Romania LA Marginea Continentului. O Problema DE Geopolitica Romaneasca Si Europeana

Introducere

Lucrarea de față își propune a fi un dublu demers teoretic al analizei situației geopolitice românești, situație determinată de auspiciile dorinței de apropiere de Europa și în același timp, o analiză a situației geopolitice europene, în perspectiva dobândirii și creșterii rolului său de punct al puterii pe scena mondială.

Dacă pe plan politic apropierea s-a făcut simțită din ce în ce mai mult, situația economică a României apare dependentă de acceptarea în Uniunea Europeană, statut care, din experiența unanimă a celor zece state acceptate în ultimul val al intergrării (1 mai 2004), ar putea constitui un catalizator pentru accelerarea ritmului de creștere economică.

Nu putem vorbi de România în afara contextului european, așa cum nu putem priva Europa de contextul mondial. Pentru a indica locul României în lume, se impune necesitatea de a o raporta la Europa, iar pentru a evalua rolul Europei de mare putere în lume trebuie considerată în comparație cu celelalte mari centre ale puterii în lume (SUA, Japonia și mai nou, China) .

Tema centrală a lucrării de față o reprezintă deciziile de extindere a UE, temă a cărei analiză impune considerarea cumulată a factorilor geopolitici și a celor economici, care se includ reciproc în mod firesc, dacă avem în vedere faptul că orice decizie alimentată de rațiuni geopolitice este susținută de motivații economice și în sens invers, creșterea economică a unei formațiuni statale duce la creșterea puterii acestuia și la dorința de afirmare a statutului său pe plan mondial.

Europa se găsește astăzi în fața a trei provocări, a trei posibile pariuri: globalizarea, aprofundarea, extinderea. Raporturile dintre cele trei sunt adesea conflictuale, mai ales dacă se pune problema abordării lor pe termen scurt.

Spre a juca un rol în contextul globalizării, Europa trebuie să devină mai influentă și deci mai puternică. Asta ar implica adâncirea integrării existente la ora actuală în cadrul UE, mergându-se până la crearea unui „nucleu dur“ de state membre – evident cele mai dezvoltate, alcătuind un fel de confederație coordonatoare, precum și extinderea Uniunii prin adăugare de noi membri, adică de noi piețe din partea estică a continentului. Fără să mai vorbim că ideea de a aprofunda cooperarea prin concentrarea la centru a celor mai avansați în resurse și mentalități este de natură să sperie pe mulți, se impune să observăm imediat că „adâncirea“ și „extinderea“ sunt de natură a se frâna reciproc. Cu cât în UE vor intra mai repede mai mulți noi membri, cu atât va fi diluată coerența și eficacitatea instituțiilor comunitare, ca și ale ansamblului în întregul său. Trebuie să treacă timp până la omogenizarea unei Uniuni cu douăzeci și cinci de membri sau mai mulți, premisă indiscutabilă pentru întărirea integrării lor.

Pe de altă parte, cu cât structurile actualei UE vor fi mai sofisticate și mai complexe, cu atât mecanismele de funcționare a actualelor state membre vor fi mai întrepătrunse, iar decizia mai integrată, cu atât va fi mai greu să aduci înăuntru elemente noi, participanți noi, fără a-i fi obligat la parcurgerea prealabilă a unui lung și complicat proces de pregatire.

În sinteză, aceasta înseamnă că aprofundarea amână extinderea, extinderea amână aprofundarea, iar amânarea aprofundării și extinderii amână prespectivele Europei de a juca un rol de prim actor în lumea globalizată.

Capitolul 1

Geopolitica. Definiție, concepte și oportunitate

Geopolitica este o teorie, o orientare de cercetare care relevă legătura de substanță între poziția geografică a unui stat și politica sa. Însăși etimologia termenului spune explicit acest lucru, geo  însemnând pământ, teritoriu. Geopolitica privește și analizează politica din perspectiva cadrului natural în care are loc, ea propunându-și să explice măsurile și orientările politice pe baza datelor naturale ale unui stat: poziția geografică, întindere, bogății naturale, populație etc.

Firește că relația mediu geografic – politică s-a impus unor strategi sau oameni de cultură înainte de apariția teoriei propriu-zise. Herder spunea că “istoria este geografie în mișcare”. Napoleon remarca, la rândul său, că “politica unui stat stă în geografia sa”. De asemenea doctrina Monroe – America americanilor – ori cea a “misiunii civilizatoare” a Franței în Africa sunt abordări care implică viziuni geografice și abordări de factură geopolitică. Putem noi considera asemenea poziții ca exprimând aprecieri de natură geopolitică? Neîndoielnic, nu! Ele sunt constatări sugestive care surprind o relație: în cazul nostru cea dintre geografie, pe de o parte, și politică, pe de alta. Geopolitica ia naștere în momentul în care apare intenția de a explica această relație, de a o întemeia din perspectivă teoretică. Caracterul doctrinar apare în momentul în care noua teorie, surprinzând rolul real al mediului natural în configurarea politicii, transformă acest element în factor explicativ principal, dacă nu exclusiv, neglijând alte determinații, uneori cel puțin la fel de importante.

În evoluția disciplinei de care ne ocupăm s-a întâmplat ceva paradoxal. Autorul care i-a conturat unele dintre liniamentele de bază, care a impus abordări și concepte ce se regăsesc și astăzi în dezbaterea de profil, nu a pronunțat niciodată cuvântul ”geopolitică”. El a operat cu termenul de ”geografie politică”, intitulând chiar una dintre lucrările sale de bază “Geografia politică”, publicată în 1897.

Considerat întemeietorul de fapt al geopoliticii, Friedrich Ratzel a fost un remarcabil om de știință. Născut la 30 august 1844, în Karlsruhe, a încheiat studiile universitare la Heidelberg, în 1868. În anul următor face o călătorie în Mediterana, prilej cu care se depărtează de formația sa de zoolog și se apropie de studiul geografiei. Între 1874 – 1875 efectuează o călătorie în America de Nord și Mexic, unde studiază viața locuitorilor de origine germană. Se întoarce “convins de atracția și importanța cercetării geografice”, căreia i se va consacra până la sfârșitul vieții.

În 1882 și 1891, Ratzel publică primul și, respectiv, al doilea volum din, poate, cea mai importantă lucrare a sa, “Antropogeographie”, în care așează noi fundamente geografiei umane. În 1897 apare lucrarea “Politische Geographie”, un alt volum definitoriu pentru concepția sa despre rolul geografiei în istoria politică a diferitelor state. Referindu-se la semnificația acestei lucrări, dar și a operei științifice a lui Friedrich Ratzel în ansamblu, Simion Mehedinți scria: “Lucrarea aceasta a fost menită să răstoarne și să transforme o întreagă rubrică a literaturii geografice. Până la Ratzel, sub numele de geografie politică se înțelegea o înșirare de suprafețe ale statelor și provinciilor, de granițe, populații, împărțiri administrative, forme de guvernare și alte amănunte fără spirit geografic. Era o adevărată moștenire din vremea perucilor, o geografie Almanach – Gotha… Ratzel își dă seama că o astfel de moștenire penibilă nu mai poate fi suferită mult timp. Geografia politică are să se ocupe, zicea el, de stat. Iar statul nu este o ficțiune cartografică, ci o realitate biologică și el. E o parte din fața pământului și o parte din omenire, diferențiată în anumite împrejurări naturale ce trebuie studiate. Statul, ca și orice organism, se naște, crește, decade și piere în legătură cu anumite împrejurări fizice: rasă, formele plastice ale scoarței, clima etc. Prin urmare, în spațiu – între ecuator și poli – iar în timp – evolutiv, de la statul umilit, compus abia din câteva sate, și până la statele mondiale, cum e cel englezesc, cel rusesc etc. – omul de știință trebuie să urmărească toate formele acestea sociale, cu gândul de a le reduce la categorii geografice”.

Spirit adânc, autorul german își dă seama de “moștenirea penibilă” pe care o prezenta geografia la sfârșitul de secol, practic inegală într-un empirism fără orizont. De aceea, el încearcă să sistematizeze acest imens material cules de-a lungul vremii. Perspectiva de sistematizare este una geografică. Numai că Ratzel deschide cercetarea geografică spre fenomenul social și statal fără de care demersul geografic nu ar avea sens; mai mult, autorul german încearcă o întemeiere și o explicare din perspectivă geografică a statului, a evoluției și puterii sale. Astfel, el depășește granițele geografiei politice și face analiză geopolitică, fără însă a pronunța acest nume.

Întemeietorul de drept al geopoliticii este suedezul Rudolf Kjellen, profesor de știința statului la Universitatea suedeză Upsala. El folosește termenul propriu-zis de geopolitică în 1899 într-o prelegere publică. Cuvântul apare, după aceea, într-un studiu scris, “Introducere la geografia Suediei”, publicat la 1900. Consacrarea termenului are loc de abia în 1916, când Kjellen publică lucrarea “Problemele științifice ale războiului mondial”, în care primul capitol se intitula “Probleme geopolitice”. “De atunci”, mărturisește Kjellen,”denumirea se întâlnește peste tot, cel puțin în literatura (științifică) de limbă germană și scandinavă”.

Rudolf Kjellen a ajuns la geopolitică venind dinspre științele statului. Aflat sub puternica influență a culturii germane, Kjellen concepea statul ca o formă de viață – o lucrare a sa publicată în 1917, la Leipzig, se numea chiar astfel “Der Staat als Lebensform”, – iar știința politică drept o știință a statului.

Kjellen propune o abordare din multiple perspective ale statului, care să ne ofere o explicație sistematică a funcționării sale. În acest cadru, geopolitica urma să examineze suportul geografic, natural al statului. “Statul, spune mai târziu autorul suedez, nu poate pluti în văzduh, el e legat întocmai ca pădurea de un anume sol din care-și suge hrana și sub a cărui față copacii lui deosebiți își împletesc între ei rădăcinile”.

Este cu totul remarcabilă această viziune sistemică asupra studiului statului, menită să ofere o înțelegere cât mai completă a funcționării sale. Așa cum este demnă de semnalat legătura, comunicarea am spune astăzi, între aceste perspective de abordare, pentru că domeniile de care se ocupă alcătuiesc un întreg. “Fiecare putere (e vorba de statele mari, de marile puteri), a fost concepută ca unitate politică a cinci componente, putând fi privită: din punct de vedere geografic, etnic, economic, social și juridic, numim aceste cinci fețe ale ființei ei: țară, neam, gospodăria țării, structura socială și guvernământ.

Statul este văzut ca o formă de viață (“marile puteri sunt, înainte de toate, întruchipări ale vieții și chiar cele mai mărețe dintre toate întruchipările de pe pământ ale vieții”), iar politica drept știința statului. Geopolitica reprezintă, deci, analiza statului din punct de vedere geografic, în acest sens ea nefiind altceva decât geografie politică. O spune, de altfel, explicit Kjellen: “Cuvântul a fost formulat pentru întâia oară într-o lecție publică în aprilie 1899… având același înțeles cu “geografia politică“ a lui Ratzel și, întrucâtva, chiar cu antropogeografia lui”.

Este limpede că Kjellen descoperă geopolitica în efortul de sistematizare a unghiurilor de analiză și studiu ale statelor. Să ascultăm o mărturisire semnificativă a sa: “Mai e de dezlegat o problemă pur terminologică. Rânduiala dinăuntrul sistemului încă nu e complet așezată, până ce disciplinele deosebite nu vor fi desemnate ca atari prin termeni anume. A le mai numi pe toate politică este un simplu corolar al celor de mai sus; ele sunt toate teorii despre Stat; însușirilor speciale trebuie să li se facă dreptate printr-o specificare a acestui termen general”

Era vremea desprinderilor, al autonomizării diverselor ramuri dintr-un trunchi comun. În viziunea autorului suedez, geopolitica este un capitol al politicii, considerată ea însăși știință. În acest demers, Kjellen fixează pentru geopolitică un anume obiect, un anume unghi de analiză a statului, cel care pornea de la condițiile sale naturale de existență. Dar încă o dată, trebuie repetat că geopolcă geopolitica era parte componentă a unui demers mai amplu. Dacă vom desprinde acest capitol din formula în care a fost conceput și integrat, cum se procedeză nu de puține ori, mai mult, dacă vom încerca să-l aplicăm unei realități radical schimbate, firește că nepotrivirea apare mai mult decât evidentă. Astfel geopolitica poate apărea ca un demers depășit, al cărui domeniu de valabilitate ține de un anumit stadiu în evoluția studiului politicii.

Autor prolific, Kjellen nu își limitează demersul la analize strict teoretice. El scrie, de pildă, un volum monografic, intitulat “Introducere la geografia Suediei”, urmărește atent desfășurarea primului război mondial și elaborează lucrări, cum ar fi “Die Politischen Probleme des Weltkrieges” (Marile puteri și criza mondială), 1920. În acest proces de analiză concretă a statelor și diverselor situații apar considerații extrem de instructive pentru tema noastră.

Gânditorul suedez împarte geopolitica în:

Topopolitica – subdisciplina care va studia așezarea statului;

Morfopolitica – subdisciplina care va examina forma, granițele, rețelele de circulație;

Fizipolitica – cea care va analiza fizionomia teritoriului, bogățile solului și subsolului, așezarea matematică, în latitudine și longitudine.

Topopolitica, de pildă, are în vedere așezarea țării, dar, în acest subcapitol nu e vorba de așezarea matematică, geofizică, așezarea lângă mare sau în interiorul continentului (aceasta e studiată în capitolul de fizipolitică), ci de plasarea politică a țării respective. Autorul simte, astfel, nevoia de a trece dincolo de cartografierea geografică, de corelarea unor date fizice: “În practică este vorba mai ales de un studiu al vecinilor. Se oferă aici observației și reflecției toate problemele fundamentale pentru situația în lume a unei țări care decurg: dintr-o vecinătate simplă sau complicată, din vecinătatea cu state mari sau mici, din distanțele mai mari sau mai mici ce le desparte de centrele de forță și de cultură ale timpului, din situația față cu punctele de fricțiune sensibile ale marii politici, din așezarea la centru, intermediară sau la margine și multele altele de felul acesta”.

Identificăm aici un alt sens al geopoliticii care vine tot de la întemeietorul de drept al disciplinei, anume acela de informație politică externă, de studiu al cadrului larg al politicii, de cercetare a ceea ce Kjellen numea mediul politic. Or toate acestea presupun nu numai măsurări propriu-zise, ci și evaluări, judecăți, tipuri de raportare. De fapt, aici este vorba de frontierele politice ale statului. Iar examinarea lor implică trecerea dincolo de domeniul precis al cartografierii.

În același sens, Kjellen face deosebirea dintre poziție geografică și poziție geopolitică. Prima este fixă, cea de-a doua mereu schimbătoare. Poziția geografică poate fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă “poziția lui în raport cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea la un mediu politic care nu ține neaparat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să țină seama.

1.1 Geografie. Geografie politică. Geopolitică. Geostrategie

Este foarte important pentru înțelegerea a ceea ce urmează să precizăm conținutul unor noțiuni importante, cum ar fi geografie, geografie politică, geopolitică, geostrategie.

Geografia este, după caracterizarea lui Ferdinand Braudel, “studiul societății cu ajutorul spațiului”. Numai că geografia a fost scrisă după opinia specialiștilor la un nivel modest, într-o manieră statică și descriptivistă, favorizând acumularea de date imense, fără o sistematizare interioară. Spre deosebire de istorie și istorici, geografii s-au ținut, mai ales în secolul al XIX-lea, departe de politică. Remarca se referă, cum releva și Yves Lacoste, în Dicționarul de geopolitică, apărut, sub coordonarea sa, la Paris, la învățământul geografic academic, pentru că, la nivelul învățământului primar și secundar, ambele discipline aveau un rol bine definit în promovarea identității naționale. Preocupați să nu aibă atingere cu politica, geografii din mediul academic au recurs cu deosebire la culegerea de date despre climă, sol, subsol, relief, vecinătăți etc.

Geografia politică, întemeiată de Friedrich Ratzel la sfârșitul secolului trecut (autorul german publică lucrarea sa fundamentală, “Politische Geographie”, în 1897), studiază “relația dintre procesele politice și mediul geografic”, condițiile geografice ale constituirii, dezvoltării și activității statelor. Concentrându-și demersul de cercetare pe relația dintre formele de organizare socială și politică, pe de o parte, și mediul geografic, pe de alta, geografia politică încearcă să răspundă la întrebarea: există o legătură între formele politice și mediul natural și dacă da, care ar fi aceasta? La prima parte a întrebării răspunsul este, fără ezitare, afirmativ. În viziunea lui Friedrich Ratzel, statul e tratat ca un organism ale cărui particularități depind în parte de însușirile poporului, în parte de cele ale pământului, rolul determinant revenind acestora din urmă. Între aceste particularități, cele mai importante sunt întinderea, așezarea, felul și relieful pământului, vegetația și apele etc. Deducem de aici deosebirea cardinală dintre geografia politică și geografie. Prima urmărește să surprindă mișcarea, o anume evoluție, dinamica propriu zisă a corelației menționate, în timp ce geografia descrie mai mult condițiile naturale ale mediului fizic.

Mai puțin clară apare deosebirea dintre geografie politică și geopolitică. De ce este mai anevoioasă trasarea acestei demarcații? Pentru că, așa cum am arătat, un prim sens, de început, al geopoliticii coincide cu cel de geografie politică. În acest context, nu putem să nu menționăm că întemeietorul geografiei politice, Friedrich Ratzel, este îndeobște considerat și întemeietorul de fapt al geopoliticii, în sensul că el a formulat unele noțiuni care l-au influențat pe Kjellen și care au fost preluate de către geopolitica germană în perioada interbelică.

Anton Golopenția remarca și un viciu metodologic în demersurile privitoare la stabilirea obiectului specific al geopoliticii, în sensul că încercările de definire “n-au pornit de la faptul preocupării zise geopolitice. Ci, dimpotrivă, de la definiții și științe existente cu care credeau că trebuie să le pună de acord”. De aceea, centrul de greutate a căzut pe “construirea definițiilor” și nu pe delimitarea obiectului de studiu specific al acestei discipline.

Geograful român cu cele mai sistematice preocupări de geopolitică, Ion Conea, citează poziția autorilor germani Hennig-Korholtz în această privință: “Să fie bine stabilit că geopolitica și geografia politică nu e unul și același lucru, deși aceste discipline au o sumedenie de puncte de contact. Geografia politică se ocupă cu aspectul și împărțirea politică a statelor într-un moment dat – așadar cu o permanență – pe câtă vreme geopolitica se ocupă cu mișcările din procesul de devenire a statelor, mișcări care duc la transformarea, înlocuirea sau deplasarea stărilor celor în ființă la un moment dat – cu acestea și cu rezultatele lor. Geografia politică dă instantanee, imagini ale unei stări de moment, la fel cu clișeele fotografice; geopolitica, dimpotrivă, ne prezintă ca și un film, forțe și puteri în desfășurare”.

Am reprodus pe larg această apreciere, întrucât ea este ilustrativă pentru discuția de față. Atunci când obiectul unei discipline nu apare clar conturat, se stabilesc tot felul de distincții, de-a dreptul bizare. Cum este și aceasta, pe care Ion Conea o contestă pe bună dreptate, deoarece se proiectează, arbitrar, asupra geografiei politice un statism pe care aceasta nu-l are. Explicația pe care o găsește geograful român este că acești autori – și noi putem spune, prin extrapolare, că mai toate pozițiile de acest gen – au nevoie de un obiect de cercetare pentru geopolitică și, întrucât nu-l găsesc, apelează la “un furt de bunuri” și răpesc geografiei politice elementul ei dinamic.

În plus, au existat rețineri privitoare la folosirea termenului de geopolitică dată fiind asocierea disciplinei cu practicile expansioniste ale nazismului german. Uniunea Internațională de Geografie a interzis chiar dezbaterea sub egida sa a problemelor de geopolitică până în 1964. Firesc, în toată această perioadă s-a folosit termenul de geografie politică.

Interesant este că, și după încheierea războiului rece, reticența față de folosirea termenului de geopolitică persistă, mulți autori preferând să opereze cu noțiunea de geografie politică. De pildă, în “Dicționarul de Sociologie”, citat anterior, există termenul de geografie politică și numai în explicațiile date în interiorul său se vorbește de geopolitică. Este cu atât mai semnificativă această reținere, cu cât ea se manifestă într-un context de reviriment al geopoliticii, reviriment generat de prăbușirea fostului sistem socialist, de dezagregarea Uniunii Sovietice, de redefinirea sferelor de influență care urmează unor prefaceri de o asemenea anvergură.

Geostrategia are un sens mai restrâns și desemnează valoarea deosebită a unui loc, a unei întinderi cu deosebire în plan militar. De fapt geostrategia înseamnă gândirea în termeni spațiali a faptului militar, a preocupării de a identifica poziții avantajoase din punct de vedere strategic. Astăzi termenul a căpătat și un înțeles mai larg, el fiind folosit în legătură cu puncte, zone, întinderi care nu au neapărat o semnificație pentru domeniul militar, ci și pentru cel comercial, al potențialului de control al diferitelor regiuni.

1.2 Geopolitică și geoistorie

Un alt termen important pe care trebuie să-l discutăm este cel de geoistorie. Sunt mai multe motive care ne îndeamnă să facem acest lucru. În primul rând că este un termen frecvent folosit. În al doilea rând, el prezintă importante conexiuni cu termenul de geopolitică și prilejuiește o mai bună înțelegere a acestuia din urmă. Acest termen figurează și în titlul primei reviste de profil din România, intitulată “Geopolitica și Geoistoria”, editată la București, începând cu 1941. Alăturarea celor doi termeni chiar în titlu nu este întâmplătoare și se cuvine să încercăm o explicație.

Cum se spune și în “Cuvântul înainte” al primului număr, “Geopolitica nu este altceva decât, în mare măsură, geoistoria prezentului (prin geoistorie trebuind să înțelegem atât istorie, românească sau oricare alta, cât se poate prin geografie explica)”.

Deci geoistoria este și ea, ca și istoria propriu-zisă, un sumumum de învățăminte; de învățăminte, de această dată, privind lecțiile pe care geografia le-a oferit de-a lungul istoriei. Am putea noi studiind geopolitica să ne lipsim de mina de constatări și concluzii pe care o reprezintă geoistoria?

După cum se poate observa, geopolitica prezintă o înrudire de substanță cu geoistoria. Nu am putea să facem analize geopolitice realiste și adânci fără a lua în calcul cee ce ne transmite trecutul sub formă de semnal, de avertisment, de povață. Așa cum se sublinia și în prefața la care am făcut referire, de fapt “geopolitica purcede, în parte, din geoistorie și numai la lumina acesteia poate, geopolitica, lămuri îndeajuns prezentul”.

Pentru toate statele învățămintele privind relația dintre geografie și viața oamenilor de-a lungul timpului sunt importante. Ele sunt cu deosebire relevante pentru acele state de dimensiuni mai mici, aflate la ceea ce autorii revistei “Geopolitica și Geoistoria” numesc “vaduri geopolitice ale vremii și planetei” sau “răspântii geopolitice”. De ce? Pentru că la asemenea vaduri se adună și avantajele și primejdiile, atuurile dar și poftele de a deține asemenea atuuri. În cazul acestor țări (printre care autorii revistei numesc și România) care dețin un gen de “cumul geopolitic” învățămintele istoriei sunt mai condensate, mai pline de substanță, au un statut nu de îndemn facultativ, ci de constantă ce condiționează chiar supraviețuirea statelor. Avem de-a face cu ceea ce Adam Michnik numea referindu-se la relațiile Poloniei cu Rusia, la învățămintele pe care istoria le degajă privitor la aceste învățăminte, cu “legile dure ale geopoliticii” de care nu se poate face abstracție decât cu un preț foarte mare: “o regulă a politicii poloneze trebuie să fie un dialog permanent cu Rusia. Chiar cu Rusia, care recurge la o retorică imperială. Acestea sunt legile dure ale geopoliticii”. Pentru România, geoistoria este cu deosebire instructivă. Iar situarea chiar în titlu a termenului este menită să sublinieze acest lucru.

Istoria ne propune și o anumită percepție asupra unui eveniment sau a unei relații. Când vorbim de geoistorie nu putem să avem în vedere doar analiza rece și obiectivă a unei situații, ci și percepția acelei situații care ne vine din trecut. Percepție fixată în manualele școlare și în mentalul colectiv al unei comunități. O asemenea realitate psihologică ne influențează atitudinea, judecata, comportamentul, are o existență de sine stătătoare în conștiința publică, opunându-se parcă altor interpretări, altor abordări ale acelorași evenimente sau situații.

Istoria modernă a relațiilor germano-franceze a fost influențată de percepția existentă în legătură cu aceste raporturi, percepție care nu facilita o abordare firească, netensionată a acestei probleme. Am recurs la acest exemplu și pentru a arăta că depășirea unor asemenea percepții presupune existența unor oameni vizionari, regândirea fundamentală a unui raport, dar implică și apariția unui moment prielnic, a unei evoluții care pune în termeni noi problema respectivă. De multe ori se face trimitere la acest exemplu într-adevăr pilduitor, fără a avea în vedere toate dimensiunile semnalate.

Atunci când în dispută se află un teritoriu, în conflict intră idei, percepții despre problema aflată în discuție și nu adevărul. Iar decizia luată de un lider ia în calcul și propria evaluare, dar încorporează și ideile, percepțiile care există la nivelul social mai larg despre acea problemă. În preambulul “Dicționarului de geopolitică”, apărut sub direcțiunea lui Yves Lacoste, se remarcă, pe bună dreptate, că: “Rolul ideilor – chiar și false – este capital în geopolitică, întrucât ele sunt cele care explică proiectele și care, asemenea cauzelor materiale, determină alegerea strategiilor”.

1.3 Spațiul – arealul de care are nevoie un popor

Acest lucru apare clar, de pildă, atunci Ratzel vorbește despre spațiu. Termenul ca atare este folosit de toți gânditorii care s-au referit la impactul mediului geografic asupra vieții politice, de la Turgot (întemeietorul termenului de geografie politică) la Montesquieu și Herder. În viziunea lui Ratzel, spațiul nu este echivalent cu teritorul unui stat. Deci el nu are o accepțiune fizico-geografică. Spațiul desemnează limitele naturale între care se produce expansiunea popoarelor, arealul pe care acestea tind să-l ocupe, considerând că acesta le revine în mod natural. Spațiul modelează adânc existența populației care îl locuiește. Spațiul condiționează, potrivit lui Ratzel, nu numai limitele fizice de extindere ale unei comunități, ci și atitudinea ei mentală față de lumea înconjurătoare.

Spre a înțelege mai bine conținutul noțiunii de spațiu, autorul recurge la două noțiuni sugestive: concordanțe și discordanțe antropogeografice. Prima se realizează prin colonizarea internă a unui spațiu, ceea ce semnifică distribuția cât mai omogenă a populației pe suprafața statului. Discordanța apare în momentul în care suprafața statului este locuită fie de un număr prea mare de oameni, fie, dimpotrivă, de o populație redusă. Cazul cel mai flagrant de discordanță antropogeografică ar fi, după părerea autorului german, Rusia, care la sfârșitul secolului trecut avea o suprafață de 10 ori mai mare decât Germania și de 2,5 ori mai mare decât a principalelor state europene luate la un loc, dar populația sa era mai redusă decât cea din Europa Centrală, de pildă. De aceea, în cazul rușilor cel puțin, “foamea de spațiu” nu are nici un alt temei decât “reflexul moștenit de la populațiile primitive ale stepei”.

Foamea de spațiu devine explicabilă și are un temei adevărat atunci cînd se înregistrează o densitate prea mare, care nu mai asigură condiții potrivite de evoluție: “Pe un teren mic, oamenii devin prea numeroși, se apropie unii de alții, se încaieră și se luptă între ei, se epuizează dacă nu li se oferă spațiu nou pentru colonizare”. În ambele cazuri ia naștere un fenomen de migrație, mai ales atunci când teritoriul cu densitate redusă este vecin cu cel cu densitate mare. Se produce astfel ceea ce autorul numește colonizare externă, deci o migrație dinspre teritoriul suprapopulat spre cel subpopulat, întrucât spațiile subpopulate atrag cu o putere fizică populația din spațiile suprapopulate. “Revărsarea din teritoriile dens populate către cele slab populate se transformă în regulă… Atunci poporul năvălește în afara sa și apar toate acele forme ale creșterii spațiale care duc în cele din urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii. Aceasta este colonizarea externă”. În acest context, Ratzel folosește noțiuni cum ar fi “Volk ohne Raum” (popor fără spațiu), “Raumsin” (simțul spațiului).

Iată cum sintetizează autorul german cele două forme de colonizare: ”un popor crește prin aceea că-și mărește numărul, o țară prin aceea că-și mărește teritoriul. Întrucât unui popor în creștere îi trebuie teritoriu nou, el crește peste marginile țării. Mai întâi el valorifică în interior, pentru sine și pentru stat, pământul care nu fusese încă ocupat: aceasta este colonizarea internă. Dacă nici aceasta nu mai ajunge, atunci poporul năvălește în afară și apar toate acele forme ale creșterii spațiale…care duc în cele din urmă, în mod necesar, la dobândirea de noi teritorii: aceasta este colonizarea externă. Invazia militară, cucerirea, este adeseori strâns legată de această colonizare”.

Spațiul este important. El reprezintă semnul cel mai edificator că un popor se află în ascensiune, dar el nu semnifică neapărat și forța statală, care se află mai degrabă în legătură cu populația, sau mai precis exprimă corelația celor doi factori: spațiul și populația. Puterea ca atare este totuși mai strâns legată de populație, întrucât “densitatea mare a poporului înseamnă cultură”. În acest sens, autorul vorbește de “numărul politic al populației”, deci un număr suficient de mare pentru a coloniza un teritoriu, pentru a zămisli o cultură, pentru a se impune ca o identitate în rândul altor comunități.

Autorul “Antropogeografiei” evită să dea cifre precise în ceea ce privește numărul optim al populației sau suprafața optimă a unui stat. În ceea ce privește mărimea teritoriului, el menționează că un stat puternic ar trebui să tindă spre o suprafață de 5 000 kilometri pătrați. Un stat aflat în ascensiune va tinde întotdeauna să ocupe poziții naturale avantajoase, prin aceasta înțelegând spații naturale închise – vecinătatea unui lanț de munți, a mării etc. – sau puncte obligatorii de trecere (pasuri muntoase, strâmtori).

Friedrich Ratzel folosește și termenul de geospații, prin acestea înțelegând extinderea forței civilizatoare a unei civilizații la nivelul unui continent (geospațiul american). O asemenea extindere poate fi și politică, în acest caz rezultând imperiile, care au viață trecătoare pentru că ele nu zămislesc state propriu zise. Ceea ce deosebește geospațiul de imperiu este prezența esențială a culturii și a forței sale modelatoare.

Autorul german formulează și o serie de legi ale spațiului și așezării în spațiu. Cum avea să sublinieze chiar Ratzel, aceste legi topesc în ele totalitatea principiilor privind creșterea spațială a statelor. Aceste legi sunt:

Spațiul unui stat crește odată cu creșterea culturii sale;

Creșterea spațială a statelor este un însoțitor al altor manifestări ale dezvoltării lor, cum sunt forța ideilor, intensitatea comerțului, activitatea desfășurată în diferite sfere;

Statele se extind prin asimilarea sau absorbirea unităților politice având o importanță mai redusă;

Frontiera constituie organul periferic al statului și în această calitate servește drept martor al creșterii, tăriei sau slăbiciunii sale, precum și al schimbărilor survenite în organismul său;

În creșterea sa statul tinde să înglobeze elementele cele mai valoroase ale mediului fizic înconjurător: linii de coastă, albii ale fluviilor și râurilor, zone bazate în diferite resurse;

Primul impuls de creștere teritorială este primit de statele subdezvoltate (nedezvoltate) din exterior, de la civilizațiile mai avansate;

Tendința generală de asimilare sau absorbție a națiunilor mai slabe se auto-întreține prin înglobarea de noi teritorii; pe acest pământ, nu este loc doar pentru “state mari”

Întrucât vorbim de spațiu și de tendința statelor de a ocupa un spațiu cât mai convenabil, din punct de vedere natural, al unor resurse și poziții geografice avantajoase, este momentul să amintim de ideea lansată de Ratzel privind “ciclul oceanic”. Valoarea unor mări și oceane se schimbă și ea în funcție de mărimea, importanța țărilor care le străjuiesc. Ciclul oceanic a urmat o linie semnificativă, mutându-se din Marea Mediterană în Oceanul Atlantic și de aici în Pacific. Ratzel consideră că Pacificul este oceanul viitorului. Pledează pentru această apreciere două tipuri de argumente. Pacificul este locul unei activități susținute și al unui potențial conflict de interese între unele dintre cele mai puternice cinci țări ale lumii: SUA, Rusia, China, Japonia, Anglia (menționăm că, în acel moment, această ultimă țară era deținătoare a unor zone în Pacific). Miza acestui conflict ar fi reprezentată de poziția strategică, resursele unice și dimensiunile uriașe ale Pacificului. De aceea, după părerea autorului german, tocmai aici, în Pacific se vor confrunta și stabili raporturile dintre cele cinci țări. Concomitent, în Pacific ar urma să aibă loc și principala confruntare între statele maritime (Anglia, Japonia) și cele continentale (Rusia, China).

Ratzel considera că în această confruntare, puterile continentale vor avea câștig de cauză, întrucât dispun de resurse mult mai numeroase, precum și de un spațiu suficient ca bază geopolitică. În același timp, el prevede că bătălia pentru Pacific ar putea avea un final catrastrofal care ar marca și încheierea evoluției ciclice a omenirii.

1.4 Poziția – identitatea politico-geografică a statului

O altă noțiune cheie a operei lui Ratzel este cea de poziție. Sensul acestui termen este destul de complex. O dovadă în acest sens este că în franceză el este tradus, spre exemplu, cu “la position”, dar și cu “la situation”. Important de reținut este faptul că poziția nu este o noțiune strict geografică. Ea are, fără îndoială, și această dimensiune: situarea strict topografică, vecinătăți naturale sau nu, poziția deținută într-o emisferă sau alta a pământului, formele de relief pe care le înglobează, etc.

Este interesant modul cum corelează autorul german noțiunea de poziție cu cea de spațiu. “Poziția corijează, supradimensionează sau subdimensionează spațiul”, îi conferă deschidere, îi asigură posibilitatea de a se pune în valoare. Deci poziția este cea care decide, în ultimă instanță, valoarea spațiului. Sunt bune și avantajoase acele poziții care, deținând importante suprafețe de pământ, au și deschidere suficientă către mare.

Dacă am urmări numai datele fizice, rezultatul nu ar putea fi decât un tablou amănunțit de informații, mai puțin folositoare. Preocupat de deschiderea către viața statală, de interdependențele dintre factorul natural și cel politic și demografic, Ratzel corelează poziția naturală cu cea politică și socială. În acest sens, pozițiile pot fi asimilate împrejurărilor, contextului, ceea ce francezii desemnează prin termenul de “la situation”. Poziția fizică este neschimbătoare, pe cînd poziția, în acest ultim sens, deci poziția politico-geografică este schimbătoare. Schimbătoare în acord cu schimbarea situației în zonă, cu distanța față de marile centre culturale și de civilizație, etc.

Din perspectiva noastră, este important să menționăm că Ratzel vorbește de “poziție intermediară”, atât în ordine naturală, cât și politică. Este un tip de poziție caracteristic îndeobște statelor mici ori statelor apărute de curând pe hartă. În acest context autorul german vorbește de una dintre cele mai interesante poziții politico-geografice intermediare din Europa, noul regat de la Dunăre, România, aflată între interesele directe ale Rusiei și Turciei.

O formă de poziție intermediară poate fi socotită și ceea ce în literatura de specialitate se numește state-tampon (“buffer states”). Denumirea lor, pentru că, în fapt, ele au existat de mai multă vreme, este asociată cu numele lordului Curzon of Kedleston, autorul celebrei “linii Curzon” care despărțea Polonia de Uniunea Sovietică după primul război mondial (menționăm că din 1795 cea mai mare parte a Poloniei a fost înglobată Rusiei).

Curzon a funcționat multă vreme în India drept reprezentant al Coroanei. Cu această ocazie a intreprins studii de sine stătătoare asupra granițelor și modalităților de stabilire a acestora. În cazurile în care, din anumite considerente, sau datorită unor circumstanțe anume se pot stabili frontiere clar delimitate, Curzon avansează ideea constituirii unor state tampon. Deși, spune Curzon, statele tampon sunt formațiuni artificiale, ele au o existență națională proprie, sprijinite fiind și de garanțiile pe care le oferă statele terțe, interesate în menținerea lor.

Condițiile politice ale formării statelor tampon oferă teren pentru intrigă internă și intrigă externă, provenind din partea forțelor care vor o redesenare a granițelor în zonă. Dar, cum subliniză și Curzon, artificialitatea statului tampon este ceva relativ și poate varia în funcție de stabilitatea situației interne, de soliditatea instituțiilor și de poziția guvernului său.

Am insistat asupra acestei noțiuni, întrucât în literatura de specialitate întâlnim opinia potrivit căreia ideile lui Curzon și-au aflat împlinirea prin Tratatul de la Versailles. Atunci, la salba de state – tampon existente anterior (Norvegia, Danemarca, Suedia, Belgia, Luxemburg și Elveția) s-a mai adăugat o a doua salbă alcătuită din Finlanda, Polonia, România, Iugoslavia, Bulgaria, Albania, Grecia, care erau necesare pentru separarea Rusiei de Europa. Este adevărat că aceste state au luat naștere într-un moment prielnic din punct de vedere istoric, reprezentat de dezagregarea imperiului austro-ungar, dar este greu de acceptat ideea caracterului lor “artificial”. Constituirea lor a avut loc pe principiul naționalității, pe un teritoriu locuit de popoarele respective cu mult înainte de apariția imperiului prăbușit la finele primului război mondial. Putem mai degrabă vorbi de organicitatea și nu de artificialitatea constituirii lor.

Dar aceasta nu scade din presiunile teribile la care sunt supuse statele respective. Când spuneam că ele reprezintă o altfel de “graniță” aveam în vedere că au apărut și cu această misiune politico – strategică. De aceea presiunile sunt extrem de mari și dintr-un sens și din altul. Cu atât mai importantă este stabilitatea lor internă, performanța lor. Într-un anume sens, acestea reprezintă atuul lor principal prin care își asigură supraviețuirea și consolidarea.

1.5 Granița ca organ periferic

Una dintre cele mai interesante viziuni promovează Ratzel cu privire la graniță și semnificația sa geopolitică. Granița nu mai este fâșia de pământ care marchează despărțirea dintre state, ci un organ periferic al statului, un martor al creșterii și slăbiciunii sale, un senzor de mare finețe al prefacerilor survenite în interiorul său.

Cum am subliniat și în primele expuneri, zona aceasta dintre state, altădată destul de întinsă, a dispărut. La graniță se întâlnesc statele cu forța lor, cu capacitatea și disponibilitatea lor de a-și extinde spațiul pe care îl dețin la un moment dat. În noul context, frontiera exprimă relațiile spațiale dintre state, o zonă de mare presiune dintre ele. De aceea, frontiera are o semnificație politico-strategică și atunci când desparte două state prietene și iubitoare de pace. Ca linie despărțitoare, frontiera este un adevărat compromis la care s-a ajuns uneori prin intermediul forței. Ea consfințește o stare de lucruri proprie unui anumit interval de timp care desparte situațiile politice și cele de forță. “Tratatele care garantează frontierele, spune Ratzel, se bazează pe acea imensă iluzie că ar fi posibil să se pună stavilă creșterii vii a unei națiuni”.

Potrivit concepției lui Ratzel, statul ia naștere în jurul unui Mittelpunkt, care concentrează energia și forța unui popor. Din acest centru vital al statului pornesc, în cercuri concentrice, unde de energie și vitalitate care acoperă întreg teritoriul național. Ultimul cerc este reprezentat chiar de granița statului respectiv. “Granița, subliniază Ratzel, este un produs al mișcării”, este “periferia teritoriului statal, economic și a poporului”, organul cel mai sensibil unde putem detecta starea de sănătate a statului.

La graniță putem cel mai bine măsura intensitatea pulsarilor economici, culturali, comunicaționali emiși de Mittelpunkt. Granița nu este o linie fixă, chiar dacă ea este consacrată de către înțelegeri internaționale. Ea se află în expansiune dacă intensitatea pulsarilor este mare, așa cum poate fi în retragere dacă această intensitate se află în scădere.

Cum este și firesc, o graniță desparte două state, două zone de influență. Prin urmare, în regiunea de lângă graniță se întâlnesc și se confruntă pulsari venind din direcții diferite. Aici se face diferența dintre intensitatea lor. Nu este important ca un pulsar să aibă o anumită intensitate, ci ca el să nu întâlnească un pulsar cu o intensitate mai mare și venind din direcție opusă. Prin urmare, putem spune că, fiind un organ periferic, granița este, implicit, un raport de forțe.

Este instructiv să semnalăm că Ratzel sesizează rolul vital pe care îl are în învingerea granițelor un alt factor, anume comunicarea, care învinge spațiile. Autorul german concepe comunicare într-un sens foarte larg, ea luând forma schimbului de mărfuri, al schimbului de produse culturale și al schimbului de opinii propriu zise. “Condiția grandorii unui popor și, apoi, a oricărei mari puteri este dezvoltarea maximă a comunicării”, afirmă previzionar autorul, sesizând că în perioada care vine nu mai este suficientă forța militară; mai mult, că forța comunicării pătrunde unde nu poate bate forța armelor și că puterea de a penetra teritorii și granițe începe să devină un apanaj al comunicării, în sensul larg pe care l-am prezentat mai sus.

Dacă situația politică dintr-o anumită zonă se modifică, atunci și poziția geografică a statelor din jur va fi diferită. Acest lucru este valabil și din punct de vedere al schimbărilor survenite în ceea ce privește distanța față de marile centre culturale, față de civilizație.

Referitor la corelația pe care o face Ratzel între poziție și spațiu, putem afirma într-adevăr că, atunci când un stat este puternic din punct de vedere economic, este situat din punct de vedere geografic favorabil (nu are vecini puternici, are granițe naturale care să-i permită apărarea, mittelpunktul său emite pulsari culturali foarte puternici, aceștia nu întâlnesc din sens opus pulsari cu intensitate mai mare) el poate să-și extindă în mod natural granițele. Deci afirmația "poziția supradimensionează spatiul" este perfect adevarată și verificabilă. Aceasta este explicația pentru aparitia marilor imperii, bineînțeles corelat cu deținerea unei puteri militare remarcabile, a unei strategii de război, a unui numar de populație mare (pentru a putea strânge armata) și a unei vointe naționale de a cuceri alte popoare. Grecia Antica a fost înfloritoare și a condus lumea în această zona atâta timp cât altă putere care sa i se opună nu a existat. Atunci când a Roma Antica a căpătat statutul de imperiu și și-a început cuceririle în Pelopones, ea va fi transformată în provincie romană. Chiar Imperiul Roman atunci când teritoriul său devenise prea mare și prea greu de controlat a fost obligat să renunțe la unele cuceriri în favoarea altor imperii, cum ar fi Imperiul Bizantin (care devine o mare putere în zona Balcanilor). Acesta din urmă la rândul său a dispărut ca urmare a apariției altei forțe: Imperiul Otoman. Și tot asa, de-a lungul istoriei multe popoare au ajuns să dețină statutul de imperiu, funcție de împrejurările politice, de vecini, de creșterea sau scăderea puterii lor, de pierderea anumitor teritorii importante etc.

Dupa cum spune și Ratzel, poziția este cea care decide valoarea spațiului. Ca stat poti să deții teritorii imense, bogate în resurse, dar dacă nu ai cum să-ți valorifici această pozitie, dacă nu ai acces la căile de comunicație (nu ai ieșire la mare) nu este suficient. Ori dacă observam care era poziția geografică a marilor imperii, vom vedea că acestea aveau deschideri importante la mare, mai mult, că dominau importante suprafețe de apă. Acesta este și motivul pentru care alt mare geopolitician remarca, că importanța mărilor a fost dată de marile puteri care le-au stăpânit (Marea Mediterană a fost importantă pentru Imperiul Roman, apoi Oceanul Atlantic a căpătat o și mai mare importanță atunci când s-au făcut marile descoperiri geografice, el fiind dominat de Imperiul Spaniol și ulterior de Imperiul Englez, iar în prezent Oceanul Pacific va juca un rol important, va fi "oceanul viitorului" , puterile care îl vor domina, vor conduce lumea). Faptul ca Rusia nu avea ieșire la Marea Neagră sau la Marea Baltică pentru a putea comunica cu restul lumii, l-a făcut pe Țarul Petru cel Mare să afirme "eu nu caut pământ, ci apă". El a sesizat faptul că Rusia va fi condamnată la izolare, chiar dacă deține teritorii importante, dacă nu va avea acces la Oceanul Planetar, pentru că este mai important să controlezi drumul spre un teritoriu decât acel teritoriu (așa cum spunea Mahan). Doar în aceste condiții Rusia putea deveni un mare imperiu, putea să-și supradimensioneze spațiul, ceea ce s-a și întâmplat. 

Opinia conform căreia "poziția corijează spațiul" , se poate foarte bine verifica pe exemplul Germaniei. Aceasta este un stat care din punct de vedere al poziției sale geografice a fost profund defavorizat. Ea nu deținea nici un teritoriu mare iar populația avea o densitate prea ridicată pentru a mai putea încăpea în granițele țării. Cu toate acestea existența vecinilor puternici nu-i permiteau extinderea granițelor, chiar dacă necesitățile i-o cereau. În aceste condiții singura posibilitate rămânea migrarea spre sud-est, pe cursul Dunării (așa cum sugera și Friedrich Liszt). Doar așa spațiul se putea corija. Dorința germanilor de a deține teritorii cu iesire la o mare caldă este corelată cu visul de a controla Europa de Est și Orientul Mijlociu (proiectul axei Berlin-Bagdad). Ei realizau faptul că fără controlul unei suprafețe importante de mare (din punct de vedere al volumului dar și al importanței) acest lucru nu era posibil. 

Situația politică (unirea Germaniei cu Italia fascistă) a facut în cele din urmă că această poziție favorabilă deținută, să corijeze spațiul ajuns mult prea neîncăpător al Germaniei, în sensul supradimensionării lui. Afirmația este valabilă și invers, chiar pe exemplul Germaniei. Atunci când marile puteri (Anglia, SUA, Franta) au făcut front comun împotriva fascismului, au putut depăși în cele din urmă (dupa ce întreaga Europa li s-a alăturat) forța germană. Daca în 1939 a fost posibilă expansiunea datorită împrejurărilor geopolitice, tot acestea au contribuit la prabușirea Germaniei în 1945. Deci într-adevăr "poziția subdimensionează spațiul".Germania nu este singura pentru care această afirmație s-a verificat. Toate marile imperii și-au pierdut influența datorită împrejurărilor politice și istorice nefavorabile.

În prezent, când majoritatea statelor au înțeles că nu mai este atât de important să cuceresti militar un teritoriu, ci să-l stăpânești economic (așa cum procedează SUA în toată lumea, marile concerne transnaționale fiind prezente peste tot în lume, 48 % din tranzacțiile comerciale internaționale fiind derulate în dolari etc), afirmația lui Ratzel este încă valabilă cu completarea că spațiul reprezintă nu teritoriul geografic ci aria de influență economică a unui stat. 

SUA a putut deveni o mare putere deoarece a deținut o importantă suprafață de pământ, ieșire la ocean (60% din granițe), putere economică, putere militară, cu alte cuvinte a avut toate atuurile geopolitice. Ea și-a supradimensionat spațiul într-un mod mult mai subtil, așa cum aminteam, astfel încât putem spune că din anumite puncte de vedere, ea "conduce" lumea. Acesta este și motivul pentru care Uniunea Europeană s-a decis să-și mărească forța de influență prin înglobarea de noi țări, pentru a reuși cât de cât într-un viitor apropiat să contrabalanseze în favoarea Europei puterea.

Acest demers politic a fost posibil în condițiile în care în țările din estul Europei au avut loc revoluțiile împotriva comunismului, deci atunci când împrejurările politice s-au schimbat în favoarea ei. În aceste condiții putem afirma că "poziția corijează, supradimensionează sau subdimensionează spațiul" (l-a subdimensionat pe cel sovietic și îl va supradimensiona pe cel european).

2 Școala de geopolitică romanească

Ion Conea – viziunea strategică asupra geopoliticii

Există în conturarea obiectului de studiu al geopoliticii două contribuții românești de mare semnificație, asupra cărora ne propunem să insistăm. Prima, legată de numele geografului Ion Conea, este construită în directă legătură cu viziunea lui Kjellen despre vecinătate și studiul vecinătății. Ion Conea plasează obiectul de studiu al geopoliticii în domeniul relațiilor internaționale, reținând pentru această disciplină două seturi de preocupări.

1. În primul rând, el consideră că “Geopolitica nu va studia statele în parte, ci jocul politic dintre state”, că “Geopolitica va fi știința relațiilor sau – și mai bine – a presiunilor dintre state”.

Înainte de a trece mai departe la prezentarea concepției lui Conea, nu putem să nu menționăm un termen nou pe care geograful român îl folosește adesea, anume Druckquotient-ul, termen folosit prima dată de Alexandru Supan. Rudolf Kjellen a vorbit de presiunea pe care un stat o suportă în fiecare clipă la hotare, subliniind că orice stat trebuie să se considere, oarecum, asediat. Supan a încercat să dea expresie matematică acestei presiuni recurgând la noțiunea de Druckquotient. Acesta se obține prin însumarea populațiilor din țările vecine unui stat și împărțirea acestei sume la numărul populației statului respectiv. Astfel, pentru o serie de state mici și mijlocii dinainte de primul război mondial druckquotientul calculat de Supan era: Olanda – 11,7, Belgia – 14,7, România – 30,8, iar Elveția – 50,9.

Firește, într-o perioadă, cum este cea contemporană, în care tendința dominantă este cea de integrare, presiunea la granițele unui stat nu mai are relevanța pe care o avea altădată. Totuși, ea reprezintă un indiciu demn de luat în seamă. Alexandru Supan vorbește de presiunea demografică, temă asupra căreia vom reveni în prelegerea consacrată acestei teme de mare actualitate. Prin extrapolare, putem vorbi de o presiune culturală, economică, informațională. Starea de asediu de care vorbea Kjellen reprezintă însumarea tuturor acestor elemente.

Acest nivel de analiză al relațiilor internaționale este extrem de important și el nu trebuie subestimat în nici o privință. Cele mai multe conflicte sau stări de tensiune decurg, adesea, din creșterea decalajelor de presiune la granița dintre state, care stimulează poftele de agresiune ale statului avantajat de noua situație. Nu vom căpăta o înțelegere adecvată a dinamicii relațiilor dintre state dacă ne vom lipsi de această analiză.

Dacă este să facem o obiecție, ea nu privește importanța problemei, ci faptul că este oarecum unilateral formulată. Ca să studiezi jocul politic dintre state și presiunile dintre acestea, este, mai întâi, nevoie să existe, în prealabil, o vedere aplicată asupra a ceea ce se întâmplă în interiorul respectivelor state. “Presiunea” și “jocul politic” au un numitor comun: starea internă a statelor respective. Altminteri nu prea există șanse să înțelegem “jocul”, mai mult dacă nu ar exista prefaceri în situația internă a statelor, s-ar anula chiar și ideea de joc, pentru că acesta nu ar mai fi alimentat decât de datele geografice care sunt fixe.

Ne spune acest lucru și Kjellen: “Obiectul politicii este Statul…Statele sunt acei actori ai istoriei pe care îi numim Anglia, Germania etc. Ele ni se înfățișează ca realități obiective și pline de viață. Aceste realități supraindividuale, care pot fi percepute empiric, ne preocupă aici. Sunt ființele pe care le percepem în perspectivă ca patrie. Monografia mea despre Suedia reprezintă o tentativă de a vădi și de a descrie științific o singură patrie cu tot ce cuprinde. În perspectiva acestui punct de vedere, politica este știința despre patria proprie și despre cea a altora”. Iar geopolitica este un capitol al politicii.

2. În al doilea rând, I. Conea definește geopolitica, într-un sens mai cuprinzător, drept “știința mediului politic planetar”. “Geopolitica apare ca știința atmosferei sau a stării politice planetare. Ea trebuie să ne prezinte și să ne explice harta politică. Această hartă – înțelegerea și prezentarea ei – formează sau ar trebui să formeze obiectul ei”.

Pe această hartă putem identifica puncte și regiuni de “maximum” și puncte și regiuni de “minimum”. Primele interesează cu deosebire geopolitica, întrucât ele sunt zone “de fricțiune sau de convergență a intereselor și disputelor”, individualități geografice formate din acele regiuni răspândite pe suprafața planetei cum ar fi Marea Roșie, Marea Mediterană, Oceanul Pacific etc. De aceea, “geopolitica are drept obiect mai degrabă problemele politice și economice pe care le pun regiunile și marile individualități ale planetei și nu atât problemele politice și economice, care să privească un singur stat; ea analizează, așadar, regiunile naturale care la un moment dat pun probleme de politică și economie mondială”.

Este evident că Ion Conea definește geopolitica tot din perspectivă geografică. De altfel el o spune explicit: “acest mediu politic trebuie urmărit și definit pe temei geografic”. De fapt, autorul îmbrățișează cu preponderență o viziune strategică asupra geopoliticii, așa cum întâlnim cu deosebire la școala anglo – saxonă privitoare la această disciplină. Important în devenirea hărții politice a lumii este să urmărim punctele ei de “maxim”, zonele strategice unde se întâlnesc și intră în dispută interesele țărilor din zonă sau ale marilor puteri.

Preluând idea lui Kjellen cu privire la termenul de kernland, Ion Conea analizează România din acest punct de vedere, afirmând ca în România Mare, Transilvania îndeplinește rolul unei piese de centru vitală, acel mittelpunkt de care vorbea Ratzel, de unde pornesc pulsarii unei țări. Dacă Transilvania reprezintă inima, acel sâmbure de care o țară nu poate fi desparțită, Carpații sunt coloana vertebrală a pământului și poporului român. Vintila Mihailescu vorbește despre existența a două axe de polarizare a neamului românesc, și anume: Dunărea și Carpații, adică au existat aceste două sensuri de circulație ale poporului român, spre și dinspre Dunăre. Tot acest autor descoperă două funcții geopolitice Carpaților: de apărare în caz de ofensivă și de armonizare a intereselor divergente ce se întâlnesc în aceasta zonă. După Ion Conea, Carpații sunt aceia care au jucat un rol important în istoria neamului românesc, în dezvoltarea acestuia. Românul se retrăgea la munte atunci când „viscolul barbar își începea suflarea din nou peste șes” sau când era atacat de dușmani.   

Ambii autori adoptă o politică mai mult de apărare decât ofensivă pentru statul Român. Aceasta este o deosebire principală între autorii români și cei germani sau anglo-americani. De fapt, chiar istoria poporului nostru dovedește că nu suntem un popor de cuceritori, că nu am luptat niciodată pentru cucerirea altor teritorii, ci doar pentru păstrarea suveranității și integrității noastre naționale. Chiar Gheorghe I. Bratianu afirma că „noi trăim la o răspântie de drumuri, de culturi și din nefericire, la o răspântie de năvăliri și imperialisme”.

 Ion Conea nu poate să nu observe că pe teritoriul patriei noastre se întâlnesc două importante testamente din direcții opuse: cel al lui Petru cel Mare (care afirma „eu nu caut pământ, ci apă”) și cel al lui Friedrich Liszt (autorul care indica direcția de expansiune pentru Germania: pe cursul Dunării). Aceasta realitate coloborată cu conceptul de druckquotient îl fac pe Conea să observe faptul că pentru România posibilitatea de a reduce presiunea de la granițele sale este minimă, și să afirme că datoria unui astfel de stat este să fie permanent pregătit la ceea ce se întamplă în jurul său, pentru a nu „rămâne privind năuc la o lume în care trebuie sa trăiască, dar fără sa aiba o însărcinare și o răspundere demne de ceea ce el ar fi putut să reprezinte”.

  Ideea lui Petru cel Mare de a cauta apă era cât se poate de fondată dacă avem în vedere imensitatea Rusiei și totuși imposibilitatea ei de a comunica cu Oceanul Planetar (printr-o zonă accesibilă, nu prin nord unde de regulă navigația este anevoioasă, iar poziția geografica defavorabilă). Din acest punct de vedere Romania este amplasată geografic foarte bine (are ieșire la mare) și mai mult, este o țară carpato-danubiano-pontică, fapt pentru care a fost secole de-a randul subiect pentru tendințele expansioniste ale unor state din jur.

Situația României este și mai drastică dacă pe lângă cele două testamente amintite mai luam în considerație și afirmațiile celor doi unguri Andrey Korponay și Paul Vida, cu privire la umplerea bazinului Transilvaniei cu unguri. Acest fapt ar atenta la existența noastră ca stat, Transilvania fiind mittelpunktul țării.

Anton Golopentia este un alt geopolitician roman, dar de data aceasta de profesie sociolog. El analizeză, din prisma problemelor sociale și politice, geopolitica. Sociologul roman era preocupat de dinamica situatiei internaționale, de rapida schimbare de conjuncturi, care trebuiesc cunoscute din timp de către state. Pentru el obiectul geopoliticii îl reprezintă potențialul statelor, adica rezultanta tuturor însușirilor acestora (teritoriu, populație, economie, structură socială, formă de guvernământ, mediul politic). Golopentia concluzionează că cercetarea geopolitică trebuie sa fie concomitent geografică, demografică, economică, socială, culturală și politică. Această cercetare este informativă, nu este o analiza teoretică, ea incearcă să surprindă situația dintr-o țară la un moment dat. Autorul afirma că, asemnea buletinelor meteorologice care sunt publicate în fiecare zi și care ne arată situația probabilă, tot așa ar trebui publicate și cercetările geopolitice. Specialiștii în relații publice vor deveni un gen de meteorologi politici, deoarece schimbările din mediul politic trebuie cunoscute și înțelese pentru a le putea valorifica ulterior.

Meritul lui Golopenția este de a fi surprins valoarea cercetărilor geopolitice încă de la jumătatea secolului, cercetări care în prezent sunt realizate în mod obișnuit.

Alexandru Radulescu analizează rolul Dunării în existența statului Român. El distinge trei astfel de roluri: de polarizare politică (fapt observat și de Vintilă Mihailescu), de hotar natural și de arteră de navigație. Libera circulație pe Dunăre a fost și un deziderat pentru care statele europene ne-au susținut în recuperarea teritoriilor luate de turci. Ei aveau nevoie ca navigația sa fie liberă în aceasta zonă, România jucând un rol de echilibru între marile puteri, un rol de „santinelă europeană”. Tot acesta este și motivul apariției statului Basarabia (ieșirea la Marea Neagră trebuia să nu mai fie controlată de Rusia) și al unirii Moldovei cu Muntenia (marile puteri aveau nevoie de un stat puternic în aceasta zonă).

Este important sa avem în vedere și viziunea anumitor politicieni care au făcut de fapt și geopolitică. Nicolae Titulescu este cel care observa și importanța strâmtorilor Bosfor și Dardanele, pentru România: „strâmtorile sunt inima Turciei dar sunt și plămânii României”. El vorbește despre importanța Dunării, care prin construirea canalului Rin-Main-Dunăre a legat acest fluviu cu Marea Nordului, după ce era deja natural legat de Marea Neagra și de aici cu Oceanul Planetar.

Simion Mehedinți afirma că orice om politic român trebuie să aiba o triplă îngrijorare: a munților, a Dunării și a Mării Negre. Iar cine va pierde una dintre cele trei laturi ale îngrijorării își va expune țara la primejdii. Gheorghe I. Bratianu îl parafrazează pe Mackinder în ceea ce priveste dominarea Marii Negre: „cine are Crimeea poate stăpâni Marea Neagră”. Aceasta este singura afirmație, facută de vreun autor român, care are un eventual iz de dorință de creștere a puterii statului Român în zonă.

Iată ca importanța pentru o țară de a avea ieșire la Oceanul Planetar, de a comunica cu restul lumii și pe aceasta cale a fost sesizată de geopoliticienii români. Marea Neagră nu a fost în schimb niciodată percepută ca o punte de lansare a României spre eventuale cuceriri.

Poziția noastră geografică, ca națiune, ne-a facut să fim  în permanență preocupați de soarta noastră, de existența noastră ca popor. Este motivul pentru care toate teoriile prezentate pledează această temă, a apărării teritoriale în fața intemperiilor istoriei. Oricum, ceea ce spunea Nicolae Iorga rămâne valabil și azi: „suntem un stat de necesitate europeană”.

În ultimii ani, frazele “poziția geopolitică bună a României”, “valoarea geopolitică”, ”importanța geo-strategică” ale diverselor unități de relief sau ale diverselor regiuni au fost repetate până la epuizare, astfel că s-a ajuns la situația ca ele să nu mai însemne mare lucru. Consecințele acestei goliri de sens sunt multiple. Pe de o parte, nu se mai știe exact ce se află în spatele acestor fraze, ele sunt doar metafore magice ale discursului public în general, metafore care, aparent, deschid căile de comunicare, dar care, în realitate, nu mai transmit nimic. O altă consecință ar fi aceea că simpla lor rostire oferă un anumit sentiment de suficiență, ceea ce a făcut ca “poziția avantajoasă din punct de vedere geopolitic” să nu mai fie pusă deloc în valoare și chiar să constituie un handicap.

1.7 Prezentare monografică a poziției geopolitice a țării noastre

În primul număr al revistei “Geopolitica și Geoistoria”, Gheorghe I. Brătianu afirma: ”Destinele unei națiuni sunt sădite în pământul însuși din care ne-am născut, după cum statuia e cuprinsă în blocul de marmoră din care dalta o va desprinde”. Dar, precizează autorul, “trebuie inspirația și dibăcia artistului pentru a desface chipul din lut sau din piatră, precum trebuie credința și voința unui neam pentru a stăpâni pământul ce-i este dat să rodească în deplinătatea puterilor și însușirilor sale”.

Munții Carpați

A. Principalul element fizic este reprezentat de existența Carpaților. Munții Carpați nu se întind doar în România. Ei sunt prezenți în întreaga Europă centrală și de sud est în următoarele țări: Ucraina, Ungaria și Serbia. Acești munți, care nu sunt așa de înalți precum Alpii, se împart în două lanțuri: Carpații nord-vestici (Tatra și Munții Slovaciei) și Carpații sud estici. Peste jumătate din întreaga suprafață a Carpaților se află pe teritoriul actual al României. Dacă avem în vedere doar Carpații sud-estici, atunci 8/10 se află pe terioriul român, o zecime revenind Ucrainei și altă zecime Serbiei. Deci putem conchide că România este prin excelență o țară carpatică.

B. Câteva cuvinte despre particularitățile Munților Carpați din România.

Ei formează un adevărat inel care închide în interior Podișul Transilvaniei.

Munții direcționează o distribuție descrescătoare a unităților de relief în cercuri concentrice și în unități mai joase: după munți vin dealurile, podișurile, câmpiile României, formând un tot unitar.

Nota dominantă, unică în lume, este conferită de faptul că ei au un mare potențial de habitat. Spre deosebire de alți munți, Carpații românești nu sunt înalți, nu se termină în creastă, ci în terasă, sunt brăzdați de ape, care au o împărțire spațială simetrică, pornind chiar din centrul munților, au multe depresiuni și multe trecători. Au aceeași fizionomie, aceeași constituție geologică, aceeași vegetație.

Aceste particularități îl fac pe I. Conea să conchidă că Munții Carpați nu sunt un lanț, ci “o țară înaltă, o zonă sau un ansamblu de regiuni naturale”. De-a lungul istoriei, ei au reprezentat o cetate de apărare, care a oferit totodată și un mediu prielnic pentru viața oamenilor. Viața românilor de-a lungul istoriei a pendulat de o parte și de alta a Carpaților. Mai mult decât în alte țări, munții noștri nu au reprezentat unități de relief care au despărțit ci, dimpotrivă, au unit. De altfel, nu este întâmplător că locul de etnogeneză a românilor este plasat tot în apropierea munților, la Sarmisegetuza, în Transilvania. Mai mult, această regiune corespunde, în viziunea lui I. Conea, acelui “kernland” despre care vorbește Kjellen: “orice stat își are ținutul lui sâmbure, de care nu poate fi despărțit decât cu însuși prețul existenței sale”. Transilvania reprezintă astfel “punct de plecare, sâmbure geopolitic destinat să rodească și să contureze jur-împrejur de sine o formație de stat”.

Cum spuneam, Carpații ocupă o poziție centrală și formează un inel care închide în interior Podișul Transilvaniei. Ceea ce îl îndreptățește pe I. Conea să afirme că în România Mare, Transilvania îndeplinește rolul unei piese de centru, vitale, în timp ce în Ungaria Mare, ei au rolul unei piese geo-economice și geo-politice periferice. În terminologia întemeietorului de fapt al geopoliticii, Fr. Ratzel, Transilvania reprezintă pentru România Mittelpunkt-ul, zona de unde pornesc, cu diverse intensități care măsoară starea de sănătate a statului, pulsarii economici, culturali, demografici, etc.

C. România prezintă nu numai o impresionantă unitate fizico-geografică (Munții Carpați au aceeași fizionomie, aceeași constituție geologică, aceeași vegetație), ci și una culturală și de limbă. Un francez din nord și unul din sud se înțeleg mai greu, pentru că dialectele diferă foarte mult. Un român din Maramureș și unul din Dobrogea se înțeleg foarte bine. Cum se explică acest lucru? Una dintre îndeletnicirile de bază ale românilor a fost păstoritul. Numai la români se întâlnește obiceiul transhumanței. Vara ciobanii creșteau oile la munte, iarna porneau cu ele spre câmpie până în Dobrogea, până spre apele Nistrului și chiar dincolo de acestea. Astfel s-a produs o omogenizare a limbii. Faptul că românii din interiorul munților Carpați nu se deosebesc prin limbă, port și obiceiuri de cei din exteriorul acestui inel arată că munții Carpați nu au reprezentat un obstacol, o barieră ci, dimpotrivă, un element de legătură. De aceea Carpații alcătuiesc “coloana vertebrală a pământului și poporului românesc”.

Vintilă Mihăilescu aduce o completare binevenită cu privire la obiceiul românesc al transhumanței. El face precizarea că circulația populației între “bastionul trasilvănean” către câmpii și valea Dunării s-a făcut, într-adevăr, prin transhumanță, dar nu numai atât. La această mișcare au contribuit nu numai păstorii, ci și plugarii, podgorenii, minerii, pescarii, negustorii, meseriașii. Mai mult, nu a existat un singur sens de circulație, anume radierea dinspre podișul transilvan spre periferia țării carpatice, ci și pe cel dinspre marele fluviu, care a reprezentat una dintre “axele de polarizare a neamului românesc”, către Carpați și podișul transilvan, “a doua axă de polarizare cu intermitențe de împrăștiere centrifugă a aceluiași neam”.

Dar Carpații nu au doar această calitate, aceea de a alcătui “coloana vertebrală a poporului românesc”, ci, potrivit Vintilă Mihăilescu, munții îndeplinesc două funcții cu valoare geopolitică incontestabilă:

o funcțiune în epocile de criză europeană, de apărare în caz de ofensivă și de pivot de manevră în caz de ofensivă;

o funcțiune pozitivă în epocile de liniște, de armonizare a intereselor sau tendințelor divergente care se întâlnesc în această zonă.

La fel ca în cazul tuturor celorlalte unități de relief importante ale României, acestea își relevă relevanța, atât pentru noi, cât și pentru Europa. Prin urmare, ”liniște, în această parte a continentului european, a fost numai în scurtele epoci când, între imperiile din est, din vest și din sud, s-a intercalat un stat carpatic, sprijinit pe cetatea Transilvaniei și comandând până dincolo de Nistru, până în Dunăre și în defileul ei carpatic, până la țărmul Mării Negre, până în mlaștinile Tisei, cel puțin”.

I. Conea distinge încă un rol pe care l-au jucat Carpații, acela de casă de educație a neamului românesc: “Cei care au umblat prin Munții Apuseni știu ce este acela un izbuc: este un izvor care, ca un melc, aci apare și curge, aci se trage îndărăt, în culcușul lui întortocheat de sub munte și nu mai curge deloc o jumătate pentru ca, iarăși, o altă jumătate să se tragă în munte și să dispară, așa mereu…E imaginea, ni se pare, a neamului românesc în vreme, privită și raportată la imaginea pământului românesc.: când se făcea vreme bună în poale, spre Tisa, spre Nistru, spre Dunăre, atunci, încet, ca o apă domoală, neamul românesc ieșea la soare și se risipea în larguri până la centura de ape lăsată de Dumnezeu, iar când viscolul barbar își începea suflarea din nou pe șesul cel din margini, din nou neamul se trăgea la munte, la adăpost, întocmai ca izvorul din Țara Moților. Și așa mereu, până în zarea zilelor noastre de izbăvire”.

Dunărea

Dunărea străbate România pe o suprafață de 1075 kilometri. Ea reprezintă al doilea element natural care marchează configurația naturală a României. De aceea, țara noastră mai este definită drept o țară carpato-danubiană.

Dunărea este importantă pentru România, întrucât pe teritoriul țării noastre ea se varsă în Marea Neagră. De aceea, Gurile Dunării reprezintă un foarte important strategic pentru controlul Mării Negre, al doilea după Bosfor și Dardanele. Este semnificativ din acest punct de vedere că în istorie, lupta de căpetenie dintre puterile care s-au întîlnit pe acest teritoriu s-a dat pentru stăpânirea Gurilor Dunării. În secolul trecut s-a creat Comisia europeană pentru Gurile Dunării cu scopul de a media conflictul dintre puterile vremii, în special cel dintre Rusia și Germania. Importanța Dunării pentru întreaga Europă este relevată și de faptul că din această comisie făceau parte și țări non-dunărene, de pildă Marea Britanie.

La începutul secolului trecut, R. Kjellen recunoștea și el implicit, în lucrarea “Das Problem der drei Flusse” (“Problema celor trei fluvii”, 1917), importanța geopolitică a Dunării: ”comandamentele geografice ale teritoriului cuprins între cele mari trei fluvii, Dunărea, Rinul și Vistula, impun o soluție geopolitică: strângerea într-un bloc federativ, sub egidă germană, a întregii Europe Centrale cuprinse între cele trei fluvii”. Câțiva ani mai târziu, Walter Pahl propunea același lucru atunci când afirma că nici prin “cele mai rafinate sisteme de pacte nu poate fi abătută Dunărea de la firescul ei curs (și de la fireasca ei misiune) nordvest-sudvest. Cu alte cuvinte, legile geopolitice ale spațiului îndrumă statele dunărene spre o strânsă colaborare cu Reich-ul german”.

În articolul din 1941, “Hotarul românesc dunărean”, geograful român Al. Rădulescu găsește că Dunărea îndeplinește un rol întreit:

În primul rând, rolul de arteră de navigație, cunoscută încă din Antichitate și reluată cu intensitate la începutul epocii moderne.

Rolul de hotar: Dunărea desparte aici Europa Balcanică de Europa centro-orientală căreia îi aparține și România. Toate sunt în contrast între cele două mari diviziuni: relieful mai mult muntos, predominarea terțiarului, procentul redus al loess-ului, climatul premediteranean, ca și flora și fauna sunt caracterele principale ale Peninsulei Balcanice, în timp ce în Europa centrală avem forme de relief variate, cu un procent mare de șes, predominarea quaternarului, bogate pături de loess, climat continental de tip danubian și polonez” (I. Bădescu, “Sociologia și geopolitica frontierei”) .

Dunărea a avut rol de “polarizare politică a statului românesc” (vezi și Vintilă Mihăilescu). Libera navigație la gurile Dunării poate fi asigurată de o Românie puternică, singura interesată ca navigația pe Dunăre să fie liberă. Este semnificativ în acest sens că, de câte ori Rusia sau Turcia au avut preeminență la gurile Dunării, navigația comercială pe Dunăre a fost mult diminuată. Mihai David, înțelege că lupta de căpetenie se dă pentru stăpânirea gurilor Dunării, considerând că România a rămas întreagă nu numai datorită rezistenței ei interne, care nu poate fi în nici un fel neglijată, ci și datorită echilibrului care exista între puterile care au râvnit în diferite perioade la diferite regiuni ale trupului României: „Când am pierdut o regiune, aceasta exprima un anume dezechilibru temporar în cadrul acestui echilibru de ansamblu, De pildă, când Oltenia și nordul Bucovinei au căzut sub stăpânirea Austriei-la sfârșitul secolului al XVIII-lea-era momentul când Austria devenise puternică. Apoi, când am pierdut teritoriul dintre Prut și Nistru (1812), era perioada când Turcia slăbise, iar Rusia se afla în ascensiune”.

Concluziile studiului lui N.Al Rădulescu sunt, pe de o parte, că navigația pe Dunăre s-a putut face în libertate numai când rușii au fost îndepărtați de la Gurile Dunării, pe de altă partă, aceea că de Dunăre se leagă însăși existența statului românesc, “a cărui misiune de santinelă europeană a dovedit de-a lungul istoriei că o poate îndeplini. Din aceste rațiuni geopolitice, Europa ar nevoie în această poziție de un stat românesc puternic, întreg, având un țărm la Marea Neagră suficient de întins încât să devină apt pentru paza gurilor Dunării”.

Această a doua concluzie este și cea la care ajunge Simion Mehedinți cu privire rolul deosebit pe care Dunărea l-a jucat în istoria românilor: acela de a fi determinat, în cea mai mare parte, întregirea teritorială a statului român în seolul al 19-lea și la începutul secolului al 20-lea. Astfel, în încercarea de a oferi un răspuns la întrebarea “când începe Unirea?”, autorul stabilește următoarele etape în realizarea acestui obiectiv:

în 1829, prin Tratatul de la Adrianopole, raialalele stăpânite de turci pe malul stâng al Dunării au fost realipite la Muntenia, generozitatea marilor puteri de atunci fiind motivată, în primul rând, de dorința Marii Britanii ca navigația pe Dunăre să fie liberă.

În 1865 Basarabia este restituită, deoarece Anglia și Franța deveneau din ce în ce mai preocupate de “chestia Orientului” și de înaintarea rușilor către Bosfor.

Unirea Moldovei și a Munteniei a fost considerată necesară dooarece, pentru stăpânirea Dunării, era nevoie de o țară mai mare sub un domn legat prin recunoștință de Franța.

Problema Dunării și a importanței strategice a ei și a gurilor sale nu poate fi separată de cea a strâmtorilor Bosfor și Dardanele. Cunoscutul diplomat român al perioadei interbelice, C. Diamandy, avertiza că “dacă geograficește Dunărea sfârșește la gurile ei, economicește ea se varsă în Marea Mediterană: în Deltă își varsă apele, în Mediterana își duce navele. Fără ieșire liberă la răspântia Mediteranei, Dunărea nu-și poate îndeplini rolul în comerțul mondial”.Părere împărtășită și de Nicolae Titulescu, care, într-un discurs ținut în cadrul unei conferințe dedicate exclusiv acestei probleme a strâmtorilor, declara că “strâmtorile sunt însăși inima Turciei, dar ele sunt în același timp și plămânii României”. 

Există câteva elemente care amplifică, în zilele noastre, importanța Dunării, transformând-o într-o axă comercială majoră a Europei. Este vorba despre crearea canalului Rin-Main-Dunăre, care leagă Marea Nordului cu Marea Neagră, portul Rotterdam cu portul Constanța. Țările din Europa centrală pot avea acces direct la Marea Neagră și de aici la Canalul Suez. Apare o nouă rută comercială: Canalul Suez-Europa Centrală via Constanța, care, față de cea veche (cea care traversează întreaga Mare Mediterană și ocolește Penisula Iberică) prezintă următorul avantaj: scurtează drumul cu opt zile de marș, inclusiv costurile aferente. Alt avantaj: porturile Mării Negre și cele ale Mării Mediterane Orientale au cea mai favorabilă poziție față de Canalul Suez pentru rutele Oceanului Indian și ale Extremului Orient.

Marea Neagră

Al treilea element geografic important pentru România este reprezentat de Marea Neagră, din motive care țin, în primul rând, de unele trăsături ale acesteia. O. Serebrian notează că, datorită “enclavării” și a depărtării față de Ocean, Marea Neagră are un “hinterland” imens și important. A doua trăsătură importantă este aceea că se află situată la confluența, pe de o parte, a două religii, creștinismul și islamismul și, pe de altă parte, a două familii de popoare, slave și turcice. Ca urmare a acestor două trăsături, o mare putere contemporană, Rusia, și două puteri regionale, Ucraina și Turcia, își construiesc concepțiile strategice, politice și economice ținând cont de această mare și de spațiul adiacent ei.

În acest context, importanța Mării Negre pentru România devine evidentă, mai ales dacă ținem cont de cuvintele lui S. Mehedinți că “țărmul mării reprezintă cea mai favorabilă fațadă pentru orice stat”. Geograful român subliniază că viața poporului nostru a avut și are două coordonate: deoparte Muntele și Codrul, de altă parte Dunărea și Marea. Dat fiind rolul acestor repere fixe și cruciale pentru existența colectivă a românilor, continuă Mehedinți, orice om politic trebuie să preia tripla îngrijorare, a munților, a Dunării și a Mării Negre, iar acela care pierde una dintre cele trei laturi ale îngrijorării își expune țara la primejdii.

La fel cum identificase o legătură directă între procesul de formare a statului românesc și existența Dunării, Mehedinți surprinde legătura de substanță dintre Mare și “neamul din Carpați”: “epocile de lumină ale neamului din Carpați și regiunea înconjurătoare au fost acelea când marea de la răsărit s-a nimerit să fie liberă și împărtășită din toate roadele civilizației mediteraneene”.

Mai mult, un alt autor român, Gheorghe I. Brătianu, avansează ipoteza că una dintre cele mai mari provincii istorice românești, Moldova, a apărut din nevoia de a organiza “drumul către mare”: “drumul către mare a cerut aici o ordine de stat și aceasta a înfăptuit-o poporul român”. După ce demonstrează că România are interese maritime, autorul român precizează că ea trebuie să cerceteze toate consecințele care decurg din această poziție și să includă obligatoriu în calculele sale geostrategice două poziții-cheie:

1. Intrarea Bosforului și, în general sistemul strâmtorilor care duce navigația dincolo de Marea Neagră și …

2. Crimeea, care „prin raporturile naturale, prin cetățile ei din timpurile cele mai vechi, prin bastionul maritim înaintat pe care-l reprezintă Marea Neagră este evident o poziție stăpânitoare peste tot complexul maritim de iaci. Deci, cine are Crimeea, poate stăpâni Marea Neagră. Este evident că această problemă se leagă de interesele statului român, pentru că, „în definitiv, ce sunt strâmtorile decât altceva decât prelungirea gurilor Dunării”?

Lungimea vecinătății noastre cu marea a variat de-a lungul timpului. În general, putem spune că această vecinătate a fost într-o relație directă cu statutul Moldovei dintre Prut și Nistru.

Până în 1912, țărilor românești, Moldova și Muntenia le-a aparținut și partea de nord a Mării Negre care cuprinde Cetățile Chilia și Cetatea Albă (două puncte strategice extrem de importante).

În 1912, acest teritoriu a fost ocupat de către Rusia în înțelegere cu Turcia și, evident, și porțiunea de litoral corespunzătoare din sudul acestei provincii.

După 1918, Basarabia a revenit la țara-mamă, România. În 1940 a fost iarăși ocupată de Uniunea Sovietică. După război, Stalin i-a dat denumirea de Moldova Sovietică, dar a luat sudul provinciei, cea care se învecina cu marea și a dat-o Ucrainei. Astfel că porțiunea de sud a Republicii Moldova (a teritoriului dintre Prut și Nistru) aparține și astăzi- fără vreun drept istoric- Ucrainei.

Locurile și reperele geografice nu au aceeași valoare geopolitică în toate perioadele de timp. Valoarea geopolitică va crește în funcție de evoluțiile din zonă, de intensitatea comerțului și a vieții economice. Valoarea geopolitică a Mării Negre crește în zilele noastre din mai multe motive. Datorită plasării geografice, ea a fost considerată o perioadă o mare închisă, care nu are importanță strategică în războiul modern. S-a sustras acestui statut, în primul rând prin creșterea importanței comerciale a Dunării, și, în al doilea rând, prin descoperirea zăcămintelor petroliere din Marea Caspică. Acestea vor trebui transportate spre Europa și spre întreaga lume, iar una dintre rutele principale este Marea Neagră. Dacă ne uităm la principelale rute de transport ale acestor bogății, ne apare limpede că portul rusesc Novorosiisk crește foarte mult în importanță. De aici, rutele de transport pot să urmeze direcții diferite: direct cu tancurile spre Bosfor și Dardanele sau cu tancurile de petrol până în Constanța.

Traficul Asia Centrală – Occident poate să urmeze mai multe rute, fiecare dintre ele prezentând o serie de avantaje și de dezavantaje. Trei dintre acestea sunt identificate și prezentate de O. Serebrian, în cartea menționată anterior, dedicată în întregime spațiului pontic și schimbărilor produse în acest areal geografic de dezmebrarea URSS și de descoperirea zăcămintelor de la Marea Caspică.

În primul rând, pentru ca aceste rezerve să poată fi transportate, este absolut necesară mărirea capacității porturilor Taganrag, Novosiisk, Tuapse.

O a doua soluție, dacă nu se realizează acest lucru, ar putea fi aceea de a crea o rețea de oleoducte și gazoducte care să evite Rusia, dar care să treacă, în drumul către porturile tucești, prin Iran. Traseul iranian este aparent neconvenabil din cauza disensiunilor turco-iraniene.

Prin urmare, o soluție, de interes pentru țara noastră, ar fi asanarea circuitului Marea Caspică – Marea Azov, via canalul Volga-Don. Canalul prezintă o deosebită valoare geopolitică și geoeconomică, care constă în conectarea spațiului central-asiatic la Oceanul Mondial, via Marea Neagră. Alt avantaj al acestei ultime rute ar fi acela că evită dependența de rețelele de conducte care traversează Caucazul, spațiu de seisme politice permanente. Și această rută prezintă unele dezavantaje, deoarece canalul Volga –Don este nefuncțional în perioada înghețurilor, iar marile tancuri petroliere nu pot accede prin el spre Marea Caspică în pofida celor mai radicale modernizări.

CAPITOLUL 2

Construcția europeană de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial până la căderea comunismului

2.1 Lumea în 1945

La sfârșitul celui de-al doilea război mondial, din care Europa iese slăbită, lumea intră într-o nouă fază a relațiilor internaționale, marcată de rivalitatea sovieto-americană. Statele-Unite sunt noii stăpâni ai lumii.

Slăbirea Europei

Europa, unde se declanșase războiul, a suferit cele mai grave consecințe ale acestuia.

Europa devastată

Țările europene, învingătoare sau învinse, sunt supuse aceluiași dezastru economic.

Produsul național brut german reprezintă a treia parte din cel al anului 1938. Germania pierde un sfert din teritoriul său. Orașe, industrii și căi de comunicații sunt distruse. Ea nu mai are nici armată, nici guvern, acuză pierderea a șase milioane de oameni și se află sub ocupație militară. Se pune problema viitorului ei.

Produsul national brut Italian reprezintă 40% din nivelul său de dinaintea războiului. Ea are nevoie de ajutorul alimentar american pentru a evita foametea.

Franța face parte din tabăra învingătorilor. Dar războiul a distrus cea mai mare parte a infrastructurilor sale și produsul național brut scade la jumătate. Situația politică și socială este foarte frământată în metropolă, în timp ce imperiul este subminat de mișcări contestatare uneori violente și radicale.

Marea Britanie se bucură de prestigiul de a fi fost singura care a luptat de la începutul până la sfârșitul războiului împotriva lui Adolf Hitler. Dar prețul care trebuia plătit a fost mare. Lira sterlină nu mai este moneda schimburilor internaționale, rezervele de aur și de valută s-au epuizat, imperiul colonial se clatină.

Imperii coloniale șubrezite și amenințate

Al doilea război mondial dă o lovitură dură imperiilor coloniale europene.

În Africa, metropolele ajung, de bine de rău, la status-quo, respingând orice proiect de ,,self governement" (autoguvernare).

Războiul condamnă și pune capăt ordinii coloniale europene. Mai ales în Asia, Japonezii difuzaseră, în timpul ocupației lor, o propagandă anticolonialistă și antioccidentală, prezentându-se ca eliberatori. La capitulare, Japonia, Indochina, Filipinele, dar și Indonezia, constituie zone deosebit de fragile, în timp ce India și Pakistanul își obțin independența în 1947.

Un continent depreciat

Europa încetează definitiv să mai fie polul în jurul căruia se organizează relațiile internaționale și comerțul mondial.

Dacă înainte Europa era centrul lumii, acum ea este o simplă miză a luptei între cei doi stăpâni ai planetei: Statele-Unite și URSS, care hotărăsc soarta celui de-al doilea razboi mondial la Yalta și Potsdam.

Conferința de la Yalta

În perioada 4-11 februarie 1945, pe teritoriul sovietic, în Crimeea, se întrunesc secretarul general al PCUS, I.V. Stalin, președintele american, Franklin D. Roosevelt, și primul ministru britanic, W.Churchill.

Yalta apare, pe drept sau pe nedrept, ca ,,simbolul împărțirii Europei" intre ruși și americani.

Este adevarat că, exceptând Marea Britanie, tarile europene își văd destinul evocat fără a fi prezente. Franța gaullistă mai ales, se resimte în urma acestei hotărâri. Cu toate acestea, e bine tratată la Yalta, atribuindu-i-se, la insistențele lui Churchill, o zonă de ocupație în Germania și un mandat de membru permanent al ONU, care urma să se înființeze. Churchill insistă asupra necesității de a ajuta Franța să se restabilească pentru a contrabalansa URSS în continentul european.

Însă, de fapt, la Yalta nu este vorba de zone de influență, Roosevelt opunându-se acestei noțuni. În schimb, a hotărât ca popoarele eliberate de nazism să-și decidă singure soarta prin alegeri libere. Acest lucru nu este realizabil în țările unde Armata Roșie este prezentă.

Yalta devine imaginea, mai mult mitică decât reala a unei divizări programate și deliberate a lumii, reușind totodată să ajungă la o structură bipolară a puterii mondiale, condusă de o parte și de alta de Moscova și Washington.

2.2 URSS – Statele Unite, noii stăpâni ai lumii

URSS

URSS plateste un tribut greu celui de-al doilea război mondial: 26 milioane de morți, o tară distrusa, pierderi economice evaluate la șase ani dc produs național brut. Dar obține câștiguri teritoriale substanțiale. Îsi păstrează cuceririle realizate între 1939 și 1041 la adăpostul pactului germano-sovietic (Țările Baltice, Carelia finlandeză, Basarabia Română, Rusia albă poloneză) și anexează nordul Prusiei orientale și Rutenia cehoslovacă. Extinde cu 200 de km vest frontiera germano-poloneză, fixată, de acum înainte, de fluviile Oder și Neisse. Ea ocupă, mai ales, întreaga Europă centrală și de est și se constituie într-o zonă de securitate înainte de a o transforma într-un bloc ideologic și militar.

Statele Unite

•Puterea americană

Statele Unite pierd 300.000 de oameni, ceea ce este puțin, raportat la pierderile celorlalte puteri. Și mai important e faptul că teritoriul său a rămas la adăpostul războiului. Potențialul său industrial n-a fost distrus, ci stimulat de război. Produsul național brut se dublează și reprezintă aproape jumătate din producția mondială. Dolarul, ,,as good as gold", situat pe cele două treimi ale rezervelor mondiale de aur, devine moneda schimburilor internaționale, consacrată prin acordurile de la Bretton Woods din 1944. Americanii posedă două treimi din flota comercială mondială. Ei ocupă, de asemenea, primul loc în toate sectoarele producției. În același timp, sunt prima putere militară și dețin monopolul armei atomice.

•Sfârșitul izolaționismului

Americanii înțeleg că nu mai pot trăi în afara lumii. Atacul japonez asupra portului Pearl Harbor, în 1941, le arată că, în ciuda voinței de a rămâne țn afara conflictelor, nu sunt la adăpostul acestora. SUA înțelege că, o dată cu terminarea războiului, trebuie, de acum înainte, să câștige pacea, contrar a ceea ce au făcut în 1919 și 1920. America își dă seama de natura disprețului sovietic, neputând să lase, teoretic, o Europă dominată de o singură putere, din grija pentru echilibrul de forțe și, mai ales, din ostilitate fată de comunism. Harry Truman, care îi succede lui Roosevelt, le propune, asadar, să preia conducerea lumii libere.

Împărțirea Europei

Alianța dintre învingătorii lui Hitler ia sfârșit curând după victorie. Europa și întreaga lume sunt împărțite în două tabere: Estul, dirijat de URSS și Vestul, în jurul Statelor Unite.

2.3 Construirea unui bloc sovietic

Expansiunea sovietică

Pentru Stalin, ,,cine ocupă un teritoriu, își impune, deopotrivă, propriul său sistem social. Fiecare își impune sistemul pe cât de departe înaintează armata sa!"

După 1945, Stalin renuntă la socialismul într-o țară și vrea să extindă influența sovietică cât mai departe posibil. El contează pe oboseala democrațiilor occidentale, epuizate de șase ani de conflict. Se gândeste la acordul de la Munchen din 1938 unde, de teama de a nu intra în război, aceste democrații îi cedaseră lui Hitler, fără a-1 evita, totuși, mai târziu.

El exercita presiuni asupra Iranului, pe care îl ocupă parțial după război. Cere controlul asupra strâmtorilor Bosfor și Dardanele, care permit trecerea de la Marea Neagră la Marea Mediterană. Moscova susține un razboi de gherilă comunistă în Grecia.

Și în Asia se desfășoară mișcări comuniste. În China, maoiștii sunt pe punctul de a învinge. Gherile comuniste apar în Indochina, Malaezia, Birmania și Filipine.

Totuși, Stalin nu vrea să rupă legăturile cu Occidentul, de la care așteaptă un sprijin economic.

2.4 Cortina de fier

•Învins în alegerile din iulie 1945, Churchill nu mai este prim ministru și iși regăsește libertatea de a vorbi. El foloseste în public această expresie (care apare deja într-o telegramă trimisă în mai 1945, lui Roosevelt) la 5 martie 1946, într-un discurs pronunțat la Fulton, în Statele Unite: ,,De la Stettin, pe malul Balticii la Trieste, pe Adriatica, o cortină de fier a coborât de-a lungul continentului european. În spatele acestei linii, toate capitalele fostelor state ale Europei centrale și de est sunt, de acum înainte, incluse în sfera de influență sovietică". După părerea lui, sovieticii nu doresc războiul, ci roadele razboiului, adică expansiunea fără limite a puterii și a doctrinei lor.

Discursul lui Churchill este prezentat ca un factor de început al războiului rece. Istoricii nu sunt mereu de acord pentru a ști dacă Churchill nu face decât să constate un fenomen preexistent sau dacă el contribuie la realizarea a ceea ce denunță. Cert este că această cortina de fier împarte Europa începând cu anul 1945. Fixată de limita prezenței militare sovietice, cortina de fier opune popoarele situate la Est, care trec sub dominația URSS, țărilor din Vest, care se vor numi, de acum înainte ,,occidentale".

•După 1945, Armata Roșie ocupă, prin dreptul învingătorului, România, Bulgaria, părțile estice ale Austriei și ale Germaniei. Ea este prezentă, în calitate de aliată și cobeligerantă, în Polonia și Cehoslovacia. Ca forță de ocupație, ea dispune de mari posibilități de a interveni în afacerile interne ale țărilor în care toate instituțiile și sistemele politice trebuiau refăcute. Controlează mijloacele de informare, infiltrează aparatele statului în reconstrucție, în special poliția.

În guvemele de uniune națională care se constituie, partidul comunist (PC) ocupă deseori Ministerul de Interne. Din 1945 în 1947, opozanții sunt constrânși să tacă în Bulgaria, Polonia, România și Ungaria.

Alegerile trucate permit eliminarea celor ce se opun comuniștilor în mod prea deschis și aceasta cu atât mai usor cu cât nici una din aceste țări nu are tradiții democratice.

Este vorba de aplicarea ,,strategiei salamului", ce nu constă în atacarea dintr-o dată a adversarului, ci în ,,decuparea,, lui bucată cu bucată.

Reacțiile occidentale

La început circumspecți față de Stalin, occidentalii, sub conducerea americanilor, reacționează cu putere. Presedintele Truman se arată mai puțin conciliant față de Moscova, altfel decât Roosevelt.

Doctrina Truman

Președintele american estimează că, după ce a purtat un război lung și costisitor împotriva lui Hitler, Mussolini și a Japoniei, democrațiile occidentale nu mai trebuie să cedeze în fața unei noi amenințări, care le-ar părea tot atât de gravă. El consideră că europenii din Vest sunt prea secătuiți de război pentru a-i rezista lui Stalin. El doreste, asadar, ,,să plaseze Statele Unite " în fruntea lumii libere". Britanicii, care cred că europenii nu sunt în masură să se opună presiunii sovietice, îl încurajează pe această cale.

La 12 martie 1947, Truman se adresează Congresului: ,,Cred că Statele Unite trebuie să susțină popoarele libere care rezistă tentativelor de aservire de către minorități armate sau presiuni venite din exterior. Trebuie să ajutăm popoarele libere să-și făurească destinul cu propriile lor mâini".

Pentru prima data în istoria lor, Statele Unite avansează pe timp de pace, în afara frontierelor lor.

"Îndiguirea "

Revista ,,Foreign Affairs" publică, în 1947, un articol, semnat cu pseudonimul ,,X", care constituie arhitectura politicii americane față de URSS, intitulat ,,Containment" (tradus în limba franceza prin ,,endiguement" – ,,îndiguire"). Autorul său, G. Kennan, fusese diplomat la Moscova. După părerea lui, ,,elementul principal al întregii politici americane față de URSS trebuie să fie o îndiguire pe termen lung, răbdatoare dar fermă și urmărind cu atentie tendințele expansioniste ale Rusiei, în vederea punerii în opoziție față de ruși a unei contraforțe inalterable în orice punct în care își vor arăta semnele voinței de a încălca interesele unei lumi pașnice și stabile".

Nu este vorba de a-i face pe sovietici să dea înapoi de pe pozițiiie pe care le-au dobândit, ci de a fi fermi față de aceștia pentru ca să nu meargă mai departe. Așadar, trebuie construite niște ,,baraje" pentru a opri orice înaintare suplimentară a sovieticilor.

Kennan prevede că, dacă occidentalii ajung să oprească expansiunea sovietică, șefii de la Kremlin, după un oarecare timp, vor reveni la o politica mai înțeleaptă.

Planul Marshall

La 5 iunie 1947, generalul Marshall, care dirija diplomația americană, pronunța un discurs la Harvard, în care se arăta îngrijorat de situația economică europeană. El preconizează un ajutor gratuit și important pentru Europa, sub amenințarea de a se expune unei dizlocări economice, sociale și politice foarte grave.

De fapt, este vorba de a evita ca dificultatile economice în Europa, mai ales aprovizionarea cu alimente, să degenereze în tulburări sociale, care i-ar favoriza, negreșit, pe sovietici. Pentru aceasta este necesară facilitarea creării unei piețe europene care să ofere un expedient produselor americane.

Planul Marshall este destinat tuturor tărilor europene. URSS îl refuză pentru ea și pentru toate țările pe care le controlează de teama de a nu vedea Statele Unite lărgindu-și sfera economică și politică. O data cu refuzul planului Marshall (European Recovery Program) de către sovietici începe adevărata împărțire a Europei: la Vest – tările care beneficiază de acest ajutor venit de dincolo de Antlantic, la Est – tarile satelit ale Moscovei.

Planul Marshall, care reprezintă 1,2% din PNB-american din 1948 în 1952, permite dezvoltarea economică a Europei de Vest. El rămâne o referință mitică a unui ajutor economic reușit.

2.5 Crearea alianțelor militare

NATO

Occidentalii semnează, la 4 aprilic 1949, Alianța atlantică. Ceva mai devreme, americanii cer europenilor crearea unei organizații europene de securitate (pactul de la Bruxelles, încheiat în martie 1948), care înglobează Franța, Marea Britanie, țările din Benelux; el va fi extins la Germania și Italia, pentru a da naștere Uniunii europene occidentale. În iunie 1948, Senatul american votează rezoluția Vandenberg, care autorizează guvernul american, prin 64 de voturi contra 4, să adere la pacturi militare. Tratatul Atlanticului de Nord prevede, în caz de amenințare, consultarea părților.

Potrivit articolului 5 din Tratatul Alianței atlantice, în caz de agresiune împotriva unei țări membre, Statele Unite întreprind acțiunile necesare, inclusiv folosirea forței armate, pentru restabilirea securității. Angajamentul militar nu este, așadar, automat. Cei cinci membri ai pactului de la Bruxelles, Statele Unite și Canada invită Danemarca, Islanda, Italia, Norvegia și Portugalia să adere la Alianța atlantica. După eșecul comunitatii europene de apărare (CEA), Germania aderă la Alianta atlantică din 1955, iar Spania va adera în 1981.

Pactul de la Varșovia

La crearea Alianței antlanticc, URSS protestează, declarând-o contra Cartei Națiunilor Unite și prezentând-o ca o alianță agresivă îndreptată împotriva Moscovei. URSS, deja legată prin pacturi militare bilaterale de toate țările pe care le controlează, așteaptă integrarea Germaniei de Vest în Alianța atlantică pentru încheierea Pactului de la Varsovia în 1955. Prezentat ca o ripostă la adeziunea germană, el cuprinde, în afara de URSS, Albania (care se retrage în 1961), Polonia, România, Cehoslovacia și Republica Democrată Germană.

Este prevăzut ca, în caz de agresiune armată împotriva unei țări membre, asistența aliaților să fie automată. Pactul de la Varsovia nu va fi niciodată folosit în caz de agresiune armată, iar vocația sa militară se limitează la un rol de poliție internă în tabara sovietică, la Budapesta în 1956 și la Praga în 1968.

2.6 Războiul rece

Noțiunea de război rece

• Datorăm această expresie unui consilier al lui Roosevelt, B. Baruch, care o folosește pentru prima dată în 1947. Războiul rece servește deseori la calificarea perioadei cuprinse între sfârșitul celui de-al doilea război mondial și căderea zidului Berlinului. Războiul rece se confundă deseori cu relațiile Est-Vest care au cunoscut, succesiv, faze de raceală și de destindere. În sens strict, războiul rece caracterizează perioada 1947-1962 (de la refuzul planului Marshall pâna la criza din Cuba) și cunoaște paroxismul o dată cu războiul din Coreea. Sfârșitul acestui conflict, moartea lui Stalin (1953), prima reuniune a celor patru puteri, SUA, URSS, Marea Britanie și Franta (1955), sunt tot atâtea jaloane care conduc la destindere.

• Războiul rece se organizează dupa principiul definit de către R. Aron ,,război improbabil, pace imposibilă". Războiul este improbabil pentru că descurajarea nucleară împiedică superputerile să transforme războiul rece în conflict real. Dar pacea este imposibilă pentru că scopurile celor doi actori sunt antagonice. URSS vrea să pună bazele comunismului la scară mondială, lumea occidentală visează, la rândul ei, să vadă disparind amenintarea socialistă. Așadar, nu este posibil ca în sistemul clasic al relațiilor internaționale făcute din rivalități în sânul unui sistem comun tuturor, să se revină la o pace veritabilă: rivalitatea este prea puternică.

• Relațiile între Uniunea Sovietică și americani sunt ceea ce se numește un ,,joc cu scor nul".

Sumele puse în joc în partidă sunt aceleași de la început pâna la sfârșit. În consecință, orice câștig pe care îl poate realiza un jucator nu va fi decât în detrimentul celuilalt. Orice beneficiu mutual este imposibil. Împiedicând dezvoltarea oricarui conflict, descurajarea nucleară nu rămâne decât la stadiul de invectiva și de război de propagandă. Cele două mari puteri au grijă totuși să se oprească la un punct comun: conflictul armat direct.

Nici o înfruntare de acest tip n-a avut loc vreodată între sovietici și americani. Operațiunile armate sunt izolate în lumea a treia, la periferia celor două sisteme centrale, și privesc fie aliații superputerilor, fie unul dintre cei doi mari adversari. Incompatibilitatea scopurilor protagoniștilor și obligatia de a controla ostilitatea lor reciprocă ajunge într-un impas. Statu-quo-ul este deci obligatoriu până la dispariția uneia dintre cele două puteri.

2.6 Dificultățile statu quo-ului în Europa

Sciziunile din Est

Acordul de la Yalta, foarte apăsător în Est, este aici și cel mai contestat. Încă din 1953, în Berlinul de Est are loc o revoltă muncitorească. Trupele sovietice intervin pentru a restabili ordinea, fără ca Vest-germanii sau americanii să reacționeze.

Budapesta, 1956

• După Congresul al XX-lea a PCUS și denunțarea de către Hrușciov a ,,cultului personalității", are loc o oarecare deschidere în Europa de Est. În Ungaria, reformatorul comunist Imre Nagy formează un guvern.

• Fără a asculta sfaturile de prudență care îi sunt date de către ceilalți conducători est-europeni care au cunoștința limitelor peste care nu se trece, Nagy vrea să depășească simpla destalinizare. La 1 noiembrie 1956, el denunță pactul de la Varșovia și proclamă neutralitatea ungară, în baza unor declarații că occidentalii îl vor ajuta.

• Sovieticii intervin cu brutalitate, revoluționarii sunt zdrobiți într-o săptămână fără ca americanii sau NATO să intervină. Nagy este executat. Janos Kadar îl înlocuiește. El propune un ,,contract de uitare" ungurilor și instaurează un regim relativ deschis, potrivit standardelor est-europene, atât pe plan politic, cât și economic, dar aliniat în întregime la URSS din punct de vedere diplomatic: acesta este ,,socialismul de gulaș".

Primăvara de la Praga

• În fața greutăților economice cehoslovace, reformatorii sunt chemați la putere în 1968. Alexander Dubcek, membru al aparatului politic, îndepartează vechea gardă comunistă, pune la punct reforme economice, suprimă cenzura și restabilește libertatea sindicală. Popularitatea lui este mare în țară ca și în restul lumii.

• El reprezintă posibilitatea unui ..socialism cu față umană", inacceptabil pentru Moscova, căci este o repunere în discuție, internă și fundamentală, a sistemului. Spre deosebire de acesta, modelul sovietic ar părea condamnat. Astfel, URSS provoacă, la 20 august 1968, o interventie de trupe ale pactului de la Varsovia pentru a pune capăt la ceea ce se numește ,,primavara de la Praga". Șaptezeci de mii de ostasi sovietici vor ramâne în Cehoslovacia pâna la dizolvarea pactului de la Varsovia. Dubcek și conducătorii cehoslovaci sunt înlăturați, normalizarea având loc sub conducerea lui Gustav Husak.

• Șeful statului sovietic, Leonid Brejnev, dezvoltă cu această ocazie o teorie a ,,suveranității limitate". Apărarea intereselor socialismului trece înaintea intereselor particulare ale fiecărei țări. Dar numai URSS dispune de dreptul de a determina aceste interese superioare, care se confundă, de fapt, cu propriile sale interese. Alexei Kosîghin îl prevenise pe Dubcek: ,,Frontiera voastră (cu RFG) nu mai este a voastră. Este a noastră și n-o vom abandona".

Vara de la Gdansk

• În 1980, muncitorii polonezi se gândesc să se organizeze în mod autonom, după ce guvernul anunțase o creștere de preț la produsele alimentare de pâna la 100%. Grevele, începute pe șantierele navale din Gdansk, bastionul clasei muncitorești poloneze, se întind repede în întreaga țară. Lech Walesa, un muncitor de pe aceste șantiere, devine purtătorul de cuvânt al disputei. Puterea trebuie să negocieze cu sindicatul independent pe care îl conduce, Solidarnosc (Solidaritatea). Moscova, antrenată în războiul din Afganistan și în bătălia eurorachetelor, nu se împotrivește.

•Acordurile de la Gdansk sunt semnate la 31 august. Sindicatele independente sunt recunoscute, iar radioul și presa sunt liberalizate. Pentru prima dată într-o țară din Est, un sindicat independent al partidului comunist își vede recunoscută existenta legală. Două puteri se înfruntă în Polonia: de o parte puterea legală cu partidul și secretarul său, generalul Wojciek Jaruzelski, pe de alta parte – sindicatul Solidarnosc al lui Walesa.

•Legea marțială este proclamată la 13 decembrie 1981 de către Jaruzelski, liderii sindicali sunt arestați. Preluarea puterii este operată într-un cadru național, fără intervenția sovietică. Libertatea de manevră a Moscovei este, într-adevăr, foarte slabă în perspectiva degradării relațiilor Est-Vest și a sfârșitului destinderii. Totuși, Polonia rămâne în ,,vizorul" națiunilor. URSS restabilește ordinea din ce în ce mai greu printre sateliții săi. Din 1956 în 1981, fiecare intervenție este mai puțin puternică și mai puțin sângeroasă, dar și mai puțin acceptată de Vest și de popoarele est-europene.

Ieșirea Franței din NATO

• Revenit la putere în 1958, Charles de Gaulle consideră ca amenințarea sovietică este mai puțin acută decât la sfârșitul celui de-al doilea război mondial. După părerea lui, există o posibilitate pentru Franța de a juca un rol autonom și de a se elibera de protecția și, deci, de sub tutela americană.

• La 17 septembrie 1958, el cere mai multă putere pentru Franta în cadrul NATO. Americanii nici macar nu raspund cererii sale. De Gaulle așteaptă ca Franța să se doteze cu arma nucleară pentru ca la 7 martie 1966 să scrie președintelui Johnson, precizându-i că Franța se retrage din majoritatea organelor militare integrate ale NATO, rămânând membră a alianței atlantice.

• Forțele americane părăsesc Franța iar sediul NATO se mută de la Paris la Bruxelles. Totuși, Franța și NATO semnează anul următor acorduri care impun cooperarea lor militară în eventualitatea unui conflict.

• Franța irită Statele Unite și celelalte țări ale NATO. Acestea nu pot, totuși, să meargă împotriva voinței franceze. Asa cum declară președintele Johnson: ,,Când cineva vă cere să plecați de la el, nu mai discutați. Vă luați pălăria și plecați".

• Poziția specială a Franței constituie, totuși, în această perioadă, un atu pentru Alianța atlantică. Franta poate, într-adevăr, să întreprindă față de tările lumii a treia, o politică relativ originală, întarind în ansamblu tabăra occidentală.

Ostpolitik si CSCE

Văzute deseori ca o acceptare a statu quo-ului, ,,ostpolitik" și acordurile de la Helsinki subminează acordul de la Yalta.

Zidul Berlinului

Berlinul reprezintă punctul de trecere între Germania de Est și Germania de Vest. Dacă nu se poate trece direct din RDG în RFG, trecerea din RDG în Berlinul de Est se face liber, ca și cea din Berlinul de Est în Berlinul de Vest, apoi, de acolo, în Germania de Vest.

• Din 1949 în 1961 se estimează că un numar de 3,5 milioane de est-germani au ales libertatea. Pentru RDG este o sfidare inacceptabilă, punând prea mult în evidențp atât nepopularitatea, cât și slăbiciunile regimului. Mai mult, cei care pleacă reprezintă forțele vii ale regimului.

• În noaptea de 13 august 1961, guvernul est-german pune să se ridice, de-a lungul liniei de demarcație între cele două sectoare ale Berlinului, un zid care împiedica orice trecere între cele două părți ale orașului. El este repede calificat ca ,,zid al rușinii" și materializează separarea Gemianiei ăi, în sens mai larg, a Europei, între Est și Vest.

Ostpolitik

• Willy Brandt, un social-democrat, vine la putere în 1969. El pune capăt politicii germane numite ,,doctrina Hallstein", constând în ruperea relațiilor diplomatice cu toate țările care recunosc Republica Democrată Germană. În ideea lui, exista un interes pentru normalizarea relațiilor cu Estul din motive de securitate (un război ar distruge cele două părți ale Germaniei), motive economice (este lipsită de piața din Est), politice (separarea îi diminuează statutul), umanitare (trebuie permise contactele între familiile despărțite din 1949).

Ideea consilierului sau, E. Bahr, este ca, pentru a modifica un statu quo, trebuie ca acesta să fie mai întâi recunoscut. Aceasta înseamnă că, daca se vrea depașită împarțirea Germaniei, trebuie luată mai întâi în considerare existența sa.

• Brandt adera, așadar, la tratatul de non-proliferare nucleară pentru a liniști URSS-ul cu privire la intențiile Germaniei. El deschide negocieri directe cu Uniunea Sovietică, care ajung la semnarea Tratatului de la Moscova, la 12 august 1970. Cele două țări renuntă la folosirea forței în relațiile lor bilaterale și afirmă ca nu au nici un diferend teritorial. Germania recunoaște, asadar, linia Oder-Neisse, ca o frontieră ce separă Germania de Est de Polonia, renunțând la posesiunile sale (Silezia, Prusia orientală) care i-au fost retrase dupa 1945.

Alte tratate de reconciliere sunt semnate cu Polonia, Republica Cehoslovacă, ca și un tratat fundamental în 1972, între cele două Germanii: dacă ele nu se recunosc ca state, acestea se consideră ca entități separate ce stabilesc raporturi oficiale. Contactele sunt tolerate între cele două Germanii, ceea ce permite populației est-germane sa-și compare nivelul de trai cu cel al verilor ei din Vest. Viermele este, de acum, în fruct. Criticată de democrat-creștini, ,,Ostpolitik" este totuși continuată atunci când aceștia vin la putere în 1982.

Acordurile de la Helsinki

Conferința asupra securității și cooperării în Europa (CSCE) ajunge, la 1 august 1975, la semnarea acordurilor de la Helsinki. O astfel de conferință nu era posibilă înainte din două motive: refuzul occidentalilor de a recunoaște implicit RDG-ul participând la o conferinta împreuna cu acesta; refuzul europenilor din Vest de a exclude SUA de la o conferinta pur paneuropeana propusă de sovietici, din cauza importantei capitale a contributiei americane la apărarea Europei.

După punerea în practică a ,,ostopolitik"-ului, aceste două obstacole sunt înlăturate. CSCE reunește ansamblul țărilor europene (cu excepția Albaniei), plus Statele Unite și Canada, în total treizeci și cinci de state membre ale Alianței antlantice, ale Pactului de la Varsovia, sau membri neutri și nealiniați.

• Exista trei sectiuni ale acordului. Prima priveste problemele de securitate și stabileste recunoașterea frontierelor apprute din 1945. Totupi, RFG obține garantarea posibilității modificării acestor frontiere prin mijloace pașnice, pentru a nu se interzice o eventuală reunificare. Există un pachet de măsuri în privința cooperării tehnice. A treia secțiune privește drepturile omului, implicând libera circulație a ideilor și a oamenilor. Termenii sunt vagi și Uniunea Sovietică nu-și respectă angajamentele. Acordurile stabilesc, totodată, un tribunal permanent pentru a acuza URSS-ul în caz de nerespectare a acestora. În interiorul Pactului de la Varșovia, dizidenții se folosesc de acest text pentru a cere mai multă libertate.

2.7 Perestroika

Atunci când Mihail Gorbaciov ajunge la putere în 1985, URSS sperie restul lumii. Cu toate acestea, ea cunoaște serioase dificultăți, surse de slăbiciuni care fac necesare reforme importante.

Slăbiciunile URSS

Începând din 1945, occidentalii se întreabă dacă trebuie să fie concilianți sau fermi cu privire la Uniunea Sovietică. Toți sunt de acord în a estima că URSS-ul este o superputere militară, deși se știe că nivelul de trai al cetățenilor este foarte scăzut.

Izolarea diplomatică

Căutând o securitate absolută, URSS a reușit, din punct de vedere occidental, să înspăimânte restul lumii. La mijlocul anilor 80, izolarea sa este aproape totală.

• Ea domina Europa de Est. dar nu este cu adevărat acceptată. După patruzeci de ani de la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, conducătorii comuniști n-au dobândit întotdeauna o legitimitate proprie. Doar doctrina lui Brejnev ține loc de liant al Pactului de la Varsovia. Nici relațiile cu vecinul chinez nu sunt mai bune. Serioase incidente de frontieră au presărat sfârșitul anilor 60, care marchează ruptura definitivă a investițiilor și a ajutorului tehnic și tehnologic sovietic. Chinezii iși păstrează profunde rezerve și resentimente cu privire la vecinul lor. Lumea comunista este, așadar, departe de a fi unită.

• Pătrunderea trupelor în Afganistan, desfășurarea eurorachetelor începând cu mijlocul anilor 70, pun capăt destinderii și înrăutățesc relațiile cu țările NATO, dar permit o întărire a legăturilor între diferitele state-membre ale Alianței Atlantice, în timp ce obiectivul Uniunii Sovietice, începând cu 1945, constă în îndepărtarea Europei de Statele Unite.

• În Asia, URSS-ul nu poate conta decât pe Vietnam și pe Coreea de Nord, ele însele țări respinse și cu mari dificultăți economice, în timp ce toate statele din zonă cunosc o puternică dezvoltare. Distrugerea în zbor, în septembrie 1983, a unui avion de linie sud-coreean cu 269 de pasageri la bord, de catre apărarea aeriană sovietică, produce o vie emoție. În Africa și în America Latină, modelul de dezvoltare (economia industrializării forțate) pe care îl ofera URSS dă faliment.

Greutățile economice

• După ce a cunoscut o reală creștere în anii 50, tara întră, în cursul anilor 70, într-o îngrijorătoare perioadă de stagnare. Deși bogată în materii prime, URSS nu cunoaște o dezvoltare industrială puternică. Obiectivele planurilor hotarâte în mod arbitrar de câtre autoritățile centrale (Gosplanul Uniunii), fără legatură cu necesitățile reale, sunt rareori atinse.

• Planificarea birocratică, concentrarea prea mare a industriei grele și incapacitatea de a răspunde la cererile consumatorilor, explică ineficacitatea industriei sovietice. Aceasta din urmă, în absența oricarei sancțiuni ale pieței, este incapabilă de a susține competiția cu partenerii săi occidentali, cu excepția industriei de apărare. Dezvoltarea URSS se datorează în special industriei grele din anii 50 și 60, dar ea nu conduce nici la o oarecare diversificare sectorială, nici chiar la o asa-zisa ,,a treia revoluție industrială'", adică la înalta tehnologie. Uniunea Sovietică acuză o întârziere importantă în domeniile roboticii, a calculatoarelor de mare capacitate, a laserelor, a opticii și a telecomunicațiilor. Rezultatele din agricultură nu sunt totdeauna satisfăcătoare, făcând URSS-ul dependent de exporturile occidentale. În cele din urmă, ea plătește alegerile sectoriale făcute de Stalin, abia modificate de catre succesorii săi, care au considerat că agronomia, industriile electronice, apoi informatice erau ,,mic-burgheze" și fără interes pentru patria proletariatului. Aceste tehnologii, foarte descentralizate în modurile lor de productie și de elaborate, pot, pe de alta parte, să para incompatibile cu un sistem sovietic deosebit de centralizat unde, de exemplu, fotocopiatoarele, în universitati, sunt controlate încă de KGB.

Chiar dacă URSS vrea să se doteze cu aceste echipamente, ea va întâmpina dificultăți, se pare, în găsirea capitalului necesar acestor investiții masive, din cauza ponderii cheltuielilor militare, estimate la 15-20% din PNB, față de 7% în Statele Unite sau de 4% în Franța.

• Și agricultura este într-o stare deplorabilă. Căci, dacă Rusia țaristă era una din cele mai mari exportatoare de cereale, URSS este, din contră, un importator constant. Cu sigurantă clima nu este implicată. Originea falimentului constă, de fapt, în organizarea producției și în de-responsabilizarea producătorilor. Deși Moscova consacră agriculturii 30% din investiții și 20% din mâna sa de lucru (spre deosebire de 5% și respectiv 3% în SUA), productivitatea este de șapte ori mai mică decât cea din Statele Unite.

• Toate acestea au consecințe asupra stării societății. Sovieticii sunt cetațenii unei superputeri, dar ei cunosc problemele zilnice de aprovizionare și locuit. Alcoolismul care atinge patruzeci de milioane de persoane face ravagii. Speranța medie de viață scade de la 67 ani în 1970 la 61 de ani în 1980, exemplu unic de regres într-o țară dezvoltată.

Reformele lui Gorbaciov

Gorbaciov este constient de necesitatea reformelor. În 1986, el declară în fata comitetului central al Partidului Comunist că URSS nu este încercuită de armate invincibile, ci de economii superioare.

Perestroika și Glasnost-ul

Gorbaciov întelege că URSS este într-un impas și că, dacă vrea să aibă acces la capitalul și la tehnologia occidentală pentru a se moderniza, nu mai trebuie să provoace teamă în jur.

De asemenea, este necesar să responsabilizeze populatia, să schimbe raportul său cu societatea, pentru ca oamenii să se puna realmente pe treabă și intr-un mod mai eficient.

Sub impulsul său, conducătorii sovietici înțeleg că, dacă nu există o restructurare totală, Uniunea Sovietică riscă să intre în rândul țărilor din lumea a treia.

• Întârzierea tehnologică poate, de asemenea, să aibă o influență negativă asupra capacității militare a URSS. Puterea militară în anii 80 nu mai este evaluată doar în termeni aritmetici (număr de tancuri, de avioane etc.), ci și având în vedere calitățile tehnologice ale elmentelor sale.

• Gorbaciov lansează așadar ,,perestroika" (restructurare). Este vorba de a pune capăt stagnării economice și de a face din întreprinzători principala verigă a sistemului economic, permițând doar o mai mică putere organelor centrale și birocrației. Trebuie încurajată inițiativa particulară și eliberate energiile individuale. Paralel, el promovează o politică de democratizare și de transparență (,,Glasnost").

• Pentru a-i liniști pe conducătorii occidentali, Gorbaciov joacă cartea deschiderii și a transparenței. De la explozia centralei nucleare de la Cernobâl, la 25 aprilie 1986, nu mai există o cenzură asupra informației, cum se întâmpla înainte. Prizonierii politici, printre care Andrei Saharov, sunt eliberați, presa devine mai liberă. Unele opere, alta dată interzise, sunt autorizate. Se creează o comisie de anchetă asupra crimelor lui Stalin iar alegerile devin ceva mai deschise.

Încântarea internațională

Pe plan internațional, schimbarea este spectaculoasă. Venirea lui Gorbaciov la putere creează un nou climat. Deschis, neagresiv, Gorbaciov îl eclipsează în mass-media chiar pe Ronald Reagan. Pentru a evoca acest fenomen s-a vorbit de ,,gorbimania". Gorbaciov devine repede mai popular în Occident (cu deosebire în RFG) decit în URSS.

• Punând înainte interesele superioare comune ale umanității, el dezvoltă cooperarea, înlaturând pe cât posibil, competiția ideologică. După opinia sa, apariția armelor de distrugere în masă constituie o limită obiectivă a confruntării de clasa. O scădere a cheltuielilor cu echipamentul militar sovietic ar permite, neîndoielnic, realizarea unor investiții masive într-o economie civilă secătuită și deci, ruperea cercului vicios al crizei de satisfacere a necesităților socialiste ale populației.

• Pe plan european, politica lui Gorbaciov este cea mai dezvoltată. El declară că Europa este ,,o casă coniună" în care ,,fiecare familie poate avea propriul ei apartament". Este, asadar, o critică a cortinei de fier și a doctrinei lui Brejnev.

• Occidentalii se întreabă dacă aceste deschideri sunt sincere sau reliefează o propagandă. Gorbaciov, care vrea să reformeze Uniunea Sovietică, o conduce, involuntar, spre dispariție. Obiectivul său consta, de fapt, în a face ca URSS să intre cu adevarat în comunitatea mondială.

2.8 Sfârșitul imperiului sovietic

Sfârșitul imperiului internațional

Imperiul sovietic, apărat de o armată deosebit de puternică, dispare fără a fi fost învins din punct de vedere militar. Ceea ce se produce reprezintă o veritabilă prăbușire interioară.

Retragerea din lumea a treia

• Lansată într-o competiție pentru supremația mondială cu Statele Unite, URSS a vrut în mod constant să prindă rădăcini în lumea a treia și sa-si lărgească câmpul alianțelor sale.

•După 1985, sub efectul eșecului său din Afganistan și a creșterii dificultăților economice, își modifică politica în privința lumii a treia. Desfășurarea sovietică este, de acum înainte, percepută nu ca un progres în lupta împotriva americanilor, ci ca o povară financiară grcu de suportat. Prezența sa în lumea a treia a devenit un lux prea costisitor.

• Ea renunță, asadar, simulând calmul în conflictele regionale pe care le ațîța înainte (în America Centrala, în Africa australă, în Asia), reducând sau suprimându-și susținerea în diferitele mișcări naționale de eliberare sau ale statelor aliate (Angola, Cornul Africii). Nu mai dă prioritate relațiilor ideologice, ci cooperării economice. Astfel, își reia relațiile cu Coreea de Sud, în detrimentul Coreei de Nord, și își diminuează ajutorul militar adus Cubei, Vietnamului sau Siriei. În sfârșit, răstabilește relațiile diplomatice cu Israelul, abandonându-și aliații arabi, calificați drept ,,orfanii perestroikăi".

Eliberarea Europei de Est

Gorbaciov ar vrea să ridice tutela de deasupra țărilor din Est, păstrând totuși un control strategic asupra acestora. Pune capăt doctrinei lui Brejnev subliniind, începind cu 1987, necesitatea găsirii unor soluții proprii fiecărei țări și dreptul fiecăreia de a urma un drum independent. În decembrie 1989, Pactul de la Varșovia condamnă propria sa intervenție, din 1968, în Cehoslovacia. Spectrul unei intervenții militare sovietice în Europa de Est este înlăturat.

Prăbușirea regimurilor comuniste

Toate țările din Est cunosc o criză politică, socială, și economică.

• Punctul de izbucnire al conflictului rămâne Polonia. Jaruzelski, ca și Gorbaciov, înțelege că este necesar să facă populația să adere la schimbare. El organizează chiar un referendum în 1987, prima alegere liberă de la 1945 încoace din toată Europa de Est. Dar ramâne omul proclamării stării de urgență în 1981. Jaruzelski și ,,Solidarnosc" se pun astfel de acord asupra ținerii alegerilor legislative libere în schimbul promisiunii de încetare a grevelor. Alegerile sunt organizate în 1989 și câștigate de ,,Solidarnosc". Moscova nu intervine. Legitimitatea urnelor biruie asupra solidarității taberei socialiste. Polonia, care a avut de secole o importanță strategică deosebită pentru Moscova, scapă de sub controlul acesteia. Ungurii, care au beneficiat mereu de o mare autonomie începind din 1956, urmează aceeasi direcție. În ianuarie 1989, țara lor se angajează pe calea alegerilor libere. În mai 1989, distruge cu ajutorul unei imense publicități cortina de fier care o separă de Austria. Nagy este reabilitat în iunie. Numeroși germani din Est trec prin Ungaria pentru a merge în Germania de Vest via Austria. Budapesta refuză să-i respingă și rezistă cererilor Berlinului de Est.

• Asadar RDG interzice cetățenilor săi să mearga în Ungaria. Dar mișcarea este ireversibilă. Germanii de Est fug prin Cehoslovacia. Sunt create imense manifestații pentru a contesta regimul. La 7 octombrie, la a patruzecea aniversare a creării RDG, Gorbaciov îi previne pe conducatorii est-germani că nu vor putea conta pe sprijinul sovietic pentru reprimarea mișcărilor populare. Destinul regimului est-german, care subzistă prin forță și teroare, este pecetluit. Politica de deschidere a Ungariei a dinamitat Pactul de Varsovia.

• La 9 noiembrie 1989, conducătorii est-germani acceptă să deschidă zidul Berlinului sperând să oprească exodul concetățenilor lor. Dar temându-se ca această deschidere să nu fie temporară, o sută treizeci de mii de persoane fug din Germania de Est doar în cursul lunii noiembrie. Reunificarea germană este de acum trascrisă în fapte.

• Bulgaria și Cehoslovacia urmează mișcarea și organizează alegeri libere. Fostul dizident Vaclav Havel este ales președinte la Praga, la sfârșitul ,,revoluției de catifea", schimbare pașnică a regimului. În România, căderea regimului Ceausescu este provocată de o lovitură de stat. ,,Lagarul socialist" se prabușește în câteva săptămâni.

Sfârșitul Uniunii Sovietice. Eșecul lui Gorbaciov

Rezultatele economice nu sunt multumitoare. Liberalizarea nu aduce decât o dezorganizare suplimentară a unui sistem care funcționa deja prost. Apar fenomene de penurie. Gorbaciov navighează între birocrații conservatori, care găsesc că reformele sunt prea profunde, și reformatorii radicali, care cred ca nu se merge destul de departe. Noile libertăți acordate cetațenilor accentuează mai curând nepopularitatea lui Gorbaciov. Dacă acesta este foarte popular în lumea occidentala, unde simbolizeaza eliberarea URSS și politica sa pasnică, în interiorul URSS seamănă nemulțumiri din cele mai diverse. Nu mai există nedreptățile de mai înainte, dar ele se pot face cunoscute și pot fi criticate mai usor. Gorbaciov a dat drepturi cetățenilor, dar nu i-a satisfăcut pe consumatori. Curâd, URSS este nevoită să solicite un ajutor internațional. Revista,,Time" poate titra, la sfârșitul anului 1990: ,,URSS, o superputere redusă la cerșetorie".

Lovitura de stat din august 1991

Constituția sovietică prevede o federație compusă din cincisprezece republici. Problema naționalităților, pe care toti o credeau rezolvată, aduce cu sine prăbușirea Uniunii Sovietice.

• Între azeri și armeni izbucneste un conflict în 1988 în legatură cu o enclavă armeană din Azerbaidjan. Începând din 1989, sub efectul publicării acordurilor Molotov-Ribbentrop, care au permis, în 1940, anexarea lor, republicile baltice încep să-și revendice independența.

• Foarte repede, diferiți președinți ai republicilor, după modelul lui Boris Elțîn în Rusia, îmbrățișează revendicările naționaliste pentru a-și face uitat trecutul comunist și a-și da o nouă legitimitate. Pentru rezolvarea crizei naționale, Gorbaciov vrea să organizeze o reluare a tratatului de uniune, iar pentru împiedicarea acestei reluări are loc un puci, în august 1991.

• Gorbaciov, pe atunci în vacanăț în Crimeea, este convocat la reședința sa și destituit de catre un comitet adhoc reprezentând interesele birocrației și ale conservatorilor.

• Lumea occidentală se teme de revenirea unui război rece. Dar lovitura de stat este repede ștearsă. Initiatorii ei, incompetenți și putin organizați, voiau să oprească mersul reformei; dimpotrivă, ei vor grăbi destrămarea Uniunii Sovietice.

• Fost membru al partidului comunist, vechi aliat al lui Gorbaciov, Elțîn este ales în fruntea Republicii Rusia pentru a lupta împotriva birocrației; reprezentând rezistența la lovitura de stat, el este beneficiarul eșecului acesteia. Comitetul central al partidului comunist sovietic este dizolvat după aceste evenimente. Statuile lui Lenin sunt demontate, bunurile PCUS – confiscate.

• La 8 decembric 1991, conducătorii Rusici, Ucrainei și Bielorusiei, cele trei state slave, constată că URSS nu mai există ca subiect de drept internațional și realitate geopolitică. La 21 decembrie, se creează o comunitate a statelor independente între fostele republici ale Uniunii Sovietice, cu excepția însemnată a țărilor baltice și a Georgiei.

La 25 decembrie, Gorbaciov constată eșecul ideilor sale și demisionează. În șase ani și nouă luni el a schimbat fața lumii: războiul rece este abandonat, cursa înarmărilor – terminata, Europa de Est – eliberată. El a pus capăt sistemului totalitar sovietic. Dar recunoaște că ,,vechiul sistem se prabușise înainte ca cel nou să se puna în mișcare". Perestroika a fost o revoluție non-violentă; ea a provocat căderea unui imperiu, fără război. Dar cel care a început-o nu-i culege roadele.

2.9 Politica românească sub comunism

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a adus cu sine, atât în Europa cât și în restul lumii, o nouă realitate geopolitică. Dispariția celui de-al III-lea Reich a creat pe bătrânul continent un vid de putere pe care Kremlinul, profitând de inițiala și aparenta lipsă de interes a Statelor Unite și Marii Britanii, l-a valorificat la maxim. Firul marilor acțiuni militare din timpul războiului a făcut ca, spre sfârșitul acestuia, Uniunea Sovietică să staționeze trupe în aproape jumătate din ceea ce însemna Europa. Aflat în fruntea celei mai semnificative armate de pe continent, Stalin, un veritabil apostol al realpolitik-ului, nu a ezitat să impună modelul sovietic tuturor țărilor aflate în zona de ocupație militară sovietică. Excepție fac Iugoslavia și Albania, state în care succesul comunismului s-a dovedit a fi rezultatul firesc al unei evoluții interne și mai puțin al dreptului forței.

În afara Belgradului și Tiranei, nici o capitală europeană nu era, la sfârșitul războiului, dornică de a instala un regim comunist . Ca și Ungaria, Polonia sau Bulgaria, vrând-nevrând România se afla într-un context politic determinat – în cea mai mare parte a sa – de înțelegerile dintre marile puteri. Mâna liberă lăsată Moscovei de către aliații occidentali, reduși – în ceea ce privea soarta țărilor aflate în cordonul de securitate sovietic – la statutul de “observatori tăcuți” a făcut ca România să se “integreze” rapid în aria dominației roșii.

Modelul sovietic a fost promovat cu supunere de membrii Partidului Comunist Român (P.C.R.), devenit, peste noapte, cea mai de seamă grupare politică a țării. De la înființarea sa – în 8 mai 1921 – până în pragul momentului 23 august 1944, rolul P.C.R. pe scena politică românească a fost aproape insignifiant, însă pe măsură ce flacăra războiului se stingea, datorită rolului rezervat de “regizorul” Stalin, a cunoscut o fulgerătoare evoluție, ce avea să dăinuie până în iarna anului 1989.

Însă o dată cu investirea lui Ceaușescu, pe plan extern, individualizarea României se conturează din ce în ce mai accentuat. “Primul pas a fost făcut – susține Florin Constantiniu, în 1967, când Bucureștii refuză ruperea relațiilor diplomatice cu Israelul, în urma Războiului de Șase Zile și, mai mult, recunosc, spre deosebire de toate celelalte țări membre ale Pactului de la Varșovia, regimul lui Willy Brandt, implicit Republica Federală Germania. Toate aceste acțiuni fac din România – continuă Florin Constantiniu – “un fel de maverick al blocului sovietic”.

1968. Între “Primăvara de la Praga” și cea de la București

Atitudinea secretarului general al P.C.R. în fața agresiunii armate sovietice în Cehoslovacia reprezintă, fără îndoială, unul din subiectele preferate ale specialiștilor, referitor la istoria comunismului postbelic în România.

Rădăcinile acestui moment se regăsesc și în vizita lui Ceaușescu în Cehoslovacia (15-17 august 1968), încheiată cu un tratat de prietenie româno-cehoslovac. Ultimul oaspete de seamă al Pragăi, înaintea sosirii lui Ceaușescu, a fost “ereticul” numărul 1 – în viziunea Kremlinului – Tito. Prin vizitele celor doi, Socialismul cu față umană al echipei Dubcek și-a găsit susținători externi, atitudine iritantă pentru Leonid Brejnev, convins că este martorul unui “complot dunărean”.

Reprimarea brutală a reformelor inițiate la Praga, prin aplicarea doctrinei Brejnev a creat reacții dure la București, ce au luat formă prin discursul ținut de Nicolae Ceaușescu în Piața Palatului, la 21 august 1968.

Indiferent de scopul urmărit de Ceaușescu în politica sa, unul din rezultatele acesteia – creșterea prestigiului internațional – este numitorul comun ce poate fi regăsit la majoritatea specialiștilor. Datorită politicii externe promovate de noul lider, România este vizitată de Richard Nixon și Charles de Gaulle, îi este acordată de către Statele Unite clauza națiunii celei mai favorizate și este acceptată în structurile Fondului Monetar Internațional (1972). De asemenea, ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu este desemnat președintele celei de-a XXII-a Adunări Generale a O.N.U., iar Bucureștii devin, – spre încântarea generală a lui Ceaușescu–, un efemer dar deosebit de important punct pe harta diplomației mondiale, mediatori în conflicte de genul celui americano-nord-vietnamez. Astfel, consideră Adrian Pop, “atitudinea curajoasă adoptată de România în august 1968, s-a metamorfozat într-o sursă neașteptată de capital politic și legitimare pentru Ceaușescu”.

În concluzie, chiar dacă acest episod este plasat de unii specialiști ca făcând parte din prima etapă a regimului ceaușist, mai “bună” în comparație cu cea de-a doua, unde totalitarismul, cenzura și cultul personalității au atins noi culmi, acesta a avut darul de a atrage atenția puterilor occidentale asupra necesității susținerii unei zone-tampon, la limita de demarcație dintre cele două superputeri.

Capitolul 3

Principalele organizații politice și economice internationale și rolul lor în lumea contemporană

3.1 Organizația Națiunilor Unite (ONU)

Crearea ONU a fost unul din rezultatele importante ale celui de-al doilea război mondial. Încă din timpul războiului, s-a pus problema unei noi organizații. În declarația din 1 Ianuarie 1942 asupra luptei comune împotriva țărilor Axei, reprezentanții a 26 de țări din coaliția antihitleristă au folosit denumirea „Națiunile Unite” pentru a denumi forma de colaborare dintre ele. În octombrie 1943, la Conferința de la Moscova a miniștrilor afacerilor externe ai marilor puteri aliate s-a adoptat o declarație cu privire la securitatea generală, care prevedea că în termenul cel mai scurt va trebui înființată o organizație internațională universală, întemeiată pe principiul egalității suverane, care să cuprindă toate statele. Erau formulate scopurile și principiile noii organizații, reafirmate apoi și la Conferința de la Teheran din decembrie 1943. Primul proiect al statului noii organizații a fost elaborat la Conferința de la Dumbarton Oaks-Washington , în perioada august-octombrie 1944, cu participarea reprezentanților SUA, Angliei, Chinei, și URSS. La Conferința de la Ialta din 1945 aceștia au convenit asupra principalului unanimității membrilor permanenți ai Consiliului de Securitate, problemă rămasă nerezolvată la Dumbarton Oaks.

La San Francisco, Conferința ONU din 25 aprilie-26 iunie 1945 cu participarea a 51 de state a adoptat CARTA Națiunilor Unite, care a intrat în vigoare la 24 octombrie 1945 și care delimitează competențele Adunării Generale și ale Consiliului de Securitate, în sensul că răspunderea principală pentru menținerea păcii și securității revine Consiliului, iar Adunarea nu poate face recomandări în problemele respective, dacă ele sunt în curs de a fi examinate de Consiliu , afară de cazul când Consiliul i-ar cere acest lucru. Astăzi ONU are sedii la New York, Geneva și Viena, este alcătuită din majoritatea statelor independente-peste 180, la care fac excepție Elveția, Eriteria, Kiribati, Monaco, Nauru și Vatican.

Scopul ONU este acela de a feri generațiile viitoare de flagelul războiului, prin unirea forțelor membrilor ei în vederea menținerii păcii și securității, prin garantarea că folosirea forței armate nu va mai avea loc decât în interesul comun.

Obiectivele ONU sunt următoarele:

a) menținerea păcii și securității internaționale, folosind ca metode, măsuri colective eficace pentru prevenirea și înlăturarea amenințărilor contra păcii și reprimarea actelor de agresiune și a altor încălcări ale păcii și rezolvarea pe cale amiabilă, pașnică a diferendelor, ori situațiilor care ar duce la încălcarea păcii;

b) dezvoltarea relațiilor prietenești între state, bazate pe principiul egalității în drepturi și dreptul popoarelor de adispune de ele însele;

c) relansarea cooperării în toate domeniile vieții internaționale în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social, cultural, umanitar, și încurajarea și dezvoltarea respectului pentru drepturile omului și libertățile fundamentale pentru toți;

d) să fie un centru care să armonizeze acțiunile statelor pentru înfăptuirea scopurilor comune.

Carta ONU cuprinde un capitol intitulat „PRINCIPII” în care sunt enunțate principii de drept dezvoltate ulterior în alted documente și considerate principii fundamentale ale dreptului internațional.

Calitatea de membru al ONU Pe lângă membrii originari ai ONU (cele 51 de state semnatare la San Francisco), Carta prevede că pot deveni membre ale ONU toate celelalte state care acceptă obligațiile prevăzute de Cartă și care, după aprecierea organizației pot să-și aducă la îndeplinire aceste obligații. În prezent sunt membre ale ONU peste 200 de state, practic toate statele lumii.

Potrivit Cartei, admiterea de noi membri se face la recomandarea a 5 membri permanenți ai Consiliului și prin hotărâre a Adunării Generale votată de 2/3 din membrii prezenți și votați.

Calitatea de membru poate să înceteze prin excluderea unui stat membru ca urmare a încălcărilor repetate a principiilor Cartei ca sancțiune, prin retragere, prin încetarea existenței ca stat. Un membru al ONU poate fi suspendat din exercitarea drepturilor și privilegiilor sale de către Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului, Exercitarea acestor drepturi și privilegii poate fi restabilită de către Consiliul de Securitate.

În practica ONU, nici un stat nu a fost până în prezent exclus din organizație. În 1970, a avut loc suspendarea drepturilor Africii de Sud, printr-un vot în Adunarea Generală dar fără recomandarea Consiliului de Securitate. Ca urmare suspendarea a operat numai în Adunarea Generală și organismele care raportează Adunării, nu și față de Consiliul de Securitate.

Un caz similar s-a repetat recent în cadrul Yugoslaviei, datorită războiului civil din Bosnia-Herțegovina, Croația, și mai ales, în regiunea Kosovo.

Pentru realizarea lor, ONU are 6 organisme internaționale: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Curtea Internațională de Justiție, Consiliul de Tutelă, Secretariatul General ONU, Consiliul Economic și Social. Aceste organisme pot crea organe subsidiare, pentru îndeplinirea atribuțiilor compuse fie din reprezentanți ai statelor membre, fie din persoane care participă cu titlu personal cum ar fi Comisia de Drept Internațional. Pentru fiecare organism, Carta reglementează componența, atribuțiile, modul de lucru și de adoptare a hotărârilor fiecărui organ al ONU.

Adunarea Generală a ONU cuprinde reprezentanții tuturor statelor membre, de fiecare câte cinci, pe lângă care pot fi afectați consilieri și experți. Fiecare stat are însă dreptul la un singur vot. Se întrunește în sesiuni ordinare, de obicei o dată pe an, ca și în sesiuni extraordinare, sau extraordinare de urgență, convocate după o anumită procedură.

La începutul fiecărei sesiuni, Adunarea Generală alege un Președinte , un număr de vicepreședinți după o anumită repartizare geografică, precum și pe cei șapte președinți ai comitetelor principale ale sesiunii. Împreună, ei formează biroul sau Comitetul General al Adunării Generale. Aceasta examinează proiectul ordinei de zi și organizarea lucrărilor pe care le supune adunării Generale. În afară de Comitetul General, sesiunile Adunării Generale se desfășoară în ședințe plenare și în cele șapte comiteteprincipale: Comitetul pentru probleme politice și de securitate, Comitetul politic special, Comitetul pentru probleme economice și financiare, Comitettul pentru probleme sociale, umanitare, și culturale, Comitetul pentru probleme coloniale, Comitetul pentru probleme Administrative și bugetare, Comitetul pentru probleme juridice. Limbile oficiale sunt franceza, engleza, spaniola, rusa și chineza;limba de lucru este araba;documentele oficiale se publică în toate acese limbi; cuvântările ținute într-o limbă se traduc în toate limbile.

Hotărârile AG în problemele importante se iau cu 2/3 din voturi ale celor prezenți și votați iar în alte domenii hotărârile se adoptă cu majoritate simplă. Pentru modificarea Cartei se prevede hotărârea a 2/3, între care și cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate. Adunarea Generală are o serie de atribuții cu character general, între care discutarea oricăror probleme din cadrul ONU și adresarea de recomandări statelor member ale Consiliului de Securitate; examinarea principiilor generale ale colaborării pentru menținerea păcii și securității, inclusive principii privind dezarmarea și reglementarea armamentelor; discutarea oricăror diferende sau situații legate de menținerea păcii și securității, supuse Adunării Generale de un stat membru sau de Consiliul de Securitate, urmând ca orice asemenea problemă în care este necesară o acțiune să fie referită Consiliului, înainte sau după o discuție; promovarea cooperării internaționale, în toate domeniile și contribuția la înfăptuirea drepturilor omului, prin studii și recomandări; încurajarea dezvoltării progresive ale dreptului internațional.

În condițiile în care Consiliul de Securitate nu a putut acționa, ca urmare a exercitării dreptului de veto al marilor puteri, Adunarea Generală a adoptat în 1950 în timpul războiului din Coreea, rezoluția “uniți pentru pace” prin care își atribuia dreptul de a decide întreprinderea unor acțiuni militare ale ONU, competență care potrivit Cartei, revine Consiliului de Securitate, dar în practică NU s-a întâmplat așa, nu s-a recurs la aplicarea acestui fel de rezoluții.

Adunarea Generală exercită și anumite atribuții cu character special și anume admiterea de noi membri ; suspendarea și excluderea din organizație a unor membri la recomandarea Consiliului de Securitate; informarea asupra situației din teritoriile care nu se guvernează singure, aprobarea bugetului; alegerea membrilor în organismele ONU.

Consiliul de Securitate al ONU este organul care are principala răspundere pentru menținerea păcii și securității și poate să decidă acțiuni și măsuri de constrângere în acest scop. Este alcătuit din 15 membri din care 5 sunt permanenți: SUA, Anglia, Franța, China, Federația Rusă, și 10 nepermanenți, aleși pe o perioadă de doi ani, pornind de la criteriul repartiției geografice, echitabile și al contribuției la menținerea păcii și securității. România a fost membru în Consiliu în anii 1962, 1976-1977, 1990-1991 și din nou în anul 2002. Consiliul de securitate funcționează permanent, fiecare stat membru având un reprezentant permanent la sediul ONU, care să poată răspunde la convocarea de către Președintele Consiliului de Securitate și are câteva comitete subsidiare permanente.

Adoptă hotărâri, în probleme de fond, cu votul afirmativ a 9 membri, între care voturile concordate ale celor 5 membri permanenți, iar în problemele de procedură, cu votul a 10 membri, oricare ar fi ei. Dacă sunt divergențe asupra clarificării unor probleme ca fiind de fond sau de procedură, hotărârea se va lua cu votul a 9 membri, inclusiv voturile concordante ale celor 5 membri permanenți. Abținerea unui membru permanent NU este considerată vot negativ.

Funcțiile și Competențele Consiliului de Securitate al ONU sunt:

În domeniul reglementării pașnice a diferendelor , efectuează anchete pentru a vedea dacă continuitatea unui diferendsau a unei situații poate să pună în pericol pacea și securitatea;

În caz de amenințare a păcii, încălcarea păcii sau agresiune, poate să adopte măsuri provizorii, măsuri de constrângere, fără folosirea forței armate, întreruperea parțială sau totală a relațiilor economice, a comunoicațiilor, a relațiilor diplomatice, etc;

Măsuri legate de executarea hotărârii Curții Internaționale de Justiție, recomandări pentru admiterea de noi membri, aplicarea de sancțiuni, numirea Scretariatului General, etc;

Consiliul de Securitate este organismul care are legătură cu organismele regionale, care au drept de acțiune în domeniul menținerii păcii și securității, cu informarea și sub controlul Consiliului. De mulți ani există preocupări pentru reforma ONU și modificarea Cartei, în sensul desființării dreptului de veto sau al măririi numărului de membrii permanenți, pentru a include țări ca japonia, Germania, India, Brazilia, Nigeria, Mexic, etc care vizează în principal Consiliul de Securitate.

România – membru nepermanent al Consiliului de securitate al ONU

În perioada ianuarie 2004 – decembrie 2005, România exercită mandatul de membru nepermanent al Consiliului de Securitate al ONU, principalul organism din cadrul organizației mondiale cu atribuții în menținerea păcii și securității internaționale.

Mandatul de membru nepermanent în Consiliul de Securitate, obținut de România, într-o perioadă deosebit de dinamică, cu evoluții determinante pentru destinul său european și euro-atlantic, presupune responsabilități sporite în domeniul păcii și securității mondiale și oferă oportunități deosebite de dialog și conlucrare cu celelalte state partenere. România va fructifica în acest exercițiu politic și diplomatic complex experiența dobândită prin participarea la operațiunile de pace ale ONU și acțiunile internaționale pentru asigurarea stabilității și reconstrucției democratice. Totodată, acțiunea României în cadrul Consiliului se va baza pe experiența deținerii președinției OSCE și a construirii unei societăți democratice, factor de stabilitate regional, deschis pentru acțiunea la nivel global. În exercitarea mandatului, România va urmări o serie de obiective prioritare, conform intereselor sale naționale și angajamentelor asumate pe scena internațională, cu precădere în cadrul ONU.

România va deține președinția lunară a Consiliului de Securitate, conform principiului rotației alfabetice, în luna iulie 2004, existând posibilitatea îndeplinirii acestei responsabilități și în cursul anului 2005. Totodată, prin decizia Consiliului de Securitate din 7 ianuarie 2004, România a preluat președinția Comitetului 1518 privind Irakul, precum și poziția de vice-președinte al Comitetului 1267 privind talibanii/Al Qaeda, organe subsidiare ale Consiliului de Securitate care gestionează regimurile de sancțiuni.

De la intrarea în organizația modială în 1955, România a mai deținut trei mandate în Consiliul de Securitate: 1962, 1976 – 1977, 1990 – 1991.

Consiliul Economic și Social al ONU este un organ principal care sub autoritatea Adunării Generale, trebuie să îndeplinească obiectivele ONU în domeniul colaborării economice și sociale și al încurajării respectării dreptului omului. Aceste obiective sunt: ridicarea nivelului de trai, folosirea completă a forței de muncă, crearea condițiilor pentru progresul economic și social, soluționarea problemelor internaționale, economice, sociale, de sănătate, și altele legate de acesta, cooperarea în domeniul culturii și educației, respectarea universală a drepturilor omului și libertăților fundamentale. Se reunește în sesiuni anuale, și adoptă hotărâri cu majoritatea membrilor preuenți și votați. Este format di 54 de state alese pe o perioadă de 3 ani și este sprijinit în activitatea sa de o largă rețea de organe subsidiare cum ar fi comisii economice regionale, comisii și subcomisii tehnice, avînd și funcții proprii: efectuarea de studii , rapoarte, recomandări către Adunarea Generală și statele membre pregătirea de convenții și convocarea de conferințe în probleme de care se ocupă, asigură legătura dintre ONU și instituțiile specializate și organizațiile neguvernamentale, încheie acorduri cu acestea și primește rapoarte, se consultă cu organizații neguvernamentale.

Consiliul de Tutelă al ONU a fost creat pentru a îndeplini funcțiile ONU în privința tutelei și a fost alcătuit din state ce administrau teritorii sub tutelă, membri permanenți ai Consiliului de Securitate care administrau teritorii, ca și alți membri, astfel încât să fie prezentate în mod egal statele care administrează sau nu teritorii sub tutelă, a avut misiunea de a examina rapoartele statelor administrate, a examina din teritoriile de tutelă, a organiza vizite în teritorii, a trimite chestionare privind progresul populației din teritorii. În ceea ce privește teritoriile strategice, a sprijinit Consiliul de Securitate în exercitarea acelorași atribuții.

Ca urmare a finalizării procesului de decolonizare, Consiliul de Tutelă și-a încheiat practice activitatea. Toate teritoriile sub tutelă au devenit independente, exercitîndu-și astfel dreptul la autodeterminare.

Secretariatul General al ONU este organul administrativ și executive al ONU, format din Secretarul General și personalul necesar. Secretarul General este numit de adunarea generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o durată de 5 ani, cu posibilitatea prelungirii lui pe încă 5 ani. El numește personalul pe criterii profesionale, dar și pentru a asigura o reprezentare geografică cât mai corectă cu putință. Secretarul General exercită funcții executive, asigurând buna funcționare sub aspect administrative, a organelor ONU, și executarea hotărârilor luate de acestea, poate atrage atenția Consiliului de securitate asupra oricărei probleme, care, după opinia sa, pune în pericol pacea, și securitatea internațională. Secretarul General și personalul Secretariatului General al ONU, se bucură conform Cartei, și conform unei Convenții adoptate în 1946, de privilegii și imunități ONU, iar ca organ permanent al ONU, primesc din partea organelor ONU, și mai ales al Adunării Generale și Consiliului de Securitate misiuni importante, îndeosebi în menținerea păcii și securității internașionale.

Curtea Internațională de Justiție este legată de ONU numai prin suportarea cheltuielilor ei, prin alegerea judecătorilor Curții și prin avizele consultative pe care organelle ONU le pot solicita.

Pe lângă aceste structuri specializate ale ONU mai intră și o serie de instituții specializate, organizații cu vocație de universalitate care au obiect de activitate limitat și sunt în strânsă legătură cu ONU, dintre care amintim: Fondul Monetar Internațional (FMI), Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BERD), Organizația Mondială a Sănătății (OMS), Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură (UNESCO), Organizația Internațională pentru Energie Atomică (AEIA)

Organizația Internațională a Muncii (OIM), Organizația Națiunilor Unite pentru Alimentație și Agricultură (FAO), Organizația Internațională pentru Aviația Civilă (OACI), Uniunea Poștală Universală (UPU), Uniunea Internațională a Telecomunicațiilor (UIT), Organizația Meteorologică Mondială (OMM), Organizația maritimă Internațională (OIM), Organizația Mondială a Prprietății Intelectuale (OMPI), Organizația mondială a Turismului (OMT), Acordul General de Tarife și Comerț (GATT)

3.2 Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NORTH ATLANTIC TREATY ORGANISATION )

La baza apariției acestei organizații a stat teama statelor occidentale de expansiunea sovietică și pericolul communist. Aceasta cu atît mai mult cu cât mișcarea comunistă a ieșit din război, atât în estul cât și vestul Europei, cu un prestigiu incostestabil câștigat în urma rezistenței împotriva Germaniei.

Înființată la 04 aprilie 1949 prin Tratatul de la Washighton, NATO va cuprinde după aderarea completă a celor 7 state candidate din Europa de Est, între care și România, 26 de membri. Principala dispoziție a este cea referitoare la considerarea oricărui atac armat împotriva unuia din state ca un atac împotriva tuturor, invocarea dreptului de autoapărare individuală și colectivă, prevăzut în Carta Națiunilor Unite. În esență s-a urmărit crearea unui comandament military și forțe armate unite ale alianței și o apropiere sistematică a federației Ruse (fosta URSS) către NATO.

NATO este o structură politică internațională regională și militară elaborată. Conducerea sa militară este SACEUR, coordonată întotdeauna de un general american. Consiliul Nord-Atlantic, prezidat de un Secretar General, Totdeauna un European, a fost înființat ca autoritate supremă în luarea deciziilor privind definirea politicii militare și a strategiilor de apărare. Urmeză apoi o rețea complexă de organisme: Comitetul pentru planificarea Apărării (DPC), Grupul de Planificare Nucleară (NPG), Eurogrupul, Grupul pentru Programul Independent European, Adunarea Nord-Atlantică a Parlamentarilor.

Sediul NATO a fost la Paris din 1949 până în 1966, dar s-a mutat la Bruxelles odată cu retragerea Franței din Structurile militare ale organizației.

Obiectivele NATO sunt următoarele: apărarea păcii pentru menținerea solidarității și a unei apărări adecvate cu cele mai reduse forțeposibile pentru descurajarea oricărei forme de agresiune, menținerea și dezvoltarea capacității individuale și collective de rezistență împotriva unui atac înarmat, coordonarea politicilor statelor member în domeniul controlului armamentelor și dezarmării, cooperarea în domeniile științific și tehnologic.

Misiunile NATO sintetizate de către politologul American HANS BINNENDIJK pentru perioada următoare sunt: descurajarea oricăror pericole militare reziduale care putea surveni din spațiul geopolitic al Federației Ruse, realizarea unor structuri de cooperare între instituțiile de securitate ale federației ruse și cele ale NATO, extinderea spre est a misiunilor NATO, prin acordarea de asistență implicarea în rezolvarea stărilor conflictuale, iar la nevoie îndeplinirea unor misiuni de menținere a păcii cu trupe în teren, încurajarea procesului de democratizare și trecere de piață în spațiul est european, menținerea Germaniei unitate ca membru NATO, singura modalitate prin care politica militară viitoare a acestui stat ar putea fi controlată, să prevină și să facă imposibilă, renaționalizarea armatelor statelor Europei, adică reducerea acestora la statutul din perioadele izbucnirii primului și a celui de-al doilea război mondial, urmate de măceluri, săvârșite în numele idealurilor naționale.

Abordarea securității europene pentru secolul 21

Alianța este angajată pentru o abordare largă a securității, care recunoaște importanța factorilor politici, economici, sociali și de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării.

Țelul colectiv al NATO este de a edifica o arhitectură de securitate europeană pentru care contribuțiile Alianței la securitatea și stabilitatea spațiului euroatlantic și a celorlalte organizații internaționale sunt complementare și se consolidează reciproc, atât prin adâncirea relațiilor între țările euroatlantice cât și prin gestionarea crizelor.

Aliații europeni au luat decizii care sa le permită să-și asigure responsabilități mai mari în domeniul securității și apărării în scopul întăririi păcii și stabilității în spațiul euroatlantic și implicit al securității tuturor aliaților. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între NATO și Uniunea Europeană. Procesul de elaborare și implementare a Politicii Europene de Securitate și Apărare, menită să întărească capabilitățile Uniunii Europene în ceea ce privește managementul crizelor, trebuie să vizeze și întărirea Identității Europene de Securitate și Apărăre în cadrul NATO, păstrând nealterată legătura transatlantică. În acest context, NATO rămâne piatra de temelie a securității europene și fundamentul apărării colective în spațiul euroatlantic, iar realizarea Politicii Europene de Securitate și Apărare trebuie subsumată principiilor aprobate în cadrul reuniunii Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin, din 1996.

O nouă dimensiune a necesității NATO : terorismul

Au trecut patru ani de la cumplitul carnagiu de la New York, care a îndoliat America și a oripilat lumea civilizată. Atentatele de la 11 septembrie 2001, au marcat intrarea umanității într-o nouă fază, imposibil de anticipat de către analiștii politici de la sfârșitul secolului XX.

Razboaiele mileniului III nu se mai poartă pe orizontală, între popoare sau națiuni divizate pe criterii etnice, religioase sau ideologice. Conflictele prezentului se poartă pe verticală, între lumea de suprafață, la vedere, a statelor organizate pe criterii mai mult sau mai putin democratice și o lume underground a teroriștilor fanatizați ce pare să aibă drept singur scop distrugerea lumii organizate în sisteme politice și generalizarea haosului.

Ororile dincolo de orice imaginatie de la 11 septembrie 2001, sutele de copii ucisi la Beslan (Osetia de Nord) în chiar prima zi de cursuri a noului an scolar, trenurile aruncate în aer în capitala Spaniei, atentatele sinucigase și decapitările de ostatici devenite fapt divers în Orientul Mijlociu demonstrează, fără putință de tagada, că inamicul nu mai poate fi combătut cu tancurile și aviația la fruntariile țărilor, ci cu aparatura ultrasofisticată necesară descoperirii bombelor, armelor artizanale, drogurilor și identificării persoanelor susceptibile să facă parte din marile rețele teroriste internaționale. Dar chiar și aceste mijloace, avangarda celor mai înalte tehnologii americane, nu sunt eficiente la scară globală, dacă eforturile nu sunt dublate de acțiuni de integrare a țărilor din spații apropiate zonelor conflictuale de pe glob. Aceasta este rațiunea plasării bazelor americane NATO pe teritoriul Turciei, Ungariei și mai recent, pe teritoriul României.

Implicarea decisivă a României în marea campanie antiteroristă declanșată de Statele Unite a însemnat asumarea unor riscuri, dar a fost și șansa care a facut posibilă intrarea țării noastre în clubul membrilor NATO. Chiar dacă, este clar pentru toata lumea, că scopurile alianței sunt acum cu totul altele decât cele din vremea razboiului rece.

România, aliat activ al NATO

La 29 martie 2004, România a încheiat o etapă, drumul spre NATO , și a pășit pe un drum nou, drumul în cadrul NATO, ca stat aliat. La 4 aprilie 2004, La sediul NATO de la Bruxelles a avut loc ceremonia de ridicare a steagurilor celor sapte state noi membre NATO, în prezenta Secretarului General al NATO, Jaap de Hoop Scheffer.

Participarea pentru prima dată la un Summit NATO ca membru cu drepturi depline a demonstrat că țara noastră este, de acum, parte a procesului transatlantic de luare a deciziilor în domeniul securității. Avem oportunitatea deosebită de a ne promova interesele naționale în cadrul unui sistem de apărare colectivă bazat pe valori democratice, beneficiind de cele mai solide garanții de securitate din istoria României.

Obiectivele României, ca stat membru al NATO, răspund intereselor naționale ale țării și se pot defini astfel:

1. O Alianță robustă și relevantă, bazată pe un parteneriat transatlantic solid

Ca țară europeană cu vocație euro-atlantică, România exprimă sprijinul pentru o Alianță puternică și capabilă să răspundă eficient noilor amenințări la adresa securității. Un parteneriat transatlantic dinamic și robust reprezintă, în actualul context internațional, un factor crucial în articularea unor răspunsuri eficiente la noile riscuri de securitate cu care se confruntă comunitatea democrațiilor transatlantice.

2. Consolidarea parteneriatului NATO cu statele din Balcani, Europa de Est, Caucaz și Asia Centrală, în sprijinul stabilității și dezvoltării lor democratice. România consideră că frontiera comunității euro-atlantice, bazate pe democrație, libertate și securitate nu trebuie să se oprească la frontiera estică a României.

Parte a Europei și punte către Asia Centrală și Afganistan, regiunea Mării Negre este importantă pentru stabilitatea euro-atlantică, aspect reflectat distinct în cadrul comunicatului final de la Istanbul. România va contribui la dezvoltarea modalităților prin care NATO poate susține eforturile statelor Mării Negre de consolidare a securității regionale, precum și evoluțiile democratice și aspirațiile europene ale statelor sud-caucaziene.

Considerăm că Europa nu poate fi completă fără integrarea Balcanilor în structurile europene și euro-atlantice. Prin sprijinirea fermă a acestei perspective și a reformelor derulate de statele din regiune, vom putea contribui la modelarea unui climat de stabilitate pe termen lung.

România sprijină integrarea Albaniei, Croației și Macedoniei în NATO și este gata să împărtășească propria expertiză pentru susținerea reformelor interne și pregătirilor acestor state pentru aderarea la NATO.

Integrarea Serbiei și Muntenegru și Bosniei-Herțegovina în Parteneriatul pentru Pace cât mai curând posibil va reprezenta un important pas înainte spre o nouă paradigmă a Balcanilor de Vest: stabilizare prin reconciliere, consolidare democratică și integrare în comunitatea euro-atlantică.

La estul Alianței, România a fost și va continua să fie un avocat ferm și activ al consolidării parteneriatului cu Republica Moldova, în sprijinul evoluției democratice și vocației sale europene.

România este alături de Ucraina în susținerea evoluțiilor democratice și progreselor interne necesare pentru adâncirea în continuare a cooperării cu NATO și pentru împlinirea aspirațiilor sale euro-atlantice.

Parteneriatul NATO-Rusia constituie contribuie la consolidarea securității euro-atlantice. România dorește să aducă o contribuție substanțială la promovarea și diversificarea acestei relații.

3. Succesul procesului de transformare al NATO și a misiunilor Alianței

România va continua să contribuim la procesul de transformare a NATO, menit să ofere Alianței capacități flexibile, capabile să se desfășoare rapid și să răspundă noilor tipuri de amenințări (terorism, proliferarea armelor de distrugere în masă). Am contribuit deja la generarea forțelor pentru NRF și vom asigura un sprijin consistent pentru crearea batalionului CBRN (chimic, biologic, radioactiv și nuclear).

Participăm la proiectele multinaționale ale NATO de transport strategic aerian și maritim.

România contribuie la toate misiunile Alianței, inclusiv la cele din afara spațiului euro-atlantic.

Afganistan a demonstrat noul tip de operațiuni pe care NATO trebuie să le gestioneze, adesea departe de casă, extrem de solicitante și foarte diferite de operațiunile pentru care Alianța fusese pregătită în trecut. Prin preluarea echipelor de reconstrucție provincială din afara Kabulului, prin angajamentul de a sprijini procesul electoral, Alianța a demonstrat că este pregătită să-și sporească rolul de proiectare a securității și stabilității și în afara teritoriului său, printr-un efort coordonat cu alte organizații internaționale cu relevanță (ONU).

Prezența românească cu peste 570 de militari în cadrul Forței Internaționale de Asistență și Stabilizare din Afganistan, în operațiunea Enduring Freedom și în procesul de instruire a Armatei Naționale Afgane.

In cadrul contribuției la procesul de stabilizare și reconstrucție a Irakului, România explorează modalitățile prin care ar putea contribui la asistența pe care Alianța o va acorda forțelor de securitate irakiene.

4. Un aliat activ și valoros în combaterea terorismului

Prin capacitățile sale, prin angajamentul politic ferm al statelor membre și prin capacitatea de promovare și apărare a valorilor împărtășite ale democrației, libertății și prosperității, Alianța a jucat și va continua să joace un rol major în combaterea terorismului.

România s-a implicat activ în acțiunile Alianței în domeniul combaterii terorismului, încă din perioada de pre-aderare, având convingerea importanței cooperării și eforturilor comune ale aliaților și partenerilor de a lupta împotriva acestui flagel.

Am sprijinit îmbunătățirea pachetului de măsuri, adoptat la 2 aprilie 2004, în vederea sporirii contribuției Alianței la efortul comunității internaționale de combatere a amenințărilor teroriste prin promovarea unei abordări cuprinzătoare și adaptate fiecărei situații în parte.

Pachetul de măsuri împotriva terorismului, adoptat în cadrul Summit-ului de la Istanbul, prevede dezvoltarea unor capacități destinate apărării civililor și militarilor împotriva atacurilor teroriste. Acestea includ:

Apărarea împotriva armelor de distrugere în masă;

Protecția aparatelor de zbor împotriva rachetelor;

Protecția elicopterelor împotriva amenințărilor terestre;

Protecția porturilor și a flotelor civile și militare

Detectarea minelor.

Aceste măsuri noi adoptate au rezultat din analiza experienței desfășurate de Alianță prin intermediul operațiunilor sale, inclusiv patrulare în Marea Mediterană, operațiuni împotriva grupurilor teroriste afiliate rețelei Al-Qaeda în Balcani, precum și din cooperarea cu partenerii.

La început de secol XXI, România face acum parte dintr-o Alianță care își continuă misiunea fundamentală de apărare colectivă, cu instrumente noi, adaptate noilor riscuri de securitate. Calitatea de membru al Alianței consolidează capacitățile României de protejare a securității sale, într-un mediu în care "securitatea națională" înseamnă mai mult decât putere militară sau apărare, înseamnă și cooperare, valori comune, capacități noi, implicare activă a tuturor palierelor societății (structuri guvernamentale, societatea civilă).

3.4 Forța Europeană de Reacție Rapidă

(European Union Rapid Reaction Force)

La începutul noului secol, UE a purces la demersul radical al creării propriei forțe militare. Pentru SUA, obișnuită să vadă Europa militară prin prisma NATO, trei întrebări îi vin în minte. Cine are nevoie de noua forță? Ce înseamnă această forță pentru NATO și relațiile americano-europene? Și, în sfârșit, vor europenii să aloce resursele uriașe necesare ecestui proiect?

Javier Solana, fost Secretar General NATO, acum responsabil de politica de securitate UE, încearcă să răspundă primei întrebări înzestrând noua forță cu o misiune: aceea de a acționa "acolo unde NATO ca întreg nu este total angajat". Dar formularea lui Solana duce la întrebarea -unde în Europa, sau în orice alt loc, ar putea fi aceasta ?

În privința celei de-a doua întrebări, francezii au o opinie, americanii o alta, iar restul aliaților s-au abținut să manifeste o hotărâre clară. Președintele francez Jacques Chirac vrea ca forta europeană să opereze independent de NATO, dar în acord cu acesta. Americanii vor să știe exact ce înseamnă în accord cu NATO. Disputa s-a concentrat pe ceea ce la o primă vedere pare a fi un obscure punct birocratic: dacă forța europeană și NATO vor avea aceeași structură de decizie a planificărilor, adică dacă acțiunile lor vor fi unitare. Dacă da, atunci se înțelege că SUA ar dispune de dreptul de veto. Dacă nu, atunci scindarea ce ar rezulta ar putea lăsa ambele structuri micșorate până la un grad periculos.

În ce priveșe cea de-a treia întrebare, cu referire la disponibilitatea europenlor de a aloca resursele necesare, aceștia par pregătiți să cheltuiască niște bani, dar dacă aceștia vor fi suficienți depinde de felul în care se va oferi răspuns primelor două întrebări. Noua administrație Bush moștenește deci o potențială periculoasă dispută transatlantică, cu implicații semnificative pentru viitorul securității în lume.

Nașterea Forței Europene de Reacție Rapidă

În timp ce idea unei forțe europene a fost în centrul discuțiilor încă de la începutul anilor 1950, ultima sa încarnare a luat formă când Uniunea Europeană a creat o ploitică comună de securitate ca parte a Tratatului de la Maastricht în 1991. Acest pas a reflectat dorința Uniunii de a-și afirma un rol politic internațional, întărit de puterea economică, păstrând în același timp unitatea franco-germană după sfârșitul războiului rece și unificarea Germaniei. Un corp de forțe franco-germane a fost creat în același an, cu cartierul general la Strasbourg, iar mai târziu a fost extins sub forma "eurocorps", cu 50.000 trupe din cinci țări. Corpurile armate au avut însă în mare parte un caracter simbolic, din moment ce au fost formate din aceleși contingente alocate forței NATO.

Rolul forțelor franco-germane, de asemenea a fost subminat de un supraviețuitor al unei ere mai vechi, Uniunea Europei de Vest, care includea membri NATO și UE. Fondată în 1955 și repotențată în 1984, cu scopul de a îmbunătăți capabilitățile militare regionale, UEV nu a desfășurat niciodată nici măcar un soldat, dar a rămas principala concretizare a eforturilor comune de securitate. A acționat în conformitate cu NATO și a servit ca o punte de legătură spre Franța, care s-a retras din participarea activă ca membru NATO în 1958.

Sub influență britanică, UEV avea o orientare atlantică, orientare căreia Franța îi rezistase. Cea mai curajoasă realizare recentă a aceste organizații a fost să creeze o cale prin care a fost posibilă cooperarea anglo-franceză în domeniul armelor nucleare. Apoi, în iunie 1992, la Petersburg (Germania), membri UEV (unii dintre aceștia deja implicați în criza din Balcani) au pus bazele unei noi misiuni, mai de anvergură, care includea eforturi umanitare și de salvare, menținere a păcii și gestionarea crizelor care presupuneau trimiterea de trupe de luptă. Căutând un mod de a discuta cu UE mai puțin polemic decât predecesorul său, noul guvern Blair s-a detașat de opinia anterioară cu privire la politica comună de securitate dominată de Franța. Noua armonie anglo-franceză a fost parafată un an mai târziu în St. Malo printr-un acord semnat la 5 decembrie 1998. Londra și Parisul au declarat la unison că Uniunea Europeană trebuie să aibă "capacitatea acțiunii autonome, susținută de forțe credibile, mijloacele de a decide folosirea lor și disponibilitatea de a o face pentru a răspunde crizelor internaționale". Acum două din cele mai capabile puteri militare lucrau împreună.

Momentul crizei în Balcani

Ritmul încet și sigur al rapoartelor comitetelor, conferințelor și comunicatelor a fost acompaniat de zgomotul și furia unei crize reale. Se pare că SUA în mod deliberat a lăsat Balcanii pe seama Europei, iar aceasta a eșuat în rezolvarea crizei. Colapsul Iugoslaviei în brutalul conflict etnic a avut ca effect trimiterea forțelor britanice, franceze și olandeze în Croația și Bosnia. Limitate de rezoluțiile Națiunilor Unite, confuzie la nivel decisional și guverne ezitante, trimiterea de trupe nu și-a atins scopul.

Până în 1995, europenii au fost subiectul disprețului moral al Washington-ului și al hărțuirii zilnice de către partidele politice îngrijorate pentru eșecul în a preveni "purificarea etnică". Noul ales Președinte Chirac a cerut NATO să se înăsprească sau să se dea la o parte. O majoritate în Congresul SUA, condusă de Senatorul Robert Dole, a insistat ca embargoul armelor împotriva Bosniei sa fie ridicat. Sub aceste presiuni, Clinton a acționat în final, comandând bombardarea forțelor sârbe în august 1995. În acel moment, ceea ce începuse ca o criză locală în Balcani, a degenerat într-o criză NATO.

Războiul din Kosovo care a avut loc cu patru ani mai târziu a ilustrat încă o dată slăbiciunea militară a puterii Europei. Comandantul supreme al NATO, Generalul Wesley Clark, a raportat Congresului că în momentul în care SUA a detașat la nivelul bazelor militare abia 60% din aparatele de zbor, acest aport însemna două treimi din mijloacele aviatice folosite în întreaga campanie. Forțele europene nu pot ține pasul cu capabilitățile americane în ce privește supravegherea, munițiile de precizie insensibile la condițiile meteorologice și tehnologiile "stealth". Pe lângă aceasta, trupele europene desfâșurate în regiune s-au mișcat încet și cu mare dificultate. SUA a preluat repede controlul asupra selecției țintelor și administrarea războiului, într-un mod care a deranjat atât aliații, cât și opinia publică americană.

Războiul din Kosovo a confirmat din nou ceea ce se revelase cu un deceniu mai devreme în Golful Persic. Marilor state europene pur și simplu le-a lipsit capacitatea de a proiecta forțe militare decisive dincolo de granițele proprii, și au făcut puține progrese în schimbarea acestei situații.

Aceste situații au ridicat întrebări. Sunt europenii pregătiți să pună bani în spatele declarațiilor lor? Din punct de vedere American, liderii țărilor europene preferă să-și mute atenția de la a repara deficențele militare spre domeniul mult mai puțin costisitor al dezvoltării unui cadru European în care să-și desfășoare forțele iluzorii.

UE a hotărât la Cologne, în iunie 1999 să preia controlul gestionării crizelor de la UEV și l-a investit pe fostul Secretar General al NATO, Javier Solana cu noul post de Reprezentant pentru Politica Comună Străină și de Securitate a UE. Apoi a fost relativ ușoară trecerea la alcătuirea efectivă a forței. La întâlnirea care a urmat la Helsinki în decembrie s-a dispus crearea unui efectiv de 60.000 soldați din cadrul armatelor țărilor membre și un corp politic pentru a-l comanda. Forța de Reacție Rapidă Europeană anunțată în Bruxelles la 20 noiembrie este o consecință a deciziilor de la Cologne și Helsinki.

În contextul construcției europene și a administrației Bush, Europa tinde să scadă dependența de suportul militar și politic al SUA. Dintr-o perspectivă neutră, aceasta este o schimbare pozitivă, dar Europei îi revine asumarea sarcinii de a-și proteja singură securitatea.

3.3 UNIUNEA EUROPEANĂ (UE)

Uniunea Europeană este rezultatul unui proces de cooperare și integrare care a început în anul 1951, între șase țări europene (Belgia, Germania, Franța, Italia, Luxemburg și Olanda). După cincizeci de ani și cinci valuri de aderare (1973: Danemarca, Irlanda și Regatul Unit; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; 1995: Austria, Finlanda și Suedia; 2004: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria), Uniunea Europeana are astăzi 25 state membre și se pregatește pentru a șasea extindere. Misiunea Uniunii Europene este de a organiza relațiile dintre statele membre și între popoarele acestora, într-o manieră coerentă, având drept suport solidaritatea

Principalele obiective sunt:

– promovarea progresului economic și social (piața unică a fost instituită în 1993, iar moneda unică a fost lansată în 1999);

– să afirme identitatea Uniunii Europene pe scena internatională (prin ajutor umanitar pentru țările nemembre, o politică externă și de securitate comună, implicare în rezolvarea crizelor internaționale, poziții comune în cadrul organizațiilor internaționale);

– să instituie cetățenia europeană (care nu înlocuiește cetățenia națională dar o completează, conferind un număr de drepturi civile și politice cetățenilor europeni);
– să dezvolte o zonă de libertate, securitate și justitie (legată de funcționarea pieței interne și în particular de libera circulație a persoanelor);

– să existe și să se consolideze în baza dreptului comunitar (corpul legislației adoptate de către instituțiile europene, împreună cu tratatele fondatoare);

Instituțiile implicate în conducerea Uniunii Europene sunt: Parlamentul European (ales de către popoarele statelor membre), Consiliul (reprezentând guvernele statelor membre), Comisia (executivul și organismul cu drept de inițiativă legislativă), Curtea de Justiție (care asigură compatibilitatea cu dreptul comunitar), Curtea de Conturi (responsabilă de controlul folosirii fondurilor comunitare). Aceste instituții sunt sprijinite de alte organisme: Comitetul Economic și Social și Comitetul Regiunilor (organisme consultative care acordă sprijin pentru ca pozițiile diferitelor categorii sociale și regiuni ale Uniunii Europene să fie luate în considerare), Avocatul Poporului în Uniunea Europeană (care se ocupă de plângerile cetățenilor cu privire la administrația la nivel european), Banca Europeană de Investiții (instituția financiară a UE) și Banca Centrala Europeană (răspunzatoare de politica monetară în zona euro).

Istoria Uniunii Europene, așa cum rezultă din Raportul general asupra activităților Uniunii Europene, se bazează pe cronologia celor mai importante realizări ale Uniunii și institutiilor sale. De la declarația lui Robert Schuman, din anul 1950, până la primele valuri de aderare din anii '70 și '80, de la instituirea Pietei Unice în 1993 până la lansarea monedei euro în 1 ianuarie 1999 și deschiderea negocierilor de aderare cu țările Europei Centrale și de Est. Spicuim aici reperele care prezintă interes pentru lucrarea de față, respectiv cele care privesc integrarea statelor Europei Centrale și de Est.

1999, Decembrie: la Helsinki, Consiliul European decide începerea negocierilor cu șase țări candidate, printre care și România;

2001, 2 ianuarie: Grecia devine cel de al 12-lea membru al zonei euro;
2001, 15-16 iunie: Consiliul European de la Goteborg a decis, în ce priveste extinderea UE și procesul de aderare, printre altele, ca "eforturi speciale sa fie dedicate asistentei acordate Bulgariei și Romaniei";
2001, 13 noiembrie: Comisia Europeana adopta Rapoartele Anuale asupra progreselor inregistrate de statele candidate și revizuieste Parteneriatele de Aderare. Zece tari candidate isi propun sa incheie negocierile în 2002;
2004, 1 mai: Ziua Extinderii. 10 tari adera la Uniunea Europeana (Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Cehia, Slovacia, Slovenia și Ungaria)

3.4 ORGANIZAȚIA PENTRU SECURITATE ȘI COOPERARE ÎN EUROPA (OSCE)

Acestă organizație politică internațională regională având competență generală a luat naștere prin Carta de la Paris pentru o nouă Europă, la început numindu-se CSCE. Are sediul la Praga și cuprinde 53 de membri europeni , la care se adaugă SUA și Canada.

Când a funcționat ca CSCE, activitatea ei s-a desfășurat sub forma reuniunilor periodice ale statelor participante, având ca obiect examinarea aplicării Actului Final de Helsinki, semnat la 01 august 1975 și adoptarea de noi măsuri pentru întărirea securității și dezvoltării cooperării.

Din 1990 se crează un mechanism organizat: Reuniunea șefilor de stat sau de guverne, Consiliul Miniștrilor de Externe, Consiliul Înalților Funcționari, Comitetul permanent cu sediul la Viena, format din reprezentanți ai statelor membre. Au fost create, de asemenea un secretariat, cu sediul la Praga, un Centru pentru prevenirea conflictelor la Viena , care urmărește mai ales îndeplinirea angajamentelor asumate de statele principale participante, în domeniul reducerii forțelor armate și armamentelor și al măsurilorde încredere și stabilitate, ca și un Centru pentru drepturile Omului și Instituții Democratice, cu sediul la Varșovia, care sprijină aplicarea procedurilor din cadrul dimensiunii umane și desfășurarea de alegeri libere. Consiliul de Miniștri și cel al Înalților Funcționari au competența de a lua măsuri, în caz de conflict sa alte amenințări ale păcii în Europa, mergând până la trimiterea de forțe de menținere a păcii în zonele respective, cu acordul părților aflate în conflict. În anul 2001, președenția Adunării Parlamentare și concomitent a Executivului OSCE au fost deținute de România. În present OSCE își exercită prerogativele într-un spațiu uriaș de la Atlantic la Extremul orient, devenind o structură de securitate Euro-Asiatică.

Obiectivele OSCE sunt următoarele: întărirea democrației pluripartidiste, respectarea dreptului omului, reglementarea disputelor dintre statele membre.

Rolul activ al României în OSCE

Pentru România – țară central-europeană, care după cel de-al doilea razboi mondial s-a aflat în sfera de influență sovietică, CSCE/OSCE a constituit unicul for pan-european de dialog politic, un cadru indispensabil pentru examinarea problemelor de securitate, în condiții de egalitate cu toate celelalte state participante.

În cadrul negocierilor pregătitoare organizării și desfășurării Conferinței pentru securitate și cooperare în Europa, România a fost, împreună cu alte țări mici și mijlocii, neutre și nealiniate, promotorul ferm al orientării democratice a procesului început la Helsinki. Desfășurând o politică externă relativ independentă, România concepea securitatea europeană ca pe un sistem de angajamente clare și precise, asumate liber de către state, însoțite de măsuri și garanții concrete, care să le pună la adăpost de folosirea forței, să le ofere posibilitatea de a se dezvolta liber, conform propriilor interese, și de a stabili relații de cooperare pe baza principiilor dreptului internațional.

România a fost inițiatorul regulilor și normelor democratice ale procesului de la Helsinki, bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotația la conducerea reuniunilor și adoptarea deciziilor prin consens.

În ceea ce privește problemele de fond, România a pus accent pe dezvoltarea și afirmarea decalogului de principii, convenirea unor măsuri de creștere a încrederii și securității, a diverselor programe de cooperare economică și asigurarea cadrului instituțional pentru continuarea procesului de la Helsinki.

În perioada anterioară prăbușirii regimului comunist, poziția promovată de România în cadrul CSCE s-a caracterizat printr-un interes accentuat acordat problemelor politice, militare și economice și prin exprimarea de rezerve sau respingerea inițiativelor occidentale privind dimensiunea umană a CSCE. O atitudine obstrucționistă a vizat, îndeosebi, aspectele legate de drepturile civile și politice, libertatea de conștiință și gândire, ca și de crearea unor mecanisme de monitorizare a îndeplinirii angajamentelor asumate de state în domeniul dimensiunii umane.

După 1989, procesul CSCE a intrat într-o nouă etapă, caracterizată prin subscrierea tuturor statelor la aceleași valori – democrația, statul de drept, respectarea drepturilor omului și economia de piață. România a intrat în această etapă prin retragerea rezervelor exprimate la Documentul Final al Reuniunii de la Viena și prin adoptarea unei atitudini deschise, de cooperare. Cu o nouă politică externă, orientată spre structurile europene și euro-atlantice, respectiv OSCE, Consiliul Europei, UE, NATO și UEO și pornind de la convingerea ca noua arhitectură de securitate europeană trebuie concepută ca o rețea de structuri interconectate armonios, sprijinindu-se reciproc, la prima reuniune a Consiliului Ministerial al CSCE – Berlin, iunie 1991 -, România a prezentat un document reflectând această concepție de securitate și rolul care-i revine CSCE.

În perioada care a urmat, eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realități, transformarea organizației într-un instrument util și eficient în domeniul prevenirii conflictelor și gestionării crizelor, ca și asigurării unei abordări atotcuprinzătoare a securității prin cooperare. Activitatea reprezentanților săi, atât la Viena, cât și în cadrul diferitelor reuniuni specializate ale OSCE, a vizat:

afirmarea și respectarea principiilor și normelor OSCE;

adaptarea organizației la noile realități, întărirea capacității sale de a face față noilor riscuri și provocări;

consolidarea capacității operaționale a OSCE, a eficienției instrumentelor și mecanismelor sale de diplomație preventivă, gestionare a crizelor și reconstrucție post-conflict;

afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare (comprehensive co-operative security);

definirea rolului și locului OSCE în edificarea spațiului comun de securitate, fără linii de diviziune, bazat pe recunoașterea și respectarea valorilor comune, a angajamentelor și normelor de conduită, inclusiv a dreptului fiecărui stat participant de a-și alege liber aranjamentele de securitate.

România a participat cu interes la dezbaterile privind noul model de securitate pentru Europa secolului XXI și la elaborarea, în acest cadru, a Cartei asupra securității europene.

În decursul anilor, România a depus eforturi pentru folosirea potențialului OSCE în reglementarea tensiunilor și conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru soluționarea politică a crizei din partea de Est a Republicii Moldova, pe baza respectării suveranității și integrității teritoriale a acestei țări și retragerii complete a forțelor străine din regiune.

România s-a implicat activ în acțiunile OSCE în Bosnia-Herzegovina, Albania, R.F. Iugoslavia, Belarus, Kosovo ș.a.

O serie de reprezentanți români au fost sau sunt membri ai misiunilor OSCE sau au participat ca supraveghetori la alegeri. România a deținut, de asemenea, poziția de șef de misiune OSCE în Cecenia, Tadjikistan și Turkmenistan.

Prin decizia adoptată la Summit-ul de la Istanbul (noiembrie 1999), României i-a fost încredințată responsabilitatea asigurării Președinției în exercițiu a OSCE în anul 2001. în consecință, în perioada 1 ianuarie – 31 decembrie 2001, ministrul român al Afacerilor externe, domnul Mircea Geoană, a deținut mandatul de Președinte în exercițiu al OSCE, coordonând și orientând toate activitățile sale curente. Ulterior, Mircea Geoană avea să fie considerat de oficialii OSCE cel mai activ președinte din istoria acestei organizații.

Capitolul 4

România la marginea Continentului European

4.1 Decizia de extindere către est a Uniunii Europene. Factori geopolitici si economici

Întâietatea factorilor geopolitici față de cei economici

În epoca modernă Europa a reprezentat centrul lumii. De aici s-au lansat principalele curente, de aici au plecat marii exploratori, aici s-a inventat parlamentarismul. Razboaiele mondiale au slăbit forta continentului, făcând posibilă ascensiunea Statelor Unite ale Americii (care chiar daca s-au implicat în război, nu au suferit distrugeri teritoriale și nici nu le-a fost afectată economia într-o foarte mare masură. Pentru următoarea perioadă puterea lumii a fost împarțită între SUA și URSS în așa numitul război rece, Europa ramânând pe un plan secund.

În condițiile în care, după căderea comunismului Rusia și-a pierdut statutul de putere mondială (si îi va fi tot mai greu să-l recupereze, datorită situației economice precare în care se află și datorita pierderii anumitor republici importante), statele asiatice (China, Japonia) se dezvoltă tot mai mult, SUA își consolidează puterea mondială jucând un rol din ce în ce mai important în conducerea lumii, era necesar ca Europa să înceapă un proces de autodefinire și de autoafirmare.

Cursa economică este cea în care sunt implicate azi majoritatea statelor lumii, SUA, Europa și Japonia fiind cele trei superputeri economice. Cine va deține supremația economica este clar că va conduce lumea. Este bine de precizat faptul că nici un stat nu mai poate face față singur problemelor dezvoltării contemporane, este și motivul pentru care vorbim de regiuni economice. Exista trei astfel de regiuni, care au fiecare câte o locomotivă: Uniunea Europeană cu Germania, NAFTA cu SUA și Asia- Pacific cu Japonia. Capacitatea acestei locomotive este cea care asigură puterea de înaintare a întregii regiuni. Este și motivul pentru care Z. Brzezinski afirmă că fără Germania și Franța, Uniunea Europeană nu mai poate exista.

Prin decizia de extindere a Uniunii Europene luată la Helsinki, Europa a inaugurat un nou model de dezvoltare bazat nu pe potențialul unei țări, ci pe cel al unei întregi regiuni geografice. A trecut de la un proces preponderent economic, la unul preponderent geopolitic, dictat de realitățile actuale. Integrarea fostelor țări socialiste însemnand luarea acestora din sfera de influență a Rusiei, dar și o încercare de supradimensionare a spațiului deținut, de creștere a puterii (dacă judecăm lucrurile pe termen lung). Toate acestea se justifică prin prisma presiunii pe care o cunoaște Uniunea Europeană în competiția economică cu celelalte centre de putere. 

Poziția geografică și geopolitică a țărilor invitate la negocieri este foarte importantă. Astfel Lituania, Letonia și Estonia (ultima invitată deja din anul 1998) izolează Rusia, tăindu-i accesul la Marea Baltică (porțiunea rămasă acesteia este mult prea în nord, unde ghețarii îngreunează navigația în cea mai mare parte a timpului). Se stie foarte bine că atunci când Rusia a avut capitala la Petrograd și ieșire la Marea Baltică, ea a fost o țară prosperă, mult legată cu Occidentul, liberală și deschisă schimburilor. Ori pierderea Republicilor Baltice din sfera ei de influență o condamna la închistare și la regres economic. Aderarea României, Bulgariei și a Turciei la Uniunea Europeană este de natură să izoleze de tot Rusia, prin întreruperea accesului acesteia la Marea Neagră (Ucraina nefacând parte din CSI). În aceste condiții ea nu va mai putea să joace un rol important în această zonă. Este motivul pentru care politicienii ruși nu agrează Occidentul, orientându-și realizarea de alianțe spre Asia. Acest lucru este deopotrivă periculos daca ținem cont de faptul că Rusia deține un teritoriu important în Eurasia și că o alianță a acesteia cu China sau Japonia este de natură sa îngrijoreze Europa. Măsuri în acest sens s-au luat, Uniunea Europeană încercând în permanență realizarea de contacte cu Rusia pentru a preîntâmpina constituirea unei noi puteri. Din păcate, Rusia nu s-a împăcat încă cu gândul ca nu mai este un imperiu, nostalgia după acesta fiind încă prezentă. Iată de ce decizia de aderare la Uniunea Europeană a țărilor foste socialiste este foarte importantî, chiar daca acestea înca nu sunt pregătite din punct de vedere economic.

Turcia este unul dintre statele pivot ale lumii de origine islamică. Importanța ei strategică este foarte mare. Este situată la o răscruce de civilizații, religii și rute comerciale. Ea este cea care veghează strâmtorile Bosfor și Dardanele, asigurând echilibru și stabilitate în S-E Europei. Aflarea Turciei în sfera de influență a Uniunii Europene dă posibilitatea acesteia de a exercita și o oarecare influență în lumea islamică, dar acest lucru rămâne de văzut (cum se va împăca Europa cu fundamentalismul islamic). Poate va reuși o temperare a acestuia prin oferirea alternativei unei economii prospere. Prin Turcia, Uniunea obține o importantă punte de legatură cu Asia și cu Orientul Mijlociu. Din această perspectivă, apare necesară depășirea problemelor legate de satisfacerea parțială a criteriului geografic de catre Turcia (să nu uitam ca suveranitatea acestui stat se întinde pe o suprafață care, din punct de vedere geografic, se situează în mare parte în continentul Asiatic ).

Malta și Cipru au reusit și ele să adere la Uniunea Europeană. Decizia în ceea ce le privește este justificabilă tot din punct de vedere geopolitic (deși economic vorbind, ele stau mai bine decât România, Bulgaria sau Turcia). În teoria zonei pivot, Mackinder spunea că Anglia va fi în Mid Ocean o Malta la o alta scară. Din acesta afirmatie putem deduce cat de important este, pentru cineva care dorește să domine Marea Mediterană, sa aibă în sfera lui de influență Malta. Datorită poziției geografice (între Sicilia și țărmul Africii), Malta poate conferi nu doar avantajul de a domina marea ci și acela de a avea influență în continentul african. Ea poate constitui și un fel de refugiu (ceea ce înseamnă "malta" în feniciană). Ea a fost stăpânită pe rând de cartaginezi, de romani, de bizantini și de arabi, pentru ca în final să devină colonie engleză, devenind cea mai importantă bază navală și aeronavală britanică. Importanța ei a fost recunoscută deci încă din antichitate, Uniunea Europeană neputând ignora acest fapt.

Cipru este și ea o țară cu o poziție geografică strategică (în bazinul răsăritean al Mării Mediterane, aproape de Turcia), între Europa, Asia Mică și Africa de Nord. Este de asemenea o țară râvnită de marile imperii (Egipt, Asiria, Persia, Macedonia, Roman, Bizanț, Arab și Englez). De aici se poate controla nu doar Africa ci și Asia Mică, influența Uniunii Europene putând ajunge și aici. Era de așteptat ca un stat aflat sub influența greacă și turcă (în partea de nord) să fie chemat și el la negocieri având în vedere că și Turcia a fost invitată, iar Grecia este membră din 1981. Poate acum problema controlului asupra Ciprului (dintre Grecia și Turcia) va fi rezolvată.

Slovacia, alături de Cehia, Polonia, Ungaria și Slovenia a devenit stat membru al Uniunii Europene. Cu această ultimă aderare Uniunea Europeană va avea până în 2025, 28 de membrii, adică va cuprinde toata Europa cu excepția Norvegiei, Elveției și a statelor create din fosta Iugoslavie (mai puțin Slovenia). Populația Uniunii va număra 500 milioane, ceea ce va reprezenta o creștere de 30%. Dacă avem în vedere afirmația lui Simion Mehedinți, și anume că "puterea națiunilor crește și scade precum crește și scade populația lor" , decizia de extindere teritorială a Uniunii Europene își găsește încă o justificare. Puterea ei va crește nu doar datorită numarului de populație mărit ci și ca urmare a teritoriilor înglobate (se cunoaște formula lui Ray Cline, care spune că puterea percepută este data și de populație și teritoriu, nu doar de puterea economică, militară, de planificare și de voință). 

Europa secolului al XXI- lea trebuie să fie o Europă care să nu mai sfâșie, care să fie competentă pe plan mondial, să fie o adevarată putere și să aiba un rol puternic de jucat în ordinea lumii, fără să ramână pasivă (așa cum s-a întâmplat atunci când NATO a decis să intervină în Kosovo). O decizie în acest sens a fost luata la summitul de la Helsinki, când s-a decis ca până cel tarziu 2003 să se creeze o forță europeană în scopuri umanitare și de menținere a păcii. Trei organisme urmeaza sa fie create pentru realizarea acestui deziderat: o comisie politică de securitate, o comisie militară și un stat major (care să ofere expertiză). 

Factori economici

Uniunea Europeană s-a creat inițial pe considerente economice dar ea nu a pierdut niciodată din vedere aspectul politic. Chiar atunci când s-a înființat Comunitatea Europeană a Carbunelui și Oțelului (în 1950), în afară de libera circulație a cărbunelui între Franța și Germania, Uniunea mai asigură și "prezervarea pacii" între cele două state. Prin decizia de aderare a țărilor din Estul Europei la Uniunea Europeană, caracterul geopolitic a primat în fața celui economic (realizabil și el dar pe termen lung). Ceea ce face să existe păreri contradictorii cu privire la această aderare oarecum forțată, este faptul că pendului economic al Uniunii nu a avut aceeași frecvență de mișcare cu cel politic. Dacă din punct de vedere politic, așa cum am arătat, decizia este binevenită și în interesul viitorului Uniunii ca putere mondială, din punct de vedere economic nu putem afirma același lucru. Exista deja un decalaj considerabil între statele foste comuniste (chemate la negociere în 1998) și țările membre, chiar și între statele membre existau diferențe (spre exemplu în prezent PIB-ul Poloniei îl depășește pe cel al Greciei). Deci, era nevoie mai întâi de timp, de un răgaz care să-i permită Uniunii să asimileze noile țări membre, să înlăture decalajele, să facă anumite restructurări instituționale și să-și rezolve problemele deja existente (cu anumite țări membre care nu mai țineau pasul cu liderii).

Din punct de vedere economic, Uniunea Europeană absorbind țări mai puțin pregătite, riscă să-și diminueze viteza de înaintare, să piardă timp și poziții câștigate cu greu. Totuși, la Helsinki s-a decis: au fost invitate la negocieri din 2000 încă șapte țări a căror economie este în decalaj nu doar față de statele membre ci și față de cele invitate în 1998: Polonia, Cehia, Ungaria etc. Misiunea Europei avea să fie de două ori mai grea pentru a ajuta aceste țări să-și redreseze economia. Întrebarea este de ce ? Raspunsul este simplu: avantajele pe termen mediu și lung, acestea fiind singurele care contează. Extinderea Uniunii Europene spre est aduce deci în prim plan disputa între adâncirea și lărgirea integrării. Este clar ca în condițiile lărgirii actuale a Uniunii, cursa mondială poate fi momentan pierdută de Europa în favoarea celorlalte regiuni, Asia-Pacific și NAFTA.

 Fostul ministru de externe al Franței, Jean-François Poncet își punea întrebarea legată de viitorul Europei: "spațiu economic sau putere mondială". Se pare că Uniunea vrea să fie și una și alta. Pentru a deveni putere mondială, Uniunea Europeana a trebuit să-și întăreasca instituțiile, să aibă o monedă comună, o diplomație unitară și o apărare comună. Toate aceste deziderate s-au avut în vedere pentru a fi aplicate în mod prioritar.

Anumiți politicieni au adoptat, de mai multă vreme, poziții defavorabile constituirii Europei ca putere mondială care să concureze America. Charles de Gaulle și Margaret Thatcher sunt unii dintre aceștia. Ei sustin faptul că, constituirea unui superstar european ar genera o lume mai periculoasă, cu blocuri de putere aflate în competiție. Viziunea aceasta este sintetizată în formula "Europa a la carte sau Europa cu geometrie variabilă". Aceasta ar însemna că statele componente și-ar putea alege politicile în funcție de scopul lor imediat, în cadrul unor instituții mai mult simbolice. Acest deziderat este însa iluzoriu deoarece, după cum istoria ne-a demonstrat , Comunitatea Europeană a evoluat într-o direcție supranatională, pe trei paliere de integrare: realizarea uniunii monetare, integrarea politică și militară și elaborarea unei politici interne și de securitate socială comune.

Uniunea Europeană trebuia să-și supradimensioneze teritoriul datorită poziției geopolitice în care se afla. Alt argument în favoarea summitului de la Helsinki și al momentului 1 mai 2004 poate fi faptul că, în domeniul cercetării nici o țară europeană oricât de dezvoltată ar fi ea, nu poate rezista concurenței de peste ocean decat dacă și-ar realiza proiectele în colaborare cu alte state membre. Nivelul cheltuielilor făcute pentru cercetare nu este mai mic, dar alocările se fac dispersat. Acest lucru nu poate decat să ducă la accentuarea decalajului dintre Europa și celelalte zone. Doar o Europă supranațională poate face față evoluției tehnologice care are loc la ora actuală în lume cu viteze foarte mari. Țările foste socialiste pot fi folosite și ele în acest sens, deoarece au pe de o parte forță de muncă calificată și ieftină, iar pe de altă parte acest demers ar asigura noi locuri de muncă.

Alt argument pentru extinderea europeană se referă la primirea la negocieri a unor state de religie musulmană sau a unor țări aflate din punct de vedere geografic la confluența acestor civilizații. În prezent fundamentalismul islamic câștigă teren. În plus, această religie este prezentă în: țările Magrebului (semnal îngrijorător, deoarece Algeria a fost o țară în principal francofonă, statele din Magreb fiind sub influența Europei), în Franta unde există circa 5 milioane de islamiști (fiind a doua religie dupa cea creștină) și să nu omitem faptul că s-au creat două state islamice în Europa ca urmare a destrămarii Iugoslaviei și a războaielor etnice care au avut loc aici. Iată că Europa trebuie să fie unită și pentru a face față acestei presiuni (în condițiile în care populația Europei înregistrează spor negativ de creștere, iar cea din lumea islamică este într-o continuă creștere). Pericolul unei migrații din acest sens este cu atat mai iminent. O Uniune extinsă până la Turcia, Malta, Cipru, Slovenia va avea un alt cuvant de spus .

Un alt argument pro extindere a Uniunii Europene este acela că SUA joacă un rol din ce în ce mai important în lume. De aceea sunt temeiuri adânci pentru ca Europa să devină o adevarată putere mondială, cu instituții proprii de apărare. Doar așa ea va putea face față procesului de globalizare și va influența în mod real viața economică internațională. În literatura de specialitate s-a discutat foarte mult asupra întrebării: cui va aparține secolul următor, Americii, Europei sau Asiei ? Mulți autori l-au considerat un secol al Pacificului (oceanul viitorului, locul unde se vor confrunta marile puteri, maritime și continentale), aceasta și pentru că alte state importante (China și Japonia) se întrevăd că vor deveni mari puteri. Alții îl consideră al doilea secol american, datorită avansului tehnologic pe care îl deține SUA într-un domeniu de maximă importanță: sfera informatică. Este adevarat că exista și analiști care optează pentru o influență europeană în acest secol. Doar evoluția geopolitică a lumii ne va putea raspunde.

Samuel Huntington este de parere că "sceptrul de lider mondial" deținut de America va trece în mana Uniunii Europene dacă:

aceasta va realiza coeziunea politică între țările membre;

va dispune de populația necesară (fapt realizabil prin decizia luată încă de la Helsinki);

va avea resursele și bunăstarea economică necesare (țările din estul Europei dețin importante bogății naturale, care pot fi exploatate);

va avea tehnologia necesară (posibil în conditiile în care statele vor coopera între ele);

va avea forță militară reală și potentială.

După cum observăm multe dintre aceste condiții sunt posibil de realizat, iar altele sunt în curs de înfăptuire. Atunci de ce să nu sperăm că Europa va deveni o putere mondială? Același autor mai spune că Japonia, SUA și Rusia s-au specializat în investiții, în consum și în arme, în vreme ce Europa a realizat un echilibru între aceste trei domenii (investește mai puțin, consumă mai puțin și se înarmează mai puțin). Huntington conchide astfel: "dacă secolul următor nu va fi american, atunci este foarte probabil ca va fi european".

Paul Kennedy ne avertizează asupra pericolelor catastrofale care s-ar produce dacă unificarea nu s-ar realiza. Faptul că s-a creat acestă uniune economică a dus în primul rând la dispariția granițelor dintre țări. Ori Kennedy ne avertizează tocmai asupra costurilor care ar fi fost imense dacă această comunitate nu ar fi existat (vorbim aici de costul legat de tranzacțiile de schimb dintr-o monedă în alta, costul referitor la timpul pierdut la granită, costul legat de obținerea de vize, costul legat de îngreunarea tranzacțiilor comerciale etc.). 

Decizia de extindere a Uniunii Europene este categoric una politică. Prin înglobarea noilor state ea va putea să controleze Marea Neagră cu strâmtorile Bosfor și Dardanele precum și Marea Baltică, deci va detine principalele rute comerciale din zonă, extinzându-și zona de influență.

Uniunea își va putea valorifica anumite avantaje din această integrare și pe termen scurt. Mă refer la extinderea pieței de desfacere, la importul de materii prime și la exportul de produse cu un grad înalt tehnologic.

Numai 38 la sută dintre cetățenii statelor membre ale Uniunii Europene cred că aceasta ar putea deveni în anul 2010 prima putere economică mondială, potrivit datelor unui Eurobarometru publicat de Comisia Europeană și preluat de agenția spaniolă EFE. 37 la sută dintre subiecți cred că UE "probabil nu" va fi în anul 2010 prima putere economică iar 17 la sută consideră că "sigur nu" va fi.
UE și-a fixat acum cinci ani obiectivul de a deține în 2010 economia cea mai dinamică din lume, cu o deplină ocupare a forței de muncă și coeziune socială, dar rezultatele de până acum nu sunt satisfăcătoare. Grecii (74 la sută) și ciprioții (68 la sută) sunt cei care nutresc cele mai mari speranțe privind dezvoltarea economiei UE, în timp ce ungurii (24 la sută) și suedezii (21 la sută) sunt cei mai pesimiști.

Conform opiniei exprimate de 39 la sută dintre participanți, randamentul economic din UE este mai mic decât cel din SUA, iar 44 la sută dintre subiecți estimează că este mai mic decât cel din Japonia. În același timp 42 la sută dintre europeni cred că randamentul economiei comunitare este superior celui din China iar 59 la sută cred că este superior celui din India. Situația economiei UE este bună, afirmă 49 la sută dintre subiecți, iar 37 la sută au o opinie contrară. Referitor la cei cinci ani care au mai rămas pentru a îndeplini la termen obiectivele stabilite la Lisabona, 55 la sută dintre subiecți estimează că situația economică europeană în ansamblu va fi mai bună, dar procentajul coboară la 48 la sută cand este vorba de statul membru de origine. Eurobarometrul mai arată că 43 la sută dintre subiecți cred că "este nevoie de mai mulți imigranți care să lucreze în anumite sectoare ale economiei" iar 54 la sută au o opinie contrară.

Totuși avantajul principal este acela pe termen lung și anume cel politic. Cât de repede va reuși Uniunea Europeană să înlature decalajele economice dintre țările membre și cât de repede va realiza reforma instituțională rămâne de văzut. Oricum, de acest lucru depinde rămânerea ei în cursa pentru câștigarea supremației de putere mondială pentru secolul al XXI- lea.

4.2 România și Uniunea Europeană

Vom prezenta aici un istoric al relațiilor pe care țara noastră le-a stabilit cu Uniunea europeanaȘ
1993 – 1 februarie – Romania semneaza Acordul European (Acordul european instituie o asociere intre Romania, pe de o parte, și Comunitatile Europene și Statele Membre ale acestora, pe de alta parte);
– Mai – se incepe aplicarea prevederilor comerciale din Acordul European, prin intermediul unui Acord Interimar;
1995 – 1 febuarie – intra în vigoare Acordul European;
– Iunie – Romania depune cererea de aderare la Uniunea Europeana;
1997- Iulie – Comisia Europeana adopta Agenda 2000, care include Opinia asupra cererii de aderare a Romaniei la Uniunea Europeana;
1998 – Martie – Uniunea Europeana lanseaza, în mod oficial, procesul de extindere; – Noiembrie – Comisia Europeana publica primele Raporturi de Tara privind procesul de aderare al Romaniei (si al tuturor celorlalte tari candidate) la Uniunea Europeana;
1999 – Iunie – Romania adopta Planul National de Aderare la Uniunea Europeana;
– Noiembrie – Comisia Europeana publica cel de-al doilea Raport de Tara privind progresele Romaniei în procesul de aderare la Uniunea Europeana;
– Decembrie – la Helsinki, Consiliul European decide inceperea negocierilor cu sase tari candidate, printre care și Romania;
2000- Februarie – în cadrul reuniunii Consiliului UE pentru Afaceri Generale, dedicata lansarii Conferintei Interguvernamentale, are loc deschiderea oficiala a negocierilor de aderare a Romaniei;
– Martie – Romania adopta Strategia Economica pe Termen Mediu (SETM) și o prezinta în cadrul reuniunii Consiliului de Asociere Romania – Uniunea Europeana;
– în primul semestru al anului (in timpul Presedintiei Portugheze a UE) se deschid spre negociere 5 capitole: Intreprinderi mici și mijlocii (Cap 16), Stiinta și cercetare (Cap 17), Educatie și formare profesionala (Cap 18), Relatii externe (Cap 26) și Politica externa și de securitate comuna (Cap 27), care sunt și inchise provizoriu;
reformele institutionale necesare extinderii. Consiliul evidentiaza ca, odata cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa și cu reforma institutionala aferenta, Uniunea Europeana va putea primi ca noi state membre acelea dintre tarile candidate care vor fi pregatite la sfarsitul anului 2002
2001- Ianuarie – iunie: în timpul Presedintiei suedeze a UE) sunt deschise spre negociere 5 noi capitole: Dreptul societatilor comerciale (Cap 5); Pescuitul (Cap 8); Uniunea vamala (Cap 25); Libera circulatie a capitalului (Cap 4) și Politica în domeniul transporturilor (Cap 25). Un singur capitol este inchis pe durata acestei presedintii: Pescuitul;
– 13 noiembrie – al patrulea Raport de Tara este publicat;
– noiembrie – Comisie prezinta o editie revizuita a Parteneriatului pentru Aderare cu Romania; – 14-15 decembrie – Consiliul European de la Laeken nominalizeaza, pentru prima data, tarile candidate susceptibile sa încheie negocierile de aderare pana la sfarsitul anului 2002. Zece dintre tarile candidate sunt nominalizate, cu exceptia Romaniei și Bulgariei;
– Decembrie – numarul capitolelor de negociere inchise de catre Romania ajunge la 9;
2002- ianuarie – mai (in timpul Presedintiei Spaniole a UE) – sunt dechise 9 capitole: Cap 1 – Libera circulatie a marfurilor, Cap 2 – Libera circulatie a persoanelor, Cap 11 – Uniunea Economica și Monetara, Cap 14 – Energie, Cap 21 – Politica regionala și de coordonare a instrumentelor structurale, Cap 22 – Protectia mediului, Cap 24 – Justitie și afaceri interne, Cap 28 – Control financiar și Cap 30 – Institutii. Trei capitole sunt inchise: Cap 13 – Politica sociala și de ocupare a fortei de munca, Cap 11 – Uniunea Economica și Monetara și Cap 30 – Institutii;
– 9 octombrie – Comisia Europeana publica al cincilea Raport de Tara;
– 13 noiembrie – Comisia adopta cate o "Foaie de parcurs" pentru Romania și Bulgaria;
– 20 noiembrie – Parlamentul European ia în considerare data de 1 ianuarie 2007 ca data tinta pentru aderarea Romaniei la Uniunea Europeana;
– 12 – 13 decembrie – Consiliul European de la Copenhaga decide asupra aderarii a 10 noi state membre și adopta foile de parcurs pentru România și Bulgaria;
2003- 26 martie – Comisia Europeana prezinta editia revizuita a Parteneriatului de Aderare cu Romania;
– ianuarie – mai (in timpul Presedintiei Elene a UE) – sunt inchise trei capitole: Cap 1 – Libera circulatie a marfurilor, Cap 4 – Libera circulatie a capitalurilor și Cap 10 – Impozitarea;
– 5 noiembrie – este dat publicitatii Raportul de Tara privind progresele Romaniei în procesul de aderare;
– iunie – decembrie (in timpul Presedintiei Italiene a UE) – sunt inchise inca trei capitole: Cap 2 – Libera circulatie a persoanelor, Cap 9 – Politica în domeniul transporturilor și Cap 28 – Control financiar;
– decembrie – din cele 30 de capitole, 22 sunt inchise provizoriu.
2004- ianuarie-iunie – (in timpul Presedintiei Irlandeze a UE) alte trei capitole de negociere au fost inchise: Cap 7 – Agricultura, Cap 14 – Energie și Cap 29 – Prevederi financiare și bugetare.
– 30 iunie – la finalul Presedintiei Irlandeze a UE, 25 din 30 de capitole de negociere au fost inchise.
– 17 decembrie – la Consiliul European de la Bruxelles, România a primit confirmarea politicã a încheierii negocierilor de aderare la Uniunea Europeanã. României i se recomandã sã continue reformele și sã implementeze angajamentele referitoare la acquis-ul comunitar, în special în domeniile: Justitie și afaceri interne, Concurentã și Mediu. Uniunea Europeanã va continua monitorizarea pregãtirilor de aderare și considerã cã România va fi capabilã sã-si asume obligatiile de membru de la 1 ianuarie 2007. De asemenea, Consiliul European recomandã semnarea Tratatului de aderare comun pentru România și Bulgaria în aprilie 2005, dupã primirea avizului Parlamentului European, și aderarea efectivã la 1 ianuarie 2007.

4.3 Observarea procesului de integrare a ultimului val – a trecut un an de la momentul 1 mai 2004

Aderarea la UE pare să fi contribuit în mare masură la creșterea economică și la cea a investițiilor externe în noile state membre, precum și la intensificarea schimburilor comerciale la nivelul întregii Uniuni, dar și la creșterea șomajului.

Zece state – Polonia, Ungaria, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Cipru și Malta – au marcat un an de apartenență la Uniunea Europeană, eveniment întâmpinat de câțiva dintre "vechii" membri ai UE cu lipsă de entuziasm, se arată într-o analiza aparuta pe site-ul EUObserver.

Președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, a declarat că această aniversare "este un eveniment fericit pentru toți europenii", pe care l-a caracterizat drept "o reunificare nu doar a națiunilor și popoarelor, ci și a culturilor". El a adaugat, potrivit EUObserver, că distincția dintre noii și vechii membri ai UE "nu-și mai are rostul". Cu toate acestea, cea mai mare extindere a UE din toate timpurile, care a inclus "opt state europene sărace" și două insule mediteraneene, trebuie să mai aștepte pentru a vedea soluționate toate frământările politice și economice provocate de creșterea numărului de membri, se mai arată în articol. De altfel, acest adevăr a fost în parte recunoscut chiar de Barroso, care a precizat că europenii trebuie să se cunoască mai bine între ei, dar pentru asta mai este nevoie de timp și răbdare.

Deși a fost prima dintre noile membre ale Uniunii care începuse negocierile încă din 1994, Ungaria era să rateze cursa pentru aderare pe ultima sută de metri. Obstacolul care a încetinit-o a fost agricultura.

Odată ce a trecut la regimul democratic, Ungaria a avut doar guverne orientate către integrarea europeană. A existat un consens politic în sprijinul acestui obiectiv. Și totuși, doar 46% din cetățeni au participat la referendumul care avea să decidă aderarea țării la UE, în contextul în care se prefigura că două treimi din electorat se vor prezenta la vot.

Transformarea Ungariei dintr-un stat comunist într-o economie de piață a fost rapidă și eficientă. Șomajul a avut una dintre cele mai mici rate (5%), față de celelalte țări candidate UE. În ajunul aderării, restructurarea industrială, problematica pentru Polonia, era aproape completă în Ungaria. În plus 70% din schimburile comerciale ale țării se efectuau cu țările din UE. Reformele care au dus la această reușită au fost structurale: s-au depus multe eforturi pentru îmbunătățirea legislației și a administrației.

Liberalizarea comertului a fost un alt mare atu al Ungariei: din 1989 s-au mărit de patru ori importurile din Uniune și exporturile către UE. Ultimele constau în masini și utilaje electrice (51% din totalul exporturilor) și echipamente de transport. Sistemul bancar e un alt succes înregistrat de maghiari. Banca lor centrală este independentă. Și standardul de viață s-a imbunătățit. Între 2001 și 2003, salariile au crescut cu 20%.

Au existat însă și repercusiuni: investitorii care veniseră atrasi de costul mic al forței de muncă s-au retras odată cu mărirea salariilor. Din 1997, creșterea economică a Ungariei a avut o rată constantă, de 4% în fiecare an. Din 2000, această rată a scăzut la 3,8% în 2001, 3,5% în 2002 și 2,7% în 2003.

Obiecțiile formulate de Comisia Europeană în raportul dinaintea aderării ținteau același capitol: agricultura. Dacă cele patru probleme din acest domeniu nu erau rezolvate după aderare, UE putea impune o clauză prin care interzicea ca hrana provenită din agricultura maghiară să fie comercializată pe piața unică de desfacere. Totuși, Ungaria putea beneficia de fonduri comunitare structurale pentru a remedia acest deficit. Înainte de a le obține, trebuia să-și demonstreze capacitatea de a le administra. De altfel, maghiarii au beneficiat, între 2000 și momentul aderării, de 220 de milioane de euro, alocate de UE.

Pe lângă implementarea unor măsuri pentru dezvoltarea rurală, una dintre problemele scoase în evidență de raportul Comisiei Europene privea standardele de sănătate publică din agricultură. Multe abatoare (aproximativ 90) trebuiau închise pentru că nu respectau etaloanele de igienă. Proprietarii cred ca nu le pot moderniza, costurile necesare fiind estimate la aproximativ 400.000 de euro per abator.

Avantaje economice

Din punct de vedere economic, intrarea în UE pare să fi contribuit substanțial la creșterea economică și la cea a investițiilor externe în noile state membre, precum și la intensificarea schimburilor comerciale la nivelul întregii Uniuni. Spre exemplu, în cazul Poloniei, cel mai mare dintre noile state membre, exporturile alimentare în Germania au atins un nivel de trei ori mai mare decât înaintea extinderii UE. De asemenea, Austria a devenit cel mai mare investitor străin în Slovenia și cel de-al treilea în Ungaria, Slovacia și Cehia. De asemenea, Comisia Europeană a evaluat pentru acest an, în cazurile Letoniei, Lituaniei și Estoniei, rate de creștere economică de 7,2%, 6,4%, respectiv 6%. Concomitent, noii membri au beneficiat de ajutorul financiar direct din partea UE.

EUObserver se referă apoi la cazul agricultorilor polonezi, care au protestat vehement față de politica UE înainte de aderare și "au devenit mai degrabă tăcuți" pe măsură ce fondurile au început sa curgă de la Bruxelles. Cu toate ca au de profitat de pe urma aderării, noii membri nu pot produce o relansare economică globală a UE, mai notează EUObserver.

Fermi față de ruși

Din punct de vedere politic, noile state membre și-au făcut deja simțită prezența, în special în remodelarea pozitiei europene față de Rusia. Aceste țări tind să adopte o atitudine mult mai fermă față de Moscova și au o contribuție decisivă la înăsprirea poziției UE la adresa politicii promovate de Kremlin. Statele respective își asumă în mod natural o responsabilitate politică în cazul vecinilor. EUObserver oferă exemplul modului în care liderii din Polonia și Lituania s-au implicat în "Revoluția Portocalie" din Ucraina, care a dus la instalarea la putere a președintelui Viktor Iuscenko.

Nemulțumiri

Nu toate statele membre ale UE au cuvinte de laudă la adresa noilor membri și au "sentimente amestecate" față de extindere. Rata tot mai mare a șomajului și o creștere economică lentă în țări precum Germania și Franta au dus, potrivit sondajelor, la resentimente ale populației în privinta lărgirii UE.

De asemenea, oficialitățile de la Paris și Berlin s-au arătat extrem de nemulțumite de rata joasă a taxelor impuse corporațiilor în statele din partea răsăriteană a Europei. 

La un an de la aderare, noii membri UE raportează creșteri economice, dar și somaj crescut. La un an de la aderarea la UE, cei 10 noi membri ai Uniunii prezintă un bilanț pozitiv, susține cotidianul german "Frankfurter Allgemeine Zeitung" (FAZ). Creșterea economică în țările noi membre și-a păstrat ritmul superior față de vechile țări membre și în ultimele 12 luni după aderare, notează sursa citată. Afirmația se susține și prin datele oficialilor de la Bruxelles, conform cărora noile membre UE au avut în 2004 o creștere economică medie de 5 procente, mai mult decât dublul ratei de creștere în vechile țări membre UE. Această evolutie se va păstra și în 2005, conform prognozelor economiștilor de la Bruxelles, aceștia estimând și pentru 2005 o creștere de circa 4 procente, dublu față de rata de creștere în vechile țări ale UE. Și volumul investițiilor în noile țări membre a fost mai mare față de 2003. Potrivit Eurostat, companiile din cele 15 vechi state membre UE au investit 13,8 miliarde de euro în 2004 în noile țări membre, aproape dublu față de cele 7 miliarde investite în 2003. Totuși, sumele investite în 2004 sunt mai mici decat cele investite în anii premergători aderării, de exemplu 17,2 miliarde în 2001. Pe lângă aceste evoluții pozitive au existat și dezamăgiri, comentează cotidianul german. Este vorba despre transferurile bănești nete dinspre Bruxelles, care s-au ridicat în primul an la mai putin de un procent din suma produselor interne brute a celor opt țări central și est-europene. Cauza a fost, după părerea analiștilor de la FAZ, insuficienta pregătire a noilor membri UE pentru sistemul complex de acordare a fondurilor structurale.

Cele mai mari rate de crestere economică le înregistrează Lituania, Letonia și Estonia.

Ziarul face în continuare o scurtă prezentare a situației economice pentru fiecare dintre cele opt țări din Europa Centrala și de Est, care au devenit membre UE la 1 mai 2004. Cele trei țări baltice – Lituania, Letonia și Estonia – au înregistrat cele mai mari rate de crestere economica: 6,7, 8,5 și respectiv 6,2 procente. Ele vor deveni de altfel primele țări din ultimul lot de aderare care vor trece la euro, se mai spune în ziarul german. În Polonia, cei mai avantajați de aderare au fost fermierii, care s-au bucurat de creșteri semnificative ale veniturilor. și firmele poloneze de transport și industria oțelului au fost avantajate de aderarea la UE. În Slovenia, au avut loc concedieri în industria alimentară și textilă din cauza eliminării barierelor protecționiste. Per ansamblu însă, economia a devenit mai dinamică datorită volumului mai mare al exporturilor, notează FAZ. Slovacia a devenit, după introducerea cotei unice de impozitare și a reformelor economice ample, una dintre cele mai atractive țări pentru investitorii străini. Și Cehia și-a păstrat poziția de țară preferată de investitori, aflându-se în competiție cu Ungaria pentru poziția de centru logistic al companiilor multinaționale pentru Europa Centrala. Pentru Ungaria, cel mai bun lucru dupa aderare a fost creșterea exporturilor: aproape jumătate din PIB-ul maghiar ia calea exportului. Alt aspect pozitiv este faptul că multe companii străine și-au relocat divizia de cercetare-dezvoltare în Ungaria. Această țară s-a confruntat însă cu protestul agricultorilor unguri, care nu au primit la timp subvențiile de la Bruxelles.

Experiența noilor țări membre UE, utilă pentru România

Pe 17 și 18 mai, Ministerul Integrării Europene a organizat o conferință cu tema Experiența statelor din Grupul Visegrad la un an de la aderarea la UE.

Seminarul s-a încheiat cu o conferință de presă în cadrul căreia ministrul Integrării Europene, dl. ENE DINGA, a afirmat că scopul acestui seminar a fost un schimb de idei între reprezentanții țărilor Grupului de la Visegrad care au aderat la UE la 1 mai 2004 și autoritățile române implicate în procesul de aderare a Romaniei la UE. "Orice schimb de idei este util, deoarece orice idee exprimată poate avea rezonanță specifică pe terenul pe care cade. Informațiile pe care le aflăm de la statele care au trecut prin experienta procesului de aderare sunt oportune și ne pot ajuta să evităm unele costuri. Experiența acestor state ne va fi utilă pentru a apăra și promova Interesele Romaniei în cadrul instituțiilor Uniunii Europene", a declarat dl. Ene Dinga.

Ambasadorul Poloniei, dl. Jacek Paliszewski, a afirmat că așa cum țara sa asigură în prezent granița de est a Uniunii Europene, dezvoltând politica de vecinătate pentru o cooperare armonioasă, la fel și România va deveni parte a graniței de est după aderare. În acest sens, țara noastră va trebui să aplice aceeași politică de vecinatate, prin securizarea frontierei de est.

Evocând experiența Slovaciei, dl. Michal Komada, Secretar în cadrul Direcția pentru Afaceri Europene, MAE, Slovacia, a sfătuit România să folosească într-un mod cât mai eficient  perioada în care are statut de observator activ în cadrul instituțiilor UE. În acest fel, România va avea posibilitatea să își construiască o imagine credibilă pentru ca perioada de după aderare să nu producă șocuri majore în societatea românească. Guvernul României împreună cu experții săi trebuie să se consulte în permanență cu țările care au deja experiență în acest domeniu.

Dl. Jozsef Veress, Secretar de Stat, Cabinetul Primului-ministru din Ungaria, din experiența Ungariei, a afirmat că o pregătire foarte bună poate ajuta România să evite șocul aderării. Ungaria a considerat oportună o restructurare la nivel instituțional și după aderare s-a axat pe investițiile private și pe fondurile structurale pentru dezvoltare eficientă. Guvernul Romaniei și al Ungariei se vor întâlni în curând, la București, pentru a armoniza Planurile Naționale de Dezvoltare. "Este importantă consolidarea și cooperarea în interiorul Uniunii Europene, pentru că Uniunea este în continuă schimbare, nu numai datorită extinderii cu 25 de state, ci și pentru că trebuie să ia parte la competiția globală", a afirmat dl. Joszef Veress.

Dl. Miroslav Somol, Adjunctul Ministrului Industriei și Comerțului din Cehia, a apreciat inițiativa României de a face un schimb de informații referitoare la modul în care noile state membre UE au reușit să gestioneze procesul de integrare. "Este mai bine ca România, ca țară în curs de aderare, să se folosească de experiența noilor state membre, care s-au aflat în aceeași situație – perioade de tranziție, transformări economice și instituționale. Această experientă este mai valoroasă decât sfaturile primite din partea statelor membre dezvoltate"

Odată cu semnarea Tratatului de aderare, România a trecut într-o nouă etapă a procesului de integrare. Având în vedere că procesul de aderare este prioritatea numarul unu pentru Guvernul Romaniei, este important ca întreaga sa activitate să se canalizeze pe respectarea angajamentelor asumate și pe informarea corectă și completă cu privire la beneficiile și costurile aderării.

4.4 Euroscepticism

Acest termen definește scepticismul, dezacordul în legătură cu scopurile Ununii Europene, uneori dublat de dorința prezervării suveranității naționale.

Euriscepticismul este mai puternic în general în rândul țărilor nord-europene, incluzând țările membre UE: Anglia, Suedia și Danemarca, care au respins, de exemplu, participarea în cadrul Uniunii Economice și Monetare. Norvegia, Islanda și mai spre sud, Elveția, în special în cantoanele unde se vorbește limba germană, au manifestat de asemenea îndoieli în legătură cu integrarea lor în UE, refuzând statutul de țări membre.

Conform unor studii de sondare a opiniei publice, mai puțin de 3 cetățeni englezi și suedezi din 10, consideră că țările lor nu au avut beneficii de pe urma integrării în UE. Dintre noile state care au fost integrate, în Republica Cehă se manifestă cel mai puternic curent al scepticismului. Dar, cu toate că astfel de mișcări există în toate țările europene într-o formă sau alta, cele mai multe națiuni tind să devină și mai pro-europene.

Problemele pe care le evidențiază euroscepticii variază de la o țară la alta. În țările europene din afara Uniunii, aceștia se concentrează pe dezavantajele pe care le percep venind din partea statutului de mambru. În țările care sunt deja membre, dar au decis să-și păstreze moneda națională (Anglia, Danemarca și Suedia), pe lângă condamnarea unelor aspecte ale implicării lor în Uniune, euroscepticii scot în evidență dezavantajele monedei unice europene. Unele dispute asupra Uniunii Economice și Monetare sunt clădite pe denunțarea aplicării inconsistente a Pactului de Creștere și Stabilitate, precum și pe performanțele slabe ale zonei monedei euro, în comparație cu economiile celor care au decis să rămână în afară.

În timp de mulți eurosceptici critică diverse caracteristici particulare a principiilor Uniunii Europene, unii dintre aceștia afirmă în principiu că însuși conceptul de Uniune este o invenție a birocraților, care caută să creeze un superstat birocratic (sau chiar totalitarist).

S-au ridicat mai multe voci din rândul euroscepticilor din noile state membre UE ale Europei Centrale, care au acuzat că birocrația UE și tendințele socialiste ar putea fi benefice pentru economiile vestice, mature, dar acestea vor aduce econimiile fragile, post-comuniste, la erodare. Aceste puncte de vedere au fost adesea încurajate când guvernele au încercat să justifice creșterea fiscalității pe motivul armonizării fiscale cu cerințele UE, cu toate că aceste legi nu fuseseră introduse pentru țările mai vechi ale Uniunii.

Pe de altă parte, pro-europenii afirmă că povara se va dovedi a fi benefică în lumina viitoarelor ascensiuni economice post-aderare, iar acum, din interiorul uniunii, vor fi mai capabili să ajute într-un mod mai activ la reforma acestora.

Alte discuții evidențiază nevoia ca noii veniți să inițieze un control al granițelor europene cu vecinii care nu sunt membri ai uniunii. Acest fapt are un impact puternic asupra graniței Poloniei cu Ukraina. Introducerea regimului de vize al UE a redus adesea schimburile economice între aceste două state, aducând la starea de faliment multe mici afaceri familiale din cele mai sărace regiuni ale Poloniei care depindeau de aceste schimburi. Mai mult, unii consideră că aderarea poloniei la UE este un act de neloialitate față de Ukraina, în cele din urmă condamnând-o la retragere în sfera de influență a Rusiei. Mulți economiști cred că, la un nivel la mare, aceste dezavantaje vor fi umbrite de libera circulație și libertatea de a desfașura activități economice în spatiul Uniunii, cu toate că beneficiile ar putea fi inegal distribuite.

Președintele ceh Vaclav Klaus este cel mai înfocat eurosceptic al Europei Centrale, sau, mai precis, dupa cum se descrie, un "eurorealist". Acesta crede că democrația nu poate lucra la nivel supranațional, avertizând Europa de dezamăgirile "lumii viselor": dușmanii societăților libere sunt cei care vor să ne împovăreze cu noi și noi nivele de restricții și regulamente. Am trecut deja prin asta în vremea comunismului. Dar, dacă ne uităm la toate regulile și restricțiile corolare statutului de membru UE, birocrația pe nivele trece printr-o etapă de revenire.

Alte critici la adresa Uniunii Europene sunt legate de inabilitatea acesteia de a preveni recenta creștere a naționalismului etnic în Europa de Est; exemplul Kosovo este citat adesea. UE este uneori acuzată ca încearcă să impună modele care s-au dovedit a fi oportune în țările Europei de Vest, fără a ține seama de realitatea diferită a vieții Est Europene, iar această abordare produce mai multe probleme decât rezolvă.

În România, Slovacia și Croația se afirmă că iredentismul (termenul denumește orice mișcare politică, ce urmărește anexarea unor teritorii sub lozinci naționalist-sovine) Ungariei a găsit un nou mod de afirmare construit chiar de UE în Europa de Est. Politicienii maghiari, printre care Viktor Orban, fost prim ministru, au fost acuzați că se ajută de regulamentele europene și de statutul său de țară membră a Uniunii Europene pentru a se amesteca în treburile interne ale țărilor vecine. Principala practică denunțată este încercarea Ungariei de a folosi conceptul legitim al drepturilor minorităților entice pentru a întreprinde diverse forme (în mare parte subtile) de răzbunare în regiune. Ungaria a îmbunătățit legea statusului, încercând să redefinească ideea de națiune și extinzând beneficii economice, sociale și culturale speciale pentru etnicii maghiari din statele vecine (România, Slovacia, Croația și Ukraina).

La insistențele Ministrului de Externe Mircea Geoană, în 2001 Comisia Europeană pentru Democrație prin Lege (The European Commission for Democracy through Law – Venice Commission), structură din componența Consiliului European, a fost chemată în România și a criticat inițiativele ungare. Acest lucru însă nu a avut ca efect o imediată încetare a acțiunii ungare, ceea ce a dus la proliferarea opiniei în rândul țărilor afectate că Uniunea Europeană nu este capabilă să se opună ferm naționalismului etnic.

Pe măsură ce va trece timpul, euroscepticismul va fi probabil mai răspândit și mai puternic. Experiența statelor membre sugerează că acest curent de opinie va atinge noi cote pe măsură ce statele Europei Centrale și de EST vor beneficia de cunoașterea "de primă mână", din interiorul Uniunii, a noului statut. Aceasta dacă nu va crește "sentimentul comuniunii" cu Uniunea Europeană. Acest lucru ar putea să nu fie încurajator pentru cei care cred în puterea persuasivă a procesului de integrare europeană – dar lecția este că platforme serioase anti-UE se vor ridica în Europa Centrală și de Est numai după ce costurile și beneficiile statutului de membri vor fi fost evaluate.

Adrian Severin, Președintele Adunării Parlamentare a OSCE este de părere că spre a juca un rol în contextul globalizării, Europa trebuie să devină mai influentă și deci mai puternică. Asta ar implica adâncirea integrării existente la ora actuală în cadrul UE, mergându-se până la crearea unui „nucleu dur“ de state membre – evident cele mai dezvoltate, probabil în numar de șase -, alcătuind un fel de confederație coordonatoare, precum și extinderea Uniunii prin adăugare de noi membri, adică de noi piețe din partea estică a continentului. Fără să mai vorbim că ideea de a aprofunda cooperarea prin concentrarea la centru a celor mai avansați în resurse și mentalități este de natură să sperie pe mulți, se impune să observăm imediat că „adâncirea“ și „extinderea“ sunt de natură a se frâna reciproc. Cu cât în UE vor intra mai repede mai mulți noi membri, cu atât va fi diluată o vreme coerentă și eficacitatea instituțiilor comunitare, ca și ale ansamblului în întregul său. Trebuie să treaca timp până la omogenizarea unei Uniuni cu douăzeci sau peste douăzeci de membri, premisa indiscutabilă pentru întarirea integrării lor.

Pe de altă parte, cu cât structurile actualei UE vor fi mai sofisticate și mai complexe, cu atât mecanismele de funcționare a actualelor state membre vor fi mai întrepătrunse, iar decizia mai integrată, cu atât va fi mai greu să aduci înăuntru elemente noi, participanți noi, fără a-i fi obligat la parcurgerea prealabilă a unui lung și complicat proces de pregatire.

În sinteză, aceasta înseamnă că aprofundarea amână extinderea, extinderea amână aprofundarea, iar amânarea aprofundării și extinderii amână prespectivele Europei de a juca un rol de prim actor în lumea globalizată. Simultan, Europa se afla în confruntare, fie ea și latentă, cu trei amenințări: fracturarea, polarizarea, izolarea sau provincializarea.

Pentru cei mai mulți dintre contemporanii demolării Zidului de la Berlin, evenimentul a creat spontan convingerea că dispărând linia de demarcație între Vestul și Estul continentului, se va putea ajunge relativ repede la reunificarea Europei, subsecventă reconcilierii europenilor cu ei inșiși. Zece ani mai târziu, apare din ce în ce mai clar că sfârșitul cruciadei antitotalitare (sau anticomuniste) a pus capăt unui conflict ideologic, dar nu și controverselor geopolitice alimentate ca întotdeauna de disparități economice și îmbrăcând adesea înfățișări identitar-culturale. O linie de separație având explicație ideologică a fost înlocuită, așadar, cu numeroase altele de natură economică, religioasă, etnică și, în ultimă instanță, geopolitică.

Pe de altă parte, birocratizarea, ineficiența, corupția, deficitul de legitimitate și de actiune democratică, lipsa de transparență și de răspundere care infectează tot mai mult instituțiile UE generează un euroscepticism capabil să inducă periculoase mișcări centrifuge, urmate de o nouă polarizare a continentului. Germania, în primul rând, care reprezintă cheia de boltă a construcției europene, se vede din ce în ce mai frustrată de a fi acceptat să renunțe la ideea unei Europe germane spre a deveni în schimb o Germanie europeană într-o Europa nevolnică, dirijată de instituții sleite de putere. Dacă „uniunea economică“ sustinută de marca germană nu va fi dublată de o „uniune politică“ coerentă, există riscul ca Germania să se întoarcă cu prioritățile spre Mitteleuropa pe măsură ce generația de nemți în inimile cărora teama de polarizare și de conflictele continentale consecutive ei a fost înscrisă cu vârful sabiei va dispărea. Iar un atare proces nu va putea fi decât încurajat de o Federatie Rusă care și-a păstrat intacte reflexele mesianice ale celei de a treia Rome, dar nu-și mai poate găsi obiectul misiunii în contextul prezentei globalizări și care este profund dezamagită de împrejurarea că succesul politicii sale secesioniste față de URSS nu a fost dublat de succesul politicii sale integraționiste față de Europa. Un parteneriat special germano-rus cuprinzând în îmbrățișarea sa Europa Centrală va resuscita, cu siguranță, politica „echilibrului puterilor“; cu atât mai mult cu cât el va fi fost potențat – dacă nu de-a dreptul determinat – de incapacitatea UE de a prezida trecerea de la „Europa – piață“ la „Europa – putere“, precum și de perpetuarea terapiei constând în „păstrarea statu quo-ului omului bolnav“ care este Rusia și care nu este nici ajutat să se vindece, nici lasat să moară. De fapt, Europa nu va putea avea o viziune și un program clare în legătură cu viitorul său atâta timp cât nu-și va defini limpede poziția față de Federația Rusă și nu va identifica rolul Rusiei pe batrânul continent. Tocmai neputința de a decide în această privință explică aplicarea terapiei amintite, nimeni nefiind gata nici să suporte cheltuielile de înmormântare foarte ridicate, în cazul în care bolnavul moare, și nici pe cele ale foarte costisitorului tratament necesar vindecării, cu atât mai mult cu cât nu se cunoaște care îi va fi comportamentul după ieșirea din spital. Marele risc al unei astfel de rețete constă însă în aceea că boala poate fi contagioasă, iar bolnavul poate deveni furios.

Dacă la răsărit Europa este amenințată de maladiile polarizante ale celei de a treia Rome, la apus ea se vede în pericolul de a fi izolată sau provincializată prin acțiunea Noului Ierusalim care este America. Într-adevăr, psihologia americană își păstrează încă nealterate rădăcinile puritane din care s-a născut faimosul „American Dream“ (visul american). După terminarea războiului rece, America nu a încetat să se simtă ca o națiune care are o misiune superioară de îndeplinit, dar nu mai știe exact nici în ce constă ea, nici unde și cum trebuie îndeplinită. Căutând răspuns unor atare întrebări în contextul obiectiv al globalizării, americanii nu uită – nu pot uita și nu au de ce uita – că în SUA somajul este virtual zero, că bugetul înregistrează surplusuri egale cu veniturile și cheltuielile bugetare însumate ale multor state europene, surplusuri redistribuite masiv în sănătate, educație, cercetare și perfectionarea tehnologiilor de vârf, că piața muncii dispune de o maximă flexibilitate, că au o capacitate militară care a ridiculizat în Golf sau în Iugoslavia forțele armate europene.

Sintetizând aceste considerații, se conchide că atât scopul puterii, cât și scara de putere sunt esentiale pentru felul SUA de a raționa atunci când își proiectează o strategie, o acțiune sau o reacție. Din aceasta perspectivă, legând lucrurile între ele și corelând ceea ce se întamplă în Europa, în America și în restul lumii, am putea anticipa că din punct de vedere european există riscul ca politica externă eurocentristă a SUA să-și reorienteze prioritățile spre Asia și mai ales spre China și ca, schimbîndu-și stilul capitalist de viață, America să accepte Europa doar ca partener cu rol secundar. O Europă stagnând în contemplarea dilemelor sale, intârziind extinderea în condițiile în care se știe că orice stagnare este începutul dezintegrării și încercând să-și depășească limitele nu prin promovarea unei viziuni noi, ci prin administrarea birocratică de catre UE a unor reforme în chiar interiorul acelor limite, nu se va putea opune unui atare curs de natură a-i conferi locul unei provincii de mâna a doua în cadrul ordinii globale.

Ajunsi în acest punct, să facem sublinierea interesantă că, la o privire mai atentă, pericolele cărora este chemată să le facă astăzi față Europa sunt similare celor care, la mijlocul secolului al XX-lea, au determinat fondarea Comunității Cărbunelui și Otelului de unde avea să se nască apoi Uniunea Europeană. Este vorba despre teama de conflictul dintre Europa de Vest – pe atunci democrată, astazi prosperă – și Europa de Est – pe atunci comunizată, azi pauperă; despre teama de rămânere a Germaniei într-un spațiu cenușiu cuprins între zona puterilor occidentale și cea sovietică (atunci cancelarul Adenauer a preferat o Germanie mai mică, dar integrată în familia democrațiilor europene, unei Germanii reunificate și neutre, potențial tentată să-și găsească securitatea într-un alt Pact Ribbentrop-Molotov; astăzi vicecancelarul Joschka Fischer preferă o Germanie transmițându-și suveranitatea către o federație europeană unei Germanii în căutare de o nouă influență într-un vechi hinterland); despre teama dezangajării Americii din Europa – pe atunci o piață distrusă și un continent tulburat de un devastator razboi ideologic, azi un spatiu periclitat de efervescența dezbaterilor politice sterile și framântat de tot mai crude crize identitare. Problema este că în anii 50 lumea era conștientă de asemenea riscuri și teama era reala – ceea ce a facut ca, la început, Uniunea Europeana să fie o „Uniune a fricii“, înainte de a deveni o „Uniune de valori“ și o „Uniune a prosperității“ – în timp ce astăzi amenințările sunt subevaluate, iar teama de ele este fie virtuală, fie paralizantă, și nu dinamizantă.

Comparația precedentă are menirea de a indica faptul că dacă amenințărilor de la finele celui de al doilea război mondial li s-a raspuns printr-o soluție radicală și vizionară, o abordare similară trebuie căutată, pentru identitate de rațiune, și acum; că dacă atunci angajamentele economice au fost doar instrumentele pentru materializarea unei decizii politice, și procesului european de astăzi trebuie să i se recunoască în primul rând caracterul politic, urmând a fi scos, astfel, de sub controlul birocratic.

Pornind de aici pot fi schițate căile pentru ca Europa să raspundă pozitiv sfidărilor aparent contradictorii pe care le are de înfruntat și să câștige pariurile pe care le-a pus cu sine și cu istoria, evitând totodată, pericolele care o pândesc la cumpăna de secole și milenii. Într-un atare context, primul enunț ar îndemna către așezarea în concepția noastră a „eurocentrismului“ mai presus de „uniocentrism“. Cu alte cuvinte, dacă dorim ca Europa să fie unul dintre centrele globalismului multipolar, trebuie evitată obsesia uniocentristă, adică trebuie să înlăturam ideea că UE este o putere esentială care singură ar avea chemarea să proiecteze viitorul continentului în funcție de experiențele și interesele sale. Exista europeni și Europa, experiențe, interese și valori europene și în afara UE.

Enunțul următor ar fi acela că noua ordine europeană nu înseamnă o UE reformată, ci un alt concept asupra organizării Europei ca uniune de valori, uniune de mijloace și resurse și uniune de decizie politică.

De aici decurg alte două enunțuri. Unul atestă că Europa are nevoie de instituții și structuri politice mai puternice decât cele de care dispune în prezent UE. Ele sunt necesare întrucât avem nevoie să tinem sub control conflictele identitare și flexiunile migratoare din Europa de Est și Sud-Est; să mărim capacitatea europenilor de a concura cu alții și să întărim voința lor de a se asocia între ei; să păstram întreaga Europă unită și în siguranță; să asigurăm rolul de actor global de prim rang al Europei în sec. al XXI-lea. Aceasta implică însă transfer de suveranitate către suprastructurile europene. Spre a contrabalansa riscurile decurgând dintr-un asemenea transfer este obligatoriu ca instituțiile nou create să functioneze în conditii de transparență, legitimitate democratică, responsabilitate și acceptabilitate populară. În concluzie avem nevoie de o Constituție europeană, de o Cartă europeană a drepturilor politice, economice, sociale și culturale și de o Federație paneuropeană organizată în conformitate cu ele și pe deplin responsabilă față de statele federale. Aparent paradoxal, de o asemenea soluție sunt interesate în primul rând statele europene mai mici, întrucât astfel ele ar acționa în conformitate cu reguli de joc certe, garantând un echilibru al drepturilor, obligațiilor și șanselor, și ar scăpa de actuala falsă egalitate care, în fapt, înlocuieste forța dreptului cu dreptul forței (economice, politice etc.).

Este cert că un asemenea proces nu are de ce să fie ținut în loc de tot felul de criterii de performanță economică, întrucât el are caracter și importanță politică. De asemenea, el trebuie pregătit prin efortul necesar evoluției de la statul natiune – prea mic pentru a rezolva problemele mari, prea mare pentru a rezolva problemele mici și prea orgolios pentru a rezolva problemele identitare – catre statul civic multicultural pe de o parte și către integrarea regională și subregională pe de altă parte.

Stafia euroscepticismului care bântuie astăzi Europa se referă la existenta Uniune Europeană, iar nu la viitorul Europei în cadrul unei noi ordini. Despre cel din urmă este, încă, nevoie să definim o mare viziune. O viziune pe măsura celei cu curaj adoptate cu o jumatate de secol în urma de părinții fondatori ai Europei postbelice, Robert Schuman, Jean Monnet, Konrad Adenauer, Alcide de Gaspari s.a. Viziunea unei Europe unite, democratice, puternice, sociale, drepte, prospere, pașnice, stabile, respectate și cu influență în lume, o Europă a cetățenilor liberi, a culturilor naționale, a cooperării regionale și a unei înalte, moderne civilizații federale.

Amânarea integrării ar costa scump România

Amânarea integrării ar costa Romania 1,6 miliarde de euro. Pierderile minime pe care România le-ar suporta în situația amânării aderării se ridică la 1,6 miliarde de euro, afirmă cotidianul Southeast European Times. La acestea se adaugă și dezavantaje de natură politică.

Introducerea clauzei de salvgardare în cazul Romaniei și, implicit, amânarea momentului aderării cu un an, va costa țara noastră 1,6 miliarde de euro, a declarat secretarul de stat Leonard Orban, în cadrul seminarului "Implicațiile Tratatului de Aderare – o perspectivă a mediului de afaceri", organizat de Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București (CCIRB), prin Direcția de Integrare Europeană, pe 19 mai 2005. Valoarea reprezintă numai fluxul monetar intern, costurile reale fiind mult mai mari. "Mai importante sunt însă sumele indirecte, care survin din marginalizarea noastră dintr-un sistem, precum și costurile politice", a mai spus oficialul. Domeniile vulnerabile care ar putea conduce la punerea în aplicare a clauzei de salvgardare sunt justiția, afacerile interne, concurența. De asemenea, situația economică din România nu trebuie să se agraveze.

Probleme cu ratificarea

Potrivit lui Orban, una dintre marile provocări ale guvernului în această perioadă se referă la ratificarea Tratatului de aderare. Aceasta mai ales în condițiile în care există voci din statele membre împotriva aderării țării noastre în 2007. "UE este în momentul de față mai decisă să se orienteze spre adâncimea ei decât spre extindere", a explicat Orban, apreciind că singurul contraargument pe care Romania îl poate oferi statelor UE se referă la realizările pe care le vom face.

Orban consideră că va fi foarte greu să cheltuim cei 2,5 miliarde de euro pe care îi vom primi în perioada 2007-2009. Totodată, Vasile Pușcaș, secretar al Comisiei Parlamentului pentru Integrarea Europeană, susține că ratificarea Tratatului de aderare ridică probleme, mai ales în condițiile în care "avem rămâneri în urmă" în ceea ce privește structura de coordonare a procesului de aderare, care, după semnarea tratatului, trebuie să fie alta. Pușcaș a ridicat, de asemenea, problema politicilor economice care, potrivit acestuia, nu există.

Concluzii

România a finalizat, din punct de vedere tehnic, negocierile de aderare la Uniunea Europeanã, prin închiderea ultimelor douã capitole: Concurență și Justiție și afaceri interne. Închiderea celor două capitole a avut loc cu prilejul conferinței de aderare România-UE care a avut loc la Bruxelles, în seara zilei de 8 decembrie 2004. Delegația română a fost condusă de dl. Vasile Pușcaș, Ministru Delegat, Negociator Șef cu UE.

Atât la capitolul Concurență, cât și la Justiție și afaceri interne, Comisia Europeană poate recomanda Consiliului UE amânarea datei aderării României cu un an, până în ianuarie 2008, dacă există dovada clară a unui risc serios că România nu îndeplinește cerințele de aderare până la 1 ianuarie 2007, în anumite domenii importante. Statele membre pot, cu majoritate calificată (majoritatea statelor din Consiliu, cu 72,27% din voturi, reprezentând cel putin 62% din populația Uniunii) aprobă recomandarea.

Activarea acestei clauze ar putea fi determinată de disfunctionalități în următoarele domenii:

La Justiție si Afaceri Interne:

securizarea frontierelor

continuarea reformei sistemului judiciar

combaterea corupției

cooperarea polițienească

combaterea criminalității organizate

La Concurență:

Controlul efectiv de catre Consiliul Concurenței a oricărui potențial ajutor de stat

Întărirea aplicării legislației (enforcement record) atât în domeniul anti-trust cât și al ajutorului de stat

Transmiterea la Comisie până la mijlocul lunii decembrie a Strategiei de restructurare a sectorului siderurgic și a Planurilor de viabilitate revizuite în concordanță cu cerințele Protocolului 2 al Acordului European;

Întărirea capacității administrative a Consiliului Concurenței (resurse financiare și umane)

Problema Constituției Europene

Românii s-au trezit, fără voia lor, actori cu rol secundar într-o piesă jucată la mii de kilometri distanță. Lupta pentru adoptarea Constituției Europene, care se anunță ca o dispută de idei și principii, a coborât la nivelul străzii și a ajuns să ne implice direct.

Oficialii de la Bruxelles și din capitalele europene încearcă să nu se arate descurajați. Însă e clar pentru toată lumea că votul francezilor și al olandezilor le-a dat dureri de cap.

După ani de zile în care nimeni nu i-a întrebat cum văd viitorul, cetățenii a două dintre cele mai entuziaste state membre au decis că e momentul să apese puțin pe frânele trenului cu 25 de vagoane al Uniunii Europene.

A fost, evident și un vot anti-guvernamental, însă nemulțumirile legate de șomaj, imigrația scăpată de sub control, creșterea economică modestă ori planificatele reduceri de drepturi pentru angajați au o legătură directă și cu politicile europene.

Mai rău, o bună parte a alegătorilor au pus semnul egal între Constituție și extinderea UE și au vrut, astfel, să spună nu țărilor care așteaptă la ușa Uniunii.

Reacția cea mai dură a fost legată de posibila aderare a Turciei, însă și integrarea noastră și a bulgarilor are o parte din "vină". România este văzută de mulți ca un nou izvor de probleme într-o Uniune și așa pusă sub semnul întrebării. Astfel încât data de 1 ianuarie 2007 ca început al statutului nostru de membru în clubul european e din ce în ce mai improbabilă.

Asta în ciuda declarațiilor încurajatoare ale unor înalți oficiali de la Bruxelles. Olli Rehn, comisarul european pentru extindere, a cerut statelor UE să respecte tratatele de aderare semnate cu România și Bulgaria și să înceapă negocierile de aderare cu Turcia. "Provin dintr-o cultură unde cuvântul dat și înțelegerile sunt respectate", a declarat el.

Alții sunt chiar și mai optimiști și cred că nu există nici un risc pentru România, după rezultatele refendumurilor din Olanda și Franța. "Votul împotriva Constituției nu este relevant pentru aderarea României. Anul 2007, ca dată pentru integrare rămâne valabil. Românii nu au de ce să se teamă. Sunt convinsă că nu va exista nici o amânare", spune baroneasa Emma Nicholson, fost raportor al Parlamentului European pentru România și fin observator al politicii de la Bruxelles. Baroneasa nu are cuvinte de laudă la adresa tratatului constituțional: "Îi felicit pe francezi și olandezi pentru că au votat împotriva creerii unor structuri nedemocratice."

Impedimentele recente din calea aderării ne pot izola de UE

Votul anti-Constituție de pe urma referendumurilor a transformat o formalitate într-un pericol pentru România.

Rezultatele negative din Franța și Olanda nu sunt decât vârful aisbergului. Opțiunile contra Constituției Europene au câștigat rapid adepți, mai ales în vestul și nordul continentului, iar pretextul pentru amânarea integrării României pare să fi fost deja găsit.

Puțini credeau, în urmă cu doar câteva luni, că textul Constituției Europene, văzut ca un pas înainte pe calea spre o Uniune mai puternică, mai unită și mai întinsă, ar putea fi, în realitate, chiar motivul unei dezbinări profunde a continentului. Însă lucruri aparent mărunte în contextul larg al UE sau chestiuni de importanță locală, mergând de la opoziția francezilor față de reformele de pe piața muncii până la teama ca imigranții din noile membre vor amplifica lipsa de slujbe ori de la contribuțiile disproporționate la bugetul Bruxelles-ului până la drepturile animalelor din Est, au contat mai mult decât ar fi crezut conducătorii.

Surpriza a fost cu atât mai mare cu cât cele două țări sunt membri fondatori ai Uniunii și făceau parte din grupul euro-entuziastilor. Din păcate pentru Bruxelles, lucrurile par a nu se opri aici.

Deja există semnale că în Anglia și Danemarca – celebre pentru euro-scepticismul lor – referendumurile ar putea avea rezultate asemănătoare, în timp ce consultarea populară din Luxemburg, pare a fi pe muchie de cuțit. Probleme ar putea apărea chiar și la votul polonezilor, iar viitoarea președinție engleză a Comisiei Europene pare a avea mici șanse să întoarcă situația în favoarea taberei pro-Constitutie.

În acest moment, liderii europeni studiază trei variante de ieșire din impas. În primul rând, în special Bruxelles-ul îndeamnă țările membre să continue procesul de ratificare, în speranța că, totuși, Constituția va trece. José Manuel Durrao Barosso, președintele Comisiei Europene, a cerut continuarea calendarului de adoptare a tratatului constituțional. Pe de altă parte, analiștii întrevăd o situație de compromis. Aceștia cred că e posibilă semnarea unui tratat inter-guvernamental care să păstreze mecanismele apte să facă o Europă cu 27 de membri să funcționeze normal, dar să elimine prevederile controversate din textul Constituției. Al treilea scenariu presupune renunțarea în totalitate la proiectul unei constituții a UE. Asta ar însemna că Europa să funcționeze după actualele tratate și regulamente, ceea ce ar putea să afecteze, pe termen lung, eficacitatea, competitivitatea și însuși rostul unei structuri supra-statal

"Putem spune clar că cea de a cincea extindere a Uniunii Europene nu ar trebui să fie afectată de aceste rezultate", a afirmat șeful Delegației Comisiei Europene în România, Jonathan Scheele, în timp ce Françoise Le Bail, purtătorul de cuvânt al Comisiei Europene, a subliniat că "ratificarea Constituției și extinderea Uniunii Europene sunt două proceduri diferite".

De cealaltă parte, vocile scepticilor se fac din ce în ce mai des auzite. Chiar și în țările proaspăt intrate în Uniune au început să apară probleme. "Partidul nostru nu va permite ratificarea inutilă a unui document lipsit de validitate. De aceea, cerem guvernului să oprească toate procedurile de ratificare", a declarat Mirek Topolanek, liderul Partidului Civic Democrat (ODS), cea mai mare formațiune a opoziției cehe.

Dacă unii s-au declarat deja învinși, alții caută soluții pentru evitarea eșecului total al Constituției, care ar surveni în cazul în care mai mult de cinci state ar respinge ratificarea tratatului.

Unele partide locale au sugerat anularea referendumurilor programate în Danemarca ori Polonia, în timp ce cancelarul austriac, Wolfgang Schussel, a propus organizarea unui referendum pe tema Constituției la nivel european.

La nivelul autorităților române se înregistrează, cel puțin declarativ, o atitudine relativ optimistă în ceea ce privește viitorul. "În mod categoric, eșecul referendumului francez și cel al referendumului olandez nu influențează data aderării României", a spus președintele Traian Băsescu.

"Cred că România va fi analizată și judecată pe baza capacității de a-și respecta angajamentele, în pofida momentului politic delicat determinat de aceste rezultate", a declarat premierul Călin Popescu Tariceanu.

Cu toate acestea, viitorul nu sună prea bine. Chiar dacă oficialii se înghesuie să ne convingă că nu trebuie decât să ne vedem de treabă pentru a adera la 1 ianuarie 2007, surse din mediul diplomatic spun că data e aproape compromisă.

Mai ales că, dacă nu se vor folosi de o eventuală respingere a Constituției, adversarii integrării noastre au șanse să poată folosi cu succes, în această toamnă, un raport de țară nu tocmai măgulitor.

Piatra de Încercare: ajutoarele de stat

• În curând România și Bulgaria vor primi de la Comisia Europeană scrisori de avertizare pentru șapte și respectiv cinci domenii cu probleme. Oficialii români declară că "este o practică de rutină" și celelalte țări primind asemenea scrisori pe când erau candidate la integrare.

• Criticile asupra celor șapte domenii care vor face obiectul scrisorii de avertizare pot fi un reper pentru raportul Comisiei Europene din toamnă. Acesta va decide dacă este nevoie sau nu de activarea clauzei de salvgardare în vederea amânării aderării.

• Potrivit specialiștilor, pe lângă lupta împotriva corupției, domeniul ajutoarelor de stat reprezintă adevărata piatră de încercare. "Avem dificultăți reale în a convinge Bruxelles-ul ca suma ajutoarelor acordate Sidex se încadrează în limitele stabilite", spune prof. Univ. Gheorghe Oprescu, membru al Centrului Român pentru Politici Economice.

Bibliografie

Simion Mehedinți, “Antropogeografia și întemeietorul ei, Friedrich Ratzel”, Editura Socecu, București, 1904

Simion Mehedinți, „Legăturile noastre cu Dunărea și Marea”, Institutul de Arte Grafice Marvan, București, 1938

Ion Conea, “Geopolitica. O știință nouă”, extras din Numărul 9-10, anul III, Sept/Oct 1937, Institutul Social Român, București, 1938.

Ion Conea, A. Golopenția și M. Popa-Vereș, “Geopolitica”, Editura “Ramuri”, Craiova, 1940.

Ilie Seftiuc, “România și problema strâmtorilor”, Editura Științifică, București, 1974

Ilie Seftiuc și Iulian Cârtână, “Dunărea în istoria poporului român”, Editura Științifică, Editura Științifică, București, 1972

Aymeric Chauprade și Francois Tual, „Dicționar de geopolitică: state, concepte, autori”; note și postfață: Șerban Dragominescu, București, Editura Top Form, 2003

Sergiu Tamaș, “Geopolitica: o abordare prospectivă”, Editura Noua Alternativă, București, 1995

Ionel Nicu Sava, “Geopolitica. Teorii și paradigme clasice. Școala geopolitică Germană”, București 1997

Voicu Bodocan, “Geografie politică”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 1997

Teodor Simion, “Geopolitica în pragul mileniului III”, Editura “Roza vânturilor”, București, 1998

Bernard Guetta, “Geopolitica: rațiune de stat”, Editura Aion, Oradea, 2000

Vasile Simileanu, “România: tensiuni geopolitice”, Editura Top Form, București, 2003

Silviu Costache, “Geografie politică: o nouă abordare”, Editura Universității din București, 2004

Oleg Serebrian, “Va exploda estul ? Geopolitica spațiului pontic”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1998

Pascal Fontaine, “Construcția europeană de la 1945 până în zilele noastre”, Institutul European, Iași, 1998

Pascal Boniface, “Relațiile Est-Vest 1945-1991”, Institutul European, Iași, 1999

Adrian Severin în dialog cu Gabriel Andreescu, “Locul unde se construiește Europa”, Editura Polirom, Iași, 2000

Adrian Severin și Gabriel Andreescu, “Un concept românesc privind viitorul Uniunii Europene”, Editura Polirom, Iași, 2001

Oana Mocanu, Alina Voicu, (coord. Nicolae Idu), “Analiză comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală și de Est”, Institutul European din România, București, 2001

Iulia Zamfirescu, (coord.) Nicolae Idu, “Costuri și beneficii ale aderării la Uniunea Europeană pentru țările candidate din Europa Centrală și de Est”, Institutul European din România, București, 2001

Revista The Parliament Magazine, , articolul “Euroscepticism”, ediția 185, 21 iunie 2004

Ion Zara “Quo vadis Europa : proiectul european”, Editura Ex Ponto, Constanța, 2002

Valentin Constantin (coord.), “Documente de bază ale comunității și Uniunii Europene” ed. îngrijită și pref. de Valentin Constantin, Editura Polirom, Iași, 2002

Călin-Radu Ancuța și Zsuzsa Bereschi, “Politica externă, de securitate și de apărare a Uniunii Europene”, Institutul Român de Studii Internaționale, București, 2003

Ioan Scurtu, “Structuri Politice în Europa Centrală și de Est”, Editura Fundației Culturale Române, București, 2003

Petre Prisecaru și Nicolae Idu, “Reforma constutuțională și instituțională a Uniunii Europene”, Editura Economică, București, 2003

Dumitru Miron, “Economia Uniunii Europene”, Editura Luceafărul, București, 2004

Aristide Cociuban, “Racordarea economiei României la piața unică europeană”, Editura Apimondia, București, 2004