România în Nato și Ue

=== 430169c788eb0a0f4baf87bbb890023ea6994aa0_301562_1 ===

România în NATO și UE

Capitolul 1

Alianța Nord-Atlantică și Uniunea Europeană. Un conglomerat de valori și interese euroatlantice

1.1 Alianța Nord-Atlantică – brațul armat al Occidentului

Diriguitorii de la Washington considerau că încheierea celui de-al doilea război mondial va duce la o retragere masivă și imediată a trupelor americane de pe bătrânul continent. Noile realități geopolitice și geostrategice i-au contrazis flagrant. Nu numai că prezența militară americană a devenit o necesitate, dar rolul și dimensiunile ei au căpătat o nouă abordare, prin crearea unui cadru instituțional reprezentat de NATO. Prima alianță politico-militară creată în timp de pace din care au făcut parte Statele Unite.

În mod cât se poate de cert, URSS era cea mai gravă amenințare la adresa securității Europei Occidentale. NATO a apărut în primul rând ca o reacție la această realitate geopolitică presantă. Însă, crearea NATO servea și alte scopuri care se subsumau țelului central, oprirea creșterii sferei de influență sovietică. NATO se opunea reapariției militarismului naționalist în Europa, încurajând totodată o mai strânsă cooperarea între partenerii europeni. Se poate spune că NATO a oferit acel climat de stabilitate și securitate necesar realizării Europei Unite.

După al doilea război mondial, sovieticii, prin intermediul partidelor clonă de pretutindeni, au lansat o ofensivă fără precedent pentru a acapara puterea în cât mai multe regiuni. Firește, Europa era principala țintă a comunismului internațional. În intervalul 1945-1948, comuniștii din statele din Europa de Est au monopolizat puterea la ordinul și cu sprijinul direct al Armatei Roșii. Putem spune că URSS și-a creat un imperiu colonial în estul Europei, ignorând aspirațiile și dorințele popoarelor de acolo. Pentru a testa coeziunea și determinarea vesticilor, Stalin a declanșat Criza Berlinului (1948-1949). Aliații au reușit să aprovizioneze Berlinul de Vest pe calea aerului. Paradoxal, Criza Berlinului a lucrat împotriva intereselor sovietice, fiindcă liderii occidentali au resimțit amenințarea sovietică la parametrii reali și au căutat mijloace pentru a o contracara în mod eficient.

Rămâne un truism faptul că prosperitatea economică este oxigenul democrației. Celebrul exemplu al distrugerii Republicii de la Weimar de către Adolf Hitler, care a ajuns cancelar al Germaniei, în 1933, prin alegeri libere, ar trebui să ne dea de gândit într-o vreme în care partidele extremiste devin tot mai populare în UE și nu numai. Planul Marshall a repus pe linia de plutire economia Europei Occidentale, construind o barieră economică în calea ideologiei comuniste. Pe de altă parte, se simțea necesitatea unei stabilități și sub aspect militar. Aici a intervenit crearea NATO. Climatul de încredere, cooperare și stabilitate creat de Alianța Nord-Atlantică a contribuit decisiv la realizarea UE. Am putea afirma că NATO a fost de fapt liantul construcției europene.

După multe dezbateri și negocieri, Tratatul Atlanticului de Nord a fost semnat la 4 aprilie 1949, la Washington. În celebrul articol 5 al acestui tratat se preciza că: ”un atac împotriva unui membru sau mai multor membri…va fi considerat un atac împotriva tuturor membrilor” și, drept urmare, fiecare membru va lua ”toate măsurile necesare, inclusiv folosirea forței armate”. Fapt semnificativ, articolele 2 și 3 au rol foarte important, dovedind că acest tratat nu este doar despre conduita în cazul unui atac. Articolul 3 stabilește fundația unei cooperări în privința pregătirii militare între Aliați, iar Articolul 2 pregătește terenul pentru o cooperare non-militară.

Consiliul Atlanticului de Nord (NAC) este principalul organism de luare a deciziilor la nivelul Alianței. Consiliul se reunește săptămânal sau chiar mai des, dacă este necesar. Întâlniri regulate au loc și la nivel de Miniștri de Externe și ai Apărării. La un interval de 1-2 ani, se organizează un summit unde șefii de stat sau de guvern, din țările membre NATO, se întâlnesc pentru a căuta răspuns la provocările strategice cărora alianța trebuie să le facă față. În plus, fiecare stat membru este reprezentat la Cartierul General al NATO din Bruxelles de un ambasador. Acesta beneficiază de sprijinul unei delegații naționale compuse din personal diplomatic și consilieri de securitate. Suveranitatea fiecărui membru este respectată, iar o decizie finală se ia doar în urma obținerii acordului tuturor membrilor. Din acest motiv, procesul de decizie la nivelul NATO se bazează pe consimțământul unanim.

Astăzi, NATO are 28 de membri: Albania, Belgia, Bulgaria, Canada, Croația, Cehia, Danemarca, Estonia, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Turcia, Marea Britanie și SUA. Inițial, în 1949, Alianța avea doisprezece membri. Recent, micul stat balcanic Muntenegru a fost invitat să se alăture Alianței.

NATO este o alianță unică în multe privințe. Statele membre nu au aderat sub presiunea comandamentelor strategice de moment. Totodată, decizia nu le-a fost dictată de vreun factor extern semnificativ. De pildă, România a devenit aliat al Germaniei naziste în 1940, sub imperiul evenimentelor care s-au derulat pe plan european. România avea de ales între Hitler și Stalin și a ales ceea ce a considerat a fi răul mai mic. Dimpotrivă, aderarea la NATO pentru toți membrii s-a făcut pe timp de pace, iar alianța s-a construit în liniștea glaciară a Războiului Rece și a evoluat în etapa de după încheierea acestuia. În toate cazurile, aderarea a fost decisă în cel mai democrat mod cu putință, prin acordul parlamentului, reprezentantul națiunii. Statele membre împart în mod egal povara securității colective. În altă ordine de idei, statutul de țară membră a NATO înseamnă atașamentul pentru o serie de valori și principii care nu pot fi contrazise printr-un angajament internațional pe care și l-ar putea lua un stat membru.

Destrămarea blocului sovietic, în intervalul 1989-1991, a pus Europa, și nu numai, în fața unui set de probleme greu de surmontat. În 1989, regimurile comuniste din Europa de Est s-au prăbușit pe cale pașnică, cu excepția notabilă a regimului N. Ceaușescu, din România. Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat în 1949 ca un instrument prin care URSS viza să-și subordoneze economiile statelor care gravitau din punct de vedere politic în jurul său, s-a desființat. Aceeași soartă au avut-o Pactul de la Varșovia, dar chiar și URSS, creată în 1922 de către Lenin. Germania, scindată din 1945, s-a reunificat cu acordul ultimului lider sovietic, Mihail Gorbaciov. Astfel, colosul german redevenea principala forță economică de pe continent.

În noul context, NATO a trebuit să-și reconsidere abordarea și misiunea, fără a abdica de la principiile inițiale. Spre deosebire de Pactul de la Varșovia care a dispărut subit, NATO a continuat să crească, fiind percepută mai mult decât o alianță. În fapt, pentru statele din Europa de Est, traumatizate de-a lungul secolelor de imperialismul țarist și cel sovietic, apartenența la NATO căpăta o importanță aparte. Era o garanție că hegemonia rusă nu se va mai întoarce niciodată. Pe de altă parte, NATO este o alianță compusă în mod exclusiv din state democratice. Deci, este un club select în care doar țările care respectă drepturile omului și se lasă conduse de către popor pot accede. Aderarea la NATO nu înseamnă doar securitate, ci și democrație și, mai ales, prosperitate. Iată de ce țările din Europa Centrală și de Est au ales calea integrării euro-atlantice, iar cancelariile occidentale nu s-au opus acestor aspirații firești ale națiunilor din ECE. Pentru început, în 1997, în urma summit-ului de la Madrid, au fost invitate să adere la NATO Polonia, Cehia și Ungaria.

În 2004, un grup de șapte state, printre care și România, au acces în Alianța Nord-Atlantică. În acest fel s-a încheiat un lung și complicat proces prin care țara noastră a trebuit să probeze că este atașată normelor și valorilor occidentale și că este dispusă să devină o țară stabilă, predictibilă, eminamente democratică. Totodată, România a dat numeroase dovezi de solidaritate, sprijinind în mod activ acțiuni internaționale sub egida ONU, NATO sau OSCE. România a meritat pe deplin statutul de țară membră a NATO și continuă să facă toate eforturile posibile pentru a se dovedi un aliat loial și credibil. La nivelul Alianței Nord-Atlantice credibilitatea se câștigă prin construirea unei armate la nivelul standardelor alianței.

Prin aderarea la NATO, România beneficiază de cele mai solide garanții de securitate din întreaga sa istorie. Alianța cu Austro-Ungaria și Germania din 1883 a dus totuși la intrarea României în primul război mondial de partea Antantei (1916). Alianțele României din perioada interbelică, cu Regatul sârbo-croato-sloven, Cehoslovacia, Polonia și Franța, nu au asigurat securitatea țării noastre decât la nivel declarativ. Participarea României în Pactul de la Varșovia nu a fost voluntară, iar România a refuzat să ia parte la acțiunile acestei alianțe, a se vedea evenimentele din 1968. Integrarea României în NATO reprezintă cea mai bună garanție că România nu va mai fi vreodată victima unei forțe externe copleșitoare. Criza ucraineană ridică din nou temeri privind renașterea militarismului rus, iar în acest context, NATO devine o alianță mai relevantă ca oricând.

La nivelul NATO au apărut modificări nu doar de structură, ci și în privința scopurilor și obiectivelor. Intervenția NATO din 1999 contra Serbiei, pentru a opri genocidul din Kosovo, a arătat angajamentul Alianței de a proteja drepturile omului. Din 2003 până-n 2014, NATO a condus Forța Internațională de Asistență și Securitate (ISAF), care a acționat în Afganistan sub mandat din partea ONU. Afganistanul era secătuit de energie după un război civil care dura de decenii. Acest război a prilejuit accederea la putere a talibanilor, protectorii rețelei Al-Qaeda. În 2003, NATO a preluat conducerea misiunii din Afganistan pentru a oferi poporului afgan un viitor democratic, un viitor la adăpost de excesele radicalismului sectar și militant. În Afganistan, NATO a acționat sub mandat ONU, dovedindu-și atașamentul față de valorile promovate de acest for internațional. Deși lupta pentru pacificarea Afganistanului continuă, NATO a contribuit decisiv la punerea fundațiilor unui stat democratic viabil, capabil să-și asume lupta contra radicalismului cu sprijinul NATO.

Totodată, NATO și-a modificat și strategia pe termen lung. De pildă, la Lisabona, în 2010, NATO și-a modificat politica nucleară, parte a unui nou concept strategic. Cu această ocazie, NATO s-a angajat să militeze pentru ”o lume fără arme nucleare” și și-a reafirmat determinarea de a lupta împotriva proliferării acestor arme dar, în același timp, NATO a declarat că va avea capabilități nucleare ”atâta vreme cât vor exista arme nucleare în lume”. Desigur, ideea unei lumi fără arme nucleare sună tentant, dar este o utopie fiindcă tot mai multe state, mai ales conduse de regimuri dictatoriale,tind să obțină capabilități nucleare. Avem în vedere Iran și Coreea de Nord. Prin urmare, NATO trebuie să-și dezvolte arsenalul nuclear (SUA, Marea Britanie și Franța) pentru a menține echilibrul strategic și pentru a descuraja tendințele belicoase ale regimurilor autocratice.

1.2 Uniunea Europeană – actor mondial pe eșichierul relațiilor internaționale

Visul Europei Unite a făcut furori la începutul perioadei interbelice dar, după al doilea război mondial, a devenit cu adevărat un proiect fezabil. Sub umbrela militară americană și sub spectrul iminentului pericol sovietic, statele Europei occidentale au înțeles că trebuie să se unească sub aspect politic și economic dar și militar, pentru a rămâne o forță importantă pe scena relațiilor internaționale. Astfel, în 1950, s-a constituit Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului, pentru ca în 1957, prin Tratatul de la Roma, să ia ființă Comunitatea Economică Europeană sau Piața Comună. Tratatul de la Maastricht, din 1993, duce la apariția Uniunii Europene. Următoarea mare transformare se produce la 13 decembrie 2007, prin semnarea Tratatului de la Lisabona, care a intrat în vigoare la 1 decembrie 2009.

Acest tratat are un rol aparte în istoria construcției europene, fiindcă a creat premisele unei politici externe europene unice. Tratatul a creat funcția de ministru de externe al UE, cu numele de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru politică comună externă și de securitate; Caterine Ashton a fost prima persoană care a deținut această importantă funcție.

O Constituție este mai presus de orice un document cu valențe interne. Constituția este un contract scris între popor și conducători, după cum spunea Rousseau. Totuși, statele democratice au simțit mereu nevoia de a face prozelitism, de a aduce noi membri în clubul statelor democratice. De exemplu, SUA, țara care a primit prima Constituție scrisă din istoria umanității, care este și astăzi în vigoare, a manifestat o mare apetență pentru promovarea principiilor generoase din legea fundamentală scrisă în 1787. Inițial, ideea de bază a CEE era crearea unei piețe comune, nu a unui actor internațional. Treptat, tot mai multe voci au cerut o implicare mai activă a UE în politica internațională. Tratatul de la Lisabona a pus bazele unei implicări active a UE în afacerile externe.

După cum am văzut, Tratatul de la Lisabona a venit în întâmpinarea acestor așteptări dar, statele membre păstrează încă o mare libertate de mișcare. Se poate solicita Comisiei Europene o poziție oficială vizavi de o problemă de scena politică internațională. Poziția poate fi susținută chiar și în Consiliul de Securitate al ONU. Însă statele membre au posibilitatea să adopte o atitudine distinctă de cea a UE, dacă simt că interesele lor pot fi salvgardate mai bine în acest mod.

Totuși, UE poate juca un rol foarte important pe plan extern. Are capacitatea și prestigiul de a pune în discuție aspecte extrem de importante. De pildă, în problemele de mediu UE este cel mai vocal actor care susține un acord global în privința poluării. De altfel, UE a depus cele mai multe eforturi pentru a promova o legislație prietenoasă cu mediul înconjurător. Și în privința drepturilor omului, UE este un punct de referință. În 2012, UE a primit Premiul Nobel Pentru Pace, ca o recunoaștere a șase decenii în care a promovat pacea, reconcilierea și respectul pentru drepturile omului. Și în privința comerțului internațional, UE dă tonul, fiind o forță economică redutabilă de care oricine trebuie să țină cont. Deci, chiar dacă nu are o voce unitară, chiar dacă nu este încă o superputere în sensul clasic, UE este un actor central pe scena relațiilor internaționale.

În ultimele decenii, Republica Populară Chineză, sub imboldul reformelor lui Deng Xiao Ping a înregistrat un ritm de creștere economică amețitor. China a ajuns a doua forță economică a lumii, devansând UE sau Japonia. Această realitate a impus o schimbare de paradigmă în comerțul internațional. Deși SUA și Europa sunt conectate din punct de vedere politic și militar, din punct de vedere economic între acestea se remarcă o tot mai acerbă competiție. Acest fapt este evident, mai ales, în privința relației cu China. SUA este cel mai mare importator de produse chineze, în timp ce China ocupă poziția a patra pe lista țărilor care importă produse americane. Consecința acestui imens dezechilibru comercial este un imens deficit bugetar, care a atins suma record de 120.000 de milioane de euro în 2006. În schimb, UE este al doilea partener comercial pentru China, atât pentru export, cât și pentru import. În lumina acestor realități, putem concluziona că SUA și UE au relații comerciale distincte față de China, țara care la finele anului 2014 a ajuns să aibă un PIB mai mare decât cel american. Europa Unită nu este într-o poziție de inferioritate față de Beijing, ci este un partener absolut egal. Performanțele economice ale Germaniei, în anii crizei economice recente, sunt în strânsă legătură cu exportul de tehnologie către China.

Ca și SUA, UE pune accent pe promovarea respectului pentru drepturile omului. În 1989, după masacrul din Piața Tiananmen, CEE a impus Chinei un embargou pe armament. Din moment ce Rusia este cel mai mare furnizor de tehnică militară pentru Beijing, acest fapt a avut un efect limitat. În scurt timp, China a început să-și dezvolte propria industrie de armament, devenind un mare exportator de arme, concurând SUA și Rusia pe piețele emergente. Astfel, UE a început să adopte o conduită tot mai pragmatică față de China, punând pe primul loc aspectele economice. Pe de altă parte, tot mai multe state europene exportatoare de armament cer cu insistență ridicarea embargoului, din rațiuni pur economice. Desigur, sunt foarte multe voci care susțin că o asemenea abordare a chestiunii este contraproductivă, fiindcă UE abdică de la principiile sale de dragul banilor.

SUA continuă să aibă o abordare extrem de tranșantă în chestiunea drepturilor omului, ceea ce irită foarte mult China, iar Europa adoptă un ton ceva mai discret, punând problemele economice mai presus de cele morale. De altfel, observăm că, după Tratatul de la Lisabona, s-a produs o evidentă deconectare a politicii externe comunitare de politica externă promovată de Departamentul de Stat. De pildă, Acordul de la Minsk, care a detensionat situația din Ucraina, a fost realizat prin implicarea directă a UE, care a avut o atitudine mai puțin radicală față de Rusia. Pe deasupra, sancțiunile economice impuse Rusiei nu au fost primite cu foarte mult entuziasm de multe dintre statele membre ale UE, care au legături trainice cu Moscova. Vedem, așadar, că, după Tratatul de la Lisabona, UE este înscrisă pe drumul construirii unei politici externe proprii. Proiectul Armatei Unice Europene ar putea scoate, probabil, NATO din ecuația de securitate a Europei.

Capitolul II

Reinserția României în toposul de credințe și aspirații euroatlantice

1.1 Parcursul României în NATO

La începutul anilor 90, în condițiile reunificării Germaniei și a disoluției URSS, în cadrul negocierilor cu sovieticii, cancelariile occidentale și-au luat angajamentul să nu extindă NATO în cazul în care Gorbaciov accepta ca Germania reunificată să fie parte a NATO. Deci, a existat o promisiune de neextindere a alianței spre est, o promisiunea nescrisă, dar neonorată. Această promisiune a devenit în contextul crizei ucrainene justificarea lui Putin pentru sprijinirea separatiștilor pro-ruși. În viziunea sa, extinderea NATO spre frontierele Rusiei reprezintă o gravă amenințare pentru țara sa, care trebuie să ofere răspunsuri adecvate.

În 1991, Cehoslovacia a cerut în mod clar garanții de securitate, iar cele mai bune garanții nu puteau veni decât de la statutul de membru al NATO. În ianuarie 1994, a avut loc summit-ul de la Bruxelles în cadrul căruia s-a luat decizia extinderii alianței spre est. Pentru primirea de noi membrii, SUA au propus crearea Parteneriatului Pentru Pace, o structură menită să aducă la un loc trupe ale statelor membre și candidate, care să execute misiuni de menținere a păcii sau antrenamente. PPP era menit să familiarizeze statele candidate cu standardele și principiile NATO. Totodată, pentru fiecare stat candidat s-a întocmit un Plan de Acțiune pentru Aderarea (MAP).

Până-n 2002, România a luat parte la numeroase misiuni de menținere a păcii, 9 coordonate de ONU, 3 conduse de NATO și 4 sub umbrela OSCE. Astfel, țara noastră și-a dovedit atașamentul pentru cauza păcii, în general, și pentru valorile euro-atlantice, în particular. La summit-ul de la Madrid din 1997, au fost invitate să intre în alianță doar Cehia, Ungaria și Polonia. La momentul respectiv, în ciuda progreselor făcute, România nu era 100% aptă pentru a adera la NATO. Cel mai mare avocat al intrării României în NATO la momentul respectiv a fost Franța.

România a continuat dialogul cu NATO, dar și reformele militare necesare, fapt care a dus, în cele din urmă, la semnarea, la 23 martie 2003, a Protocolului de Aderare la NATO, la Bruxelles. La 29 martie 2004, premierul României a depus la Washington instrumentul de aderare a României la NATO.

Având în vedere că s-a scurs mai bine de un deceniu de la aderarea României la Alianța Nord-Atlantică putem concluziona că apartenența la această structură politico-militară, fără egal în istoria umanității, a fost extrem de benefică pentru țara noastră. Statutul de membru a creat un climat de stabilitate de care au profitat numeroși investitori străini care au venit în România. Totodată, aderarea la NATO a fost un semnal extrem de clar al atașamentului României pentru valorile euroatlantice ceea ce a dus la integrarea României în UE la 1 ianuarie 2007. Important rămâne și faptul că România a dezvoltat un Parteneriat Strategic cu SUA, care este, de asemenea, de o importanță crucială. Pe baza acestui parteneriat, s-a creat baza de la Deveselu, element important în arhitectura de securitate din Europa de est. Aderarea la NATO a îmbogățit România cu un semnificativ capital de încredere, care continuă să producă efecte pozitive.

1.2 Etapele aderării României în structurile Europei instituționalizate

În 1993, România semnează un Acord de asociere la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare în 1995. Tot în 1995, la 22 iunie, România înaintează o cerere oficială de aderare la UE. Odată cu această cerere, România a înaintat și textul Declarației de la Snagov semnat de 14 partide de pe scena politică românească. Această declarație conținea atașamentul tuturor forțelor politice relevante din România pentru cauza integrării țării în UE. Declarația de la Snagov este un moment unic în istoria recentă a României, fiindcă atunci partidele politice au demonstrat că pot colabora în interesul național, în ciuda luptei politice acerbe. De altfel, în chestiunea integrării României în NATO și UE, toate forțele politice de pe eșichier au susținut acest ideal. În 1998, sunt redactate primele rapoarte privind stadiul progreselor obținute de statele candidate. În anul următor, se face un pas istoric înspre transformarea UE într-o structură mai unită și mai competitivă, lansarea monedei unice. La 1 mai 2004, 10 țări, dar nu și România, au aderat la UE. Pentru România, negocierile de aderare au început în mod oficial în 2000. Aceste negocieri s-au finalizat în 2004, iar în aprilie 2005, s-a semnat Tratatul de Aderare la UE. România a devenit stat membru UE la 1 ianuarie 2007.

Tratatul de Aderare a fost ratificat de Parlamentul României la 24 mai 2005. Art. 1, Alin. 1, din acest tratat prevedea: ”Republica Bulgaria și România devin prin prezentul membre ale Uniunii Europene. Art. 2, Alin. 1 specifica: ”În cazul în care Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa nu este în vigoare la data aderării, Republica Bulgaria și România devin părți la tratatele pe care se întemeiază Uniunea, astfel cum sunt acestea modificate sau completate.”

La momentul aderării, UE a luat act de faptul că cele două state mai aveau multe de făcut în ceea ce privește reforma sistemului judiciar, combaterea corupției și a criminalității. De aceea, s-a instituit ”mecanismul de cooperare și verificare”. Rapoartele acestui mecanism erau menite să ducă la o integrare lină și totală a României în spațiul UE. Din păcate, rapoartele au înregistrat progrese greoaie, ceea ce a împiedicat până-n prezent aderarea României la Spațiul Schengen.

Aderarea României la UE nu este completă fără adoptarea monedei unice euro și fără aderarea la Spațiul Schengen. Tratatul de la Schengen a fost semnat la 14 iunie 1985 de către Germania, Franța, Belgia, Olanda și Luxemburg. Convenția de implementare a acordului a fost semnată în 1990. Astfel, a fost creat Spațiul Schengen pentru a fluidiza traficul frontalier și pentru a strânge cooperarea între autoritățile frontaliere din statele semnatare. Acest acord a fost încorporat în cadrul legislativ la UE în 1997. Până-n prezent, 30 de state au semnat acest acord, iar 27 l-au implementat. Deși România a aderat la UE în 2007, ea nu a fost încă primită în Spațiul Schengen din cauza votului negativ dat de anumite state membre ale acordului. S-a constatat că ritmul reformelor din domeniul juridic, ca și stadiul combaterii corupției și crimei organizate, este mult prea redus. Inițial, s-a emis termenul de martie 2011, ca dată a aderării țării noastre la Spațiul Schengen, dar nici până astăzi acest deziderat important nu a fost atins, iar perspectivele de aderare sunt tot mai vagi, fapt ce ilustrează drumul lung pe care România mai trebuie să-l parcurgă până să devină stat membru cu drepturi depline al UE.

Adoptarea de către România a monedei euro este un alt exemplu care demonstrează decalajul imens pe care România, deopotrivă cu celelalte state est-europene, trebuie să-l depășească pentru a se integra la modul absolut în UE. În 2004, Mugur Isărescu, guvernatorul Băncii Naționale a României, aprecia că țara noastră va adera în 2012 la mecanismul ERM II, iar în 2014 se va adopta moneda euro. Suntem în 2015, iar orizontul de adoptare a acestei monede a fost extins spre 2019, dar și acest reper pare extrem de nerealist în contextul crizei din Grecia, care a crescut gradul de precauție al instituțiilor europene, ce nu mai par dispuse să accepte vreun rabat de la principiile și obligațiile asumate.

Aderarea României la UE a fost un succes de proporții, însă eforturile, pe care poporul român trebuie să le facă pentru a ajunge la nivelul țărilor din vest, continuă, iar aderarea nu va fi completă până nu se va intra în Spațiul Schengen, iar leul nu va face loc monedei euro. Totodată, pe fondul atacurilor teroriste din partea Statului Islamic și a crizei refugiaților, aderarea la Spațiul Schengen s-ar putea să fie tot mai dificilă. Dar acest fapt ar trebui perceput drept o oportunitate de care România trebuie să profite pentru a-și depăși condiția.