Romania In Sistemul Tratatelor de Prietenie Si Asistenta Mutuala Dominat de Urss

Romania in sistemul tratatelor de prietenie si asistenta mutuala dominat de URSS

CUPRINS

Introducere

Capitolul I.

România în cadrul tratatului de la Varșovia între 1955-1970

Retragerea trupelor sovietice din România – 1958

Poziția României față de încălcarea principiilor stabilite în Tratatul de la Varșovia în anii 50 și 60

Poziția României față de invazia din Cehoslovacia – 1968

Capitolul II

România în cadrul tratatului de la Varșovia între 1970-1991

2.1 Poziția României în anii ’70 și ’80 față de propunerile

din cadrul Tratatului de la Varșovia

2.2 Aplicații comune ale Forțelor Armate Unice cu participarea

României

2.3 Desființarea Tratatului de la Varșovia

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Tratatul de la Varșovia a fost alianța politico – militară a statelor socialiste din Europa, aliate ale Uniunii Sovietice și aflate în sfera ei de influență. Țările membre au folosit uriașul ei potențial militar și au căutat să se apere în comun, în condițiile existenței pe continent a unui bloc militar rival. Totodată, Tratatul sau Pactul de la Varșovia a fost o structură specifică pentru perioada istorică postbelică, numită a războiului rece, a lumii bipolare, concretizate în plan militar în Europa, prin apariția și existenta celor două alianțe rivale: NATO și Tratatul de la Varșovia, conduse de cele două superputeri globale: S.U.A. și U.R.S.S. Acestea promovau două modele antagonice de organizare economică și social –politică a societății contemporane: capitalist și socialist.

Competiția pentru supremație în plan militar, mai ales în condițiile apariției armamentului nuclear, a determinat o cursă a înarmărilor nemaiîntâlnită în istoria umanității, cu o risipă unică, de resurse materiale, financiare și de inteligență umană fără precedent. Conflictul s-a finalizat prin colapsul uneia din părți, U.R.S.S. dispărând de pe harta politică a lumii, dezintegrându-se în mai multe republici componente – locul și rolul de moștenitoare a Uniunii Sovietice revenindu-i Federației Ruse.

La rândul ei, alianța politico-militară numită Tratatul de la Varșovia și-a încetat activitatea după 36 de ani de existență. NATO a reușit să includă în structurile sale, în două etape, pe foștii membri ai Tratatului, cu excepția Federației Ruse.

În toată perioada celor 36 de ani de existență (anii 1955-1991), în condițiile existenței „cortinei de fier” care a divizat continentul, a războiului ideologic, a unor perioade de destindere și tensionare a relațiilor dintre cele două pacte, pe continentul european a fost pace și stabilitate.

România a fost membru fondator al Alianței având însă, după 1964, o poziție distinctă în cadrul Tratatului, refuzând constant integrarea deplină în structurile sale.

În relațiile din interiorul Tratatului au existat și momente tensionate, provocate de dorința unor membri de a reforma sistemul ori chiar de a-l părăsi. Este vorba de cele trei momente de criză din istoria Tratatului, și anume revoluția din Ungaria (1956), intervenția „celor cinci” în Cehoslovacia (1968) și criza din Polonia (1980 -1981).

În lucrare am descris poziția României și am reliefat influențele negative sau pozitive ale acesteia asupra statului român.

Oricine studiază serios istoria continentului sau a statelor socialiste din Europa, nu poate face abstracție de existența și acțiunile legate de această alianță politico – militară, cu atât mai mult, în cazul României, care a avut o poziție distinctă. De aceea, am considerat că o incursiune în istoria Tratatului de la Varșovia, scoțând în evidență poziția specială a României, reprezintă o necesitate. Pe tot parcursul existenței Pactului nu se puteau face asemenea studii, activitatea Tratatului fiind un subiect cvasi-tabu pentru lumea științifică, iar accesul la documente era descurajat de restricțiile formidabile ale secretului militar. Ceea ce s-a scris până în 1990, de-o parte și de alta a „cortinei de fier”, a purtat amprenta războiului ideologic între cele doua „lagăre”: capitalist și socialist. Cred că a sosit momentul, după ce Tratatul de la Varșovia și-a încetat activitatea, ca ceea ce s-a realizat sub egida sa, bine sau rău, să treacă în grija istoricilor, care să întreprindă studii temeinice asupra acestei perioade a istoriei recente.

Realizările istoriografice pe această temă, în fostele state membre ale Alianței, nu sunt prea bogate. În primul deceniu de după înființarea sa au fost editate doar documente și cuvântări oficiale, comentarii propagandistice etc. Totodată, au mai apărut câteva lucrări, mai cu seamă la momente aniversare. Se pot cita în acest sens cele două volume de documente oficiale tipărite la București (editura Politică, 1975 și, respectiv, 1980), cu ocazia aniversării a douăzeci și respectiv, douăzeci și cinci de ani de la înființarea Tratatului.

După 1989, mai precis după autodizolvarea Tratatului de la Varșovia (1991), subiectul nu prea a mai fost în atenția specialiștilor. Cel mai adesea, acest tip de atenție a fost polarizată asupra organizației militare rivale care a supraviețuit, N.A.T.O.

De asemenea, după 1990 au apărut mai multe volume cu caracter memorialistic ale unor membrii din conducerea PCR și armatei, în care sunt prezente informații importante pentru subiectul lucrării.

Documentele legate de participarea României aflate în arhive, au devenit accesibile abia după 1992 și doar până în 1974. Acestea mi-au fost de foarte mare folos, în special în ceea ce privește disputele privind realizarea structurilor de conducere si comandă de la Moscova.

Structura lucrării a trebuit să țină seama de nivelul cercetărilor. În fata acestei situații am realizat o organizare a materialului găsit, după o structură pe care am considerat-o logică, reieșită din etapele istoriei de 36 de ani a Pactului.

Studiul documentelor legate de redactarea Statutelor, atât pentru perioada de pace, cât și în caz de război, este deosebit de importantă pentru istoria României deoarece țara noastră a fost singura care a acționat contra proiectelor sovietice de integrare a statelor membre, după modelul N.A.T.O. (model căruia i s-a opus Franța).

Am arătat poziția distinctă a României, subliniind că ea a avut o atitudine unică printre membrii Pactului. Am citat în acest sens faptul că România a fost singura țară membră care s-a opus extinderii ariei de cuprindere a Tratatului prin includerea Mongoliei și faptul că din cauza atitudinii de opoziție a țării noastre, au trebuit să treacă două decenii (din 1956 până în 1976) până la constituirea Comisiei de politică externă a acestei organizații. Am scos în evidență faptul că România a fost singurul membru al Pactului de la Varșovia care n-a avut trupe sovietice pe teritoriul național începând cu anul 1958. După 1969, ea a refuzat sistematic să participe la manevre cu trupe pe teritoriul altor state (inclusiv pe teritoriul său național). De asemenea, după 1968, România și-a creat propria industrie de apărare, pregătindu-se după regulamente proprii și refuzând prezența inspectorilor de la Moscova. În plus, România a avut doctrina sa națională, iar cea comună (a Tratatul de la Varșovia) a fost adoptată abia în ultimii săi ani de existență. Pentru partea finală a istoriei Tratatului, am luat în considerație influența pe care au avut-o reformele lui Gorbaciov și unificarea Germaniei, cât si evenimentele revoluționare din 1989 din această parte a Europei. Desigur că locul și rolul României în cadrul Tratatului de la Varșovia continuă să fie un subiect deschis, evidențiat și la Simpozionul Internațional cu tema „România și Tratatul de la Varșovia” (București 3-6 octombrie 2002). Am optat, după analiza documentelor și mărturiilor la care am avut acces, că România n-a fost nici aliat rebel, nici un stat ce a făcut jocurile altcuiva, ci a fost o voce aparte între membrii Tratatului.

Nicolae Ceaușescu era convins că nu poate părăsi tratatul, iar „dizidența” României s-a înscris în limitele tolerate de liderii URSS.

În acest fel, România a jucat în cadrul Tratatului de la Varșovia, într-un fel sau altul, rolul Franței în cadrul NATO.

1. România în cadrul tratatului de la Varșovia între 1955-1970

Retragerea trupelor sovietice din România – 1958

Organizația Tratatului de la Varșovia a fost un produs al Războiului rece, al divizării continentului european și a lumii în două tabere sau lagăre, având centrele de comandă la Washington și Moscova. Oficial, Kremlinul a dat ca rațiune a creării noii alianțe, la 14 mai 1955, intrarea în vigoare a acordurilor de la Paris privind înființarea armatei vest-germane (Bundeswehr), în urma accederii în NATO a R.F. Germania.

Ca urmare, Uniunea Sovietică a dezavuat, la 7 mai 1955, tratatele încheiate cu Marea Britanie, la 26 mai 1942, și cu Franța, la 10 decembrie 1944, și a convocat la Varșovia, la 11 mai 1955, pe prim-miniștrii, miniștrii de Externe și ai Apărării din URSS, Ungaria, Polonia, Bulgaria, Albania, Cehoslovacia, România și Republica Democrată Germană, punând, la 14 mai 1955, bazele Tratatului de la Varșovia, care s-a dovedit a fi un instrument militar la îndemâna Kremlinului în confruntarea cu Statele Unite ale Americii și țările occidentale, dar și de ținere sub control a „aliaților”, care încercau să se emancipeze de sub tutela sovietică.

Preambulul Tratatului de prietenie, colaborare și asistență mutuală, semnat la 14 mai 1955, reliefa dorința părților semnatare de „a crea un sistem de securitate colectivă în Europa, bazat pe participarea tuturor statelor europene, indiferent de orânduirea lor socială de stat” și lasă să se înțeleagă faptul că principalul motiv pentru care statele respective au decis să constituie alianța militară respectivă era reprezentat de „situația creată în Europa în urma ratificării acordurilor de la Paris”, care prevedeau „constituirea unei noi grupări militare sub forma Uniunii Europene Occidentale cu participarea Germaniei Occidentale în curs de remilitarizare și includerea ei în blocul nord-atlantic, ceea ce agravează primejdia unui nou război și creează o amenințare pentru securitatea națională a statelor iubitoare de pace”.

Țările contractante se obligau ca „în conformitate cu Carta Organizației Națiunilor Unite, să se abțină, în relațiile lor internaționale, de la amenințarea cu forța sau de la folosirea ei și să rezolve litigiile lor internaționale prin mijloace pașnice, în așa fel încât să nu pericliteze pacea și securitatea internațională” și declarau că erau gata „să participe în spiritul unei colaborări sincere la toate acțiunile având drept scop asigurarea păcii și securității internaționale”, să depună eforturi pentru ca „ în înțelegere cu alte state care doresc să colaboreze în această direcție, să se ia măsuri eficiente în vederea reducerii generale a armamentelor și a interzicerii armelor atomice, cu hidrogen și a celorlalte tipuri de arme de exterminare în masă”. Documentul de constituire mai conținea prevederi referitoare la natura relațiilor dintre statele participante, prevăzând la art. 3 obligația de a se „consulta neîntârziat, în interesul asigurării apărării comune și a menținerii păcii și securității”, ori de câte ori „se va ivi primejdia unui atac înarmat împotriva unuia sau mai multor state participante la Tratat”. Art. 5 și 6 stabileau organele de conducere ale organizației militare care urmau a fi constituite, principiile de acțiune și alte domenii specifice, iar art. 7 obliga părțile contractante „să nu ia parte la nici un fel de coaliții sau alianțe și să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicție cu scopurile prezentului Tratat. Părțile contractante declară că obligațiile lor decurgând din tratatele internaționale în vigoare nu sunt în contradicție cu prevederile prezentului Tratat”.

După ratificarea docude câte ori „se va ivi primejdia unui atac înarmat împotriva unuia sau mai multor state participante la Tratat”. Art. 5 și 6 stabileau organele de conducere ale organizației militare care urmau a fi constituite, principiile de acțiune și alte domenii specifice, iar art. 7 obliga părțile contractante „să nu ia parte la nici un fel de coaliții sau alianțe și să nu încheie nici un fel de acorduri ale căror scopuri ar fi în contradicție cu scopurile prezentului Tratat. Părțile contractante declară că obligațiile lor decurgând din tratatele internaționale în vigoare nu sunt în contradicție cu prevederile prezentului Tratat”.

După ratificarea documentului de către statele participante, Tratatul a intrat în vigoare la 4 iunie 1955, cu o valabilitate de 20 de ani, cu prelungire automată pe încă 10 ani pentru statul sau statele, care, cu un an înaintea expirării termenului, nu prezentau guvernului Poloniei, o declarație de denunțare a sa.

Succesorul lui I. V. Stalin la conducerea U.R.S.S., Nikita Hrușciov a lansat sloganul "întrecerii pașnice" între socialism și capitalism, a coexistenței celor două sisteme. Pe aceeași linie, cooperarea între statul sovietic și țările din lagărul socialist se axa pe consultarea reciprocă, schimbul de experiență, a ajutorului reciproc etc.

Politica noului lider de la Kremlin, a dus la semnarea pe 15 mai 1955 la Viena, de către ambasadorii S.U.A., U.R.S.S., Marii Britanii și Franței a Tratatului cu Austria. Prin acest tratat se punea capăt ocupației militare cvadripartite, Austria devenind stat liber, independent și neutru.

Odată cu semnarea Tratatului cu Austria pe 15 mai 1955, la o zi după semnarea Tratatului de la Varșovia, staționarea trupelor sovietice pe teritoriul românesc își pierdeau baza legală stabilită prin Tratatul de Pace. În condițiile în care Stalin decedase, iar înlocuitorul său propunea o politică de destindere, liderii României au decis consultarea lui Hrușciov în ceea ce privește retragerea trupelor sovietice din România. Biroul Politic al C.C. al P.M.R. a decis în august 1955, ca Gheorghe Gheorghiu-Dej să facă această propunere, însă acesta l-a delegat pe Emil Bodnăraș. Problema retragerii trupelor sovietice a fost ridicată cu prilejul vizitei lui Hrușciov în România, în zilele de 21-26 august 1955, la București, la reședința lui Dej, de către Bodnăraș, un "bun prieten al Uniunii Sovietice, un vechi bolșevic" cum îl caracteriza Hrușciov. S-a menționat Tratatul cu Austria dar și faptul că România avea granița doar cu state socialiste și cu Marea Neagră. Reacția lui Hrușciov a fost că i-a acuzat pe români de naționalism și antisovietism, declarând: "Până acum va fost bine sub aripa Uniunii Sovietice și acum îi dați cu piciorul", Hrușciov părăsind supărat România, iar relațiile româno-sovietice răcindu-se.

În noiembrie 1955, cu prilejul aniversării Marii Revoluții Socialiste din Octombrie, N.S Hrușciov a invitat la Moscova o delegație română de partid și de stat, în frunte cu Gheorghiu-Dej. Pretextând că este bolnav, Dej nu dă curs invitației, delegația fiind condusă de Emil Bodnăraș. Potrivit unor relatări, după recepția de la Kremlin, acesta a avut o discuție cu Hrușiov, în timpul căreia primul secretar al C.C. al P.C.U.S. a spus : ”Tovarășe Bodnăraș, noi am hotărât să retragem trupele sovietice de pe teritoriul României. Aceasta nu ca urmare a faptului că voi ați ridicat problema, ci pentru că noi am ajuns la concluzia că este necesar să ne retragem”. Era o declarație confidențială, neurmată de vreo acțiune practică. Retragerea trupelor sovietice din România este legată de reluarea politicii U.R.S.S. de destindere cu Occidentul, care fusese blocată în 1956 de intervenția militară împotriva revoltei anticomuniste din Ungaria. În mod evident sovieticii încercau să-și refacă imaginea deteriorată de această intervenție.
În memoriile sale, Hrușciov afirma că în urma analizei situației expuse de partea română dar și de necesitatea reducerilor cheltuielilor din careul armatei s-a ajuns la aceasta concluzie. Revolta anticomunistă si antisovietică din Ungaria din 1956 a înghețat practic discuțiile privind retragerea trupelor sovietice, punându-se problema staționării trupelor în continuare și discutarea problemei cu ceilalți participanți la Tratatul de la Varșovia. Acest lucru s-a discutat la Moscova în cadrul convorbirilor româno-sovietice din decembrie 1956, menționându-se că staționarea se făcea în conformitate cu Tratatul de la Varșovia. Faptul că trupele sovietice staționau pe teritoriul României în conformitate cu prevederile Tratatului de la Varșovia era un fals, ele staționând pe teritoriul românesc începând din 1944, existând reglementări în această privință în Convenția de armistițiu din 12 septembrie 1944 și ale Tratatului de pace din 10 februarie 1947 și prin Convenția din 26 octombrie 1948, privind punerea la dispoziție a cazărmilor localurilor de serviciu, depozitelor, aerodromurilor, câmpurilor de instrucție și mijloacelor de transmisiuni etc.

Implicarea conducerii române de stat și partid în evenimentele din Ungaria de la sfârșitul lunii octombrie și începutul lunii noiembrie au dus la o modificare pozitivă a poziției României în raporturile cu URSS. Declarația româno-sovietică din 3 decembrie 1956 era un pas înapoi în privința retragerii trupelor sovietice și crea o nouă bază legală în staționarea acestora. În această declarație se menționează că datorită pericolului din vest, trupele sovietice vor continua să staționeze în România în conformitate cu Tratatul de la Varșovia. Acordul din 15 aprilie 1957, semnat între guvernele român și sovietic, care reglementa statutul juridic al trupelor sovietice staționate temporar în România, prevedea la Art.1 că trupele sovietice staționate temporar în România " nu afectează în nici un fel suveranitatea Statului român", că acestea "nu se amestecă în treburile interne ale Republicii Populare Române", fiind obligate "să respecte și să se conformeze prevederilor legilor românești". Urmau a fi stabilite, de comun acord, la nivel de guvern, efectivele și locurile de dislocare, deplasările, aplicațiile și manevrele trupelor sovietice aveau nevoie de consimțământul guvernului român, era constituită o comisie mixtă româno-sovietică, compusă din trei persoane pentru fiecare parte, pentru rezolvarea problemelor privind interpretarea sau aplicarea Acordului și convențiilor suplimentare.

La 17 aprilie 1958 Hrușciov îi adresează o scrisoare lui Dej, prin care îi transmitea că în contextul relaxării internaționale și având în vedere că România dispunea deja de "forțe înarmate de nădejde, capabile să dea o ripostă provocărilor imperialiștilor", Uniunea Sovietică considera că nu mai este necesară staționarea trupelor sovietice pe teritoriul României și se dorea de către CC al PCUS începerea discuțiilor "în timpul cel mai apropiat" pentru retragerea trupelor sovietice. Gheorghe Gheorghiu-Dej a făcut cunoscut acceptul României la 23 aprilie, iar în ziua următoare, pe 24 aprilie, Comitetul Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia a aprobat propunerea Uniunii Sovietice, în acord cu guvernul român, privind "retragerea de pe teritoriul Republicii Populare Române a trupelor sovietice care se aflau acolo în conformitate cu Tratatul de la Varșovia". Răspunsul lui Georghiu-Dej a venit la 23 aprilie, acesta fiind de acord cu propunerea renunțării staționării în continuare a trupelor sovietice în R.P.R.

În ziua de 24 mai 1958, cu prilejul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ al statelor membre ale Tratatului de la Varșovia, desfășurată la Moscova, s-a adoptat Declarația prin care se propunea realizarea unui pact de neagresiune între statele membre ale tratatului de la Varșovia și statele membre ale NATO. Cu același prilej, Comitetul Politic Consultativ a aprobat propunerea guvernului sovietic, pusă de acord cu guvernul de la București cu privire la retragerea de pe teritoriul României a Armatei Roșii. Pe această bază s-a semnat un Acord între Ministerul Forțelor Armate al Republicii Populare Române și Ministerul Apărării al Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, referitor la modalitatea retragerii trupelor sovietice din România în U.R.S.S. în perioada 15 iunie-

15 august 1958. Rămâneau însă în România o parte a muniției și a carburanților. Erau preluate aerodroamele folosite de către trupele sovietice, însă acestea erau puse la dispoziția Forțelor Armate unite în caz de necesitate. Articolul 8 preciza că Ministerul Forțelor Armate al R.P.R. va asigura transportul pe teritoriu R.P.R., transportul trupelor sovietice, a tehnicii de luptă a acesteia și a încărcăturilor ce se vor înapoia în URSS, în conformitate cu Convenția Temporară încheiată în 26 decembrie 1948.

La 11 iunie 1958 a fost elaborat un plan "privind activitățile și ceremoniile legate de plecarea trupelor sovietice din România". Majoritatea ofițerilor sovietici care au părăsit România au fost decorați de către statul român.

În vara anului 1958, trupele sovietice aflate în România din 1944 au fost retrase, în urma tratativelor dintre Gheorghiu -Dej și Nickita Hrușciov purtate prin intermediul ministrului apărării Emil Bodnăraș, care se bucura de o mare încredere la Moscova. Astfel au luat sfârșit cei 14 ani de ocupație militară directă a României de către Armata Roșie. A fost cea mai îndelungată prezență a unor trupe rusești pe teritoriul românesc, începând cu anul 1711. Concomitent au fost retrași din România consilierii militari sovietici, care fuseseră trimiși în 1948, fiind repartizați la toate structurile militare până la brigăzi, cu misiunea de a urmări îndeaproape evoluția armatei române și transformarea acesteia după modelul sovietic. Pentru a demonstra Moscovei că retragerea trupelor sovietice din România nu punea în pericol regimul socialist, și nici propria siguranță, liderii români înăspresc controlul asupra societății și declanșează un nou val de represiune. Se intensifică activitatea ideologică, ce culminează cu arestarea unor intelectuali nonconformiști (grupul filozofului Constantin Noica) și cu blamarea în adunări publice a unor personalități ale științei și culturii românești învinuite de “cosmopolitism” și de “mentalitate burgheză”. În decembrie 1958, numărul persoanelor condamnate “pentru activități contra securității statului” era de 10.125, iar în ianuarie 1960 ajunsese la 17.613. Decizia Moscovei de a-și retrage trupele și consilierii din România a fost prima de acest gen din cadrul imperiului „exterior” sovietic, fiind determinată în mod evident de încercarea Kremlinului de a-și reface imaginea extrem de șifonată după intervenția brutală din Ungaria. În afara intereselor propagandistice măsura a fost determinată și de interese economice, efectuarea de economii, și politice – câștigarea „bunăvoinței” unora din sateliți, între care și pe cea a românilor. Slăbirea încordării internaționale și sporirea forței de luptă a armatei sovietice, în pofida reducerilor de personal, în special în domeniul nuclear, precum și faptul că România nu avea graniță comună cu țările care făceau parte din Organizația Pactului Nord-Atlantic sau cu vreo țară capitalistă, au făcut ca prin această măsură sovieticii să nu riște practic nimic.

Poziția României față de încălcarea principiilor stabilite în Tratatul de la Varșovia în anii 50 și 60.

Poziția României în cadrul Tratatului, după retragerea trupelor sovietice din 1958, a fost una reținută, conturându-se deja linia neutră a Bucureștiului în disputa tot mai accentuată dintre China și Uniunea Sovietică. Românii au văzut cum relațiile dintre aceste două puteri se deteriorează: prima dată, în februarie 1960, la reuniunea Tratatului de la Varșovia, apoi într-o violentă confruntare, chiar la București, în timpul celui de-al III-lea Congres al P.M.R., din iunie. Cu toate acestea, liderii români nu puteau încă să opteze, legătura strânsă în care se aflaseră până atunci cu Moscova nu putea fi așa de ușor părăsită. Astfel, Gheorgiu-Dej a acordat toată susținerea atacurilor sovietice împotriva Albaniei și a criticat chiar și fracționismul chinez (unul din motivele pragmatice ale acestei susțineri fiind faptul că România urma să primească un ajutor economic substanțial pentru planul de șase ani, 1960-1965, din partea Kremlinului).

Ca urmare, România – deși membru fondator al Tratatului de la Varșovia – a avut, în primii cinci ani de existență ai acestuia, o poziție și o activitate rezervate. Sunt cunoscute cazurile în care sovieticii au acuzat România pentru faptul că avea cele mai mici cheltuieli militare dintre toate țările din regiune. Replica deosebit de calmă a conducerii de la București era că politica economică și procesul de industrializare rapidă, cerea o focalizare a tuturor resurselor în acest sector și că oricum România nu avea, practic, zonă de contact cu nici un stat capitalist, iar posibilitatea ca ea să fie invadată era exclusă.

Rezervată și prudentă, poziția românească în cadrul Tratatului de la Varșovia, în această perioadă, a reprezentat un exemplu de neimplicare, România nefiind însă un obstacol ci mai curând un element de frânare în calea intențiilor sovietice de integrare militară, intenții care în unele momente aduceau clar cu amestecul în problemele interne și diminuarea autonomiei politice.

Adoptarea deciziilor și modul de lucru în cadrul comandamentelor și organelor de conducere ale Tratatului de la Varșovia, relațiile partenerului mai mare – URSS – cu aliații mai mici, au dovedit că între principiile prevăzute în documentul de constituire și declarațiile de bună intenție a fost diferență mare.

Pe măsura accentuării politicii de destindere de sub tutela Moscovei, conducerea de partid, de stat și militară a României a început să ia tot mai deschis poziție față de modul în care organele de conducere ale Tratatului de la Varșovia tratau ministerele Apărării statelor participante la Tratat. Pentru conducerea de la București era clar că din nou, după episodul ungar din 1956 și cel cehoslovac din 1968, principiile puse la baza Tratatului de la Varșovia în 1955 nu erau respectate, că aplicarea în practică a acestora nu constituia o preocupare de bază a Comitetului Politic Consultativ, a Comandamentului Forțelor Armate Unite și a guvernului sovietic, care patrona practic conducerea Tratatului.

Invocând prevederile art. 3 și 4 din Tratat, care prevedeau consultarea statelor semnatare în ceea ce privește problemele internaționale importante care afectau interesele comune și măsurile ce trebuiau luate de comun acord pentru realizarea păcii și securității internaționale, românii apreciau încă din 1964-1965 că au existat situații grave pe plan internațional când problemele nu au fost analizate în cadrul Comitetului Politic Consultativ, iar măsurile au fost adoptate fără consultarea prealabilă a guvernelor statelor participante la Tratatul de la Varșovia, cu toate că problemele respective afectau în mod direct securitatea națională a acestora.

Din punctul de vedere al românilor, un alt caz de încălcare a suveranității naționale l-a reprezentat faptul că misiunile trupelor destinate fiecărui stat în compunerea Forțelor Armate Unite nu erau analizate înainte de întocmirea planului operativ, că nu se cunoșteau variantele de folosire a trupelor în caz de război și modul în care acestea ar fi fost conduse.

În timp, conducerea de la București a început să nu mai accepte situațiile din timpul aplicațiilor comune conduse de Comandamentul Forțelor Armate Unite, la care participaseră și comandamente și trupe române, cazurile din Ungaria 1962 și Bulgaria 1963, în care ministrul român al Forțelor Armate nu a fost consultat și nici nu a fost prezent, deși acestea se desfășuraseră în condițiile unei ipotetice perioade inițiale de război în care decizia de începere și ducerea acțiunilor de luptă trebuia luată de guvernul român și tradusă în pusă de Ministerul Forțelor Armate.

Concomitent, românii au apreciat că dreptul de conducere și control al pregătirii operativ-strategice și de luptă a armatelor statelor participante la Tratatul de la Varșovia, atribuit prin primul statut comandantului-șef, încălca principiile independenței și suveranității naționale și ducea la amestec direct în organizarea și conducerea armatelor naționale. Același lucru era determinat și de faptul că principala structură militară a Tratatului nu reprezenta un organ conducător de sine stătător al trupelor participante la Tratat, ci o Direcție a Statului Major General al armatei sovietice, fiind format numai din generali și ofițeri sovietici. Acest lucru subordona indirect și în timp de pace armatele naționale guvernului sovietic și făcea ca unele activități de cooperare, desfășurate conform planului Comandamentului Forțelor Armate Unite să se transforme în activități de control. Pe aceeași linie de integrare totală, în cadrul Comandamentului, miniștrii Apărării ai statelor participante la Tratat erau locțiitori ai comandantului-șef, care la rândul său era prim-locțiitor al ministrului Apărării URSS.

Românii au fost nemulțumiți și de modul defectuos de lucru al Comandamentului, de faptul că acesta nu informa la timp despre problemele care urmau a fi analizate și nu trimitea în timp util materialele supuse dezbaterii. De multe ori, convocările anuale de analiză a desfășurării pregătirii de luptă și operative a trupelor din compunerea Forțelor Armate Unite erau formale, directivele fiind semnate fără a se ține seama de propunerile făcute. Deseori, la începutul anilor 60, comandantul-șef a replicat că ordinul trebuia executat indiferent de dorințe.

Extrem de periculoasă a fost considerată de conducerea de la București și tendința de a se crea comandamente, neprevăzute în Statute, fără acordul guvernelor interesate. România nu a fost de acord nici cu prezența reprezentanților comandantului-șef în armatele statelor participante, apreciind că diferitele probleme ivite puteau fi rezolvate direct de către Marile State Majore ale armatelor fiecărei țări în colaborare cu Statul Major al Forțelor Armate Unite. Prezența lor în armata română a fost apreciată ca o lipsă de încredere în conducerea militară românească.

În mod cu totul surprinzător pentru conducerea de la Moscova, în noiembrie 1964, cu prilejul discutării proiectului concepției de întrebuințare a Forțelor Armate române, generalul Leontin Sălăjan, ministrul Forțelor Armate, și generalul Ion Tutoveanu, șeful Marelui Stat major, au pus problema constituirii unui comandament de Front românesc în caz de război, care să întrunească majoritatea forțelor armate române și care să acționeze pe o direcție de operații independentă, eliminându-se astfel situațiile de până atunci, în care trupele române erau prevăzute a acționa în compunerea mai multor fronturi și pe direcții separate.

Conform indicațiilor primite în țară, pentru prima dată în istoria relațiilor româno-sovietice din cadrul Tratatului de la Varșovia, generalul Ion Tutoveanu a semnalat mareșalului A.A. Greciko faptul că proiectul planului operativ prevedea concentrarea principalelor forțe ale armatei române pe teritoriul Bulgariei și trecerea trupelor sovietice pe teritoriul României fără ca între guvernele României și Uniunii Sovietice, pe de o parte, și între guvernele României și Bulgariei, pe de altă parte, să existe un acord sau convenție în acest sens prin care conducerea de partid și de stat a fiecărei țări să-și dea acordul, în prealabil, pentru tranzitarea teritoriului național de către trupe străine, chiar dacă acestea erau aliate.

Mareșalul A. A. Greciko a replicat că nici una din țările participante la Tratatul de la Varșovia nu a ridicat până atunci o asemenea problemă. Conștient că semnarea convențiilor interguvernamentale cu aliații din Tratat i-ar fi redus libertatea de decizie în cadrul Tratatului, guvernul sovietic a respins categoric acest lucru atât în 1964 cât și în perioada următoare. Convenția a fost una din problemele de divergență până la desființarea Tratatului de la Varșovia.

România a fost membru fondator al Alianței, având însa, după 1964, o poziție distinctă, chiar unică, în cadrul Tratatului, refuzând constant integrarea deplină în structurile sale. În relațiile din interiorul Tratatului au existat și momente tensionate provocate de dorința unor membri de a reforma sistemul ori chiar de a-l părăsi. A fost vorba de cele trei momente de criza din istoria Tratatului si anume: revoluția din Ungaria (1956), intervenția „celor cinci” în Cehoslovacia (1968) si criza din Polonia(1980 -1981).

La 10 ani de la constituirea Tratatului de la Varșovia, generalul Leontin Sălăjan a declarat deschis, în 1966, mareșalului A.A. Greciko, că România considera depășit statutul Tratatului din 1956, că se impunea modificarea lui și găsirea altor modalități de colaborare. În cadrul discuțiilor începute la 7 februarie 1966, în cadrul Consfătuirii șefilor Marilor State Majore, delegația română a avut puncte de vedere diferite, referitoare la rolul Comitetului Politic Consultativ și al comandantului-șef, la responsabilitățile acestora în caz de război.

În conformitate cu mandatul primit de la București, generalul Ion Gheorghe a propus ca viitorul statut și celelalte documente care urmau să reglementeze munca Comandamentului Forțelor Armate Unite să se întemeieze pe ideea că numai partidul și guvernul fiecărei țări erau răspunzătoare de conducerea, organizarea, înzestrarea și pregătirea tuturor forțelor sale, atât în timp de pace cât și în timp de război, că planurile, documentele, acțiunile și măsurile ce decurgeau din atribuțiile statutare puteai fi aplicate numai în urma aprobărilor de către guvernele țărilor participante la Tratat. De asemenea, a propus ca organele de conducere ale Forțelor Armate Unite să fie compuse din generali și ofițeri aparținând tuturor armatelor țărilor participante la Tratat, în funcțiile principale urmând să fie numiți, cu acordul tuturor guvernelor țărilor participante la Tratat, mareșali sau generali din fiecare țară pe o perioadă de 4-5 ani.

Stăruind asupra necesității perfecționării relațiilor interaliate în conformitate cu prevederile de bază ale Tratatului de la Varșovia, delegația armatei române, pornind de la reglementarea în vigoare a relațiilor pe linie militară între țările aliate constată „că ea trebuie perfecționată pentru a fi în concordanță cu litera și spiritul Tratatului”. În acest scop, se arată că „în primul rând se impune îmbunătățirea Statului de bază căruia este organizat și funcționează Comandamentul FAU”. După ce a înfățișat acest tablou generalul, șeful delegației armatei române a trecut la prezentarea argumentată a obiecțiilor proiectului Statului în discuție.

În primul rând s-a expus părerea asupra competențelor Comandantului Suprem, prea largi, deoarece se prevedea dreptul „să conducă” și „să controleze capacitatea de luptă, pregătirea operativă și de luptă a FAU”, „să ia măsuri prin guvernele și miniștrii Apărării statelor participante la Tratat pentru asigurarea permanentei capacități de luptă a acestor forțe”, „să adune periodic pe locțiitorii săi”, care sunt obligați, potrivit prevederilor capitolului 2, „să raporteze sistematic Comandamentului Suprem” despre situația trupelor puse la dispoziția Comandamentului FAU. Comentând aceste prevederi, preluate din vechiul statut, se aprecia cu dreptate că: „normele Statutului vin în contradicție cu principiile colaborării și asistenței mutuale pe baza respectării suveranității și independenței naționale, a neamestecului în treburile interne, prevăzute în Tratat, afectează atributele esențiale ale guvernelor noastre. Toate aceste prevederi și aplicarea lor în practică situează Comandantul Suprem deasupra guvernelor naționale și a miniștrilor Apărării. Aceasta nu poate decât să micșoreze răspunderea țărilor pentru pregătirea trupelor, să afecteze capacitatea de luptă a armatelor”.

La insistența părții române, comandantul-șef nu mai avea dreptul de comandă și control, ci numai de recomandare și coordonare a activităților Forțelor Armate Unite. La aceleași stăruințe, comandantului-șef i-a fost luat dreptul de a decide asupra dislocării sau redislocării trupelor FAU pe teritoriul statelor participante, fără acordul prealabil al guvernelor acestora.

Un punct de vedere diferit au avut românii și în ceea ce privește conducerea Forțelor Armate Unite la război; au propus ca acest rol să revină comandamentelor naționale/guvernelor, coordonarea activităților să fie studiată în viitor, iar controlul trupelor naționale destinate în FAU să rămână un atribut al fiecărui ministru al Apărării.

La Budapesta a fost adoptat și Statutul Consiliului Militar al Forțelor Armate Unite, organ nou înființat, pentru care militase partea română. Tot la propunerea părții române, statutul a prevăzut că în Consiliul Militar recomandările și propunerile se elaborează ținând seama de realizarea unității de vederi și se adoptă pe calea întrebării nominale a fiecărui membru al Consiliului. Tot la Budapesta a fost adoptat și Statutul Comitetului tehnic, principala sa misiune fiind cea a elaborării de recomandări privind înzestrarea cu diferite sisteme de arme și tehnică de luptă și coordonarea lucrărilor de cercetare științifică cu interes pentru toate statele participante la Tratat.

În cadrul acestei intense activități pentru perfecționarea relațiilor din cadrul Tratatului și pentru adoptarea unor documente corespunzătoare, românii au acționat, de regulă, singuri, ceilalți aliați împărtășind, în toate cazurile, punctele de vedere ale sovieticilor.

În luna iulie 1966, a avut loc, la București, o nouă întâlnire a miniștrilor Apărării. Cu acest prilej, Ministerul Forțelor Armate ale României a prezentat un set de propuneri, care constituiau o dezvoltare a ideilor ce fuseseră prezentate la consfătuirea de la Moscova și care, însușite, ar fi însemnat, în fond, un alt Statut, mult diferit de proiectul în discuție. Dintre propunerile venite din partea armatei române menționăm doar una, deosebit de importantă, și anume că: „Planificarea în timp de război a Forțelor armate naționale se face de comandamentele naționale în cooperare cu Comandamentul Unit”. Această observație a repeta partea română cu fiecare prilej, însă de fiecare dată era ignorată. Partenerii de coaliție au primit proiectul documentului, dar n-au acceptat să-l discute motivând că, datorită timpului scurt, nu au posibilitatea să-l studieze și că până când se va adopta alt statut ei îl aplică pe cel în vigoare.

Dacă poziția distinctă a României în cadrul Tratatului de la Varșovia constituie un fapt evident și nu poate fi pusă la îndoială, tot atât de adevărat este și faptul că în toată perioada de existență a Tratatului de la Varșovia conducerea de la București nu a pus, vreodată sau în vreun fel, în discuție necesitatea Tratatului, în numeroase prilejuri dându-se asigurări că țara își va îndeplini obligațiile în caz de agresiune „imperialistă”.

În mod treptat, îndeosebi după Declarația din aprilie 1964, România a adoptat o politică distinctă în cadrul Tratatului de la Varșovia opunându-se acelor acțiuni sau demersuri care veneau în contradicție cu principiul suveranității naționale.

Scopul fundamental al Declarației din 1964 a fost de a opri polemica publică între cele două mari partide – PCUS și PCC și de a defini caracterul relațiilor dintre partidele comuniste și muncitorești, în consecință, între țările socialiste. Se promovau noi principii de relații internaționale, opuse celor existente. Principalele idei ale acestei Declarații sunt următoarele:

Relații între partide:

În locul unei mișcări centralizate, Declarația afirmă: „Un centru internațional nu mai corespunde stadiului de dezvoltare a mișcării comuniste și muncitorești internaționale”.

În locul formulei „în frunte cu”, se proclamă principiul egalității între partide: „Nu există și nu poate exista un partid părinte și un partid fiu, partide inferioare sau partide superioare și partide subordonate, nici un partid nu are și nu poate avea un loc privilegiat, nu poate impune linia și părerile sale”.

În loc de hotărâri universale și obligatorii stabilite de vreun centru de conducere, „Declarația” prevede: „Este dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și elabora de sine stătător linia politică, obiectivele concrete, și metodele atingerii acestora”, „dreptul exclusiv al fiecărui partid de a-și rezolva problemele politice și organizatorice, de a-și desemna conducerea, de a-și orienta membrii asupra problemelor politice interne și internaționale”.

Se proclamă răspicat principiul neamestecului în treburile interne ale altor partide. Este criticată sever excluderea comuniștilor iugoslavi din Biroul Informativ, a Iugoslaviei din rândurile țărilor socialiste, ca și excluderile din partid, arestările, procesele și reprimarea unor cadre de partid din alte țări socialiste.

Este subliniată necesitatea colaborării cât mai largi a partidelor comuniste, a solidarității lor, studierea, fie și colectivă, a experienței reciproce. Dar, toate acestea trebuie să se bazeze pe principiile de independență, egalitate în drepturi și neamestec în treburile interne ale altor partide.

Este mai mult decât evident că se proclamă o nouă concepție despre natura și caracterul relațiilor dintre partidele comuniste. Românii vedeau în partid, în primul rând, un partid național, ale cărui obligații primordiale constau în apărarea intereselor naționale, iar responsabilitatea principală este cea față de propria țară, de propriul popor.

Relațiile dintre țările socialiste:

În condițiile în care un număr important de partide deveniseră partide de guvernământ, relațiile dintre partide își puneau pecetea pe relațiile interstatale. De aici, importanța lor majoră, de aici, interesul pentru definirea în „Declarație” nu numai a relațiilor dintre partide, ci și a celor dintre țările socialiste: întrucât relațiile economice erau în ultimă instanță cele care defineau ansamblul relațiilor „Declarația” se ocupă de ele cu prioritate.

În loc de o singură economie socialistă mondială, reglementată de un plan unic, „Declarația” subliniază că sistemul mondial socialist „este alcătuit din economii naționale ale unor țări suverane și independente”. Ea menționează „Condițiile concrete de o mare diversitate, potrivit stadiului sau etapei de dezvoltare a fiecărei țări socialiste, particularităților ei istorice”.

Datorită acestei diversități, „nu pot exista tipare sau rețete unice, nimeni nu poate hotărî ceea ce este just și ce nu pentru alte țări sau partide”. Se proclamă „dreptul suveran al fiecărui stat socialist în elaborarea, alegerea sau schimbarea formelor și metodelor construcției socialiste”.

Forma principală de colaborare în cadrul CAER este considerată coordonarea planurilor pe baza înțelegerilor bi- și multilaterale. Sunt respinse: planul unic și organul unic de planificare comun pentru toate țările membre, uniunile interstatale tehnico-productive de ramură, întreprinderile proprietate comună a mai multor țări, complexele economice interstatale, trecerea unor asemenea pârghii în competența unor organe superstatale, care ar transforma suveranitatea într-o noțiune lipsită de sens.

Se propune un altfel de tip de relații în cadrul CAER, care să atragă din punct de vedere economic, pe baza interesului, celelalte țări socialiste, chiar și țări nesocialiste.

Conducerea română nu preconizează izolarea țărilor socialiste de ansamblul relațiilor economice mondiale, dimpotrivă, se pronunță pentru „relații economice normale, reciproc avantajoase, fără condiții politice, fără restricții și discriminări” cu toate țările, indiferent de orânduirea lor socială.

Subliniind că divergențele și polemicile dintre partide se răsfrâng asupra relațiilor dintre țări, „Declarația” care normalizarea grabnică a relațiilor interstatale, reintrarea lor pe făgașul normal.

În final, se proclamă repetat principiile pe care le propunea conducerea română: independență, egalitate în drepturi, neamestec în treburile interne, avantaj reciproc și întrajutorare.

Declarația a adus un beneficiu net regimului comunist din România în relațiile externe. Din 1964, conducerea PRM-PCR a adoptat – în limitele fixate de interesele URSS – o linie flexibilă. Astfel, putem evidenția: restabilirea raporturilor diplomatice cu RFG; atitudinea RSR în conflictul arabo-izraelian, din 1967; menținerea raporturilor diplomatice și cu Israel și cu țările arabe în continuare; neparticiparea la invadarea Cehoslovaciei.

Poziția României față de invazia din Cehoslovacia – 1968

Lansarea programului de reforme în Cehoslovacia la începutul anului 1968, al cărui obiectiv esențial îl constituia edificarea unei societăți socialiste democrate, a creat o situație deosebită în cadrul statelor din sistemul socialist, îndeosebi a celor ce făceau parte din Tratatul de la Varșovia. În cadrul acestuia au apărut două atitudini opuse: pe de o parte, URSS, urmată de Polonia, Ungaria, RDG și Bulgaria, care vedeau în planul cehoslovacilor o abatere gravă de la principiile socialismului dogmatic de origine sovietică, un pericol pentru sistemul socialist în ansamblu, iar, pe de altă parte, România, care, aspirând la o poziție independentă, aproba și sprijinea acțiunile lui A. Dubcek și ale adepților săi.

Intervenția în Cehoslovacia a trupelor sovietice, ungare, bulgare, poloneze și est-germane, în noaptea de 20 spre 21 august 1968, a fost precedată de o intensă activitate politico-diplomatică, având ca obiectiv principal stoparea procesului înnoitor cehoslovac și prevenirea ieșirii acestei țări din Alianță. Concret, discuțiile s-au purtat, fie între Cehoslovacia și URSS, fie între „Grupul celor cinci” și Cehoslovacia. Mai grav a fost faptul că reprezentanții celor cinci state, în mod repetat, au discutat situația din Cehoslovacia în lipsa reprezentanților acestei țări. La nici una din aceste întâlniri România nu a fost invitată, întrucât împărtășea orientarea liderilor cehoslovaci și nu admitea amestecul în treburile interne ale altei țări, cu atât mai mult intervenția militară împotriva unei țări aliate; și nici nu a fost informată asupra problemelor discutate cu aceste ocazii. Așa s-a procedat la Dresda în martie 1968, La Varșovia în iulie, la Bratislava în august același an, precum și la celelalte întruniri ale „Grupului celor cinci”.

Dintre activități s-a detașat întrunirea de la Varșovia din 14 și 15 iulie 1968, la care au luat parte conducătorii de partid și de guverne din URSS, Bulgaria, RDG, Polonia și Ungaria, care au informat apoi, printr-un comunicat al Agenției TASS, doar că participanții „au avut un schimb de informații asupra evoluției evenimentelor din Cehoslovacia și au adresat o scrisoare comună Comitetului Central al Partidului Comunist din Cehoslovacia” prin care s-a pretins oficial întreruperea cursului liberalizării.

Avertismentul celor cinci avea în vedere nu numai Cehoslovacia, ci și toată zona de dominație sovietică ale cărei granițe fuseseră stabilite în octombrie 1944 la Moscova și consfințite de Conferința de pace de la Paris. „Hotarele lumii socialiste – se afirma în scrisoare – s-au mutat în centrul Europei, până la Elba și Munții Sumavy. Și noi nu vom accepta niciodată ca aceste cuceriri istorice ale socialismului să fie puse în primejdie. După convingerea noastră s-a creat o situație în care primejdia pentru bazele socialismului în Cehoslovacia comportă un pericol pentru interesele vitale comune ale celorlalte țări socialiste. Popoarele țărilor noastre nu ne-ar ierta niciodată indiferența și nepăsarea față de acest pericol. Iată pentru ce noi considerăm că darea unei riposte hotărâte forțelor anticomuniste și lupta hotărâtă pentru menținerea orânduirii socialiste în Cehoslovacia este nu numai sarcina dv., ci și a noastră”.

Acțiunile diplomatice și militare desfășurate în perioada premergătoare intervenției au urmărit nu numai exercitarea de presiuni asupra conducerii Cehoslovaciei, ci și testarea de către URSS a trăiniciei Tratatului de la Varșovia, pe de o parte, precum și a comportamentului marilor puteri, îndeosebi al SUA, pe de altă parte. În momentul în care URSS și aliații care o secondau s-au convins că cehoslovacii nu vor opune rezistență armată, că marile puteri capitaliste vor reacționa cel mult verbal, fără a se angaja, au trecut la acțiune.

Deși exista certitudinea că nu vor întâmpina rezistență armată, deși cunoșteau faptul că dispuneau de o superioritate covârșitoare, Comandamentul Forțelor Armate Unite și Comandamentul armatei sovietice au conceput și au executat acțiunea conform principiilor operației moderne combinate aero-terestră, astfel încât din această demonstrație de forță să tragă concluziile necesare nu numai victima.

Consecințele politice, și nu numai, ale invaziei „aliate” în Cehoslovacia au fost multiple. Între acestea, se detașează, tot în sens negativ, elaborarea de către L.I. Brejnev, secretarul general al PCUS, a doctrinei „suveranității limitate” prin care liderul de la Kremlin legitima dreptul la intervenție străină ori de câte ori se considera că partidele și guvernele statelor din sistem adoptau o politică contrară celei acceptate de liderii sovietici.

După ce trupele din cinci state membre ale OTV (URSS, RP Polonia, R.D.G,RP. Ungară și RP. Bulgaria) au invadat Cehoslovacia, autoritățile de la București au impus rapid anumite limite partenerilor din cadrul alianței. Astfel, convocat în sesiune extraordinară, Marea Adunare Națională a adoptat o Hotărâre în care se preciza că Tratatul de la Varșovia a fost creat exclusiv ca „instrument de apărare a țărilor socialiste împotriva unei agresiuni din afară”, că „aceasta a fost, este și va fi unica rațiune a existenței sale”. „Sub nici un motiv – se menționa mai departe în document -, în nici un caz și în nici o formă Organizația Tratatului de la Varșovia nu poate fi folosită sau invocată pentru acțiuni militare împotriva vreunei țări socialiste”. În încheierea Hotărârii se sublinia faptul că România nu accepta sub nici o formă ca asemenea acte de amestec în treburile altor state să fie săvârșite în numele Tratatului de la Varșovia, mai ales atunci când unii din membrii săi se opun ori nu participă. Și cu acel prilej, românii apreciau că „orice act întreprins în numele Tratatului, orice acțiune militară înfăptuită sub egida sa, trebuie să fie rezultatul consultărilor și al hotărârilor comune unanime, a tuturor statelor membre”, că măsurile care contravin acestor norme „nu pot angaja în nici un fel Tratatul de la Varșovia ca organizație, toate statele membre ale acestuia”.

O problemă discutată la întâlnirea dintre Nicolae Ceaușescu și I.B. Tito de la Vârșeț, din 24 august 1968, a fost cea referitoare la posibilitatea ca România să facă obiectul unei intervenții militare, dat fiind faptul că la granița de est a țării fuseseră concentrate numeroase trupe sovietice.

Demersurile președintelui Nicolae Ceaușescu privind asigurarea unei susțineri externe a cauzei independenței României nu s-au limitat la contactul cu conducerea Iugoslaviei. El a decis trimiterea ministrului de Externe, Corneliu Mănescu, în Statele Unite ale Americii, la Organizația Națiunilor Unite. Cu prestigiul pe care-l avea ca președinte în exercițiu al celei de-a XXII-a sesiuni a Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite, Corneliu Mănescu a pledat în fața a mai multor interlocutori dezideratele României.

Cu o zi înainte, secretarul de Stat Dean Rusk îl invitase pe ambasadorul sovietic Anatoli Dobrînin, căruia i-a înmânat o notă oficială prin care se cerea Uniunii Sovietice să nu invadeze România întrucât consecințele vor fi „impredictibile”. La aceasta, Moscova a reacționat rapid, a doua zi, ambasadorul sovietic comunicând secretarului de Stat că „rapoartele privind mișcările de trupe sovietice la granița cu România sunt inventate de anumite cercuri pentru a induce în eroare guvernul american și nu corespund realității”. Concomitent, ambasadorii URSS din principalele state occidentale au asigurat guvernele pe lângă care erau acreditați că România nu va fi invadată.

La 11 septembrie 1968, în cadrul ședinței prezidiului Permanent al CC al PCR au fost aprobate ”propunerile cu privire la unele măsuri pentru îmbunătățirea repartizării și structurii și efectivele forțelor armate ale Republicii Socialiste  România”. Practic, grupul conducător al PCR-ului a analizat la rece situația Cehoslovaciei și a impus o serie de măsuri strategico-militare pentru evitarea unei invazii similare cu cea desfășurată între 20-21 august 1968  de pe teritoriul cehoslovac. La bază acestui deziderat, cel mai probabil a stat un raport special realizat de  oficialii Ministerului  Forțelor Armate, MAE și MAI unde s-au prezentat principalele greșeli făcute de autoritățile  cehoslovace în momentul invaziei țărilor prietene. În cadrul ședinței Prezidiului Permanent al CC/ PCR  din 11 septembrie 1968 s-a hotărât printre altele completarea proiectului de statut al Comandamentului Forțelor Armate Unite ale OTV, care fusese deja aprobat la 10 iunie 1968 în ședința Consiliului Apărării al RSR. S-a decis rezolvarea problemelor generale stabilite de comun acord îndreptate spre întărirea capacității de apărare a statelor participante în alianță și îmbunătățirea trupelor destinate a acționa în comun, se discută în Comitetul Politic Consultativ, intrând în vigoare pentru fiecare țară după aprobarea guvernelor respective. Totodată s-a discutat faptul că dislocarea unor trupe ale OTV la Tratat destinate a acționa în comun se stabilește numai de comun acord de către toate statele participante la tratat.

Participarea României în cadrul operațiunilor din cadrul Pactului de la Varșovia în perioada destinderii (1969-1979) s-a dovedit dificilă în condițiile în care interesele statului român nu coincideau cu cele ale URSS-ului întrucât aceștia doreau în planul politicii externe echivalarea NATO cu cea a OTV – ului. În acest sens, pentru diplomații Bucureștiului o asemenea acțiune a creat premisele concepției cu privire la desființarea concomitentă a celor două organizații militare, care conducea implicit la denunțarea Tratatului de către guvernul de la București. Ideea recunoașterii echivalenței între Organizația Tratatului Atlanticului de Nord și Organizația Tratatului de la Varșovia nu era nouă în anii 60. Nikita Hrușciov a fost cel care a lansat această idee pentru prima dată la Geneva în iulie 1955, la doar două luni după înființarea OTV-ului. Prin intermediul acestei propuneri, liderul sovietic dovedise încă odată faptul că Tratatul era o creație sovietică, ”țările prietene” din cadrul alianței neavând suficientă autoritate în privința înființării sau desființării organizației respective. În primii ani de la înființarea, Organizației Pactului de la Varșovia a contat mai mult ca o monedă de schimb, potrivit istoricului militar Petre Opriș în discuțiile diplomatice cu Occidentul, decât ca o alianță politico-militară propriu-zisă. Astfel, diplomația românească a preluat ideea lui Hrușciov pentru ca în anii 80 aceasta să fie prezentată de propaganda de la București, drept idee originală a ”Marelui Cârmaci” privind desființarea simultană a NATO și a OTV.

2. România în cadrul tratatului de la Varșovia

între 1970-1991

2.1 Poziția României în anii ’70 și ’80 față de propunerile

din cadrul Tratatului de la Varșovia

Păstrându-și identitatea națională și afirmându-și personalitatea și demnitatea de stat suveran, România a desfășurat după 1968 o susținută activitate pentru rezolvarea pe cale pașnică a complexelor probleme apărute pe continent și în lume, s-a pronunțat pentru o largă colaborare în domeniile comercial, economic și tehnico-științific. În plan militar, a militat pentru încetarea cursei înarmărilor, pentru înfăptuirea dezarmării generale și, în primul rând, a celei nucleare, propunând înghețarea și reducerea treptată a bugetelor militare, a efectivelor și armamentelor, retragerea trupelor străine în granițele naționale, lichidarea bazelor militare de pe teritoriile altor state și desființarea concomitentă a celor două blocuri militare – NATO și Tratatul de la Varșovia. Până atunci, conducerea de la București a apreciat ca necesară restrângerea activității militare a celor două organizații politico-militare și dezvoltarea relațiilor de cooperare între armatele lor.

O bună perioadă de timp, conducerea politico-militară și guvernul de la București au continuat să ia poziție față de manifestările de autoritate și față de alte încercări sovietice de a interveni cu forța în statele aliate. Semnificativă în acest sens este poziția adoptată de ministrul Apărării Naționale, generalul-locotenent Constantin Olteanu, la 3 și 4 decembrie 1981, în timpul întrunirii Comitetului miniștrilor Apărării, de la Moscova, când sovieticii, invocând o telegramă prin care W. Jaruzelski, conducătorul polonez, ar fi cerut ajutor statelor participante la Tratatul de la Varșovia, au încercat să impună, în Comunicatul ce urma să fie adoptat, un paragraf prin care miniștrii Apărării urmau să-și exprime sprijinul față de guvernul polonez pentru „curmarea amestecului forțelor contrarevoluționare străine și a statelor NATO care pun în pericol existența socială în Polonia”. Poziția fermă, de împotrivire, adoptată de ministrul român al Apărării, însușită de Nicolae Ceaușescu și de Comitetul Politic Executiv al CC al PCR, care s-a întrunit în ziua de 4 decembrie 1981 în acest scop, a făcut ca, în final, demersul părții sovietice să nu fie acceptat.

După opt ani după acest episod, conducerea politică de la București a luat cu totul altă atitudine față de noile evoluții politice din Polonia pe care le-a condamnat. În mesajul transmis Poloniei se atrăgea atenția că renunțarea de către Partidul Muncitoresc Unit Polonez la rolul de conducător în Polonia „reprezenta o serioasă lovitură împotriva Pactului de la Varșovia”. Cu același prilej se aprecia că „un stat incompatibil cu cerințele Pactului reprezintă o mare primejdie și un puternic și direct sprijin pentru statele NATO”. Ca urmare, conducerea politică a României considera că partidele comuniste și muncitorești și statele participante la Tratatul de la Varșovia trebuiau „să adopte o poziție decisă și să nu admită ca liderii „Solidarității” să fie însărcinați cu formarea guvernului polonez”, să facă totul pentru „a opri cursul evenimentelor care urmăresc îndepărtarea socialismului în Polonia”. Pe aceeași linie de apreciere, la 21 august, în ședința Comitetului Politic Executiv, Nicolae Ceaușescu a cerut să se elaboreze „un program de urgență” pentru a preveni pierderea Poloniei.

Imediat, la 20 august 1989, răspunzând la „întrebările cititorilor” cu privire la situația din Polonia, ca urmare a încredințării formării noului guvern „unei persoane din conducerea sindicatului „Solidaritatea”, cunoscută pentru pozițiile sale antisocialiste, legată de cercurile imperialiste, reacționare”, redacția ziarului „Scânteia” a precizat că „o asemenea măsură contravine intereselor poporului polonez, ale socialismului în general, pune în pericol cuceririle revoluționare din cei aproape 45 de ani care au trecut de la eliberarea de sub ocupația hitleristă și suveranitatea Poloniei”. La fel ca în Mesajul trimis conducerilor partidelor comuniste și muncitorești se aprecia că situația creată „pune în pericol interesele socialismului, inclusiv ale Tratatului de la Varșovia, servind interesele NATO; ale forțelor celor mai reacționare”. De aceea, trebuia „să se facă totul pentru formarea unui guvern de către Partidul Muncitoresc Unit Polonez, în care să fie reprezentate forțele revoluționare ale societății poloneze, un guvern care să asigure continuarea procesului revoluției și construcției socialiste în Polonia, să promoveze cu adevărat interesele fundamentale ale poporului polonez, să asigure colaborarea cu toate țările socialiste, cu toate forțele democratice progresiste, în interesul securității și păcii în lume”.

Aprecierile cuprinse în Mesajul conducerii comuniste a României a fost respins de către conducerea comuniștilor polonezi, care a răspuns că noua structură a guvernului polonez și modul lui de constituire reprezentau „o problemă internă” a poporului polonez, că Polonia „a fost și va rămâne fidelă obligațiilor sale de aliat în cadrul Tratatului de la Varșovia și, ca și până acum, va face totul pentru a întări legăturile între partenerii-părți ai Tratatului de la Varșovia”.

Prin urmare, în august 1989, din inițiativa lui Nicolae Ceaușescu, conducerea comunistă a României a condamnat evoluțiile politice din Polonia, propunând o întâlnire a factorilor politici ai partidelor comuniste și muncitorești din statele participante la Tratatul de la Varșovia pentru a se discuta modalitățile de salvare a socialismului în această țară. Mesajul conducerii comuniste de la București a fost respins de conducerea partidelor comuniste din Polonia, RDG și Ungaria, ultima percepând propunerea lui Nicolae Ceaușescu ca o invitație la folosirea forței.

În cadrul relațiilor din interiorul Tratatului de la Varșovia România a continuat să aibă poziții diferite de cele ale celorlalți parteneri. O poziție distinctă a avut România cu privire la problema convențiilor interguvernamentale privind tranzitarea teritoriului național. Din toamna anului 1968, conducerea militară de la București, la indicația conducerii politice, a reluat problema încheierii convențiilor interguvernamentale, pusă pentru prima dată în 1964, și nu a mai permis tranzitarea teritoriului său de către trupe aparținând altor state, având sau nu armament asupra lor, sau survolarea teritoriului de către aeronave militare străine. Între aspectele ce trebuiau reglementate prin aceste convenții se situau condițiile de marș și staționare, modul de suportare a cheltuielilor legate de folosirea căilor de transport, a mijloacelor de comunicații, întreținerea și repararea tehnicii de luptă, asigurarea cu carburanți, lubrifianți, mijloace de subzistență, asigurare medicală etc. acest lucru a iritat extrem de mult pe generalul Ștemenko, șeful Statului Major al FAU, care, la 10 februarie 1970, a replicat următoarele generalului – maior Florian Truță, locțiitor al Statului Major al FAU din partea armatei române : „Știm că există lege. A fost votată la 21 august 1968, nu s-a făcut mențiunea că aplicațiile se pot desfășura numai pe baza unor convenții. Legi, legi, dar dacă ar fi vorba de trupe, acestea ar întreba de legi? Dubcek a avut legile lui, dar cine l-a întrebat.”

O atitudine distinctă a adoptat România cu privire la atribuțiile comandantului-șef în legătură cu rezolvarea problemelor legate de capacitatea de luptă a trupelor și flotelor care intrau în compunerea FAU și în a menține legătura între comandantul-șef și miniștrii Apărării, precum și între Statul Major al FAU și Marele State Majore ale armatelor naționale. Totodată, el trebuie să cunoască starea trupelor și flotelor care intrau în componența FAU și măsurile stabilite pentru dezvoltarea și perfecționarea acestora, „să acorde ajutor” în conformitate cu indicațiile comandantulu-șef al Forțelor Armate Unite și șefului Statului Major. Propunerile considerate necesare erau făcute cunoscute miniștrilor Apărării cu aprobarea acestora. Concomitent, reprezentantul respectiv era abilitat să contribuie la soluționarea problemelor importante privind Sistemul Unic de Apărare Antiaeriană al statelor participante la Tratat conform art. 4 din Statut acesta nu trebuia să se substituie funcțiilor comandamentelor naționale sau ale șefilor și comandanților armatelor în care se aflau. Cu aprobarea comandamentelor naționale putea participa la aplicații, controale și inspecții la trupele care intrau în compunerea Forțelor Armate Unite, la consfătuirile și ședințele în care se soluționau probleme importante ale acestor trupe, la elaborarea planurilor pregătirii operative și de luptă. Concomitent trebuia să țină o permanentă legătură cu Comandamentul trupelor sovietice aflate în țara respectivă.

În cadrul ședinței din 2 și 3 martie 1971, Comitetul Miniștrilor Apărării a aprobat un nou Statut, cu toate că reprezentantul României nu a fost de acord cu documentul.

În pofida faptului că România nu a fost de acord cu prezența reprezentanților comandantului-șef în armata sa, aceștia au continuat să fie trimiși la București, partea română asigurându-le sediu, mijloace de transport și invitându-i la unele activități protocolare. În general însă, activitatea acestora a fost mult redusă, în pofida opoziției adoptate de către comandantul-șef, care utiliza diferite formule pentru a-și implica mai mult reprezentantul.

O confruntare aspră a avut loc între partea română și, cu precădere cea sovietică, în cadrul consfătuirii Comitetului Politic Consultativ, din 22-23 noiembrie 1978 de la Moscova, în problema sporirii cheltuielilor militare. În cadrul întrunirii, delegația română a manifestat o opoziție fermă, considerând că războiul nu este iminent, că atât pe plan continental cât și global exista în acel moment un echilibru de forțe suficient. Cu acel prilej, românii nu au fost de acord nici cu forma în care fusese prezentat Statutul Forțelor Armate la război. Întrucât nu s-a realizat consensul în cele două probleme, delegația română a semnat numai declarația cu privire la lupta pentru destindere, colaborare și pace, părăsind precipitat consfătuirea. Poziția delegației avea să fie aprobată apoi de Plenara CC al PCR.

Problema cheltuielilor militare a fost dezbătută în strânsă legătură cu situația politico-militară internațională și cu posibilitățile economice ale României, concluzionându-se că fondurile destinate scopurilor militare ar trebui reduse, iar nu sporite. În toate aceste convocări s-a accentuat asupra faptului că România nu va trece la mărirea cheltuielilor militare peste ceea ce era prevăzut în bugetul aprobat de Marea Adunare Națională. S-a avut în vedere, totuși, că dacă situația internațională s-ar fi complicat și ar fi impus măsuri suplimentare în acest domeniu, structurile de decizie ale țării urmau să ia hotărârile corespunzătoare. Mai mult, conducerea politico-militară de la București a decis, în septembrie 1980, reducerea unilaterală a cheltuielilor militare proprii cu 2 miliarde de lei, micșorându-le apoi, în noiembrie 1986, cu 5 % împreună cu efectivele.

O dezbatere mai amplă a cunoscut o altă problemă aflată în divergență, cu caracter militar propriu-zis, aceea a principiilor care trebuiau să stea la baza relațiilor dintre armata română și armatele celorlalte stat participante la Tratatul de la Varșovia, românii resping categoric ideea intervenției armate în țările aliate și afirmând că „Nu poate exista nici o justificare pentru a admite în vreun fel folosirea forțelor armate pentru intervenție în treburile interne ale vreunei țări membre a Tratatului de la Varșovia”.

În concepția României, forța armată a Alianței trebuia să fie folosită numai dacă unul din parteneri devenea obiectul unei agresiuni, conform prevederilor Tratatului încheiat la 14 mai 1955, la Varșovia.

O poziție distinctă a manifestat România și față de problema statutelor comandamentelor alianței în caz de război. Problema, demarată în 1973, la nivelul Marilor State Majore ale statelor participante la Tratat, a fost discutată prima dată în cadrul ședinței Comitetului Politic Consultativ, desfășurată la Moscova între 22 și 23 noiembrie 1978, când liderii comuniști, cu excepția lui Nicolae Ceaușescu, au susținut proiectul de statut prezentat de comandantul-șef al FAU, mareșalul Viktor Kilikov. Șeful statului român a apreciat că mai întâi trebuiau discutate principiile în baza cărora trebuia întocmit documentul ce urma să fie elaborat de către comandantul-șef și miniștrii Apărării din statele membre și numai după aceea prezentat Comitetului Politic Consultativ și guvernelor statelor membre la Tratat. În finalul dezbaterii, mareșalul Viktor Kulikov a fost delegat să elaboreze, împreună cu miniștrii Apărării proiectul de Statut la război, care, după examinarea de către Comitetul Miniștrilor Apărării, în 1979, urma să fie prezentat spre aprobarea Comitetului Politic Consultativ. În cadrul dezbaterilor, s-a propus includerea în componența Comandantului Suprem a tuturor comandanților supremi ai armatelor statelor participante la Tratat sau a tuturor miniștrilor Apărării. Nici una dintre variante nu a fost aprobată.

Considerând că noul Statut după care trebuia să se asigure conducerea trupelor Alianței în caz de război nu respecta suveranitatea și independența țării, partea română nu a semnat documentul. În continuare, și în condițiile în care, în 1988, i s-a înaintat un nou proiect de Statut, ea a insistat asupra faptului că, în caz de război, trupele din compunerea Forțelor Armate Unite urmau să rămână în subordinea comandamentelor naționale, cărora trebuia să le revină atributul numirii comandanților. De asemenea, românii au insistat asupra principiului rotației cadrelor la conducerea trupelor de pe teatrele de operații militare de Sud – Vest și de Vest. Tot ei au cerut ca șeful de stat major al acestor structuri militare să nu facă parte din aceeași armată cu comandantul.

În mod concret, românii au cerut ca la război, Forțele Armate Unite să fie conduse de către un Comandament Suprem Principal, care să funcționeze ca organ colectiv, reprezentat de Comitetul Politic Consultativ, singurul în măsură să stabilească și să ia hotărâri puse de acord în probleme importante precum: concepția generală de ducere a războiului, obiectivele strategice, forțele și mijloacele ce urmau a fi folosite pe diferite teatre de acțiuni militare. Conducerea efectivă urma să fie asigurată de către Comandamentul Unificat, și nu de către Statul Major general al armatei sovietice.

Comandamentul suprem român s-a situat pe poziția că niciodată nu va admite ca altcineva, în afara autorităților române prevăzute de lege, să angajeze armata țării în vreo acțiune militară. Acest lucru era valabil și în situația în care unii dintre vecinii României ar fi fost atacați și ar fi trebuit ca aceasta să le vină în ajutor, în acest caz unitățile urmând a acționa numai pe baza ordinelor comandamentului suprem român. Stăruind în sublinierea acestor principii, hotărârea CC al PCR din 29 noiembrie 1978 a precizat că „problemele privind colaborarea dintre armatele naționale trebuie reglementate pe bază de acorduri și tratate, în spiritul… dreptului inalienabil al fiecărui stat de a hotărî de sine-stătător, fără vreun amestec din afară, în problemele politice interne și internaționale, inclusiv în problemele apărării naționale”.

Românii au fost de acord cu constituirea comandamentelor Forțelor Armate Unite pe teatrele de acțiuni militare de Vest și de Sud – Vest, în compunerea acestora urmând a intra reprezentanții armatelor naționale de pe teatrul de acțiuni militare respective. Ca organe de lucru acestea urmau să aibă câte un Consiliu militar, care trebuia să decidă asupra tuturor problemelor principale privind organizarea și ducerea operațiunilor. În baza deciziilor acestor consilii militare, comandanții teatrelor de acțiuni militare urmau să-și exercite conducerea prin locțiitorii lor din partea fiecărei armate aliate, care aveau dreptul să dea ordine și dispoziții, asigurând astfel conducerea nemijlocită a trupelor din armatele proprii destinate să ducă operații comune pe teatrul de acțiuni militare respectiv. S-a mai cerut ca în statut să se prevadă principiul ca trupele de uscat sau flotelor să acționeze în fâșii de teren sau zone maritime precis delimitate ca mari unități operative de sine stătătoare. S-a apreciat că nu era indicat ca FAU să acționeze fără a se ține seama de frontierele de stat ale țărilor participante la Tratat, frontierele constituind elementul fundamental care definea teritoriul unei țări suverane, neputând fi depășite, chiar și la război, decât cu acordul guvernelor și organelor împuternicite prin legile statului respectiv.

Concomitent, s-a mai solicitat ca în funcțiile de conducere ale FAU să fie numiți generali, amirali și ofițeri din toate armatele, în mod proporțional și prin rotație. Un punct de vedere distinct au avut românii și în ceea ce privea munca politică în cadrul Forțelor Armate Unite în timp de război, aceasta neputând fi dusă decât de partidul comunist din fiecare stat și de propriile organe de profil.

O problemă de importanță deosebită care a făcut obiectul unor aprinse și îndelungate discuții între comandamentul român și Comandamentul FAU, a constituit-o adoptarea doctrinei militare de coaliție.

Doctrina militară întruchipează latura principală a politicii militare a statului, concepțiile generalizatoare ce exprimă această politică, direcțiile principale pe care le imprimă, constituindu-se astfel, într-o sinteză a îngemănării indisolubile dintre politic și militar. Atât în plan conceptual, cât și acțional, doctrina militară a unui stat trebuie să aibă în vedere principiile generale ale științei militare și experiența universală a războaielor privite prin prisma specificității lor. Aceasta înseamnă că între elementele determinate ale doctrinei militare se înscriu particularitățile naționale de natură istorică, geografică, demografică, dar și orientarea și evoluția doctrinelor militare ale altor state și impactul revoluției tehnico-științifice asupra domeniului militar. Prin urmare nu poate exista o doctrină militară unică pentru toate statele. Tocmai acest fapt l-a avut în vedere și partea română în discuțiile purtate cu aliații sau cu reprezentanții altor armate când a susținut că fiecare armată națională trebuie să aibă doctrina ei, ca expresie a politicii militare a statului respectiv, a independenței și suveranității sale, ca o chintesență a experienței militare proprii, dar că, desigur, aceasta trebuie să asimileze, în fiecare moment istoric, ceea ce este asimilabil din experiența universală.

Problema doctrinei militare în cadrul Tratatului de la Varșovia s-a concretizat în 1987, aflându-și consacrarea în documentul militar intitulat „Cu privire la doctrina militară a statelor participante la Tratatul de la Varșovia”.

Conform documentului, doctrina militară a Tratatului de la Varșovia era „strict defensivă” și pornea de la faptul că „în condițiile actuale, recurgerea la calea militară pentru rezolvarea oricărei probleme litigioase este de neconceput”. Finalul se constituia într-o pledoarie pentru desființarea simultană a Organizației Tratatului de la Varșovia și a NATO și pentru crearea unui sistem cuprinzător de securitate internațională. Un prim pas în acest sens era considerat, ca și în perioada anterioară, lichidarea organizațiilor militare ale acestor blocuri. Până atunci, statele participante la Tratatul de la Varșovia propuneau statelor membre ale Alianței Nord – Atlantice „organizarea de consultări în scopul comparării doctrinelor militare ale celor două alianțe, analizării caracterului lor, examinării în comun a direcțiilor evoluției lor viitoare, urmărindu-se eliminarea suspiciunilor și a neîncrederii reciproce, acumulate de-a lungul anilor, pentru realizarea unei mai bune înțelegeri a intențiilor celuilalt, pentru ca concepțiile și doctrinele militare ale celor două blocuri și ale participanților la acestea să se bazeze pe elemente defensive”.

Din documentul „Cu privire la doctrina militară a statelor participante la Tratatul de la Varșovia” lipsește însă cu desăvârșire latura tehnico-militară propriu-zisă, care ar fi permis abordarea principalelor elemente de conținut ale mult discutatului și nefinalizatului Statut special privitor la colaborarea militară a statelor din Tratat în situație de război, fapt care ar fi atras, cu siguranță, opoziția României și, deci, neobținerea consensului privind elaborarea documentului referitor la doctrina militară.

Apreciind că într-un război de coaliție, doctrina comună își găsea concretizarea în participarea efectivă, cu forțe și mijloace, a fiecărui partener, la planificarea și executarea acțiunilor de luptă și a operațiilor, la pace și război, precum și asigurarea libertății de acțiune, conducerea de atunci a României a apreciat că pregătirea forțelor armate ale unui stat, chiar și în eventualitatea participării la un război de coaliție nu poate fi realizată decât de comandamentul suprem național, învestit cu competențele necesare de forurile supreme ale țării, pe baza doctrinei militare proprii.

O altă situație în care partea română a adoptat o poziție contrară celorlalți parteneri de coaliție s-a referit la instalarea rachetelor sovietice cu rază mediu de acțiune pe teritoriul Ungarie, RDG și Cehoslovaciei, ca răspuns la amplasarea de către NATO a rachetelor cu rază medie de acțiune „PERSHING-2” și „CRUISE” în unele țări din vestul Europei. Propunerea sovietică a fost discutată la începutul anului 1983, între 4 și 5 ianuarie, la Praga, în cadrul ședinței Comitetului Politic Consultativ.

Cu acest prilej, delegația română, condusă de Nicolae Ceaușescu, și-a exprimat nemulțumirea că proiectul Declarației finale a reuniunii, în care se făceau aprecieri privind situația politico-militară europeană și internațională, nu inclusese toate propunerile românești. În cadrul restrâns al delegației române, șeful statului român a declarat că de escaladarea cursei înarmărilor nu erau de vină doar statele membre NATO. În cadrul oficial, opunându-se propunerilor de amplasare a rachetelor sovietice cu rază medie de acțiune, delegația română a argumentat că această ar contribui la sporirea tensiunii și încordării în Europa, ar limita și mai mult posibilitățile de cooperare și înțelegere între statele europene, ar duce la accelerarea cursei înarmărilor și la creșterea pericolului de război. Pentru a se evita asemenea situații, românii au propus să nu se recurgă la măsuri cu caracter militar, să se acționeze prin metode politice și diplomatice pentru a determina statele membre NATO să renunțe la instalarea rachetelor cu rază medie de acțiune. Punctul de vedere românesc nu a fost însă însușit. Mai mult, mareșalul D. Ustinov a profitat de ședința Comitetului Miniștrilor Apărării desfășurată tot la Praga, între 11 și 13 ianuarie 1983, și a încercat să condamne acțiunea NATO în Comunicatul reuniunii. Încercarea a eșuat datorită opoziției delegației române.

Discutarea problemei euro-rachetelor a fost reluată la 28 iunie 1983, cu prilejul reunirii extraordinare a Comitetului Politic Consultativ de la Moscova, unde reprezentanții Ungariei, Cehoslovaciei și RDG au acceptat necondiționat punctul de vedere sovietic.

Pronunțându-se împotriva instalării rachetelor sovietice pe teritoriile celor trei state aliate, România nu a fost de acord nici cu măsura întreprinsă de SUA de a amplasa pe teritoriul unor state din NATO cele 572 de rachete cu rază medie de acțiune. În schimb, s-a pronunțat pentru ajungerea la o înțelegere între cele două coaliții în vederea renunțării de către ambele blocuri politico-militare la aplicarea acestei măsuri. În final, atât NATO cât și Uniunea Sovietică nu au renunțat și au amplasat respectivele rachete în Europa.

Dacă în anii ’60-’70, cei care militau pentru perfecționarea și democratizarea structurilor de conducere și de cooperare în cadrul Tratatului au fost, de regulă, românii, ceilalți aliați acceptând fără reținere încercările sovieticilor privind integrarea totală, în 1989 și 1990 situația s-a schimbat, ajungându-se la o competiție în a propune modificări. Acest lucru a fost posibil datorită schimbărilor radicale petrecute în majoritatea statelor est-europene, cu precădere în 1989, dispariției sistemului comunist dominat de Moscova, trecerii statelor din estul Europei la o democrație reală, declanșării procesului reformator din Uniunea Sovietică etc.

Pe această direcție de acțiune, începând cu 1988, Nicolae Ceaușescu, dar și alți lideri ai Alianței, au propus transformarea Tratatului de la Varșovia într-o organizație politică. Profitând de poziția pe care o avea în cadrul Tratatului și valorificând impactul internațional datorat transformărilor inițiate în Uniunea Sovietică, M.S. Gorbaciov a militat, la rându-i, pentru schimbarea, în doi-trei ani, a structurilor organizatorice și a propus chiar reducerea unilaterală a forțelor militare ale Tratatului de la Varșovia din centrul Europei.

Pe aceeași direcție de acțiune, Comitetul Politic Consultativ a decis, în iulie 1988, în cadrul consfătuirii de la Moscova, constituirea unui grup de experți, care s-a întrunit de cinci ori până la desființarea Tratatului. În cadrul acestor reuniuni s-a căzut de acord asupra diminuării atribuțiilor Secretariatului general și acceptării principiului rotației în funcția de comandament-șef al FAU. Apoi, în iulie 1989, în cadrul ședinței Comitetului Politic Consultativ, ținută la București, s-a decis constituirea unei Comisii formată di reprezentanți ai tuturor guvernelor statelor aliate, care să facă recomandări privind toate domeniile de activitate din cadrul Tratatului.

Peste un an , în ședința dintre 15 și 17 iulie 1990, desfășurată la Praga, cea mai mare parte a membrilor Comisiei au decis să propună reducerea funcțiilor militare din cadrul Tratatului, și chiar desființarea lor, în raport cu realizarea sistemului general de securitate europeană. În cadrul noului sistem de organizare politico-militară a Tratatului, Comisia a propus patru sectoare, fiecare urmând a fi condus prin rotație de către reprezentanți ai statelor aliate: 1. Sectorul apărării și securității; 2. Sectorul dezarmării;

3. Sectorul conversiei industriei apărării; 4. Sectorul juridico-economic.

În aceste circumstanțe, delegația română a militat pentru consolidarea poziției Comitetului Politic Consultativ, prin preluarea atribuțiilor Comitetului Miniștrilor de Externe, propus a fi desființat, și prin punerea activității Comitetului Militar sub observația Secretariatului General. De asemenea, românii, au mai considerat necesar stabilirea unor relații diplomatice continui cu NATO, înlocuirea Comandamentului Forțelor Armate Unite cu o structură care să se ocupe, în principal, de problemele dezarmării și ale cooperării politico-militare internaționale.

Un ecou deosebit, a avut întrunirea Comitetului Politic Consultativ din 4 decembrie 1989, de la Moscova, în absența miniștrilor Apărării Naționale, când M. S. Gorbaciov și-a informat aliații despre problemele discutate cu președintele SUA, G. Bush, la Malta, în perioada 2-4 decembrie același an. După informarea făcută, liderul sovietic a propus celor prezenți adoptarea unei declarații prin care să fie dezaprobată, după 21 de ani, intervenția militară a unor state participante la Tratat în Cehoslovacia, în august 1968. Comunicarea a fost primită cu emoție și aprobare de toți cei prezenți.

Susținând propunerea, Nicolae Ceaușescu a reamintit că „România n-a particpat la intervenție, a condamnat-o atunci și după aceea”, și, ca urmare, reprezentanții săi nu vor semna acea declarație. Apoi, spre surprinderea generală, a propus să fie retrase trupele sovietice din Cehoslovacia. Fără să respingă ideea, liderul sovietic a replicat că „aceasta este o problemă ce face obiectul unor discuții bilaterale sovieto-cehoslovace, posibilitatea creată prin faptul că delegația Cehoslovaciei rămâne câteva zile în vizită la noi”. Șeful statului român a continuat, declarând că „ar fi bine ca retragerea trupelor sovietice să se realizeze cât mai repede și nu numai din Cehoslovacia, ci și din celelalte țări socialiste unde mai sunt asemenea trupe”. M. S. Gorbaciov a afirmat „Așa vom proceda”.

2.2 Aplicații comune ale Forțelor Armate Unice cu participarea

României

Aplicațiile desfășurate în România au fost reprezentate doar de comandamente și state majore ale armatelor aliate, toate situațiile rezolvându-se exclusiv pe hartă. În același timp, la aplicațiile organizate de Tratat pe teritoriul altor state, armata română a fost reprezentată doar cu comandamente și state majore restrânse, care soluționau situațiile strategice și operativ-tactice numai pe hartă. Tot la lucru pe hartă a fost limitată și participarea grupelor de generali și ofițeri români la conducerea aplicațiilor comune în cadrul Tratatului.

Din momentul în care nu a mai participat la aplicații cu trupe pe teritoriul altor state și nici nu a mai admis asemenea acțiuni pe teritoriul ei, România a organizat, de regulă odată la doi ani, o aplicație comună, de nivel operativ-strategic, care se desfășura pe hartă, și la care, în afara românilor, care reprezentau majoritate forțelor terestre, participau sovieticii și bulgarii cu câte un comandament de armată. Aceste forțe erau structurate într-un „Grup de armate”, constituit din două armate române, o armată sovietică și una bulgară.

La aplicațiile pe hartă care aveau loc în România participau numai comandamentele celor patru armate de arme întrunite, în cadrul Frontului regăsindu-se și grupele operative ale armelor: aviație, marină, apărarea antiaeriană, artileria, geniu, protecția antichimică etc. comandamentul Frontului era constituit pe structura Comandamentului Infanteriei și Tancurilor din cadrul armatei române al cărui comandant era destinat să îndeplinească, la război, funcția de comandant al Frontului.

Acțiunile prevăzute a se desfășura într-o situație reală urmau să se constituie în operații aero-terestre, prin folosirea masivă a blindatelor, a focului artileriei și rachetelor, sprijinite de elicoptere și avioane. Un accent deosebit se punea pe forțarea unor importante cursuri de apă, pe lupta în poziții fortificate, în teren muntos-împădurit și în localități.

De regulă, aplicațiile pe hartă pe teritoriul României s-au desfășurat în lunile februarie-martie în stațiunea Neptun, pe țărmul Mării Negre, pentru că operația viza și măsuri privind apărarea litoralului acestei mări și a gurilor Dunării. Deși problemele se rezolvau pe hartă, participanții aveau posibilitatea să cunoască nemijlocit și o parte din teritoriul luat în considerare în concepția aplicației. Totodată, gazdele foloseau acest prilej pentru a organiza scurte vizite în unități militare române și la obiective turistice din zonă, întâlniri cu reprezentanți ai organelor administrației locale.

Având în vedere rolul deosebit de important al aplicațiilor pentru pregătirea comandamentelor și trupelor, precum și faptul că de mai mult timp armata română nu mai participase la aplicații cu trupe în cadrul Tratatului de la Varșovia, s-a pus accentul pe organizarea și executarea unor astfel de activități, evident la alte dimensiuni, în spațiul național. Ca urmare, în afară de aplicațiile desfășurate cu regularitate de către unități și mari unități tactice și operative au fost prevăzute aplicații la nivelul întregii armate române. Asemenea activități militare, conduse de ministrul Apărării Naționale, s-au desfășurat în zona Galați (1978), în județul Brașov (1980), la Babadag (1982) și în mai multe zone ale țării (1985), toate fiind precedate de o amplă pregătire teoretică și metodică. Întrucât, din considerente politice, nu era permis concentrarea unor forțe mari, s-a recurs la îmbinarea rezolvării pe hartă a situațiilor în plan operativ-strategic cu organizarea și desfășurarea unor exerciții tactice complexe, proiectate pe scheletul strategic general, la care participau toate categoriile de forțe.

În cadrul aplicației pe hartă cu nume de cod „TOMIS”, desfășurată la Neptun între 6 și 11 martie 1981, funcția de comandant al Frontului a fost îndeplinită de către generalul – locotenent Ion Hortopan, comandantul Comandamentului Infanteriei și Tancurilor, conducerea generală a fost exercitată de către generalul Constantin Olteanu, ministrul Apărării Naționale. Partea română a elaborat și concepția generală a aplicației și metodologia desfășurării activității, care au fost puse de acord cu sovieticii și bulgarii și cu Comandamentul FAU.

Tematica aplicației, care a angajat importante forțe terestre, aeriene și navale, a vizat obiective precum: închegarea și antrenarea comandamentului de la toate eșaloanele participante în organizarea și conducerea luptei și operației, verificarea unor ipoteze ale planului de campanie, folosirea unor noi metode tactice. Ca de obicei, participarea comandamentelor române a fost precedată de o intensă pregătire teoretică și metodologică în cadrul căreia au avut loc expuneri, dezbateri, s-a examinat amănunțit teatrul de acțiuni militare și diferite moduri de acțiune.

Tot pe teritoriul României, în martie 1983, s-a desfășurat aplicația operativ-strategică denumită „CALLATIS”, concepută la nivelul unui grup de armate, format din unități tactice și operative din armatele română, sovietică și bulgară, asemănătoare celei din 1981 și desfășurată tot pe hartă.

Între 8 și 12 septembrie 1980, în RDG s-a desfășurat aplicația cu numele de cod „SCUT-80”, la care au luat parte unități din trupele de uscat, din forțele aeriene și maritime militare din armatele statelor participante la Tratat, mai puțin din armata română. Aceasta a fost reprezentată, înafara ministrului Apărării Naționale, generalul-locotenent Constantin Olteanu, ca invitat al omologului est-german, de un grup de ofițeri și generali conduse de generalul-locotenent Paul Cheler, care a activat în Direcția aplicației, și de un comandament restrâns din Divizia 6 tancuri, condus de colonelul Ștefan Gușe, care a soluționat situațiile doar pe hartă.

La scurt timp, pe teritoriul URSS, între 4 și 12 septembrie 1981, în zona regiunilor militare Bielorusă și Baltică și în Marea Baltică, a avut loc o mare aplicație operativ-strategică denumită „VEST-81”, organizată exclusiv de armata sovietică. Acțiunea a cuprins mai multe operații terestre, aeriene, navale, precum și exerciții combinate aero-navalo-terestre și a vizat verificarea unor ipoteze din planurile de campanie pe direcția strategică Vest, testarea unor noi procedee de acțiune și de conducere a trupelor, precum și a unor noi mijloace de luptă. Toate acțiunile s-au desfășurat în condițiile luptei radio-electronice.

Probleme mai deosebite pentru partea română a ridicat aplicația cu nume de cod „SCUT-82”, organizată între 25 septembrie și 1 octombrie 1982, în Bulgaria, în legătură cu acceptul sau nu al tranzitării sau survolului național de către trupe din armatele URSS, Poloniei, Ungariei, Cehoslovaciei și RDG. În total, tranzitarea teritoriului României pe calea ferată urma să se facă în 12-15 zile, cu un ritm de 7-8 trenuri în 24 de ore.

Anticipând această problemă, ministrul Apărării Naționale, a propus lui Nicolae Ceaușescu, și acesta a acceptat, să se dea curs cererilor de tranzitare și survol numai în baza unor convenții încheiate între guvernul român și guvernul fiecărei țări în parte, în conformitate cu reglementările românești în vigoare. Aliații însă au ignorat exigențele românești, trimițând doare cereri la nivel de foruri militare și nu de la guvern la guvern și fără nici o referire la convențiile interguvernamentale. Ca urmare, răspunsul românesc a fost negativ. Fără rezultat au rămas și intervențiile personale ale mareșalului V. Kulikov, comandantul-șef al Forțelor Armate Unite, și generalului de armată A. Gribkov, șeful Statului Major. În final, Nicolae Ceaușescu a aprobat doar survolul trupelor poloneze, reprezentanții celorlalte armate care urmau să participe la aplicația din Bulgaria nereacționând în vreun fel.

La aplicație, au participat din partea României, ministrul Apărării Naționale, generalul-locotenent Constantin Olteanu, însoțit de o echipă operativă de generali și ofițeri, iar pentru soluționarea concretă a situațiilor create un nucleu de generali și ofițeri din comandamentul Armatei a 2-a, în frunte cu comandantul acestei armate, generalul-maior Ion Dândăreanu, și comandamentul al Diviziei 67 mecanizată.

În concepția aplicației s-a prevăzut concentrarea trupelor și comandamentelor armatei sovietice în zona sud-vest Tolbuhin, iar cele ale altor armate aliate la 80 km sud de Ruse. De asemenea, s-a prevăzut constituirea unui Front de coaliție cu compunere multinațională, grupele operative ale comandamentelor din armata română făcând parte dintr-un Front român.

Obiectivele strategice și operativ-tactice au vizat realizarea coeziunii comandamentelor și marilor unități aliate, îmbunătățirea cooperării între categoriile de forțe armate în condițiile întrebuințării desantului maritim și aerian. Un obiectiv major l-a reprezentat latura radioelectronică a luptei armate.

2.3 Desființarea Tratatului de la Varșovia

În urma schimbărilor geopolitice care au avut loc în Europa, la 7 iunie 1990, la Moscova a avut loc consfătuirea Comitetului Politic Consultativ al statelor participante la Tratatul de la Varșovia, care a examinat perspectivele procesului general-european, precum și pe cele ale formării noilor structuri de securitate și întărire a stabilității în Europa. Cu același prilej, așa cum rezultă din Comunicatul de presă, participanții au făcut un schimb de opinii cu privire la posibila lui restructurare radicală. În cadrul întrunirii, M. S. Gorbaciov a informat conducătorii statelor aliate despre rezultatele convorbirilor sovieto-americane la cel mai înalt nivel, care au avut loc în perioada 30 mai – 4 iunie din același an.

În declarația dată publicității, participanții la consfătuire au apreciat că în contextul în care procesul politico-diplomatic european crea condiții pentru „depășirea modelului de securitate și divizării continentului pe bază de blocuri” era posibilă „crearea unui nou sistem general-european de securitate, pentru o Europă unită, a păcii și colaborării”.

Apreciind că „elementele de confruntare cuprinse în anii trecuți ale Tratatului de la Varșovia și ale Alianței Nord-Atlantice nu mai corespund timpului”, reprezentanții statelor participante la consfătuire au decis să procedeze la „revizuirea caracterului, funcțiilor și activității Tratatului de la Varșovia, precum și la transformarea acestuia într-un tratat între state suverane, egale în drepturi, constituit pe principii democratice”.

În acest scop, a fost constituită o Comisie provizorie a împuterniciților guvernamentali, care a primit misiunea să prezinte Comitetului Politic Consultativ propuneri concrete în acest sens. Acestea urmau să fie analizate până la sfârșitul lunii noiembrie 1990.

Cu același prilej, a fost confirmată disponibilitatea de a conlucra în mod constructiv cu Alianța Nord-Atlantică, precum și cu statele neutre și nealiniate, pe baze bi- și multilaterale, în interesul stabilității europene și dezarmării, al întăririi „încrederii și consacrării principiului suficienței de apărare”.

Câteva zile mai târziu, la 14 iunie, miniștrii Apărării, întruniți în cea de-a 25-a ședință, la Berlin, au evidențiat necesitatea depășirii situației de divizare a Europei în două blocuri militare și realizarea unui sistem de securitate la nivelul întregii Europe. Cu acel prilej, comandantul-șef a precizat că Tratatul de la Varșovia va fi menținut atâta timp cât va exista blocul NATO și că includerea Germaniei unificate în NATO nu putea fi acceptată. Ministrul ungar al Apărării a informat că Ungaria dorea să părăsească Tratatul până la sfârșitul anului 1991, în timp ce ministrul est-german al Apărării a apreciat că intrarea trupelor sovietice și ale altor state în Cehoslovacia, în 1968, a reprezentat un amestec brutal în treburile interne ale altui stat; tot el a subliniat necesitatea includerii Germaniei unificate în NATO, cu cerința ca pe teritoriul fostei RDG să nu fie dislocate forțe ale Alianței Nord – Atlantice.

În spiritul celor decise la consfătuirea Comitetului Politic Consultativ din 7 iunie, ministrul de Externe al URSS, Eduard Șevarnadze, a adresat secretarului de Stat al SUA, James Baker, la 15 iunie 1990, o scrisoare în legătură cu o nouă reglementare a relațiilor dintre Organizația Tratatului de la Varșovia și dintre statele participante la cele două alianțe militare, care să permită continuarea dezvoltării procesului OSCE. În mod concret s-a propus ca Tratatul de la Varșovia și NATO, precum și statele componente, să nu se mai considere adversare, să colaboreze la constituirea unor noi structuri de colaborare și securitate în Europa, la edificarea și dezvoltarea procesului general-european, să recunoască dreptul fiecărei țări participante la OSCE de a face parte sau de a nu face parte dintr-o alianță sau alta, sau chiar din mai multe, respectiv de a se declara neutră, să respecte integritatea teritorială și inviolabilitatea frontierelor tuturor statelor participante la OSCE, să nu recurgă sub nici o formă la forță sau la amenințarea cu forța, să încheie înțelegeri cu privire la renunțarea la folosirea armei nucleare etc.

În cazul izbucnirii unui conflict, Tratatul de la Varșovia și NATO, precum și statele membre trebuiau să se consulte pentru a se putea controla situația și a se ajunge la restabilirea păcii.

În scrisoare se mai propunea convenirea și adoptarea de măsuri energetice de reducere a forțelor armate în Europa, de continuare a negocierilor privind lichidarea tuturor armelor nucleare din Europa, indiferent de amplasamentul lor, creare de zone de dezangajare militară pe linia de contact dintre cele două blocuri, retragerea din aceste zone a tuturor armamentelor și materialelor pentru operațiuni ofensive și atacuri prin surprindere, eliberarea lor de arme nucleare, crearea unor organisme permanente de consultări pe linie politică și militară între cele două alianțe, deschise și participării statelor neutre și nealiniate, convenirea unor măsuri noi de creștere a încrederii, crearea unor forțe militare multinaționale cu participarea statelor din cele două blocuri și a țărilor neutre și nealiniate, pentru a fi folosite în situații de conflict, la cererea părților, pentru combaterea terorismului, lichidarea calamităților naturale etc., extinderea colaborării în sfera civilă, intensificarea relațiilor pe linie parlamentară, inclusiv constituirea unei Adunări parlamentare a celor două alianțe.

În scrisoare mai erau înscrise principiile discutate cu SUA pentru unificarea Germaniei: sincronizarea procesului de unificare cu procesul de creare a noilor structuri de securitate europeană, stabilirea plafonului forțelor armate ale Germaniei și obligația ei de a nu poseda arme nucleare și alte mijloace de distrugere în masă, angajamentul său de a respecta frontierele, stabilirea statutului teritorial al RDG ca neintrând sub incidența NATO, stabilirea totalului forțelor militare ale URSS pe teritoriul RDG și al forțelor militare străine pe teritoriul RFG, precum și modalitățile de reducere treptată a acestor forțe.

La 4 septembrie, guvernul ungar a propus convocarea unei întruniri extraordinare a Comitetului Politic Consultativ în cadrul căreia să se dezbată transformarea Tratatului de la Varșovia într-o organizație politică.

Cu acest prilej a fost adoptat Protocolul privind încetarea angajamentelor de apărare prevăzute prin Tratatul de la Varșovia și lichidarea organelor și structurilor sale militare, care a statuat că, în conformitate cu înțelegerea de la Moscova, din 7 iunie 1990, începând cu 31 martie 1991 își încetau valabilitatea Comandamentul Unificat al Forțelor Armate participante la Tratatul de la Varșovia, Comitetul Miniștrilor Apărării, Consiliul Militar, Statul Major, Comitetul Tehnic, Consiliul Tehnico-Științific, Sistemul Unic al Apărării Antiaeriene. Concomitent, își încetau orice activitate și militarii aparținând statelor aliate în diverse structuri ale Tratatului, precum și a aparatului reprezentanțelor comandantului-șef de pe lângă Ministerele Apărării. Documentele respective nu trebuiau transmise unor terțe state și nici să fie publicate.

Din partea română, documentul a fost semnat de către Adrian Năstase, ministrul Afacerilor Externe, și de către generalul-colonel Victor Stănulescu, ministrul Apărării Naționale.

La scurt timp, la Praga, la 1 iulie 1991, a avut loc ceremonia oficială care a consfințit desființarea Tratatului de la Varșovia.

CONCLUZII

România, intrată după împărțirea Europei realizată între W. Churchill și I.V. Stalin la Ialta (1944), în sfera de referință sovietică, a avut un drum impus de noile realități postbelice. Regimul politic impus de sovietici după 1945, prin instaurarea Guvernului dr. Petru Groza (martie 1945), apoi abdicarea forțată a regelui Mihai și proclamarea Republicii Populare Române (31 decembrie 1947), a schimbat complet cursul firesc al sistemului politic realizat înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial.

Pe lângă implicațiile politice ale influențelor sovietice în România, ele s-au transpus și în celelalte planuri: economic, social, militar, cultural.

Politica externă a României, a noului regim politic – cel comunist – impus după 1945, a fost grevată de tutela sovietică între 1955-1958.

Concluzia care se desprinde de aici este aceea că, sub influența și presiunea Uniunii Sovietice, ea a fost mai mult dependentă atât față de dirijările de la Moscova, cât și față de rigorile „războiului rece”, mai mult „internaționalistă” decât națională.

Pe fondul înlocuirii instituțiilor de sorginte sovietică, retragerii trupelor sovietice din România, poziția distinctă adoptată în C.A.E.R. și adoptarea Declarației din aprilie 1964, a făcut ca România să câștige o poziție de invidiat de către celelalte state din blocul sovietic, însă fără a-l părăsi.

România s-a bucurat pe plan internațional de respectul statelor occidentale (Franța, Anglia, S.U.A., R.F.G. ș.a.), precum și de respectul statelor membre ale mișcării de nealiniere.

În cele două capitole ale lucrării, începând cu încercările României de a ieși de sub tutela sovietică și terminând cu Declarația din aprilie 1964, s-a urmărit percepția Bucureștiului asupra relațiilor politice din cadrul blocului socialist. Celelalte relații – plan economic, militar, cultural – intervin în cadrul acestei analize, numai în mod pasager.

Al doilea aspect se referă la percepția și la mecanismul decizional al conducerii României de atunci, în ceea ce privește raporturile EST-VEST, după retragerea trupelor sovietice din România (1958) și distanțarea față de Moscova.

Dacă perioada 1955-1958 este considerată a fi o etapă a unei relative opacități politico-diplomatice a României, etapa 1958-1965 este considerată a fi una a „dezghețului”, a relansării diplomației românești.

Retragerea trupelor sovietice din România s-a făcut în urma unei inițiative românești, dar decizia a aparținut Moscovei. Unul din motivele care au stat la baza luării acestei decizii a fost la acel moment – 1958 – interesul Uniunii Sovietice în continuarea politicii de destindere lansată după moartea lui Stalin (la Congresul al XX-lea al P.C.U.S.). URSS fusese serios afectată de criza din Polonia – octombrie 1956 și mai ales Ungaria – noiembrie 1956, de aici și nevoia de refacere a imaginii internaționale.

Din punct de vedere geostrategic – România neavând frontiere cu nici o țară „capitalistă” – această retragere nu afecta cu nimic securitatea U.R.S.S.

Astfel, România a reușit grație jocului abil al lui Gheorghiu-Dej, secondat de Emil Bodnăraș, să fie singura țară din care Kremlinul și-a retras din proprie inițiativă trupele.

Odată cu retragerea trupelor sovietice, atât conducerea de la București, cât și populația României au scăpat de presiunea psihologică a prezenței trupelor sovietice în țară, precum și de cea a cheltuielilor de întreținere.

Relațiile româno-sovietice, ca și relațiile cu celelalte state socialiste – mai ales europene (Iugoslavia, Ungaria, Bulgaria, Cehoslovacia, Polonia, Germania Răsăriteană, Albania) erau bazate pe încheierea unor tratate pe termen lung de „ prietenie, colaborare și asistență mutuală”. Semnate în condițiile războiului rece, ele au avut un triplu caracter: politico-ideologic, economic și militar.

Începând din 1958, România și-a afirmat tot mai tranșant poziția de împotrivire față de folosirea metodelor specifice relațiilor dintre U.R.S.S. și celelalte țări socialiste – satelit, care le acestora știrbeau interesele naționale, independența și suveranitatea de stat.

În mai 1955, România împreună cu alte state socialiste din Europa, au încheiat Tratatul de securitate colectivă și asistență mutuală de la Varșovia, punându-se bazele unui nou bloc politico-militar în Europa.

Tratatul de la Varșovia s-a constituit drept o contrapondere pe plan politico-militar față de NATO, însă cauza reală a fost admiterea Germaniei de Vest în structurile politice și militare ale NATO.

România nu a fost un partener „entuziast” al Pactului de la Varșovia, după cum a declarat Corneliu Mănescu (fostul ministru de Externe al României în perioada 1961-1972) în interviul dat Laviniei Betea. Acest lucru este dovedit de dimensiunea participării la activitățile de pregătire militară, la aplicațiile pe hartă la nivel de stat major, de nepermiterea prezenței de trupe străine pe teritoriul său, precum și de deplasarea de trupe românești pe teritoriul altor state.

C.A.E.R.-ul a constituit, de asemenea, un alt punct de divergență între București și Moscova.

În perioada 1958-1964, politica externă a României a început, cu pași mărunți, pregătirea terenului pentru politica națională-comunistă, care va culmina cu Declarația din aprilie 1964.

Adoptată la Plenara C.C. al P.M.R. din 15-22 aprilie 1964 sub numele „Declarația cu privire la poziția P.M.R. în problemele mișcării comuniste și muncitorești internaționale”, aceasta a fost apreciată, în general, cu calificative laudative. Cele mai multe din aprecierile referitoare la acest document, transmise direct diplomaților români, trebuie luate însă sub rezerva practicii limbajului diplomatic, care escamotează realitatea.

Astfel, prin Declarația din 22 aprilie 1964, România și în special P.M.R. s-a situat pe poziția respingerii oricăror acțiuni de încălcare a independenței naționale, de știrbire a integrității teritoriale, împotriva formelor și practicilor care duceau la atingerea atribuțiilor fundamentale ale suveranității statului.

Gesturile de independență ale conducerii de la București provocau o iritare sporită la Moscova. Ea nu era dispusă să permită sateliților săi să se erijeze în mediatori, în conflictul ce o opuneau unei alte mari puteri.

În perioada cuprinsă între retragerea trupelor sovietice (1958) și Declarația din aprilie 1964, politica externă a României schimbă multe din reperele sale. Subordonarea necondiționată și situația de inferioritate acceptate în primul deceniu, se schimbaseră.

Răspunsul la politica de lărgire a spațiului de manevră spre a se proteja de imixțiunea voinței politice sovietice l-a constituit apariția național-comunismului, care înfățișa România și P.M.R., drept principal instrument al realizării intereselor naționale și drept continuator al politicii externe românești tradiționale, în direcția apărării acestor interese.

Astfel, această atitudine de independență în cadrul blocului comunist, îndelung gândită, va fi continuată și după decesul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (19 martie 1965), urmașul său la conducerea P.M.R. (devenit P.C.R. după Congresul al IX-lea, 1965) Nicolae Ceaușescu, folosind cu abilitate poziția câștigată.

Succesorul lui Gheorghiu-Dej, Nicolae Ceaușescu, a continuat și amplificat orientarea fixată în Declarația din aprilie 1964. El a început prin reducerea la minim a prezenței consilierilor militari sovietici în Ministerul Forțelor Armate și în cel al Internelor. În 1966, România a propus reorganizarea structurilor de comandă ale forțelor militare ale Tratatului de la Varșovia, pentru a asigura egalitatea membrilor săi .

În timpul crizei cehoslovace, din primăvara și vara lui 1968, Nicolae Ceaușescu a acționat energic în condamnarea presiunilor exercitate de Kremlin și sateliții săi împotriva echipei lui Alexander Dubcek. Condamnarea răspicată a intervenției în celebrul miting din Piața Palatului (21 august 1968), i-a adus lui Nicolae Ceaușescu un imens sprijin popular și un mare prestigiu internațional.

Poziția consecventă a lui Nicolae Ceaușescu de a se opune imixtiunilor "marelui frate" de la Moscova în afacerile interne ale țărilor membre ale Tratatului de la Varșovia, sub pretextul "apărării socialismului", a cunoscut o dramatică răsturnare în 1989, când, față de deruta regimului Jaruzelski și numirea în fruntea guvernului polonez a unui prim-ministru necomunist, el a propus intervenția țărilor Tratatului de la Varșovia în Polonia. Nicolae Ceaușescu renega astfel filozofia sa politică, întemeiată pe ideile de independență și neamestec în afacerile interne.