Romania In Lumea Post Razboi Rece

După căderea regimului comunist în 1989, România a făcut treptat eforturi de a adera, a se integra sau a se repoziționa în formațiunile și platformele internaționale care să îi asigure securitate și recunoaștere internațională. Membru ONU din 1955, Statul Român a cunoscut noi evoluții în interiorul ONU după 1989. Spre exemplu, problema reformei Organizației Națiunilor Unite, care se află pe agenda membrilor ONU încă din 1945, a luat un alt contur în 1994, când s-a format un Grup de Lucru menit reformării Organizației. Deși acesta a fost poreclit „grupul care nu se termină niciodată”, a reușit să mobilizeze statele membre să își formeze priorități privind dilema dreptului intern și dreptului internațional, dar nu a reușit să ajungă la o conciliere unanimă. Pe de altă parte reformarea întâmpină și o altă problemă de fond, anume tendința de a lua ONU drept o rampă de „lansare internațională”, iar în această privință Filon Morar amintește chestiunea SUA (în coordonarea ONU), Franța (în influențarea politicilor în Africa) sau Rusia (în încercarea de a-și menține rolul de mare putere după Războiul Rece).

Reformarea Consiliului de Securitate este printre cele mai importante proiecte de reformă. Există câteva grupuri de acțiune, ce încearcă să își promoveze interesele sub următoarele formule: Grupul celor 4 (Brazilia, India, Japonia și Germania) – este cel mai vocal grup, care dorește lărgirea grupului de membri permanenți în Consiliul de Securitate cu șase membri (câte două state din Asia, câte două din Africa, câte unul din Vestul Europei și unul din America Latină) și cu patru membru nepermanenți ( câte unul pentru Africa, Asia, America Latină și Caraibe și unul din GEE – Grupul Est-European), ce-și legitimează proiectul prin contribuțiile semnificative dedicate păcii și securității internaționale și necesitatea de a actualiza statutul ONU în concextul globalizării; Uniunea Africană sau „Consensul de la Exulwini”, care dorește să obțină două locuri permanente și cinci locuri nepermanente într-un Consiliu de Securitate format din 26 de membri; UFC – Grupul „Uniting for Consensus” sau „The Coffe Club” (Italia, Pakistan, Coreea de Sud, Indonezia, Turcia, Spania, Mexic, Argentina), care propune lărgirea grupului membrilor nepermanenți cu zece și/sau crearea unui grup de memebri semi-permanenți; Grupul ACT (ceea ce semnifică „Accountability, Coherence and Transparency”), care dorește o mai mare responsabilizare a membrilor Consiliului de Securitate față de ceilalți membri ONU și transparentizarea activității Consiliului.

În acest context, România a integrat ONU o bună parte a priorităților sale, însă cadrele instituțional, național și regional nu pot fi ignorate atunci când vorbim despre interesele în ONU. În privința reformelor, una dintre cele mai sperate mize ale României o constituie lărgirea Consiliului de Securitate, România afirmându-și dorința de a se defini o reprezentare proporționată și extinsă în cadrul membrilor nepermanenți, urmarea fiind ca România să obțină un mandat de doi ani odată la șase/opt ani. Acest lucru ar spori activitatea României în ONU și ar oferi șansa unui parcurs de impact în regiunea Europei de Est.

„În spațiul european în care este localizată România se înregistrează evoluții strategice intensive. …

În ansamblu, avem de-a face cu un nou nivel al confruntărilor de interese transatlantice, europene și ale Rusiei, alături de cele zonale și regionale. Toate la un loc nu fac altceva decât să slăbească, într-un fel sau altul, și să complice integrarea zonei într-un cadru general-european sau euro-atlantic. Ele contribuie, substanțial, și la reducerea credibilității planurilor, programelor și strategiilor ce privesc instituirea unui control riguros și colectiv al zonei.”

Astfel, România a fost pusă în fața unor evoluții în regiune din ce în ce mai provocatoare. Spre exemplu, spațiul începând de la nord-vest (centrul Europei) s-a dezvoltat din ce în ce mai mult, adapându-se mult mai bine la contactul cu Europa occidentală. Pe de altă parte, zona Comunității Statelor Independente devenea din ce în ce mai coagulată sau, cel puțin, dinamică, în timp ce Rusia aduna arsenalul nuclear, păstra locul în Consiliul de Securitate și părea să coordoneze activitatea internațională strategică în spațiul ex-sovietic; totodată își adapta doctrina militară unor politici îndrăznețe – cea din 1997 convenea ca armamentul nuclear să fie folosit în cazul amenințării statului federal, pe când cea din 2000 implica armamanetul nuclear ca o măsură defensivă, în cazul epuizării tuturor celorlalte mijloace armate pentru a opri o agresiune armată.

Cea mai mare provocare venea însă din partea evoluțiilor din interior, și anume a structurilor instituționale și societății civile. Lipsa unui leadership român care să preia inițiativa integrării europene după căderea comunismului, la care se adaugă semnarea tratatului „de bună vecinătate, cooperare și amiciție” (1990) cu URSS, care specifica neintervanția niciuneia dintre părți la o alianță îndreptate împotriva celeilalte. Abia din 1993 se putea observa existența unui leadership pro-european, odată cu începerea demersurilor de aderare la OSCE, UE, NATO și reactualizarea poziției în Consiliul Europei și ONU. De asemenea, abia în 2012 a fost aprobată Cartea Albă a Bunei Guvernări de către partidul USL, într-o perioadă de criză între legislativ și executiv, aceasta fiind însă întârziată. Toate aceste probleme interne impiedicau România în a-si asuma un rol major în regiunea Europei de est.

Deși parcursul european al României a fost la începutul anilor `90 presărat cu piedici, în fond, ca urmare a tradiției comuniste și a personalitățile care s-au menținut în poziții strategice la nivel instituțional după 1989, s-au format treptat curente pro-europene (ONG-uri, experți, grupuri de interese), odată cu întărirea societății civile, care au contribuit în mod fundamental la acceptarea României printre „clubul select” al statelor europene, mai cu seamă Uniunea Europeană și NATO.

Într-o analiză despre provocările mileniului III pentru Armata Română, Gabriel Năstase și M.M. Nicolae au observat poziția strategică a României în Spațiul european din Sud și Sud-Est, ca zonă de intabilitate în care puterile occidentale s-au angajat să restabilizeze situația și Spațiul Mării Negre, ca punct de răscruce între axele strategice Marea Neagră-Marea Mediterană (extremitatea sudică NATO) și Marea Neagră-Caucaz-Marea Caspică (zonă de tranzit pentru resurse energetice din Asia centrală, instabilă). Aceste două poziții aduc după ele surse atât de pericol cât și de oportunități. Factorii de risc amintiți, fără a reprezenta o amenințare directă, sunt: tensiunile și conflictele militare care se pot extinde și în spațiul român, tehnologiile și materialele nucleare existente în acel spațiu, dificultățile economice interne, rețelele și activitățile teroriste, crima organizată transnațională, deteriorarea mediului ambiant, accesul limitat la resurse vitale pentru populație, tendințe de separatism, xenofobie, intoleranță și conflicte etnice și religioase, diferitele evoluții politico-militare din regiune.

Pe de altă parte, oportunitățile văzute de cei doi analiști în 2006 sunt următoarele: instituțiile de securitate europene și euroatlantice, posibilitatea de relații de bună vecinătate, de raporturi de parteneriat în regiune și valorificarea poziției geostrategice a României (de exemplu Pactul de Stabilitate pentru Balcani), parteneriatul strategic cu Statele Unite (pe planurile economic, politic, ecologic și de securitate – 1997), apartenența la OSCE, menținerea și modernizarea potențialului militar. Totodată, aceștia identifică și indică șapte indicatori ai securității și stabilității României: evoluția pe cale democratică; stabilitatea politică internă; potențialul democrafic, economic și militar; politica de cooperare și bună vecinătate; opțiunea pentru integrare europeană și euro-atlantică; încrederea internațională; situarea geopolitică a statului la limita nordică a Balcanilor.

Toate aceste aspecte relevă parcursul ascendent al României pe cale europeană, aceasta realizându-și obiectivele de integrare pe planformele europene și euro-atlantice, în 2006 așadar aceasta făcând parte din toate structurile propuse, mai puțin UE, cu care se purtau negocieri. În același timp, reiese importanța strategică a României de a sprijini reformarea ONU și asumarea unui rol mai mare în regiunea în care se află și, în același timp, nevoia partenerilor internaționali de a avea un stat pe care să se sprijine în sud-estul Europei, ceea ce continuă parcursul, la nivel internațional, al statului român.

Organizația Națiunilor Unite este recunoscută pentru capacitatea de a se mula pe problemele cu care se confruntă, spre deosebire de predecesoarea sa – Societatea Națiunilor, o perioadă de referință în această privință fiind anii `90, când ONU a trecut printr-o serie de crize, precum războiul din Bosnia, din Kosovo ș.a. Perioada anilor `90 a fost un pas important, ce i-a succedat celui din 1963 – singurul moment în care Consiliul de Securitate a fost reformat structural (numărul membrilor nepermanenți trecând de la șase la zece). În anii `90 au fost înaintate o serie de proiecte de reforme instituționale, fundamentale și pentru sporirea eficienței. Secretar General în acea perioadă, Kofi Annan a realizat reforme importante pentru eficientizarea mecanismelor ONU și a ajutat la intensificarea discuțiilor privind reforma ONU. Problemele cu care s-a confruntat acesta, conform Johannes Varwick și Wilhelm Knelangen, sunt următoarele:

”multe prevederi ale Cartei s-au dovedit imposibil de realizat – vezi părți ale Capitolului VII sau sunt astăzi depășite – vezi așa numitele clauze privind statele dușmane;

în schimb, noi domenii precum prevenirea crizelor, protecția mediului ambiant, probleme privind populația etc. nu apar deloc sau sunt insuficient reprezentate în Cartă;

compunerea Consiliului de Securitate reflectă în ceea ce privește Membrii Permanenți situația de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, iar numărul Membrilor Nepermanenți, structura Națiunilor Unite de la începutul anilor șaizeci;

dreptul de veto al celor cinci Membri Permanenți este resimțit ca fiind discriminatoriu și nejustificat;

unul din organele principale – Consiliul de Tutelă – și-a suspendat activitățile din pricina lipsei domeniilor pe care urma să le administreze și monitorizeze;

activitățile Adunării Generale sunt complicate și se întind prea mult în timp, rolul Consiliului Economic și Social își pierde din ce în ce mai mult din greutate, și, în fine;

o coordonare eficientă a sistemului general cu toate redundanțele sale este din ce în ce mai puțin posibilă.”

Reforma Consiliului de Securitate ONU, inclusă în proiectele de reformă instituțională, așa cum am menționat, are diferiți susținători, printre aceștia numărându-se și Federația Rusă, care „susține ferm” reformarea lui. Acest lucru implică sprijinirea unor posibili viitori membri permanenți, printre care India, Brazilia și Africa de Sud, care sunt parteneri ai Rusiei în BRICS, o organizație internațională ce a creat platforma de colaborare din ce în ce mai strânsă între state emergente de pe patru continente. În această perspectivă, este relevantă amintirea crizei ucrainiene începute în 2014, acțiunea ONU în teritoriu fiind blocată de Rusia. În timp ce celelalte state din Consiliul de Securitate fac încă presiuni în această direcție, Rusia se opune intervenției. Conflictul este important și pentru România, făcând referire la zona pe care am amintit-o, în care România ar putea avea un cuvânt mai greu de spus, prin intermediul unor noi mecanisme în Sud-Estul Europei. De altfel, raportul ușor disproporționat între clubul exclusivist al Consiliului de Securitate și forul statelor suverane și egale, dar fără putere prea mare de decizie al Adunării Generale s-ar echilibra, „maieutica” decizională intensificându-se.

Pe de altă parte, integrarea posibililor noi membri, posesori deja de parteneriate strategice chiar în interiorul CS nu ar rezolva problema acționării eficace în cazul unei crize precum cea din Ucraina, partizanatul fiind o nuanță ce nu ține de structurile ONU, iar doritorii trebuie să parcurgă un drum lung pentru a obține susținere de 2/3 din totalul membrilor AG, în afară de sprijinul unanim al CS. Desigur, suntem în plin proces, iar România constituie un exemplu în acest sens, numărându-se printre susținătorii cauzei reformării, interesele sale fiind deja dezbătute cu state pretendente la calitatea de membru permanent ONU precum Germania, Japonia și India, și state cu care România întreține relații economice și strategice.

„If states do not see their grievances addressed in New York or Geneva, they may be minded to take their quest for justice to their regional representatives. Should this happen, then the pressure to reform the UNSC may decrease but such an eventuality could arguably diminish the status of the body too. Perhaps this vista is what may herald a change.”