Romania Si O.c.d.e

Cuprins:

Introducere

CAPITOLUL 1.UNIUNEA EUROPEANA

1.1. Consideratii generale

1.2. Obiectivele Uniunii Europene

CAPITOLUL 2. PLANUL MARSHALL

2.1. Aparitie

2.2. Planul Marshall – o oferta valorificata de Occident ,o sansa ratata de tarile din Est

2.3. Planul Marshall – promotor al constructiei europene

2.4. Refuz din partea URSS

2.5. Versiunea franceza a Planului Marshall

CAPITOLUL 3. CONVENTIA PENTRU COOPERARE ECONOMICA

3.1.Organizatia Europeana de Cooperare Economica (O.E.C.E)

3.2. In ce a constat ajutorul americanilor?

3.3. „ O arma economica” ce a vizat stoparea comnismului

3.4. Integrarea –opera europenilor

CAPITOLUL 4. PLANUL MARSHALL SI O.E.C.E.

4.1.Istoric

4.2. Planul Marshall si teama de comunism. Problema germana.

4.3.Constructia europeana

CAPITOLUL 5. TRANSFORMAREA O.E.C.E IN O.C.D.E.

5.1.Crearea Organizatiei Europene de Cooperare Economica (O.E.C.E)

5.2.Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economica (O.C.D.E.)

5.3.Prezentare generala

5.4. Evolutie O.C.D.E.

5.5.Structura O.C.D.E.

CAPITOLUL 6. ROMANIA SI O.C.D.E.

6.1. Candidatura Romaniei la O.C.D.E.

6.2.Demersurile inteprinse in vederea aderarii la O.C.D.E.

6.3. Principalele beneficii ale Romaniei ca urmarea a aderarii la O.C.D.E.

6.4. Relatiile Romaniei cu O.C.D.E

6.5. Colaborarea Romaniei cu O.C.D.E

CONCLUZIII

Evolutia conjuncturii economice in 2012

Perspective 2013-2014

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

Introducere

În prezent, o persona care vizitează Europa pentru prima dată își dă seama că Uniunea Europeană există, fără a înțelege exact despre ce e vorba. În aeropoarte există ieșiri pentru cetățeni ai Uniunii Europene, și pentru cetățeni ai altor state. În 17 țări se folosește moneda Euro, în timp ce în restul țărilor sunt folosite diverse monezi naționale. La unele granițe nu există controale, în timp ce în alte granițe aceste controale încă sunt realizate. Fiecare țară are propriul său sistem politic ( guvern național, parlament național, curte națională de justiție ), dar în paralel există și un sistem politic european ( Comisia Europeană, Parlamentul European, Curtea Europeană de Justiție ).

Europa are o istorie lungă, caracterizată prin instabilitate și prin războaie. Faptul că, în prezent, țările europene sunt legate între ele din punct de vedere politic și economic, reprezintă soluția găsită pentru a consolida democrația, și pentru a elimina orice surse de conflict pe continentul european.

În perioada imediat următoare celui de al doilea război mondial, economiile țărilor europene s- au resimțit după efortul depus în susținerea războiului, iar piața europeană era deficitară în monedă convertibilă. Renașterea economiilor europene și a pieței aferente acestora s-a făcut cu ajutorul unei instituții însărcinate cu administrarea colectivă a ajutorului economic nord-american reprezentat de Planul Marshall.

În discursul susținut de Generalul Marshall în iunie 1947 la Universitatea Harvard acesta sublinia: “…nu ar fi corect sau util ca guvernul SUA să stabilesca un program destinat revigorării economiei Europene. Aceasta este treaba europenilor.”

Ulterior în aceiași lună a avut loc la Paris o conferință de cooperare economică, iar aproape un an mai târziu se va semna convenția de constituire a O.E.C.E.

Exceptând gestionarea ajutorului nord American, această organizație a avut un rol important în alinierea politicilor economice ale statelor membre (inițial 16 state), liberalizarea schimburilor și eliminarea restricțiilor cantitative.

Ulterior, la convenția desfășurată în anul 1960, ca urmare a procesului de redresare economică a statelor europene, O.E.C.E. a devenit O.C.D.E. (Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică), fapt consfințit de aderarea Statelor Unite la organizație.

Organizația pentru cooperare și dezvoltare are rolul de a promova politici de îmbunătățire economică globală. Este astfel creeat un cadru în care guvernele pot conlucra, împărtăși experiențe și pot găsi soluții la probleme comune. Acest lucru are o utilitate imediată și incontestabilă, cu repercursiuni directe asupra vieții individului (de exemplu crearea unor standarde internaționale pentru industrie, transport, chimicale periculoase etc).

Un impact important îl au și probleme ca fiscalitatea, protecția socială, timpul liber legal reglementat, sistemele de pensii, precum și sistemele de învățământ, probleme care sunt adresate activ de către O.C.D.E.

În zilelele noastre, odată cu schimbarea globală a peisajului economic O.C.D.E. a devenit și mai importantă susținând creșterea economică echilibrată și sustenabila, crearea de locuri de muncă, dezvoltarea profesională, comerțul și investițiile, inovația și anti-coruptia. Un element important îl reprezintă deschiderea organizației către noi membri și definirea de noi parteneriate cu economiile emergente din țările în dezvoltare.

Aderarea țării noastre la O.C.D..E este un obiectiv strategic al politicii externe românești.

Aderarea României depinde de câțiva factori:

Procesul de extindere a organizației. În prezent organizația aflându-se într-un proces de reformă internă de simplificare a procedurilor de decizie între membrii săi și de revizuire a rolului său global în promovarea dezvoltării sustenabile în actualul context de instabilitate economică.

Îndeplinirea criteriilor de aderare de către candidați:

existența unei economii de piață și a unei democrații funcționale;

dimensiunea și importanța economică a statului candidat;

considerații globale referitoare la asigurarea echilibrului geografic între membrii organizației.

​Consensul politic al membrilor OCDE pe marginea candidaturii.

Principalele beneficii ale aderării țării noastre la O.C.D.E.

Beneficiul apartenenței la economiilor dezvoltate și recunoașterea statutului de economie de piață funcțională cu impact direct asupra atragerii investițiilor străine;

Beneficiul expertizei. Accesul la informațiile necesare în domeniile prioritare pentru România (cadrul de guvernare, reforma legislativă, anti-corupția, politica fiscală, infrastructura de transport, agricultură, educația etc.);

Beneficiul accesului României la instrumentele și centrele de decizie economică ale O.C.D.E. și posibilitatea de a contribui la guvernanța economică globală;

Beneficiul asistenței în materie de politici publice din partea membrilor O.C.D.E. prin realizarea periodică de evaluări ale politicilor României în domenii specifice și emiterea recomandărilor privind îmbunătățirea acestora.

CAPITOLUL 1. UNIUNEA EUROPEANĂ

Considerații generale

Constituită prin Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992. Uniunea Europeană marchează, după cum precizează tratatul, chiar în primul său articol „o nouă etapă în procesul de creare a unei uniuni mereu mai strânsă între popoarele Europei, în care hotărârile sunt luate cât mai posibil de către cetățeni”. Mai departe, tratatul precizează că Uniunea este bazată pe Comunitățile Europene, completate prin politicile și formele de cooperare instituite prin dispozițiile sale, Uniunea având misiunea să organizeze, în mod coerent și solidar, relațiile dintre statele membre și popoarele lor.

Tratatul de la Maastricht din 1992 precizează, de la bun început, că Uniunea Europeană este întemeiată pe Comunitățile Europene, completate prin politicile și formele de cooperare instituite de tratat, ceea ce înseamnă că el nu a desființat cele trei tratate prin care au fost create Comunitățile Europene și nu a desființat nici aceste comunități.

Chiar mai mult, el a modificat tratatele constitutive și în special, Tratatul de la Roma pentru constituirea Comunității Economice Europene, instituind Comunitatea Europeană, pe care a investit-o cu o competență lărgită, atribuindu-i scopuri noi, între care și crearea unei uniuni economice și monetare. Dar, Uniunea Europeană nu se întemeiază exclusiv pe Comunitățile Europene, care constituie numai unul dintre pilonii ei de susținere, ei înglobează și alte douna noi domenii, în care statele membre ale Comunităților își propun să coopereze îndeaproape: politica externă și de securitate comună și respectiv, justiția și afacerile interne.

Spre deosebire de primul pilon, cel comunitar, care are caracter supranațional, ceilalți doi au caracter preponderent interguvernamental, totuși, „ apar în mod concret într-un tratat de integrare depășind sfera declarațiilor politice sau a abordărilor sectoriale”.

Așadar din punct de vedere strict juridic, Comunitățile Europene sau Comunitatea Europeană (cea mai importantă dintre ele ) nu se confunda cu Uniunea Europeană, aceasta constituindu-se într-un cadru mai larg, deși, în limbajul uzual, confuzia se face frecvent, iar atributul „comunitar” este folosit adesea într-un sens larg, desemnând apartenențe nu numai la Comunitățile Europene, ci chiar la Uniunea Europeană.

Bazele constituționale ale Uniunii Europene prin care s-au stabilit legăturile juridice dintre statele membre, sunt următoarele acte internaționale :Tratatul de la Paris prin care a fost creată C.E.C.O. în anul 1951 ; Tratatul de la Roma de constituire a C.E.E. și a C.E.E.A. din anul 1957; Tratatul pentru contopirea organelor comunitare din 1967; Actul Unic European din 1986 și Tratatul Uniunii Europene, de la Maastricht din 1992, revizuit la Amsterdam, în iunie 1997 și uterior la Nissa în decembrie 2000.

1.2.Obiectivele Uniunii Europene

Uniunea Europeană conform Tratatului de la Maastricht are următoarele obiective :

Să promoveze un progres economic și social, echilibrat și durabil, în special prin crearea unui spațiu fără frontiere interne, prin consolidarea coeziunii economice și sociale între statele membre și prin stabilirea unei uniuni economice și monetare, comportând la termen o monedă unică, conform dispozițiilor tratatului ;

Să-și afirme identitatea pe scenă internațională, mai ales prin punerea în practică a unei politici externe și de securitate comună, inclusiv prin definirea la termen a unei politici de apărare comune, care ar putea conduce la un moment dat, la o apărare comună;

Să întărească protecția drepturilor și intereselor cetățenilor statelor membre, prin instituirea unei cetățenii a Uniunii;

Să dezvolte o cooperare strânsă în domeniile justiției și afacerilor interne;

Să mențină integral acquis-ul comunitar și să îl dezvolte pentru a examina în ce măsură politicile și formele de cooperare instituite prin tratat ar trebui să fie revizuite, în vederea asigurarii eficacității mecanismelor și instituțiilor comunitare.

După ce stabilește astfel obiectivele Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht face imediat precizarea că aceste obiective vor fi realizate în conformitate cu dispozițiile sale și cu respectarea principiului subsidiarității. Principiul subsidiarității stă asadar la baza activității Uniunii, așa cum stă de altfel și la baza Comunităților Europene, motiv pentru care este invocat de mai multe ori în cuprinsul tratatului. Plecând de la ideea că există un bine comun, care depășește binele comun al fiecăruia dintre statele membre într-o comunitate, fără să le înlăture acestora autonomia, subsidiaritatea implică o delimitare de competență, în așa fel încât să se asigure atât autonomia statelor integrate, cât și interesul general al ansamblului construit.

Aplicat strict la Comunitatea Europeană, ca parte componentă a Uniunii, principiul subsidiarității înseamnă limitarea acțiunilor Comunităților numai în cadrul competențelor sale, care i-au fost conferite prin tratatele cominitare, în vederea realizării obiectivelor sale prevăzute de asemenea în aceste tratate. În domeniile care nu aparțin, în mod exclusiv, competenței Comunității, ea intervine numai în cazul și în măsura în care obiectivele acțiunii avută în vedere în acele domenii nu pot fi realizate de către statele membre în mod satisfăcător. Pentru

După ce stabilește astfel obiectivele Uniunii Europene, Tratatul de la Maastricht face imediat precizarea că aceste obiective vor fi realizate în conformitate cu dispozițiile sale și cu respectarea principiului subsidiarității. Principiul subsidiarității stă asadar la baza activității Uniunii, așa cum stă de altfel și la baza Comunităților Europene, motiv pentru care este invocat de mai multe ori în cuprinsul tratatului. Plecând de la ideea că există un bine comun, care depășește binele comun al fiecăruia dintre statele membre într-o comunitate, fără să le înlăture acestora autonomia, subsidiaritatea implică o delimitare de competență, în așa fel încât să se asigure atât autonomia statelor integrate, cât și interesul general al ansamblului construit.

Aplicat strict la Comunitatea Europeană, ca parte componentă a Uniunii, principiul subsidiarității înseamnă limitarea acțiunilor Comunităților numai în cadrul competențelor sale, care i-au fost conferite prin tratatele cominitare, în vederea realizării obiectivelor sale prevăzute de asemenea în aceste tratate. În domeniile care nu aparțin, în mod exclusiv, competenței Comunității, ea intervine numai în cazul și în măsura în care obiectivele acțiunii avută în vedere în acele domenii nu pot fi realizate de către statele membre în mod satisfăcător. Pentru intervenția Comunității se cere,deci, că acțiunea vizată să poată fi realizată mai bine la nivel comunitar, din rațiuni legate de dimensiunile și efectele acțiunii respective.

Tratatul de la Maastricht precizează, în acest sens, că acțiunea Comunității nu va depăși ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivelor tratatului. Aplicarea principiului subsidiarității în activitatea Comunității Europene asigură că aceasta nu se îndreptă spre un stat centralizat. Dimpotrivă, în cadrul ei vor fi aparate și respectate diversitatea istorică a țărilor membre, a regiunilor și a culturii lor. Conform principiului subsidiarității, Comunitatea își asumă numai sarcinile pe care ea le poate realiza mai bine decât autoritățile centrale sau locale ale statelor membre. O dovadă a importanței care se acordă acestui principiu este crearea unui Comitet al regiunilor, format din reprezentanții colectivităților regionale și locale. El are un caracter consultativ, pe lângă organele comunitare.

În partea privind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht stabilește că misiunea Comunității este că, prin stabilirea piatei comune și a uniunii economice și monetare, să promoveze o dezvoltare armonioasă și echilibrată a activităților economice, o creștere durabilă și neinflationista care respectă mediul, un grad înalt de convergență al performanțelor economice, un nivel de folosire a forțelor de muncă și de protecție socială ridicat, creșterea nivelului și calității vieții, coeziunea economică și socială și solidaritatea statelor membre.

Pentru realizarea acestei misiuni, Comunitatea trebuie să întreprindă următoarele acțiuni :

eliminarea dintre statele membre a tarifelor vamale și a restricțiilor cantitative ;

o politică comercială comună;

o piață internă caracterizată prin abolirea între țările membre a orcaror obstacole privind liberă circulație a mărfurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalurilor ;

o politică comună în domeniul agriculturii, pescuitului, transporturilor, în domeniul social și economic ;

o politică comună cu privire la mediul înconjurător;

apropierea legislațiilor naționale ;

promovarea cercetării și dezvoltării tehnologice ;

asigurarea unui nivel ridicat de protecție a sănătății;

protecția consumatorilor;

o politică comună în domeniul cooperării pentru dezvoltare ;

acțiuni în domeniul educației, energiei, protecției civile și turismului

asocierea țărilor de peste mări pentru creșterea schimburilor comerciale cu ele și desfășurarea în comun a efortului pentru dezvoltarea economică și socială.

CAPITILUL 2. PLANUL MARSHAL

2.1. Aparitie

Planul Marshall (en: The Marshall Plan), cunoscut oficial ca European Recovery Program (ERP), a fost primul plan de reconstrucție conceput de Statele Unite ale Americii și destinat aliaților europeni din Al Doilea Război Mondial.

Pe 5 iunie 1947 într-un discurs rostit în Aula Universității Harvard, secretarul de stat amarican George Marshall anunță lansarea unui vast program de asistență economică destinat refacerii economiilor europene, cu scopul de a stăvili extinderea comunismului, fenomen pe care el îl consideră legat de problemele economice.

La 19 iunie 1947 miniștrii de externe ai Franței (Georges Bidault) și Regatului Unit (Ernest Bevin), semnează un comunicat prin care invită 22 de state europene să trimită reprezentanți la Paris pentru a schița un plan de reconstrucție europeană. Etichetând Planul Marshall drept „imperialism economic american”, Moscova a interzis țărilor satelite să participe la Conferința de la Paris. Sovieticii considerau că acceptarea planului ar fi condus la desprinderea de URSS a țărilor din sfera să de influență și la pierderea avantajelor politice și strategice dobândite de Kremlin în Europa Centrală și de Est la sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial. Planul Marshall reprezintă extensia în domeniul economic a Doctrinei Truman.

Planul Marshall a relansat economia Europei occidentale, care până în anii '70 a cunoscut o dezvoltare explozivă. Germania de V s-a situat în fruntea acestui avânt fiind urmată de Italia și Franța. Nivelul de trăi a crescut spectaculos, dezvoltarea economică ducând la eliberare de resurse foarte mari pentru programe și politici sociale.

2.2 Planul Marshall – o ofertă valorificată de Occident, o șansă ratată de țările din Est

Divergențele dintre foștii aliați din al doilea război mondial (Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Uniunea Sovietică), generate în principal de faptul că această din urmă nu și-a respectat angajamentele de a nu sabota organizarea de alegeri libere în țările Europei Centrale de Est și Sud-Est, unde au pătruns armatele ei, au crescut în intensitate la începutul anului 1947, pe parcursul Conferinței de pace de la Paris. Concret, sesizând urmările gafei procentelor, de care erau vinovați Churchill și Roosevelt, prin care jumătate din bătrânul continent ajunsese sub umbrelă Kremlinului, pe parcursul anului 1946 importanți politicieni englezi și americani au încercat să dreagă busuiocul.

Din păcate, mai mult declarativ, prin semnalarea unor abuzuri ale reprezentanților Moscovei în țările în care staționau trupele sovietice și în care fuseseră impuse regimuri așa-zise democratice. Pe această linie se înscrie o "ieșire", devenită celebră, a fostului premier britanic. Pe 5 martie 1946, invitat de președintele american Truman la universitatea din Fulton, bătrânul politician, căruia i se decernase o diplomă Honoris Causa a Westminster College, rostește în fața profesorilor, studenților și a lui Truman, un discurs incendiar. Câteva fraze sunt semnificative: "De la Stettin la Marea Baltică, până la Triest la Marea Adriatică, o "cortină de fier" a coborât pe întregul continent european.

În spatele ei stau acum capitalele vechilor state din centrul și estul Europei: Varșovia, Berlin, Praga, Viena, Budapesta, Belgrad, București și Sofia. Toate aceste faimoase capitale și populația acestor țări zac acum sub zona de influența sovietică și toate sunt, sub o formă sau alta, nu numai sub influența sovietică, dar sunt strict controlate de Moscova.

Partidele comuniste, inexistente în aceste state din răsăritul Europei, au fost promovate partide conducătoare și urmăresc peste tot să obțină un control absolut. Guverne polițienești guvernează peste tot. Coloana a cincea se infiltrează pretutindeni, sub controlul Cominternului condus de Moscova. Uniunea Sovietică nu se oprește în agresivitatea ei ideologică decât în fața forței". Un discurs într-adevăr surprinzător, o întoarcere cu 180 de grade față de noaptea de pomină din octombrie 1944, când același Churchill i-a pus pe tavă lui Stalin jumătate din Europa. A vrut el oare să șteargă impresia legată de acea infamă noapte? Poate. Din păcate, din păcate – subliniem asta – discursul dur al fostului politician britanic nu a fost urmat și de acțiuni de ordin politic, așa cum au sperat cei aflați dincolo de "cortina de fier" la auzul cuvântării respective.

Acest discurs, ca și alte luări de poziție față de nenumăratele abuzuri ale rușilor în așa-zisa lor zonă de influență, au rămas simple declarații. Dacă este să ne referim la România, numeroase documente vorbesc chiar despre faptul că diplomații britanici și americani acreditați în România primiseră instrucțiuni de a nu se angaja în promisiuni prin care să îi susțină pe reprezentanții partidelor istorice aflate în opoziție.

Iată exprimate suficient de clar motivele disensiunilor instalate între foștii parteneri ai coaliției. Și mai clar spus, în vreme ce occidentalii erau interesați de o accelerare a normalizării vieții economico-sociale pe continent, inclusiv în țările învinse, rușii, în schimb, acționau prin toate mijloacele pentru a prelungi starea de nesiguranță și lipsuri, specifice condițiilor de după război. În fapt, această atitudine nu era altceva decât aplicarea cunoscutelor directive ale NKVD, prin care sinistră instituție, folosindu-se de armatele de ocupație și de guvernele marionetă instaurate în țările luate sub tutela, prelungea starea de sărăcie și haos caracteristice perioadei respective.

Este cert că liderii de la Kremlin urmăreau manipularea sentimentelor populației, sărăcite și dezorientate. O dovadă în acest sens o constituie mișcările populare de amploare, provocate de Moscova și susținute din umbră, inclusiv financiar într-o serie de state, precum Italia, Franța, Grecia etc., cât și sprijinul direct dat comuniștilor din statele aflate pe orbita de interese ale URSS, practic, unei categorii de populație considerată drept cea mai săracă și cea mai slab instruită.

Din toate aceste motive, Lumea liberă devenise conștientă de necesitatea refacerii urgente a economiilor din Europa afectată de război, pentru ca respectivă stare de fapt era o sursă de nemulțumiri, care deja începuse să fie abil speculată de propagandă bolșevică. Un motiv serios deci, pentru contracarea acestor operațiuni perfide. O necesară acțiune, în fapt o relansare, pentru că deja, până în 1947, guvernul american cheltuise 15 miliarde de dolari cu ajutoare de urgență (hrană, medicamente, materii prime de bază etc.) acordate țărilor din vestul Europei eliberate de sub ocupația germană.

Se simțea însă nevoia, pe mai departe, de un concept de politică externă, coerent, unitar, care să dea posibilitatea unei rezolvări pentru trei probleme complexe, strâns legate: depășirea crizei legate de reconstrucția economică în Europa; rezolvarea chestiunii germane și consolidarea alianței dintre SUA și statele vest-europene.

Un impuls în acest sens avea să vină urmare a ideilor lansate pe 5 iunie 1947 de secretarul de stat american George C. Marshall, la Universitatea Harvard, într-un discurs rostit cu prilejul festivității de absolvire a seriei din acel an. Menționăm că el fusese numit în această funcție cu puțin timp urmă, ca urmare a demisiei din postul respectiv a lui James Byrnes.

Practic, opiniile cuprinse în cuvântarea respectivă, la care ne vom referi imediat, ce priveau refacerea economiilor distruse de război, erau în concordanță cu doctrină președintelui Truman, care propunea Europei în întregul ei un program prin care SUA să continue a ajuta la reorganizarea societăților devastate de conflagrația mondială. Motivul de fond era lipsit de orice echivoc – analiștii occidentali, prin serviciile secrete ajunseseră la concluzia că politica Moscovei țintea expansiunea până la Atlantic.

Declarând că politica Americii "nu este îndreptată contra unei țări sau a unei doctrine, ci împotriva foametei, sărăciei, disperării și dezordinii", scopul clar fiind "renașterea în lume a unei economii care să funcționeze astfel încât să permită apariția condițiilor politice și sociale în care instituțiile libere pot să lucreze", înaltul oficial sublinia că "…orice guvern ce dorește să ia parte la reconstrucție va beneficia de întreaga cooperare a guvernului Statelor Unite. În schimb, orice executiv care uneltește pentru blocarea refacerii altor țări, nu poate aștepta ajutor din partea noastră".

Discursul Secretarului de Stat, în fapt un autentic plan, ce avea să-i poarte numele, a fost primit imediat cu reacții favorabile. Poate tocmai datorită spiritului vizionar al documentului, autorului avea să-i fie acordat, în 1953, Premiul Nobel pentru Pace. Revenind la conținutul Planului, cum invitația era, teoretic, și pentru URSS, ministrul de Externe al acestei țări, Viaceslav Molotov, sosește pe 26 iunie la Paris, unde are discuții cu omologii lui, francez și britanic, ca reprezentanți ai celorlalte 14 state occidentale, potențiale beneficiare ale ajutorului american. "Evident", rușii doreau să primească susținere financiară, dar în orgoliul lor cereau să nu existe nici un control în privința utilizării fondurilor.

O asemenea pretenție nu era însă posibilă în democrațiile occidentale. Drept care, deși avea nevoie acută de bani, Moscova a preferat să renunțe la ei, decât să piardă posibilitatea de a dicta după bunul ei plac în țările din sfera ei de influență. În consecință, pe 2 iulie, tratativele sunt sistate. A fost, se poate spune fără a greși, ca în cunoscutele maxime cu valoare internațională că, "prostul, până nu e și fudul, nu e prost destul", sau ca "vulpea dacă n-ajunge la struguri spune că-s acri"! Cum era și firesc, SUA și 16 națiuni vest-europene nu aveau să se împiedice de mofturile rușilor, punând în aplicare, după aprobarea de către Congresul american, așa-numitul Program european de reconstrucție.

În fapt, legea americană de ajutor pentru străinătate a intrat în vigoare la data de 3 aprilie 1948. În temeiul ei, până la 30 iunie 1952, cele 16 state occidentale selectate pentru acordarea de asistență financiară (la care a fost inclus și Berlinul de Vest), au primit ajutoare economice sub formă de mărfuri și prestări servicii în valoare de peste 13 miliarde dolari (vezi tabelul). Practic, acest sprijin economic a avut efectul unui necesar catalizator, pentru repunerea pe picioare a unor sectoare grav afectate de război – electricitate, metalurgie, petrochimie, infrastructura feroviară etc.- ducând la revigorarea ansamblului economiei în țările beneficiare.

De reținut în context că politica inițiată de administrația Truman a pledat pentru cuprinderea în programul de reconstrucție și a celor trei zone ale Germaniei, controlate pe atunci de SUA, Marea Britanie și Franța. Concret, în aprilie 1948, guvernatorii militari ai acestora au semnat documentele de finanțare specifice, avantajele economice fiind ulterior "moștenite" de Republică Federală Germană, ce ia naștere la 7 octombrie 1949. Practic, includerea tinerei RFG în planul Marshall i-a dat acesteia posibilitatea, pe lângă sprijin în domeniile arătate, să importe alimente de strictă necesitate, materii prime și îngrășăminte fără a cheltui valută forțe (dolari).

Se poate spune, deci, că Planul Marshall avea să reprezinte pentru RFG șansa de reabilitare a economiei sale, astfel că, la puțini ani după război, "învinsă" să devină unul dintre principalele "motoare" ale Europei.

Revenind la sublinierea lui George C. Marshall, că toate țările de pe continent ar putea să beneficieze de prevederile planului american de reconstrucție, precizăm că între statele din sfera de dominație rusească, primele care și-au manifestat dorința de a profita de acesta au fost Cehoslovacia și Polonia; faptul se explică prin aceea că, în prima parte a anului 1947, guvernele de la Praga și Varșovia nu erau încă dominate de comuniști. Speranțele lor că se vor putea bucura de avantajele sus-amintite aveau să se spulbere rapid, ca urmare a presiunilor venite direct de la Stalin, de a fi refuzate ofertele Washington-ului.

Primii ce își vor dovedi docilitatea vor fi guvernanții de la Belgrad și Sofia – pe 9 iulie 1947. O zi mai târziu, autoritățile cehe și ungare se văd constrânse să refuze ofertă pentru care își manifestaseră, inițial, dorința. În aceeași zi, tot ca urmare a presiunilor Kremlinului, oficialitățile de la Varșovia comunicau că renunță la sprijinul financiar decurgând din Planul Marshall.

Pe 11 iulie este rândul României, Albaniei și Finlandei să anunțe că nu mai sunt interesate de propunerea americană, motivul respingerii fiind, desigur, același. Notificările respective erau emise în ajunul conferinței care, pe 12 iulie, la Paris, avea să pună bazele Planului Marshall.

Nu multă vreme după aceste momente devenise limpede că, din cauza refuzului URSS de a participa la Planul Marshall, decizie impusă și "sateliților" ei, "cortina de fier" și cele două lumi astfel create au devenit o realitate. În mod deosebit, prin politica ei absurdă, Moscova a contribuit la formarea unui "bloc" politico-economico-militar, pe care nu și l-ar fi dorit.

Din acel moment, deci, datorită "axei" SUA-Europa Occidentală, țările de pe orbita respectivă au știut să profite din plin de ajutorul american. Astfel, pe când în "capitalismul putred" se instaurau stabilitatea și prosperitatea, în socialismul beneficiar al "luminii de la răsărit", sărăcia și stagnarea nu puteau fi eradicate.

Din motivele arătate, decalajul deja existent între cele două părți ale Europei s-a accentuat și orice om cu judecată normală și-a putut da seama cine a greșit și cine a avut dreptate alegând sau respingând Planul Marshall.

Ajutorul american prin Planul Marshall

(milioane dolari)

Marea Britanie 3.389,8

Franța 2.713,6

Italia 1.508,8

Germania de Vest 1.390

Olanda 1.083,5

Grecia 706,7

Austria 677,8

Belgia și Luxemburg 559,3

Danemarca 273

Norvegia 255,3

Turcia 225,1

Irlanda 147,5

Suedia 107,3

Portugalia 51,2

Islanda 29,3

2.3. Planul Marshall – promotor al construcției europene

După ce dificultățile europenilor s-au amplificat, după iarnă grea 1946-1947, pe fondul situațiilor și mentalităților încă inflamate de anii războiului, dar și de agresiunea directă a stângii asupra întregului continent european, la 5 iunie 1947, secretarul de stat american, George Marshall, prezenta un discurs la Universitatea Harvard, propunând un ajutor financiar global pentru reconstrucția europeană, sub forma celebrului plan rămas în istorie sub numele său.

Oferind consistentul ajutor, Marshall sugerează insistent statelor beneficiare să se pună de acord asupra unului program de redresare economică: americanii vor ca europenii să ia în propriile mâini realizarea concretă a planului de reconstrucție. Mai mult, secretarul de stat american indică faptul că dezirabil ar fi o „federație economică europeană“ (în realitate, o uniune vamală), după modelul Beneluxului. Europa nu-și va reveni, continuă demnitarul american, dacă economia va continua să-i fie divizată în numeroase compartimente, etanșe.

Cu alte cuvinte, SUA impun o condiție pentru această ofertă. Statele europene trebuie să participe la o instituție însărcinată cu gestiunea colectivă a ajutorului și cu elaborarea unui program de reconstrucție europeană. Planul Marshall este destinat tuturor țărilor europene.

Drept răspuns, țările est-europene se decid să gestioneze în comun ajutorul american. Negocierile sunt, totuși, dificile. Imediat după pronunțarea discursului, Franța a organizat o celulă de lucru sub conducerea lui Georges Bidault. Au început consultările cu Londra, apoi va contacta URSS pentru organizarea unei conferințe tripartite, în legătură cu planul Marshall. La 22 iunie, Moscova anunța că acceptă trativele de la Paris din 27 iunie 1947. Sovieticii au trimis o delegație numeroasă condusă de comisarul afacerilor străine, Molotov.

2.4. Refuz din partea URSS

După lungi și sterile discuții, conferința a eșuat. URSS refuză planul Marshall pentru ea și pentru țările pe care le controla, de teamă că SUA să nu-și lărgească sfera economică și politică. Este inexactă aserțiunea potrivit căreia Stalin nu ar fi fost interesat și ar fi respins, din capul locului, acest plan. După cum afirmă surse americane recente, fosta URSS ar fi acceptat și chiar încurajat planul Marshall dacă acesta nu ar fi fost însoțit de condiții politice inacceptabile pentru fosta URSS, în condițiile istorice respective.În SUA și în lume, se știe cu exactitate acum că, dacă Stalin ar fi acceptat planul, acesta nu ar mai fi fost aprobat de congresul american.

2.5.Versiunea franceză a planului Marshall

La Paris, Jean Monnet îi va prezenta lui Georges Bidault analize politice care luau în calcul efecte previzibile ale noii situații geopolitice, făcând următoarele constatări: ruptura cu sovieticii apărea ca fiind de durată; cooperarea euroatlantică era inevitabilă. Planul pus în mișcare de către Jean Monnet este versiunea franceză a postulatelor formulate de George Marshall, în discursul de la Harvard. Jean Monnet a recționat la tendința Guvernului față de reducerea ritmului finanțării investițiilor, din cauza iminenței atribuirii ajutorului Marshall: „America nu este nici reacționară, nici imperialistă. Contribuția să ne este dată pentru a necontrola. Ea se oprește dacă nu se manifestă și efortul nostru…“.

La 16 aprilie 1948, este creată Organizația europeană economică, ca o organizație permanentă, de tip interguvernamental, cuprinzând, cu excepția Spaniei lui Franco, toate statele europene rămase în afară influenței rusești: Austria, Belgia, Danemarca, Elveția, Franța, Grecia, Irlanda, Islanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Suedia, Turcia, precum și comandamentele militare ale zonelor de ocupație occidentală din Germania și teritoriul Triestului.

CAPITOLUL 3. CONVENTIA PENTRU COOPERARE ECONOMICA

3.1.O.E.C.E.

Este adoptată Convenția pentru Cooperare Economică, care făcea posibilă trecerea planului de reconstrucție a Europei, de la teorie la practică. Cele 16 țări asociate la OECE s-au pus de acord asupra programului de reconstrucție a Europei, care cuprindea patru puncte esențiale și anume: un mare efort de producție; obținerea și menținerea stabilității financiare interne; dezvoltarea cooperării economice în statele membre; soluționarea penuriei de dolari.

Obiectivele incluse în plan vizau promovarea producției industriale și agricole, obținerea și menținerea stabilității monetare și bugetare, creșterea schimburilor internaționale între țările participante, în particular, pe seama reducerii barierelor comerciale. Pentru realizarea obiectivelor, a fost creată Administrația de Cooperare Economică.

OECE va asigura într-un mod eficace solidaritatea statelor europene în efortul de redresare și le va face să abandoneze, treptat, condiția de asistat de către Statele Unite. Dincolo de repartizarea ajutorului american, organizația se va preocupa de coordonarea politicilor economice naționale, de punerea la punct a unui sistem multilateral de plăți (mecanism multilateral de compensație, făcut să țină locul convertibilității monedelor), de liberalizarea schimburilor în special prin stabilirea unor „coduri de liberalizare“ și prin suprimarea restricțiilor cantitative.12 ani mai târziu, odată redresată economia Europei, va veni timpul reformării OECE.

Prin Convenția din 14 decembrie 1960, a fost înlocuită cu Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică, ajungând să cuprindă și celelalte state industrializate: Australia, Canada, Japonia, Noua Zeelandă și Sua.

3.2. În ce a constat ajutorul americanilor

Pe ansamblul duratei de aplicare a planului Marshall (3 aprilie 1948-30 iunie 1952), Franța a primit peste 2.700 miliarde de dolari, din care aproape 90% (2.419 miliarde de dolari), în materiale. Această sumă reprezintă circa 23% din ajutorul total acordat europenilor și plasează Franța în poziția secundă, după Anglia, înaintea Germaniei și Italiei.

Acestea două au pierdut războiul, dar au realizat, începând cu 1946, și una, și alta, creșteri superioare celor din țările învingătoare. De exemplu, în anii 1947-1954, Italia și-a dublat venitul pe cap de locuitor, iar Germania a atins nivelul Franței (ambele se găseau, la sfârșitul războiului, la 30% din venitul acesteia.)

Prin acordul asupra datoriei, semnat în 1953, ajutorul american totaliza circa 14 miliarde de dolari. Prin planul Marshall, s-a transferat în Europa cam 1,2% din PIB-ul american, adică 3,5% din PIB-ul european (fără să ținem cont de ajutorul militar) sub formă de credite, subvenții nerambursabile și ajutoare materiale sau alimentare.

Creșterea fenomenală a PNB-ului și urcarea rapidă a producției industriale atestă că planul Marshall a reușit să contribuie la reconstrucția capacității de producție a Europei.

Beneficiile programelor naționale și ale planului Marshall au permis Europei Occidentale să depășească nivelul mediu de dezvoltare antebelic încă din 1949, ceea ce înseamnă că reconstrucția era terminată. Ajutorul american acordat prin planul Marshall „a cosolidat structurile economice și politice liberale promovate de guvernele occidentale“.

În ceea ce privește consecințele ajutorului american asupra pregătirii condițiilor integrării vest-europene, Jean Monnet declara că valoarea cea mai mare a planului Marshall constă „în acțiunea ce a condus la ceea ce am ajuns în Uniunea Europeană“.

Într-adevăr, planul Marshall a contribuit, efectiv și substanțial, prin mărimea, structură, oportunitatea și condițiile de acordare a ajutorului, la crearea premiselor și cadrului favorabil integrării; a scurtat reconstrucția și a grăbit relansarea; a consolidat alianțele și structurile economice, politice și militare occidentale și a oprit ofensiva comunismului; a revigorat economia americană și i-a consolidat poziția de leader; a marcat începutul integrării vest-europene.

3.3. „O armă economică“ ce a vizat stoparea comunismului

După părerea multor specialiști, planul Marshall (planul de reconstrucție a Europei) este unul din marile succese ale secolului al XX-lea, întrucât aplicarea sa a generat efecte pozitive și trainice în țările beneficiare. Este evident că, dincolo de însemnătatea sa economică, excepțională chiar, planul Marshall a avut un imens rol politic în susținerea modelului democratic european.

Istoricul Rene Girauld, președintele Comisiei Internaționale de Istorie a Relațiilor Internaționale, afirma că planul Marshall a fost „o armă economică“, care a servit perfect țelurilor politice, în sensul că el a vizat explicit stoparea comunismului, expansiunea acestuia spre Occident și a condus la coeziunea zonei în discuție.

Planul Marshall a fost un factor crucial în procesul de refacere materială și de reasigurare spirituală a Europei, și chiar dacă nu a dus la realizarea unei uniuni vamale, are marele merit de a-i fi învățat pe europeni lecția cooperării și liberului schimb.

3.4. Integrarea – opera europenilor

Rezultatele deosebite ale inițiativei americane au făcut epocă și au transformat numele secretarului de stat Marshall într-o referință inconfundabilă pentru toate acțiunile de ajutor internațional de anvergură.

Prin aceasta, nu se poate absolutiza aportul planului Marshall și minimaliza rolul hotărâtor al statelor și popoarelor din Europa Occidentală, atât în momentul pregătirii și demarării, cât, mai ales, în cel al continuării. Fără capacitatea de sacrificiu, fără renunțări asumate conștient, fără automobilizare exemplară în muncă și fără raționalitate în consum și economisire, fără o societate „adaptată de multă vreme la era industrială“, planul Marshall n-ar fi avut rezultatele cunoscute. Așa că, recunoscând și apreciind, la justa valoare, însemnătate și forța de șoc inițială a planului Marshall, să dăm totuși, Cezarului ce-i al Cezarului, să spunem clar și răspicat că integrarea, înainte de orice și oricine, și ca idee și ca faptă istorică, este opera europenilor.

CAPITOLUL 4. PLANUL MARSHALL SI O.E.C.E.

4.1. Istoric

„ Războiul a lăsat în urma sa atâtea ruine încât nevoile Europei sunt acum mai mari decât capacitatea sa de a plăti. Este necesar să luăm în considerare un ajutor suplimentar, cu riscul expunerii la o dislocare economică, socială și politică. ..”.

Pe 5 iunie 1947, într-un discurs rostit la Universitatea Harward, secretarul de stat american, generalul Marshall, propune statelor europene să prelungească și să oprească ajutorul economic nord-american, care, de la sfârșitul conflictului mondial, îmbrăcase diverse forme. Dar Statele Unite pun o condiție pentru această ofertă : statele europene vor trebui să participe la o instituție însărcinată ci gestiunea colectivă a ajutorului și cu colaborarea unui program de reconstrucție europeană. „Nu ar fi corect, nici util ca guvernul Statelor Unite să procedeze la stabilirea unilaterală a unui program destinat repunerii pe picioare a economiei europene. Aceasta este treaba europenilor”.

O „Conferința de Cooperare Economică Europeană” se desfășoară la Paris pe 12 iulie 1947 pentru a întocmi bilanțul nevoilor economice comune. Pe 16 aprlie 1948 este semnată convenția instituind Organizația Europeană de Cooperare Economică. Șaisprezece state sunt părți ale acestei conventiin : Austria, Belgia, Danemarca, Franța, Grecia, Islanda, Irlanda, Italia, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Regatul Unit, Suedia, Elveția și Turcia, precum și zonele occidentale de ocupație în Germania și teritoriul Triestului.

Între timp Uniunea Sovietică a convins „noile democrații” ale Europei centrale și răsăritene să nu accepte oferta americană – în special Cehoslovacia, care se realiase propunerii lui Marshall. Ulterior, două state vor fi admise în OECE : Republica Federală Germană în 1955 și Spania în 1959.

De fapt, OECE va asigura într-un mod eficace solidaritatea statelor europene în efortul lor de redresare și le va face să abandoneze treptat condiția de asistat de către Statele Unite.

Dincolo de repartizarea ajutorului american, organizația se va ocupa de coordonarea politicilor economice naționale, de punerea la punct a unui sistem multilateral de plăți – mecanism multilateral de compensație făcut să țină locul convertibilității monedelor, de liberalizarea schimburilor, în special prin stabilirea unor „ coduri de liberalizare” si prin suprimarea restricțiilor cantitative.

Doisprezece ani mai târziu, o dată redresata economia Europei, va veni timpul reformării OECE : Convenția din 14 decembrie 1960 o va înlocui cu Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică; intrarea Statele Unite în noua organizație va consacra constituirea unei comunități în fapt mai largă aceea a statelor industrializate, în sânul căreia trebuie de acum să fie căutate o ideală solidaritate sau, cel puțin respectul unui echilibru în dezvoltare.

4.2. Planul Marshall și teama de comunism. Problema germană.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial, a găsit Europa devastată, divizată între două grupe de interese: cele ale S.U.A. care doreau impulsionarea țărilor din vest spre o revenire rapidă, menită a stopa expansiunea comunismului sovietic și interesele U.R.S.S. care dorea extinderea influenței sale și în vestul Europei.

Aceste două surse de presiune au determinat coalizarea Europei Occidentale, pe de o parte pentru a face față dominației crescânde a Uniunii Sovietice manifestate cu pregnanță în estul Europei, iar pe de altă parte a contracara o întâlnire prea mare a influenței americane în zona europeană.

Pe de altă parte, relațiile postbelice dintre țările europene nu puteau să nu fie influențate de preocuparea, justificată de altfel, de a preveni orice posibilitate ca Germania să provoace un alt război.

Două soluții erau posibile din acest punct de vedere: divizarea Germaniei, realizată deja, să fie dublată de o înapoiere economică a Germaniei de Vest, în așa fel încât potențialul său militar să fie compromis definitiv, sau, dimpotrivă, dezvoltarea ei economică să fie impulsionata, pentru a rezista expansiunii comunismului.

Evident că ce-a de-a doua soluție a fost preferată, ea fiind de altfel și în concordanță cu filosofia occidentală. Trebuia asigurată însă o legătură foarte puternică, o interdependență economică și militară între Germania și celelalte țări vestice, astfel că un nou război să fie imposibil de declanșat.

Dorința S.U.A. de a reînarma Germania de Vest în vederea alăturării acesteia la efortul comun european de rezistență împotriva comunismului nu convenea însă Franței, care se opunea unei reînarmări necontrolate a Germaniei și dorea să păstreze tutele internațională asupra regiunilor Saar și Ruhr „leaganul” siderurgiei germane.

4.3. Constructia europeana

Situația economică, socială și politica din Europa postbelica era atât de alarmantă, încât se trăia cu teamă că partea occidentală a continentului ar fi putut să cadă în mâinile comuniștilor staliniști și deci sub controlul URSS. Această situație a determinat SUA să prezinte „ Planul de Reconstrucție Europeană” sau „ Planul Marshall”.

Programul de ajutor american pentru reconstrucția Europei este deseori considerat că unul dintre marile succese ale istoriei secolului trecut și a devenit sinonim cu asistenta. Rare sunt crizele economice din lume pentru rezolvarea cărora ochii Occidentului și ai altora să nu privească spre istoria acestuia. Secretarul american de stat, George Marshall, a anunțat să SUA va acorda asistență financiară tuturor națiunilor europene.

Planul Marshall prevedea ca guvernul american să plătească exportatorii, americani ce vindeau produse guvernelor și fabricanților europeni. Aceasta „contravaloare” rămânea imobilizată și nu era destinată cumpărării de dolari, imobilizarea acestei mari cantități favorizând deflația.

În fine, administrația SUA pune la dispoziția guvernelor europene occidentale acești bani sub fora de investiții. Având în vedere acest mecanism de plată a produselor, de stimulare a investițiilor și de realizare a deflației, generalul George Marshall a sugerat statelor europene să cadă de acord asupra priorităților de dezvoltare și asupra unui program care să fie capabil să pună în mișcare economia europeană pe ansamblul său. Dar în opinia sa, identificarea necesitaților și a soluțiilor concrete cădea în responsabilitatea europenilor, inițiativa trebuind să vină din partea acestora. Răspunsul a fost imediat, 16 state europene reunindu-se în 1947.

Planul Marshall, a fost „ arma economica”, ce a servit eficient scopurilor politice. El viza clar stoparea comunismului, extensia lui în Occident: prin el se dorea realizată coeziunea Europei de Vest.

În 1948 americanii au lansat Planul Marshall. Pe ansamblul duratei de aplicare a Planului Marshall (3 aprilia 1948- 30 iunie 1952), Europa a beneficiat de un ajutor american în valoarea de aprape 13 miliarde de dolari. Franța, Italia, Germania de Vest și Marea Britanie au beneficiat, împreună, de circa 60% din ajutorul american. 85% din ajutorul american a venit sub formă de materiale sau produse și 15% sub formă de împrumuturi, în funcție de nevoile și cerințele țărilor membre. Patru țări: Marea Britanie, Franța, Germania și Italia – au beneficiat de 60 % din ajutorul Marshall.

Dintre meritele Planului Marshall merită menționate :

existența unui plan rațional de „ punere pe picioare” a economiilor europene și de dezvoltarea a acestora;

Crearea unui regim multilateral de schimburi reciproce;

Liberalizarea acestor schimburi;

Reducerea contingentelor;

Coordonarea planurilor economice naționale;

Organizarea convertibilității monedelor;

Stabilirea prin Uniunea Europena de Plăți a sistemului compensațiilor multilaterale și de acordare a creditelor.

Beneficiile programelor naționale și ale Planului Marshall au permis Europei Occidentale să depășească nivelul mediu de dezvoltare de dinainte de război în 1949, ceea ce în fapt, înseamnă că reconstrucția era terminată.

Ajutorul american, prelungit până în anul 1951- începutul lui 1952, a permis consolidarea structurilor economice și a politicilor liberale promovate de guvernele occidentale.

CAPITOLUL 5. TRANSFORMAREA O.E.C.E. ÎN O.C.D.E.

5.1. Crearea Organizației Europeane de Cooperare Economică (O.E.C.E.)

Organizația Europeană de Cooperare Economică, creată în 16 aprilie 1948, cu ocazia Planului Marshall, a avut obiective majore :

Repartizarea ajutorului american de aproape 13 miliarde de dolari

Creșterea schimburilor comerciale, prin două mijloace – limitarea contingențărilor și amenajarea mijloacelor și modalităților de plată și a schimburilor între țările membre.

OECE a contribuit, în cursul ailor `50 la reducerea sensibilă a contingențărilor între statele membre și la elaborarea, prin intermediul Uniunii Europene de Plăți a mijloacelor și modalităților „ vizibile” de reglementare a schimburilor comerciale. În decembrie 1960 a fost semnată Convenția prin care se crea OCDE, Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică, intrată în vigoare în septembrie 1961. 18 țări europene din OECE au pornit la drum alături de SUA și Canada – semnatare ale Convenției din decembrie 1960; apoi Japonia ( aprilie 1964) , Finlanda (ianuarie 1969), Australia ( iunie 1971), Noua Zeelandă ( mai 1973).

În timp, în organizație au mai intrat țări precum : Chile, Cehia, Estonia, Ungaria, Israel, Coreea de Sud, Mexic, Polonia, Slovacia, Slovenia.

5.2. Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică ( O.C.D.E. )

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) reprezintă un for interguvernamental dedicat identificării, aplicării și evaluării politicilor publice dedicate dezvoltării economice sustenabile și stabilității sociale. OCDE asigură un cadru apolitic format din peste 250 de comitete și grupuri de lucru, propice dezbaterilor experților în diferite domenii (investiții, agricultură, anti-corupție, transporturi etc.) pentru soluționarea problemelor economice și sociale existente și potențiale.

În 2011, la aniversarea a 50 de ani de existență, OCDE a anunțat orientarea activității sale în patru direcții prioritare:

restabilirea încrederii în piață prin îmbunătățirea mecanismelor care o fac să funcționeze;

îmbunătățirea și consolidarea politicilor fiscale naționale;

promovarea inovației în economie;

valorificarea capitalului uman prin capacitarea forței de muncă.

Cei 34 de membri ai OCDE sunt state cu economii mature, deținând peste 70% din producția și comerțul globale și 90% din nivelul mondial al investițiilor străine directe.Caracterul apolitic al OCDE, expertiza în domenii variate, recunoscută la nivel mondial și includerea acesteia în sistemul de funcționare a economiei mondiale certifică valabilitatea și valoarea activității organizației, cu atât mai mult în actualul context marcat de instabilități și incertitudini la nivel global.

5.3. Prezentare generală

Gestionarea ajutorului a fost incredintt unei structuri unice : Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE). Aceasta devine prima organizație regională constituită la nivel european, deschizând drumul constituirii și altor forme de cooperare între statele de pe bătrânul continent.

De-abia ieșită din război, Europa decide astfel,în mod curajos,să-și clădească un viitor în care rivalitățile seculare dintre statele sale să nu se mai regăsească decât în manualele de istorie. Deși ditribuirea ajutorului Marshall s-a încheiat în 1952,activitatea organizației a continuat și după această dată, ea conrtibuind la refacerea economică a Europei Occidentale.

În 1961, OECE s-a transformat în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE). Dacă fosta OECE era europeană, actuala OCDE este internațională, cuprinzând pe lângă membrii europeni, și SUA, Canada, Japonia, Australia și Noua Zeelandă. După căderea Zidului Berlinului, în 1994 devin membre și alte state : Republica Ceha, Ungaria, Polonia, Slovacia, Mexic, Coreea de Sud .

Începând cu anul 1997 a fost declanșat un proces complex de restructurare OCDE, de reformare a întregii filosofii de funcționare și de poziționarea sa în raport cu celelalte organizații internaționale. În aceste condiții, cum procesul de reașezare nu a fost încă finalizat, persistând încă unele probleme sensibile, procesul de extinedere a OCDE a fost stopat, în anul 2000 având loc ultima admitere a unei țări în această organizație, respectiv a Slovaciei. În anul 2004 a avul loc la Paris Conferința ministerială a OCDE care a examinat concluziile Grupului informal OCDE privind strategia de restructurare și respectiv, procesul de extindere.

Până în prezent, 16 state din afara Organizație și-au exprimat interesul, sub o anumită formă, în vederea obținerii statutului de membre: Argentina, Bulgari, Chile, Croația, Cipru, Estonia, Israel, Letonia, Lituania, Malta, România, Federația Rusă, Slovenia, San Marino, Thailanda, Ucraina.

Decizia de aderare este însă o decizie politică, influențată în mare măsură de interesul uneia sau ltei țări membre OCDE față de țările candidate, în acest sens, sunt luate în considerare și:

-Echilibrul geografic, fără a afecta criteriile tehnice, economice și politice solicitte tuturor țărilor candidate ;

-Evitarea unie europenizări excesive, deși multe țări europene îndeplinesc un număr foarte mare de criterii cerute de Organizație ;

-Extinderea organizației la un număr rezonabil de membri care să nu transforme organizația într-o altă Organizație a Națiunilor Unite și să-i permită și functionabilitatea, având în vedere că deciziile se iau prin consens.

Scopul organizației îl constituie consolidarea economiilor statale membre, eficientizarea acestora, promovarea economiei de piață, dezvoltarea liberului schimb.OCDE își propune,de asemenea, să contribuie la creșterea economică atât în țările dezvoltate, cât și în cele în curs de dezvoltare. Organizația propune o viziune globală și coerentă a gestionarii economiei mondiale.

OCDE si-a definit obiectivele: să realizeze cea mai puternică expansiune posibilă a economiei și a ocupării forței de muncă și o îmbunătățire a nivelului de viață în țările membre,menținând stabilitatea funcțională și contribuind astfel la dezvoltarea economiei mondiale, să contribuie la expansiunea comerțului internațional pe o bază multilaterala și nediscriminatorie.

Activitatea sa, orientată pentru o mai bună perioadă de timp către economiile statale membre, a cunoscut în ultima vreme o deschidere extraordinară OCDE, lărgindu-și aria de observare și la țările europene aflate în tranziție la economie de piață și intensificându-și dialogul cu statele din Asia și America Latină.

Mai mult decât atât, conținutul analizei economice realizate de OCDE s-a îmbogățit prin studierea infracțiunilor dintre diferitele componente sau realități cu impact la nivel economic, cum ar fi politicile sociale sau mondializarea. Seriozitatea abordărilor și riguarea analizei au făcut ca OCDE să numere astăzi 30 de state membre ( a se vedea Anexa I), să întrețină relații de cooperare cu alte 20 de state, cu ONG-uri și sociatatea civilă.

Pentru a deveni membru al OCDE, un stat trebuie să fie atașat principiilor economiei de piață și democrației pluraliste. Domeniile de interes privilegiate de organizație sunt etrem de largi, cuprinzând întregul spectru economic și social.

În ceea ce privește metoda de lucru OCDE, aceasta cuprinde mai multe elemente : colectarea și analiza datelor în vederea unor discuții colevtive, examinările reciproce ale guvernelor, supravegherea multilaterală, presiunea exercitată de parteneri. Putem spune că instrumentul de lucru al organizației este persuasiunea, deoarece organizația încearcă să-și convingă membrii să dopte anumite politici și să-și sporească cooperarea (OCDE nu dispune de putere coercitivă). Organizația dezvolta o procedură specifică de examinare continuă a obiectivelor politice și economice ale statelor mmbre, procedură numită de confruntare.

Aceasta presupune următoarele : secretariatul și două state examinatoare propun un proiect de raport pe baza unor întrebări la care statul examinat a fost chemat să răspundă. În urma unei ședințe confidențiale la care participă toate statele membre, se adopta și apoi se publică varianta finală a raportului. Acesta prezintă o analiză a situației și adresează recomandări referitoare la politică ce trebuie urmată de respectivul stat.

Conectată la evoluția extrem de rapidă a mediului internațional, OCDE este preocupată și de analiza noilor tendințe, cum ar fi dezvoltarea durabilă, comerțul electronic, biotehnologia, securitatea alimentelor.

OCDE este la ora actuală un cadru important de elaborare și orientare a politicilor economice convergente sau, după cum se definește ea însăși, o organizație care, înainte de toate, oferă guvernelor un cadru pentru a examina, elabora și adoptă politicile economice și sociale. În cadrul acesteia, ele compara experiențe, se străduiesc să aducă răspunsuri la probleme comune și încearcă să coordoneze politici interne și internaționale care, în contextul actual de mondializare a economiilor, trebuie să formeze un ansamblu din ce în ce mai omogen. Limbile oficiale ale OCDE sunt engleză și franceză

SUA a declanșat un plan de ajutorare și reconstrucție europeană pentru marile probleme economice ale Europei, provocate de cel de-al doilea război mondial.SUA oferea Europei un ajutor financiar considerabil, cu condiția că statele europene să coopereze în acțiunea de refacere economică, scop în care trebuia să înființeze o organizație care să pună în aplicare planul oferit de americani. Planul american de refacere economică a Europei a fost prezentat, în anul 1947 de către Secretarul de stat american Marshall,de ceea a rămas cunoscut în istoria contemporană a Europei sub denumirea de Planul Marshall.

Unele state europene au răspuns pozitiv inițiativei americane. Franța și Marea Britanie au convocat o conferință la Paris, la care au invitat toate statele europene. URSS a refuzat invitația și a obligat și celelalte state din leagănul comunist să nu participe la conferință.In cele din urmă numai statele occidentate au acceptat Planul Marshall și la 16 aprilie 1948, s-a adoptat o convenție prin care s-a înființat Organizația Europeană de Cooperare Economică (OECE ) cu sediul la Paris. OECE avea ca obiectiv punerea în aplicare a Planului Marshall, liberalizarea comerțului și convertibilitatea monedelor europene. OECE a înregistrat progrese remarcabile în următorii ani pentru cele 18 țări membre.

În anul 1960 are loc o schimbare majoră, practic o transformare a organizației dintr-una regionla, într-o organizație cu vocație de universalitate. OECE se transformă în Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) căreia i s-a alăturat Canada și SUA ,pentru că, după un an alte state extraeuropene să devină membre ale acesteia :Japonia, Noua Zeelandă și Mexic.

În prezent, OCDE are 30 de state membre, ceea ce înseamnă ce este departe de a fi dobândit un caracter universal, dar este de remarcat că reunește state care contribuie cu 60 % la producția mondială.

Obiectivele noii organizații urmăresc :

– realizarea celei mai mari creșteri economice posibile ;

– stabilitatea și dezvoltarea economică mondială;

– un nivel de viața cât mai ridicat.

Organele OCDE sunt:

1. Consiliul Ministerial, ca organ principal, la nivel de miniștri reprezentanți ai statelor membre, care se întrunesc o dată pe an, sau la nivel de ambasadori, care se întâlnesc bilunar;

2. Comitetul, ca organ executiv, alcătuit din 14 membrii desemnați de Consiliul Ministerial;

3. Comitete speciale și grupuri de lucru ;

4. Secretriatul, alcătuit din experți și condus de Secretarul General, cu rolul principal de pregătire a lucrărilor organizației.

În starnsa legătura cu activitatea OCDE s-au creat și organisme specializate, pe diferite domenii. De exemplu, în domeniul energiei, Consiliul Ministerial a creat două agenții:

– Agenția OCDE pentru Energia Nucleară (NEA), în anul 1958, cu sediul la La Seine, Saint Germain, Franța pentru promovarea folosirii energiei nucleare în scopuri pașnice ;

-Agentia Internațională pentru Energie (IEA), în anul 1974, cu sediul la Paris, pentru dezvoltarea cooperării în domeniul energiei convenționale.

În prezent O.C.D.E. activează în scopul concertării politicilor economice din statele membre, reuniuni ministeriale anuale, și a monitorizării evoluției inregistate de economiile în cauză.

5.4. Evolutie O.C.D.E.

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.) reprezintă un forum internațional de dezbatere prin intermediul căruia 30 de guverne cooperează pentru identificarea celor mai adecvate soluții la provocările economice și sociale ale globalizării.

Obiectivul central al O.C.D.E. îl constituie dezvoltarea economică, consolidarea sistemelor de piață și extinderea comerțului liber. O.C.D.E. a fost fondat în 1961, de 20 de state, cărora începând din 1964 li s-au alăturat alți 10 parteneri, dintre care ultimul îl reprezintă Republica Slovacă, admisă în anul 2000.

Mai exact, O.C.D.E. a fost creată pe structura Organizației pentru Cooperare Economică Europeană (O.C.E.E.), care data din anul 1947 și avea rolul de a administra ajutorul american și canadian în cadrul Planului Marshall pentru reconstrucția Europei după Cel de al Doilea Război Mondial.

Țările membre O.C.D.E. sunt: Australia, Austria, Belgia, Canada, Republica Cehă, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Coreea, Luxemburg, Mexic, Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Polonia, Portugalia, Republica Slovacă, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii.

În prezent, statele membre OCDE dețin peste 70% din producția și comerțul mondial cu bunuri și servicii și peste 90% din volumul investițiilor străine directe la nivel mondial. Sediul O.C.D.E. este la Paris iar ugetul pe anul 2007 este de 340 milioane €.

Structura organizatorică OCDE cuprinde :

• Consiliul O.C.D.E. ca organism O.C.D.E. de coordonare, constituit din reprezentanții țărilor membre și ai Comisiei Europene, al cărui rol este de a imprima direcțiile strategice de acțiune.

• Secretariatul O.C.D.E. care elaborează analize și propuneri.

• Comitetele O.C.D.E. dedicate dezbaterilor. Discuțiile din cadrul comitetelor O.C.D.E. stau uneori la baza negocierilor prin care țările O.C.D.E. stabilesc regulile cooperării internaționale. Secretarul General O.C.D.E. este Angel Gurria.

Misiunea O.C.D.E. este definită în articolul 1 al Convenției O.C.D.E. și constă în:

• Sprijinirea creșterii economice;

• Stimularea ocupării;

• Creșterea standardelor de viață;

• Menținerea stabilității financiare;

• Asistarea dezvoltării economice în alte țări;

• Contribuția la creșterea comerțului mondial;

Instrumentele de lucru ale O.C.D.E. sunt rezoluțiile, declarațiile, recomandările și codurile de conduită. De peste 40 de ani, O.C.D.E. reprezintă una dintre cele mai importante surse de date statistice și socio-economice. Simultan cu acțiunea de colectare a datelor, O.C.D.E. monitorizează evoluțiile în dinamică și face prognoze în domenii precum comerț, mediu, agricultură, tehnologie, fiscalitate etc.

De asemenea, O.C.D.E. este unul din cei mai mari editori mondiali în domeniul economiei și politicii publice. O prioritate actuală O.C.D.E. o reprezintă procesul de extindere a organizației, conform strategiei aprobate în anul 2004 ”Strategia pentru Extindere și Colaborare cu Statele Nemembre OCDE”, cunoscută sub denumirea de Raportul Noboru. În mai 2007, țările membre O.C.D.E. au invitat la discuții pentru obținerea calității de membru al Organizației, următoarele țări: Chile, Estonia, Israel, Rusia și Slovenia, având în vedere totodată pentru o etapă ulterioară țări precum Brazilia, China, India, Indonesia și Africa de Sud.

Obținerea calității de țară membră O.C.D.E. nu reprezintă un demers automat accesibil țărilor candidate, țările membre O.C.D.E. decizând în cadrul Consiliului dacă o țară va fi invitată în cadrul Organizației și în ce condiții. În afara celor 30 de țări membre O.C.D.E. această organizație a stabilit relații de schimb de expertiză și opinii cu peste 100 de alte țări și economii, precum și relații de cooperare cu peste 70 dintre acestea. Relațiile O.C.D.E. cu țări nemembre ale Organizației sunt în responsabilitatea Centrului pentru Cooperare cu Țări Nemembre OCDE.

Inițiativele regionale includ Europa, Caucaz și Asia Centrală, Asia, America Latină, Orientul Mijlociu și Africa de Nord, precum și Africa de Vest. Sprijinul acordat economiilor în curs de tranziție din Europa Centrală și de Est beneficiază de programul special „Sprijin pentru Îmbunătățirea Guvernării și Administrării” (SIGMA), derulat în colaborare cu Uniunea Europeană.

OCDE a dezvoltat de asemenea relații strânse cu societatea civilă prin intermediul Comitetului Consultativ de Afaceri și Industrii al OCDE (BIAC) și al Comitetului Consultativ al Sindicatelor al OCDE (TUAC).

OCDE are relații oficiale și cu alte Organizații și Organisme Internaționale, precum: Organizația Internațională a Muncii, Organizația pentru Alimente și Agricultură, Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Agenția Internațională a Energiei Atomice și alte organisme ale Națiunilor Unite.

5.5. Structura O.C.D.E.

Structura OCDE este dublă, ea cuprinde organe deliberative și organe administrative.

Organul central al organizației este Consiliul, format din reprezentanți ai statelor membre ( unul pentru fiecare stat membru ) și un reprezentant al Comisiei Uniunii Europene. Misiunea sa este de a orienta activitatea comitetelor, de a adapta decizii și recomandări, precum și bugetul anual.

Deciziile se iau prin acordul participanților.Deciziile „leaga” statele membre, asemenea oricărui tratat internațional, în timp ce recomandările nu au forța juridică, dar statele trebuie să țină cont de ele. Dacă un membru se abține de la adoptarea unei decizii sau rezoluții,aceasta se aplică doar membrilor care au fost de acord.

Consiliul se reunește periodic, la nivel de ambasadori acreditați pe lângă OCDE, în vederea trasării liniilor generale de activitate și, o dată pe an, la nivel de miniștri. Aceștia abordează problemele importante ale momentului și fixează prioritățile organizației pentru anul următor.

Comitetele constituie cadrul de întâlnire, dezbatere și schimb de informații între statele membre. Ele sunt formate din reprezentanți ai statelor membre provenind fie din administrațiile naționale, fie din delegațiile permanente pe lângă OCDE. Există de asemenea, comitete specializate care dezbat și examinează progresele realizate în domenii cum sunt: politica economică, comerțul internațional, știința și tehnologie, ajutorul pentru dezvoltare, piețele financiare. OCDE număra aproximativ 200 de comitete, grupuri de lucru și subgrupuri tehnice.

Secretariatul OCDE completează, prin activitatea desfășurată de agenții săi ( aproximativ 2300) munca desfășurată de comitete. Secretariatul este condus de un secretar general, asistat de patru secretari generali adjuncți. Secretarul general al OCDE are o structură ce cuprinde 14 secțiuni ( a se vedea anexa II), fiecare orientată către analiza unei probleme specifice.

În cadrul OCDE există și organe semiautonome, cum ar fi Agenția OCDE pentru energia nucleară, Centrul pentru dezvoltare, Centrul pentru cercetare și inovare în învățământ, Conferința europeană a miniștrilor transporturilor și Agenția internațională a energiei.

În noiembrie 2003, OCDE, a dat publicității analiza sa privind perspecitvele economice pentru 2004-2005.Constatându-se o revigorare economică în Asia, America de Nord, Marea Britanie, precum și în Europa continentala, OCDE identifica în același timp „zonele de umbr”`in planul dezvoltării economice.

Dacă OCDE prevedea un scenariu economic mai degrabă optimist, presupunând o creștere susținută în SUA și o relansare economică în Europa și Japonia „ într-un context cu slabe tensiuni inflaționiste și un recul gradual al Șomajului”, cu „ un mediu monetar durabil adaptat, însoțit de rate moderate ale dobânzii pe termenlung”, acesta este în parte relativizat de câteva probleme semnificative ( cum ar fi datoriile mrai ale inteprinderilor, descurajând investițiile, dezechilibrele balanțelor curente, amploarea deficitelor publice și externe ale SUA etc.).

Soluțiile avansate vizează „ stabilizarea și revitalizarea cadrului bugetar pe termen lung, reforma instituțiilor bugetare în vederea prevenirii întoarcerii la politicile prociclice și progresul către o mai mare eficientă a cheltuielilor publice, într-un context în care cereirile în domeniul cheltuielilor sunt tot mai presante” ).

OCDE trebuie, potrivit proprilor afirmații, să fie capabil să ofere soluții statelor în momentul confruntării cu șocuri economice defavorabile și să cintribuie la depășirea ingabilitatilor de performanță economică la sânul statelor membre (Anexa I).

5.6. Organizarea Secretariatului O.C.D.E.

-Departamentul de afaceri economice

-Directia de statistică

-Directia de cooperare pantru dezvoltare

-Serviciul de gestiune publică

-Directia pentru schimburi

-Directia pentru afaceri financiare, fiscale și inteprinderi

-Directia pentru știința, tehnologie și industrie

-Directia pentru educație, ocuparea forței de muncă și afaceri

-Directia pentru alimentație, agricultură și pescuit

-Serviciul dezvoltării teritoriale

-Directia pentru relații externe și comunicare

-Directia executivă

-Centrul pentru cooperarea cu statele nemembre

CAPITOLUL 6. ROMÂNIA SI O.C.D.E.

6.1. Candidatura României la O.C.D.E.

Aderarea României la OCDE este un obiectiv strategic al politicii externe române, inclus în programul de guvernare 2013-2016. România a reiterat, în 2012, intenția de aderare la organizație prin scrisoarea premierului român, Victor-Viorel Ponta, adresată secretarului general al OCDE, Angel Gurria.

Aderarea României la OCDE depinde de mai mulți factori: Procesul de extindere a organizației. În prezent, OCDE se află într-un proces de reformă internă de simplificare a procedurilor de decizie între membrii săi și de revizuire a rolului său global în promovarea dezvoltării sustenabile în actualul context de instabilitate economică. Această reformă internă ar putea include pe termen scurt și organizarea unui nou proces de extindere.

Îndeplinirea criteriilor de aderare de către candidați: existența unei economii de piață și a unei democrații funcționale;dimensiunea și importanța economică a statului candidat;principiul beneficiului reciproc pentru OCDE și statul candidat, beneficiu rezultat din aderarea acestuia la organizație; considerații globale, referitoare la asigurarea echilibrului geografic între membrii organizației.

Consensul politic al membrilor OCDE pe marginea candidaturii române (susținerea politică a tuturor membrilor organizației pentru aderarea României).În virtutea statutului de membru al Uniunii Europene, România îndeplinește criteriile de aderare la OCDE, dat fiind că acquis-ul comunitar, aplicat de statul român, este inspirat din recomandările acestei organizații.

În prezent, România se bucură de o apreciere generală favorabilă din partea OCDE, grație în special poziției relevante deținute de țara noastră în plan regional, implicării ei constructive în activitatea organizației și potențialului său de dezvoltare economică. România ar putea fi admisă într-un orizont de timp mediu.

6.2. Demersurile întreprinse în vederea aderării la O.C.D.E.

Demersurile privind aderarea României la O.C.D.E. se realizează în baza unui plan de acțiuni aprobat de ministrul afacerilor externe, pornind de la reperele generale strategice în acest sens, aprobate de Președintele țării. Aceste demersuri angrenează atât actori instituționali (MAE și alte instituții care reprezintă statul român în structurile organizației), cât și reprezentanți ai societății civile (mediul academic și de afaceri român și străin cu activități în România, mass media etc.).

Demersurile se axează pe două dimensiuni:

Promovare externă: Promovarea candidaturii României în cadrul OCDE și în plan bilateral cu statele membre ale organizației prin derularea unor campanii de lobby, consolidarea participării experților români la structurile OCDE, popularizarea inițiativelor acestora în relațiile cu partenerii străini etc.;

Promovare internă: Atragerea sprijinului intern pentru eforturile de aderare a României la OCDE, îmbunătățirea coordonării instituționale pentru îndeplinirea obiectivului de aderare etc..

6.3. Principalele beneficii ale României ca urmare a aderării la O.C.D.E.

Beneficiul apartenenței României la clubul restrâns al economiilor dezvoltate și recunoașterea implicită, la nivel global, a statutului său de economie de piață funcțională și democrație consolidată, cu impact asupra ratingului de țară și atragerii investițiilor străine;

Beneficiul exemplului. Imaginea favorabilă a României atât față de marile economii ale lumii (SUA, China, Japonia etc.), cât și față de statele din regiune cu aspirații europene (Republica Moldova, Macedonia, Albania, Serbia etc.);

Beneficiul expertizei. Accesul la informațiile necesare în domeniile prioritare pentru România (cadrul de guvernare, reforma legislativă, anti-corupția, politica fiscală, infrastructura de transport, agricultură, educația etc.);

Beneficiul accesului României la instrumentele și centrele de decizie economică ale OCDE și posibilitatea de a contribui la guvernanta economică globală;

Beneficiul asistenței în materie de politici publice din partea membrilor OCDE prin realizarea periodică de evaluări ale politicilor României în domenii specifice (peer review) și emiterea recomandărilor privind îmbunătățirea acestora.

6.4. Relatia romaniei cu O.C.D.E.

Pe data de 28 aprilie 2004 Guvernul României a transmis oficial candidatura României de aderare la OCDE, ca urmare a progreselor realizate în racordarea României la activitatea acestei organizații. Ulterior depunerii candidaturii României s-a înregistrat o intensificare a colaborării României cu OCDE, precum și a demersului de asimilare a întregului acquis OCDE.

Unul din principalele puncte de reper ale politicii externe ale României îl constituie demersul de dezvoltare și intensificare a relațiilor cu OCDE pentru realizarea admiterii României în structurile de lucru OCDE, acest obiectiv fiind inclus în Programul de Guvernare 2005-2008.

România a semnat cu OCDE un număr de trei Acorduri cadru:

– Declarația privind cooperarea în domeniul dezvoltării durabile industriale

– Declarația privind cooperarea în domeniul luptei împotriva corupției

– Declarația privind înființarea Centrului Român de Informare și Documentare OCDE la București. În mai 2005 a fost inaugurat oficial Centrul Român de Informare și Documentare OCDE (CRID) din cadrul Institutului de Economie Națională al Academiei Române, fiind completat cu un punct de informare și documentare OCDE, care funcționează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

Centrul CRID își propune să asigure accesul la documentele și publicațiile elaborate de OCDE și să devină principala interfață între experții români și OCDE.

România participă în următoarele structuri de lucru ale OCDE:

A: ÎN CALITATE DE MEMBRU:

– Centrul de Dezvoltare DEV/OCDE, din 30 martie 2004. Centrul de Dezvoltare (DEV) beneficiază de principiul autonomiei de selecție a programelor pe care le derulează, obiectivul său principal fiind colaborarea cu parteneri nemembri OCDE pentru susținerea politicilor din domeniul dezvoltării. Începând cu 2007, România contribuie financiar la proiectul DEV al Raportului economic pentru regiunile Marea Neagră și Asia Centrală (BSECAO), ca parte a Programului de Lucru DEV/OCDE pentru perioada 2007-2008.

Acest raport, care urmează a fi lansat în anul 2008,urmărește monitorizarea sistematică, precum și evaluarea performanței economice și a politicilor corelate acesteia din regiunile Marea Neagră și Asia Centrală, furnizând analize comparative între țări în scopul facilitării diseminării informațiilor și a dialogului dintre factorii de decizie.

-Programul de Dezvoltare Economică Locală (LEED) al OCDE. La Consiliul OCDE din 16 decembrie 2004, România a fost admisă ca membru cu drepturi depline în cadrul Programului LEED. Acest program a fost creat în anul 1982, la inițiativa Franței și Italiei, pentru dezvoltarea și stimularea forței de muncă la nivel local.

În prezent, din structura sa de lucru fac parte 28 de țări membre din Europa și din afara acesteia, la care se adaugă Comisia Europeană, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (Inițiativa Central-Europeană) și Banca de Dezvoltare Inter-Americană. Din 1994, programul LEED face parte din Serviciul de Dezvoltare Teritorială OCDE, constituind totodată un pilon important al Centrului pentru Antreprenoriat, IMM-uri și Dezvoltare Locală, lansat de OCDE în anul 2004 și din care România face parte din anul 2005.

Misiunea programului LEED consistă în îmbunătățirea calității politicii publice din domeniul economic, social și al pieței forței de muncă la nivel local. Datorită demersurilor României pe lângă conducerea Programului LEED, precum și a implicării în susținerea locală a proiectelor acestuia, Centrul LEED pentru Dezvoltare Locală de la Trento, unul dintre cele două centre regionale LEED, creat în 2003 și dedicat coordonării zonei Europei Centrale și de Sud-Est, a selectat România că țară din Europa de Sud – Est pentru participarea în anul 2005 la Studiul LEED privind Politicile de Integrare a Forței de Muncă și Dezvoltare Economică -derulat în parteneriat cu Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei și la Studiul privind Antreprenoriatul feminin în România – derulat în parteneriat cu Agenția Națională pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii și Cooperație.

De asemenea, în vederea consolidării cooperării în cadrul LEED/OCDE, România, prin intermediul Ministerului Muncii, Familiei și Egalității de Șanse și a Ministerului pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, Comerț, Turism și Profesii Liberale, a organizat în iunie 2007 reuniunea Comitetului Director al Programului LEED, precum și Conferința Internațională cu tema "Întreprinderi sociale". Scopul Conferinței a fost de a informa asupra avantajelor pe care le oferă acest tip de activitate pentru finanțare.

Antreprenoriatul social aplică principiile de business pentru rezolvarea unor probleme sociale, creând o structură de dezvoltare și nu o dependență imediată. Întreprinderile sociale creează locuri de muncă, în general, pentru persoane cu venituri mici sau aflate în dificultate.

-Comitetul Oțelului, din 27 octombrie 2005.

– Declarația pentru Investiții Internaționale și Companii multinaționale (DCIIM) din cadrul Comitetului pentru Investiții, aderarea având loc în aprilie 2005.

Declarația reprezintă unul din codurile strategice de liberalizare urmărite de organizațieca etapă obligatoriu de parcurs pentru examinarea oricărei țări candidate, viitoare membră a OCDE. În mai 2005, s-a deschis oficial Punctul Național de Contact, în cadrul Agenției Române pentru Investiții Străine, organism înființat în vederea aplicării Ghidului OCDE pentru Întreprinderi Multinaționale, în conformitate cu statutul României de țară aderantă la Declarație.

B: CU STATUT DE OBSERVATOR

-Grupul de lucru al Comitetului pentru Construcții Navale.

-Comitetul pentru Dreptul Nuclear din cadrul Agenției pentru Energia Nucleară.

– Schema II a Comitetului pentru Agricultură (Sistemele OCDE de certificare a semințelor furajere, a cerealelor, a sfeclei de zahăr, a semințelor de legume șiRegimul OCDE de aplicare a normelor internaționale pentru legume și fructe).

-Comitetul Transporturilor Maritime.

– Comitetul pentru Concurență. Statutul, dobândit în 2005, este acordat pentru o perioadă de doi ani, până la sfârșitul anului 2007.

– Comitetul Turismului.

– Grupul de Lucru pentru Întreprinderi Mici și Mijlocii, statutul de observator al României fiind obținut în 2007.

6.5. Colaborarea României cu OCDE

România a stabilit,la începutul anilor `90, o bună colaborare cu OCDE, pe multiple planuri. În anul 2001, România și-a conturat strategia de etapa în vederea inițierii procesului de reconsolidare a relațiilor cu OCDE, în perspectiva obținerii statutului de țară membră a Organizației. În 2003, a fost semnată, spre exemplu, Declarația comună de colaborare în domeniul industriei între OCDE și România, care reafirma continuarea cooperării în siderurgie construcții navale, IMM etc.

România a fost invitată în 2004 să adere la Declarația OCDE privind Investițiile Străine și Campaniile Multinaționale și, ulterior, în urma unui raport de examinare a politicii României în domeniul investițiilor străine, să fie acceptată ca observator în cadrul Comitetului pentru Investiții Străine și Campaniile Multinaționale (CIME). Aceasta invitație oficială este extrem de importanta prin faptul că Declarația OCDE reprezintă unul dintre codurile strategice de liberalizare urmărite de Organizație ca etapa obligatoriu de parcurs pentru examinarea oricărei țări candidate, viitoare membră a OCDE.

România a aderat la 29 martie 2004 la Centrul de Dezvoltare OCDE ca membru cu drepturi depline, fiindu-i acordat și un loc în Consiliul Director.A fost relansat dialogul cu OCDE pe domeniile unde acesta fusese temporizat, respectiv protecția mediului și rolul dezvoltării durabile, agricultura, lupta împotriva corupției, proiect – pilot pentru România privind lupta împotriva corupției (Declarația Comună dintre OCDE și România, din 17 martie 2003, Document unic în relația OCDE și țările membre OCDE).

România face demersuri constante pentru deschiderea a noi capitole de cooperare cu OCDE, care să conducă la obținerea statutului de partener-stat asociat și, în perspectiva, de viitor stat membru al acestei organizații. Pentru aceasta însă, OCDE trebuie să aibă garanția că România, ca de altfel orice țară candidata, este pregătită să-și asume responsabilitățile care decurg din calitatea de membru OCDE, respectiv:

-conformitatea cu acquis-ul OCDE și cu valorile și mecanismele existente în țările membre-economie de piață funcțională, pluralism democratic și respectarea drepturilor omului;

-capacitatea de a-și asuma contribuțiile financiare ;

-vointa și abilitatea de a adopta principiile Organizației ;

-obligatiile legale și politice care decurg din Convenția prinvind crearea OCDE.

Cum obiectivul principal al raporturilor dintre România și OCDE îl reprezintă, în final, aderarea țării noastre la această organizație, pentru o mai bună cunoaștere a activității acesteia, precum și pentru consolidarea legăturilor existente prin Hotărârea Guvernulul nr. 1607/2004 au fost înființate Centrul roman de informare și documentare în domeniul de activitate al OCDE și Punctul de informare și documentare OCDE la București.

Centrul roman de informare și documentare în domeniul de activitate al OCDE are sediul în municipiul București, în cadrul Institutului de Economie Națională al Academiei Romane, iar punctul de informare și documentare OCDE funcționează în cadrul Ministerului A facerilor Externe.

6.6. Relația României cu O.C.D.E.

Deși nu este membru al organizației în ansamblu, statul român se poate implica prin experții săi guvernamentali în acțiunile unor structuri de lucru ale OCDE. România este reprezentată la reuniunile a 19 structuri de lucru ale OCDE. La reuniunile acestor structuri participă experți din aproximativ 14 ministere și agenții guvernamentale. Ministerul Afacerilor Externe are rol coordonator al relației României cu OCDE.

Activitatea în cadrul structurilor OCDE permite experților români să participe la schimbul de idei pe domenii de interes pentru statul român (investiții, educație, agricultură, anti-corupție etc.), să contribuie la dezvoltarea politicilor publice în aceste sectoare și să evalueze rezultatele aplicării acestor politici în România și în alte state. Recomandările rezultate în urma evaluărilor și împărtășirea bunelor practici identificate contribuie la îmbogățirea expertizei specialiștilor români în elaborarea și aplicarea politicilor publice.

În paralel, România desfășoară o serie de proiecte în parteneriat cu OCDE, precum:

Derularea programelor de asistență pentru dezvoltare cu precădere în statele din regiuni cu importanță strategică (zona Mării Negre, Caucaz, Asia Centrală, Balcanii de Vest, Africa de Nord) și finanțarea unor studii privind evoluțiile economiilor acestor țări;

Participarea la programul „Investment Compact for South East Europe” (IC/SEEIC). În 2008, România a devenit primul stat donator din regiune la IC;

Inaugurarea, în 2005, a Centrului Român de Informare și Documentare al OCDE, unica instituție de acest tip gestionată de un stat din Europa de Sud-Est, nemembru al organizației etc.

CONCLUZII

Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), care numără în prezent 34 de țări, a dat publicității, la 29 mai 2013, cel de-al 93-lea Raport conjunctural semestrial de la înființarea acesteia (1961), respectiv „OECD – Economic Outlook”.

Potrivit aprecierilor Secretarului general adjunct și Economist șef al Organizației, Pier Carlo PADOAN, expuse în editorialul ce precede acest Raport, creșterea economică pe ansamblul zonei OCDE s-a încetinit din nou în 2012, ca și în 2011, după relativa redresare înregistrată în 2010.

În 2013 se prognozează o relativă stagnare a ritmului de creștere a PIB la nivelul anului 2012, urmând că abia în 2014 să aibă loc o relansare a creșterii economice, fără însă să se atingă nivelul din 2010.

Evoluția conjuncturii economice în 2012

Ritmul de creștere economică pe ansamblul celor 34 de țări membre OCDE s-a situat la 1,4% în 2012 față de 1,8% ritm înregistrat în 2011 (de menționat că, în 2010, ritmul real al P.I.B. pe ansamblul OCDE s-a situat la 3,1%, după ce acesta a scăzut, în mod absolut, cu 3,8%, în 2009), vezi și tabelul 1.

În opinia experților OCDE, această nouă încetinire a ritmului de creștere a P.I.B. în 2012, pe ansamblul celor 34 de țări membre, se datorează, în principal, recesiunii instalate în Uniunea Europeană și Zona euro, pe fondul nesoluționării crizei datoriilor suverane, ba chiar a extinderii acesteia către alte țări (Cipru, Slovenia, Belgia, Olanda). În paralel, exceptând SUA și Japonia, Australia și Noua Zeelandă, s-au înregistrat scăderi relative de ritm în toate celelalte țări OCDE, exemplul cel mai semnificativ fiind Turcia (de la 8,8% în 2011 la numai 2,2% în 2012), vezi și tabelul 2.

La această încetinire a mai contribuit și reducerea de ritm mai puternică, decât se anticipase, a volumului comerțului internațional de la 6,1% în 2011 la numai 2,7% în 2012.

Concluzia principală a lui P.C. Padoan, inclusă în Editorial, este aceea că, pe ansamblul OCDE, dar și în plan global, condițiile economice și financiare s-au „deteriorat semnificativ” de la publicarea Raportului semestrial din noiembrie 2012, măsurile de consolidare fiscală și prudența băncilor în a acorda credite au redus cererea internă, respectiv investițiile și consumul, determinând o creștere însemnată a șomajului.

Reducerea cea mai puternică a ritmului creșterii economice în 2012, s-a produs în Zona euro. Astfel, ritmul de creștere a P.I.B. al acesteia în 2012 apreciat, în prezent, la -0,5% față de -0,1% cât se prevăzuse în Raportul din noiembrie 2012 (de menționat că și pentru 2011 acest ritm a fost revizuit în scădere de experții OCDE, de la 2,1% la numai 1,5%). În context, se menționează faptul că, recesiunea economică ce s-a instalat în Zona euro în 2012 s-ar putea amplifica în 2013, dacă nu se vor adopta soluții imediate de ieșire din criza datoriilor suverane a multor țări membre, efectul de „contagiune” fiind extrem de primejdios.

Dintre principalele țări membre OCDE, SUA și Japonia au înregistrat ritmuri mai mari de creștere economică în 2012 față de 2011, fără însă să atingă nivelurile din 2010. Un caz aparte îl reprezintă Japonia, care după reintrarea în recesiune în 2011 (după cea din 2009), a înregistrat o creștere economică pozitivă în 2012, de 2,0% (-0,7% în 2011).

În contextul acestei evoluții a activității productive, situația șomajului pe ansamblul OCDE s-a înrăutățit în 2012 față de 2011, crearea de noi locuri de muncă trenând. Cel mai ridicat nivel al șomajului în 2012 s-a înregistrat în Zona euro, nivelul ratei acestuia majorându-se la 11,2%, de la 10,0% în 2011. Pe ansamblul OCDE, rata șomajului s-a majorat la 8,0% în 2012, de la 7,9% în 2011. Rata înaltă istorică a șomajului a rămas una dintre cele mai presante „moșteniri” ale crizei. Această evoluție ar trebui să determine, în opinia experților OCDE, țările să-și îmbunătățească politicile privind ocuparea forței de muncă, stimulând crearea de locuri de muncă, în special în rândul tinerilor.

În Raportul menționat, experții OCDE, apreciază că rata inflației s-a redus la nivelul de 2,1%, de la 2,5% în 2011, ca urmare a menținerii unor prețuri relativ stabile la materii prime și energie, dar și a scăderii, fața de 2011, a prețurilor de import.

În ceea ce privește evoluția situației bugetare în țările membre OCDE se apreciază că aceasta s-a îmbunătățit în 2012, deficitele majore, înregistrate în anii precedenți, au înregistrat scăderi față de 2011. Experții OCDE apreciază acum, că deficitul bugetar în 2012 pe ansamblul celor 34 de țări membre este de 5,7% din PIB, ușor în reducere și față de nivelul de 6,3% din PIB în 2011, dovadă că procesele de asanare bugetară au continuat în forță în cursul anului 2012.

În ceea ce privește situația balanței de plăți curente, ultimul Raport al OCDE la care ne referim relevă, pe ansamblul celor 34 de țări membre, menținerea relativ constantă a nivelului deficitului în 2012 față de 2011. Astfel, ca procente din P.I.B., acest deficit s-a situat la 0,5% din PIB în 2012 (0,7% din PIB în 2011 și 0,6% din PIB în 2010). Pe ansamblul celor 17 țări membre ale Zonei Euro situația balanței de plăți curente a fost mai bună, experții OCDE apreciind un excedent de 1,9% din P.I.B. în 2012, după un surplus de 0,5% din P.I.B. în 2011 și a 2% din PIB în 2010.

Pe țări, situația rămâne și în 2012 puternic contrastantă, „alimentând” presiunile protecționiste și divergențele de poziții în cadrul negocierilor Rundei Doha. Astfel, deficitul balanței de plăți curente a SUA s-a situat la 3,0% din P.I.B. în 2012, în timp ce excedentul Japoniei a atins 1,0% din P.I.B. iar cel al Germaniei a fost de 4,3% din PIB. Pentru comparație, principala țară nemembră OCDE – China – a înregistrat un excedent al balanței de plăți curente de 2,4% din PIB în 2012 (1,9% din PIB în 2011).

Perspective 2013-2014

Analiștii OCDE apreciază, în Raportul conjunctural semestrial publicat recent, că pe ansamblul celor 34 de țări membre ritmul creșterii economice în 2013 se va menține scăzut, chiar în reducere ușoară față de 2012 (1,2% față de 1,4%), o relansare moderată urmând să aibă loc în 2014 (ritm prognozat la 2,3%).

De altfel, experții OCDE prognozează o cvasi-stagnare a ritmului de creștere a economiei mondiale în 2013 față de 2012 (3,1% față de 3,0%) și o relansare ușoară a acestui ritm, la 4,0% în 2014, fără însă să se atingă nivelul de „vârf” din 2010 (5,0%).

Ca și în 2012, cea care trage în „jos” ritmul creșterii economice pe ansamblul OCDE în 2013 este tot Zona euro, autorii Raportului prognozând continuarea fazei de recesiune, cu o scădere absolută a PIB chiar mai mare decât în 2012, respectiv 0,6%. SUA și Japonia, vor continua să înregistreze ritmuri pozitive de creștere economică în 2013, deși în ușoară reducere față de 2012, trăgând în „sus” media OCDE.

Anul 2014 dă semnalul relansării creșterii economice în Zona OCDE, ritmul prognozat fiind de 2,3%, aproape dublu față de cel estimat pentru 2013.

În opinia economistului șef al OCDE, P.C. Padoan, există „multiple căi de relansare” și mai multe „viteze”, care diferă în funcție de amploarea măsurilor naționale de stimulare a activității productive și investiționale, dar și de modul de evitare și depășire a riscurilor ce se pot ivi în calea acestei relansări.

În opinia experților OCDE, deocamdată, semnele acestei relansări sunt cel mai vizibile în SUA, unde ritmul creșterii economice este prognozat să atingă 2,8% în 2014. O combinație între restabilirea încrederii în sistemul financiar-bancar și o „renaștere” a încrederii în consum și investiții constituie forța motrice a accelerării creșterii economice.

În Japonia, datoria publică înaltă, slăbirea potențialului de creștere și persistența deflației în 2013 par a fi surmontate de mix-ul recent de politici economice implementate, care include o politică monetară „agresivă” și o promițătoare consolidare fiscală, în contextul aplicării cu succes a reformelor structurale adoptate, apreciază aceeași experți OCDE.

În Zona euro, creșterea șomajului, previzibilă mai ales în 2013 (o rată de 12,1% față de 11,2% în 2012), determină presiuni majore în sensul schimbării de orientare a politicilor economice în direcția relansării activității productive și investiționale. Analiștii OCDE consideră în actualul Raport, că perspectivele de creștere sunt negative și în 2013 (-0,6% ritm al PIB pe ansamblul celor 17 țări membre), în condițiile interacțiunii a mai mulți factori: slabă capitalizare a băncilor, datoria publică înaltă și posibilitățile reduse de finanțare a acesteia, precum și menținerea unei cereri externe reduse (volumul comerțului internațional este prognozat să crească doar cu 3,6% în 2013). „Locomotiva germană” gâfâie și în acest an, cu un ritm de creștere a PIB de numai 0,4%, trăgând după ea o serie de „vagoane stricate”: Franța (-0,3), Italia (-1,8%), Spania (-1,7%), Grecia (-4,8%), Portugalia (-2,7%) și Olanda (-0,9%).

Experții OCDE întrevăd o ieșire din recesiune a Zonei euro abia în 2014, dar „timidă” (ritm de creștere a PIB de 1,1%), pe fondul unei relansări previzibile a economiei Germaniei (ritm de creștere prognozat la 1,9%).

În concluzie, se apreciază că, pe ansamblul OCDE, ritmul creșterii economice se va accelera în 2014, dar există în continuare riscuri interne și externe care pot stopa această relansare. Unul din aceste riscuri, des invocat de analiștii OCDE, îl constituie dezechilibrele de cont curent, care se vor amplifica în 2014 și care pot determina aplicarea unor noi măsuri protecționiste și a unor politici monetare neortodoxe, cu efecte deosebit de negative pe planul comerțului internațional.

Pentru 2014, prognozele OCDE relevă înregistrarea unui deficit de cont curent al SUA de 557 miliarde dolari (496 miliarde în 2013) și excedente ale aceleiași balanțe de 94 miliarde dolari în cazul Japoniei (51 miliarde în 2013) și de 361 miliarde dolari pe ansamblul Zonei euro (310 miliarde în 2013).

În preambulul Raportului actual, economistul șef al OCDE, P.C. Padoan, aprecia că evoluția creșterii economiei mondiale este încă incertă, în prezent, această încetinire fiind legată, în principal, de modul în care actualele măsuri de politică economică adoptate de guvernele țărilor puternic dezvoltate nu afectează gradul de încredere a mediului de afaceri pe termen mediu.

În context, P.C. Padoan preciza că, economia mondială suferă de pe urma confluenței a doi factori negativi. Primul îl reprezintă încetinirea mult mai puternică a ritmului de creștere a economiilor țărilor dezvoltate în ultimul trimestru din 2012 și primul semestru al acestui an, încetinire oarecum neașteptată, dar care își pune amprenta asupra perspectivelor activității productive și investiționale în semestrul II 2013 și în 2014.

Al doilea factor menționat este creșterea în intensitate a incertitudinii legate de evoluția situației fiscale și financiare, în special după luna iunie 2012, în SUA, Japonia și în multe din țările membre ale Zonei euro. Fiecare din acești doi factori, în contextul interacțiunii negative a lor, au condus la înrăutățirea climatului economic și financiar mondial, în 2012, cu repercusiuni nefavorabile și în 2013, necesitând, în opinia lui P.C. Padoan, adoptarea urgentă a unor politici economice și monetare stimulative pentru a îmbunătăți perspectivele de creștere economică și a reduce riscurile investiționale.

Referitor la cel de-al doilea factor, experții OCDE apreciază că, brokerii de pe piețele financiare, dar și principalii analiști occidentali sunt mult mai sceptici referitor la abilitatea guvernelor multor țări, cu probleme în acest sens, de a stabiliza și reduce deficitele lor bugetare și datoriile publice, citând țările sudice din Zona euro, dar și SUA, Japonia, Marea Britanie, Olanda. Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE) reprezintă o grupare de țări, realizată la Paris, în anul 1961, de către 19 state europene membre ale fostei Organizații Europene de Cooperare Economică (Marea Britanie, Austria, Belgia, Danemarca, Germania, Franța, Finlanda, Grecia, Irlanda, Italia, Islanda, Luxemburg, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Elveția, Suedia, Turcia) și de către unele țări de pe alte continente (Australia, Canada, SUA, Japonia, iar din anul 1964 și Noua Zeelandă).

Scopul principal al organizației este promovarea dezvoltării economice și sociale a statelor membre și a țărilor în curs de dezvoltare.

Obiectivul său declarat este de a realiza cea mai puternică dezvoltare economică și socială în zona respectivă prin coordonarea politicilor statelor membre, precum și cel de a-și armoniza eforturile în direcția sprijinirii țărilor în curs de dezvoltare. Pe de o parte, OCDE își manifesta încrederea fermă în perenitatea dezvoltării și în virtuțile liberului schimb, iar pe de altă parte, considera că economiile țărilor membre trebuie să acționeze în deplină concordanță pentru a evita eventualele repercusiuni ale politicii unora asupra altora.

OCDE a fost numită „un țânc cu gândire” , o agenție de monitorizare, un club al oamenilor bogați și o universitate neacademică. Conține elemente de tot felul, dar nici una din aceste descrieri nu cuprinde esența OCDE. Denumirea de „club al țărilor dezvoltate” sau „bogate”, ce i se mai atribuie acestei organizații interguvernamentale, este motivată de faptul că cele 19 țări ce au semnat Convenția OCDE în 1961 reprezentau doar 16% din populația mondială, dar asigurau și asigură încă 2/3 din producția mondială de mărfuri, 3/5 din totalul exporturilor și 4/5 din ajutorul economic acordat țărilor în curs de dezvoltare.

În prezent, OCDE reunește 30 de state membre, într-un forum unic pentru a discuta, dezvolta și rafina politicile economice și sociale. Aceste țări compara experiențe, cauta răspunsuri la problemele comune și lucrează pentru a coordona politicile interne și internaționale în vederea ajutării membrilor și nemembrilor ce au de a face cu o lume ce tinde spre globalizare. Schimburile dintre aceste țări pot duce la acorduri pentru a acționa într-o manieră formală – spre exemplu, prin stabilirea de acorduri obligatorii de combatere a corupției sau de coduri pentru circulația liberă a capitalului și a serviciilor. OCDE este, de asemenea, cunoscută pentru „legislația blânda” – instrumente neobligatorii în probleme dificile cum ar fi traiectoriile pentru societățile multinaționale. În afara acestor acorduri, discuțiile OCDE oferă informații pentru guvernele țărilor membre despre politică publică și ajuta la clarificarea impactului politicilor naționale asupra comunității internaționale.

Schimburile dintre guvernele OCDE variază de la informații la analize oferite de Secretariatul din Paris. Organizația este una dintre cele mai mari și de încredere surse de date statistice, economice și sociale comparabile. Părți ale Secretariatului culeg datele, monitorizează evoluțiile, analizează și oferă prognoze pentru dezvoltările economice, în timp ce altele cercetează schimburile sociale sau realizează modele în comerț, mediu, agricultură, tehnologie, fisc și multe altele.

OCDE încearcă din răsputeri să înțeleagă și să ajute guvernele să răspundă la noi provocări precum dezvoltarea durabilă, comerțul electronic și biotehnologia. Această muncă fixează discuțiile între țările membre când acestea se reunesc în Comitetele specializate ale OCDE.

Urgență procesului de globalizare a văzut cum scopul muncii OCDE a trecut de la examinarea fiecărei politici din țările membre la analizarea procesului variat de interacțiune a politicilor unei zone cu politicile alteia din țările membre și din zona țărilor nemembre. Acest lucru se reflecta în lucrări privind probleme precum dezvoltarea durabilă, care aduc laolaltă domenii diferite (de mediu, economic, social) ce depășesc frontierele naționalului, cu scopul de a înțelege aceste probleme și de a le îmbina în cel mai bun mod posibil.

De asemenea, organizația își extinde relațiile cu societatea civilă. Preocupată mai întâi de relațiile de afaceri și de muncă, acestea s-au lărgit până la a cuprinde un număr destul de mare de organizații non-guvernamentale. OCDE ține seama și de părerile publicului în ceea ce privește aspectele muncii sale.

BIBLIOGRAFIE

Andrei, P. & Alina, D. & Ion, J.(2005) Organizații europene si euroatlantice. București, Editura Economică.

Catalin, T. (25 mai 2008 ) Planul Marshall-promotor al construcției europene. Ziarul lumina.

Charles, Z. Tradus din limba franceza de Speranța, D. Construcția europeană- trecut, prezent, viitor. Editura Trei.

Cornel, A. OCDE – evoluția conjuncturii economice pe ansamblul țărilor membre în 2012 și previziuni 2013-2014. www. iem. ro.

Cristian, D. & Marcela, S. (2007) Sistemul organizațiilor internaționale guvernamentale și al organizațiilor internaționale nonguvernamentale. București, Pro Universitaria.

Dragoș, D. (2005) Uniunea Europeană, Instituții, Mecanisme. București, All Beack.

Dragoș, D. & Raluca, S. (2012-2013) Uniunea Europeană: Mecanisme si Instituții. Cluj-Napoca.

Enciclopedia liberă. Planul Marshall. Descărcat din http://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshall

Gabriela, C. (2002) Organizații internaționale contemporane. Cluj-Napoca, Agronaut.

Ioana, V. Instituțiile și Economia Uniunii Europene. curs 2. Descărcat din http://www.feaa.uvt.ro/fisiere/programe-academice/altele/IEUE_BIBLIOGRAFIE.pdf

Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economică. www. mmssf. ro.

Stelian, S. (2005) Uniuna Europeană, Construcție, Instituții, Drept. București, All Beack.

Voicu, M. (2009) Uniunea Europeană înainte și după Tratatul de la Lisabona. București, Universul Juridic.

www. mae. ro

www. iem. ro

www. oecd. org

ANEXA I

Statele membre ale Organizației pentru Cooperare

și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.)

La 14 decembrie 1960 un numar de 20 de țări au semnat convenția privind crearea Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică ( OCDE).

Astăzi, Organizația numără 30 de state membre, prezentate în tabelul următor:

Tabelul nr. 1: OCDE – evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2010-2014

Tabelul nr. 2: Evoluția ritmului de creștere a PIB al țărilor membre OCDE în perioada 2010-2014 (ritmuri reale de creștere, în %)

Sursa: „OECD – Economic Outlook”. No. 93, May, 2013, Paris

BIBLIOGRAFIE

Andrei, P. & Alina, D. & Ion, J.(2005) Organizații europene si euroatlantice. București, Editura Economică.

Catalin, T. (25 mai 2008 ) Planul Marshall-promotor al construcției europene. Ziarul lumina.

Charles, Z. Tradus din limba franceza de Speranța, D. Construcția europeană- trecut, prezent, viitor. Editura Trei.

Cornel, A. OCDE – evoluția conjuncturii economice pe ansamblul țărilor membre în 2012 și previziuni 2013-2014. www. iem. ro.

Cristian, D. & Marcela, S. (2007) Sistemul organizațiilor internaționale guvernamentale și al organizațiilor internaționale nonguvernamentale. București, Pro Universitaria.

Dragoș, D. (2005) Uniunea Europeană, Instituții, Mecanisme. București, All Beack.

Dragoș, D. & Raluca, S. (2012-2013) Uniunea Europeană: Mecanisme si Instituții. Cluj-Napoca.

Enciclopedia liberă. Planul Marshall. Descărcat din http://ro.wikipedia.org/wiki/Planul_Marshall

Gabriela, C. (2002) Organizații internaționale contemporane. Cluj-Napoca, Agronaut.

Ioana, V. Instituțiile și Economia Uniunii Europene. curs 2. Descărcat din http://www.feaa.uvt.ro/fisiere/programe-academice/altele/IEUE_BIBLIOGRAFIE.pdf

Organizatia pentru Cooperare si Dezvoltare Economică. www. mmssf. ro.

Stelian, S. (2005) Uniuna Europeană, Construcție, Instituții, Drept. București, All Beack.

Voicu, M. (2009) Uniunea Europeană înainte și după Tratatul de la Lisabona. București, Universul Juridic.

www. mae. ro

www. iem. ro

www. oecd. org

ANEXA I

Statele membre ale Organizației pentru Cooperare

și Dezvoltare Economică (O.C.D.E.)

La 14 decembrie 1960 un numar de 20 de țări au semnat convenția privind crearea Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economică ( OCDE).

Astăzi, Organizația numără 30 de state membre, prezentate în tabelul următor:

Tabelul nr. 1: OCDE – evoluția principalilor indicatori macroeconomici în perioada 2010-2014

Tabelul nr. 2: Evoluția ritmului de creștere a PIB al țărilor membre OCDE în perioada 2010-2014 (ritmuri reale de creștere, în %)

Sursa: „OECD – Economic Outlook”. No. 93, May, 2013, Paris