Romania In Relatia Dintre Marile Puteri, Problema Basarabiei In Perioada Interbelica

=== 59333f7dd24f87f06fd833ab8d1cc52174745541_606563_1 ===

ROMÂNIA ÎN RELAȚIA DINTRE MARILE PUTERI.

PROBLEMA BASARABIEI ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

În prima jumătate a secolului al XX-lea, istoria Europei a fost marcată de disputa apărută între Marile Puteri, care a degenerat în conflicte și a culminat cu cele două războaie mondiale ce au avut loc între anii 1914-1918 și 1939-1945.

În promovarea intereselor lor, Marile Puteri s-au coalizat în alianțe politice militare, astfel că în Primul Război Mondial s-au confruntat Antanta (formată din Franța, Rusia și Anglia) și Puterile Centrale (formate din Germania și Austro-Ungaria), în vreme ce în cel de-al Doilea Război Mondial s-au înfruntat puterile Axei (formată din Germania, Italia și Japonia) și coaliția Națiunilor Unite (formată din Statele Unite ale Americii, Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste și Marea Britanie).

Fiind aflată în zona de interferență a puterilor europene, România a promovat în prima parte a secolului al XX-lea o politică externă ce viza integritatea și suveranitatea națională, menținerea frontierelor stabilite la Conferință de pace care a avut loc la Paris în 1919-1920, relații bune cu celelalte țări și în primul rând cu vecinii, menținerea păcii, alături de încurajarea unui climat de cooperare și încredere pe plan internațional.

În tot acest timp, țara noastră și-a urmărit interesele și a încercat să își protejeze independența în cadrul unui sistem internațional organizat și condus de către Marile Puteri. Secolul al XX-lea s-a dovedit a fi unul foarte agitat, însă cu un impact hotărâtor asupra istoriei românilor. Numai datorită unui puternic instinct de supraviețuire a reușit România să rămână aproape intactă în acea perioadă în condițiile existenței unor vecini neprietenoși, în condițiile unei rivalități declarate între Marile Puteri.

Aruncând o privire asupra politicii practicate de Marile Imperii, și în primul rând de Imperiul Rus, se conturează soartă tragică ce urma să se abată asupra românilor basarabeni în secolele XVIII și XIX. De-a lungul timpului s-au publicat numeroase studii și cărti despre istoria Basarabiei, acestea urmărind problematica Basarabiei în perioada interbelică din două puncte de vedere diametral opuse.

Anterior celor două Războaie Mondiale, la 16 mai 1812, după un război care a adus ruină, foamete și pagube colosale asupra Țării Moldovei, la București a fost încheiat Tratatul de pace dintre Rusia țaristă și Imperiul Otoman, conform căruia Moldova Orientală (Basarabia, respectiv teritoriul dintre Prut și Nistru), este anexată la Imperiul Rus. Majoritatea lucrărilor publicate evidențiază unele adevăruri istorice incontestabile despre Basarabia, aceasta fiind un teritoriu românesc populat de moldoveni români și rupt din Țara Moldovei de către Imperiul Rus.

Există însă și alți autori care își manifestând disprețul vădit față de adevăr și contestă românitatea moldovenilor basarabeni și dreptul istoric românesc asupra Basarabiei, prezentând Rusia ca pe o binefăcătoare și vorbind evenimentele ce au avut loc în anul 1812 ca despre o reunire, o dezrobire de sub dominația Imperiului Otoman. Problema Basarabiei n-ar fi atât de actuală în prezent, dacă n-ar mai exista încă istorici și politicieni care să susțină această poziție.

Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus în anul 1812 a fost rezultatul unor noi raporturi de forțe apărute spre sfârșitul secolului XVII în Europa Sud-Estică și care au influențat foarte mult evoluția Țărilor Române. Spațiul românesc era situat într-o zonă geografică strategică, fiind locul în care se ciocneau interesele geopolitice ale Marilor Puteri. Încet, acest spațiu a devenit o veritabilă arena de confruntări militare, iar rezultatul acestora a fost cotropirea, urmată de anexarea unor teritorii românești de către Marile Puteri.

Pe parcursul a peste două secole Țările Române au fost un teatru de război între armatele a trei imperii: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic și Imperiul Rus (Imperiul țarist). Aceste mari puteri se confruntau pentru rezolvarea problemei orientale, care includea aspecte cu caracter geopolitic privind posesiunile europene ale Turciei, respectiv controlul strâmtorilor Mării Negre și lupta pentru eliberarea popoarelor sud-est europene.

Relațiile româno-sovietice au cunoscut o evoluție destul de contradictorie în timpul Primului Rǎzboi Mondial. Astfel, din august 1916, România și Rusia au fost state aliate în cadrul Antantei, iar armatele lor comune au participat la luptele din prioada 1916-1917 împotriva Puterilor Centrale. În ianuarie 1918, însă, guvernul sovietic a hotărât întreruperea oricăror relații diplomatice cu România, pe care o considera a fi ostilǎ regimului proaspăt instaurat la Sankt Petersburg.

Problematica apartenenței teritoriale a Basarabiei a fost departe de a fi soluționată prin actul de unire a Basarabiei cu România la data de 27 martie 1918, însă actul respectiv a marcat într-un decisiv relațiile viitoare dintre România și URSS. Deoarece Basarabia a jucat un loc important în cadrul politicii externe a țării noastre și în cadrul relațiilor româno-sovietice, ulterior încheierii Primului Rǎzboi Mondial diplomația românească s-a concentrat asupra încheierii tratatelor de pace.

În spiritul Pactului Societǎții Națiunilor, țara noastră a încheiat în anul 1921 tratate de alianțǎ cu Polonia, Cehoslovacia și Iugoslavia, formând Mica Înțelegere, iar în anul 1926 a încheiat tratate de alianță cu Franța și Italia. În anul 1934, România, Iugoslavia, Turcia și Grecia au format Înțelegerea Balcanicǎ, având ca obiectiv principal menținerea situației stabilită prin intermediul tratatelor de pace încheiate.

Relațiile româno-sovietice au fost puternic influențate de războiul civil care a avut loc în Rusia în perioada 1917-1920, dar și de contextul internațional. Urmărind parcă un sablon, în perioada în care guvernul sovietic se afla în dificultate, URSS era pentru normalizarea relațiilor cu România, iar în momentul în care ieșea victorios guvernul sovietic devenea intransigent și amenințǎtor la adresa țării noastre.

În ceea ce privește țara noastră, guvernanții români considerau cǎ relațiile româno-sovietice ar trebui să aibă la baza recunoașterea de cǎtre sovietici a apartenenței teritoriului Basarabiei la România, care fusese hotǎrâtǎ de către Sfatul Țǎrii la 27 martie 1918 și confirmatǎ prin semnarea Tratatului de la Paris în 1920.

În mod contradictoriu, sovieticii considerau că teritoriul Basarabiei ar fi fost ocupat în mod ilegal de armata românǎ. În opinia acestora Sfatul Țǎrii era un organism format din burghezi și chiaburi ce nu reprezentau în vreun fel populația Basarabiei, considerând în același timp și că Tratatul de la Paris nu ar fi avut valoare juridicǎ.

Guvernul sovietic a utilizat Internaționala a III-a Comunistǎ, constituitǎ în anul 1919, pentru discreditarea statelor naționale și implicit a României,. Astfel, spre finalul anul 1923, Internaționala a III-a Comunistă a reușit să impună Partidului Comunist Român sǎ militeze în vederea autodeterminării pânǎ la despǎrțirea de România a Basarabiei, dar și a Dobrogei și a Transilvaniei. În condițiile foarte tensionate existente, au avut loc anumite întâlniri oficiale româno-sovietice, astfel că la începutul anului 1924 s-a organizat conferința de la Viena.

La această conferință, delegația românǎ a solicitat ca URSS sǎ recunoască unirea Basarabiei cu România, însă delegația sovieticǎ nu a acceptat actul de unire. Mai mult, delegația sovietică a solicitat organizarea unei consultări prin care populația Basarabiei urma sǎ decidă dacǎ dorește sǎ rǎmânǎ teritoriu românesc, dacă dorește să se uneascǎ cu URSS sau dacă dorește sǎ se constituie ca stat independent.

Aceastǎ propunere sovietică viza de fapt anularea deciziei de unire luate martie 1918 și a Tratatului de la Paris din 1920. Conferința a eșuat, înainte de a se discuta problemele referitoare la relațiile româno-sovietice. Ulterior conferinței, conducerea sovieticǎ a înființat o entitate statală pe malul stâng al Nistrului, un centru de promovare a atât a obiectivelor politice și teritoriale fațǎ de România.

Republica Autonomă Sovietică Socialistă Moldovenească (RASSM) s-a organizat dupǎ modelul sovietic, rolul decisiv avându-l Partidul Comunist sovietic. Prin crearea RASSM s-a urmǎrit izolarea populației din Transnistria fațǎ poporul român și în special față de populația din Basarabia, inventându-se o limbǎ nouǎ, cea moldoveneascǎ. Realitatea istoricǎ a dovedit cǎ această entitate a fost o creație artificialǎ, ce avea rolul de a destabiliza România și de a favoriza expansiunea teritorialǎ a Uniunii Sovietice.

În anul 1924, Comitetul Executiv al Internaționalei a III-a Comuniste a cerut tuturor partidelor comuniste estul Europei sǎ aibă în vedere un eventual conflict cu România. În urma unor pregǎtiri, în luna septembrie a aceluiași an, grupuri înarmate au trecut Nistrul și au atacat numeroase localitǎți din Basarabia.

Ulterior, în anul 1928, conducerea sovieticǎ și-a modificat tactica rfeeritoare la politica sa externă, promovând o politicǎ pașnicǎ. Dorind să demonstreze acest lucru, guvernul sovietic a acceptat să adere la Planul Briand-Kellogg, prin care statele semnatare se angajau sǎ rezolve problemele apărute între ele pe cale pașnicǎ, eliminând total rǎzboiul. România, la fel ca și restul statelor invitate, a aderat la acest Plan, semnând în februarie 1929, Protocolul de la Moscova.

În anul 1933, atât URSS, cât și România au semnat Convenția pentru definirea agresorului și agresiunii. Urmând propunerea lui Nicolae Titulescu, devenit ministru de externe al României, convenția specifica faptul că prin teritoriu se înțelege spațiul asupra cǎruia un stat își exercitǎ autoritatea. In opinia lui Titulescu, semnarea acestui document de către URSS reflecta recunoașterea apartenenței Basarabiei la România.

Ulterior, în 1934, printr-un schimb de scrisori între Nicolae Titulescu și ministrul de externe sovietic Maksim Litvinov se anunța restabilirea relațiilor diplomatice dintre România și URSS. Titulescu, se bucura în acea perioadă de prestigiu international și s-a declarat prieten al URSS, exprimându-și dorința unei colaborǎri între România și URSS.

În anul 1935, ca un semn de bunǎvoințǎ, guvernul sovietic a restituit României o parte din tezaurul depus în timpul Primului Rǎzboi Mondial la Moscova, precum și osemintele domnitorului Dimitrie Cantemir, care au fost ulterior depuse la Catedrala Mitropolitanǎ de la Iași. Satele revizioniste deveneau din ce în ce mai agresive, astfel că atât Titulescu, cât și Litvinov au dorit implementarea unui sistem de securitate colectivǎ pe teritoriul Europei, sistem ce nu putea fi implementat decât prin semnarea unor tratate de pace. Titulescu s-a implicat în perfectarea unor tratate de asistențǎ mutualǎ între Franța și URSS și între Cehoslovacia și URSS.

Contextul s-a dovedit a fi însă unul nefavorabil, deoarece pacea internaționalǎ se deteriora exterm de rapid, ca rezultat al acțiunii statelor revizioniste, precum și a politicii de cedare în fața agresorului. În acest context, unii oameni politici români cereau ca politica externǎ a țării noastre sǎ se adapteze noilor realitǎți internaționale și priveau cu o oarecare suspiciune încheierea unui pact cu URSS, pact care urma să permită intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României. Dupǎ negocieri secrete, Titulescu și Litvinov au elaborat în anul 1936, un protocol ce cuprindea un tratat de asistențǎ mutualǎ între URSS și România. Litvinov nu avea însă mandat din partea guvernului sǎu, astfel că s-a cerut amânarea oficializării acestui document.

În anul 1939, regele Carol al II-lea al României a transmis guvernului sovietic cǎ este gata sǎ semneze un pact de neagresiune cu URSS, însă guvernul sovietic nu a fost interesat deloc de această propunere. În august 1939, Germania și URSS au semnat un pact de neagresiune, Pactul Molotov-Ribbentrop, care cuprindea o anexǎ secretǎ, cele douǎ state semnatare delimitându-și prin aceasta spațiul dintre Marea Neagră și Marea Balticǎ. În această anexă, Partea Sovieticǎ sublinia interesul pe care-l manifesta pentru Basarabia.

Cel de-al Doilea Război Mondian a izbucnit în septembrie 1939, prin atacarea Poloniei de cǎtre Germania și apoi prin atacarea Poloniei de către Uniunea Sovieticǎ. Ulterior, URSS a ocupat teritoriile pe care le delimitase prin Pactul Molotov-Ribbentrop.

România și-a proclamat neutralitatea, dar situația devenise dificilǎ, țara fiind tot mai izolatǎ, în contextul în care vecinii erau din ce în ce mai agresivi. În martie 1940, ministrul de externe rus a declarat cǎ între România și URSS ar fi existat o problemǎ teritorialǎ, respectiv aceea a Basarabiei, deoarece anexarea acesteia de către România nu fusese recunoscutǎ niciodatǎ de către guvernul sovietic.

BIBLIOGRAFIE

Constantin I. (1995), România, Marile Puteri și problema Basarabiei, Editura Enciclopedică, București.

Naumescu V., Leuștean L. (2018), România, marile puteri și ordinea europeană, Editura Polirom, București.

Titulescu N. (1992), Basarabia pǎmânt românesc. Editura Rum-Irina, București.