrației. În schimb, Marea Britanie și Olanda au dorit o atitudine fermă cu rezultate clare. Semnarea acordului a avut loc pe 20 octombrie 1990, dar Parlamentul European a întârziat ratificarea până la 22 februarie 1991. Acordul de cooperare și comerț între Comisia Europeană și România a intrat în vigoare de la 1 mai 1991. Cu toate că România avea legături cu Uniunea Europeană, mineriadele din 1990 și perioada de izolare internațională au făcut ca statul român să încheie Acordul de Asociere la Uniunea Europeană la 1 februarie 1993. Documentele au fost semnate de către primul ministru Nicolae Văcăroiu și ministrul de externe, Teodor Meleșcanu la Bruxelles. După semnarea documentului, s-a consolidat asocierea dintre România și statele membre. Tratatul a fost ratificat de Parlament pe 6 aprilie 1993.

Aventura oficială pentru integrarea în Uniunea Europeană a Româniai a început în momentul când a fost invitată la Consiliul Europei alături de „Grupul celor 24”. În urma acestei întâlniri, „Grupul celor 24” a decis să îi acorde României ajutor prin programul PHARE. Politica României de integrare în structurile Uniunii s-a înscris în continuarea unei tradiții deoarece în anul 1970, România era singura țara din blocul sovietic care avea relații cu Uniunea Europeană.

Cele mai sigure perspective care au existat conform noilor realități a fost în anul 1992 după alegerile generale prezidențiale. În momentul respectiv, diplomația românească și-a organizat obiectivele și și-a fixat prioritățile împărtășite de majoritatea populației. Explicațiile acestei dorințe țin de structura și dinamica procesului procesului de tranziție a țărilor foste comuniste, lipsa de exactitate a politicii externe sau de slăbiciunile noului regim politic în care se afla țara noastră. Au fost multe păreri care au susținut faptul că România pentru o dezvoltare durabilă trebuie să elaboreze imediat o strategie de integrare.

Pentru românii ieșiți din comunism, Uniunea Europeană a reprezentat speranța de a trăi într-un stat democratic, într-o societate plină de modele și cu valori prospere. Procesul de pregătire a României pentru aderarea la Uniunea Europeană a fost cel mai valoros proiect pentru modernizarea statului și instituțiilor naționale.

Extinderea spre Est a NATO a reprezentat un al eveniment important pe care România a dorit să îl puncteze după terminarea Războiului Rece. Legătura României cu NATO a marcat atingerea obiectivelor strategice din trei rațiuni. Prima rațiune este de ordin istoric și geopolitic. Singura modalitate realistă pentru garantarea integrității teritoriale și de a scăpa de tulburările fostului regim a reprezentat intrarea în NATO. Al doilea element care a jucat la dorința integrării în NATO a fost reîntoarcerea în Europa reprezentată de prezența  NATO. Alături de Uniunea Europeană, în 1990, dar și în prezent, cele două „instituții” reprezintă pentru central-europeni legitimitatea și solidaritatea în eforturile pentru reformă. Al treilea motiv l-a reprezentat securitatea națională care a fost pusă la îndoială de crizele iugoslve și dezintegrarea Uniunii Sovietice.

Relația României cu NATO este în strânsă legătură cu transformările interne ale societății românești în direcția democratizării țării, cât și cu rolul Europei Centrale și de Sud-Est în balanța puterilor mondiale.

  Opțiunea neclintită pentru aderare s-a regăsit în atenția contantă a României de a participa la diversele inițiative NATO imediat după ce evoluțiile politice din România se stabilizau. La 24 iunie 1990, Petre Roman, primul-ministru interimar trimite o scrisoare Secretariatului General Nato prin care cere acreditarea pentru țăra noastră a unui ambasador la Bruxelles. La 23 octombrie 1990, Petre Roman, primul ministru al României, a avut discuții cu secretarul general NATO la sediul Alianței. Întâlnirea a deschis o serie de întrevederi între NATO și reprezentanții României. Luna mai a anului 1990 a însemnat o premieră în relațiile celor două părți prin participarea a delegației române, cu statut de „delegație asociată” la sesiunea de comunicări ale Adunării Atlanticului de Nord[9]. România a putut fi prezentă la reîntălnirrile comisiilor Adunării, însă fără drept de vot și fără posibilitatea de a avea reprezentanți în Comitetul Permanent al Adunării Atlanticului de Nord. Pentru dezvoltarea profundă a relațiilor România-NATO l-a constituit momentul vizitei oficiale al lui Manfred Worner, secretarul general NATO, în București pe 4-5 iunie 1991. Întrevederea celor doi reprezentanți a determinat creșterea gradului de acțiuni concrete și la optimism. Întâlnirea de la București a însemnat pentru diplomația românească o reușită din cauza aprecierii pe care a facut-o secretarul general NATO. În octombrie 1991, președintele Ion Iliescu trimite un mesaj secretarului general NATO în care afirmă disponibilitatea țării de a lua un angajament într-o cooperare strânsă cu NATO pentru asigurarea democrației de început în care se afla România.

Începutul relației România NATO se află la Summit-ul de la Roma din 20 decembrie 1990, când alături de alături de opt state fost comuniste. România intra în calitate de membru fondator în Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic. Acesta a reprezentat un prim pas din încercarea de a ieși din izolarea în care se afla România.

Lansarea de către Alianța Atlanticului de Nord a unui cadru pentru pregătirea unor țări membre la activitățile Parteneriatului de Pace a însemnat pentru România momentul de glorie deoarece putea să iasă din izolarea diplomatică în care se afla.

În privința cooperării regionale, România a intrat în procesul de constituire a unor forțe multinaționale ce aveau ca scop menținerea păcii: Cooperarea Națiunilor –Central Europene în domeniul Sprijinirii Păcii, Brigada Multifuncțională cu capacitate de luptă ridicată a forțelor ONU în așteptare, Forța Multinațională de Pace din Sud- Estul Europei, Grupul de Cooperare Navală în Marea Neagră. Cooperarea cu statele membre NATO a fost îndreptată conform priorităților schimbărilor militare în domeniul apărării aeriene și al infrastructurii militare. România a reușit să încheie parteneriate strategice cu SUA, Franța și Italia în domeniul militar.

Astfel, pentru români integrarea în structurile internaționale a reprezentat ceva normal. Evenimentele ce s-au petrecut în Europa au reprezentat un sistem de referință pentru politica externă românească și la rândul ei, România s-a luptat pentru stabilirea acestor puncte.

Concluzii

Una din cele mai evidente concluzii ale lucrarii este că România, atât în epoca lui Gheorghiu-Dej cât și în regimul lui Nicolae Ceaușescu, pe plan extern a fost preocupată în special de menținerea păcii și edificarea securității internaționale. Ceea ce a urmărit în esență, conducerea de la București, în cadrul ambelor forumuri a fost ca statele să nu mai recurgă la acte de agresiune sau să intervină în afacerile interne ale altora, să-și rezolve diferendele pe cale pașnică, să fie stopată cursa înarmărilor prin găsirea unor soluții comune pentru dezarmare, precum reducerea bugetelor militare ale țărilor, să fie retrase trupele străine de pe teritoriul altor state, în limitele frontierelor naționale, să le fie respectate dreptul de a se dezvolta liber, în funcție de propriile interese, pe baza respectării principiilor fundamentale de drept internațional și nu în ultimul rând, să colaboreze și să coopereze între ele, indiferent de apartenența politico-ideologică.

Dincolo de invocarea acestor prevederi, care multe dintre ele erau prevăzute și în Carta ONU, România a încercat pe durata propusă spre cercetare, 1962-1975, să determine statele să semneze cât mai multe documente, convenții, tratate sau orice act cu valoare internațională prin care să se angajeze reciproc că oferă garanții de securitate, punându-se astfel la adăpost de orice act de forță. Considerăm că preocuparea României pentru problematicile de pace și securitate chiar dacă a vizat angajarea tuturor statelor, de fapt, obiectivul său principal a fost combaterea pericolului venit din partea Moscovei și găsirea unor formule, mijloace prin care să se protejeze de dominația sovietică și de a reuși să își proiecteze propria politică externă.

Ajungând la această concluzie, ne-a fost mai ușor să înțelegem de ce România a mizat și s-a preocupat de convocarea unei conferințe pentru securitate în Europa. Chiar dacă documentele elaborate în cadrul acestui forum paneuropean nu au avut valoare juridică, în viziunea României, securitatea europeană reprezenta un sistem de angajamente liber consimțite, bine definite și precise din partea tuturor statelor, însoțite de măsuri concrete care ofereau tuturor statelor garanții de securitate că suveranitatea și integritatea teritorială nu vor fi încălcate. În același timp, delegația română a avut ”instrucțiuni ferme” pe tot parcursul negocierilor CSCE să acționeze astfel încât în cadrul organelor de lucru ale Conferinței, delegațiile tuturor statelor să participe în condiții de deplină egalitate.

Una dintre cele mai importante contribuții ale României la consolidarea securității europene a luat forma rezoluției 2129 (XX) ”Acțiuni pe plan regional în vederea îmbunătățirii de bună vecinătate dintre statele europene aparținând unor sisteme social-politice diferite”, adoptată de către Adunarea Generală a ONU, la 21 decembrie 1965. În esență, în numele coexistenței pașnice, documentul românesc recomanda statelor din Balcani să-și respecte reciproc integritatea și suveranitatea ,să nu recurgă la acte de agresiune și intervenție în afacerile interne ale celorlalte, în vedea consolidării păcii și îndepărtării pericolului unui nou război.

Tot la secțiunea concluziilor, este important de precizat că în ciuda nenumăratelor rezoluții adoptate de Adunarea Generală cu privire aspectele securității și dezarmării, ele nu sunt obligatorii pentru state, așa cum sunt cele adoptate de Consiliul de Securitate, ci au un rol consultativ. Cu alte cuvinte, statele nu erau obligate să pună în practică recomandările Adunării Generale. În baza prevederilor capitolului IV al Cartei ONU, Adunarea Generală oferă un forum unic pentru discuții multilaterale, iar printre atribuțiile sale poate face recomandări cu privire la pacea și securitatea internațională. Iar pentru ca un proiect să treacă în Consiliul de Securitate, era foarte dificil în condițiile în care marile puteri aveau drept de veto și în funcție de interesele lor, care de cele mai multe ori, nu erau comune, blocau respectivele documente.

Am făcut aceste precizări și am detaliat în lucrare, proiectul de rezoluție al României cu privire la ”creșterea rolului ONU”, pentru a surprinde faptul că în cadrul CSCE, propunerile statelor mici și mijloci, inclusiv ale României au fost mai ușor de digerat și de tolerat pentru marile puteri. Fără îndoială, prevederile Actului final de la Helsinki reflectă mult mai bine interesele statelor mici și mijlocii, însă mai important de-atât principiile cu privire la securitatea europeană care guvernează relațiile dintre state, precum și măsurile de dezarmare, sunt mult mai bine definite și explicate.

Apreciem în acest sens, că una dintre cele mai importante diferențe între demersurile diplomatice ale României la ONU și CSCE este faptul că deși guvernul de la București a militat constant pentru menținerea păcii și securității, iar proiectele sale de rezoluție confirmă acest fapt, în fond obiectivele sale au fost mult mai bine atinse în cadrul CSCE. Recomandarea României de a întări și redefini anumite principii ale Cartei ONU și –au găsit rezolvarea în textul Actului final de la Helsinki. Cel mai pertinent exemplu este oferit de faptul că ”Decalogul de la Helsinki”, prin natura laxă a CSCE și-a permis nu numai să detalieze principiile Cartei ci și să adauge două foarte importante: ”inviolabilitatea frontierelor” și ”integritatea teritorială a statelor”.

Rămânând tot în sfera strictă a acțiunilor României la ONU și CSCE, am putut constata că în cadrul ambelor forumuri, guvernul de la București a avut mai multe inițiative. Anticipând importanța procesului CSCE, România s-a pregătit temeinic pentru consultările de la Dipoli, care aveau să stabilească printre altele, organizarea Conferinței, ordinea de zi, adică temele de dezbatere, normele de lucru, data și locul unde se vor desfășura aceste reuniuni.

Cunoscându-și foarte bine interesele, România a acordat o importanță majoră regulilor de procedură, insistând ca deciziile în cadrul dezbaterilor să fie adoptate prin consens, pronunțându-se totodată pentru aplicarea principiului rotației în ceea ce privește președinția, atât la ședințele plenare, cât și la lucrările comisiilor specializate. Spre exemplu, regula consensului presupunea că atâta vreme cât unul din statele participante nu este de acord cu o propunere a majorității statelor în privința unei tematici, respectiva decizie nu poate fi luată.

În interviul pe care ambasadorul Constantin Vlad ni l-a acordat, ne-a precizat că dincolo de inițiativele de ordin procedural, mandatul României la Dipoli mai prevedea că ”reuniunea trebuia să aibă loc între state independente și suverane, în afara alianțelor militare”, iar Conferința ”trebuia să permită afirmarea pe picior de egalitate a tuturor statelor, înainte de toate, a celor mici și mijlocii”. Aceste propuneri fuseseră inserate în mandat la recomandarea liderului român, Nicolae Ceaușescu. Mai mult, propunerile venite din partea României cu privire la ”caracterul deschis al tuturor lucrărilor” CSCE au ”iritat” conducerea sovietică, atât prin conținut, cât mai ales prin faptul că guvernul de la București nu se consultase cu conducerea Uniunii Sovietice înainte de a-și prezenta poziția oficială la Dipoli, cu privire la regulile de procedură.

Raportându-ne la conținutul ”Recomandările Finale ale Consultărilor de la Helsinki”, putem afirma că România a reușit să transpună în acest document și câteva prevederi care reflectau poziția sa cu privire la desfășurarea unei conferințe pentru securitate europeană. De pildă, din punct de vedere procedural a reușit să impună principiul rotației, participarea statelor în condiții de deplină egalitate, în afara blocurilor militare, la toate formele de negociere, precum și aplicarea consensului, definit prin ”absența oricărei obiecții exprimată de către un reprezentant și prezentată de acesta ca fiind un obstacol la adoptarea hotărârii în cauză”.

Și în ceea ce privește reuniunea CSCE propriu-zisă, în cadrul celor trei etape delegația României ca și în cadrul dezbaterilor ONU a militat și reiterat că orice sistem de securitate europeană trebuie să aibă la bază nerecurgerea la forță sau amenințarea cu forța, principiu care se regăsește în ”Decalogul de la Helsinki”. România prezentase în timpul celei de-a doua faze CSCE, propriul proiect cu ”propuneri privind în principiu, măsurile de aplicare a principiului nerecurgeriii la forță sau amenințarea cu forța”. Aceleași idei se regăseau și proiectul de rezoluție inițiat la ONU cu privire la creșterea rolului organizației. Apoi, după cum menționam atât la ONU cât și la CSCE, România a insistat pentru o redactare cât mai amplă, concretă și precisă asupra problematicii reglementării pașnice a diferendelor, ceea ce s-a și întâmplat.

O ultimă concluzie care se desprinde în cazul acestor aspecte de securitate este și faptul că în cadrul Adunării Generale au existat întotdeauna dezbateri care s-au concretizat prin elaborarea unei serii de proiecte de rezoluții, însă fără a fi înregistrate progrese consistente la nivel de securitate și dezarmare. În schimb, în cadrul CSCE, dincolo de dezbateri, au existat negocieri propriu-zise concretizate cu ”Actul Final de la Helsinki”, care prin conținutul său deschidea perpectiva concertării și cooperării între statele participante.

Sigur că pe parcursul lucrării s-au desprins numeroase concluzii, inclusiv în ceea ce privește dimensiunea drepturilor omului sau tipurile de comportament adoptate de România în cadrul celor trei crize din Cuba, Orientul Mijlociu și războiul din Vietnam însă iar în cadrul acestui rezumat au fost prezentate aleatoriu, doar câteva dintre acestea.

BIBLIOGRAFIE

Ecobescu, Nicolae, Dezarmare și dezangajare militară în Europa, Documente, Volumul III, 1966-1972, București, MAE, Editura Centrul de informare și documentare în Știinte Sociale și Politice, 1973.

Ecobescu, Nicolae (coord.), România în sistemul Națiunilor Unite, București, Editura Politică, 1974.

Ecobescu, Nicolae (coord.), Dezarmarea. Documente, București, Editura Politică, 1978.

Haas, Ernst B., Why we still need The United Nations: the collective management of international conflict: 1945 – 1984, Berkely, Institut of International Studies, University of California, 1986.

Lipatti, Valentin, Diaconu, Ion, Niță, Constantin, Sbârnă, Ioan (coord.), Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, București, Editura Politică, 1975.

Lipatti, Valentin, Diaconu Ion (editori), Securitatea și Cooperarea în Europa. Documente (1972-1989), București, Editura Academiei Române, 1991.

Retegan, Mihai, Război Politic în Blocul Comunist. Relații româno-sovietice în anii șaizeci. Documente, București Editura Rao, 2002.

Retegan, Mihai, Duțu Alesandru, Război politic în blocul comunist. Relații româno-sovietice. Documente, Vol II, București, Editura Tritonic, 2004.

Sachs, Moshe (ed.), United Nations, New York, Worldmark Press; Toronto;Wiley & Sons, 1976.

Scurtu, Ioan (coord.), România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997

Cătănuș, Dan, Tot mai departe de Moscova… Politica externă a României 1956-1965, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2011
Popișteanu, Cristian, Cronologie politico–diplomatică românească 1944-1974, București, Editura Politică, 1976. 

Giurescu, C. Dinu (coord.), Istoria României în date, București, Editura Enciclopedică, 2003.

Ciubotaru, Ion, Politica externă a României socialiste – direcții fundamentale, principii, acțiuni, București, Editura Politică, 1987.

Dobre, Mihail, România la sfârșitul Războiului Rece. Statut geopolitic și opțiuni de securitate, București, Editura Enciclopedică, 2011.

Dragne, Luminița, Rolul Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale, București, Editura Pro Universitaria, 2008.

Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi, André, Istoria relațiilor internaționale. 1948-până în zilele noastre, Vol.II, București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Ecobescu, Nicolae, Celac, Sergiu, Politica externă a României socialiste, București, Editura Politică, 1975.

Ene, Constantin (coord.), Neagu Romulus și Bogdan Radu, România, douăzeci de ani de diplomație multilaterală, București, Editura Politică, 1985.

Judt, Tony, Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945, București, Editura Polirom, 2008.

Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2007
Dr. Moraru, Constantin, Politica externă a României 1958-1964, București, Editura Enciclopedică, 2008.

Retegan, Mihai, 1968 – Din primăvară până în toamnă. Schiță de politică externă românească, București, Editura Rao, 1998.

Romano, Sergio, Cincizeci de ani de istorie mondială. Pacea și războaiele de la Yalta pînă în zilele noastre, Bucureșt.i, Editura Fundației Culturale Române
Cătănuș, Dan, România și schisma sovieto – chineză I. Congresul III al P.M.R., 1960, în revista “Arhivele Totalitarismului”, nr.24-25, 3-4/1999.

Cătănuș, Dan, Relații externe ale României și influența factorului sovietic asupra acestora în primele decenii postbelice, în “ Studii și mateAnton, Mioara, Miza unei dizidențe. Relațiile româno-sovietice și criza din Orientul Mijlociu. Iunie 1967, în ”Revista Istorică”, Serie Nouă, Tomul XVIII, nr.3-4, mai –august, București, Editura Academiei Române, 2007.

Anton, Mioara, Drumul spre Helsinki: România și Conferința pentru securitate și cooperare în Europa. 1966-1975, în revista ”Studii și materiale de Istorie Contemporană”, Serie Nouă, Volumul VII, 2008.

Malița, Mircea, Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor dintre state, București, Editura Politică, 1982.

Maxim, Ion, Organizația Națiunilor Unite. Patru decenii de activitate, București, Editura Politică, 1986.

Neagu, Romulus, Securitatea europeană. Afirmarea unui nou concept, București, Editura Politică, 1976.

Neagu Romulus, Pregătirea Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, în Constantin Vlad (coord), ”România și securitatea europeană”, București, Editura Politică, 1981.
Neagu, Romulus, Organizația Națiunilor Unite. Adaptare la cerințele lumii contemporane, București, Editura Politică, 1984.

Negulescu, Tănase, România la Organizația Națiunilor Unite, București, Editura Politică, 1975.

Constantinescu, Virgil (coord.), România la Organizația Națiunilor Unite, București, Editura Enciclopedică, 1995.

Documente Diplomatice Române, Seria a III-a, România și Tratatul de la Varșovia. Conferințele miniștrilor Afacerilor Externe și ale adjuncților lor (1966 -1991), Volum realizat de Anton Mioara, București, Editura Alpha MDN, 2009.
Ecobescu, Nicolae, Dezarmare și dezangajare militară în Europa, Documente, Volumul III, 1966-1972, București, MAE, Editura Centrul de informare și documentare în Știinte Sociale și Politice, 1973

Ecobescu, Nicolae (coord.), România în sistemul Națiunilor Unite, București, Editura Politică, 1974

Ecobescu, Nicolae (coord.), Dezarmarea. Documente, București, Editura Politică, 1978. 
Ecobescu, Nicolae (coord.), România și noua ordine internațională, București, Editura Politică, 1981.

Ecobescu, Nicolae (coord.), Drepturile omului în lumea contemporană. Culegere selectivă de documente, București, Editura Politică, 

Ceaușescu, Nicolae, Contribuția României la realizarea unui sistem trainic de securitate și cooperare în Europa, București, Editura Politică, 1979.

Ceaușescu, Nicolae, Politica internațională a României de pace, prietenie și colaborare cu toate popoarele, București, Editura Politică, 1979

Ceaușescu, Nicolae, Opere alese, Vol.1, 1971-1975, București, Editura Politică, 1982.
Ceaușescu, Nicolae, Drepturile omului în lumea contemporană, București, Editura Politică, 1984.

Malița, Mircea, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, București, Editura CH. Beck, 2007.

Malița, Mircea, Giurescu Dinu C., Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, București, Editura Compania, 2011.

BIBLIOGRAFIE

Ecobescu, Nicolae, Dezarmare și dezangajare militară în Europa, Documente, Volumul III, 1966-1972, București, MAE, Editura Centrul de informare și documentare în Știinte Sociale și Politice, 1973.

Ecobescu, Nicolae (coord.), România în sistemul Națiunilor Unite, București, Editura Politică, 1974.

Ecobescu, Nicolae (coord.), Dezarmarea. Documente, București, Editura Politică, 1978.

Haas, Ernst B., Why we still need The United Nations: the collective management of international conflict: 1945 – 1984, Berkely, Institut of International Studies, University of California, 1986.

Lipatti, Valentin, Diaconu, Ion, Niță, Constantin, Sbârnă, Ioan (coord.), Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, București, Editura Politică, 1975.

Lipatti, Valentin, Diaconu Ion (editori), Securitatea și Cooperarea în Europa. Documente (1972-1989), București, Editura Academiei Române, 1991.

Retegan, Mihai, Război Politic în Blocul Comunist. Relații româno-sovietice în anii șaizeci. Documente, București Editura Rao, 2002.

Retegan, Mihai, Duțu Alesandru, Război politic în blocul comunist. Relații româno-sovietice. Documente, Vol II, București, Editura Tritonic, 2004.

Sachs, Moshe (ed.), United Nations, New York, Worldmark Press; Toronto;Wiley & Sons, 1976.

Scurtu, Ioan (coord.), România. Retragerea trupelor sovietice. 1958, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996.

Constantiniu, Florin, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 1997

Cătănuș, Dan, Tot mai departe de Moscova… Politica externă a României 1956-1965, București, Institutul Național pentru Studiul Totalitarismului, 2011
Popișteanu, Cristian, Cronologie politico–diplomatică românească 1944-1974, București, Editura Politică, 1976. 

Giurescu, C. Dinu (coord.), Istoria României în date, București, Editura Enciclopedică, 2003.

Ciubotaru, Ion, Politica externă a României socialiste – direcții fundamentale, principii, acțiuni, București, Editura Politică, 1987.

Dobre, Mihail, România la sfârșitul Războiului Rece. Statut geopolitic și opțiuni de securitate, București, Editura Enciclopedică, 2011.

Dragne, Luminița, Rolul Consiliului de Securitate în menținerea păcii și securității internaționale, București, Editura Pro Universitaria, 2008.

Duroselle, Jean-Baptiste, Kaspi, André, Istoria relațiilor internaționale. 1948-până în zilele noastre, Vol.II, București, Editura Științelor Sociale și Politice, 2006.
Ecobescu, Nicolae, Celac, Sergiu, Politica externă a României socialiste, București, Editura Politică, 1975.

Ene, Constantin (coord.), Neagu Romulus și Bogdan Radu, România, douăzeci de ani de diplomație multilaterală, București, Editura Politică, 1985.

Judt, Tony, Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945, București, Editura Polirom, 2008.

Kissinger, Henry, Diplomația, București, Editura All, 2007
Dr. Moraru, Constantin, Politica externă a României 1958-1964, București, Editura Enciclopedică, 2008.

Retegan, Mihai, 1968 – Din primăvară până în toamnă. Schiță de politică externă românească, București, Editura Rao, 1998.

Romano, Sergio, Cincizeci de ani de istorie mondială. Pacea și războaiele de la Yalta pînă în zilele noastre, Bucureșt.i, Editura Fundației Culturale Române
Cătănuș, Dan, România și schisma sovieto – chineză I. Congresul III al P.M.R., 1960, în revista “Arhivele Totalitarismului”, nr.24-25, 3-4/1999.

Cătănuș, Dan, Relații externe ale României și influența factorului sovietic asupra acestora în primele decenii postbelice, în “ Studii și mateAnton, Mioara, Miza unei dizidențe. Relațiile româno-sovietice și criza din Orientul Mijlociu. Iunie 1967, în ”Revista Istorică”, Serie Nouă, Tomul XVIII, nr.3-4, mai –august, București, Editura Academiei Române, 2007.

Anton, Mioara, Drumul spre Helsinki: România și Conferința pentru securitate și cooperare în Europa. 1966-1975, în revista ”Studii și materiale de Istorie Contemporană”, Serie Nouă, Volumul VII, 2008.

Malița, Mircea, Mecanisme de reglementare pașnică a diferendelor dintre state, București, Editura Politică, 1982.

Maxim, Ion, Organizația Națiunilor Unite. Patru decenii de activitate, București, Editura Politică, 1986.

Neagu, Romulus, Securitatea europeană. Afirmarea unui nou concept, București, Editura Politică, 1976.

Neagu Romulus, Pregătirea Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, în Constantin Vlad (coord), ”România și securitatea europeană”, București, Editura Politică, 1981.
Neagu, Romulus, Organizația Națiunilor Unite. Adaptare la cerințele lumii contemporane, București, Editura Politică, 1984.

Negulescu, Tănase, România la Organizația Națiunilor Unite, București, Editura Politică, 1975.

Constantinescu, Virgil (coord.), România la Organizația Națiunilor Unite, București, Editura Enciclopedică, 1995.

Documente Diplomatice Române, Seria a III-a, România și Tratatul de la Varșovia. Conferințele miniștrilor Afacerilor Externe și ale adjuncților lor (1966 -1991), Volum realizat de Anton Mioara, București, Editura Alpha MDN, 2009.
Ecobescu, Nicolae, Dezarmare și dezangajare militară în Europa, Documente, Volumul III, 1966-1972, București, MAE, Editura Centrul de informare și documentare în Știinte Sociale și Politice, 1973

Ecobescu, Nicolae (coord.), România în sistemul Națiunilor Unite, București, Editura Politică, 1974

Ecobescu, Nicolae (coord.), Dezarmarea. Documente, București, Editura Politică, 1978. 
Ecobescu, Nicolae (coord.), România și noua ordine internațională, București, Editura Politică, 1981.

Ecobescu, Nicolae (coord.), Drepturile omului în lumea contemporană. Culegere selectivă de documente, București, Editura Politică, 

Ceaușescu, Nicolae, Contribuția României la realizarea unui sistem trainic de securitate și cooperare în Europa, București, Editura Politică, 1979.

Ceaușescu, Nicolae, Politica internațională a României de pace, prietenie și colaborare cu toate popoarele, București, Editura Politică, 1979

Ceaușescu, Nicolae, Opere alese, Vol.1, 1971-1975, București, Editura Politică, 1982.
Ceaușescu, Nicolae, Drepturile omului în lumea contemporană, București, Editura Politică, 1984.

Malița, Mircea, Tablouri din Războiul Rece. Memorii ale unui diplomat român, București, Editura CH. Beck, 2007.

Malița, Mircea, Giurescu Dinu C., Zid de pace, turnuri de frăție. Deceniul deschiderii: 1962-1972, București, Editura Compania, 2011.