Romania Si Integrarea In Uniunea Europeana

CUPRINS

CAPITOLUL I

Sistemul instituțional al Uniunii Europene

Sistemul instituțional al Uniunii Europene este astfel constituit încât acesta să răspundă cât mai bine obiectivelor și programelor sale.

Principalele etape ale dezvoltării sistemului instituțional al Uniunii Europene au fost următoarele, din care unele nu sunt îndeplinite nici până acum și continuă:

1951 – formarea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (Tratatul de la Paris) de către un număr de 6 state membre: Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda.

1957 – înființarea Comunității Economice Europene (C.E.E.) și a Comunității Europene a Energiei Atomice (Tratatul de la Roma) de către aceleași 6 state (Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda).

1965 – unificarea instituțională prin care cele trei comunități au un singur Consiliu și o singură Comisie Europeană.

1968 – finalizarea Uniunii Vamale

1973 – prima extindere a Comunităților Europene, prin aderarea Danemarcei, Irlandei și a Regatului Unit.

1974 – conferința șefilor de state și de guverne capătă denumirea de Consiliu European.

1977 – intrarea în funcțiune a Curții Auditorilor.

1979 – primele alegeri directe pentru Parlamentul European cu participarea cetățenilor statelor membre după regulile stabilite de fiecare stat membru.

1981 – a doua extincțere prin aderarea Greciei.

1986 – adoptarea deciziei pentru înfăptuirea Pieței Unice și introducerea conceptului de piață unică în Tratatele C.E.E. (Actul Unic European); a treia extindere prin aderarea Portugaliei și Spaniei

1993 – 1 ianuarie – finalizarea pieței unice prin eliminarea controlului de frontieră între statele membre; adoptarea deciziei pentru realizarea Uniunii Economice și Monetare (Tratatul de la Maastncht)

Prin tratatul de la Maastricht se introduce conceptul de „Uniune Europeană”, cu trei piloni, respectiv:

Parlamentul European, ales în mod direct de către cetățenii din statele membre

Consiliul Uniunii Europene

Comisia Europeană

l994 – a patra extindere prin aderarea Austriei, Finlandei și Suediei

1999 – la 1 ianuarie intrarea în cea de-a treia etapă a construcției Uniunii Economice și Monetare, prin adoptarea monedei unice euro de către 22 state membre din cele 25 ale UE. Nu fac parte din zona euro: Danemarca, Regatul Unit și Suedia

2000 – reforma instituțiilor UE. în vederea extinderii prin aderarea a noi țări candidate. In prezent 2 state se află în negocieri de aderare cu termen de aderare 2007 (România și Bulgaria).

Ca urmare a deciziei Uniunii Europene de a primi noi state au fost realocate locurile de vot în instituțiile Uniunii Europene astfel:

Tabelul 1.1 – Alocarea numărului de locuri în Parlamentul European

* după aderarea celor 12 țări candidate aflate în negocieri

2002-2004 – pregătirea propunerilor pentru refacerea sistemului instituțional al Uniunii Europene.

Uniunea Europeană este un sistem instituțional unic în lume care se bazează pe delegarea de către statele membre a suveranității lor în unele probleme vitale instituțiilor Uniunii Europene.

Ideea forte care a stat la baza dezvoltării integrării europene este aceea că pacea, stabilitatea și prosperitatea în Europa pot fî deținute și consolidate prin interdependența economică crescândă a statelor europene și cooperarea acestora la realizarea unui proiect politic comun de anvergură, și anume Uniunea Europeană.

Uniunea Europeană se sprijină pe trei piloni de bază:

Comunitatea Economică;

Politica externă și de securitate comună;

Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne.

1.1. Parlamentul

Instituit în anul 1958 este compus din 148 de parlamentari care din 1979 sunt aleși directe prin votul cetățenilor din statele membre, pe o perioadă de 5 ani. Alegerile parlamentarilor au loc după regulile din fiecare țară. Numărul parlamentarilor după cele 4 extinderi a ajuns la 626, iar după aderarea și a celor 12 țări va ajunge la 732.

Parlamentul îndeplinește trei funcții importante:

împarte puterea de a legifera cu Consiliul UE;

împarte autoritatea asupra bugetului UE cu Consiliul UE. La sfârșitul procedurilor bugetare, adoptă bugetul în întregul său;

exercită supravegherea democratică asupra Comisiei Europene.

Organele de conducere ale Parlamentului sunt:

Biroul (Președintele + 14 vicepreședinți);

Conferința Președinților (Președintele și președinții grupurilor politice);

Patru chestori;

Conferința președinților comitelelor;

Conferința președinților delegațiilor,

Mandatele Președintelui, vicepreședinților și ale chestorilor sunt pe doi ani.

Parlamentul își desfășoară activitatea prin:

17 comitete;

20 delegații interparlamentare;

14 delegații care lucrează împreună cu comitetele parlamentare.

Fiecare comitet își alege propriul său birou, format dintr-un președinte și doi sau trei vicepreședinți.

Parlamentarii sunt grupați în fundfle de afinitățile politice, în grupuri transnaționale cu următorul număr minim:

29 dacă provin dintr-un singur stat;

23 dacă provin din două state;

18 dacă provin din trei state;

14 dacă provin din patru state sau mai multe state.

1. 2. Consiliul Europei

Este format din șefi de stat sau de guverne și se reunește de cel puțin două ori pe an având ca principale atribuții:

generează impulsurile politice necesare integrării europene;

aprobă orientările generale pentru coordonarea politicilor economice;

definește principiile și liniile generale ale politicii externe și de securitate comună, precum și alte politici în domeniul afacerilor interne și al cooperării judiciare.

Consiliul Uniunii Europene (Consiliul Miniștrilor) este format din câte un ministru din fiecare stat și de fiecare dată, la ședințe, participă miniștrii în funcție de subiectul discutat.

Președinția consiliului este asigurată prin rotație de fiecare stat membru, o dată la șase luni, și este asistat de Secretarul General al Consiliului.

Statele membre actuale dețin 87 voturi, iar prin primirea noilor candidați vor avea 237, distribuite în funcție de populație, dar nu numai.

Principalele atribuții:

este organul legislativ al U.E., în cooperare cu Parlamentul European;

coordonează politicile generale economice ale statelor;

împarte autoritatea bugetară împreună cu Parlamentul European;

încheie acorduri internaționale;

ia deciziile necesare pentru elaborarea și aplicarea politicii externe și de securitate comună.

Consiliul lucrează cu majoritate simplă (majoritate față de minoritate) sau cu majoritatea calificată, 62 de voturi din 87 voturi.

1. 3. Comisia Europeană – organ executiv al Uniunii Europene

Este alcătuită din 20 membrii sau comisari, doi pentru fiecare stat mare ca populație, și câte unul pentru celelalte. Prin Tratatul de la Nisa (2000) s-a prevăzut limitarea membrilor comisiei la unul singur din partea fiecărui stat, indiferent de mărimea acestuia.

Persoana nominalizată pentru președinția Comisiei este supusă aprobării Parlamentului. După aprobarea Parlamentului, statele membre numesc ceilalți comisari prin acordul comun cu Președintele Comisiei. Comisarii trebuie să fie independenți în îndeplinirea atribuțiilor pe care le au. Ei nu trebuie să primească instrucțiuni de la nici un guvern și nu nu pot fi angajați în nici o altă ocupație, inclusiv oneroasă. Ei trebuie să acționeze numai în interesul Uniunii Europene. Aceștia pot fi eliberați, la propunerea Consiliului UE sau a Comisiei, de către Curtea de Justiție.

Comisia poate numi, unul sau doi vicepreședinți dintre membrii ei și are un secretariat format din 23 directori generali și 14 specialiști pe departamente. Deciziile se adoptă de regulă prin vot majoritar.

Atribuții:

inițiază proiecte de legislație pe care le prezintă Parlamentului și Consiliului;

aplică legislația UE, execută bugetul UE și programele adoptate de Parlament și Consiliu;

acționează ca și gardian al Tratatului împreună cu Curtea de Justiție;

reprezintă UE în relațiile internaționale și negociază acorduri internaționale în special în domeniul comerțului și al cooperării.

1. 4. Alte instituții ale Uniunii Europene

Celor trei organisme funcționale de bază ale Uniunii Europene le sunt alocate alte instituții ale UE., respectiv:

Curtea de justiție;

Curtea Auditorilor;

Agenții ale U.E.;

Ombudsman;

Comitetul Economic și Social;

Comitetul Regiunilor;

Banca Europeană Centrală;

Banca Europeană de Investiții.

O altă instituție importantă a UE. este Curtea de Justiție (Luxemburg) care are ca principală sarcină corecta interpretare și aplicare a legislației comunitare, precum și acordarea jurisdicției într-o serie de cazuri. Curtea are drept de acțiune în disputele între: statele membre UE și statele membre, Instituțiile UE și persoanele fizice UE.

Curtea este constituită din 25 judecători și 8 avocați generali. Acestora le-a fost adăugată în 1989, Curtea Primei Instanțe, alcătuită din 2 judecători, care are rolul de a executa, într-o primă instanță, jurisducția acordată de Curtea de Justiție. Judecătorii și avocații generali sunt numiți de guvernele statelor membre pe o perioadă de 6 ani.

Curtea Auditorilor (25 membri, câte unul pentru fiecare stat). Condiția, profesori într-un organism de audit extern, din statul membru.

Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor sunt instituții ale UE cu rol de consultare. Fiecare comitet are câte 222 membrii care se va extinde la 344 după adunarea celor 12 țări candidate. Când România va adera la UE va putea propune câte 15 membrii pentru fiecare comisie.

Ombudsmanul este instituția creată în vederea protecției cetățenilor, în cazuri de administrare defectuoasă, de către instituțiile europene, întărirea responsabilității democratice a acestor instituții europene.

Banca Europeană Centrală împreună cu băncile centrale ale statelor membre formează sistemul european al băncilor centrale (SEBC).

Atribuții:

definirea și aplicarea politicii monetare comune;

păstrarea și conducerea rezervelor internaționale ale statelor membre;

asigurarea funcționării normale a sistemelor de plăți în zona euro;

sprijinirea supravegherii prudențiale a instituțiilor de credite și a stabilității sistemului financiar.

În structura sa, Banca Europeană Centrală prezintă următoarele organe de conducere, respectiv:

Membrii Consiliului Executiv, numiți de către Consiliul European pe termen de 8 ani, fără posibilități de revenire a mandatului.

Tratatul a stabilit două principii pentru eficacitatea Băncii Europene Centrale:

Independența totală a Băncii Europene Centrale față de instituțiile UE și de autoritățile din statele membre pe care le reprezintă.

În vederea asigurării stabilității prețurilor, Banca Europeană Centrală folosește instrumentele politicii monetare pentru a ajusta lichiditatea băncilor și, pe această cale, nivelul dobânzilor interbancare, pe termen scurt. Nivelul dobânzilor, la rândul său, influențează mărimea masei monetare, și deci, nivelul inflației.

Banca Europeană pentru Investiții (BEI) a fost înființată în 1958, pe baza Tratatului de la Roma, ca instrument financiar, pentru finanțări pe termen lung a unor lucrări de investiții care, și ele, contribuie la integrarea europeană.

Beneficiari: statele membre UE, țările candidate, dar și alte țări din zona mediteraneană, Balcani, Asia și America latină.

Banca Europeană pentru Investiții este condusă de:

Acționari, adică statele membre UE;

Consiliul guvernatorilor, format din miniștrii finanțelor;

Consiliul directorilor, care decide asupra acordării creditelor;

Comitetul de management al băncii – asigură conducerea executivă în implementarea deciziilor Consiliului guvernatorilor și ale Consiliului directorilor.

Banca Europeană pentru Investiții are rating-ul de credit AAA, atribuit băncilor cu o bază foarte sănătoasă. Are un capital de 100 de miliarde euro, dar poate acorda credite care pot însuma de 2,5 ori capitalul băncii.

Banca nu dispune de resurse financiare constituite prin depozite și disponibilități în conturi curente. In cone. In consecință, potențialul de finanțare al băncii este format numai din capitalul propriu și, eventual, din resursele financiare mobilizate de pe piețele internaționale de capital.

Banca Europeană pentru Investiții poate suporta 1/3 din costul proiectelor și 1/2 din costul investiției propriu-zise și funcționează pe bază de non-profit, respectiv dobânda creditelor acoperă numai cheltuielile de funcționare.

În perioada 1995-2000, Banca Europeană pentru Investiții a acordat credite în sumă de 127.4 mld. euro, principalele state beneficiare fiind:

Condiția, proiectele eligibile trebuie să fie mai mari de 25 mil. euro, iar termenul de rambursare este de până la 12 ani în sectorul industrial și 20 ani în infrastructură și chiar mai mult.

Programul băncii pentru țările candidate este:

în perioada 2000-2006 = 8,9 mld. euro însoțit de o garanție a UE;

în perioada 2000-2003 = 8,5 mld. euro, fără garanția UE

In perioada 1990-2000, Banca Europeană pentru Investiții a acordat credite țărilor candidate în sumă de 14,1 mld. euro, din care România a beneficiat de 2,321 mld. lei (16,4%), în special în sectorul transporturilor (cca. 60%).

CAPITOLUL II

Integrarea europeană

Ideea de forță care a stat la baza dezvoltării integrării europene este pacea, stabilitatea și prosperitatea în Europa, care pot fi obținute numai prin interdependență economică crescândă a statelor europene și cooperarea acestora la realizarea unui proiect politic și economic de anvergură care este UE.

Integrarea europeană, se bazează, așa cum s-a mai arătat în capitolul 1, pe trei piloni importanți:

Comunitatea Europeană

Cooperarea în domeniul justiției și al afacerilor interne

Politica externă și de securitate

Motorul integrării europene a fost și este integrarea economică, care presupune, în primul rând, înlăturarea barierelor de comerț și introducerea liberei concurențe a celor doi factori de producție, capitalul și forța de muncă. In sens mai larg integrarea economică europeană include și politicile comune în anumite domenii, cum sunt: stabilitatea economică, agricultura, asistența financiară pentru regiunile cu un nivel mai redus de dezvoltare etc.

Din punct de vedere al gradului de integrare au fost identificate 5 forme ale integrării economice:

zona de comerț liber;

uniunea vamală;

piața unică;

uniunea economică;

integrarea economică totală.

Tabelul 2.1 – Formele integrării economice

Din punct de vedere al integrării economice până în prezent s-au realizat următoarele:

Uniunea Vamală (1 iulie 1968). Până la această dată au fost eliminate tarifele vamale și restricțiile cantitative în comerțul dintre statele membre și s-a adoptat tariful vamal unic față de țările terțe, practicat în toate țările membre;

Piața unică U.E. a desființat frontierele economice interne (între statele membre) pentru mișcarea produselor, serviciilor capitalului și persoanelor, începând cu 1 ianuarie 1993.

Uniunea Europeană și Monetară – 12 state, din cele 15, au introdus moneda unică începând cu 1 ianuarie 1999, excepție: Danemarca, Regatul Unit și Suedia.

2. 1. Uniunea vamală

După cum integrarea economică este motorul integrării europene, tot așa comerțul este principala forță a integrării economice, iar sistemul vamal la rândul său promovează și favorizează comerțul.

Uniunea vamală a început în 1958 (odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma), și a fost finalizată la 1 iulie 1968 când cele două criterii au fost îndeplinite:

taxele vamale și restricțiile, în special cele cantitative, în comerțul între state au fost eliminate;

statele membre practică un tarif vamal unic și o politică comercială comună în relațiile cu țările terțe.

Între Uniunea vamală și Zona de comerț liber este o mare deosebire în sensul că în situația zonelor de comerț liber, țările care fac parte din zonele de comerț liber, fiecare țară are propriul său tarif vamal față de țările terțe.

Zonele de comerț liber trebuie să respecte două principii:

să stabilească regulile pentru definirea produselor ce pot circula liber dintr-un stat în altul; în general se aplică regula originii.

să mențină procedurile vamale la frontierele între statele membre pentru a aplica regulile convenite. Ex. NAFTA (SUA, Canada, Mexic), Mercosur (între țările latino-americane).

Uniunea vamală a fost pe deplin înfăptuită pe 1 ianuarie 1993, prin trecerea la piața unică, când a fost desființat controlul vamal de rutină dintre țările membre, iar organele vamale au încetat să mai colecteze TVA și accize. Controalele inopinate se mai fac pentru depistarea comerțului cu droguri sau în situația imigrației. Sistemul vamal al UE a depășit cu mult rolul tradițional de colectare a taxei vamale contribuind direct la realizarea unui set larg de politici comune cum sunt: comerțul, protecția sănătății și a mediului, protejarea proprietăților intelectuale, agricultura, competiția locală, probleme externe, etc.

Uniunea Europeană este cel mai mare bloc comercial din lume, ponderea exporturilor în exporturile mondiale a fost în 1998 de 19,6%, față de USA care deținea 16,3% și Japonia 9,5%.

Sistemul vamal se realizează prin:

nivelul tarifului vamal (cotele procentuale) aplicabil la produsele importate din țările terțe, excepțiile ca și restricțiile;

acorduri preferențiale încheiate cu grupuri de țări sau o anumită țară pe o bază reciprocă (de exemplu: Zona Economică Europeană Islanda, Norvegia, Liechtenstein; Acordul liber de comerț cu Elveția sau Acordurile de comerț liber cu fiecare țară din Europa Centrală și de Est, inclusiv România);

acces preferențial pe piața UE pentru țările în curs de dezvoltare la niveluri mici sau chiar zero, ale tarifelor vamale, fără a exista condiția reciprocității (exemplu: Convenția Lome, Caraibe și Pacific) precum și acorduri cu alte țări cu pondere semnificativă în comerțul mondial (SUA, Canada, șa), comerț prin stabilirea unui echilibru corespunzător între libertatea comerțului și responsabilitatea operatorilor de comerț, pe de-o parte și necesitatea controlului vamal, pe de altă parte.

Tariful vamal conține nivelul taxelor vamale, excepțiile de la aceste taxe, precum și restricțiile. în 1996, nivelul mediu al tarifelor vamale practicat de către UE a fost de 5,2%. Nomenclatorul comun al mărfurilor este bazat pe clasificarea internațională, respectiv pe sistemul armonizat administrat de către Organizația Mondială a Comerțului. Acest nomenclator descrie în mod explicit mărfurile și grupele de mărfuri și are un rol esențial în sistemul vamal.

Obiectivele sistemului vamal:

servicii vamale rapide, datorită creșterii volumului fizic de mărfuri între statele membre și țările terțe, tranzit precum și extinderii comerțului electronic (e-comerț) și a coletelor poștale expres;

necesitatea unui control vamal mai eficient.

Sistemul vamal al UE, admite că pe piața sa prețurile produselor agricole sunt mai mari decât cele de pe piața mondială, iar UE protejează fermierii din UE printr-o serie de programe (FEOGA – SG), prin care se realizează politica agricolă (FEDR) -dezvoltarea regională sau (FES) – fondul european social.

Elementele sistemului vamal. Sistemul vamal este format din 15 sisteme vamale naționale cu cea 130.000 angajați. Prin eliminarea controlului vamal între statele membre a crescut importanța controlului vamal la frontierele externe ale UE.

Sistemul vamal al UE este constituit din:

Codul vamal

Tariful vamal

Nomenclatorul mărfurilor

Codul Vamal datează din 1994, când integrarea legislației a fost consolidată într-un singur text. Dezideratul principal al codului vamal este că procedurile vamale ar trebui să evite întreruperea fluxurilor normale la frontierele țărilor membre prin eliminarea aceluia din interior. Din această cauză cu ocazia primirii de noi membri se iau unele măsuri asigurătorii.

2.2. Piața unică

Piața unică trebuie să fîe o zonă fără frontiere interne, în care să fie asigurată mișcarea liberă a produselor, serviciilor, capitalului și persoanelor. Mijloacele de realizare a acestui important deziderat sunt:

uniunea vamală

eliminarea controlului de rutină la frontierele interne

renunțarea la barierele tehnice și fiscale

îmbunătățirea performanțelor pieței unice

Gradul de integrare prin piața unică este apreciat ca:

ridicat – pentru produsele și serviciile aflate în comerțul transfrontalier

mediu – pentru capital

mic – pentru forța de muncă

zero pentru produsele și serviciile neaflate în comeitul transfrontalier.

Avantajele teoretice ale sistemului constau în trei concepte:

efectul de realocare (permite o mai eficientă folosire a factorilor de producție, capital și forță de muncă);

efectul de acumulare, prin stimularea investițiilor;

efectul de localizare.

Piața unică, prin avantajele ei determină o alocare geografică pentru cei doi factori de producție.

Consecințe:

adâncirea specializării,

mărirea dimensiunilor afacerilor,

accentuarea competiției, care înseamnă o mai eficientă alocare a factorilor de producție.

Este de subliniat că din 1968 până în 1985 integrarea economică europeană a cunoscut o perioadă de stagnare și abia din anul 1985, prin adoptarea deciziei politice cu privire la realizarea pieței unice și în 1986 prin acceptarea principiului recunoașterii reciproce de către statele membre a standardelor și reglementărilor naționale și adoptarea regulii majorității în locul unanimității în luarea deciziilor privind piața unică s-a revitalizat puternic procesul de integrare.

Piața unică presupune:

piața produselor

piața serviciilor

piața capitalului

piața forței de muncă

2.2.1. Libertatea de mișcare a produselor

Dreptul de liberă circulație în UE se aplică produselor care își au originea în țările membre și a celor care au intrat prin frontiera externă și se manifestă prin:

interzicerea de a aplica un impozit sau o taxă asupra unor produse din altă țară membră, dacă la același produs acest impozit sau taxă nu există în țara de origine.

orice produs fabricat în mod legal și comercializat într-un stat membru cu respectarea regulilor naționale și a proceselor de fabricație din statul respectiv, trebuie să fie acceptat pe orice piață din alte state membre.

Aceste reguli au permis eliminarea barierelor tehnice armonizarea reglementărilor naționale, atunci când ele nu pot fi considerate echivalente, în special în domeniul protecției sănătății și a mediului. În acest sens pentru a măsura gradul de armonizare ta directivele UE, se calculează raportul între numărul directivelor directivelor UE în vigoare.

Pentru că adoptarea standardelor europene și transpunerea lor în standardele naționale durează ani de zile, Comisia Europeană a propus ca standardele europene să fie aprobate cu votul majoritar și să fie direct aplicate de țările membre. Spre exemplu, numărul cazurilor de încălcare a standardelor europene a fost în 2001 de 1800, cu 7% mai mult ca în anul precedent.

Deși piața unică funcționează cel mai corespunzător în domeniul bunurilor-produselor, aceasta este afectată de unele reglementări naționale, ca de exemplu în domeniul achizițiilor publice și al unor piețe specifice pentru anumite produse, cum este piața medicamentelor. Spre exemplu, achizițiile publice reprezintă în țările UE, cea. 14% din produsul intern bruf (peste 1000 mld. euro), în timp ce valoarea contractelor de achiziții publice (pentru licitații publicate) publicate în jurnalul oficial al UE este sub 2%. Măsura Uniunii Europene este ca toate contractele de peste 200.000 euro și 130.000 în cazul autorităților locale să fie publicate în Jurnalul Oficial al UE.

Piața medicamentelor cunoaște, de asemenea, mari diferențe de prețuri de la un stat la altul, acest lucru permițând unor firme să cumpere medicamente mai ieftine din unele țări, să le reambaleze și să le desfacă pe piețele mai scumpe. Diferențele de prețuri sunt determinate de multe ori și de sistemul de asigurări de sănătate care este diferit de la o țară la alta, care face ca bugetele alocate sănătății să fie diferite.

De asemenea cu tot progresul înregistrat în ceea ce privește libera circulație a produselor între țările membre, la unele produse există încă importante diferențe de prețuri, ca de exemplu:

Tabelul 2.2 – Nivelul prețurilor din piața unică la anumite produse

2.2.2. Libertatea de mișcare a serviciilor

Serviciile au un rol decisiv în realizarea obiectivelor strategice ale UE cu privire la creșterea economică și crearea de locuri de muncă deoarece munca alături de capital crează valoarea adăugată.

Rămâneri în urmă pe piața unică din cadrul serviciilor se datorează diferitelor reglementări naționale și rezistenței statelor de a deschide piața în aceste domenii și reprezintă, mai ales:

utilitățile publice;

serviciile financiare;

unele servicii de specialitate pentru susținerea afacerilor.

Unele sectoare ale acestora (energetic, electric, liniile de transport a energiei electrice de înaltă tensiune, gazele naturale, magistralele de transport și căile ferate, terasamentul de căi ferate și mijloacele de siguranță a transportului) prezintă elemente de monopol natural, care constituie un element greu de trecut pentru intreprinzătorii privați care ar dori să investească și în acest domeniu.

În telecomunicații s-a liberalizat piața convorbirilor internaționale și la mare distanță, dar competiția este limitată la convorbirile locale. Spre exemplu, evoluția tarifelor la convorbirile telefonice pe piața unică s-a prezentat în anul 2000, comparativ cu anul 1995, astfel:

Tabelul 2.3 – Evoluția tarifelor la convorbirile telefonice în piața unică

– în euro/3 minute convorbire –

Idem serviciile poștale, foarte importante în viața cetățenilor, mai ales pentru menținerea acestora în zona rurală; sunt liberalizate numai în proporție de 30%, restul fiind la dispoziția operatorilor tradiționali naționali.

Unele rezultate bune s-au înregistrat în sfera serviciilor de consultanță pentru impozite , inginerie și recrutări de personal care operează în spațiul UE.

2.2.3. Libertatea de mișcare a capitalului

Începând cu 1 iulie 1990, piața capitalului a fost pe deplin liberalizată. Acest proces a cunoscut următoarele etape:

liberalizarea investițiilor directe, 'a creditelor pe termen scurt și mediu pentru tranzacțiile comerciale și a comerțului cu hârtii de valoare listate la bursa (1960);

liberalizarea creditelor pe termen lung pentru tranzacțiile comerciale și a comerțului cu hârtii de valoare nelistate la bursa (1985);

eliminarea altor controale în mișcarea capitalului inclusiv în tranzacțiile monetare și cvasimonetare (iulie 1990).

Cu toate acestea UE nu are o piață financiară unică deplin integrată, pentru servicii financiare transfrontaliere, datorită: sistemului de plăți transfrontaliere, echilibrului între liberalizare și necesitatea de supraveghere prudențială pentru protecția consumatorilor și a regimului impozitării veniturilor din capital.

Introducerea monedei unice a creat o șansă mai favorabilă acestei integrări în direcțiile:

instituțiile financiare desfășoară tot mai multe activități pan-europene;

activitate financiară traversează nu numai frontierele, ci și diferitele sectoare financiare de asigurare pe piața acțiunilor și altor hârtii de valoare;

scăderii ponderii băncilor și creșterii interniedierilor financiare;

piața acțiunilor se dezvoltă deoarece tot mai multe firme se listează la bursă și tot mai mulți investitori se orientează spre investiții în acțiuni;

competiția între bănci este tot mai acerbă, motiv pentru care asistăm la fuziuni și achiziții;

extinderea comerțului electronic face ca localizările geografice în acest context să fie irelevante.

Programul liberalizării mișcării capitalului are în vedere ca piața hârtiilor să se integreze până la sfârșitul anului 2003, iar integrarea deplină a mișcării capitalului să se definitiveze până în anul 2005.

În acest sens o licență de operare obținută de o instituție financiară într-un stat membru trebuie să fie recunoscută de către toate celelalte state membre. Piața bancară este mai integrată, dovadă convergența dobânzilor din zona euro, putându-se astfel vorbi și despre piața obligațiunilor guvernamentale.

Rămâneri în urmă a integrării pieței capitalului se înregistrează la piața acțiunilor, odată pentru că fiecare bursă are propriul sistem de control și decontare a tranzacțiilor, iar pe de altă parte acțiunile reprezintă un instrument mai complex decât obligațiunile.

De asemenea, piața rămâne fragmentată și în cadrul investitorilor instituționali, în fondurile de pensii, fondurile de investiții, instituțiile de asigurări, etc, din cauza sistemelor naționale de supraveghere concurențiale.

Mobilitatea capitalurilor și integrarea pieței capitalului este influențată și de alți factori, și anume:

costurile ridicate cu înființarea unei firme. In medie, în UE acestea sunt mai mari de 10 ori decât cele din USA;

protecția dreptului de proprietatea intelectuală necesită costuri mari în UE;

extinderea folosirii standardelor internaționale de contabilitate de către toate firmele listate la bursă se va realiza numai în anul 2005.

2.2.4. Libertatea de mișcare a forței de muncă

Acordurile Schengen au transformat în realitate eliminarea controlului la frontierele țărilor membre pentru persoane și a prevăzut măsuri pentru întărirea controlului la granițele UE.

Irlanda și Marea Britanie nu sunt părți ale întregului acord, dar UE a încheiat acorduri cu unele țări terțe, inclusiv cu țările candidate, pentru facilitarea mișcării persoanelor în zona Schengen.

Libertatea de mișcare a forței de muncă pe lângă libera circulație a persoanei și familiei include și următoarele:

dreptul pe care îl are orice cetățean al unui stat membru de a se angaja în orice stat membru, în aceleași condiții ca și cetățenii statului respectiv, fără discriminări legate de naționalitate. De același drept se bucură și soția/soțul și copii celui care se angajează;

dreptul de a fi tratat la locul de muncă la fel ca și cetățenii statului
respectiv, în ceea ce privește salariul, beneficiile legate de asigurările sociale de sănătate, alocații de spijin pentru familie, pregătire profesională etc;

dreptul oricărui cetățean de a rămâne în statul respectiv dacă a ieșit la
pensie sau a locuit în acel stat cel puțin trei ani sau suferă de invaliditate permanentă.

Tratatul prevede și restricții, cum ar fi:

restricții din motive de politică publică, securitate publică și sănătate publică. Aceste restricții să se aplice însă și cetățenilor proprii dacă se află în această situație.

restricții cu privire la angajarea în serviciile publice (forțele armate, poliția, justiția, autorități fiscale, serviciul diplomatic).

În îngreunarea sau avantajarea mișcării forței de muncă, vor contribui:

recunoașterea reciprocă de către statele membre a diplomelor și
certificatelor de atestat privind pregătirea profesională;

funcționarea relației EURES, care este o bancă de date, la nivelul
Uniunii Europene cu privire la locurile de muncă disponibile;

politica fiscală cu privire la sistemele de asigurări sociale de pensii,
pentru cetățenii care au lucrat în mai multe stat membre;

diferențele culturale, religioase, lingvistice ca și costurile inerente
schimbării reședinței.

2. 3. Uniunea Europeană și Monetară (UEM)

Un număr de 12 state, din cele 15, au renunțat la moneda națională și începând cu 1 ianuarie 1999 au adoptat moneda unică euro.

Scopurile Uniunii Europeane și Monetare sunt:

să desăvârșească piața unică prin asigurarea comparabilității totale a prețurilor din zona euro;

să adâncească gradul de integrare a pieței financiare;

să reîntărească stabilitatea monetară în zona euro;

să măsoare potențialul de competitivitate al spațiului european în competiție cu celelalte forțe economice mondiale – SUA, Japonia.

Realizarea pieței monetare adâncește atât integrarea economică adâugând pieței unice dimensiunea monetară, cât și integrarea politică deoarece statele respective au renunțat de bună voie la un atribut al suveranității lor statale, respectiv la dreptul de a bate moneda proprie și să își coordoneze politicile.

Etapele premergătoare Uniunii Monetare:

Etapa I: 1 iulie – 31 decembrie 1993, liberalizarea deschisă a pieței capitalului prin eliminarea controlului asupra mișcărilor de capital.

Etapa a II-a: 1 ianuarie 1994 – 31 decembrie 1998, înființarea Băncii Europene Centrale.

Etapa a III-a: 1 ianuarie 1999, a fost introdusă moneda unică, euro.
Etapa a II-a se prezintă practic în două subetape, după cum urmează:

formarea sistemului instituțional pentru pregătirea introducerii monedei unice prin înființarea Institutului monetar european, care la 1 iulie 1998 a fost înlocuit cu Banca Europeană Centrală și întărirea independenței băncilor centrale din statele membre, inclusiv excluderea accesului privilegiat al statului la sistemul de credite (mai ales pentru finanțarea deficitelor bugetare).

progresul statelor membre pentru atingerea convergenței în evoluția unor fenomene economice (inflația, dobânziile, deficitele publice). In acest sens UE a elaborat un set de criterii de convergență (criteriile de la Maastricht).

La 1 ianuarie 1999 euro a devenit monedă unică pentru 11 state, fără a avea vreo circulație fizică (numerar). La 1 ianuarie 2001 s-a adăugat Grecia, care inițial nu îndeplinise criteriile de convergență. Trei state nu au adoptat decizia UE pentru piața unică monetară: Danemarca, care a respins referendum-ul; Marea Britanie, care de la bun început a afirmat că nu participă; Suedia.

Monedele naționale ale celor 12 state au devenit subunități EURO, iar începând cu 1 ianuarie 2002 au fost scoase din circulație. Coeficienții de conversie a monedelor naționale au fost fixați însă irevocabil la 1 ianuarie 1999.

Banca Europeană Centrală și Sistemul european al băncilor centrale au devenit operaționale.

Pentru asigurarea stabilității EURO, statele membre au stabilit:

stabilitatea macroeconomică deoarece o politică bugetară imprudentă, care produce deficite, mai poate periclita stabilitatea monetară;

progresul reformelor structurale (numai productivitatea și competitivitatea pot asigura stabilitatea euro);

coordonarea politicilor economice.

Tabelul 2.4 – Criteriile de convergență avute în vedere pentru admiterea

în zona euro a unui stat membru

CAPITOLUL III

UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

– ETAPE ȘI PERSPECTIVE

Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse incepand din anii 1950 de catre promotorii Europei Comunitare.Ea reprezinta cea mai avansata organizatie de integrare multilaterala, avand posibilitatea de actiune atat in domeniul economic,social si politic,cat si in domeniul drepturilor omului si al relatiilor externe ale celor 25 state membre ale Uniunii Europeane.

Uniunea Europeană (UE) și-a început existența la 1 noiembrie 1993, fiind noua denumire a Comunității Economice Europene (CEE), înființată în 1957.

3.1. Scurt istoric al constituirii Uniunii Europene

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche și a fost exprimată prin diverse idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în care toate națiunile continentului se vor uni într-o societate supremă și vor forma o frăție a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identității lor.

Europa a rămas însă profund divizată și afectată în mod deosebit de cele două războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După primul război mondial, ideile și preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societății Națiunilor a adoptat, de exemplu, la 17 septembrie 1930, o rezoluție care hotăra crearea comisiei de studiu pentru Uniunea Europeană. Inițiativa a aparținut ministrului de externe al Franței, Aristide Briant, care a fost și desemnat președinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era crearea unei organizații europene cu caracter politic și economic. Datorită crizei internaționale și evoluției evenimentelor pe continent, ideea creării Uniunii Europene a intrat în impas și apoi s-a renunțat la ea.

După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era distrusă. Chiar și în această situație ideile despre unitatea europeană au fost reluate. În 1946, Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill a vorbit într-un discurs ținut la Zurich, în Elveția, despre necesitatea creării „statelor Unite ale Europei”.

În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstrucției europene. Statele Unite ale Americii au oferit ajutorul lor pentru reconstrucție tuturor țărilor continentului, dar acest ajutor a fost acceptat, doar de țările care urmau să constituie Europa Occidentală.

La sfârșitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după criteriul politico-ideologic și sistemul economico social, respectiv Europa Occidentală și Europa de Est. Contradicțiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri militare –NATO (1949) și Tratatul de la Varșovia (1955). A urmat o perioadă care a intrat în istorie sub denumirea de „război rece”, încheiată abia la începutul deceniului ’90. Cele două părți ale Europei divizate – Vestul și Estul – au urmat și în domeniul economic cursuri diferite.

Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, aceste țări au creat în 1948 Organizația de Cooperare Economică Europeană. Aceasta a devenit mai târziu Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică (OCDE), care există și în prezent , având desigur alte obiective decât cele ale organizației înlocuite. În 1949 a luat ființă și Consiliul Europei. Ca model pentru începuturile cooperării economice a servit și Uniunea vamală a Beneluxului, formată din Belgia, Olanda și Luxemburg, care a intrat în vigoare în 1948.

Primele demersuri în scopul realizării unei noi unități europene aparțin lui Jean Monnet, pe atunci șef al Organizației Naționale a Planificării din Franța. El a propus ca producția de cărbune și oțel a Franței și Germaniei să fie administrată de un organism comun. Robert Schuman, ministrul de externe al Franței, a mers mai departe și a propus un plan, care i-a purtat ulterior și numele, „Planul schumann2 pentru crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Italia și țările Beneluxului au sprijinit acest plan și în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franța, Republica federală Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. CECO a luat ființă la 10 august 1952, iar Jean Monnet a devenit primul președinte al Înaltei autorități a Cărbunelui și Oțelului.

Cele șase țări membre ale CECO au făcut un pas important în direcția unei uniuni economice generale și a unei uniuni în domeniul utilizării pașnice a energiei nucleare în 1956 , când au căzut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om politic belgian un adept frecvent al unității europene. Această înțelegere a dus la semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de către cele șase țări, care a pus bazele Comunității Economice Europene (CEE) și ale Comunității Europene ale Energiei Atomice (EURATOM). Astfel s-au născut cele trei Comunități Europene. La început, CECO, pe de o parte, CEE și EURATOM, pe de altă parte, aveau instituții proprii. În 1967, ele s-au unit funcționând sub denumirea de Comunitățile Europene, sau Comunitatea Europeană, cu instituții comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de Comunitate Economică Europeană (CEE) și adesea „cei 6”.

În următoarele două decenii, CEE se extinde prin aderarea în ianuarie 1973 a Danemarcei, Irlandei și Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord. Se constituie astfel „cei 9”. În ianuarie 1981 aderă Grecia, iar în ianuarie 1986 Spania și Portugalia. CEE devine „cei12”.

În ianuarie 1995 aderă încă trei țări – Austria, Finlanda și Suedia – constituindu-se „cei 15”. Așa cum arătat deja, bazele juridice ale CEE au fost puse de Tratatul de la Roma din 1957. Procesul integrării a progresat și prevederile acestui tratat nu mai răspundeau corespunzător evoluțiilor lui. De aceea țările membre au semnat un nou document juridic – Actul Unic European – care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. actul a stabilit realizarea pieței unice până la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulație a bunurilor, serviciilor, capitalului și persoanelor pe tot cuprinsul Comunității.

În 1993, țările membre ale CEE au considerat că sunt pregătite condițiile pentru efectuarea pasului hotărâtor al integrării. Ele au semnat un nou tratat – Tratatul de la Maastricht (Olanda) – care a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Tratatul a modificat și extins tratatul pe baza căruia s-a stabilit Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatul a prevăzut și schimbarea denumirii din Comunitatea Economică Europeană în Uniunea Europeană (UE). Tratatul de la Masstricht este un fel de constituție pentru UE.

– La 1 mai 2004 aderă : Republica Cehã, Lituania, Letonia, Estonia, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria, Cipru și Malta

– La 25 aprilie 2005 semnează Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană : România și Bulgaria.

În conducerea Uniunii Europene sunt implicate cinci instituții:

Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre);

Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre);

Comisia (executivul și organismul cu drept de a iniția legislație);

Curtea de Justiție (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar);

Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare);

Aceste instituții sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin ca pozițiile diferitelor categorii sociale și regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetățenilor cu privire la administrația la nivel european), Banca Europeană de Investiții (instituția financiară a UE) și Banca Centrală Europeană (răspunzătoare de politica monetară în zona euro).

Uniunea Europeană are astăzi douăzeci și cinci de state membre și se pregătește pentru a șasea extindere: Bulgaria și România.

Principalele obiective sunt:

promovarea progresului economic și social (piața unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);

să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internațională (prin ajutor umanitar pentru țările nemembre, o politică externă și de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaționale, poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);

să instituie cetățenia europeană (care nu înlocuiește cetățenia națională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile și politice cetățenilor europeni);

să dezvolte o zonă de libertate, securitate și justiție (legată de funcționarea pieței interne și în particular de liberă circulație a persoanelor);

să existe și să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislației adoptate de către instituțiile europene, împreună cu tratatele fondatoare).

3.2. Istoricul relațiilor dintre Uniunea Europeană și România

România este prima țară din Europa Centrală și de Est care a derulat relații oficiale cu Comunitatea Europeană. Cele două părți au semnat un acord prin care, în 1974, România era inclusă în Sistemul Generalizat de Preferințe, iar în 1980 Acordul asupra Produselor Industriale.

Relațiile diplomatice ale României cu Uniunea Europeană datează din 1990. În 1991 a fost semnat Acordul privind Comerțul și Cooperarea, ca urmare a reorientării României către valorile democratice. Acordul European a intrat în vigoare pe 1 februarie 1995, după ce prevederile comerciale intraseră deja în vigoare în 1993, printr-un “Acord Provizoriu”.

Acordul European constituie baza legală a relațiilor dintre România și Uniunea Europeană. Documentul a fost semnat la 1 februarie 1993, iar după ratificarea sa de către toate Statele membre ale UE și de către România (Legea nr. 20/1993), a intrat în vigoare la 1 februarie 1995. În iunie 1995, România a depus cererea de aderare la Uniunea Europeana. Acordul instituie asocierea Romaniei la Uniunea Europeană și stabilește formele dialogului politic permanent și cooperării economice între cele două părți. El este un instrument juridic internațional multilateral cu perioada de valabilitate nelimitată.

Principiile generale ale Acordului și obiectivele procesului de asociere sunt următoarele:

Crearea cadrului instituțional pentru realizarea unui intens dialog politic;

Sprijinirea eforturilor României pe calea dezvoltării economiei de piață și consolidării democrației;

Liberalizarea circulației mărfurilor, serviciilor, capitalului și pesoanelor;

Crearea cadrului pentru dezvoltarea cooperării economice, sociale, financiare, și culturale.

România depune cererea de a deveni membră a Uniunii euorpene în 22 iunie 1995. În iulie 1997, Comisia Europeană publica “Opinia asupra Cererii Romaniei de a deveni membru al UE”, iar în anul următor este produs un “Raport periodic privind progresele înregistrate de România în vederea aderării”. În cel de al doilea “Raport periodic” asupra României, publicat în octombrie 1999, Comisia recomandă începerea negocierilor cu România, în anumite condiții, printre care îmbunătățirea situației copiilor instituționalizați și elaborarea unei strategii economice pe termen mediu. Rapoartele periodice sunt publicate anual.

Negocierile au ca scop determinarea condițiilor de integrare a fiecărui stat candidat, luându-se în considerare ca la aderare, statele trebuie să fi adoptat acquis-ul comunitar . Negocierile se concentrează pe termenii în care România va adopta, implementa și aplica acquis-ul, și, în special, pe eventualele aranjamente de tranziție, care vor fi strict delimitate în timp, și pe condițiile de aplicabilitate. Negocierile de aderare se poartă în cadrul a 31 de capitole de negociere care au rezultat ca urmare a divizării (din rațiuni metodologice) a acquis-ului comunitar.

Urmare a Deciziei Consiliului European din Decembrie 1999 de la Summit-ul de la Helsinki, negocierile pentru aderare au început cu România în februarie 2000 (tot atunci au început negocierile și cu Malta, Slovacia, Lituania, Letonia și Bulgaria).

Pentru a sprijini România în eforturile de pregătire în vederea aderării la UE, în 2002 Comisia Europeană a elaborat “Foaie de parcurs pentru Bulgaria și România – Comunicare a Comisiei către Consiliu și Parlamentul European”.

În iunie 2003, negocierile de aderare pentru 19 din cele 31 capitole ale acquis-ului sunt, deja, închise provizoriu. Negocierile cu alte 11 capitole sunt în curs. România dorește să obțină calitatea de membru a Uniunii Europene în 2007.

După 1990, Consiliul European a pus în discuție posibilitatea extinderii Uniunii Europene prin cooptarea de noi membri dintre țările Europei Centrale și de Est. În acest scop, toate țările candidate la aderare au încheiat Acorduri de asociere cu Uniunea Europeană, care prevăd instaurarea unei zone de comerț liber și modalitățile instituționalizate de dialog între guvernele acestor țări și instituțiile comunitare, precum și domeniile care fac obiectul noilor relații între cele două părți.

Aderarea României la Uniunea Europeană este obiectivul prioritar al României. Obținerea calității de membru al Uniunii la 1 ianuarie 2007 va confirma faptul că România este ireversibil conectată la valorile democrației europene și principiile economiei de piață funcțională și că îndeplinește criteriile de aderare stabilite de Uniune.

România a încheiat in decembrie 2004 negocierile de aderare la Uniune. Pe aceasta bază, Consiliul European din 16-17 decembrie 2004 a reconfirmat data de 1 ianuarie 2007 ca data a aderării efective a României la UE.

România a semnat la Luxemburg, la 25 aprilie 2005, alături de Bulgaria și de reprezentanții celor 25 de state membre Tratatul de Aderare la Uniunea Europeană. Semnarea Tratatului de Aderare a fost precedată de obținerea avizului conform al Parlamentului European, care a fost acordat la 13 aprilie 2005, cu majoritatea absolută a voturilor parlamentarilor europeni. În etapa actuală, sunt în curs de desfășurare procedurile de ratificare a Tratatului de Aderare în statele membre UE. Până în prezent, Tratatul a fost ratificat de Slovacia (21 iunie 2005), Ungaria (26 septembrie 2005), Slovenia (29 septembrie 2005), Republica Cipru (27 octombrie 2005), Republica Elenă (2 noiembrie 2005), Estonia (16 noiembrie 2005), Republica Cehă (6 decembrie 2005), Spania (14 decembrie 2005), Italia (22 decembrie 2005), Malta (24 ianuarie 2006), Letonia (26 ianuarie 2006).

Comisia a prezentat la 25 octombrie 2005 primul Raport de monitorizare asupra României. Raportul indică atât progresele pe care România le-a realizat pentru a adera la Uniune, cât și domeniile unde sunt necesare masuri suplimentare pentru aderare.

Monitorizarea Comisiei continuă până la momentul aderării efective la Uniune, pe baza instrumentelor utilizate și in cazul primelor 10 state care au aderat – scrisoarea de avertizare timpurie, misiunile de peer-review, consultări pe domenii specifice. Următorul raport de monitorizare al Comisiei, înainte de momentul aderării propriu-zise la 1 ianuarie 2007, este așteptat la 17 mai 2006.

Imediat după semnarea Tratatului de Aderare, România a început să participe ca observator la activitățile Uniunii, fiind asociată pe fond la lucrările tuturor instituțiilor comunitare, la nivel politic și tehnic (Consiliul UE și formațiunile sale sectoriale, grupurile de lucru ale Consiliului, precum și la reuniunile Consiliului European). De asemenea, cei 35 de parlamentari români au început la 26 septembrie 2005 activitatea ca observatori la Parlamentul European.

România are, încă din acest moment, o contribuție importantă la Politica Externă și de Securitate Comună a UE, nu doar prin asocierea și, implicit, susținerea pozițiilor și declarațiilor comune ale Uniunii, ci și prin implicarea sa în misiunile militare și de poliție europene și împărtășirea experienței sale în sfera politicii externe, pe diferite relații.

În contextul în care, la momentul aderării, frontiera de nord și de est a României va deveni frontieră externă a UE, România se pregătește pentru a contribui la consolidarea ariei de libertate, securitate și justiție, prin asigurarea unui management eficient al frontierelor sale externe.

CAPITOLUL IV

Organisme monetare și financiare internaționale

4.1. Cadrul organizatoric actual al activității monetar – financiare internaționale

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial relațiile monetar – financiare între țările care luaseră parte la conflict se aflau într-o stare precară. Țările câștigătoare cheltuiseră extrem de mult, producția de bunuri se redusese la minimum, trezoreriile se goliseră de aur, balanțele de plăți erau dezechilibrate, creditul era în suferință.

Țările învinse aveau în plus economia distrusă, datorii de război, lipsă de credibilitate.

De aceea, odată cu organizarea păcii Națiunile Unite au decis să reorganizeze și relațiile financiar – valutar – bancare.

Problema ce se punea era găsirea dacă era posibil, a unui etalon valutar solid sau a unei valute internaționale, precum și a unui organism internațional care să o emită. Era nevoie de o largă cooperare monetară între toate țările, ceea ce presupunea cedarea unei părți din suveranitate din partea acestora, tocmai când ele se doreau a fi cât mai libere. Acest deziderat a fost respectat în limita posibilului, căutându-se ca noile organisme financiar – monetare internaționale să permită exercitarea atributelor de suveranitate și independență de către țările interesate ajungându-se la concluzia ca hotărârile organismelor să fie adoptate în mod democratic, prin consens general. Rezultatul a fost că, hotărârile organismelor financiar – valutare internaționale să aibă mai mult un caracter de recomandare. Cu timpul însă s-au găsit diferite mijloace democratice de condiționare a activității țărilor interesate angajate în dorința lor da a-și rezolva eficient problemele proprii.

Conferința de la Bretton – Woods (1944), organizată sub egida ONU a fost acea care a pus bazele unui nou sistem monetar internațional. Importanța acestei conferințe constă în schimbarea completă a cencepției de până atunci, prin introducerea spiritului înțelegerii mutuale, al cooperării cât mai largi în problemele activității financiar – valutare. Ea marchează trecerea de la relațiile pur bilaterale la relații financiar – valutare multilaterale, pe baza unui consens între țările participante.

La baza mecanismelor noului sistem financiar – valutar au fost puse o serie de principii, care vizau: alegerea etalonului monetra, menținerea cursului de schimb al monedelor naționale, asigurarea convertibilității acestora, crearea rezervelor monetare al statelor, asigurarea lichidității internaționale, echilibrarea balanțelor de plăți.

Conferința nu a găsit acel etalon valutar ideal și a rămas la etalonul aur-devize (mai corect aur – valute), în care dolarul juca rolul principal. În schimb, conferința a inițiat înființarea a două organisme financiar – valutare internaționale: Fondul Monetar Internațional (FMI) și Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD).

Fondul Monetar Internațional(FMI) a fost conceput ca o instituție pentru promovarea cooperării monetare între țările membre și a stabilității valutare, stabilirea unui sistem multilateral de plăți internaționale, echilibrarea balanțelor de plăți a țărilor membre ș.a.

Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare(BIRD) a fost plănuită a un organism de tip nou destinat finanțării investițiilor în țările membre, acordarea de împrumuturi pentru reconstrucție și dezvoltare. Ulterior BIRD s-a dezvoltat prin înființarea unor instituții afiliate și specializate și anume: Asociația Internațională de Dezvoltare (AID) și Corporația Financiară Internațională (CFI), devenind, de fapt, un grup de bănci interconexate cunoscut sub numele de Banca Mondială.

Activitatea monetar – financiară internațională se desfășoară în jurul acestor două instituții centrale. Varietatea problemelor și a situațiilor din diferitele țări a făcut necesară intervenția și înființarea și a altor instituții de profil care completează cadrul organizatoric al acestei activități financiar,astfel: Banca Reglementelor Internaționale (BRI).

BRI a fost înființată în 1930 în legătură cu plata reparațiilor de război datorate de Germania aliaților după primul război mondial. Cu timpul, renunțându-se la plata datoriilor germane, BRI s-a reprofilat efectuând, pentru băncile centrale, operațiuni de vânzare și cumpărare de valute, depozitare de aur, acordarea de credite, scontarea și reescontarea titlurilor de credit ale băncilor centrale, formarea de depozite ș.a. Situația de partener în operațiunile financiar – monetare cu băncile centrale europene ia adus numele de bancă a băncilor.

Sistemul Monetar European (SMI) a luat ființă în 1979 ca urmare a rezoluției Consiliului European (instituție centrală a U.E.). Obiectivul acestui acord a fost crearea stabilității monetare în Europa occidentală, o cooperare europeană în privința politicilor financiare a țărilor membre în U.E. Sistemul preconizează o modalitate complexă de menținere a cursurilor valutare prin intervenții asupra acestora, sprijinită de facilități de credite.

Unitatea de cont cu care se operează este denumită ECU (European Curreny Unit) o unitate de tip coș valutar, în care sunt incluse valutele ponderate ale țărilor membre. Față de ECU valutele țărilor membre se află într-un raport fix. Ele pot fluctua liber în funcție de cerere și ofertă, însă numai în cadrul unei limite de +/- 2,25%. Dacă valoarea fluctuantă are tendința de a depăți aceste limite, țările respective sunt datoare să intervină pe piață, influențând cererea s-au oferta pentru a aduce valutele în cadrul limitelor prevăzute.

Pentru finanțarea intervențiilor se acordă de către băncile centrale ale țărilor participante credite nelimitate pe termen foarte scurt. În acest scop s-a constituit Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) prin mobilizarea unei părți a rezervelor valutare ale țărilor participante. Această instituție a fost creată în 1979 cu scopul de a facilita îngustarea progresivă a limitelor de fluctuare a monedelor din U.E. una față de alta. De asemenea, s-a urmărit simplificarea intervențiilor pe piețele valutare, înlesnirea aranjamentelor valutare și stabilirea unei policiti comune a rezervelor valutare. În final, deși cursurile de schimb mai fluctuează, prin modul acesta de intervenție se creează o stabilitate valutară relativă.

Băncile centrale ale țărilor participante la SME sunt obligate să depună 20% din rezervele în dolari și 20% din deținerile lor în aur și primesc echivalentul lor în ECU. Aceasta este reînnoibil automat sub formă de „swap” în termen de 3 luni; în afară de facilitățile pe termen foarte scurt mai există facilități de credit pe termen scurt și mijlociu, într-un total de 25 mld ECU. Se fixează un plafon pentru fiecare țară, atât pentru datorii cât și pentru creanțe, în funcție de dificultățile balanțelor de plăți respective. Țările care nu sunt membre în SME dar au relații cu acesta pot participa la măsurile valutare necesare fără însă a beneficia de credite pentru investiții.

Banca Europeană de Investiții (BEI) este o instituție bancară înființată în 1958 cu participarea a 6 țări din CEE în scopul susținerii reconstrucției unor regiuni rămase în urmă, din aceste țări. Totodată BEI are sarcina de a promova dezvoltarea echilibrată a CEE fără să urmărească un scop lucrativ.

Resursele băncii sunt constituite din cota subscrisă de fiecare membru, fonduri procurate de pe piața financiară și din fonduri speciale ale bugetelor țărilor membre, care sunt administrate de BEI în calitate de mandatar al CEE.

BEI acordă împrumuturi pe termen lung sau garanții întreprinderilor, instituțiilor publice și financiare ale țărilor U.E. Ulterior această posibilitate s-a extins la o serie de țări din Europa, Africa și Orientul Apropiat.

Banca Interamericană de Dezvoltare (BID), înființată în 1959 la Washington, are ca membri fondatori țări din America de Nord, America de Sud și Anglia. Banca are ca scop accelerarea dezvoltării economice a membrilor săi prin susținerea investițiilor publice și private. Acordă sau garantează împrumuturi în favoarea țărilor membre.

Fondul Monetar Arab (FMA), înființat în 1976, are ca scop acordarea de credite pentru finanțarea deficitelor balanțelor de plăți din țările arabe, precum și stabilirea cursurilor valutare și asigurarea convertibilității monedelor țărilor membre.

Banca Africană de Dezvoltare (BAD) înființată în 1963, cu sediul la Abidjan (Coasta de Fildeș), pentru Statele Organizației Unității Africane are ca scop finanțarea programelor de dezvoltare economică, promovarea investițiilor în țările membre, furnizarea de asistență tehnică ș.a. BAD administrează și un fond African de Dezvoltare din care se acordă credite în condiții favorabile țărilor membre.

Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD) înființată în 1989 de către Consiliul Europei de la Strassbourg, este o instituție care reunește pentru prima oară țări din Vestul și Estul Europei. Obiectivul BERD este promovarea investițiilor în Europa Centrală și de Est, reducerea riscurilor de finanțare pentru investitorii membri, facilitarea tranzacției spre economia de piață a țărilor din Est.

4.2. Banca Reglementelor Internaționale(BRI)

Fondata in 1930, Banca Reglementelor Internationale (BRI) este cea mai veche institutie financiara internationala. Denumita "Banca Centrala a bancilor centrale", BRI serveste drept contraparte pentru tranzactiile financiare derulate de bancile centrale. In plus, BRI serveste si ca forum pentru facilitarea schimburilor de opinii intre institutiile de emisiune monetara si drept centru de cercetare economica si monetara. De asemenea BRI actioneaza, printre altele, drept agent sau mandatar pentru operatiunile financiare internationale.

BRI (Bank of International Settlements) are sediul la Basel (Elveția). A luat ființă ca instituție bancară, menită să mobilizeze anuitățile datorate de Germania la sfârșitul primului război mondial, prin emisiuni de obligațiuni și plasamente și să gestioneze aceste datorii.

Ulterior rolul BRI s-a extins în sensul promovării cooperării dintre băncile centrale ale țărilor participante, acordării de facilități suplimentare, pentru operațiuni financiare internaționale și activării ca împuternicit al băncilor centrale în diverse aranjamente financiare.

Operațiunile statutare ale băncii sunt cumpărarea și vânzarea de aur în cont propriu s-au al băncilor centrale, deținerea de aur, acordarea de împrumuturi băncilor centrale sau luarea de împrumuturi de la acestea, garantarea cu aur, scontarea și reescontarea titlurilor de credit, cumpărarea și vânzarea de devize, primirea de depuneri de la băncile centrale ș.a.

BRI este singura instituție de credit internațională care are permisiunea să dețină DST (unitate de cont emisă de FMI), are dreptul să participe la licitațiile de aur organizate de FMI în contul băncilor centrale sau al său propriu. Nu are dreptul de a emite bancnote, de a deține poziții principale într-un concern de afaceri, de a acorda credite guvernelor ș.a. Capitalul inițial al BRI a fost de 1,5 mld franci elevețieni. El a fost subscris de 30 bănci centrale, majoritatea din Europa.

Banca este condusă de un Consiliu de Administrație format din 6 directori, care sunt Guvernatorii băncilor centrale din cele 6 țări fondatoare, șase reprezentanți ai finanțelor, industriei și comerțului numiți de guvernatorii din fiecare țară și din 9 persoane desemnate de Consiliu, dintre guvernatorii băncilor centrale din țările în care au fost subscrise acțiuni ale băncii. Dintre membrii săi, Consiliul alege președintele consiliului, unul sau mai mulți vicepreședinți, președintele băncii și un director general.

4.2.1. Relatiile Romaniei cu BRI

Banca Nationala a Romaniei a devenit membra a Bancii Reglementelor Internationale inca din anul infiintarii (1930), numarandu-se printre cele 55 banci centrale membre. In prezent, BNR detine 8000 de actiuni din capitalul Bancii, pentru care primeste anual dividende. Dupa 1990, BRI a acordat Bancii Nationale a Romaniei asistenta tehnica pentru consolidarea functiilor de banca centrala.

4.3. Fondul Monetar Internațional (FMI)

FMI este instituția centrală a sistemului monetar internațional, fondat în anul 1944 prin conferința de la Bretton-Woods, prin care s-a urmărit în principal crearea unui sistem de cursuri valutare fixe, asemănător celui din secolul XIX în cadrul sistemului etalon-aur, însă fără a impune țărilor debitoare crearea unor situații de deflație. Rolul principal în evitarea acestei deflații l-a avut FMI care avea posibilitatea de a acorda credite statelor pentru acoperirea deficitului balanțelor de plăți.

Scopurile FMI au devenit atât de importante și datorită extinderii parteneriatului său; de la 45 de țări implicate în fondarea lui, în prezent FMI numără 184 de țări membre. România este membră FMI din anul 1972.

Astăzi, scopurile statuare ale FMI corespund cu cele formate în anul 1944 (CF art.1 din Statut):

promovarea cooperării monetare internaționale prin intermediul unei instituții specializate care să facă posibile consultări permanente între țările membre;

stimularea dezvoltării comerțului internațional care să contribuie la sprijinirea instaurării și menținerii unui nivel ridicat al gradului de ocupare, venitul național real și al gradului de dezvoltare al resurselor productive;

promovarea stabilității cursurilor valutare; menținerea unor regimuri valutare adecvate în statele membre și în relațiile dintre acestea și eviterea unor deprecieri concurențiale ale monedelor statelor participante;

sprijinirea stabilirii unui sistem multilateral de reglare a tranzacțiilor curente între statele membre și eliminarea restricțiilor valutare care împiedică dezvoltarea comerțului mondial;

întărirea credibilității statelor membre punând la dispoziția lor, în mod temporar și cu garanții adecvate, resursele generale ale Fondului și oferindu-le astfel posibilitatea de a-și corecta dezechilibrele balanțelor lor de plăți, fără să recurgă la măsuri de natură să prejudicieze prosperitatea națională sau internațională;

scurtarea duratei și reducerea amploarei balanțelor de plăți ale statelor membre.

În septembrie 2000, noul director al FMI și-a exprimat viziunea în ceea ce privește viitorul FMI:

FMI va urmări să promoveze creșterea economică neinflaționistă care să fie în beneficiul tuturor;

FMI va fi un "centru de competență" pentru stabilitatea sistemului financiar internațional;

va fi o instituție deschisă care va învăța din experiențe proprii și se va adapta continuu schimbărilor care se vor produce.

Această opinie a fost în întregime adoptată de membrii FMI și acum ghidează întreaga activitate a instituției.

FMI este condus de următoarele organisme:

Consiliul Guvernatorilor, format din Ministerul de Finanțe sau Președintele Băncii Centrale din fiecare țară. Acesta se întrunește o dată pe an (de obicei în luna septembrie) și are rolul unei adunări generale a acționarilor.

Consiliul de Administrație este format din 24 de membri: 5 numiți de statele ale căror cote părți sunt cele mai mari (SUA, Germania, Japonia, Marea Britanie, Franța) iar restul sunt desemnați de celelalte state membre, grupate pe zone geografice.

Directorul general conduce activitatea FMI sub controlul Consiliului de Administrație și prin tradiție este european.

FMI are circa 2800 de angajați recrutați din cele 133 de țări. Aproximativ 2/3 sunt economiști. Majoritatea echipei desfășoară activitatea la Washington, FMI având birouri și la Paris, Tokyo, Geneva, New York. Organizarea și funcționarea FMI se bazează pe așa-zisele "cote părți" exprimate în dolari sau DST, care trebuie subscrise și vărsate de diferite state pentru a deveni membre ale acestui organism.

Cotele-părți se varsă în proporție de 25% în DST sau valute convertibile, iar restul de 75% în moneda națională.

Cotele-părți urmăresc să reflecte poziția relativă a unei economii în cadrul economiei mondiale: cu cât economia unei țări este mai dezvoltată sub aspectul exportului și cu cât comerțul este mai extins și mai variat, cu atât cotele-părți sunt mai ridicate. SUA care este cea mai dezvoltată țară din lume are cea mai mare contribuție la FMI care reprezintă 17,6% din totalul cotelor.

Cotele-părți se revizuiesc din 5 în 5 ani de către Consiliul de Administrație al FMI, care propune, eventual, majorarea lor, Adunării Generale a statelor membre. Cea mai recentă revizuire (a 11-a) a fost efectuată în ianuarie 1999 și a determinat o creștere a cotelor-părți cu cca 45% la o valoare de 212,7 miliarde DST (aproximativ 290 miliarde dolari).

Faptul că țările varsă o mare parte (75%) din contribuția lor în monedă națională și că multe din aceste monede naționale nu sunt convertibile, face ca nu toate resursele fondului să poată fi folosită în vederea acordării pe seama lor, de împrumuturi în monedă convertibilă.

În cazul în care FMI constată că deținerile sale într-o anumită monedă sunt insuficiente pentru a satiface nevoile țărilor membre, el poate recurge la una din următoarele 3 soluții:

declararea "rarității" acelei monede ceea ce limitează accesul țărilor membre la împrumuturi în moneda respectivă. Această prevedere nu a fost niciodată aplicată în practică, deși condițiile ca o monedă să fie declarată rară au fost de mai multe ori îndeplinite;

împrumutarea monedelor foarte des solicitate de la anumite state membre. Această prevedere a dat naștere la ceea ce se numește "Acordul general de împrumut" (AGI), încheiat în 1962 între FMI și principalele 10 țări industrializate la care în 1964 s-a alăturat și Elveția. Inițial AGI a fost conceput pentru ca FMI să-și poată procura resursele în moneda necesară pentru a acorda credite țărilor care făceau parte din grupul celor 10 țări industrializate. Cu alte cuvinte, dispozitivul respectiv a constat în deschiderea reciprocă de linii de credit între cele mai dezvoltate 10 țări ale lumii, nu însă în mod direct ci prin intermediul FMI. Inițial rata dobânzii la creditele respective a fost mai mică decât dobânda pieței. În prezent rata dobânzii este aliniată la dobânzile practicate de FMI în cadrul celorlalte operațiuni ale sale. În 1997 a fost introdus "Noul Acord de Împrumut" ce numără 25 de țări și instituții participante.

cumpărarea unei anumite monede în schimbul DST. Dacă FMI dorește să-și reconstituie deținerile de monedă e unui stat membru, el are dreptul să cumpere o anumită cantitate din acea monedă contra DST. În acest mod, FMI își procură o mare parte din resursele în diverse monede de care are nevoie, pentru a acorda el însuși credite în moneda respectivă.

În prezent FMI deține peste 34 miliarde DST (cca 46 miliarde dolari) disponibile pentru împrumut. Împrumuturile acordate de FMI statelor membre diferă în funcție de natura problemelor macroeconomice pe care statele respective trebuie să le rezolve și de condițiile impuse pentru acordarea acestor împrumuturi.

DST, cunoscut uneori sud denumirea de "aur de hârtie" deși nu are o formă fizică a fost alocat țărilor membre FMI sub forma unui procent din cota lor. Ultima alocare a avut loc în anul 1981, când cele 4,1 miliarde DST au fost alocate la 141 țări membre ale FMI.

Valoarea DST este stabilită zilnic, pe baza unui "coș de valute": euro, yeni japonez, lira sterlină și dolarul american.

Resursele FMI sunt puse la dispoziția statelor membre prin intermediul "Drepturilor normale de tragere". Acestea se acordă sub forma unor tranșe care reprezintă 25% din cota-parte de capital subscris.

Prima tranșă, numită "tranșă de rezervă" se acordă automat, la cererea unui stat membru FMI.

Următoarele 4 tranșe sunt numite "tranșe de credit" și fiecare este egală cu 25% din cota-parte de capital subscris. În principiu, resursele puse la dispoziția unui stat membru în acest mod, nu pot depăși în cursul unui anumită 25% din cota sa de capital și nici nu pot depăși 200% din cotă. În practică, în cazul unor țări care se confruntă cu dificultăți de balanță ca urmare a unor catastrofe naturale, conducerea fondului, prin invocarea așa-zisei "clauze de urgență" poate să nu țină cont de una sau alta din aceste restricții.

"Drepturile normale de tragere" au ponderea cea mai mare în totalul operațiunilor financiare ale FMI și se înregistrează în contul de resurse generale al fondului.

În cazul țărilor cu venit național redus și țărilor membre FMI aflate în tranziție către economia de piață, FMI acordă următoarele facilități:

facilitatea de finanțare compensatorie și de finanțare a necesităților neprevăzute (FFCI). Finanțarea compensatorie constă în acordarea de împrumuturi țărilor care înregistrează un deficit în balanța lor de plăți. Finanțarea unor necesități neprevăzute reprezintă împrumuturi acordate tărilor care au deja alte acorduri încheiate cu FMI și care se confruntă cu anumite probleme externe cum ar fi: scăderea prețurilor mondiale ale produselor lor de export, creșterea prețurilor mondiale ale produselor de import, fluctuații ale ratei dobânzii.

facilitatea de ajustare structurală (FAS): reprezintă împrumuturi acordate statelor membre, cu venit național scăzut, care depun eforturi de ajustare macroeconomică sau care se confruntă cu dificultăți ale balanței lor de plăți.

facilitate pentru transformare sistematică (FTS). A fost creată în anul 1993 cu ocazia aderării Rusiei la FMI, iar după aceea a fost extinsă și la alte țări. Prin aceasta se acordă ajutor financiar șărilor a căror sistem de comerț exterior a suferit grave modificări ca urmare a înlocuirii comerțului bazat pe prețuri stabilite administrativ cu un comerț bazat pe prețurile pieței.

Odată cu crearea FMI a fost înființată și Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) cu scopul de a promova dezvoltarea economică pe termen lung, incluzând proiecte de finanțare a infrastructurii.

FMI și BIRD își completează reciproc activitatea. În timp ce FMI este focalizat mai ales pe performanțele macroeconomice, BIRD se ocupă mai ales de dezvoltarea pe termen lung și activități de reducere a sărăciei.

După fondarea FMI și a Băncii Mondiale s-a studiat posibilitatea creării unei organizații care să promoveze comerțul mondial. Astfel în anul 1995 a fost înființat Organizația Comerțului Mondial.

4.3.1. Relația Romaniei cu Fondului Monetar Internațional (FMI)

România este membră a Fondului Monetar Internațional (FMI) din anul 1972, cu o cotă de participare, care în prezent este de 1030,2 milioane DST sau 0,48% din cota totală. România deține 10 .552 voturi, reprezentând 0,49% din total.

În cadrul FMI, România face parte din grupa de țări (constituența) care include: Olanda, Ucraina, Israel, Cipru, Moldova, Georgia, Armenia, Bulgaria, Bosnia Herțegovina, Croația, Macedonia. Grupa de țări este reprezentată în Consiliul executiv al FMI de un director executiv olandez – domnul Jeroen Kremers. În cadrul biroului directorului executiv, România are un reprezentant care îndeplinește funcția de consilier al acestuia.

Guvernatorul României la FMI este Guvernatorul BNR; Guvernator Supleant este Secretarul de Stat din Ministerul Finanțelor Publice cu responsabilități în domeniu.

România a acceptat obligațiile prevăzute în Articolul VIII al Statutului FMI, la 25 martie 1998. Prin aceasta, România se angajează să nu recurgă la introducerea de restricții cu privire la efectuarea plăților și transferurilor pentru tranzacții internaționale curente și de a nu participa la aranjamente valutare discriminatorii sau practici valutare multiple, fără aprobarea/consultarea FMI. (Comunicat FMI: "Romania Accepts Article VIII Obligations").

Începând cu anul 1991 asistența financiară acordată de FMI s-a concretizat prin aprobarea mai multor Aranjamente stand-by .

În calitate de stat membru, România furnizează FMI informații și realizează consultări anuale cu această instituție, în conformitate cu prevederile Articolului IV al Statutului FMI .

În cadrul politicilor de evaluare a gradului de adoptare a standardelor internaționale în domeniile relevante pentru activitatea FMI, România a participat la:

Programul Băncii Mondiale și FMI de evaluare a sectorului financiar (Financial Sector Assessment Program – FSAP). În acest context, experții BM și FMI au realizat raportul Financial Sector Stability Assessment – FSSA , raport ce identifică principalele vulnerabilități ale sectorului financiar românesc și oferă un set de recomandări pentru corectarea acestora.

ROSC – Data Module (raportul privind respectarea standardelor și codurilor), prin care experții FMI realizează o evaluare a practicilor românești privind diseminarea datelor vizavi de Sistemul General de Diseminare a Datelor – GDDS .

FMI a acordat României asistență tehnică

4.4. Banca Mondială

Banca Mondială este un sistem bancar format din Banca Internațională pentru Dezvoltare și Reconstrucție (BIRD) înființată în 1945 cu sediul la Washington și două filiale ale acesteia:

– Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID) înființată în 1960 și

– Corporația Financiară Internațională din 1956.

Banca Internațională pentru Dezvoltare și Reconstrucție (BIRD) este un organism interstatal care are o funcție complementară cu FMI.

Face parte din sistemul ONU având un rol proeminent în activitatea de finanțare și de promovare a dezvoltării economice a țărilor membre.

BIRD sprijină statele membre în curs de dezvoltare prin acordare de împrumuturi pe termen lung pentru realizarea investițiilor, precum și pentru garantarea de împrumuturi obținute de acestea pe piața financiară. De asemenea, se ocupă de coordonarea ajutorului internațional pentru dezvoltare oferit de unele țări dezvoltate pentru țări în curs de dezvoltare; acordă asistență tehnică în legătură cu proiectele de investiții pentru dezvoltare și facilitează pregătirea de cadre superioare de specialitate printr-un institut de pregătire propriu.

Avantajele principale pusă la dispoziția țărilor membre sunt:

contractarea de împrumuturi pentru investiții în vederea realizării unor proiecte economice necesare țării respective.

Solicitantul trebuie să prezinte garanții a căror mărime depinde de proporțiile obiectivului economic și de posibilitățile economiei respective de a suporta sarcina financiară. Toate împrumuturile de la BIRD se acordă în valută convertibilă pe termen lung, maximum 20 de ani.

participarea la licitațiile internaționale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrărilor finanțate de aceasta.

Țările membre trebuie, să adere în prealabil la FMI și să participe la capitalul social al băncii prin vărsămintele stabilite. De asemenea, țările membre sunt datoare să furnizeze informații de orice fel privind situația economică și financiară a țării respective, informații solicitate în vederea stabilirii politicii de împrumuturi față de aceasta.

Organizarea BIRD este următoarea: conducerea băncii este asigurată de un complex de organe și anume:

Consiliul Guvernatorilor – format din câte un guvernator și un supleant, numiți de fiecare țară membră;

Consiliul Administratorilor;

Consiliul consultativ compus din șapte membri;

Comitetele de împrumuturi care au sarcina de a analiza situația și a elabora rapoarte privind proiectele, obiect al împrumuturilor solicitate.

Cifra cumulativă a împrumuturilor acordate: 394 miliarde dolari

Obiectivul BIRD este reducerea sărăciei în țările mai puțin sărace, solvabile și cu venituri medii, promovând o dezvoltare durabilă, prin împrumuturi, garanții și servicii nelegate de împrumuturi – inclusiv servicii de analiză și consultanță.

Asociația Internațională pentru Dezvoltare (AID) este o altă filială a Băncii Mondiale, înființată în anul 1960 pentru soluționarea unor cazuri specifice: unele țări slab dezvoltate aveau o datorie externă foarte mare care le afecta grav întreaga economie.

Pentru aceasta AID acordă împrumuturi foarte avantajoase numite credite care impun sarcini relativ reduse debitorului, deoarece nu sunt purtătoare de dobânzi.Cifra cumulativa a imprumuturilor acordate:151 miliarde dolari.

Aceste credite sunt acordate pe termen foarte lung (până la 50 de ani), rambursarea realizându-se astfel: în primii 10 ani se rambursează câte 1% pe an, iar apoi câte 3% pe an în următorii 30 de ani. Pentru acoperirea cheltuielilor administrative se percepe un comision de 0,75% pe an asupra parții efectiv utilizate din fiecare credit.

Beneficiarii unor astfel de credite sunt doar țările în curs de dezvoltare foarte sărace, a căror venit național pe locuitor nu depășește un anumit prag, au o solubilitate precară, dar care înregistrează performanțe economice acceptabile și concep proiecte care să justifice împrumuturile.

Fondurile AID sunt constituite din: subscripțiile mebrilor la Asociație, din subvenții periodice furnizate de țările membre mai bogate, din contribuții speciale acordate de unele țări membre, din transferuri de beneficii de la BIRD, din diverse venituri proprii.

La AID poate adera orice stat membru al BIRD, conducerea și administrarea fiins asigurate de aceleași organe și același personal, care are personalitate juridică și fonduri separate.

Corporația Financiară Internațională (IFC) a fost înființată în scopul de a completa operațiunile BIRD pentru sprijinirea dezvoltării întreprinderilor particulare din țările membre în curs de dezvoltare. Acest organism exercită un sprijin complex (financiar, juridic și tehnic) necesar creșterii sectorului privat al țărilor în curs de dezvoltare.I.F.C. are un numar de 175 membri iar portofoliul de angajamente: 23,5 miliarde dolari. Structura organizatorică a AID, ca și a IFC este aceeași cu BIRD, utilizând același personal, deși au personalitate juridică și fonduri separate.

4.4.1. Relațiile României cu Grupul Băncii Mondiale

România este membră a BIRD (din 1972), IFC (din 1990) și MIGA (din 1992). Activitatea Grupului Băncii Mondiale în România a început în anul 1991 și cuprinde atât programe și proiecte publice, finanțate de către Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare prin împrumuturi acordate direct statului, prin Ministerul Finanțelor Publice, cât și proiecte private, fără garanție de stat, prin sprijinul acordat de către Corporația Financiară Internațională și Agentia Multilaterală de Garantare a Investițiilor.

Banca Mondială este un partener important al României în procesul de dezvoltare. Din 1991, Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD) a aprobat operațiuni finanțate în România, cu un total al angajamentelor de aproximativ 4,2 miliarde USD ceea ce înseamnă peste 40% din totalul împrumuturilor externe contractate de România. În prezent, portofoliul Băncii în România cuprinde 30 de operațiuni în valoare de peste 1,2 miliarde de dolari și acoperă sectoarele cele mai importante ale economiei.

Portofoliul de proiecte al Băncii Mondiale în România este unul dintre cele mai mari din regiunea Europa și Asia Centralã. Acest portofoliu urmează să crească în următorii ani, odată cu susținerea de către Banca Mondială, a României în pregãtirea pentru aderarea la Uniunea Europeană. Programul de împrumut pentru perioada 2004 – 2005 se prevede a cumula 850 milioane dolari.

România face parte din grupul pilot al țărilor participante la initiațiva Băncii Mondiale denumită Cadrul general de dezvoltare (Comprehensive Development Framework – CDF). Principiile CDF sunt dezvoltarea pe termen lung, dezvoltarea participativă, parteneriatul sub conducere națională și orientarea programelor în funcție de rezultate.

Progresele României în ceea ce privește reformele structurale și privatizarea sunt sprijinite de Banca Mondială prin împrumuturile de ajustare a sectorului privat (PSAL I si II), structurate pe cinci obiective fundamentale pentru dezvoltare: (i) privatizarea și restructurarea băncilor de stat; (ii) privatizarea/ restructurarea/ lichidarea întreprinderilor de stat; (iii) reforma în sectorul energetic, cu accent pe restructuarea/ privatizarea utilităților (petrol, gaze naturale, energie electrică); (iv) îmbunătățirea mediului de afaceri; și (v) măsuri pentru atenuarea impactului social al implementării reformelor.

Programul multianual PAL (Programmatic Adjustment Loan) – împrumut pentru ajustare programatică, a cărui primă tranșă este în valoare de 150 de milioane de dolari vizează reforma administrației publice și a justiției, mecanismele de elaborare a politicilor, precum și eficientizarea sistemului de cheltuieli publice. Prin încheierea cu succes a primei faze a programului PAL, România se poate considera o țară aflată într-un proces accelerat de reformă. Programele care urmează, PAL II și III, vor avansa programul de reformă care va contribui la creșterea eficienței manageriale în sectorul public și la îmbunătățirea mediului de afaceri, ambele domenii fiind critice în accelerarea dezvoltării și în sprijinirea eforturilor României de a îndeplini, până în 2007, cerințele extrem de competitive ale pieței unice europene.

Corporația Financiară Internațională a aprobat o serie de investiții în sectorul comunicațiilor, infrastructura, industrie sau în sectorul sănătății, sprijinind în același timp dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii, precum și a sectorului bancar din România. Cea mai importantă investiție a CFI în sectorul bancar din România constă în acordarea unui împrumut în valoare de 75 milioane USD Băncii Comerciale Române și participarea la privatizarea BCR, prin achizitionarea un pachet de 25% din acțiuni, împreună cu BERD.

În perioada 2001-2005, Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor a garantat în România investiții private de peste 100 milioane USD.

În prezent se află în curs de elaborare parteneriatul strategic al României cu Banca Mondială, care cuprinde programele pe care Banca le va derula în România în perioada 2005-2009. Obiectivul pentru următorii 2 ani al asistenței pe care Banca Mondială o va oferi României este acela de a sprijini îndeplinirea angajamentelor cu privire la acquis-ul comunitar până în 2007 și pregătirea pentru a face față provocărilor ulterioare momentului aderării.

4.5. Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)

BERD este o instituție multinațională înființată în anul 1991, în scopul specific de a acorda asistență țărilor din Europa Centrală și de Est în dezvoltarea unor economii de piață. Sediul central se află la Londra având reprezentanțe în multe dintre țările în care BERD operează pentru coordonarea activităților locale. Cei 59 de acționari ai săi includ atât țări din Europa Centrală și de Est cât și din restul lumii, la care se adaugă Comunitatea Europeană și Banca Europeană pentru Investiții (BEI).

Astăzi, BERD utilizează toate instrumentele financiare și investiționale de care dispune pentru a susține construirea economiilor de piață și a democrațiilor în 27 de țări din Europa Centrală până în Asia Centrală. BERD este cel mai mare investitor instituțional în regiune și mobilizează investiții străine directe semnificative, pe plângă propriile finanțări. Banca, cu un capital subscris de 20 miliarde euro, este deținută de 60 de țări membre și două instituții interguvernamentale (Uniunea Europeană și Banca Europeană de Investiții). Dar, în ciuda faptului că acționarii BERD sunt din sectorul public, Banca investește în principal în întreprinderi private, de obicei împreună cu parteneri comerciali. BERD finanțează proiecte de afaceri, acționând, în special, în domeniul bancar și industrial, lucrează cu companii aflate în proprietate de stat pentru a susține privatizarea, restructurarea și îmbunătățirea serviciilor municipale.

Prin investițiile sale, BERD promovează reformele structurale și sectoriale, competiția, privatizarea, instituții financiare și sisteme juridice mai puternice, dezvoltarea infrastructurii pentru susținerea sectorului privat și guvernarea corporativă eficientă. BERD promovează co-finanțarea și investițiile străine directe, mobilizează capital intern și oferă asistență tehnică.

Cel mai puternic avantaj comparativ al Băncii, relativ la alte instituții financiare internaționale, pe lângă concentrarea regională, constă în abilitatea de a opera atât în sectorul public cât și în cel privat și de a avea la dispoziție cel mai larg și mai flexibil spectru de instrumente financiare pentru a sprijini diferitele stadii ale tranziției. Banca dispune de resurse deosebite în ceea ce privește personalul și instrumentele de lucru și pretinde de la partenerii săi transparență și cooperare deplină în ceea ce privește prezentarea rezultatelor financiare și operaționale ale activității lor.

BERD intervine, mai ales, în următoarele domenii: transport, telecomunicații, energetic cât și în restructurarea sectoarelor financiare.

În mod special, BERD caută să promeveze dezvoltarea sectorului privat prin operațiunile sale de investiții și prin mobilizarea capitalului străin și local. Investițiile BERD trebuie:

să ajute țările să se apropie de economia de piață perfectă: impactul tranziției;

să-și asume riscul în încercarea de a-i ajuta pe investitorii particulari;

să aplice principiile bancare, cu tărie.

În comparație cu băncile comerciale private, principalul avantaj al BERD constă, datorită structurii acționarilor, în dorința și disponibilitatea de a-și asuma riscul lucrând și cu alte entități ce aparțin sectorului privat, cum ar fi băncile comerciale și fonduri de investiții, ca și creditorii multiraterali și agenți naționali pentru creditarea exporturilor. BERD sprijină companiile care au dificultăți în a-și asigura finanțarea: prin aceasta, ea completează eforturile altor creditori.

Deși structura sa este diferită de cea a unei bănci comerciale, BERD are o abordare similară a proiectelor și își evaluează propriile servicii pe baze comerciale. Banca este capabilă să obțină fonduri la cele mai avantajoase dobânzi de pe piețele internaționale de capital.

Pentru a aborda un proiect, trebuie să viabil din punct de vedere comercial. Banca nu emite garanții pentru credite de export și nici nu asigură servicii bancare cu amănuntul.

BERD asigură o finanțare directă, specifică fiecărui proiect, în cazul activităților din sectorul privat, restructurare și privatizare, sau finanțarea infrastucturii pe care se bazează aceste activități. Societățile mixte au fost unul dintre beneficiarii majori ai împrumuturilor Băncii, în special cele cu partenerii străini.

Prin investițiile ei, Banca promovează:

reforme structurale și sectoriale;

competiție, privatizare și antreprenoriat;

investiții financiare mai puternice și sisteme legale.;

dezvoltarea infrastructurii care a necesitat dezvoltarea sectorului privat;

adaptarea unei guvernări puternice a corporațiilor care să includă sensibilitatea mantalității celor din jur.

BERD oferă un spectru larg de instrumente financiare și are o abordare flexibilă în structurarea serviciilor sale financiare. De exemplu, împrumutul minim standard este de 5 milioane ECU (înlocuită cu EURO din 1999) dar această cifră poate fi flexibilă dacă proiectul aduce beneficii fundamentale pentru țară, chiar dacă Bnaca nu asigură participare la capital și capital primar.

Funcționând ca un catalizator al schimbării, BERD:

promovează în mod direct investițiile cu coparticipare și străine;

asigură mobilizarea capitalului propriu;

asigură asistența tehnică necesară.

În concluzie, putem spune că BERD este un partener stabil, cu o reputație excelentă în mediul financiar bancar internațional. Banca este cotată cu un rating de AAA, oferind o mare garanție și mari posibilități financiare.

4.5.1 Relația Romaniei cu Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BERD)

România a ratificat Acordul de Înființare a BERD în anul 1990, facând parte dintre membrii fondatori ai acestei instituții. Capitalul subscris și vărsat de România are valoarea de 96 mil.euro.

Consiliul Guvernatorilor Băncii este alcătuit din reprezentanți ai tuturor statelor membre. Ministrul Finanțelor Publice este guvernator pentru România, iar guvernatorul Băncii Naționale este guvernator supleant.

Constituența din care face parte țara noastră include Armenia, Georgia, Moldova și Ucraina.

Cea mai recentă Strategie de țară pentru România a fost aprobata la 25 noiembrie 2003 și se referă la perioada 2004-2006; acest tip de document este revizuibil din doi in doi ani.

România se situează pe locul al treilea în rândul țărilor de operare din punct de vedere al volumului finanțării (după Federația Rusă, concurând cu Polonia pentru locul doi).

Din 1991 până la 31 decembrie 2004, BERD a acordat României un sprijin financiar în sumă cumulată de 2 506 800 000 euro (reprezentand 140 angajamente semnate), din care 897 906 400 euro (35,82%) au susținut sectorul de stat. Totodata, 656 800 000 euro (26,2%) au fost destinați sectorului financiar.

De-a lungul perioadei de tranziție a României la economia de piața, BERD s-a dovedit a fi una dintre instituțiile financiare internaționale care au susținut intens acest proces pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite, prin acordarea de împrumuturi care au ajutat la implementarea proiectelor necesare transformării economice și la intensificarea reformelor structurale.

BERD este cel mai mare investitor internațional în România, angajamentele sale depășind în prezent 2,6 miliarde de euro. Totodată, România este al 3-lea mare receptor de finanțare din partea BERD din regiune, după Rusia și Polonia.

Portofoliul BERD în România, la 31 martie 2005, includea 89 proiecte de investiții în derulare, inclusiv componente din o serie de proiecte regionale. Prin aceste investiții și implicarea directă a reprezentanților Băncii în Consiliile de Administrație ale unui număr mare de companii în care a investit, BERD a reușit să îmbunătățească practicile de conducere corporativă și să extindă dialogul politic. Portofoliul Băncii s-a extins rapid în arii precum privatizarea la scară largă cu investitori strategici, investiții de tip greenfield în sectorul privat, dezvoltarea sectorului financiar și a infrastructurii în domeniile energetic, transporturi, comunicații și a infrastructurii municipale. Banca susține activ dezvoltarea sectorului financiar non-bancar prin promovarea investițiilor în societăți de leasing și asigurare, precum și în fonduri de capital, pensii și ipoteci.

BERD reprezintă un catalizator major pentru investiții în România, cu un portofoliu cumulat la sfârșitul lunii iunie 2005 în valoare de aproape 2,7 miliarde euro. Creșterea portofoliului cumulat în ultimii doi ani a fost de 30%, majoritatea (70%) regăsindu-se în sectorul privat. Banca a angajat: 282 milioane euro în 2001, 447 milioane euro în 2002, 400 milioane euro în 2003, 401 milioane euro în 2004.

BERD a finanțat un număr considerabil de proiecte pentru a sprijini dezvoltarea sectorului privat în următoarele domenii: infrastructură (transport, energie, utilități), telecomunicații, sectorul financiar, agricultură, industrie și turism.

Pe lângă propria sa investiție, BERD a ajutat la mobilizarea altor 5,8 miliarde euro, reprezentând co-investiții în perioada 1991-martie 2005.

Obiectivul BERD va rămâne, și în perioada următoare, extinderea într-o manieră dinamică a activităților sale în sectorul privat, iar implicarea în sectorul public se va concentra pe proiecte cu impact semnificativ asupra tranziției sau având o dimensiune regională.

BERD va sprijini eforturile guvernului de implementare a programului de reforme pentru îmbunătățirea climatului investițional al țării și pentru accelerarea dezvoltării sectorului privat local. Per ansamblu, prioritățile operaționale ale Băncii se vor axa pe dezvoltarea generală a sectorului privat și reabilitarea infrastructurii și sectorului energetic.

Strategia BERD pentru România pentru perioada 2003 – 2005 (aprobată la 25 noiembrie 2003) se axează pe următoarele direcții prioritare:

– dezvoltarea infrastructurii, inclusiv privatizarea utilităților publice în sectoarele energetic și de transport; co-finanțare și o mai bună utilizare a fondurilor UE de pre-aderare prin construcție instituțională;

– dezvoltarea sectorului privat, inclusiv îmbunătățirea climatului investițional și încheierea privatizării;

– consolidarea în continuare a sectorului financiar (inclusiv cel nebancar) și a IMM-urilor.

România a fost și continuă să fie o prioritate pentru politica de investiții a Băncii. Succesul implicării BERD în România este determinat de transparența procesului de acordare a contractelor, stabilitatea și predictibilitatea legislației, îmbunătățirea mediului de afaceri și reducerea drastică a cazurilor de corupție în mediul economico-financiar.

CAPITOLUL V

STUDIU DE CAZ : PREZENTARE „PROGRAMUL DE MICRO PROIECTE” FONDUL europa

5.1 Descriere

Uniunea Europeana sprijina proiecte menite sa ajute statele candidate in procesul de pregatire pentru aderare. In timp ce programul Phare National se concentreaza pe proiecte de anvergura, programul Phare – Fondul Europa finanteaza proiecte cu costuri mai mici, dar care prin impactul lor pot contribui la o mai buna informare a publicului cu privire la procesul de aderare la Uniunea Europeana.

Uniunea Europeana acorda prin intermediul Fondului Europa finantari nerambursabile pentru proiecte ce pot contribui la cresterea transparentei procesului de aderare si pot facilita intelegerea acestuia de catre publicul larg si grupurile tinta specifice din viitoarele state membre. Prin cresterea transparentei si a nivelului de informare, activitati precum cele sprijinite de Fondul Europa reprezinta un instrument eficient in procesul de informare si comunicare privind aderarea Romaniei la Uniunea Europeana.

5.2. Obiectivele și prioritățile programului Europa

Obiectivele programului sunt următoarele:

sensibilizarea opiniei publice din România asupra integrării europene și asupra procesului de aderare și a impactului;

aportul direct la o integrare mai rapidă a României în Uniunea Europeană ;

creșterea transparenței acțiunilor Uniunii Europene în România.

Prioritățile identificate pentru România în acest context sunt următoarele:

sprijinirea activității de informare/comunicare în vederea continuării pe teme europene și după momentul aderării;

stimularea dezbaterii publice privind valorile U.E. în relațiile directe cu valorile românești;

aducerea informației europene mai aproape de casele oamenilor (la nivel local/regional) adaptând-o nevoilor lor specifice (copii, tineri, populație rurală);

susținerea dezvoltării de rețele active și funcționale de informare europeană pe bază de parteneriate naționale (regionale) și internaționale.

Finanțarea nerambursabilă oferită de Autoritatea Contractantă

Suma totală disponibilă pentru finanțare în cadrul prezentei runde este de 1 milion de Euro. Autoritatea contractantă își rezervă dreptul de a nu acorda întreaga sumă disponibilă.

Valoarea finanțărilor nerambursabile

Valoarea finanțărilor nerambursabile ce vor fi acordate prin acest program se înscrie între următoarele sume minime și maxime:

Suma minimă:15.000 Euro

Suma maximă: 50.000 Euro

În plus, nici o finanțare nerambursabilă nu poate depăși 80% din costurile totale eligibile ale Proiectului (sectiunea 2.1.4). Diferența de sumă trebuie asigurată, în numerar, din resursele proprii ale solicitantului sau ale partenerilor săi, sau din resurse altele decât bugetul Comunității Europene. Solicitanții/partenerii trebuie să asigure contribuția minimă solicită (20%) sub forma de contribuție în numerar. Contribuțiile în natură nu sunt considerate ca reprezentând co-finanțare eligibilă.

5.3. Regulile acestei cereri de propuneri

Prezentul ghid stabilește regulile pentru depunerea, selecția și implementarea proiectelor finanțate prin acest program, în conformitate cu prevederile Ghidului Practic.

5.3.1 Criterii de eligibilitate

Există trei seturi de criterii de eligibilitate, care se referă la:

– Organizațiile care pot solicita o finanțare nerambursabilă;

– Proiectele pentru care se poate acorda o finanțare nerambursabilă;

– Tipurile de costuri care pot fi luate în considerare la stabilirea finanțării nerambursabile.

5.3.2. Eligibilitatea solicitanților (cine poate depune o cerere de finanțare)

Pentru a fi eligibili pentru finanțare nerambursabilă, solicitanții trebuie să:

fie persoane juridice non-profit, această categorie incluzând organizații neguvernamentale, universități, școli, institute de cercetare, camere de comerț, agenții de dezvoltare regională etc.;

să fie înregistrați oficial ca persoane juridice și să aibă sediul principal în România, într-unul dintre statele membre ale U.E. sau în unul din celelalte state acceptate în program (Bulgaria, Turcia, Croația);

să fie direct răspunzători pentru elaborarea și managenentul proiectului și să nu acționeze ca intermediari;

să aibă resurse financiare stabile și suficiente pentru a asigura funcționarea continuă a organizației lor pe perioada derulării proiectului și pentru a contribui la finanțarea acestuia.

Autoritățile naționale (ministerele, agențiile guvernamentale) nu sunt eligibile ca solicitanți sau parteneri în cadrul acestui program.

(2) Potențialii solicitanți nu sunt în drept să participe la Cererea de Propuneri sau să primească o finanțare nerambursabilă dacă:

sunt falimentari sau în curs de lichidare, se află în litigii, au inițiat acorduri cu creditorii, și-au suspendat activitățile, sunt subiectul unor proceduri referitoare la această situație, sau sunt într-o situație asemănătoare reieșind dintr-o procedură similară prevăzută în legislația sau reglementările naționale;

au suferit condamnări ca urmare a unei hotărâri judecătorești care este considerată res judicata (adică împotriva căreia nu este posibil nici un apel), condamnări datorate unei conduite profesionale incorecte;

sunt vinovați de grave greșeli profesionale care pot fi dovedite prin orice mijloace pe care Autoritatea Contractantă le poate justifica;

nu și-au îndeplinit obligațiile referitoare la plata contribuțiilor la asigurările sociale sau la plata taxelor, în conformitate cu prevederile legale ale țării în care își au sediul, ale țării autorității contractante sau ale țării în care proiectul urmează să aibe loc;

au fost subiectul unor condamnări ca urmare a unei hotărâri judecătorești care este considerată res judicata pentru fraudă, corupție, implicare într-o organizație criminală sau orice altă activitate ilegală în detrimentul intereselor financiare ale Comunitații ;

au fost declarați că au încălcat în mod serios contractul din cauza nerespectării obligațiilor contractuale ce decurg din procedura de contractare sau de acordare de finanțări nerambursabile din bugetul Comunității.

Solicitanții sunt de asemenea excluși de la participarea la Cererea de Propuneri sau de la acordarea de finanțări nerambursabile în cazul în care, la data Cererii de Propuneri, aceștia :

sunt subiectul unor conflicte de interese ;

sunt vinovați de distorsionări grave în procesul de transmitere a informațiilor solicitate de către Autoritatea Contractantă, ca o condiție de participare la Cererea de Propuneri, sau nu reușesc să furnizeze aceste informații ;

au încercat să obțină informații confidențiale sau să influențeze comitetul de evaluare sau Autoritatea Contractantă în timpul procesului de evaluare a prezentei Cereri de Propuneri sau a unora anterioare.

În cazurile la care se face referire la punctele (a), (c), (d), (f),(g), (h) și (i) de mai sus, excluderea se aplică pe o perioadă de doi ani de la date la care s-a stabilit încălcarea. În cazurile la care se face referire la punctele (b) și (e), excluderea se aplică pe o perioadă de patru ani de la date la care s-a notificat hotărârea.

Solicitanții trebuie să furnizeze o dată cu propunerile lor o declarație pe propria lor răspundere că nu intră sub incidența nici uneia din categoriile de la (a) la (f), mentionate mai sus.

5.3.3. Parteneriate și Eligibilitatea Partenerilor

Solicitanții pot acționa individual sau în consorțiu cu alte organizații partenere.

Partenerii solicitanților participă la proiectarea și implementarea proiectului, iar costurile pe care le implică sunt eligibile în același mod în care sunt eligibile costurile beneficiarului finanțării nerambursabile. În consecință, partenerii solicitanților trebuie să îndeplinească aceleași criterii de eligibilitate ca și solicitanții.

Alte organizații pot fi implicate în proiect. Astfel de asociați joacă un rol real în acțiune, dar nu pot beneficia de finanțarea nerambursabilă. Organizațiile asociate nu trebuie să îndeplinească criteriile de eligibilitate la care se face referire în secțiunea 2.1.1.

Sub-contractorii nu sunt nici parteneri nici asociați, și intră sub incidența regulilor stabilite în Anexe la Contractul Standard de finanțare nerambursabilă.

Solicitantul va fi acționat ca și organizație principală și, în cazul în care a fost selectat, ca Parte Contractantă (« Beneficiarul »).

5.3.4. Eligibilitatea proiectelor: proiectele pentru care se poate depune o cerere de finanțare

Durata unui proiect nu poate depăși 12 luni.

Sectoare sau teme. Proiectul trebuie să vizeze publicul larg sau grupuri clar identificate și să propună o metodologie adecvată pentru atingerea obiectivelor sale.

Informare sectorială

Proiectele se vor ocupa de informarea pe o tematica specifică procesului de integrare europeană pentru grupuri țintă clar identificate. Experții angajați pentru proiect trebuie să dovedească o bună cunoaștere a progreselor realizate în sectoarele respective alese, atât în Uniunea Europeană, cât și în România.

Locație. Acțiunile principale trebuie să se deruleze în România. Se permit excepții numai în cazuri bine justificate și care se înscriu în obiectivele și prioritățile programului.

Tipuri de proiecte. Proiectele ce urmează a fi finanțate în cadrul Fondului Europa vor trebui să fie complementare “Strategiei de Informare și Comunicare a Delegației Comisiei Europene pentru perioada 2005-2007.

Proiectele ce urmăresc crearea de noi Centre de Informare Europa sau realizarea de activități/campanii în Centre de Informare Europa deja existente, pot fi finanțate în cadrul acestei Cereri de Propuneri, în măsura în care aceste Centre de Informare respectă « Lista standardelor minime pentru Centrele de Informare Europa ».

Următoarele tipuri de proiecte nu sunt eligibile:

– sponsorizări individuale pentru participare la ateliere, seminarii, conferințe, congrese;

– burse de studiu individuale, cursuri de specializare;

– conferințe individuale, cercetare academică, studii de fezabilitate și alte evenimente singulare care nu au impact direct asupra grupurilor țintă, cu excepția cazurilor în care aceste activități constituie părți indispensabile dintr-o acțiune de mai mare amploare ;

– ajutoare de urgență;

– finanțare retroactivă pentru proiecte care se află deja în derulare sau au fost încheiate;

– proiecte de infrastructură axate esențial pe achiziționarea de echipamente;

– construirea sau achiziționarea de terenuri sau imobile;

Numărul de propuneri și finanțări nerambursabile per solicitant. Un solicitant poate depune mai multe propuneri. Unui solicitant i se pot acorda mai multe finanțări nerambursabile în cadrul acestei Cereri de Propuneri.

5.3.5. Eligibilitatea costurilor – costuri care pot fi luate în considerare pentru finanțare nerambursabilă

Doar “costurile eligibile” pot fi luate în considerare pentru finanțare nerambursabilă. Aceste costuri sunt specificate în detaliu mai jos. În consecință, bugetul reprezintă atât o estimare a costurilor, cât și un plafon maxim al “costurilor eligibile”. Solicitantul trebuie să acorde o mare atenție faptului că aceste costuri eligibile trebuie să fie costuri reale și nu pot lua forma unor sume globale (cu excepția costurilor de transport și subzistență și a costurilor indirecte).

Vor fi recomandate pentru finanțare nerambursabilă acele propuneri care la procesul de verificare ce precede semnarea contractului nu relevă probleme care necesită schimbări ale bugetului. În urma acestei verificări se pot cere clarificări, și unde este cazul, această verificare poate conduce la propunerea de reducere a bugetului de către Autoritatea Contractantă.

Este, prin urmare, în interesul solicitantului să prezinte un buget realist și justificat din punctul de vedere al costurilor.

Costuri directe eligibile

Pentru a fi considerate eligibile în contextul Cererii de Propuneri, costurile trebuie:

– să fie necesare pentru derularea proiectului, să fie incluse în contractul anexat la prezentul Ghid și să fie în concordanță cu principiile unei bune gestiuni financiare, în special din punct de vedere al raporturilor cost-beneficiu și cost-rezultate;

– să fie efectuate în realitate de către beneficiar sau partenerii acestuia în perioada de implementare a proiectului, în conformitate cu Art. 2 din Condițiile Speciale, indiferent de data la care s-a efectuat plata de către Beneficiar sau partenerii acestuia; aceasta nu afectează eligibilitatea costurilor legate de audit-ul final ;

– să fie înregistrate în documentele contabile sau fiscale ale beneficiarului sau partenerilor acestuia, să fie identificabile și verificabile, și susținute originale ale documentelor justificative.

Sub aceste condițiile și acolo unde este relevantă respectarea procedurilor pentru acordarea contractului de finanțare nerambursabilă, costurile directe eligibile includ:

– costul pentru personalul angajat pentru proiect, care să corespundă salariilor actuale plus taxele pentru asigurări sociale și alte costuri aferente remunerării; salariile și costurile nu trebuie să depășească pe cele practicate în mod obișnuit de către Beneficiar sau partenerii acestuia, atunci când există parteneri;

– transportul și cheltuielile de subzistență pentru personalul implicat în proiect, dacă acestea corespund cu cele suportate în mod normal de către Beneficiar sau partenerii acestuia, atunci când există parteneri; orice rambursare de diurnă nu trebuie să depășească limitele maxime aprobate anual de către Comisia Europeană ;

– costuri pentru achiziționarea de echipament (nou sau uzat) și servicii, cu condiția ca acestea să corespundă prețurilor pieței;

– costuri pentru consumabile și rechizite;

– cheltuieli pentru sub-contractare;

– costuri derivând direct din clauzele contractului (diseminarea informațiilor, evaluare specifică pentru proiect, audit, traduceri, copiere, asigurare, etc.), incluzând costuri pentru serviciile financiare (în particular, costul pentru transferuri și garanții financiare);

Costuri directe neeligibile

Următoarele costuri sunt neeligibile:

– datorii sau rezerve pentru pierderi sau datorii ;

– dobânzi datorate;

– elemente deja finanțate în alt cadru;

– cumpărarea de terenuri sau clădiri, cu excepția cazului în care acestea sunt necesare pentru implementarea directă a proiectului, situație în care proprietatea trebuie transferată beneficiarilor finali dupa încheierea proiectului;

– pierderi datorate ratei de schimb valutar;

– taxe, inclusiv TVA-ul, cu excepția cazului în care beneficiarul (sau partenerii beneficiarului) nu și le poate recupera și reglementările aplicabile autorizează recuperarea taxelor.

Costuri indirecte eligibile (costuri de regie)

Un procent fix, ce nu trebuie să depășească 7% din suma totală a costurilor directe eligibile ale Proiectului, sunt eligibile ca și costuri indirecte pentru a acoperi costurile administrative de regie ocazionate de derularea proiectului de către Beneficiar.

Costurile indirecte sunt eligibile numai dacă nu includ costuri alocate altor capitole de buget prevăzute în bugetul contractului.

Costurile indirecte nu sunt eligibile în cazul în care beneficiarul primește de la Comisia Europeană o altă finanțare nerambursabilă destinată special pentru acoperirea costurilor de regie.

Contribuții în natură

Orice contribuție în natură (de exemplu: teren, bunuri imobile – fie in proprietate parțială sau totală, bunuri de folosință îndelungată, materii prime, activități caritabile neplatite prestate de catre o persoana sau organizatie) realizate de către beneficiar sau de către partenerii beneficiarului, și care trebuie enumerate separate în Anexa B, nu reprezintă cheltuieli ocazionate de proiect și nu sunt costuri eligibile. Aceste contribuții în natură nu sunt considerate ca reprezentând co-finanțare din partea beneficiarului. Beneficiarul poate însă să aducă astfel de contribuții în conformitate cu cele declarate în Cererea de Finanțare, în cazul în care i se acordă o finanțare nerambursabilă.

5.4. Cum se elaboreaza o cerere de finanțare și procedurile

care trebuie urmate

5.4.1. Cererea de finanțare și anexele

Solicitanții trebuie să depună Cererea de Finanțare anexată la prezentul Ghid. Cerere de Finanțare poate fi găsită și pe pagina de Internet a Comisiei Europene:

Solicitanții trebuie să completeze cererea de finanțare în limba română, dar este obligatorie și includerea unui rezumat în limba engleză.

Cerințe la completarea „Cererii de finanțare. Cererea de finanțare se completează cu grijă și cât mai clar posibil pentru a facilita evaluarea sa, cu precizie și dând suficiente detalii pentru o mai mare claritate, în special privind modul în care scopurile proiectului vor fi atinse, beneficiile care vor decurge din aceast proiect și modul în care proiectul propus este relevant pentru obiectivele programului.

Cererile de finanțare scrise de mână nu vor fi acceptate.

Alte documente solicitate. Cererile vor fi respinse dacă lipsesc informații sau documente.

La cererile de finanțare trebuie anexate următoarele documente:

Statute sau Contracte de Asociere ale organizației care depune cererea de finanțare și cele ale fiecărui partener (atunci când există parteneri alături de solicitant);

Cel mai recent Raport Anual și cele mai recente documente contabile ale solicitantului (balanța de venituri și pierderi și Bilanțul contabil pentru ultimul an financiar pentru care conturile au fost închise).

Pentru Centrele de Informare, în plus față de documentele menționate mai sus, sunt necesare și următoarele documente justificative:

– cele mai recente rapoarte lunare/anuale ale serviciilor de informare ale Centrelor de Informare deja existente ;

– hărți si planuri care să indice unde este localizat Centrul în cadrul clădirii, unde este localizată clădirea, împreună cu zonele din vecinătate;

– decizii ale autorităților locale/proprietarului care să ateste alocarea personalului și a spatiului Centrului de Informare pe o perioada de 5 ani.

5.4.2. Unde și cum se trimit cererile de finanțare

Cererile de Finanțare trebuie trimise într-un plic sigilat prin poștă recomandată, mesageria expresă sau livrate personal (un certificat de primire, datat și semnat, va fi dat la primire) la adresa indicată.

Cererile de Finanțare trimise prin alte mijloace (de exemplu prin fax sau prin e-mail) sau livrate la alte adrese vor fi respinse.

Cererile de Finanțare (cererea de finanțare, bugetul, matricea logică și documentele justificative) trebuie depuse în 4 exemplare: unul original și 3 foto copii.

Originalul și fiecare din cele 3 foto copii ale Cererii de Finanțare trebuie îndosariate separat, marcate în mod clar (original, copie) și puse într-un plic.

Pe plicul exterior trebuie indicat numărul de referință al apelului – CFP – Europa Fond 2006, numele complet, adresa solicitantului și cuvintele “a nu se deschide înainte de sesiunea de deschidere”.

Solicitanții trebuie să verifice că cererea de finanțare este completă utilizând lista de verificare din formularul de cererea de finanțare.

5.4.3 Data limită de depunere a propunerilor

Termenul limită pentru primirea Cererilor de Finanțare este 27 martie 2006 ora 16. Cererile de Finanțare primite după termenul limită vor fi respinse automat, chiar dacă ștampila poștei indică o dată anterioară termenului limită sau dacă depășirea termenului limită este cauzată de serviciul de curierat.

5.4.4. Informații suplimentare

Întrebari pot fi trimise prin e-mail sau prin fax până cel târziu în data de 6 martie 2006, indicând clar numărul de referință al Cererii de Propuneri: CFP- Europa Fond 2006.

Răspunsurile la întrebări vor fi transmise solicitanților până cel târziu 16 martie 2006.

5.4.5 Confirmare de primire

După sesiunea de deschidere a propunerilor, Autoritatea Contractantă va trimite o confirmare de primire către toți solicitanții, indicând dacă cererea de finanțare a fost primită înainte sau după data limită și informându-i asupra numărului dosarului cererii de finanțare.

5.5. Evaluarea și selecția propunerilor

Cererile de finanțare vor fi examinate și evaluate de către Autoritatea Contractantă cu posibila asistență din partea unor experți externi. Toate acțiunile depuse de către solicitanți vor fi evaluate conform următoarelor criterii:

(1) conformitatea Administrativă – se verifică dacă cererea de finanțare este completă conform listei de verificare.

(2) eligibilitatea solicitanților, partenerilor și proiectelor – se verifică dacă solicitanții, partenerii lor și proiectele sunt eligibili conform criteriilor din secțiunea 2.1.1,2.1.2 si 2.1.3.

Evaluarea calității propunerilor și evaluarea financiară

O evaluare a calității propunerilor, inclusiv a bugetului propus, vor fi derulate în conformitate cu criteriile de evaluare din Grila de Evaluare prezentată în pagina următoare. Sunt două tipuri de criterii de evaluare: criterii de selecție și criterii de acordare a finanțării nerambursabile.

Criteriile de selecție sunt destinate sprijinirii evaluării capacității financiare și operaționale a solicitanților pentru a se asigura ca:

– dispun de surse de finanțare stabile și suficiente pentru a-și menține activitatea pe tot parcursul perioadei de derulare a proiectului și, acolo unde este cazul, să participe la finanțarea proiectului ;

– au competențele și calificările profesionale cerute pentru derularea cu succes a proiectului propus. Aceasta se aplică și pentru partenerii solicitantului.

Criteriile de acordare permit evaluarea calității cererilor de finanțare în raport cu obiectivele și prioritățile stabilite, și acordarea de finanțări nerambursabile proiectelor care maximizează întreaga eficacitate a acestei cereri de propuneri. Aceste criterii acoperă aspecte legate de relevanța proiectului, consistența sa cu obiectivele acestei cereri de propuneri, calitatea, impactul așteptat, sustenabilitatea și eficacitatea costurilor.

Punctaj. Criteriile de evaluare sunt împărțite în secțiuni și subsecțiuni. Fiecărei subsecțiuni trebuie să i se acorde un punctaj între 1 și 5 în conformitate cu următoarele reguli: 1 = foarte slab; 2 = slab; 3 = satisfăcător; 4 = bun; 5 = foarte bun. Vor avea prioritate la acordatea finanțărilor nerambursabile cererile de finanțare care întrunesc cele mai mari scoruri.

Dacă pentru secțiunea 1 se obține un punctaj total mai mic de 12 puncte (satisfăcător), propunerea nu va fi evaluată mai departe.

Dacă pentru secțiunea 2 se obține un punctaj total mai mic de 20 puncte (bun), propunerea nu va fi evaluată mai departe.

Grila de evaluare

5.6. Informații referitoare la decizia autorității contractante

de acordare a finanțării nerambursabile

Solicitanții vor fi informați în scris de către Autoritatea Contractantă asupra deciziei referitoare la cererea de finanțare. Decizia de a respinge o cerere de finanțare sau de a nu acorda finanțare se va baza pe următoarele motive:

-cererea de finanțare a fost primită după data limită;

-cererea de finanțare a fost incompletă sau neconformă cu condițiile administrative prestabilite;

– solicitantul sau unul sau mai mulți parteneri nu au fost eligibili;

– proiectul nu a fost eligibil (de exemplu proiectul propus nu este acoperit de program, propunerea depășește durata maximă permisă, valoarea finanțării solicitate este mai mare decât suma maximă permisă, etc.);

– propunerea nu a fost suficient de relevantă sau capacitatea financiară și operațională a solicitantului nu a fost suficientă, sau propunerile selectate au fost considerate superioare din acest punct de vedere ;

– propunerea a fost considerată inferioară din punct de vedere financiar și tehnic comparativ cu propunerile selectate.

Decizia Autorității Contractante de a respinge o cerere de finanțare sau de a nu acorda o finanțare este finală.

5.7. Condiții aplicabile implementării proiectului după decizia autorității Contractante de acordare a finanțării nerambursabile

După decizia de acordare a finanțării nerambursabile, Beneficiarului i se va propune un contract în conformitate cu contractul standard al Autorității Contractante, anexat la prezentul Ghid.

Înainte de semnarea contractului, se vor efectua vizite de pre-contractare la proiectele propuse pentru finanțare cu scopul de a verifica dacă toate condițiile incluse în cererea de finanțare sunt îndeplinite de către organizația selectată. În timpul vizitelor de pre-contractare la proiectele care aspiră la crearea de noi Centre de Informare Europa, organizației solicitante i se va cere să prezinte dovezile de existență și acordare a spațiului pentru viitorul Centru de Informare.

Suma finală a finanțării nerambursabile va fi stipulată în contract. Așa cum se menționează în paragraful 2.1.4 de mai sus, această sumă are la bază bugetul, care este doar unul estimat. În consecință, această sumă devine finală numai după terminarea proiectului și prezentarea counturilor financiare finale.

Neîndeplinirea obiectivelor. Dacă Beneficiarul eșuează în implementarea proiectului în condițiile asumate și agreate în contract, Autoritatea Contractantă își rezervă dreptul de a întrerupe plățile și/sau de a încheia contractul. Contribuția Autorității Contractante poate fi redusă și/sau Autoritatea Contractantă poate solicita plata parțială sau în totalitate a sumelor deja plătite, dacă beneficiarul nu respectă termenii stipulați în contract.

Amendamente la contract și modificări în cadrul bugetului. Orice modificare adusă contractului trebuie consemnată în scris, într-un amendament la contractul original. Totuși, anumite modificări (adrese, conturi bancare, etc.) pot fi doar comunicate Autorității Contractante.

Modificări în cadrul bugetului. Elementele de buget pot varia față de cifrele prevăzute inițial, numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiții:

– modificările nu afectează scopul inițial al proiectului; și

– impactul financiar este limitat la un transfer în cadrul unui singur capitol de buget sau la un transfer între capitole de buget care implică o modificare mai mică de 15% a sumei inițiale a respectivului capitolul bugetar.

În acest caz, Beneficiarul poate opera modificarea și trebuie să informeze Autoritatea Contractantă.

Această metodă nu poate fi folosită pentru amendarea costurilor indirecte (de regie).

În toate celelalte cazuri, trebuie făcută o solicitare în scris în avans către Autoritatea Contractantă și va fi solicitat un amendament la contract.

Raportarea. Rapoartele trebuie întocmite în limba prevăzută în contract. Rapoartele tehnice și financiare trebuie înaintate împreună cu cererile de plată (altele decât cererea inițială). Un plan de acțiune și un buget pentru perioada următoare de implementare trebuie să însoțească rapoartele înaintate pentru următoarele plățile.

Informații suplimentare. Autoritatea Contractantă poate solicita informații suplimentare.

Plățile. Plățile vor fi făcute după cum urmează:

– 50% din valoarea totală a finanțării se va plăti Beneficiarului în termen de 60 zile de la primirea de către Autoritatea Contractantă a Contractului semnat de ambele părți și a unei cereri de plată.

– 40% din valoarea totală a finanțării se va plăti Beneficiarului în termen de 60 zile de la primirea de către Autoritatea Contractantă a unei cereri de plată însoțită de un raportul intermediar spre aprobare.

– până la 10% din valoarea totală a finanțării se va plăti Beneficiarului în termen de 60 zile de la primirea de către Autoritatea Contractantă a unei cereri de plată însoțită de raportul final spre aprobare.

Conturi ale proiectului. Beneficiarul trebuie să asigure înregistrarea contabilă exactă și periodică, precum și operarea transparentă a unui cont separat pentru implementarea proiectului.

Beneficiarul trebuie să păstreze înregistrările timp de șapte ani după data plății finale.

Auditul. În contract se va stipula posibilitatea efectuării unor inspecții asupra documentelor și asupra locului de derulare a proiectului de către Comisie, Oficiul de Luptă Anti-Fraudă, Curtea Europeană de Conturi.

Publicitatea. Finanțarea din partea Comunității Europene va beneficia de vizibilitate și de recunoaștere prin mijloace cum ar fi rapoartele și publicațiile realizate ca rezultat al proiectului sau în timpul evenimentelor publice asociate proiectului.

Implementarea contractelor. În cazul în care implementarea proiectului presupune din partea Beneficiarului acordarea de contracte de achiziții, Beneficiarul va acorda contractul acelui ofertant a cărui oferă are cel mai bun raport calitate-preț, cu respectarea principiilor transparenței și egalității de tratament față de de potențialii contractori, avându-se grijă să se evite orice conflict de interese.

Aprecieri finale

Fondurile financiare internaționale provenite din economiile naționale, sub formă de creanțe (sume de bani) sau sub formă de valoare efectivă sunt supuse unor transformări cantitativ – calitative de către instituțiile și organismele pieței financiare internaționale, aceste fonduri fiind dirijate spre economiile sau activitățile solicitatoare.

Promovarea cooperării monetare, stabilirea sistemului multilateral de plăți internaționale sunt realizate de organisme financiar – valutar cum ar fi: FMI, BIRD și afiliatele sale : AID, CFI, de fapt, un grup de bănci interconexate cunoscut sub numele de Banca Mondială.

Privind posbilitățile actuale de acces la finanțări internaționale, capitolul III conține un ghid practic, incluzând anexele necesare pentru obținerea de finanțare externă nerambursabilă, din Fondul Europa, care finanțează proiecte ce contribuie la o mai bună informare asupra procesului de aderare la Uniunea Europeană. Finanțările nerambursabile oferite de Fondul Europa sprijină activități legate de eforturile depuse în vederea procesului de aderare, cu scopul de a crea o mai mare vizibilitate pentru acest proces și pentru a facilita înțelegerea lui de către publicul larg/grupuri țintă specifice din statele membre actuale și viitoare.

Deoarece subiectul abordat este deosebit de vast, lucrarea în ansamblul ei, și-a propus să prezinte într-o formă sintetică, principalele aspecte ale problemelor mai sus amintite.

Bibliografie

Belean Pavel, Anghelache G. – Finantele Publice ale Romaniei, Editura Economica, Bucuresti,2005;

Bertrand Commelin – Europa economică, Institutul European 1998;

Bran Paul – Relații valutar–financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1990;

Bran Paul – Relații financiare și monetare internațional, Editura Economică, București 1990;

Bran Paul, V. Ciobanu, C. Floricel, N. Dardac, V. Șchiopescu – Relații valutar–financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1980;

Dumitriu Camelia – Managementul internațional și relații economice internaționale, Editura Polirom, Iași 2000;

Floricel C-tin. – Relații valutar–financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1997;

Kirițescu C-tin. – Relații valutar–financiare internaționale, Editura Didactică și Pedagogică, București 1978;

Năsui Delia – Relații valutar – financiare internaționale, Editura Universității „Aurel Vlaicu” Arad 2003

Negruș Mariana – Finanțarea schimburilor internaționale, Politici. Tehnici, Editura Humanitas, București 1991;

Nicolae A., Dumitriu I. – Eficiența și finanțarea investițiilor, Editura Didactică și Pedagogică, București 1990;

Oprescu Dorel – Sistemul monetar internațional, 1981

Stolojan Theodor,Tatarcan R. – Integrarea si Politica Fiscala Europeana, Editura Infomarket, Brasov 2002;

Văcărel I. – Relații financiare internaționale, Editura Academiei, 1995

Colecția Revistei Capital

Colecția Ziarul Financiar,Jurnal National

LISTA ANEXELOR

Anexa A: Cererea de finanțare

Anexa B: Bugetul

Anexa C: Matricea logică a proiectului

Anexa D: Contractul standard

Anexa E: Formatul standard pentru Curriculum Vitae

Anexa F: Declarația de imparțialitate

=== Anexa A ===

ANEXA A

Autoritatea Contractantă

Delegația Comisiei Europene în România

FONDUL EUROPA

PROGRAM DE MICRO-PROIECTE

Cerere de Finanțare

Linia de Buget B7-030 pe 2006

ProiectUL ANEXA A

1. Descriere

1.1 Titlu

1.2 Localizare

Județ, oraș sau comunitate locală

1.3 Suma solicitată de la Autoritatea Contractantă

1.4 Rezumat

Maxim 10 rânduri (a se include informații despre (a) scopul proiectului, (b) grupurile țintă și (c) activitățile principale).

Vă rugăm să faceți acest rezumat atât în română cât și în engleză.

1.5 Obiective

Maxim 1 pagină. Descrieți obiectivele proiectului.

1.6 Justificare

Maxim 3 pagini. Furnizați următoarele informații:

Identificarea necesităților și constrângerilor percepute față de grupul țintă

enumerarea grupurilor țintă, cu o estimare a numărului anticipat de beneficiari direcți și indirecți

motivele alegerii grupurilor țintă si a activităților

relevanța proiectului pentru grupurile țintă

relevanța proiectului pentru obiectivele programului

relevanța proiectului pentru prioritățile programului

1.7 Descrierea detaliată a activităților

Maxim 9 pagini. Includeți titlul și o descriere detaliată a fiecărei activități. În acest sens, descrierea detaliată a activităților nu trebuie confundată cu planul de acțiune (a se vedea 1.9).

1.8 Metodologia

Maxim 4 pagini. Descrierea detaliată a:

metodelor de implementare

motive pentru alegerea metodologiei propuse

cum intenționează proiectul să continuie un proiect anterior sau activități anterioare (unde este cazul)

proceduri de evaluare internă

(e) nivelul de implicare și activitatea altor organizații (parteneri sau alții) în proiect

(f) justificarea rolului fiecărui partener

echipa propusă pentru implementarea proiectului (pe funcții: nu este nevoie să se includă nume ale persoanelor în această secțiune)

1.9 Durata și planul de acțiune

Durata proiectului va fi de maxim 12 luni.

Notă: În planul de acțiune orientativ nu trebuie să fie menționate date exacte, dar ar trebui să înceapă cu “luna 1”, “luna 2”, etc. Aplicanții sunt sfătuiți să prevadă o marjă de siguranță în planul de acțiune propus. Planul de acțiune nu trebuie să conțină descrieri detaliate ale activităților, ci doar denumirea lor (va rugăm să verificați ca denumirea lor să fie aceeași cu cea menționată în secțiunea 1.6).

Planul de acțiune pentru implementare trebuie să fie suficient de detaliat pentru a furniza informații cu privire la pregătirea și implementarea fiecărei activități. Planul de acțiune trebuie prezentat conform următorului model:

2. Rezultate așteptate

2.1 Impactul estimat asupra grupurilor țintă

Maxim 2 pagini. Includeți informații despre:

Cum va imbunătăți proiectul situația grupurilor țintă

Cum va imbunătăți proiectul capacitățile manageriale și tehnice ale grupurilor țintă și ale partenerilor (unde este cazul)

2.2 Publicații si alte rezultate

Maxim 1 pagină. Fiți la obiect și cuantificați rezultatele cât de mult posibil.

2.3 Efecte multiplicatoare

Maxim 1 pagină. Descrieți posibilitățile de replicare și extindere a rezultatelor proiectului.

2.4 Asigurarea continuității proiectului

Maxim 3 pagini. Faceți diferențierea între următoarele aspecte ale continuității:

Din punct de vedere financiar (Cum vor fi finanțate activitățile după încetarea finanțării CE?)

Din punct de vedere instituțional (Vor fi structurile care susțin implementarea activităților funcționabile la sfârșitul prezentului proiect? Va exista “proprietate” locală asupra rezultatelor proiectului?)

La nivelul politicilor (unde este cazul) (care va fi impactul structural al proiectului – ex. va conduce acesta la imbunătățirea legislației, codurilor de conduită sau metodelor, etc?)

3. Bugetul proiectului

Furnizați un buget pentru întreaga durată a proiectului. A se vedea Ghidul Solicitanților, secțiunea 2.5 (plăți) pentru informații suplimentare.

Notă: Bugetul trebuie prezentat în conformitate cu Anexa B (format Excel).

4. Surse de finanțare preconizate

Furnizați informații cu privire la sursele de finanțare preconizate pentru proiect.

Notă: această informație trebuie prezentată în concordanță cu Anexa B (fișier Excel).

Solicitantul

1. Identitate

2. Detalii despre bancă

Banca trebie să fie în țara în care solicitantul este inregistrat.

Banca corespondentă (unde este cazul)

3. Descrierea solicitantului (maxim 3 pagini)

3.1 Când a fost înființată organizația dvs. și când și-a început activitatea?

3.2. Care sunt principalele activități ale organizației dvs. în prezent?

Lista consiliului/comitetului de conducere a organizației dvs.

4. Capacitatea de a conduce și implementa proiecte

4.1. Experiența în derularea unor proiecte similare

Maxim 1 pagină pentru fiecare proiect. Descriere detaliată a proiectelor derulate de organizația dvs. în domeniile acoperite de acest program, menționând pentru fiecare proiect:

scopul și localizarea fiecărui proiect

rezultatele proiectului

rolul organizației dvs. (organizație principală, partener) și nivelul de implicare în proiect

costul proiectului

finanțatorii proiectului (nume, adresă și e-mail, nr. telefon, suma cu care au contribuit)

4.2 Resurse

Maxim 3 pagini. Descrierea detaliată a diferitelor surse aflate la dispoziția organizației dvs. incluzând:

venitul anual pe ultimii trei ani, menționând, unde este cazul, pentru fiecare an, numele finanțatorilor principali și proporțiile din venitul anual cu care au contribuit aceștia;

numărul angajaților cu normă întreagă și part-time pe categorii (ex. număr de manageri de proiect, contabili, etc);

echipamente și birouri;

alte resurese relevante.

5. Alte cereri înaintate unor Instituții Europene, Fondului European de Dezvoltare (FED) sau Statelor Membre UE

5.1 Finanțări, contracte sau împrumuturi obținute în ultimii trei ani de la Instituții Europene, FED sau State Membre UE

5.2 Cereri de finanțare înaintate (sau în curs de a fi înaintate) la Instituții Europene, FED sau State Membre ale UE pe anul în curs:

parteneri ai solicitantului CARE partICIPĂ la proiect

1. Descrierea partenerilor

Această secțiune trebuie completată pentru fiecare organizație partener. Puteți copia acest tabel dacă este nevoie să introduceți informații despre mai mulți parteneri.

Important: Acest formular de cerere trebuie însoțit de o declarație de parteneriat semnată și datată de către solicitantul principal și de către fiecare partener, în conformitate cu modelul din pagina următoare.

2. Declarație de Parteneriat

Parteneriat

Un parteneriat este o relație între două sau mai multe organizații, ce presupune împărțirea responsabilităților în derularea proiectului finanțat de către Autoritatea Contractantă. Pentru a facilita derularea liniară a proiectului, Autoritatea Contractantă solicită tuturor partenerilor (inclusiv solicitantului principal care semnează contractul) să recunoască aceasta, consimțind la principiile de bună practică a parteneriatului, stipulate mai jos:

Principiile de Bună Practică a Parteneriatului

Toți partenerii trebuie să fi citit formularul de cerere și să fi înțeles care va fi rolul lor în derularea proiectului.

Solicitantul trebuie să se consulte regulat cu partenerii săi și să-i informeze detaliat asupra evoluției proiectului.

Toți partenerii trebuie să primească copii ale rapoartelor – narative și financiare – înaintate Autorității Contractante.

Modificările esențiale aduse proiectului (ex. activități, parteneri) trebuie să fie consimțite de parteneri înainte de înaintarea propunerilor către Autoritatea Contractantă. În cazurile în care acest consimțământ nu poate fi atins, solicitantul trebuie să informeze Autoritatea Contractantă cu privire la aceasta, atunci când înainteaza spre aprobare propunerea de modificare.

Înainte de terminarea proiectului, partenerii trebuie să consimta asupra unei distribuții echitabile în cadrul proiectului a echipamentelor, vehiculelor și bunurilor cumpărate cu finanțarea UE între partenerii locali situați în țările vizate. Copii ale titlurilor de transfer trebuie atașate raportului final.

Declarație de parteneriat

Am citit și aprobat conținutul proiectului înaintat Autorității Contractante. Ne angajăm să respectăm principiile practicii unui bun parteneriat.

declaraȚia SOLICITANTULUI

Eu, subsemnatul, în calitate de persoană responsabilă din partea organizației principale pentru prezentul proiect, certific că:

informațiile furnizate în această cerere sunt corecte; și

(b) organizația principală și organizația(iile) parteneră (e) (unde este cazul) sunt eligibile, conform secțiunii 2.1.1 din Ghidul Solicitantului.

=== Anexa C ===

Matricea logică a proiectului

CADRU LOGIC ANEXA C

=== Anexa D ===

ANEXA D

CONTRACT DE FINANTARE NERAMBURSABILA

– SPRIJIN EXTERN AL COMUNITATII EUROPENE –

[……..…] (Numar identificare contract)

[……………………………………] (numele întreg și adresa Autorității Contractante) (“Autoritatea Contractanta”),

pe de o parte,

și

[..………………..…..] (numele întreg al Beneficiarului) [………………….] (acronim) cu sediul în [……………………..] (adresa [sediului – pentru companii si asociatii; a sediului central – pentru institutii publice si universitati], cod fiscal sau numarul de înregistrare oficiala echivalent unde este necesar), („Beneficiarul”),

de cealaltă parte,

Au convenit următoarele:

Condiții Speciale

Articolul 1- Subiect

1(1) Subiectul Contractului îl reprezintă finanțarea nerambursabilă acordată de Autoritatea Contractantă, pentru punerea în aplicare a Proiectului intitulat [..…..] (titlul Proiectului) („Proiectul”).

1(2) Beneficiarului îi va fi acordată finanțarea nerambursabilă în termenii si condițiile stabilite în acest Contract care este constituit din prezentele condiții speciale (“Condiții Speciale”) și anexele lor, pe care Beneficiarul declară că le cunoaște și le acceptă.

1(3) Beneficiarul accepta finanțarea nerambursabilă și se angajează să desfășoare Proiectul pe propria-i răspundere.

Articolul 2 – Durata de execuție

2(1) Implementarea Proiectului va începe în:

(se selecteaza o optiune)

– ziua urmatoare celei în care semneaza ultima din cele două părți

– prima zi a lunii care urmează după data la care este plătit avansul de către Autoritatea Contractantă

– [………..] (o dată ulterioară).

2(2) Durata de execuție a Proiectului, asa cum se menționează în Anexa I, este de [……] [număr de luni].

Articolul 3 – Finanțarea Proiectului

3(1) Costul total al Proiectului, care este eligibil pentru finanțare de către Autoritatea Contractantă este estimat la …… [..…], după cum se menționează în Anexa III.

3(2) Autoritatea Contractanta se angajeaza sa furnizeaze o suma de maxim … […], echivalenta cu […]% din costul total eligibil estimat al Proiectului, specificat în paragraful 1; suma finala va fi stabilita în concordanta cu Articolul 17 din Anexa II.

Articolul 4 – Raportarea tehnica si financiara si aranjamentele de plata

4(1) Se vor realiza obligatoriu rapoarte tehnice si financiare pentru a fundamenta cererile de plata, în conformitate cu Articolele 2 si 15(1) din Anexa II.

4(2) Platile vor fi facute în concordanta cu Articolul 15 din Anexa II; dintre optiunile la care se face referire în Articolul 15(1), se va aplica cele de mai jos:

Optiunea 1

Avans: … [….]

Plata finala previzionata … [….]

(conform prevederilor Anexei II)

Optiunea 2

Avans (80% din partea de buget previzionat pentru primele 12 luni de implementare, finantata de Autoritatea Contractanta, excluzand rezervele… [….]

Plati anuale intermediare … [….]

Plata finala previzionata: … [….]

(conform prevederilor Anexei II)

Optiunea 3

Plata finala (una singura) previzionata: … [….]

(conform prevederilor Anexei II)

Articolul 5 – Adrese

Orice comunicare în legatura cu prezentul Contract trebuie sa fie facuta în scris, indicându-se numarul si titlul Proiectului si folosind urmatoarele adrese:

Pentru Autoritatea Contractanta:

[…………..……………..] (adresa departamentului de management a Autoritatii Contractante si/sau a unitatii de management a proiectului responsabila pentru gestionarea programului)

Pentru Beneficiar:

[……………………………….]

O copie a rapoartelor mentionate la Articolul 4(1) trebuie sa fie trimisa la Delegatia Comisiei Europene responsabila cu supravegherea Proiectului, la urmatoarea adresa:

[………………………………..]

Articolul 6 – Anexe

6(1) Urmatoarele documente sunt anexate la aceste Conditii Speciale si sunt parte integranta a Contractului:

Anexa I: Descrierea proiectului

Anexa II: Conditii Generale aplicabile Contractelor de finantare nerambursabila din partea Comunitatii Europene, încheiate în cadrul programelor descentralizate de ajutor extern

Anexa III: Bugetul Proiectului

Anexa IV: Proceduri pentru contractare

Anexa V: Cererea standard pentru plata si formularul de identificare financiara

Anexa VI: Manualul de Identitate Vizuala

6(2) În cazul unui conflict între prevederile Anexelor si cele din Conditiile Speciale, prevederile Conditiilor Speciale prevaleaza. În cazul unui conflict între prevederile Anexei II si cele ale celorlalte anexe, prevederile Anexei II prevaleaza.

[Articolul 7 – Alte conditii specifice ce se aplica în cadrul Proiectului]

7(1) Cele de mai jos vor completa Conditiile Generale:

7(1)(1) Firma de audit care va efectua operatiunea/operatiunile de audit la care se face referire în Articolul 16(5) din Anexa II este [………………………………………..] (nume, adresa, telefon si fax).

7(2) Urmatoarea derogare de la Conditiile Generale se va aplica obligatoriu:

7(2)(1) În completarea Articolului 6 din Conditii Generale, Beneficiarul trebuie sa depuna eforturile necesare în vederea asigurarii publicitatii activitatii desfasurate în cadrul acestui contract si sa evidentieze participarea Uniunii Europene în program. Beneficiarul trebuie sa urmeze Liniile Directoare referitoare la Identitate (Anexa VI), care se aplica tuturor produselor informationale si publicitare care vor fi utilizate în cursul implementarii proiectului. Liniile Directoare sunt specificate într-o brosura si/sau CD-ROM produse atat în limba engleza cat si în romana. Aceasta brosura/CD-ROM constituie parte integranta a Contractului si o copie este furnizata în calitate de Anexa VI a acestui Contract. Copii suplimentare pot fi obtinute de la Ofiterul pentru Informatii al Delegatiei Comisiei Europene în Romania. În cazuri specifice, sau dca sunt necesare clarificari suplimentare, Beneficiarul trebuie, în prima instanta, sa ia legatura cu Ofiterul pentru Informatii al Delegatiei CE în Romania. Standardele de identitate continute în aceasta brosura/CD-ROM pot fi utilizate exclusiv în legatura cu implementarea acestui contract. Beneficiarul trebuie sa contacteze Delegatiei CE în Romania pentru aspecte referitoare la care este dorita orientare, inclusiv pentru compilarea listei de invitati, utilizarea listelor de corespondenta si materiale promotionale.

Încheiat la [……………………….] în patru exemplare originale în limba engleza, trei originale fiind pentru Autoritatea Contractanta si un original pentru Beneficiar.

Aprobat pentru finantare de catre Comunitatea Europeana

…………………………………………………….

[numele persoanei(lor) oficiale autorizata(e) sa semneze]

[semnatura]

[data]