. Romania In Context Geopolitic Si Geostrategic European Si Mondial

INTRODUCERE

În abordarea României în context geopolitic și geostrategic voi încerca să identific principalele puncte forte și puncte slabe ale României (atât pe plan intern cât și pe plan extern) și modalitățile de promovare și consolidare a punctelor tari în paralel cu modalități de rezolvare a problemelor, fructificând contextul geopolitic și geostrategic european și mondial.

Pentru a putea studia România în context geopolitic și geostrategic este necesar să clarificăm întâi conceptele de geopolitica și geostrategie.

Geopolitica este o disciplină științifică de graniță între geografie, istorie, științele sociale și știința politica, disciplină care stabilește relația dintre evenimentele politice și spațiul geografic. Ion Conea considera că ‘geopolitica nu va studia statele în parte, ci jocul politic dintre state’, că ‘geopolitica va fi știința relațiilor sau – și mai bine – a presiunilor între state’ (‘Geopolitica. O știința nouă’, vol. Geopolitica, pag. 78).

Astfel că, pentru a analiza poziția și interesele geopolitice ale României este util să se studieze situația din Europa după căderea comunismului.

Geostrategia are un sens mai restrâns față de geopolitică și desemnează valoarea deosebită a unui loc, a unei întinderi cu deosebire în plan militar. De fapt, geostrategia înseamnă gândirea în termeni spațiali a faptului militar, a preocupării de a identifica poziții avantajoase din punct de vedere strategic. Astăzi, termenul a căpătat și un înțeles mai larg, fiind folosit în legătură cu puncte, zone, întinderi, care nu au neapărat o semnificație pentru domeniul militar, ci și pentru cel comercial, al potențialului control al diferitelor regiuni.

Întemeietorul geopoliticii, Rudolph Kjellen, face deosebirea între poziția geografică și poziția geopolitică. Prima este fixă, iar cea de-a doua mereu schimbătoare. Poziția geografică poate fi determinată cu exactitate prin măsurători fizice, cea geopolitică înseamnă “poziția unui stat în raport cu statele înconjurătoare”, deci implică raportarea la un mediu politic care nu ține neapărat de statul respectiv, dar de care acesta trebuie să țină seama. Ion Conea dezvolta distincția introdusă de Kjellen între poziția geografică și poziția geopolitică, aducând precizarea că poziția geopolitica nu se definește prin sau în funcție, de exemplu, de Dunăre, de Tisa, sau de Nistru, ci “prin, sau în raport cu formele și conținuturile politice pe care le îmbracă fața pământului, în general, și fața pământului jur-împrejur de tine, în special”. Așa că de noi depinde cum reușim să exploatam oportunitățile oferite de conjunctura internațională, care este în continuă mișcare.

Aproape fiecare zi, săptămână, lună, an care trece aduce argumente asupra valabilității tezei care afirmă complexitatea legăturii dintre politica internă și cea externă a unei țări. Nu este o ciudată alchimie, ci un reflex al dinamicii interne proprii fenomenelor politico-economice, faptul că evoluția sau involuția pe care conducerea politică a unei țări le imprimă afacerilor interne se regăsesc și în modul în care conduce afacerile externe, în traiectoria, statutul sau poziția pe care le construiește pentru țara respectivă. Raportul dintre național și internațional reprezintă un element esențial în analiza actului economic. Raționalitatea actului economic apare ca o consecință a tendinței de complementaritate pe care o manifestă diferitele economii naționale ca urmare a diverselor forme de combinare a factorilor de producție. Aceste moduri diferite de combinare a factorilor de producție sunt nu numai efecte ale unor particularități de ordin istoric, cultural, social, instituțional, administrativ etc., dar și cauzele unor profunde particularizări ale economiei naționale din punctul de vedere al nivelului, structurii și eficienței producției materiale și spirituale. Iată de ce raționalitatea actului economic impune permanenta corelare a cadrului economic național cu cel internațional din perspectiva cerinței de optimizare a raportului dintre resurse și nevoi, prin îmbunătățirea și completarea existentului național de factori de producție cu cei ce se pot atrage din exterior. Având în vedere situația României , aceasta abordare se impune cu necesitate, nu numai datorită implicațiilor pe termen lung, dar și ca urmare a particularităților tranziției pe care o parcuge de la o economie centralizată pe plan intern și prioritar regionalizată pe plan extern, la o economie de piață pe plan intern și prioritar de asociere și parteneriat pe plan extern.

In aceste condiții, modul de încadrare al țării noastre în circuitul economic internațional depinde de o opțiune politică, întrucât elementul strict economic – evidențiat și evaluat prin indicatorii de eficiență ai schimburilor economice externe – nu este în măsură să satisfacă, de unul singur, integral și pe termen lung interesele naționale ale poporului român. Noul peisaj geopolitic obligă România să înțeleagă circuitul economic internațional, nu numai ca pe un flux de factori de producție, dar și ca pe un flux de factori de stabilitate și garanții internaționale.

Pentru România, poziția geopolitică înseamnă în primul rând integrarea în Uniunea Europeană. Pentru că un lucru este cert: Comunitatea Europeană în forma Statelor Unite ale Europei reprezintă pivotul viitorului de prosperitate, stabilitate, pace și securitate al bătrânului continent. Spre o asemenea țintă, de acum este limpede, nu se poate ajunge ușor. Atingerea ei va trebui pregătită prin cooperare subregională și totodată, privită în perspectiva unei alianțe transatlantice diversificate, adâncite și consolidate ca și a unei relații speciale cu spațiul euro-asiatic. România a înțeles că viitorul ei este legat de integrarea în lumea occidentală, de aderarea la civilizația acesteia, de recunoașterea sa ca membră a familiei democrațiilor euro-atlantice și ca element component al spațiului cultural european. Acolo însă, cea mai modernă orientare este ca drumul din prezent în viitor să nu meargă prin trecut și legitimarea acțiunilor prezente să nu fie căutată în experiența trecutului, ci în capacitatea de asumare a problemelor actualității.

Alte elemente geopolitice sunt relația cu celelalte puteri mondiale (SUA, Rusia, China, Japonia), includerea României în proiecte aferente promovării coridorului economic Europa – Asia; identificarea posibilităților de asistență pentru dezvoltarea sectorului întreprinderilor mici și mijlocii; promovarea societății civile; derularea optimă a acțiunilor promoționale organizate în România și în exterior; relansarea schimburilor și cooperării economice cu state din America Latina și Caraibe, Orientul Mijlociu și Îndepărtat, Africa, Asia de Sud-Est și Pacific.

Geopolitica – geoeconomie

In secolul XXI devine tot mai clară tendința de reducere a puterii militare în afacerile internaționale, mijloacele militare fiind înlocuite de mijloace comerciale. Ca entități teritoriale, statele nu pot urma logica afacerilor, care ignoră existența frontierelor, și vor continua să acționeze în conformitate cu logica reglementărilor statale. Acest comportament nu este decât un aspect al logicii conflictului, întrucât el susține competitivitatea propriei economii în raport cu economia altor state. Un asemenea comportament presupune măsuri de protejare a propriei economii în raport cu efectele concurenței pe plan internațional. Entitățile statale și blocurile de state își delimitează propriile teritorii pentru a asigura controlul cât mai deplin asupra lor, încercând concomitent să influențeze evenimentele din afara acestor spații prin diverse mijloace. Finalitatea acestor măsuri este obținerea unei poziții mai bune pe piața mondială. În acest context, potrivit analistului american Edward Luttwak, în prezent și în perspectivă are loc transformarea acțiunilor geopolitice întreprinse de state într-o activitate geoeconomică, respectiv o activitate care combină logica conflictului cu logica proprie metodelor comerciale. Luttwak constată că statele sunt de fapt reticente față de aceste transformări și continuă să se raporteze unele la altele în termeni de adversitate geopolitică. Deci ne putem aștepta la continuarea conflictelor geopolitice, inclusiv în forme brutale, chiar dacă ele vor căpăta formele unor rivalități economice. Pe măsură ce amenințările militare vor scădea în intensitate, prioritățile și modalitățile geoeconomice vor deveni dominante.

Ipoteza viitorului geoeconomic al lumii are meritul de a ne atrage atenția asupra rolului important al intereselor economice în problematica geopolitică. În fond, geopolitica nu a murit o dată cu terminarea ‘Războiului Rece‘ ci si-a multiplicat manifestările, în primul rând în plan economic. Este probabil că, în perspectiva secolului următor, statele lumii se vor raporta unele la altele tot în termeni de putere și vor intra în rivalitate geopolitică pe diverse planuri, interesele economice fiind tot mai prezente.

Însă astăzi, soarta a milioane de oameni depinde de oscilațiile cursului de schimb al dolarului american, dar, cel puțin în aceeași măsură, de nivelul cheltuielilor militare impus de raportul de forțe sau de focarele de criză apărute în diversele zone ale planetei. Sunt elocvente efectele pe plan internațional ale politicii externe a Statelor Unite, în special războiul din Irak.

Structura lucrării

Pentru că s-a stabilit deja legătura intimă dintre politica internă și cea externa, între starea din interiorul unei țări și poziția sa în lume, primul capitol este o analiză succintă a societății românești. În plus, dacă vrem să schimbăm România, trebuie, înainte de orice, să știm de unde pornim. Trebuie să cunoaștem starea de fapt a societății, a economiei, a politicii românești. Trebuie să știm ce probleme avem de rezolvat și pe ce ne putem baza pentru rezolvarea lor.

Componenta de geostrategie face o descriere și analiză succintă a contextului strategic internațional, prezintă strategia națională de securitate a României și materializarea ei – implicarea României în instituții internaționale de securitate: Organizația Tratatului Nord-Atlantic (NATO), Politica Europeană de Securitate și Apărare (PESA), Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) și Organizația Națiunilor Unite (ONU).

Delimitarea poziției geopolitice a României se va face prin prisma politicii sale externe și a legăturii cu marile puteri. Se va prezenta în primul rând relația specială cu Uniunea Europeană, care se va finaliza cu integrarea (sperăm) în 2007, apoi relația cu Statele Unite ale Americii, cu Rusia, China, Japonia și cu vecinii.

Concluziile la primele trei capitole se vor finaliza cu închegarea unei imagini unitare a României, a locului său în lume și deschiderea către viitor.

A. Componenta politică

Principala rațiune de a fi a politicului într-o societate democratică rezidă în formularea, adoptarea și susținerea politicilor publice. Deși viața politică din România primilor zece ani ai tranziției a fost deosebit de complexă și dinamică, performanța guvernării, îndeosebi în finalizarea politicilor de reformă, a înregistrat un bilanț negativ. Acest fapt se reflectă atât în situația economico-socială actuală, cât și în capacitatea efectivă a României de a se afirma în competiția regională, sau de a prezenta interes și atractivitate în procesele de integrare euro-atlantică.

Deși prăbușirea comunismului în Românias-a caracterizat prin schimbări din cele mai radicale și a cunoscut forme dramatice, demararea propriu-zisă a tranziției s-a desfășurat în condiții mai puțin favorabile în comparație cu alte țări cum ar fi Polonia, Cehia, Ungaria. Revoluția din decembrie 1989 are meritul istoric de a fi lichidat aproape subit structurile comunismului totalitar ce cunoscuseră, îndeosebi în ultimele două decenii, o extindere și manifestare tipică dictaturii neostaliniste. Particularitatea declanșării proceselor transformatoare în direcția democratizării și reconstrucției pieței libere constale și a cunoscut forme dramatice, demararea propriu-zisă a tranziției s-a desfășurat în condiții mai puțin favorabile în comparație cu alte țări cum ar fi Polonia, Cehia, Ungaria. Revoluția din decembrie 1989 are meritul istoric de a fi lichidat aproape subit structurile comunismului totalitar ce cunoscuseră, îndeosebi în ultimele două decenii, o extindere și manifestare tipică dictaturii neostaliniste. Particularitatea declanșării proceselor transformatoare în direcția democratizării și reconstrucției pieței libere constă, însă, în absența unor premise esențiale modernizării de inspirație occidentală.

Se poate aprecia că evoluțiile contradictorii ale raporturilor socio-politice au generat în ultimii ani un veritabil handicap istoric în raport cu țările post-comuniste din Europa Centrală. Totodată, au fost generate bariere semnificative pentru continuarea efortului de revenire al României la lumea liberă. Într-adevăr, regimul politic a fost schimbat radical, au fost create toate instituțiile fundamentale ale unui sistem politic democratic (partidele politice, Parlamentul, Președenția, Curtea Constitutională, alegeri libere, autonomia administrației locale, etc.). Am construit bazele legislative ale unei democrații moderne, dar nu am construit încă acea democrație. Democrația pe care am construit-o rămâne intr-o etapă minimală, prin felul în care o utilizăm și prin conținutul pe care i-l atribuim. România este o ‘democrație haotică’ în care prin alegeri libere toate forțele politice relevante au beneficiat de accesul deplin la structurile puterii, dar, indiferent de coloratura politică afișată sau manifestă, nu au reușit să valorifice valențele democrației în sensul modernizării, relansării economice și bunăstării sociale. Pluralismul politic și alegerile libere nu au condus la creșterea calității profesionale și morale a politicienilor și nici la o concurență reală între programele politice. Politicienii rămân concentrați asupra propriilor scandaluri și obsesii, se interesează de realități mai ales pentru a-si ataca adversarii sau pentru a încerca să schimbe promisiuni pe voturi. Singurul efect notabil al concentrării dezbaterii politicii românești asupra atacării adversarului cu orice mijloace este depărtarea populației de preocupările politicienilor, care a dus la prezența redusă la vot a românilor. Dimpotrivă, mediul politic românesc a consumat energia socială, entuziasmul preliminar al eliberării de sistemul totalitar și speranțele publice intr-o nesfârșită succesiune de crize interne, abordări oscilante, răsturnări spectaculoase dar sterile, fără a atinge pragul bunei guvernări.

Gradul de încredere în stat, în instituțiile sale legislative, executive și juridice este o măsură a legitimității statului. Or una dintre constantele perioadei de după 1989 a fost neîncrederea aproape totală a populației în instituții. Faptul că suntem unde suntem se datorează intr-o anumită măsură și neîncrederii în instituții. Comunismul si-a lăsat amprenta asupra psyche-ului colectiv, generând forme de comportament care vor continua, chiar dacă în mod rezidual, să afecteze sfera publică. Un exemplu ar fi că românii au mai degrabă încredere în instituții tradiționaliste și autoritare – Biserica și Armata – decât în cele democratice – Parlamentul, Partidele Politice. Instituțiile evaluate pot fi grupate în cinci categorii în funcție de nivelul de încredere acordat de populație: încredere ridicată (Biserica, Armata), ușor peste medie (Mass-media), medie (Președenție, Poliție, Primărie), puțin sub medie (Guvern, Sindicate, SRI), mult sub medie (Partide Politice, Justiție, Parlament).

La început de mileniu, societatea românească se confruntă cu un veritabil impas. România rămâne pe termen nedefinit un amalgam păgubos de structuri economice și sociale, de practici și mentalități desuete, de conjuncturi și opțiuni hazardate care parazitează potențialul material uman autohton și blochează revenirea în propria matcă istorică. Se manifestă astfel o discordanță tot mai neliniștitoare între vocația regională a României, între nevoile și așteptările populației și performanța efectivă a sistemului instituțional care succede comunismului totalitar. Astfel, prin bilanțul contradictoriu, predominant negativ al primilor zece ani de după revoluție, Româniarămăsese marcată de incertitudini, neputință și lipsă de coeziune.

Insă, România a parcurs o etapă dificilă după Revoluția din decembrie 1989 – prin construirea statului de drept, a instituțiilor și mecanismelor democratice, prin declanșarea reformelor necesare pentru trecerea de la economia de comandă la economia de piață. Finalizarea acestor procese, istorice și ireversibile, necesită încă eforturi costisitoare. Dar, în pofida neajunsurilor și neîmplinirilor care mai persistă, rezultatele de până acum sunt de natură esențială – inclusiv pentru securitatea țării – și constau în aceea că societatea românească este organizată și funcționează pe baza principiilor, valorilor și libertăților democratice fundamentale. Acesta este un lucru de referință și de necontestat în orice caracterizare ce s-ar face României de astăzi. Acceptarea pluralismului politic, a deosebirilor politice, ideologice și culturale, a diversității etnice, respectarea drepturilor omului, care modelează activitatea instituțiilor statului de drept în eliminarea oricăror forme de marginalizare pe criterii etnice, religioase, sociale, de sex sau orientare politică, stabilitatea politică incontestabilă și experiența pilduitoare a alternanței pașnice, democratice, la guvernare – toate acestea constituie realități ale societății democratice românești si, totodată, importante resurse pentru soluționarea problemelor țării.

Evaluarea componentei politice

Lucrurile s-au schimbat și se schimbă în vederea integrării în Uniunea Europeană, pentru a îndeplini criteriile politice pentru aderare: „stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților”. În Opinia sa din 1997, Comisia a exprimat concluzia că Româniaa îndeplinit criteriile politice. De atunci țara a realizat progrese în consolidarea și aprofundarea stabilității instituțiilor sale care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului și respectarea și protecția minorităților.

Parlamentul și-a dovedit capacitatea de a procesa un volum crescut de legislație. Această creștere se datorează unei combinații de proceduri parlamentare revizuite și o poziție puternică a partidului de guvernământ în ambele camere. Combinația de volum sporit de legislație, termene limită mai strânse și resurse limitate a avut un impact negativ asupra capacității Parlamentului de a controla efectiv legislația. Procesul de legiferare prin ordonanțe duce la reducerea importanței Parlamentului în procesul legislativ.

Guvernul ar trebui să se bazeze mai puțin pe ordonanțe de urgență și ar trebui să sporească capacitatea Parlamentului de a examina foarte atent legislația. La nivel administrativ, coordonarea politicilor între ministere a continuat să se îmbunătățească în perioada 2001-2002. Guvernul s-a dovedit a fi capabil să distribuie în mod eficace între ministere responsabilitățile pentru realizarea de reforme majore – în mod deosebit prin elaborarea de strategii sau planuri de acțiune. Vom vedea în ce măsura își va dovedi eficiența recenta remaniere guvernamentală – care a redus numărul de ministere de la 24 la 14. Este totuși îngrijorător că în urma acestei remanieri, există autorități, agenții, organisme care, deși ar trebui să fie independente, se află în subordinea sau coordonarea Primului Ministru (Ex: Comisia Națională pentru Prognoză, autoritățile din domeniul utilităților, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor ș.a).

Principalul instrument pentru coordonarea politicilor și cooperare interministerială rămân în continuare ședințele săptămânale ale Guvernului. Insă multe decizii se pare că sunt luate fără respectarea procedurilor interne normale. Această situație are adesea ca rezultat adoptarea unei legislații elaborate în pripă, fără o consultare adecvată și fără o evaluare suficientă a fezabilității și impactului acesteia. Consultarea partenerilor (Consiliul Economic și Social, comunitatea de afaceri, sindicate, ONG-uri) s-a îmbunătățit în perioada 2001-2002, dar rămâne necorespunzătoare.

Lansarea unui program major de reformă administrativă reprezintă o evoluție importantă și asigurarea aplicării cu succes a acestor reforme trebuie considerată o prioritate, pentru ca prin descentralizare și reducerea birocrației, problemele locale ar fi rezolvate (mai bine) la nivel local și oamenii ar fi responsabilizați. Un progres semnificativ s-a înregistrat și prin adoptarea deciziei de demilitarizare a poliției. Această măsură va crește responsabilitatea publică a ofițerilor de poliție – deși sunt necesare măsuri în continuare pentru a asigura proporționalitatea acțiunilor lor.

Conform studiilor, corupția rămâne o problemă larg răspândită și sistemică în România, în mare parte nerezolvată încă. În ciuda unui cadru legal care este destul de cuprinzător și care a fost lărgit în ultimul an, respectarea legii rămâne la un nivel slab. Au fost create noi structuri instituționale dar acestea nu sunt pe deplin operaționale. Principalele evoluții instituționale în această perioadă au constituit-o crearea Parchetului Național Anti-Corupție (PNAC) și introducerea achizițiilor publice prin licitații electronice. Un alt pas l-a constituit adoptarea Planului Național și a Programului pentru combaterea corupției. Insă realitatea de netăgăduit a corupției în Româniaeste cu atât mai îngrijorătoare având în vedere că instituțiile cele mai implicate în combaterea corupției, inclusiv poliția și magistratura, sunt și ele afectate de acest fenomen. Nu s-a înregistrat nici un progres în încercarea de a face finanțarea partidelor politice mai transparentă sau în rezolvarea potențialelor conflicte de interese ale politicienilor și funcționarilor publici.

Reforma magistraturii a fost limitată. În special, implicarea puterii executive în problemele judiciare nu a fost diminuată de o manieră substanțială, tribunalele sunt în continuare supra-încărcate, Procurorul General deține în continuare dreptul considerabil de a introduce apeluri extraordinare, iar combinația de lipsă de resurse și de politică necorespunzătoare în domeniul resurselor umane face ca sistemul judiciar să fie serios sub presiune. Pentru remedierea acestor probleme, reforma judiciară trebuie transformată intr-o prioritate politică și trebuie elaborată o strategie cuprinzătoare pentru a garanta independența puterii judecătorești și pentru îmbunătățirea funcționării sistemului judiciar.

Româniacontinuă să respecte drepturile și libertățile omului. A realizat un progres semnificativ în privința protecției copiilor, reducerea numărului de copii instituționalizați și îmbunătățirea condițiilor efective de viață ale acestora. S-au înregistrat progrese și în ce privește promovarea șanselor egale între bărbați și femei, dezvoltându-se structuri pentru reducerea traficului de ființe umane și creându-se cadrul instituțional pentru combaterea discriminării. A continuat dezvoltarea unui sistem de libertate sub supraveghere dar condițiile din închisori rămân extrem de proaste. Trebuie luate măsuri suplimentare pentru întărirea garanțiilor pentru libertatea de expresie. Evoluții pozitive au avut loc în privința tratamentului acordat minorităților.

B. Componenta economică

Tranziția și reforma economică au determinat – până în acest moment – schimbări importante în privința eliminării contradicțiilor conceptuale și instituționale între economia națională și mediul economic extern. Procesul este în curs și se poate considera că, în domeniul schimburilor economice externe, ritmul și amploarea transformărilor au fost apreciabile. Procesul actual de încadrare a României în circuitul economic internațional este caracterizat prin deschiderea continuă spre exterior a economiei și diversificarea direcțiilor și structurilor fluxurilor de mărfuri și servicii – în dorința valorificării cât mai bune a potențialului de complementaritate și avantaj comparativ pe care le deține România; orientarea – cu prioritate – spre parteneri ce pot determina, prin intermediul relațiilor economice, accelerarea procesului de integrare al României în structurile euro-atlantice; refacerea și consolidarea relațiilor și fluxurilor economice tradiționale; extinderea acțiunilor de integrare economică.

Start pierdut

Românianu a pornit foarte bine la drum. De-a lungul întregii decade, arena politică româneasca a dat dovadă de o incapacitate cronică a principalelor sale forțe (Președinție, Guvern, Opoziție, Sindicate) de a se pune de acord atât asupra momentului potrivit de declanșare a reformelor economice și instituționale, cât și în ceea ce privește ordinea de desfășurare a acestora. Aceasta a făcut ca, în comparație cu celelalte state din regiune, progresul reformelor economice din România să se desfășoare, în mod semnificativ, mai lent. Până în 1993, în România nu a avut loc vreo restructurare sau schimbare instituționala semnificativă. România s-a angajat târziu în procesul de reformă, măsuri esențiale în domeniul liberalizării și reformei întreprinderilor începând să fie luate de abia la începutul anului 1997. Ponderea sectorului privat a crescut pe măsură ce a demarat privatizarea marilor întreprinderi de stat. Deși sunt încă în așteptarea privatizării, companiile de energie integrate au fost dezmembrate și piețele lor au fost parțial deschise. Structura sectorului bancar a fost revizuită și cadrul de reglementare a fost consolidat în mod considerabil ca un răspuns întârziat la serioase dificultăți financiare. S-a înregistrat progres și în crearea cadrului legal și al instituțiilor de bază pentru o economie de piață. Cel mai important, constrângerile bugetare au fost numai parțial înăsprite întrucât slaba disciplină a plăților, marile arierate în domeniul taxelor și impozitelor și procedurile slabe în materie de faliment au permis unor întreprinderi neviabile să supraviețuiască, împiedicând realocarea resurselor în scopuri mai eficiente.

PROBLEME MACROECONOMICE

De la mijlocul anului 2000 tendințele macroeconomice s-au îmbunătățit în mod clar, beneficiind de efectul cumulativ al rundelor succesive de reforme structurale incomplete, al unui mediu extern mai favorabil si, ceea ce este esențial, al adoptării unui set de politici mai echilibrate și mai apropiate de oameni. Creșterea a fost reluată, inflația redusă și vulnerabilitatea externă diminuată.

Analiza PIB

Înregistrând o creștere medie în perioada de referință de –1%, economia nu si-a revenit pe deplin din recesiunea suferită în perioada 1997-1999, când PIB real s-a diminuat cu o rată cumulativă de 11,7%, iar investițiile cu aproape 9%, intr-un moment în care economia se lupta să facă față unor diverse șocuri negative pe fondul unei acțiuni politice ezitante și unei încrederi în scădere din partea investitorilor. Totuși, după o modestă revenire în anul 2000, PIB a crescut cu 5,3% în 2001 și își menține trendul crescător. Comisia Europeană si-a revizuit previziunile referitoare la creșterea economică a României, la 4,9% pentru 2003 și la 5% pentru 2004, de la ratele de 4,6% si, respectiv, de 4,7% prognozate în toamna anului 2002 (creșteri mai mari decât la celelalte state candidate, insă decalajul între ele este deja semnificativ). Intr-un raport publicat în luna iunie, Comisia a indicat că se așteaptă ca expansiunea economică a României să nu mai fie impulsionata, în următorii ani, de investiții, ci de consumul intern, în condițiile creșterii salariilor reale.

PIB pe cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare a fost de numai 25% din media UE în 2001. Discrepanțele regionale în privința venitului sunt moderate. Reprezentând 35% din media UE în perioada 1997- 99, venitul pe cap de locuitor în zona Bucureștiului era cu aproximativ 40% mai mare decât media națională și cu aproximativ 85% mai mare decât nivelul venitului în cea mai săracă regiune.

Analiza sectorială

Înregistrând o medie de 63,7% pe întreaga perioadă, ponderea sectorului privat în PIB a sporit continuu, crescând cu 6,5% în 2001 și ajungând astfel la 67,1%. Compoziția structurală a economiei reflectă caracterul incomplet al procesului de tranziție. Ponderea sectorului de servicii la valoarea adăugată brută a crescut cu aprox. 10 procente, ajungând la 51,3% în 2001. Fațeta cealaltă a acestei creșteri din sectorul terțiar a fost o diminuare repartizată egal a ponderii valorii adăugate brute produsă de industrie, care a scăzut la 28,5% până în 2002, și de agricultură. Situându-se la 14,6% din PIB în 2001, ponderea agriculturii este totuși încă relativ ridicată, în timp ce numărul în creștere al muncitorilor agricoli indică o deteriorare considerabilă a productivității în acest sector. În plus, structura valorii adăugate brute în acest sector este relativ stabilă din anul 1998.

Agricultura – Ponderea agriculturii a scăzut cu o medie de 2,5% pe an; aceasta ar fi trebuit să ducă la o creștere de 0,2% a PIB pe cap de locuitor. Mai mult, predominanța agriculturii de tip extensiv în locul celei de tip intensiv a avut (si continuă să aibă) influențe negative asupra creșterii sectorului de servicii. În sectorul agricol, aproape toate terenurile sunt deținute în proprietate privată dar dezvoltarea unei piețe funciare efective este încă intr-o fază incipientă. Generalizarea proprietății private în agricultură a dat naștere gospodăriei țărănești de subzistență care generează înapoiere, sărăcie, relații sociale de tip patriarhal, descalificare și scădere a școlarității populației, lipsa de civism și activism politic, izolare față de urban și lumea înconjurătoare. Acest lucru precum și progresul limitat în ce privește privatizarea societăților agricole împiedică unificarea exploatațiilor agricole fragmentate.

Agricultura va reprezenta, foarte probabil, o piatră de încercare pentru aderarea României, pentru ca dă de lucru unei bune părți a populației active (aproximativ 40%) și contribuie destul de mult la formarea PIB. Capitalul fix învechit și rețeaua de irigații la fel de uzată au făcut sectorul agricol extrem de vulnerabil la capriciile vremii. Trebuie avut în vedere și subvenționare masiva a acestui sector în UE și decizia de a reduce gradual subvențiile – care va avea impact asupra agriculturii românești la momentul prevăzut pentru aderare. În plus, aspectul economic al problemei poate fi agravat de posibila răsturnare a tendinței migratorii din ultimii ani, când s-a produs un exod al populației de la oraș la țară.

Industria – Industria în România a fost greu de privatizat, deoarece era în mare parte industrie grea, concentrată în giganți industriali energofagi. De asemenea, inițiativa lui Ceaușescu de a rambursa întreaga datorie externă a României a privat industria de investiții un deceniu, lăsând-o cu o tehnologie învechită și cu echipamente uzate moral și chiar fizic. Aceasta pentru că deși nu mai erau competitive, produsele românești erau înghițite de piața CAER.

Se înregistrează o susținută deplasare a specializării dinspre industria grea spre activități cu valoare adăugată mică din industria ușoară. Ponderea metalelor, mineralelor și produselor chimice în valoarea totală a exporturilor de mărfuri s-a diminuat, scăzând de la 33% în 1997 la 25% în 2001, în timp ce ponderea confecțiilor, încălțămintei și echipamentelor electrice a crescut de la 38% în 1997 la 50% în 2001. Aceste tendințe reflectă dezintegrarea treptată dar incompletă a specializării comerciale artificiale moștenite de pe vremea economiei dirijate. Pe acest fond, consolidarea sectorului privat, în special a IMM-urilor, și dezvoltarea unei ample rețele de subcontractare cu firme străine prin care se urmărea să se profite de forța de muncă ieftină din România, au stat la baza creșterii industriilor cu cele mai dinamice exporturi.

Serviciile – sectoarele care au fost neglijate în timpul comunismului, anume serviciile, sunt în creștere și cererea lor de forță de muncă crește. Dar serviciile sunt subdezvoltate, mai ales cele financiare (care cuprind și serviciile profesionale, pe lângă cele bancare sau de asigurări) și comerciale, ca și serviciile în slujba comunitatii (sănătate, educație, administrație publică etc.). Numărul angajaților în servicii comunitare a scăzut, de asemenea la 13,8%, de departe cel mai scăzut nivel din Europa de Est, lucru pe care îl punem în seama reducerii cheltuielilor bugetare – educația, sănătatea, administrația publică, toate sunt servicii comunitare și au avut parte de constrângeri bugetare severe după 1996. Un lucru pozitiv este creșterea ocupării în comerț, sector cu mare potențial în România, creștere atât relativă, cât și în termeni absoluți, deținând acum o pondere de 10% din total, deși crearea de locuri de munca în acest sector este posibila și dezirabila.

Politica monetară

Politica monetară și cea a ratei de schimb au fost degrevate de funcțiile lor cvasi-fiscale la începutul anului 1997, dar banca centrală a continuat la început să fie în imposibilitate să susțină o politică având în obiectiv stabilitatea prețurilor. În cadrul regimului cu flotare controlată adoptat în 1999, rata de schimb este folosită ca principalul instrument anti-inflaționist atâta timp cât acest lucru nu pune în pericol balanța externă. Datorită unei imagini externe îmbunătățite, sporurilor de productivitate și unor tendințe salariale având un suport mai mare, rata de schimb reală s-a putut aprecia cu aprox. 17% față de euro între 1999 și 2001, fără să pună în pericol conturile externe.

Chiar excluzând vârful din 1997 cauzat de liberalizarea târzie a ratei de schimb și a prețurilor la energie și produse agricole, rata anuală a inflației a fost ridicată, situându-se la 46,3% în medie. Inflația a fost simptomul cel mai vizibil al deficiențelor structurale ale economiei și dezechilibrelor macroeconomice. Insă de la mijlocul anului 2000 a urmat un curs continuu descendent. Spre deosebire de trecut, începând cu mijlocul anului 2001 deflația a fost obținută în ciuda creșterilor ridicate dar justificate a tarifelor la energie. După ce a înregistrat 45,7% pe totalul anului 2000, inflația anuală medie IPC a scăzut la 34,5% în 2001. După diminuarea ratei inflației din 2002 la 22,5%, Româniaar putea înregistra o inflație de 16% în 2003 și de 11,8% în 2004.

Politica fiscală

Începând din anul 2000, România are, cu excepția Contribuțiilor pentru Asigurări Sociale, niveluri ale impozitării similare sau chiar inferioare celorlalte țări candidate, ceea ce s-a repercutat benefic asupra activității firmelor. Chiar la aceste niveluri comparabile în context central și est – european, statul român colectează mult mai puține venituri bugetare, ca pondere în PIB. Avându-se în vedere necesitățile deosebite de cheltuieli legate de integrarea europeană, este greu de afirmat că nivelul actual este cel optim. Fapt este că, la un asemenea nivel redus al încasărilor bugetare, România are cea mai rea combinație posibilă: de pe o parte, impozite suficient de înalte pentru a fi percepute ca inhibitoare pentru agenții economici; pe de altă parte, o colectare defectuoasă a acestora, care nu asigură (sau asigură cu greu) sursele necesare pentru cheltuieli bugetare indispensabile, de natura capitalului uman.

Insa autoritățile au adoptat o poziție fiscală tot mai responsabilă. Situându-se la 4% din PIB în medie, deficitul bugetar general a rămas sub control. Deficitul bugetar general a fost redus la 3,4% din PIB în 2001 datorită înăspririi politicii în al doilea semestru al anului, iar în 2002 a ajuns în jur de 2,6%. Raportat la 1997, datele indică faptul că veniturile, situându-se la 30,5% din PIB, au crescut cu aproape 2 procente datorită unei rate mai mari de colectare a impozitelor indirecte. Cheltuielile au fost readuse la nivelul de aprox. 34% din PIB, reducerile în investițiile publice contrabalansând ușoara creștere a cheltuielilor curente. Pentru a menține și perfecționa capitalul uman al țării, sistemul de învățământ din Româniatrebuie întărit și trebuie elaborate în continuare politici active ale pieței muncii. Situându-se la 3,3% din PIB în medie, cheltuielile de la bugetul de stat pentru învățământ au fost stabile dar scăzute, iar cheltuielile pentru cercetare și dezvoltare au scăzut sub 0,5% din PIB în 1999.

Pe de alta parte, arieratele fiscale au fost în mod obișnuit tolerate și anulate în mod periodic. Subminând la rândul lor disciplina fiscală, codurile fiscale s-au schimbat și ele frecvent, adesea pentru a oferi stimulente unor grupuri economice specifice. S-a realizat insă un oarecare progres odată cu recenta aprobare de proceduri mai transparente pentru anularea arieratelor fiscale si, cel mai important, cu adoptarea noilor legi privind TVA și impozitul pe profit care constituie un efort semnificativ în direcția eliminării scutirilor de impozite și a facilităților fiscale distorsionate.

Bugetul pe 2002 a fost primul care a fost aprobat în limita de timp fixată și recent a fost votată o nouă lege îmbunătățită a finanțelor publice. Numărul fondurilor extrabugetare a fost redus. Insă rămân de înfruntat dificultăți semnificative pe termen mediu, inclusiv reforma sistemului de pensii publice care este tot mai dezechilibrat, implementarea riguroasă a procesului actual de descentralizare fiscală, colectarea veniturilor și necesitatea de a sprijini tranziția prin asigurarea unei plase de protecție socială efective și adoptarea unei structuri a veniturilor și cheltuielilor care să stimuleze creșterea.

SECTORUL EXTERN

Comerțul exterior

Exporturile au evoluat intr-un mod pozitiv în ultimii ani. Astfel, exporturile au crescut susținut, depășind plafonul de 10 miliarde în 2001, pentru prima dată în cei 10 ani.

Sursa: Anuarul Statistic al României : Comerțul exterior al României .

Trebuie remarcat insă faptul că România se confrunta cu un decalaj consistent în raport cu celelalte țări în tranziție, cauzat de volumul redus al investițiilor străine în România, nivelul supradimensionat al sectorului agricol, ritmul mai lent al reformelor structurale și mediul de afaceri relativ neprietenos. și fără o sporire a ponderii valorii adăugate locale, sectorul de exporturi al României rămâne caracterizat de o nevoie ridicată de importuri și dependent de costurile salariale relativ scăzute și accesul favorizat la piețele UE în cadrul unui comerț pentru prelucrare în exterior. În plus, o dată cu integrarea în UE, costurile salariale vor crește și avantajul comparativ al forței de lucru ieftine va dispărea. Dacă nu se creează alte avantaje comparative probabil că investitorii (mai ales cei din industria de textile și încălțăminte) se vor deplasa spre alte piețe emergente.

Investiții

In perioada 1990-2001 investițiile străine directe (ISD) au atins nivelul de circa 7,3 mld.$, față de 39 mld.$ Polonia, 21,5 mld.$ Ungaria și 22,5 mld.$ Republica Cehă. Poziția factorilor de decizie, mai ales cei politici, față de ISD, este factorul care explică în mare măsură decalajul. Până în 1996, în România a existat un cadru legislativ stabil și chiar atractiv în domeniul investițiilor străine, dar oferta de privatizare a fost foarte redusă și nu a inclus practic deloc utilitățile publice sau băncile. În perioada 1997-2000, cadrul legislativ și instituțional devine extrem de instabil, dar oferta de privatizare crește considerabil. După ce si-a creat cea mai mare parte a cadrului legal pentru o economie de piață, România trebuie să asigure aplicarea susținută a acestuia. În ciuda unor îmbunătățiri și eforturi mai mari, România a înregistrat un progres insuficient spre crearea unui climat de investiții pozitiv și a unui mediu de afaceri favorabil. De exemplu, a lipsit o politică industrială care să stabilească prioritățile, cum au lipsit și instrumentele pentru ea, promovarea ofertei României în domeniul ISD a fost insuficienta, iar cadrul legislativ a fost extrem de instabil.

Datoria externa

Avantajul inițial, pe care România l-a avut în raport cu celelalte state din regiune, de a nu avea datorie externă a devenit mai apoi o povară, resursele care ar fi putut să fie alocate investițiilor (in special în retehnologizare) nefiind utilizate în mod optim.

Ponderea principală în cadrul totalului datoriei o deține datoria externă, spre deosebire de țările dezvoltate, unde situația este inversă. În ultimii ani se constată că și acumularea datoriei publice interne devine o sursa tot mai importantă de acoperire a deficitelor.

Organismele financiare internaționale au fost principalii creditori ai României în primii șase ani ai tranziției, cu 80% din totalul finanțărilor multilaterale. În perspectivă, un rol din ce în ce mai mare în cadrul acestei finanțări va reveni surselor din UE.

Deficitul de cont curent

Deficitul de cont curent a înregistrat fluctuații în medie de 5,3% din PIB în perioada de referință. Finanțarea externă a fost pusă sub semnul întrebării în momentul în care deficitul a atins un vârf de 7,1% din PIB în 1998 pe fondul unei rate de schimb foarte prost aliniate, unui deficit comercial în creștere, al unor rezerve din ce în ce mai scăzute, unui cumul de plăți de datorii și al unei conjuncturi financiare internaționale nefavorabile. Dar după doi ani de consolidare externă reușită, deficitul de cont curent a crescut din nou la 5,9% din PIB în anul 2001, când deficitul balanței comerciale s-a ridicat la 7,5% din PIB pe seama unei reveniri mai în forță și a diverși factori singulari care au stimulat creșterea importurilor. Finanțarea deficitului extern a devenit și ea mai puțin problematică datorită afluxului continuu de investiții directe străine (IDS), reprezentând în medie aproape 3,5% din PIB, ridicându-se la 2,6% din PIB în 2001, precum și condiții de împrumutare îmbunătățite.

PROBLEME STRUCTURALE

Sunt câțiva factori care au îngreunat restructurarea economiei, ca de pildă disciplina financiară limitată, arieratele fiscale și alte forme de subvenții cvasi-fiscale, controlul sporadic al prețurilor, restricțiile comerciale ad-hoc, existența unui sector financiar subdezvoltat si, până mai recent, reticența de ajustare a nivelului relativ al prețurilor impuse. Reducând încrederea investitorilor și afectând mediul de afaceri, climatul macroeconomic volatil, cadrul juridic instabil precum și capacitatea limitată de aplicare a legii de către agențiile reglementatoare lipsite de experiență au contribuit la rândul lor la încetinirea procesului de restructurare. Infrastructura transporturilor este necorespunzătoare și suferă de lipsă de investiții, construcția de autostrăzi reluându-se numai recent pentru prima dată din 1997. Infrastructura din sectorul energetic s-a deteriorat și ea. Forțate să acorde subvenții cvasi-fiscale restului economiei, întreprinderile din sectorul energetic au rămas fără resursele necesare pentru investiții.

Cu toate acestea, guvernele care s-au succedat la putere au continuat să protejeze un număr, care se diminuează treptat, de sectoare și întreprinderi în fața disciplinei de piață. Aceasta s-a realizat prin alocarea de subvenții bugetare explicite ca și prin alte forme de sprijin mai puțin transparente și mai insidioase. În diferite momente în timp acestea au inclus controlarea unor costuri de intrare esențiale pentru anumite sectoare de producție, ștergerea datoriilor fiscale la buget în mod periodic, tolerarea creșterii arieratelor între întreprinderi, acordarea de garanții de împrumut și aplicarea unor măsuri comerciale și fiscale discriminatorii.

Privatizarea

Pe un fond de modificări de procedură, amânări repetate și proceduri adesea netransparente, privatizarea a înregistrat un oarecare progres. Ritmul lent al privatizării înregistrat până în prezent reflectă atractivitatea limitată a multora din întreprinderile oferite spre vânzare dar se datorează în ultimă instanță incapacității autorităților de a îndepărta obstacolele politice și sociale din calea unei dezinvestiri mai rapide. În loc să accelereze procesul, numeroasele modificări ale metodelor, condițiilor și responsabilităților administrative în domeniul privatizării au contribuit la ritmul său lent și au facilitat proliferarea unor proceduri opace care descurajează interesul investitorilor. Un anume grad de succes s-a realizat în privința societăților mai mari, în special prin vânzarea Băncii Agricole și a SIDEX-ului. În agricultură, s-au vândut 207 societăți, iar 256 sunt în proces de privatizare – dintr-un total de 739. Au început să progreseze, deși lent, pregătirile pentru privatizarea diverselor companii în sectorul energetic. În ansamblu, insă, dezinvestirea marilor întreprinderi este tergiversată în ciuda asistenței internaționale. Ca urmare a dificultăților de durată întâmpinate în procesul de privatizare, autoritățile au ratat obiectivele privatizării convenite cu FMI și Banca Mondială pentru primul semestru al anului 2002. A rămas o parte foarte dificila a privatizării: cea mai mare bancă de stat – BCR, Petrom și utilitățile publice. Un recent val de noi oferte și aprobarea a încă unei legi urmărind accelerarea privatizării rămân să fie judecate în funcție de rezultate.

Rolul IMM-urilor

Funcționând în special în domeniul comerțului cu amănuntul și cel al producției, IMM-urile joacă un rol tot mai important, ceea ce explică ponderea lor crescândă la cifra de afaceri și la valoarea adăugată brută, de 56,1% și respectiv 39,5% în 2000. În perioada 1997 – 2000 IMM-urile au contribuit cu peste jumătate la cifra totală de afaceri, un sfert la totalitatea exporturilor și o cincime la totalul investițiilor efectuate de întreprinderi. Ponderea angajaților IMM-urilor a crescut și ea accentuat, ridicându-se de la 33% în 1997 la 47% în 2000. Având în vedere importanța economică crescândă a IMM-urilor, autoritățile au adoptat diverse măsuri care să le faciliteze dezvoltarea, înființând un Minister al IMM-urilor în 2001. Cu toate aceste inițiative, România nu are încă o strategie coerentă și eficace în privința IMM-urilor. IMM-urile ar beneficia mult dacă s-ar realiza un progres mai rapid în realizarea unor obiective mai generale cum sunt încheierea procesului de privatizare, o dezvoltare sănătoasă a sectorului financiar și stabilirea unui cadrul stabil în domeniul juridic, de reglementare și fiscal.

Sistemul bancar

Sectorul bancar s-a consolidat considerabil dar încă nu poate oferi o intermediere eficace între cei care economisesc și cei care investesc. Dezvoltarea sa în continuare depinde de încheierea privatizării și aplicarea susținută a unui cadru îmbunătățit de supraveghere și reglementare. Dezvoltarea sectorului bancar a fost serios îngreunată de ritmul lent al reformei și de folosirea necorespunzătoare a băncilor proprietate de stat ca instrumente de subvenționare. Criza bancară care se adâncea a forțat autoritățile să acționeze între 1998 și 2000 când câteva bănci cu probleme au fost închise sau puse în ordine și privatizate, procedându-se la o revizuire a structurii sectorului. Cea mai mare bancă de stat, BCR, parcurge fazele inițiale ale privatizării (cu toate ca acum conjunctura internațională nu este favorabila). Ponderea băncilor străine a crescut și ea, 32 de bănci cu capital străin și sucursale ale acestora reprezentând mai mult de jumătate din totalul activelor nete din sectorul bancar. Ponderea creditelor neperformante a scăzut de la 71,7% la sfârșitul lui 1998 la 2,8% în iunie 2002 și rapoartele prudențiale indică faptul că creanțele cu scadența depășită sau cele dubioase s-au diminuat de la peste 250% din capitalul propriu al băncilor comerciale la sfârșitul anului 1998 la aprox. 2,8% în iunie 2002. Creșterea reală a depozitelor și creditelor acordate în afara sectorului public s-a relansat în 2001, totuși sectorul bancar continuă să fie subdezvoltat. Activele totale încă reprezintă mai puțin de 30% din PIB, depozitele aprox. 20% iar creditele interne puțin peste 10%.

Piața de capital

Deși supravegherea sporită și alte evoluții instituționale au creat premisele pentru creșterea piețelor financiare nebancare, acestea continuă să fie subdezvoltate și nu vor putea mobiliza fonduri semnificative în anii următori. Piața acțiunilor continuă să fie redusă, capitalizarea agregată totală a Bursei de Valori București și a pieței neoficiale a efectelor de schimb RASDAQ reprezentând aprox. 7% din PIB proiectat în iulie 2002. Privatizarea a fost recent încheiată în sectorul asigurărilor care crește constant dar continuă să fie subdezvoltat: primele de asigurare brute colectate în 2001 reprezintă numai 1% din PIB. Pentru a veni în sprijinul dezvoltării sectorului financiar nebancar autoritățile au luat măsuri de consolidare a cadrului de supraveghere. În special reglementările în sectorul de asigurări s-au îmbunătățit și organul de supraveghere – Comisia de Supraveghere a Asigurărilor – a început să funcționeze.

Piața forței de muncă

Lipsa restructurării a stat la baza unei rate scăzute de șomaj dar a unei rate înalte de folosire incompletă a forței de muncă. Afectând în medie 6,2% din forța de muncă, șomajul a fost considerabil mai mare în rândul tinerilor, are un caracter pe termen lung pentru mai mult de jumătate din cei în căutarea unui loc de muncă și este ușor mai pronunțat în rândul bărbaților în căutare de un loc de muncă. între 1997 și 2001, rata de activitate a scăzut de la 71,5% la 68,3%. Gradul mediu de ocupare a forței de muncă în industrie s-a redus cu peste 15% iar forța de muncă din întreprinderile publice s-a diminuat cu aproape o cincime. Totuși, ocuparea forței de muncă în ansamblu s-a micșorat în proporție mai mică deoarece sectorul agricol a absorbit o mare parte din muncitorii concediați. Împreună cu stabilitatea relativă a ratei șomajului, creșterea ponderii deținute de ocuparea forței de muncă în agricultură, care a ajuns la 44,4% în 2001, sugerează existența în economie a unor mari rezerve de forță de muncă folosită incomplet. În plus, piața forței de muncă este distorsionată din cauza raportului foarte mic populație activă/total populație și datorită muncii la negru.

Deși măsurile pasive reprezintă încă partea cea mai mare a politicilor de pe piața muncii, autoritățile au elaborat și aplicat o gamă crescândă de măsuri active. Acestea sunt insă concentrate masiv pe subvenții pentru stimularea ocupării forței de muncă mai degrabă decât pe măsuri de pregătire profesională. Introducerea unui nou plan de garantare a venitului minim la sfârșitul anului 2001 a constituit un important pas spre crearea unei plase de protecție socială cu o țintă mai precisă.

CONCLUZII

Tranziția a fost un proces discontinuu de tip "stop and go". Deși existau în Europa Centrala și de Est mai multe modele de tranziție care puteau fi urmate, caracterul specific pe care l-a avut socialismul în țara noastră a condus România spre o cale doar a sa. Aceasta a dus o scădere a producției, irosirea forței de muncă, micșorarea atât a pieței interne cât și a pieței externe și o scădere a standardului de viață. Politica economică dusă în aceasta perioada de guvernele românești a fost nediferențiată în funcție de sectoare, rezultatul fiind pierderea competitivității, chiar și în sectoare în care existau premise de creștere favorabile – agricultura, turism, educație etc.

Restructurarea economiei a fost realizata inițial prin micșorarea sectorului industrial socialist supradimensionat. Nici o structură alternativă nu a fost dezvoltată insă pentru forța de muncă industrială redundantă și aceasta a dus la o expansiune contraproductivă a sectorului agricol, care a jucat rolul de tampon. Teama de tulburări sociale a condus la o politică centrată pe păstrarea șomajului în limite normale pentru o astfel de perioada de transformare. Privatizarea și reforma proprietății a fost împlinită intr-un ritm atât de lent încât efectele întreprinderilor reale nu au putut fi observate de-a lungul primei decade. Pe de alta parte, mecanismele legale de atragerea investitorilor străini au fost implementate lent, astfel încât România a pierdut teren în fața competitorilor vecini (in principal țările din grupul Vișegrad). În vederea sporirii rolului de manager al tranziției pe care guvernarea îl are în aceasta perioada, este necesară întărirea instituțiilor fundamentale ale economiei de piață.

C. Componenta socială

In România, parametrii care au definit “dependenta de cale” (path dependency) au avut, în mod covârșitor, valori negative: o economie puternic marcată de uzura fizica și morala a infrastructurii, de consecințele izolării din anii ’80, absența oricărei experiențe a reformelor de democratizare sau liberalizare în perioada socialista; o puternica oboseală socială (strâns corelată cu o stare sanitară extrem de proastă a populației, instalată ca urmare a experimentului ceausist de plătire accelerată a datoriei externe a țării și consolidării totalitarismului).

Tranziția este definită ca o serie de situații intermediare între două stări de relativ echilibru. În cazul României este vorba de trecerea de la socialismul anilor ’80 la economia de piața și la democrație – vorbindu-se de o dublă tranziție. Proiectul se numește reintemeierea societății pe mecanisme ale economiei de piață și democrației. Dorința este de a avea o viață demnă, libertate și împlinire a trebuințelor umane de bază și de autorealizare. O atentă examinare a ceea ce s-a întâmplat în raportul dintre intenții și fapte duce la constatarea că, deocamdată, tranziția post-comunistă a României s-a făcut mai mult spre subdezvoltare, iar construcția împlinită este mai degrabă o societate de supraviețuire. între timp, ruptura dintre ceea ce se spune și ceea ce se întâmplă, dintre dorință și realitate, devine tot mai mare.

Variația în timp a încrederii în instituții este o dimensiune esențiala a legitimării proceselor de reformă economică și politică. Procesul se desfășoară pe un plan mai larg și include redefinirea socială a rolului instituțiilor. Reconstrucția instituțională a societății implică nu numai elaborarea unor acte normative la nivel central, regional sau local.

Dimensiunea socială a reformei este invocată, dar puțin studiată, mărginindu-se la elaborarea unei politici de protecție socială. Sub aspect social – gradul de realizare al reformei este dat de dezvoltarea clasei de mijloc, reducerea sărăciei și cristalizarea societății civile (instituțional – ONG-uri) si, în plus, de eficiența în combaterea corupției și în eficiența politicilor sociale. Modernizarea societății inseamnă dezvoltarea societății civile, acumularea de capital social comunitar.

Clasa de mijloc – Privatizarea și dezvoltarea sectorului privat duc la formarea unei clase de mijloc, care susține impunerea mecanismelor democratice. Nucleele formative ale clasei de mijloc încep să apară în peisajul social românesc. Este o prezență care, deși oarecum firavă, poate fi identificată în plan economic, politic, social, cultural. Sintetic, se poate spune că modelul comportamental al clasei de mijloc se recunoaște cel mai ușor la nivelul segmentului de populație care, în anchetele sociologice apare plasat în vârful ierarhiei economice (cele mai înstărite 20% din gospodarii). Problema este că această clasă de mijloc nu este consolidată și prin urmare nu poate declanșa procesul de antrenare a întregii societăți către modernizare.

Reducerea sărăciei – Literatura de specialitate și spațiul public al dezbaterilor au fost preocupate de cei mai săraci oameni – de înțeles dată fiind amploarea sărăciei în România. Nu este mai puțin adevărat că ieșirea din sărăcie nu se face prin măsuri pasive de protecție socială, ci, mai ales prin măsuri active de promovare a activităților generatoare de venituri, prin stimularea proceselor de participare socială, economică și politică. Este necesară ameliorarea condițiilor de viață ale persoanelor și familiilor lipsite de venituri sau cu venituri mici, prevenirea și combaterea marginalizării sociale, diminuarea sărăciei, prin creșterea gradului de ocupare a populației active.

Dezvoltarea societății civile – Societatea civilă are ca forma clasică – ONG-urile și sindicatele. O societate modernă este de neconceput fără o viață publică reală. Societatea civilă, deși există, este mai degrabă artificială, neasimilată de către comunitate. Societatea civilă este rezultatul asocierii voluntare a cetățenilor pentru rezolvarea unor interese comune și reprezintă atât o condiție a societății democratice, cât și un supliment necesar al procesului politic. În timp, sperăm să asistam la dezvoltarea civismului, a solidarității sociale și a dialogului intercultural.

Politici sociale – Politica în domeniul securității sociale vizează mai multe aspecte, cu accent pe combaterea sărăciei, consolidarea dialogului și a solidarității sociale și alinierea la normele europene în domeniul ocupării forței de muncă. Principalele fenomene sociale care alterează coeziunea societății românești și accentuează vulnerabilitatea acesteia la crize și conflicte sociale sunt determinate de evoluții negative la nivel macroeconomic și de incoerenta cadrului legislativ. În acest sens strategia stabilește necesitatea realizării unor modalități de stimulare a solidarității naționale și responsabilității civice, a interesului pentru muncă, a egalității dintre bărbați și femei, a egalității de șanse în privința accesului la educație și pregătire, a protecției sociale. Se impune reforma sistemului de securitate socială și diminuarea deficitului de finanțare a protecției sociale, perfecționarea sistemului de asistență socială, asigurarea protecției copilului, ca prioritate națională, și reglementarea sistemului de adopții, în conformitate cu Strategia de aplicare a Convenției ONU, realizarea reformei pensiilor, în scopul diversificării resurselor de asigurare, al eliminării inechităților și creșterii în termeni reali a pensiilor.

Eficiența în combaterea corupției – Conform studiilor, corupția rămâne o problemă larg răspândită și sistemică în România, în mare parte nerezolvată încă. În ciuda unui cadru legal care este destul de cuprinzător și care a fost lărgit în ultimul an, respectarea legii rămâne la un nivel slab. Au fost create noi structuri instituționale dar acestea nu sunt pe deplin operaționale. Corupția rămâne un aspect frecvent care însoțește tranzacțiile comerciale dar sunt multe cazuri raportate și în relațiile cu organele publice ca și la nivel politic. Aceste niveluri înalte ale corupției subminează dezvoltarea economică și erodează încrederea populației în instituțiile de stat. Observatorii independenți au ajuns la concluzia că nu s-a produs o reducere vizibilă a corupției în perioada 2001-2002. Rămâne de văzut dacă aceste măsuri vor rezulta intr-o diminuare vizibilă a nivelului de corupție.

O componentă a socialului este domeniul consumului și reproducției de capital uman. Din aceasta perspectivă – educația, reproducția demografică, sănătatea, consumul cultural sunt subdomenii ale socialului. Becker interpretează capitalul uman pe trei componente: cea informaționala (acumulare cunoștințe), cea psiho-biologică (starea de sănătate) și cea axiologică – asociată cu valorile (spirit antreprenorial, deschiderea la nou, valorizarea muncii). Politicile sociale sunt destinate rezolvării problemelor care apar în această arie.

Educație – Problemele de fond ale României în domeniul educației, cercetării și culturii – care ar putea fi numite ale unei securități culturale, în sens larg – sunt în mod direct legate de nevoia afirmării unor noi mentalități și atitudini care să contribuie la configurarea dimensiunii culturale și civilizatorii a reformelor, cerută în mod implicit de procesul integrării europene și euroatlantice. Spiritul comunitar, solidaritatea națională, cultura comunicațională, atitudinea față de performanță, respectul pentru elite și promovarea lor se afla încă în stadii insuficiente de dezvoltare. Ruptura dintre investiția în educație și atitudinea puterii de blocare a șanselor de utilizare a capitalului uman. În Occident, mediul academic este vârf de lance în lărgirea democratizării societății. El formează cadre în spiritul multiculturalismului, al respectului pentru diferențe. Nivelul academic nu se reduce la învățământ și cercetare, ci continuă să aibă o componentă esențial civilizatorie – de socializare spre toleranță și inovație civică. Criza acută de competențe capabile să facă față acestei experiențe, adâncește nu numai ancorarea în subdezvoltare, dar și deziluzia legata de putința de a o depăși. De aceea punerea în valoare și dezvoltarea potențialului cultural, științific și uman de care dispune România constituie o componentă și o resursă esențială a modernizării societății românești.

Sănătate – Datorită deteriorării generale a sănătății, speranța de viață a scăzut, la fel ca și rata mortalității masculine adulte, și asistăm la o nouă proliferare a bolilor care păreau eradicate (tuberculoza, boli infecțioase, cancer pulmonar). Mai mult, din cauza sărăciei au apărut semne de malnutriție, a scăzut consumul cotidian de calorii, iar regimul alimentar dă semne de sărăcire (declin al consumului de carne, lactate, fructe și legume).

Criza acută a sistemului sanitar, manifestată prin degradarea sistemului de sănătate publică și marile probleme de finanțare a acestuia, a devenit clară în ultimul 2003. Este necesară deci îmbunătățirea stării de sănătate a populației, încurajarea și reglementarea producției interne a medicamentelor de bază.

Procese demografice – Un studiu, finanțat de Uniunea Europeană concluzionează că, din 2025, raportul între populația activa și cea asistată social se va schimba dramatic. Populația României va scădea până în 2010 cu încă o jumătate de milion, iar din 2025 va avea loc o creștere substanțiala a celor asistați social. În România, valorile familiale sunt încă respectate, ceea ce face ca rata căsătoriilor să fie încă mult mai ridicată decât în alte țări europene, iar cea a divorțurilor – "relativ scăzută" în context european. Cu toate acestea, tinerii preferă să se căsătorească mult mai târziu, iar rata celor căsătoriți cel puțin o dată a scăzut de la 95% în 1990, la mai puțin de 70% în 1999. În perioada 1995-2000, rata nașterilor a atins cel mai redus nivel din acest secol, această scădere fiind mai evidentă în mediul urban (de la 12,9 nașteri la o mie de locuitori la 8,9) decât în mediul rural. În schimb, până în anul 2000, rata bătrânilor dependenți social a crescut de la 16%, în 1990, la 18,5% în 2000. În perioada 2000-2010, numărul vârstnicilor va scădea ușor, insă din 2010 va începe o creștere constantă a celor care vor beneficia de pensie. Potrivit studiului, în 2040, populația peste 60 de ani va reprezenta 30% din populația României .

Axiologic – Adevărata schimbare este cea în registrul valoric: ceea ce cred și ceea ce își reprezintă oamenii este mai important decât ceea ce se vede și se măsoară cu ușurință în viața socială (instituții sociale, infrastructura). Modificările în registrul valoric sunt văzute, cel mai adesea, ca o precondiție intangibilă a restructurării nivelului tangibil al vieții sociale – cel de comportament, instituții, infrastructură. “Nu putem avea democrație până nu vom avea o altă mentalitate, o altă cultură, cu adevărat democratică.” Reforma post-comunistă nu se face numai cu legi, partide politice sau instituții. Ea se îndeplinește si, sau mai ales, prin planuri, proiecte de viata individuale sau familiale sau de grup. Schimbarea reală nu poate exista în condiții de democrație fără proiecte și strategii de viață cu șanse de reușită. Optimismul este tocmai o stare de spirit prin care se evaluează pozitiv șansele de reușită ale unei multitudini de planuri. Insă doar 1 la sută din românii chestionați cred că o schimbare în bine în viata lor va interveni în circa 6 luni, 7 la sută – intr-un an, 10 la sută -in 2 ani, 44 la sută – în 3-4 ani. Numărul scepticilor rămâne mare: unu din cinci români (mai precis, 22 la sută).

Prin urmare, problemele securității sociale se referă, între altele, la starea de insecuritate individuală, la declinul demografic și fragilizarea stării de sănătate a populației, la emigrația tineretului instruit și superdotat, la insuficienta consacrare, pe toate componentele, a societății civile și la absența unei clase de mijloc puternice. Concentrarea asupra prezentului duce la consumarea viitorului epuizând infrastructura, resursele, în loc să le mărim. De la deteriorarea orașelor, a șoselelor, a transporturilor și clădirilor și până la degradarea învățământului și scăderea natalității sau a raportului dintre populația ocupată și cea întreținută, toate aceste procese pe care prezentul ne obligă să le acceptăm sunt modalități de a limita sau reduce potențialul unei dezvoltări viitoare.

I. Mediul internațional de securitate

Cei care au scris despre securitatea internațională post Război Rece au evidențiat complexitatea noului mediu de securitate globală în raport cu structura mult mai simplă a Războiului Rece (”ei și noi”). Căderea Uniunii Sovietice a încheiat Războiul Rece și SUA a ajuns la un „moment unipolar”, rămânând unica superputere. Consecința naturală și previzibilă a fost că SUA a devenit mai dornică de a folosi forța în exterior. (intervenția în Panama ’89, Golful Persic în 91, Somalia 92, Bosnia, Kosovo – Afghanistan 2001, Irak în 2003). Se estimează că (unii analiști considerând că am atins deja acest moment) omenirea va evolua către o „pentagonală mondială” formată din SUA, Rusia, Japonia, UE și China – dominata autoritar, probabil pentru multă vreme, de Statele Unite.

Statele Unite si-au schimbat complet percepția privind securitatea (atacurile de la 11 septembrie 2001 fiind cumva catalizatorul unei tendințe deja existente), considerând ca principale amenințări terorismul, proliferarea armelor de distrugere în masă (susținute mai ales de fundamentalism, în special cel islamic) și așa numitele rogue states – state ca Iran, Irak, Libia, Coreea de Nord, fapt confirmat de discursurile președintelui american, George W. Bush, privind “axa răului”. O alta categorie sunt state precum China, care nu a mai acceptat supremația și dominația economică a Vestului.

Atentatele din SUA, din septembrie 2001, au condus la declanșarea unei riposte internaționale deosebit de active contra terorismului. Prima etapă a acestui conflict dintre lumea civilizată și terorism s-a consemnat în Afghanistan, dar se așteaptă alte intervenții militare în zone din Africa și Asia. O problema este că deși George W. Bush a afirmat clar că Islamul ca atare nu este de vină pentru terorism, mulți dintre susținătorii săi nu au mai făcut aceasta distincție, abordând simplist terorismul și cauzele sale. Ceea ce mulți nu mai iau în considerare este că în spatele actelor teroriste sunt conflicte politice, care întrețin terorismul dacă sunt lăsate nerezolvate. De exemplu, implicarea americanilor în Orientul Mijlociu explică, în parte, ura care este îndreptată acum spre America.

Prin urmare, pentru a câștiga lupta împotriva terorismului trebuie distruși teroriștii, iar apoi trebuie început un efort politic de a remedia condițiile care au dus la apariția acestuia. Altminteri, o definiție îngustă, unidimensională a terorismului promovată de administrația Bush riscă să permită altor puteri să își îndeplinească propriile scopuri sub fațada luptei împotriva terorismului (Rusia în Cecenia, Israel și Palestina, India în provincia Kasmir – anihilând minorități, disidenți ideologici sau rebeli fără a mai întâmpina opoziție din partea SUA). Iar dacă America ajunge să fie percepută de către aliații săi europeni și asiatici ca obtuză din punct de vedere moral, intolerantă și oarecum naivă în încercarea de a rezolva problema terorismului (fără să îi ia în considerare dimensiunile profunde), suportul pentru politica SUA va scădea, iar coaliția anti-terorism va slăbi. Sfidarea terorismului, precum și celelalte provocări sau riscuri nonmilitare ale lumii de astăzi vor putea fi eliminate numai prin cooperare deschisă, multilaterală, echilibrată și perseverentă, îndreptată spre eradicarea rădăcinilor și cauzelor profunde, în special a sărăciei extreme.

In lupta împotriva noilor amenințări, războiul din Irak a adus cele mai mari schimbări în politica internațională. Statele Unite au ajuns intr-un punct dificil în relația cu ONU (si cu o parte din comunitatea internațională) în 2003 când au început războiul împotriva Irakului pentru că se presupunea că deține încă arme de distrugere în masă. Pentru ca nu s-au găsit armele de distrugere în masă după încheierea războiului, aspectul normativ rămâne și neliniștește pe mulți – în fond, invazia unui stat suveran este justificată retrospectiv pentru că a dus la schimbarea unui regim. Războiul din Irak a confirmat ceea ce se știa deja despre forța militară a SUA. Insă este un lucru să accepți că există o singură superputere (că ai un sistem unipolar) și cu totul altceva să afirmi că este de dorit o ordine internațională unde această superputere să acționeze după bunul plac, fără nici un sistem de verificări și contraponderi (checks and balances).

Relația SUA – Uniunea Europeană

Mare parte din dezbaterea pe marginea războiului din Irak a avut loc sub forma unor reconsiderări a relațiilor transatlantice, a afinităților și divergențelor ideologice, a capacităților militare și a utilității pe care o reprezintă un bloc de țări pentru altul și vice versa. În acest context cea mai discutată teorie a fost cea a lui Robert Kagan, acesta prezentând o analiză pertinentă a actualei situații geopolitice.

In opinia lui Kagan, SUA și Uniunea Europeană nu doar ca nu mai pot gestiona de comun acord aceasta amenințare, dar nu găsesc teren comun nici măcar în privința realității, definiției și iminenței pericolului. Nu mai putem pretinde că America și Europa au o viziune comună asupra lumii. Ele au o perspectivă divergentă în ceea ce privește toate aspectele principale ale puterii: eficacitatea puterii, moralitatea puterii, dezirabilitatea puterii. Europa ignoră puterea, sau mai bine zis ajunge undeva deasupra puterii, intr-un paradis post-istoric de pace și relativă prosperitate, intr-o lume închisa cu legi, reguli, diplomație, negocieri, compromisuri și cooperare transnațională. UE aplică, în mare măsură, tuturor țărilor lumii setul de reguli valabil în interiorul comunității. între timp, America rămâne blocată în istorie, exercitând puterea intr-o lume anarhică hobbesiana unde nu te poți baza pe legile și regulile internaționale, unde adevărata securitate și apărare și promovarea ordinii liberale depind încă de posesia și folosirea puterii militare. Europa și America nu mai au o cultură strategică comună. În timp ce Europa are o imagine complexă asupra lumii, preferă influențarea subtilă, indirectă, răspunsuri pașnice și negocieri, diplomație, nu coerciție; pune accentul pe proces, nu pe rezultat, pentru că până la urmă procesul va conduce organic la rezultat; America – vede lumea împărțită în bine și rău (axis of evil), pun accent pe rezultate rapide, mai degrabă apelează la coerciție, nu la negocieri, sancțiuni de pedeapsă mai degrabă decât inducerea unui comportament pozitiv, tendința de unilateralism.

Situația actuala își găsește explicat ia în trecut. Al doilea război mondial aproape a distrus Europa și a redus considerabil influența marilor puteri. Astfel că Europa a devenit dependentă de SUA atât pentru propria securitate, cât și pentru securitatea globală. Umbrela nucleară americană le-a permis europenilor să acorde o destul de mică importanță bugetelor militare, aceștia solidificându-si în schimb integrarea, relațiile economice cu lumea a treia și preocupările pentru drepturile omului, mediul înconjurător, etc. Noua Europă promitea să devină următoarea superputere, nu doar economic, ci și militar și să readucă multipolaritatea, insă a ratat aceasta posibilitate în anii ’90, scăzând în continuare militar față de SUA – deși a devenit un redutabil concurent economic.

Mai mult, în timpul Războiului Rece – SUA si-a construit o forța militară capabilă să proiecteze forță în mai multe regiuni simultan, în timp ce rolul strategic al Europei era să se apere. În anii ’90 bugetele europene pentru apărare au scăzut sub 2% PIB, iar în America, deși a scăzut, este în jur de 3% din PIB. Insă, în relația cu Uniunea Europeană, Statele Unite se confrunta cu un paradox: pe de o parte critică regulat membrii europeni ai NATO pentru că aceștia contribuie prea puțin la bugetele militare, iar în momentul în care Europa dă semne că este pregătită să își asume cheltuielile de securitate, Washingtonul devine dezaprobator. Aceasta pentru că Statele Unite vor să dețină controlul și nu le convine fermitatea crescândă a Uniunii Europene în politica externă (cum s-a întâmplat în privința Irakului), chiar și cu divergențe. Alex Standish, editorul revistei militare ‘Jane’s Intelligence Digest’ consideră că în mod normal Statele Unite ar trebui să încurajeze europenii să preia operațiunile de menținere a păcii în regiunile unde Washingtonul nu este interesat să mențină trupe pe termen lung, cum ar fi Balcanii.

In esență, Kagan susține că deși Europa ‘si-a rezolvat problemele’, restul lumii se îndreaptă spre o epocă tumultoasă, forța deținută de SUA având mari perspective de a fi solicitată. Semnalează în acest sens numărul mare de ‘failed states’, precum și necunoscuta viitorului Asiei. Chiar și Uniunea Europeană consideră că regiuni ca Balcanii, Orientul Mijlociu, Caucazul, Asia Centrală și Africa vor rămâne zonele potențiale de instabilitate în anii ce vor urma.

SUA prețuiesc de fapt aceleași valori morale ca și UE, dar le aplică discriminatoriu. Robert Cooper, vorbește de standardele duble ale SUA (unele pentru prieteni, altele pentru inamici) în relațiile internaționale sunt corolare la distincția clară, inechivocă, între prieten și inamic. În unele cazuri efectul de intimidare va fi îndeajuns, dar nu în toate. Cooper nu se declari adept al universalizării abordării ‘contondente’ a SUA, insă subliniază necesitatea unor politici adaptabile situațiilor diferite și partenerilor care fiecare vin la masa de negocieri cu convingeri distincte.

Rusia

Rusia este un jucător strategic a cărui importanță a scăzut considerabil după 1990, sfera sa de influență s-a redus semnificativ, fiind limitată, în prezent, mai ales la nivelul Comunității Statelor Independente (CSI); greutatea sa specifică în geopolitica Eurasiei va depinde, în mod hotărâtor, de evoluția sa politică și economică. Sfârșitul Pactului de la Varșovia a redus influența militară a Rusiei asupra țărilor din Europa Centrală și de Est, care au trecut în tabăra adversă – NATO, și care a limitat opțiunile geostrategice ale Rusiei și a forței acesteia ca putere maritimă. în plus, proclamarea independenței țărilor din Asia Centrala a restrâns frontierele de sud-est ale Rusiei.

Principalele provocări cu care se confruntă Rusia în plan geopolitic pot fi sintetizate astfel: influența în creștere a țărilor musulmane și diversitatea etnică. Opțiunile strategice se îndreaptă spre un parteneriat strategic cu SUA (o alternativă puțin credibilă), orientarea politică spre “vecinătatea apropiată”, alianțe cu alte state pentru a contrabalansa influența americană în Asia.

Rusia își păstrează șansa de a reveni în primul plan al vieții economice și politice mondiale. Președintele Putin a subliniat că obiectivul său principal este refacerea poziției de putere dinainte de prăbușirea URSS, având la dispoziție resurse naturale imense, la care se adaugă know-how-ul său cu totul remarcabil, bazat pe o bogată tradiție științifică.

Noua paradigmă de securitate

Analistul american Michael Emerson a elaborat în decembrie 2001 un studiu referitor la noua ordine europeană impusă după evenimentele din 11 septembrie 2001. În concepția sa, fundamentul acestei noi ordini este clădit pe trei caracteristici fundamentale:

parteneriatul strategic între cele două mari puteri europene, Uniunea Europeană și Rusia, pe de-o parte și Statele Unite, pe de altă parte;

cooperarea regională dezvoltată de regiunile de graniță ale Uniunii Europene și vecinii săi, regiuni stabile din punct de vedere al securității, dar care nu sunt potențiale membre ale Uniunii Europene în viitorul apropiat; sau, în perspectivă istorică, relații între puterile economice ale Uniunii Europene și Rusia;

zone de conflict (grafic reprezentate punctat) aflate la granițele Uniunii Europene, adică zone de război, regiuni cu conflicte latente sau regiuni în care au avut loc războaie și aflate sub control internațional.

Principala problemă la care trebuie oferit un răspuns este modalitatea în care aceste caracteristici vor interacționa și vor evolua în timp.

Conflicte zonale

Conflictele zonale au fost o trăsătura definitorie a ultimei jumătăți de secol. Lupta pentru independență, diferendele etnice, lingvistice și religioase au alimentat din plin acest fenomen. Cele mai multe conflicte zonale au la bază determinanți de ordin social și politic. Structurile etnice și sectare divizează comunități și țări întregi. De fapt, ele sunt cauzate de dificultățile economice tot mai mari și de polarizare, generând mizerie și nemulțumire socială, care pot deveni explozive în țări cu populații în curs de întinerire. Din perspectiva liderilor occidentali, nici unul dintre aceste conflicte nu a reprezentat o problemă globală. Problemele au fost luate în considerare doar atunci când interesele Vestului au fost în mod direct afectate, celelalte fiind lăsate în responsabilitatea ONU, o organizație care trebuie să lucreze cu fonduri minime și care trebuie să învingă și neînțelegerile dintre membrii săi.

Organizații internaționale

Sfidările induse de procesul globalizării, suprapunerea acestuia cu tendințele spre regionalizare și fragmentare generează noi tensiuni și factori de risc. Acestor sfidări trebuie să li se răspundă prin forme noi de solidaritate, capabile s gestioneze un spectru larg de tensiuni și riscuri. Kagan reclamă drept exagerată și încrederea europeană în organizațiile suprastatale, care îndeplinesc un rol important dar care în nici într-un caz nu sunt un panaceu. Cu toate acestea, proliferarea grupărilor integraționiste regionale – crearea UE, crearea unor structuri comune de securitate (OSCE) – și funcționarea organizațiilor internaționale de securitate (NATO, ONU) a avut un rol important în atenuarea stărilor conflictuale și în crearea unui climat de securitate și pace relativ stabil.

NATO deține un rol esențial în întărirea securității euroatlantice după încheierea "Războiului Rece". NATO trebuie însă să țină seama de tendința către unilateralism a Statelor Unite, tendința care poate să reducă dramatic importanța NATO. Sunt relevante acțiunile SUA din Afghanistan și Irak, unde au acționat fără NATO.

Consiliul de Securitate al ONU a contribuit mult la promovarea cooperării internaționale pentru scopuri economice și sociale, și într-o mai mică măsură la promovarea păcii pe plan internațional. Decizia Statelor Unite de a interveni în Irak fără autorizarea explicită a Consiliului pentru acțiunea militară a atras critici severe din partea mai multor membrii ai Consiliului, incluzând Franta, Germania, Rusia și China, pentru că aceasta acțiune slăbește ONU, subminându-i autoritatea internațională.

OSCE, reprezentând cea mai cuprinzătoare instituție regională de securitate din Europa, și s-a manifestat îndeosebi în domeniile diplomației, prevenirii conflictelor, managementului crizelor și reabilitării postconflict.

Uniunea Europeană a adoptat decizii importante și a dat un nou impuls eforturilor sale de întărire a securității și dimensiunii de apărare. Dezvoltarea unei politici externe și de securitate comune include definirea progresiva a unei politici comune de apărare. Europa trebuie să pună capăt cacofoniei politicii externe si, dacă nu vrea să depindă de progresele omenirii în domeniul moralității și de bunăvoința și ‘timpul liber’ americane, să-și asume răspunderea propriei securități.

II. STRATEGIA DE SECURITATE NAȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Accentuarea interdependențelor multiple dintre state, globalizarea și liberalizarea schimburilor de orice fel – de la cele comerciale la cele informaționale – fac tot mai dificilă o disociere netă între evoluțiile din mediul intern și cel internațional într-un mediu globalizat, în care riscurile interne și externe se pot genera și potența în mod reciproc. Fundalul pe care se proiectează dinamica acestor interdependențe este totuși unul pozitiv, fiind constituit de generalizarea la nivel european a spiritului de cooperare și dialog pentru consolidarea securității pe continent, precum și de implicarea tot mai activă a ONU, NATO, UE, OSCE și a celorlalte instituții europene ori organizații internaționale în gestionarea complexelor probleme de securitate și stabilitate globale.

Pe acest fundal responsabilitatea fundamentală și mult sporită a statului este de a gestiona cu autoritate îndeosebi riscurile și vulnerabilitățile de natură strict internă, care influențează, în mod inevitabil, și poziționarea României în mediul internațional de securitate. Prin atenția acordată acestor factori interni Româniapoate, pe de o parte, să constituie în continuare un furnizor important de securitate regionala și internațională si, pe de altă parte, să transforme îndeplinirea obiectivelor de dezvoltare economică și socială, susținută și durabilă, într-o resursă considerabilă și specifică pentru securitatea propriu-zisă a țării.

1. Interesele naționale de securitate ale României

Interesele naționale de securitate ale României sunt acele stări și procese, bazate pe valorile asumate și promovate de societatea româneasca, prin care se asigură prosperitatea, protecția și securitatea membrilor ei, stabilitatea și continuitatea statului.
Interesele naționale de securitate ale României inseamnă edificarea unei Românii democratice în care sunt garantate libertățile fundamentale, stabilă politic și prosperă economic și social, capabilă să participe eficient la dinamica vieții internaționale, în deplină concordanță cu evoluția proceselor de integrare europeană și euroatlantică și menținerea integrității, unității, suveranității și independenței statului român.

Strategia reprezintă documentul de bază care definește interesele naționale de securitate, obiectivele pentru realizarea lor, identifică factorii de risc din mediul intern și internațional și direcțiile de acțiune și principalele mijloace pentru asigurarea securității naționale a României. Noutatea Strategiei de securitate națională a României o reprezintă deschiderea mai largă față de realitățile din societatea româneasca și din lume, precum și de perspectivele previzibile pe termen scurt și mediu ale vieții interne și internaționale – și abordarea mai cuprinzatoare a conceptului de securitate națională.

Pe plan intern, starea de securitate a României de azi este caracterizată încă de suficiențe vulnerabilități, în mai toate domeniile de manifestare ale mediului economic și social, precum și ale mediului natural de existență a societății românești. Această situație s-a produs ca urmare a presiunii cumulative, în timp, a unor factori multipli – politici, economici, financiari, sociali, culturali, biologici, religioși, demografici, militari și de altă natură – care au influențat climatul de siguranță a statului și cetățenilor.

Dar complexitatea aspectelor ce influențează acest domeniu impune ca, în sistemul securității naționale (Președintele țării, Parlamentul, Guvernul, celelalte instituții ale statului) – care reprezintă instrumentul prin care se operaționalizează Strategia de securitate națională a României – să fie atrase structuri civice, neguvernamentale, academice și comerciale, care dețin tehnologii și informații conexe cu securitatea națională și care pot contribui la formarea și echilibrul mediului intern.

2. Factorii de risc la adresa securității României

Românianu este și nu se va afla în viitorul apropiat în fața vreunei amenințări majore, de tip militar clasic, la adresa securității sale naționale. Se poate estima că în perioada actuala riscurile la adresa securității sunt preponderent de natură nemilitară si, mai ales internă, manifestându-se în special în domeniile economic, financiar, social și ecologic. Perpetuarea și conjugarea unor vulnerabilități existente în aceste domenii pot afecta însă securitatea țării, generând efecte interdependente, difuze, multidirecționale, care impun modalități de prevenire și de acțiune adecvate și flexibile.

2.1. Principalii factori de risc externi la adresa securității naționale sunt:

– posibile evoluții negative în plan subregional în domeniul democratizării (scăderea stabilității în statele vecine), respectării drepturilor omului și al dezvoltării economice, care ar putea genera crize acute cu efecte destabilizatoare pe o arie extinsă;

– proliferarea armelor de distrugere în masă, a tehnologiilor și materialelor nucleare, a armamentelor și mijloacelor letale neconvenționale;

– proliferarea și dezvoltarea rețelelor teroriste, a crimei organizate transnaționale, a traficului ilegal de persoane, droguri, armamente și muniție, de materiale radioactive și strategice;

– migrația clandestină și apariția unor fluxuri masive de refugiați;

– acțiunile de incitare la extremism, intoleranță, separatism sau xenofobie, care pot afecta statul român și promovarea valorilor democratice;

2.2. Noile provocări

O nouă categorie de riscuri sunt cele asimetrice nonclasice, ce pot consta în acțiuni armate și nonarmate deliberate, având ca obiectiv afectarea securității naționale prin provocarea de consecințe directe ori indirecte asupra vieții economico-sociale a țării. între riscurile de acest tip se pot enumera:

terorismul politic transnațional și internațional, inclusiv sub formele sale biologice și informatice;

acțiuni ce pot atenta la siguranța sistemelor de transport intern și internațional;

acțiunile destinate în mod premeditat afectării – sub diferite forme și în împrejurări variate – a imaginii României în plan internațional, cu efecte asupra credibilității și seriozității în îndeplinirea angajamentelor asumate;

agresiunea economico-financiară;

provocarea deliberată de catastrofe ecologice.

In contextul în care constatăm o creștere a gradului de complexitate și de impredictibilitate al terorismului internațional, va trebui ca măsurile interne de management al crizelor să fie mai bine coordonate, sub cerința asigurării operative și eficiente a participării țării noastre la eforturile internaționale de combatere a acestei amenințări.

2.3 Vulnerabilități interne

In paralel cu prevenirea sau contracararea punctuala a intervenției acestor posibili factori de risc, Româniaeste preocupată să diminueze vulnerabilitățile interne care se manifestă în diferite domenii și care pot avea un impact și asupra securității naționale. Printre aceste tipuri de vulnerabilități se afla persistența problemelor de natură economică, financiară și socială, generate de prelungirea tranziției și întârzierea reformelor structurale; accentuarea fenomenelor de corupție și reacțiile ineficiente ale instituțiilor statului în fața acutizării fenomenelor de criminalitate economică; nerespectarea normelor ecologice în funcționarea unor obiective industriale; scăderea nivelului de încredere a cetățenilor în instituțiile statului; menținerea unor disparități de dezvoltare între regiunile țării și emigrarea specialiștilor din diferite domenii de vârf.

O vulnerabilitate importantă e reprezentata de slăbiciuni în îndeplinirea angajamentelor asumate pentru aderarea la NATO – menținerea la un nivel scăzut a infrastructurii informaționale și întârzieri în realizarea acesteia la standardele impuse de dinamica globalizării; deficiențe în protecția informațiilor clasificate.

3. Direcții de acțiune în politica de securitate națională

Este necesară armonizarea legislației și a procedurilor specifice cu reglementările internaționale și cu standardele UE privind forțele și serviciile de ordine publică, adaptarea mai explicită a cadrului legislativ la cerințele de combatere a terorismului și crimei organizate, precum și la cerințele care decurg din necesitatea participării forțelor din sistemul de apărare la operațiuni și misiuni comune, împreuna cu forțele altor state, pe teritoriul național și în afara acestuia.

3.1. Direcții de acțiune în domeniul siguranței naționale și ordinii publice

Prin situarea sa la confluența apărării intereselor statului și ale cetățeanului, acest domeniu este o componentă importantă a politicii de securitate a României. În domeniul menținerii ordinii publice și siguranței naționale direcțiile de acțiune sunt următoarele:

– prevenirea și combaterea fenomenului infracțional – consolidarea relațiilor de parteneriat cu structuri similare din statele membre NATO și UE, precum și dezvoltarea legăturilor cu cele aparținând altor state; continuarea participării forțelor de ordine publică, civile și militare, la misiuni internaționale;

– protejarea cetățenilor, a proprietății private și publice – restructurarea sistemului instituțional al ordinii publice prin descentralizarea serviciilor din domeniul ordinii publice și demilitarizarea în mare măsură a acestora; îmbunătățirea colaborării dintre autoritățile din sistemul de apărare și justiție și a acestora cu societatea civilă; asigurarea unui echilibru între dreptul la libera informare și necesitatea protejării informațiilor clasificat e; protecția dreptului la intimitate, la propria imagine și la corecta informare a cetățeanului;

– protejarea infrastructurii de interes strategic – constituirea sistemului național de gestionare a crizelor pe principiul managementului integrat al riscurilor și conectarea acestuia la organismele existente în NATO și UE; securizarea frontierei de stat în concordanța cu interesele naționale și exigențele aderării la Uniunea Europeană, concomitent cu modernizarea procedurilor de control la frontieră; asigurarea funcționării la standarde comunitare a instituțiilor care au atribuții pe linia migrației și azilului.

3.2. Direcții de acțiune în domeniul apărării naționale

Româniava acționa pentru integrarea în structurile militare euroatlantice, pentru continuarea reformei armatei, în conformitate cu standardele statelor membre NATO și UE, pentru dezvoltarea unei capacități de apărare credibile, moderne și eficiente. Se au în vedere întărirea controlului civil asupra forțelor armate, în concordanță cu principiile și valorile democrației, precum și consolidarea statutului României de generator de securitate, prin continuarea și îmbunătățirea contribuției la stabilitatea regională.

III. Organizația Tratatului Atlanticului de Nord – NATO

A pune problema „busolei" unei organizații ca NATO ar putea să pară complet inutil, mai ales că, în cei 50 de ani de existență, organizația a demonstrat că are un perfect simț de orientare și reorientare, o capacitate de sesizare și adaptare la nou, o mobilitate remarcabilă. Din acest punct de vedere, este relevant modul în care Alianța Nord-Atlantică a negociat marea turnură a evenimentelor anilor 1989-1990-1991.

Sfârșitul Războiului Rece a însemnat pentru Pactul Nord-Atlantic dispariția „adversarului" potențial, cel care i-a justificat însuși actul de naștere. O dată cu el a dispărut și structura politico-militară – Tratatul de la Varșovia – a cărei existență cerea și îndreptățea un NATO orientat spre un inamic precis. Dar toate aceste „dispariții" nu înseamnă și dispariția definitivă, totală a amenințărilor la adresa stabilității, a pericolelor pentru securitatea europeană și implicit mondială – mai ales în condițiile izbucnirii în chiar inima Europei a primelor răbufniri interetnice, a primelor conflicte de sorginte naționalistă. Pactul Atlanticului de Nord și-a demonstrat capacitatea de a-și elabora un nou concept de acțiune, o nouă strategie globală, în raport cu schimbările produse în contextul strategic și politic. Reuniunile la vârf au confirmat reorientarea Alianței de la obiectivele de apărare a integrității teritoriale a membrilor săi (Art. 5 al Tratatului) la o deschidere amplă ce-i conferă atribuții în domeniile prevenirii conflictelor, gestionării crizelor, menținerii stabilității și securității. Concomitent, organizația s-a deschis spre noi membri, respectiv din rândul statelor central și est-europene.

NATO are însă nevoie de reforme interne profunde (în vederea extinderii, dar nu numai) prin care se poate reașeza ca o structură cu adevărat deschisă, în care menținerea păcii, securității și stabilității este o sarcină comună a membrilor comunității internaționale și nu prerogative ale unora exercitate împotriva altora. NATO trebuie să își reformeze instituțiile și capacitățile și să devină mai flexibil și mai bine adaptat să reacționeze la amenințări în orice parte a lumii. Vom vedea dacă NATO se pregătește să devină doar un „club politico-militar" sau un veritabil instrument al comunității europene și trans-atlantice, care asigură menținerea păcii, a stabilității și securității pentru beneficiul general și cu aportul celor care pot și doresc să contribuie.

Scopul și sarcinile Alianței

NATO a fost înființat din trei motive: în primul rând pentru a ține Germania sub control după cel de-al doilea război mondial, apoi pentru a ține Rusia la distanță și nu în ultimul rând pentru a menține pacea în Europa. Însă primele două probleme au dispărut, iar NATO trebuie acum să facă față noilor amenințări la adresa securității mondiale: terorismul și armele de distrugere în masă.

Scopul esențial al NATO stabilit prin Tratatul de la Washington din 1949 este de a apăra securitatea tuturor membrilor săi prin mijloace politice și militare. Realizarea acestui țel poate fi pusă în primejdie de riscurile unor conflicte care să afecteze securitatea spațiului euroatlantic. De aceea, Alianța nu asigură numai apărarea membrilor săi, dar contribuie și la pacea și stabilitatea în regiune. Prin bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei, s-a intervenit într-un stat ne-membru (fără votul în Consiliul de Securitate datorită veto-ului mai mult decât cert al Rusiei), principiile tradiționale ale relațiilor dintre state, considerate ca fiind intangibile, fiind subordonate altor principii (respectarea drepturilor omului, dreptul la ingerință în alte state). În acest conflict, rolul și atribuțiile ONU au fost preluate, din proprie inițiativă, de NATO, care și-a declinat rolul de organizație defensivă, de apărare doar a intereselor statelor membre, pe teritoriul acestora.

Abordarea securității pentru secolul 21

Securitatea mondială s-a schimbat pe cel puțin trei coordonate. Atacurile de la 11 septembrie 2001 au schimbat complet viziunea americanilor despre nevoia de securitate, mutând pericolul spre terorism și arme de distrugere în masă, schimbări care se reflectă și în structura și scopurile NATO. Relațiile americanilor cu Rusia au devenit din ce în ce mai bune, Rusia făcând multe concesii și acceptând lărgirea NATO și nu în ultimul rând poziția statelor vest-europene, care (exceptând Marea Britanie) au contestat politica americană și războiul din Irak, a făcut ca SUA să caute alți aliați (pentru o coaliție care să le confere legitimitate) aflați oricum mai aproape de zonele de conflict. Situația se complică pe fondul avansării către o forță militară europeană care să fie independentă de NATO.

Alianța încearcă să întărească securitatea și stabilitatea euroatlantică prin păstrarea legăturii transatlantice și menținerea unor capabilități militare eficace și suficiente pentru descurajare și apărare, pentru îndeplinirea întregului spectru de misiuni ale NATO. Se continuă dezvoltarea Identității Europene de Securitate și Apărare în cadrul Alianței, a unei capacități complete pentru gestionarea cu succes a crizelor, se continuă procesul de deschidere față de noi membrii, urmărirea constantă a relațiilor de parteneriat, cooperare și dialog cu celelalte țări și complementaritatea cu celelalte organizații internaționale de securitate. Alianța este angajată pentru o abordare largă a securității, care recunoaște importanța factorilor politici, economici, sociali și de mediu, suplimentar dimensiunii indispensabile a apărării.

În contextul schimbărilor complexe care au avut loc în Europa în ultima decadă, la summit-ul de la Washington din aprilie 1999, aliații au aprobat noul Concept Strategic al NATO. Noul concept identifică scopul Alianței și sarcinile sale fundamentale de securitate, caracteristicile esențiale ale noului mediu de securitate, care specifică elementele unei abordări mai largi de către NATO a securității și care furnizează orientările necesare pentru continuarea adaptării forțelor sale militare.

Principalele direcții de acțiune ale NATO

Menținerea unei capabilități militare adecvate în vederea acțiunii colective pentru apărarea comună, împreună cu solidaritatea politică rămâne punctul central al obiectivelor de securitate ale Alianței.

Reforma structurii de comandă militară integrată a NATO prevede realizarea, până în 2003, a noii structuri care va cuprinde două comandamente strategice, unul pentru Europa și altul pentru Atlantic, cu o structură subordonată mai flexibila, simplificată de comandamente regionale și sub-regionale. În plus, noua structură va încorpora un cadru pentru operațiunile de comandă implicând dislocare rapidă, participare multinațională adaptată la cerințele noului concept al Alianței. La Praga s-a decis că reforma structurilor militare va consta în punerea accentului pe dezvoltarea forțelor speciale și în încurajarea specializării țărilor pe punctele lor forte și pe investițiile deja existente sau aflate în plan.

Aliații europeni au luat decizii care să le permită să-și asigure responsabilități mai mari în domeniul securității și apărării, în scopul întăririi păcii și stabilității în spațiul euroatlantic și implicit al securității tuturor aliaților. Acest proces va necesita o strânsă cooperare între NATO și Uniunea Europeană. Procesul de elaborare și implementare a Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA), menită să întărească capabilitățile Uniunii Europene în ceea ce privește managementul crizelor, trebuie să vizeze și întărirea Identității Europene de Securitate și Apărare în cadrul NATO, păstrând nealterată legătura transatlantică. Oficialii NATO consideră că aceasta rămâne piatra de temelie a securității europene și fundamentul apărării colective în spațiul euroatlantic, iar realizarea PESA trebuie subsumată principiilor aprobate la reuniunea Consiliului Nord-Atlantic de la Berlin 1996.

Pregătirea Alianței pentru îndeplinirea unor operațiuni de prevenire a conflictelor, sau, în situația apariției unei crize, de gestionare efectiva, cu aplicarea normelor dreptului internațional, vine în sprijinul obiectivului mai larg de întărire și extindere a stabilității și implică adeseori participarea partenerilor Alianței. Parteneriatul pentru Pace (PfP) este principalul mecanism de realizare în practică a legăturilor pe probleme de securitate între Alianța și partenerii săi și de creștere a interoperabilității între parteneri și NATO.

La summit-ul de la Washington din aprilie 1999 a fost aprobat Parteneriatul pentru Pace operațional care are următoarele componente: Parteneriatul Intensificat și mai Operațional (Enhanced and More Operational Partnership/EMOP), inițiativa NATO pentru Europa de Sud-Est (NATO South East Europe Initiative/SEEI), Planul de Acțiune pentru Aderare (Membership Action Plan/MAP) și Inițiativa Capabilităților de Apărare (Defence Capabilities Initiative/DCI). SEEI are drept scop creșterea cooperării în sud-estul Europei, coordonarea asistenței acordate de NATO partenerilor, promovarea cooperării regionale și a dezvoltării economice. MAP este destinat aplicării unui program de activități care să sprijine țările aspirante în eforturile de pregătire pentru posibila aderare la NATO. DCI a permis țărilor membre NATO să-si reorganizeze forțele, urmărind mărirea gradului de interoperabilitate a forțelor NATO și a capacității lor de apărare.

5. Relația cu Rusia și cu Ucraina

Legătura Statelor Unite cu Rusia s-a schimbat profund, schimbări reflectate în comportamentul NATO și nu numai. După ce în timpul campaniei electorale din 2000, candidatul George Bush cerea ca Rusia să fie sancționată pentru campania militară din Cecenia, își exprima îngrijorarea în legătură cu contribuția Rusiei la răspândirea armelor de distrugere în masă și era sceptic în legătură cu implicarea președintelui Putin în democratizarea Rusiei, în 2002, la summitul NATO de la Praga, Bush a subliniat angajamentul Statelor Unite de a întreține legături strânse cu Europa și prietenie cu Rusia. Prin Actul Fondator NATO-Rusia privind Relațiile Reciproce, Cooperarea și Securitatea, NATO și Rusia s-au angajat să-și dezvolte relațiile pe baza intereselor comune în vederea realizării unei păci durabile și cuprinzătoare în zona euroatlantică.

Schimbarea s-a produs după ce Putin a declarat că susține lupta anti-terorism a Statelor Unite, după ce Bush și Putin au semnat un acord de control al armelor și după ce au lansat oficial, în mai 2002, consiliul Rusia-NATO. Rusia a făcut o mulțime de concesii în această cooperare post 11 septembrie, deși prezența americană în Asia Centrală și Caucaz era văzută ca o amenințare la adresa securității Rusiei, la fel cum era privită și extinderea NATO cu statele baltice și planurile de apărare anti-rachetă.

Pilonul principal al politicii SUA în fostul spațiu sovietic este Ucraina, a cărei independență a fost o lovitură decisivă pentru reconstruirea poziției internaționale a statului rus. Zbignew Brzezinski a declarat în cadrul unei conferințe la București că, prin cultivarea relațiilor cu Ucraina și democratizarea acesteia, SUA încearcă să împiedice revenirea Rusiei la vechile tendințe imperialiste și să grăbească democratizarea Rusiei și integrarea ei în Europa.

Ucraina ocupă un loc special în mediul de securitate euroatlantic, fiind un partener important și de valoare în promovarea stabilității și a valorilor comune ale democrației. Alianța este puternic angajată în întărirea unui parteneriat distinct cu Ucraina, bazat pe Carta NATO-Ucraina, completat cu Planul de Acțiune NATO-Ucraina (adoptat la Praga) și cuprinzând consultări politice pe probleme de interes comun și o arie largă de activități practice de cooperare.

6. Extinderea NATO

Atacurile de la 11 septembrie 2001 au fost catalizatorul care i-a făcut pe americani să caute și să răsplătească aliați de încredere și a grăbit expansiunea NATO. Președintele Bush a subliniat necesitatea ca democrațiile Europei și Statelor Unite să facă front comun împotriva acestor amenințări. Expertul NATO Jeffrey Gedmin consideră că și țări mai mici pot avea un rol de jucat într-un NATO nou, unde accentul se va pune pe flexibilitate, pe mobilitate și pe specializare. Lordul Robertson a afirmat, la summitul de la Praga, că NATO are mult prea multe trupe, care nu pot fi desfășurate în timp util și care sunt mult prea costisitoare. Astfel, la Praga s-a semnat un acord ca, atât membrii actuali ai NATO, cât și cei viitori să participe la crearea unei forțe de reacție rapidă de 20.000 de oameni care să poată acționa în orice punct de pe planetă în maximum 7 zile.

"Extinderea robustă" a organizației, care pare inevitabilă, ar putea fi dezastruoasă pentru NATO, diluând capacitațile sale militare, amenințându-i coeziunea și ridicând discuții despre relevanța organizației, notează o analiză Reuters. "Nici una dintre candidate nu îndeplinește criteriile militare pentru a deveni membru al Alianței", scrie Sean Kay, de la Ohio Wesleyan University, într-un comentariu în care le cere senatorilor americani să se gândească înainte de a da "undă verde" extinderii. Thomas Szayna, de la Institutul RAND spune că Ungaria, Polonia și Republica Cehă, acceptate în NATO în 1999, nu au reușit încă să-și trimită reprezentanți în cadrul Alianței, comentând "cunoștințele precare de engleză" ale reprezentanților acestei țări. Noilor aliați li se reproșează că nu reușesc să facă față eforturilor financiare, că n-au armate înzestrate, instruite și disciplinate cum ar trebui. Se ridică semne de întrebare privind credibilitatea lor ca aliați, privind “desovietizarea” serviciilor secrete, etc.

Astfel, dacă la primul val de aderare accentul s-a pus pe factorul politic, valul următor va însemna un angajament superior privind îndeplinirea de către candidați a criteriilor strategico-militare.

Cu toate acestea, în prezent, generalul James Jones, comandantul trupelor americane din Europa, efectuează o reevaluare a prezenței militare americane din regiune și va recomanda deplasarea spre estul continentului a 80.000 de militari americani, aflați, în prezent, la baze din Germania. În primul rând, Estul este mai aproape de actualele amenințări militare (chiar și înainte de 11 septembrie era clar că noile amenințări la adresa țărilor NATO vor veni dinspre granițele de est și sud). Apoi, țări cum ar fi Româniași Bulgaria sunt favorabile prezenței trupelor americane, în contrast cu Germania și Franta care au refuzat trupe americane pe teritoriul lor. În al treilea rând, amplasarea în Est este eficientă din punct de vedere al costului (operațiunile fiind mai ieftine aici decât în Europa de Vest).

În ceea ce privește considerentele geostrategice, statele baltice vor consolida flancul nordic, realizând legătura cu Finlanda și suprapunerea cu aliniamentul de extindere al UE; Slovacia ar putea consolida flancul estic, în timp ce Slovenia, România și Bulgaria vor fi capete de pod ale Alianței în Balcani. De asemenea, România și Bulgaria vor crea legătura dintre Europa Centrală și fostul membru musulman al NATO, Turcia. Dacă înaintând spre Sud și Est cu parteneriate strategice se va realiza proiectarea intereselor în zonele extracontinentale (Asia Centrala, Orientul Mijlociu, Nordul Africii), Alianța va depăși statutul de factor de putere euro-atlantică, devenind factor de putere global.

7. România și NATO

Româniaeste prima țară din Europa Centrala și spațiul ex-sovietic care a semnat Parteneriatul pentru Pace (PfP) cu NATO, la 26 ianuarie 1994. Eforturile de integrare euro-atlantică ale României au dat roade pe acest fundal al noilor amenințări la adresa securității mondiale, (împotriva cărora pot contribui și țări ca România), acceptul Rusiei față de extinderea NATO datorită îmbunătățirii relațiilor cu SUA, precum și datorită divergențelor între SUA și Uniunea Europeană, fapt ce a determinat Statele Unite să se îndrepte către alți aliați.

Președintele Statelor Unite, George Bush, a declarat că, cine nu este cu el este împotriva lui în războiul împotriva terorismului. România și-a pus la dispoziție parte din infrastructura militară, inclusiv portul Constanța, cel de-al doilea port ca mărime în Europa, acționând exact în perioada în care Turcia ezită să ofere ajutor armatei americane în războiul împotriva Irakului. Deși aceasta nu a substituit pierderea teritoriului turcesc, a oferit Pentagonului o considerabila asistența logistica intr-un moment crucial.

Folosirea infrastructurii românești are și o semnificat ie pe termen lung. Acestea ar fi o alternativa atractiva față de bazele din Europa de Vest care s-a opus politicii americane. În plus, transferând forțele SUA în România pe termen lung, ar creste capacitatea Washingtonului de a monitoriza evoluțiile din fostele republici sovietice și din Orientul Mijlociu. În plus, România s-a dovedit un partener util atât în operațiunile NATO de menținere a păcii în fosta Iugoslavie cât și în campania anti-teroristă din Afghanistan.

Alianța Nord-Atlantică a început, recent, o evaluare strategică în interiorul organizației pentru a decide modul în care își va stabili baze în România, au declarat pe 13 mai 2003 pentru MEDIAFAX, surse NATO aflate la București. Experții de la Cartierul General NATO din Bruxelles studiază mai multe variante alternative, între care cea a stabilirii uneia sau mai multor baze militare propriu-zise sau a unui cartier general  în România.

Româniași Bulgaria fac parte dintre cele șapte state est-europene a căror aderare la NATO a fost ratificată, pe 8 mai 2003, în unanimitate, de Senatul american.

Un alt punct pozitiv pentru România este faptul ca, asa cum releva Barometrul de Opinie Publica 2002 – o mare parte din populatie sustine NATO: astfel 76% din populație considera ca NATO are o imagine buna sau foarte buna, iar 75% au o parere buna despre cererea României de integrare în NATO (numai 5% sunt impotriva).

7.1. Rolul politic și strategic al României în NATO

Ca membru NATO, Româniava avea potențialul și capacitatea de a participa activ la Alianță, atât în operațiunile și misiunile Alianței, cât și în planul inițiativelor și evoluțiilor conceptuale. Rolul politic al României în cadrul NATO va putea fi definit de următoarele coordonate:

Aliat direct interesat de menținerea și sporirea relevanței NATO;

Promotor al consolidării relației trans-atlantice – Româniaconsideră că este important ca SUA să fie implicată în afacerile europene, în principal în domeniul securității;

Catalizator al consensului în cadrul Alianței – Româniaa demonstrat, în special prin exercitarea în 2001 a Președinției în exercițiu a OSCE, că are capacitatea de a-si asuma în plan politic un rol de mediator și de facilitator al consensului;

Contributor cu expertiză în probleme regionale;

Susținător activ al reformelor în statele candidate la NATO.

Prin decizia de invitare a României să înceapă negocierile de aderare, aliații au confirmat importanța strategica a României ca veriga indispensabilă dintre flancul nordic și cel sudic al Alianței. Includerea României și Bulgariei inseamnă cuplarea la spațiul european central al NATO, a Turciei (aliantul cel mai aproape de Orientul Mijlociu) și a Greciei, realizarea supravegherii centralizate a spațiului aerian continental, în ideea acordării balistice a Europei, întărirea controlului spațiului Marii Negre, pentru combaterea crimei organizate și imigrației ilegale, proiecția puterii în zona caucaziano-caspica și în Orientul Mijlociu.

7.2. Care sunt avantajele aderării la NATO pentru România?

Ce primeste România din aceasta integrare euro-atlantica? Beneficiul României va consta intr-o securitate crescuta, atât pentru ea cât și pentru intreaga regiune. Fără îndoială, integrarea în NATO implică un efort financiar mult mai redus decât cel pe care Româniaar trebui să-l facă pentru a-si asigura singură securitatea. În plus, în măsura în care Româniava demonstra că poate face față în mod corespunzător obligațiilor care urmează invitației și că poate aloca resursele necesare în acest scop, va obține un plus de credibilitate pe plan internațional, care se va reflecta asupra tuturor obiectivelor de politică externă, în primul rând asupra procesului de aderare la UE.

Anumite beneficii indirecte vor fi vizibile după aderarea de jure a României la NATO, în 2004; de exemplu, firmele românești de profil vor avea posibilitatea să participe la licitații pentru realizarea unor lucrări de infrastructură în alte state aliate, finanțate prin intermediul programelor NATO. În plus, este destul de probabil ca vor creste investițiile în infrastructura României pentru aducerea ei la standardele NATO prin proiectele de infrastructură finanțate de acesta.

Sunt anumite condiții pe care România trebuie să le respecte pentru a putea intra în NATO, cum ar fi realizarea unei democrații autentice, eliminarea tendințelor de încălcare a pricipiului separării puterilor în stat, respectarea drepturilor omului, combaterea corupției și a crimei organizate, reforma armatei care era oricum necesară în România și care va fi accelerată pentru integrare. În cadrul reformei se urmărește îndeplinirea obiectivelor asumate prin Programul național anual pentru integrare în NATO și asigurarea interoperabilitatii cu forțele Alianței Nord-Atlantice, redimensionarea corpului de comanda la nivelul forțelor în proces de reducere, restructurare și modernizare (antrenarea personalului civil și militar român pentru lucrul în structurile întrunite pe timpul exercițiilor NATO/PfP), aplicarea programelor de reconversie profesionala a personalului disponibilizat din armata și industria de apărare, privatizarea și restructurarea industriei naționale de apărare; dezvoltarea și achiziționarea de echipamente noi, interoperabile cu cele utilizate de NATO.

7.3. Care sunt implicațiile financiare ale aderării la NATO pentru România?

Din punct de vedere al raportului cost – beneficii, procesul de integrare în NATO va presupune costuri mari pe termen scurt și beneficii substanțiale pe termen lung. Româniava fi chemată să acopere, după aderare, posturi în cadrul structurilor civile și militare ale Alianței. Pregătirea personalului pentru ocuparea acestor posturi – diplomați, militari, alți experți, personal de secretariat – a început deja și reprezintă, în continuare, o prioritate pentru România. În perioada post-aderare, eforturile financiare ale României vor trebui să acopere, pe lângă contribuția la bugetul civil și militar al Alianței și contribuții la NATO Security Investment Program (NSIP)- fond prin care se finanțează investiții NATO pe teritoriul statelor membre NATO, la bugetele diverselor agenții NATO. O condiție importanta este consolidarea bugetului Apărării la 2,43% din PIB și mărirea cu cât e 10%, în fiecare an, a sumei stabilite în USD.

IV. Politica Europeana de Securitate și Apărare (PESA)

Politica Externă și de Securitate Comună (PESC) este unul din cei trei piloni ai Uniunii Europene. Problema unei apărări comune încă dezbină statele membre deoarece unele sunt aliate NATO (Marea Britanie insistă că implicarea SUA via NATO este vitală pentru securitatea europeană), deci au deja angajamente privind securitatea, unele tari, conduse de Franța, vor o forță militară europeană integrată, iar altele vor să își păstreze statutul de neutralitate. Până acum, în cadrul PESC, s-au stabilit unele politici privind acțiunea comună, dar nu s-a ajuns la un acord privind o apărare și securitate comună. PESA este în impas pentru că aceasta este dependentă de politica externă comună, care nu se poate poate definitiva fără ca țările să renunțe parțial la suveranitate (până acum prevederile PESC nu afectează în nici un fel "caracteristicile specifice ale apărării și politicii de securitate a unui stat membru”). Aspecte cum ar fi relația cu NATO, capabiliăți militare insuficiente și lipsa unei conduceri politice au încetinit procesul creării unei capacități militare eficiente în UE.

In timp ce PESC a fost instituționalizată prin Tratatul Uniunii Europene în 1991, discuțiile oficiale despre o politică de securitate au început relativ târziu: în decembrie 1998, la summit-ul anglo-francez de la St. Malo, liderii Marii Britanii și ai Franței au discutat despre necesitatea “capacității de acțiune autonoma, susținuta de forțe militare credibile”. Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a stabilit scopul principal din punct de vedere al capacității militare: Uniunea să fie capabilă – până în 2003 – să mobilizeze în termen de 60 de zile și să susțină, timp de un an, 60.000 de persoane apte de a îndeplini toate sarcinile Petersberg (acțiuni umanitare, evacuări, misiuni de dezarmare și de menținere a păcii, acțiuni militare pentru a face față crizelor). Scopul stabilit la Helsinki nu a fost atins în totalitate. Sarcinile Petersberg arată implicarea UE doar în managementul crizelor, nu și în apărarea teritorială. Atingerea acestui scop nu implica crearea unei armate europene, desfășurarea de trupe naționale urmând să se bazeze pe decizii suverane ale Statelor Membre. În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000) cele 15 state UE au decis crearea unei forțe de reacție rapidă (RRF) de 60.000 de persoane. Se anticipează operaționalitatea completa a fostei de reacție rapida până la jumătatea anului 2003 ; un punct de vedere optimist poate chiar susține ca la acest moment apărarea comuna a UE este o realitate.

PESC nu dispune de instrumente juridice (directive, reglementări) ca celelalte politici comune. Instrumentele sale sunt acțiunile comune, pozițiile comune, declarațiile și concluziile Consiliului European și ale Consiliului Uniunii Europene.

O alta problema este faptul că deciziile pentru PESC se iau în general prin unanimitate, ceea ce inseamnă că un stat membru poate bloca adoptarea unui text. Pentru depășirea obstacolelor, deși unanimitatea rămâne regula pentru adoptarea deciziilor cu implicații militare, s-au introdus două alternative: abținerea constructivă și utilizarea votului prin majoritate calificată. Tratatul de la Nisa, care intra în vigoare în 2003, introduce conceptul de “cooperare întărită” între mai multe state membre, mărește numărul de probleme care vor fi decise prin vot cu majoritate calificată și creste rolul Comitetului Politic și de Securitate în administrarea operațiunilor de criză.

Cooperarea cu organizații internaționale

PESC include de asemenea și cooperarea cu NATO, cu organizații internaționale, cu țările candidate la UE, precum și cu potențiali parteneri (Canada, Rusia și Ucraina). Se încearcă ajungerea la o înțelegere prin care UE să aibă acces la activele și capacitățile NATO pe baza liniilor stabilite de Consiliul European de la Nisa. Cooperarea cu ONU include prevenirea conflictelor precum și aspecte civile și militare ale managementului crizei. Zona vestică a Balcanilor, Orientul Mijlociu și Africa au fost identificate ca zone speciale în cadrul acestei cooperări. OSCE este un partener important pentru UE, prin abordarea cooperanta în privința securității și experiența sa în managementul crizelor și în prevenirea conflictelor.

Operațiuni și exerciții UE

Primul exercițiu UE de management al crizelor a fost organizat în 2002. Prin acest exercițiu s-a intenționat testarea procedurilor decizionale din cadrul PESA și coordonarea întregii game de instrumente militare și civile în cadrul fazei pre-decizionale. Exercițiul a demonstrat buna funcționare și interacțiune dintre structurile UE pentru conducerea operațiunilor de management al crizelor. În 2001 UE a trimis trupe și echipament (forțe de menținere a păcii) în Macedonia. Acestea au efectuat insă deplasarea cu avioane americane, europenii fiind slab dotați la capitolul logistică.

Prima operațiune PESA a fost lansată la 1 ianuarie 2003: Misiunea Polițienească a Uniunii Europene în Bosnia și Hertzegovina, misiune care va dura trei ani și se va axa pe aspecte privind susținerea legii. Uniunea a lansat prima sa operațiune militară la 18 martie 2003 în Macedonia, continuând operațiunea NATO “Allied Harmony “, pentru a contribui la stabilitate în zonă și la implementarea acordurilor de la Ohrid. Pentru aceasta operațiune se folosesc capacitățile de planificare NATO, activele și capacitățile NATO.

Politica de apărare în Convenția pentru Viitorul Europei

Grupa de lucru de la Convenția pentru Viitorul Europei precizează ca PESC a fost conceputa și dezvoltata în baza amenințărilor existente în anii 1990, iar acum este necesara o reorganizare în sensul întâmpinării problemelor de securitate globala: nevoia de a proiecta stabilitate în afara Uniunii se adaugă la obiectivul primordial de a asigura securitate în interiorul Europei. Acest deziderat presupune înzestrarea UE cu mijloacele necesare apărării obiectivelor și valorilor sale, în concordanta cu Carta Națiunilor Unite. În cadrul Convenției, majoritatea se pronunța în favoarea adâncirii integrării, Însă întâmpina o opoziție puternica. Marea problema este cum va afecta lărgirea din 2004 atât PESC cât și PESA, la nivel instituțional și decizional. Mulți considera ca ar trebui să existe o singura voce care să reprezinte Uniunea în politica externa (poate prin cumularea funcției de Comisar pentru Politica Externa cu cea de Înalt Reprezentant).

Grupul s-a concentrat pe doua mari probleme: managementul crizelor și răspunsul la amenințarea terorista. De asemenea, au fost abordate temele capacitatilor militare, industriei de armament, împărțirii sarciniilor militare, existentei unor cooperări între unele State Membre, precum și cadrul instituțional și bugetul.

Recomandările Grupului de lucru cuprind extinderea contextului în care se aplica “Petersberg Tasks” (prevenirea conflictelor, operații comune de dezarmare, consiliere și asistența militară, stabilizare post-conflict, sprijinirea unor tari terțe, la solicitarea acestora, în lupta contra terorismului), creșterea gradului de eficienta în efectuarea operațiunilor prin proceduri care nu afectează controlul politic, flexibilitate în luarea deciziilor, mai multa solidaritate în față amenințărilor teroriste și îmbunătățirea capacităților militare și a armamentului.

Înaltul Reprezentant pentru PESC, domnul Javier Solana, a făcut mai multe sugestii pentru o politica externa mai eficienta când s-a adresat Grupului de Lucru. Recomandările vizau aspecte precum delegarea reprezentării externe de către Consiliu Înaltului Reprezentant (in colaborare cu Comisarul responsabil cu RELEX), posibilitatea ca Înaltul Reprezentant să trimită propuneri, folosirea frecventa a propunerilor comune ale Înaltului Reprezentant și Comisiei.

Româniași Politica externa și de securitate comuna

Conform Raportului Comisiei Europene pe 2002, în ultimul an Româniaa confirmat că este pe drumul cel bun în alinierea la PESC și a continuat să-si alinieze politica la cea a UE pe capitolul 27 al acquis-ului comunitar – Politica externa și de securitate comuna.

Româniaeste un participant activ la dialogul politic stabilit prin Acordul de Asociere și a jucat un rol constructiv în cadrul Politicii Externe și de Securitate Comune (PESC), manifestând un interes deosebit pentru dezvoltarea Politicii Europene de Securitate și Apărare (PESA) ca parte a PESC și a participat la schimburile de idei privind acest subiect cu UE. Româniaa continuat să-si alinieze pozițiile cu deciziile și declarațiile UE si, atunci când a fost invitată, s-a asociat la pozițiile și acțiunile comune ale UE. Româniaa continuat să aplice sancțiunile internaționale și măsurile restrictive impuse de Națiunile Unite și de UE.

Relațiile cu Ungaria s-au îmbunătățit odată cu încheierea în decembrie 2001 a Memorandum-ului de Înțelegere privind implementarea legii ungare „a statutului” referitoare la cetățenii români. Româniaa avut o contribuție pozitivă la abordarea acestei probleme, iar tensiunile care au fost menționate în precedentul Raport Periodic au fost considerabil diminuate. Buna cooperare cu Bulgaria a continuat, iar relațiile cu Republica Federală a Iugoslaviei și FYROM s-au îmbunătățit. Nu au fost schimbări semnificative în relațiile cu Ucraina și disputa privind demarcarea frontierei rămâne nerezolvată. După integrare Româniava avea o sarcina importanta întrucât va monitoriza una din cele mai sensibile granițe ale Uniunii Europene, care se va confrunta cu o presiune migratorie substanțiala.

Româniaa confirmat dorința de a contribui atât la Forța de Intervenție Rapidă a UE, cât și la instrumentele civile ale UE pentru managementul crizelor. Președintele României a aprobat participarea la misiunile polițienești din Bosnia și Hertzegovina sub conducerea UE care au început în 2003. În ce privește cooperarea în domeniul apărării, Româniaeste un contributor activ la operațiunile Forței de Asistență Internațională pentru Securitate (ISAF) din Afghanistan si, în aprilie 2002, Parlamentul României a aprobat participarea unui batalion de infanterie și a unei companii de protecție nucleară, biologică și chimică în cadrul Operațiunii „Enduring Freedom”. Trupele românești fac parte din Forța de Stabilitate din Bosnia și Herțegovina (SFOR) și din Misiunea de păstrare a Păcii din Kosovo (KFOR).

Româniaa ratificat Statul de la Roma privind crearea Curții Penale Internaționale (CPI). În august 2002 Româniaa semnat un acord bilateral cu SUA privind netrimiterea în fața CPI a cetățenilor celor două state. Această hotărâre a fost luată fără ca anterior să existe o consultare adecvată cu UE și nu este conformă cu principiile stabilite de Consiliul la 30.09.2002. Româniaa adoptat o nouă legislație anti-terorism, inclusiv măsuri împotriva finanțării terorismului, și s-a aliniat Planului de Acțiune al UE din septembrie 2001.

Negocierile la acest capitol au fost provizoriu închise. Româniaîși îndeplinește angajamentele asumate în cadrul negocierilor de aderare în acest domeniu. Româniatrebuie să-si concentreze eforturile asupra alinierii în continuare a politicii sale externe la politica externă și de securitate a UE care este în continuă evoluție, adoptând legislația privind sancțiunile economice și finalizând dezvoltarea structurilor administrative. În special, Româniatrebuie să se asigure că politicile sale naționale sunt conforme cu pozițiile comune ale UE și să apere aceste poziții în forurile internaționale.

Problema este ce va alege Româniapână când Uniunea Europeana va avea cu adevărat o politica de securitate comuna (ex: reacțiile împărțite ale statelor europene în privința Irakului).

V. OSCE

Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa (CSCE) a apărut în anii '70 și a constituit un forum de dialog și negocieri multilaterale între Est și Vest. Evoluțiile pe planul securității europene apărute în anii ‘90 au impus schimbări fundamentale atât în ceea ce privește structura și caracterul instituțional al procesului început la Helsinki, cât și rolul acestuia, în 1994 CSCE devenind Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE). În prezent, OSCE cuprinde 55 de state din zona ce se întinde de la Vancouver până la Vladivostok, incluzând toate statele europene, SUA, Canada și toate republicile din fosta URSS. Toate statele membre au statut egal, iar regula de bază în adoptarea deciziilor este consensul.

OSCE a format un nou profil operațional, având capacitatea de a înființa misiuni de lunga durată pentru asigurarea drepturilor omului, prevenirea conflictelor și gestionarea crizelor în zone de conflict sau zone potențial conflictuale.

Prioritățile OSCE sunt consolidarea valorilor comune și asistarea statelor membre în edificarea unor societăți democratice, civile, bazate pe statul de drept; prevenirea conflictelor locale, restaurarea stabilității și păcii în zone de tensiune și eliminarea unor deficite reale și perceptibile de securitate și evitarea creării de noi diviziuni politice, economice sau sociale (obiectiv ce se realizează prin promovarea unui sistem de securitate prin cooperare).

OSCE a cunoscut transformări substanțiale, ca urmare a faptului că a devenit tot mai evident că nici o instituție europeană nu-si poate asuma de una singură gestionarea întregului complex de probleme cu care se confrunta continentul. În etapa actuală, OSCE se află în faza de definire a identității de securitate europeana, bazată pe patru elemente: geopolitic, funcțional, normativ și operațional. OSCE va continua să joace un rol important în promovarea unui spațiu comun de securitate datorită abordării multidisciplinare a securității (militară, politică, economică și umană); a participării, pe bază de egalitate, a tuturor țărilor participante; a principiilor, normelor, valorilor și standardelor comune, promovarea diplomației preventive și experiența unică în domeniu, procesul decizional, bazat pe consens, realizat în urma consultărilor intense, dialog politic constant și deschis, normele și valorile comune asumate de state prin documentele adoptate, precum și un sistem de contacte și cooperare cu alte organizații și instituții internaționale. Însă tocmai din cauza acestor caracteristici riscă să devină o organizație mai degrabă politică decât de securitate.

Spre deosebire de NATO, “OSCE nu este un jandarm european, ci un depanator de urgentă, un pompier, o echipă medicală de prim ajutor ce încearcă să stăvilească, să diminueze amploarea și efectele, să stingă conflictele locale din diferitele puncte ale frământatului spațiu geopolitic euro-asiatic asupra căruia își exercită atribuțiile”.

OSCE menține, în momentul de față, 21 de misiuni și prezențe în zonele de conflict si/sau tensiune. În general, aceste misiuni au mandate specifice care prevăd facilitarea unor procese politice care să conducă la normalizarea situației din zona respectivă prin acțiunile subscrise domeniului drepturilor omului, îmbunătățirii cadrului electoral, implementării statului de drept și activitățile referitoare la sfera economica (buna guvernare, transparența, lupta anti-corupție etc.) și protecției mediului.

Pentru îmbunătățirea acțiunilor s-a implementat mecanismul REACT (Rapid Expert Assistance and Co-operation Teams), care a fost conceput în cadrul Cartei pentru Securitate Europeana și a fost inclus în documentul supus aprobării Summit-ului OSCE de la Istanbul, noiembrie 1999. Argumentul principal l-a constituit faptul că OSCE nu era echipată pentru desfășurarea rapidă a unor misiuni mari și că membrii misiunilor au nevoie de o pregătire specială.

Pactul de stabilitate

OSCE este repozitarul Pactului de Stabilitate pentru Europa Centrală, inițiat și promovat de Uniunea Europeană. Totodată, OSCE joacă un rol important în exercițiul privind Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est. Recent, a început procesul de definire a dimensiunii regionale a OSCE: prin Pactul de Stabilitate urmărindu-se sprijinirea țărilor din Europa de Sud-Est în efortul lor de a asigura pacea, democrația, respectarea drepturilor omului și prosperitatea economică, în scopul realizării stabilității în întreaga regiune. Pactul de Stabilitate reprezintă prima încercare importantă a comunității internaționale de a oferi o strategie pe termen lung de prevenire a conflictelor, fiind cel mai activ mecanism de cooperare regională din Europa, susținând eforturile statelor sud-est europene de a accede la structurile Euro-Atlantice. Mecanismul de implementare a Pactului va consta intr-o Masă regională pentru Sud-Estul Europei, reprezentând o conferință internațională a statele participante la Pact; Masa regională va fi completată de următoarele substructuri/mese de lucru: democratizare și drepturile omului; reconstrucție economică, dezvoltare și cooperare; probleme de securitate;

Fig.3 Zona Pactului de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est

Conform Raportului Comisiei Europene din 2002 Româniaa fost un participat activ în cadrul Pactului de Stabilitate (deținând co-președinția Mesei de Lucru III privind probleme de securitate pe perioada de raportare).    

Demersurile României vor acoperi următoarele domenii: politica de azil și migrație, traficul de ființe umane, managementul frontierelor, corupția și crima organizată. Se va concentra și pe inițiative care vor viza consolidarea transparenței și a predictibilității în domeniul securității militare, dezvoltarea cooperării  și contactelor în aceste domenii, prevenirea dezastrelor, combaterea amenințărilor de natură terorista. Elementele acestei strategii vin în întâmpinarea eforturilor de integrare europeană și euro–atlantică a statelor candidate din regiune și se pliază perfect pe criteriile de aderare.

Ministrul de Interne , Ioan Rus, consideră că Româniapoate avea o contribuție majoră în ceea ce privește combaterea migrației ilegale și a traficului de ființe umane, în care am înregistrat anul trecut progrese deosebite. În regiune, Româniaa preluat inițiativa în acest domeniu, printr–o abordare concertată din punct de vedere legislativ, instituțional și al practicilor, în condițiile unei accentuări deosebite a cooperării regionale.

Româniași OSCE

Româniaa fost printre inițiatorii regulilor și normelor democratice ale procesului de la Helsinki, bazate pe egalitatea suverană a statelor, rotația la conducerea reuniunilor și adoptarea deciziilor prin consens. În ceea ce privește problemele de fond, Româniaa pus accent pe dezvoltarea și afirmarea decalogului de principii, convenirea unor măsuri de creștere a încrederii și securității, a diverselor programe de cooperare economică și asigurarea cadrului instituțional pentru continuarea procesului de la Helsinki.

Eforturile României au vizat adaptarea OSCE la noile realități, întărirea capacității sale de a face față noilor riscuri și provocări, consolidarea capacității operaționale, a eficienței instrumentelor și mecanismelor sale de diplomație preventivă, o mai bună gestionare a crizelor și reconstrucție post-conflict; afirmarea conceptului atotcuprinzător de securitate prin cooperare (comprehensive co-operative security).

OSCE oferă un cadru specific pentru promovarea intereselor naționale ale României în domeniul securității și stabilității, pentru afirmarea țării noastre ca factor de stabilitate în zonă, pentru valorificarea avantajelor și prevenirea unor eventuale implicații negative ca urmare a situației sale geostrategice. De asemenea, consolidarea instituțiilor democratice, asigurarea respectării drepturilor omului și succesul reformelor economice contribuie la stabilitatea în zonă, reducând riscurile conflictelor și deschizând perspective pentru cooperarea economică, culturală și în alte domenii.

In decursul anilor, Româniaa depus eforturi pentru folosirea potențialului OSCE în reglementarea tensiunilor și conflictelor, manifestând un interes deosebit pentru soluționarea politică a crizei din partea de est a Republicii Moldova, pe baza respectării suveranității și integrității teritoriale a acestei țări și retragerii complete a forțelor străine din regiune. Implicarea României în acțiunile din Bosnia-Hertzegovina, Albania, RF Iugoslavia, Belarus, Kosovo s.a. a fost apreciată și a contribuit la afirmarea sa ca furnizor de securitate.

Prin decizia adoptată la Summit-ul de la Istanbul (noiembrie 1999), României i-a fost încredințată responsabilitatea asigurării Președinției în exercițiu a OSCE pentru anul 2001, iar ministrul român al Afacerilor Externe, Mircea Geoană, a deținut în 2001 mandatul de Președinte în exercițiu al OSCE, coordonând și orientând toate activitățile sale curente. Din experiența țărilor din aceeași zona cu România, care au deținut aceasta funcție – Cehoslovacia, Ungaria, Polonia -, președinția OSCE oferă o oportunitate unică pentru demonstrarea credibilității, capacității și maturității politice și diplomatice, în contextul procesului de integrare în NATO și UE.

Ca obiective centrale, Româniaurmărește consolidarea unei păci stabile intr-o Europa bazată pe solidaritate și participare, creșterea rolului OSCE ca forum de dialog politic prin lărgirea procesului de consultări, în condiții de transparență și respect pentru interesele tuturor statelor participante, consolidarea capacității operaționale a organizației, afirmarea sa ca instrument activ de prevenire și gestionare a conflictelor, reconstrucție post-conflict, creșterea eficienței activităților și operațiunilor curente, a instituțiilor și instrumentelor sale, precum și dezvoltarea conlucrării cu celelalte instituții euro-atlantice.

Domnul Adrian Nastase a declarat intr-un interviu că “Noi am stabilit o serie de obiective pentru Președinția în exercițiu a OSCE. Cel mai important obiectiv este asigurarea stabilității regionale și gestionarea crizelor.”

Româniaa deținut președinția în exercițiu a OSCE în anul 2001 – responsabilitate pe care a îndeplinit-o, în opinia Comisiei Europene, în mod eficient, efectiv și în cooperare cu UE.

VI. Organizația Națiunilor Unite

Organizația Națiunilor Unite a reprezentat de la înființarea sa în 1945 expresia hotărârii țărilor de a preveni o nouă conflagrație mondială, de a menține pacea și securitatea internațională, de a dezvolta relații prietenești între state, de a realiza cooperarea pentru soluționarea problemelor economice, sociale, culturale și umanitare cu care se confruntă omenirea și de a promova și încuraja respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Sistemul ONU este format din șase organe principale, precum și organisme și instituții specializate. Cele șase organe principale sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social (ECOSOC), Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție și Secretariatul.

Consiliul de Securitate

Consiliul de Securitate este cel mai puternic organism ONU. El este responsabil cu menținerea păcii pe plan internațional. Deciziile sale sunt obligatorii pentru toate țările membre ONU. Consiliul de Securitate definește amenințările la adresa securității și determină modul în care ar trebui să reacționeze ONU și implicit statele membre. Consiliul de Securitate autorizează misiuni de menținere a păcii, poate trimite trupe de menținere a păcii intr-o zonă cu conflicte, dacă izbucnește un război poate cere încetarea focului, Consiliul impunându-si deciziile fie aplicând sancțiuni economice unei țări considerate agresor, fie printr-o acțiune militară comună.

Carta ONU autorizează Consiliul de Securitate să facă planuri pentru dezarmarea globală și pentru controlul armamentului. ONU a susținut multe negocieri pentru controlul armamentului, Însă acestea nu au avut un efect direct asupra arsenalelor existente. În perioada Războiului Rece cele mai importante acorduri privind controlul armamentului au rezultat în urma negocierilor bilaterale (in special între SUA și URSS) Însă în nici unul din cazuri ONU nu a avut un rol major.

Reforma Consiliului de Securitate, acceptată unanim ca o necesitate în cadrul efortului general de adaptare a ONU la noile realități ale secolului XXI, urmând să schimbe conceptul original care a stat la baza Cartei ONU – acordarea unui statut special celor cinci mari puteri învingătoare în cel de-al doilea război mondial în ceea ce privește luarea deciziilor politice referitoare la pacea și securitatea în lume. În esența, cei cinci membri permanenți (SUA, Marea Britanie, Franța, Federația Rusa și China) nu sunt dispuși să accepte schimbări ale statutului lor special, și refuză discuții vizând eliminarea sau limitarea dreptului de veto. Aceste țări sunt Însă de acord cu o anumită creștere a numărului membrilor permanenți care să includă țări în curs de dezvoltare din Africa, Asia și America Latina, ca și Japonia și Germania (ca țări industrializate), precum și al celor nepermanenți, fără ca această mărire să afecteze eficiența luării deciziilor.

1. Operațiuni de menținere a păcii

Operațiunile de menținere a păcii sunt o modalitate de utilizare nonagresivă a forței militare pentru a ajuta națiunile în conflict să ajungă la o înțelegere. Forțele ONU de menținere a păcii au un rol neutru și pot fi observatori, pot crea o zonă tampon, interpunându-se fizic între părțile combatante, pot negocia cu cele două părți, pot monitoriza încetări ale focului, pot să supravegheze alegerile și să ofere ajutor umanitar.

Cea mai importanta misiune ONU de menținere a păcii – cea din 1992 din Iugoslavia – a fost un fiasco cu toate că a implicat 40.000 de militari și a avut un buget anual de 1 miliard de dolari. ONU nu are armată proprie, astfel încât Consiliul de Securitate împrumută forțe armate de la statele membre pentru misiuni, iar trupele nu erau înarmate suficient, acordurile de încetare a focului monitorizate de ONU erau mereu încălcate, nu puteau oferi ajutor orașelor asediate decât în condițiile puse de agresori (si de multe ori erau luați prizonieri). Mai mult, în 1995 sârbii au cucerit orașul Srebrenița și au ucis 7.000 de bărbați, oraș declarat ”zonă sigură” de către Consiliul de Securitate, care insă nu a furnizat trupe suficiente pentru a-l apăra. Forțele ONU au fost înlocuite în perioada următoare de forțe NATO, mai bine înarmate.

Aceasta a determinat o schimbare de fond a imaginii acestor operațiuni care – obligate să facă față crizelor intrastatale complexe cu care se confruntă comunitatea internațională în prezent – si-au accentuat caracterul multidisciplinar: politic, umanitar, de afaceri civile, asistență electorală, politie civilă, refacerea administrațiilor, dezvoltare economică, deminări s.a.. Componenta militară ONU continuă să asigure, în special, misiuni de observare, de legătură cu forțele organizațiilor de securitate din spațiul geografic respectiv, de protecție, de monitorizare a aplicării acordurilor de încetare a focului și a măsurilor de dezarmare, demobilizare și de reîncadrare a foștilor combatanți.

Raportul Brahimi prefigurează un program complex de reformă a operațiunilor ONU de menținere a păcii, menit să le transforme intr-o funcție principală a ONU, îndeplinită în condiții de coerență organizatorică și eficiență. Sunt proiectate mecanisme pentru desfășurarea rapidă a forțelor de pace (in termen de 30 de zile, respectiv 90 de zile pentru operațiuni mai complexe) pentru a se preveni reizbucnirea conflictului armat, completate de o logistică și finanțare adecvată. Aplicarea programului propus în 2000 depinde de voința politică a statelor membre ONU de a promova schimbarea și disponibilitatea lor de a aloca resursele necesare. Opinia generală este că există voință politică din partea multor state de a sprijini transformarea sistemului.

2. Finanțarea

Una din marile probleme cu care se confrunta ONU este finanțarea. La mijlocul anilor ’80 Statele Unite au devenit mai selectivi în privința contribuțiilor pentru ONU, tendință care a continuat după fiasco-urile din Somalia și Bosnia la începutul anilor ’90. Toate acestea se întâmplau după sfârșitul Războiului Rece, când SUA au început să se concentreze spre interior și să reducă ajutorul internațional, operațiunile diplomatice și operațiunile militare. Astfel, SUA a acumulat datorii la ONU ajungând la mijlocul anilor ’90 la o datorie de aproximativ 1,5 miliarde de dolari în ciuda promisiunilor de a ajunge la zi. Tensiunile au început să scadă în 2000 când Adunarea Generală a schimbat sistemul de finanțare și a redus substanțial datoriile SUA. În schimb, Statele Unite au plătit o mare parte din datoriile mai vechi. (in 1999 SUA a plătit 1 miliard de dolari din datoriile mai vechi, iar ONU a redus contribuția SUA la bugetul administrativ de la 25 la 22%, iar la bugetul de menținere a păcii de la 31 la 25%).

Nu numai Statele Unite sunt în urmă cu plata contribuțiilor la ONU. În 1997 statele membre aveau datorii de peste 3 miliarde de dolari, jumătate fiind intr-adevăr ale SUA. Criza financiara a început de fapt în anii ’80 când parte din statele membre au început să fie nemulțumite de felul în care se desfășoară acțiuni ale ONU, inclusiv operațiunile de menținere a păcii. Problema a fost că în timp ce contribuțiile scădeau, cheltuielile ONU creșteau, ONU ajungând foarte aproape de a-si încheia unele operațiuni din cauza lipsei fondurilor în 1996. Spre sfârșitul anilor ’90, situația financiară ONU s-a îmbunătățit datorită scăderii cheltuielilor de menținere a păcii și a plăților făcute de SUA.

3. Implicarea României în ONU

Româniaeste membra ONU din 1955 și fost membră în Consiliul de Securitate în anii 1962, 1976-1977 și 1990-1991 și va candida din nou în 2003. În 1998, Româniaa devenit al 18-lea stat membru ONU, dintre cele 80 care au aderat la Sistemul Aranjamentelor de Forțe de Menținere a Păcii în Așteptare (UN Stand-by Arrangements). Ulterior (3 octombrie 1999), a devenit membru deplin al SHIRBRIG (Brigada Multinațională cu Capacitate de Luptă Ridicată a Forțelor ONU în Așteptare). În același timp, pe plan regional, a aderat la inițiativele central și sud-est europene de întărire a păcii: CENCOOP și SEEBRIG.

In același sens, participarea României la operațiuni ONU de menținere a păcii a evidențiat eficiența armatei române și au dus la sporirea credibilității în ceea ce privește potențialul de care dispune țara noastră în participarea la astfel de misiuni și confirmarea faptului că Româniaeste un participant activ la procesul de menținere a păcii și a securității pe plan mondial și constituie un generator de securitate la nivel regional și subregional.

Începând din aprilie 1991, Româniaa participat la sase misiuni ONU de menținere a păcii în Irak-Kuweit, Somalia, Angola, Bosnia-Hertegovina, Kosovo, Congo, cu peste 6 000 de militari și polițiști civili, situându-se timp de doi ani (septembrie 1995-iulie 1997) pe locurile 8-12 în lista celor 76 de state membre contributoare la Operațiuni ONU de menținere a păcii, cu efective de peste 900 caști albastre.

In actuala etapă, Româniase alătură eforturilor generale de a găsi formule eficiente pentru reformarea sistemului ONU, susținând adoptarea pachetului de propuneri de reforma manageriala și instituționala prezentat în iulie 1998, de Secretarul General al ONU, Kofi Annan. și în acest domeniu poziția noastră are ca principale repere concepția generala a UE și SUA privind structura și rolul organizației mondiale în următorul mileniu. Există insă și domenii în care interesele României impun adoptarea unor elemente de poziție proprii. Astfel, în contextul procesului controversat al reformei Consiliului de Securitate, Româniasusține accesul Germaniei și Japoniei ca membri permanenți, și creșterea numărului de membri nepermanenți în noua configurație care se negociază pentru Consiliul de Securitate al ONU, inclusiv pentru grupul est-european.

I. Politica externa și promovarea imaginii reale a României

Considerații generale

In politica externa româneasca se confrunta doua curente de gândire. Unul pledează în favoarea unei așa-zise „orientări multidirectionale", care ar implica relativ egala privilegiere a tuturor punctelor cardinale. Susținătorii acestui curent vor să se convingă în cazul unui eșec în relația cu un partener, acesta ar putea fi compensate prin sprijinul altuia. Aceștia uita Însă maxima potrivit căreia prietenul tuturor este, mai ales în clipele dificile, prietenul nimănui. Cel de-al doilea curent îndeamnă la opțiune clara și ferma, adică la o „orientare unidirecționala". Intr-adevăr, doar cei mari și foarte bogați au posibilitatea sa-si facă si, mai ales, sa-si întrețină mulți prieteni. O tara ca România deci ar trebui să urmărească alianța cu unul singur. O atare formula care impune precizarea politicii de alianțe nu da soluție Însă atunci când aliatul ales nu se arata prea entuziast în a te avea alături ori când sistemul în care ai intrat, din anumite motive, se prăbușește.

In fapt, ambele abordări sunt, după părerea domnului Adrian Severin, eronate: ele reflecta un radicalism în oglinda și exprima în fond aproape aceeași incapacitate de a opta. În primul caz, lipsa opțiunii este absoluta. În cel din urma, ea capătă aspectul lipsei de subtilitate, de nuanța, de ierarhizare a semnificațiilor și prioritarilor. Întotdeauna imposibilitatea de a privi lucrurile altfel decât prin perspectiva concurentei ireconciliabile a opțiunilor: fie alternativele coexista pentru ca între ele nu poate fi operata nici o diferențiere (ex.: relația cu Tadjikistanul este la fel de importanta ca și cea cu Germania), fie alternativele se exclud (ex.: alegând prietenia Americii, o respingem pe cea a Rusiei).

Politica externa a României ar trebui să se caracterizeze prin claritate și consecventa, cutezanța și măsură, viziune și pragmatism, fermitate strategica și flexibilitate tactica. Aceasta inseamnă ca este indispensabil să ne definim precis aliații și să rămânem fără șovăire, cu loialitate și sinceritate alături de ei. Totodată ca este necesar să avem ambiții și să ne asumam răspunderi internaționale, înțelegând exact că între drepturile de care ne putem bucura și obligațiile pe care ni le luam exista un echilibru esențial, fără a uita Însă ca nu avem resursele marilor puteri și ca în lipsa lor nu suntem în măsură a face politica de mare putere. Un stat cu resurse mici, dar cu ambiții prea mari risca nu numai ridicolul, ci și strivirea. De asemenea, o tara ca a noastră este datoare cu mult mai mult decât superputerile ce dispun de mijloace spre a suporta consecințele erorilor comise în politica lor internațională (câteodată pe contul celor mici) să sesizeze sensul evoluției pe termen lung a evenimentelor și să se plaseze pe axul acesteia urmărind apoi ținta finala fără ezitare, dar etapizând drumul către ea în deplin acord cu contextul concret caracterizat printr-un anume raport de forte și un anume joc de interese.

Destinul unui popor este Însă și rezultatul propriilor sale eforturi dirijate potrivit liberului sau arbitru. Suntem, așadar, și ceea ce vrem să fim în măsura în care facem efortul necesar spre a fi ceea ce vrem. Daca vrem să fim o parte a civilizației occidentale, un membru al clubului democrațiilor consolidate apusene, atunci cu orice preț trebuie să ne căutam principalele alianțe acolo, respectiv în UE și NATO. A spune, în atare condiții, ca ne preocupam ori ne-am preocupat prea mult de intrarea noastră în acele alianțe ori ca am plătit prea mult pentru atingerea unui asemenea scop este, în consecința, o prostie. Efortul pentru îndeplinirea criteriilor de aderare îl facem pentru noi, iar nu pentru alții; dovada atașamentului față de viitorii noștri aliați o facem în favoarea cauzei noastre.

„Opțiunea Vest" inseamnă aproape automat plasarea pe un plan prioritar a relațiilor cu vecinii noștri din Vest (adică, în primul rând, Ungaria). Una fără alta nu are logica, în ciuda faptului ca istoria ne-a lăsat exact cu referire la acest vecin o moștenire grea. Reciclarea respectivei moșteniri prin depășirea barierelor psihologice ale trecutului, integrarea bilaterala și constituirea unor structuri de securitate colectiva și cooperare subregionala în care să fie prezenti deopotrivă prieteni tradiționali și „inamici ereditari" (pe când un „patrulater danubian" România-Ungaria-Austria-Slovacia?) apare, astfel, ca soluție naturala. fără îndoiala însă, ea cere și viziune, și curaj, și perseverenta.

A spune ca românii au ales Vestul nu inseamnă a spune ca au rupt ori sunt interesați să rupă punțile cu Estul (si, în special, cu Federația Rusa), cu Sudul sau cu zona Asia-Pacific. Ținând seama de apropierea geografica și de dimensiunile (inclusiv cele politice) ale Rusiei, se poate afirma ca drumul României spre Vest trece prin Est. După cum drumul mărfurilor românești – și nu numai al lor – merge adesea în Sud. Integrarea României în structurile euroatlantice nu este în concurenta cu stabilirea unor relații sofisticate și de lunga durata cu Federația Rusa, după cum integrarea europeana nu exclude dezvoltarea unor parteneriate eficiente cu zona Asia-Pacific sau cu regiunile Sudului. Toate sunt părți ale unei politici externe complexe și unitare.

Desigur, unii români ar putea avea alte preferințe. Oricare ar fi ele însă, exclusivismele ca și a ambiguitatile, precum și incoerenta logica în raporturile dintre obiectivul principal și cele secundare (auxiliare sau subsidiare) trebuie neapărat evitate. Altminteri vom cădea fie în capcana lui „cu toți și cu nimeni", fie în aceea a „iubirii neîmpărtășite".

2. Obiective majore de politica generala

Politica externa a României conține firește elemente de continuitate, consecința a consensului existent la nivel politic și popular asupra prioritarilor noastre pe plan internațional: integrarea europeana și euroatlantica, dezvoltarea relațiilor de buna vecinătate, afirmarea rolului României la nivelul instituțiilor regionale și internaționale, contribuția la consolidarea securității naționale, a stabilității democrației și a statului de drept, la respectarea valorilor democratice și a drepturilor omului și la dezvoltarea economiei de piața funcționale, a comerțului internațional și investițiilor.

Obiectivul fundamental al politicii externe în următoarea perioada va consta în accelerarea integrării României în structurile politice, economice și strategice europene și euroatlantice. Se vor bucura de o importanta speciala: continuarea în ritm accelerat a negocierilor cu UE, în vederea scurtării orizontului aderării României în structurile comunitare și a recuperării handicapului acumulat față de alte state candidate; integrarea cu succes a României în Alianța Nord-Atlantica.

Una din componentele esențiale ale demersului de politica externa a României o va constitui stimularea dezvoltării relațiilor economice cu alte state și promovarea intereselor economice naționale, cu un accent deosebit pe stimularea exporturilor și competitivitatii companiilor și produselor românești, atragerea de investiții și capital internațional, consolidarea, extinderea și recâștigarea piețelor noastre externe. Asigurarea accesului nerestrictiv pe aceste piețe și obținerea de facilitați pentru stimularea exporturilor românești vor fi dublate de promovarea și apărarea intereselor comerciale ale capitalului național. Dimensiunea economica, comerciala și investițională va reprezenta un criteriu important în stabilirea priorităților noastre de politica externa.

3. Politica externa și promovarea imaginii reale a României

3.1. Intensificarea relațiilor bilaterale

După ce am văzut obiectivele majore, urmează instrumentele mai concrete ale politicii externe. Guvernul va urmări cu prioritate:

Extinderea relațiilor politice, economice și culturale cu statele membre ale Uniunii Europene; intensificarea cooperării cu fiecare dintre aceste state, pe domenii sectoriale de interes comun și în cadrul programelor comunitare, pentru facilitarea preluării, de către România, a acquis-ului comunitar; dezvoltarea relațiilor cu partenerii tradiționali ai României din Europa de Vest, în primul rând cu Germania, Franta, Marea Britanie, Italia, Spania, Belgia, Olanda și Austria, precum și cu parteneri cu care potențialul de cooperare este, încă, insuficient explorat, cum sunt: Danemarca, Suedia, Finlanda, Norvegia, Portugalia, Elvetia, Luxemburg, Irlanda.

Consolidarea Parteneriatului Strategic cu SUA în domeniile politic, economic, militar și în combaterea amenințărilor neconvenționale la adresa securității; stimularea creșterii volumului de investiții americane în România;

Stimularea relațiilor economice și politice cu toate statele G-8 și G-24;

Dezvoltarea cu dinamism și pragmatism, a relațiilor speciale și privilegiate ale României cu Republica Moldova prin dezvoltarea ariilor de complementaritate economica, susținerea fluxurilor investiționale în Republica Moldova, continuarea și amplificarea sprijinului economic direct, asistența pentru diversificarea resurselor energetice disponibile Republicii Moldova pentru creșterea gradului de independenta energetica a tarii, sprijinirea admiterii Republicii Moldova în Pactul de Stabilitate în Europa de Sud-Est;

Dezvoltarea ampla a raporturilor României cu Ungaria, Ucraina și Bulgaria și reluarea relațiilor tradiționale de cooperare cu R.F.Iugoslavia.

Dezvoltarea relațiilor de buna vecinătate cu statele din Europa de sud-est; intensificarea cooperării cu Croatia, F.R.I. Macedonia și Bosnia-Hertegovina; sprijinirea proceselor democratice și a dezvoltării economice a Albaniei și a exercitării de către Albania a președinției Procesului de cooperare în Europa de sud-est (SEECP), în anul 2001;

Utilizarea întregului potențial de cooperare cu cei doi membri NATO din Europa de sud-est, Turcia și Grecia, în probleme de interes regional și în probleme referitoare la integrarea europeana și euro-atlantica;

Coordonarea acțiunilor și promovarea intereselor comune cu statele candidate la integrarea euroatlantica, în primul rând cu Polonia, R. Ceha, Slovacia, Slovenia, Lituania, Estonia, Letonia;

Relansarea relațiilor cu Federația Rusa, intensificarea dialogului politic și a consultărilor în probleme de interes comun și diversificarea domeniilor de cooperare economica, inclusiv pe terțe piețe;

Intensificarea relațiilor tradiționale cu Republica Populara Chineza, aprofundarea cooperării economice bilaterale, în noile condiții create prin aderarea Republicii Populare Chineze la Organizația Mondiala a Comerțului, realizarea unui dialog bilateral pragmatic, intensificat și de substanța;

Consolidarea relațiilor cu statul Israel, pe baza tradițiilor de cooperare, a poziției principiale și consecvente a României de susținere a acestei tari în organismele internaționale, a existentei puternicei comunitari românești din Israel și a posibilităților substanțiale de conlucrare în domeniul economic;

Dezvoltarea relațiilor cu statele arabe, reluarea cooperării tradiționale în domeniile economic, al resurselor energetice și al schimburilor universitare și culturale; imprimarea unei noi dinamici dialogului politic cu statele arabe din Orientul Mijlociu și zona Golfului;

Aprofundarea relațiilor cu Georgia, Armenia și Azerbaidjan, din perspectiva intereselor comune pentru asigurarea stabilității în Caucazul de sud și pentru dezvoltarea economica a zonei la întregul potențial;

Intensificarea relațiilor cu statele din Asia Centrala și susținerea eforturilor acestor state pentru consolidarea stabilității și securității în regiune;

Relansarea raporturilor cu state din America Latina și recâștigarea piețelor tradiționale pentru produsele românești;

Intensificarea relațiilor cu statele din zona Asia-Pacific, relansarea legăturilor economice cu partenerii tradiționali, stimularea cooperării cu India și Pakistan, revigorarea legăturilor cu Vietnamul, sprijinirea activa a procesului reconcilierii inter-coreene și a legăturilor economice cu peninsula coreeana;

Dezvoltarea relațiilor de cooperare economica și politica cu Australia, Indonezia, Malaya și Noua Zeelanda;

Revigorarea relațiilor cu Africa de Sud, Nigeria și cu alți parteneri importanți ai României în Africa.

3.2 Colaborarea în cadru multilateral

Un rol important va fi acordat dezvoltării dimensiunii central-europene a politicii externe românești, prin stimularea relațiilor de cooperare cu state central europene din vecinătatea sau proximitatea României, membre sau candidate la aderarea la Uniunea Europeana sau care au aderat recent la Organizația Tratatului Nord Atlantic (NATO), în scopul unei racordări mai fidele a tarii noastre la proiectele de cooperare regionala (ICE, CEFTA) și al stimulării proceselor de convergenta economica și instituționala cu instituțiile vest-europene.

Guvernul va acționa pentru:

Obținerea sprijinului statelor membre ONU pentru candidatura României la un post în Consiliul de Securitate, în perioada 2003-2004;

Continuarea participării active a României la formele și structurile regionale de cooperare – Pactul de stabilitate pentru Europa de sud-est, Inițiativa Central-Europeana;

Reluarea rapida a navigației pe Dunăre și realizarea unor cooperări multilaterale între statele riverane la aceasta mare artera fluviala europeana;

Continuarea participării la reuniuni și inițiative ale Regimului de Control al Tehnologiilor pentru rachete (MTCR), în vederea obținerii calității de membru;

Intensificarea demersurilor pentru asocierea României la grupuri de lucru din cadrul Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economica (OECD) pentru pregatirea conditiilor de admitere a României în organizatie, în paralel cu ameliorarea indicât orilor economici ai tarii;

II.1. Uniunea Europeana – jucător global

După cel de-al doilea război mondial, statele Europei occidentale își iau angajamentul pentru "o singură Europă". "Planul Schuman" (Comunitatea Europeana a Cărbunelui și Otelului – CECO), apoi "Euratomul", "Piața Comuna" (Comunitatea Economica Europeana – CEE), cele trei tratate de bază (Roma, Maastricht, Amsterdam), la care aveau să adere succesiv celelalte state din Europa occidentala, nu au fost de-a lungul ultimilor cincizeci de ani decât etapele aceluiași parcurs federator, bazat pe principiul în virtutea căruia reconstruirea, dezvoltarea, consolidarea și mai ales supraviețuirea tarilor europene nu puteau fi concepute "unul fără celalalt", ci numai "unul împreuna cu celalalt”. Însă îndeplinirea ideei unei singure Europe, o Europa unita a fost posibila numai după colapsul URSS.

Occidentul democrat și prosper a crezut ca prin prăbușirea rivalului sovietic – chiar daca URSS a mai supraviețuit până în 1991, era limpede deja, la finele lui 1989, ca "imperiul întunericului" se afla pe patul de moarte – Vestul democratic și comunitar a câștigat războiul cu Estul tiranic și colectivist. În consecința, ceea ce urma a fi de făcut era ca învinsului să i se transfere, cât mai repede, modelul de organizare și sistemul de valori ale învingătorului. Așa s-a ajuns ca exact statele care pledaseră de-a lungul anilor 80 pentru dezideologizarea relațiilor internaționale să-și transforme principiile și regulile, așezate la temelia organizării lor sociale și de stat, intr-o adevărata religie și să pornească la o noua "evanghelizare" a popoarelor din "Estul sălbatic". Faptul ca civilizația vest-europeana este superioara astăzi celei din partea orientala a continentului nu inseamnă nici ca drumul de urmat este al dizolvării culturii sau culturilor răsăritene în cele occidentale, și nici ca nu este indispensabil ca noua ordine și noua arhitectura euro-atlantica să fie proiectate împreuna de toate popoarele europene și euro-atlantice, ca sinteza a valorilor și experiențelor lor istorice.

Dezvoltarea economica a Uniunii a fost insotita de contributii substantiale pentru alte tari și regiuni sub forma cooperarii pentru dezvoltare, asistența umanitara și ajutor pentru reconstructie. UE, prin statele membre, acorda mai mult dejumatât e din fondurile pentru ajutorul internaționalpentru dezvoltare și mai mult de 50% din ajutorul umanitar global. Acest ajutor substantial este suplimentat de un aspect politic: o contributie la eforturile internaționalede mentinere a păcii, foloșind forta militara atunci cand este necesar, și promovarea cooperarii internaționale, democrației și drepturilor omului.

In relatia cu economia mondiala, Uniunea are caracterul unui „stat”, este adevarat, un stat atipic. O entitate care a ajuns să detina cea mai mare parte din comertul mondial, și care formeaza impreuna cu SUA și Japonia celebra triada aflata în „cooperare competitiva”. Totusi, oricât de solida ar fi astăzi constructia europeana bazata pe tratât ele de la Roma, Maastricht și Amsterdam, oricare ar fi succesele ei indiscutabile – piata unica, uniunea economica și monetara ("Euro") s.a., în practica ultimele stadii integrationiste nu dobandesc soliditate și perspective fără unele forme de integrare politica. Astfel, în stadiile ce apar între Uniunea Europeana și integrarea completa, este probabil să apara mai multe probleme referitoare alegerea solutiilor în acest domeniu.

Politica externa a Uniunii Europene

Cel mai potrivit exemplu este politica externa a Uniunii. Astfel, cancelarul Schröder sublinia în discursul rostit la 2 septembrie la Berlin, în față unei societati politice germane (DGAP) ca "politica externa este bazata pe interese", iar "orice politica externa care ar pretinde ca nu urmareste nici un interes ar fi curata ipocrizie". În aceasta viziune pur pragmatica, departe de idealismul primilor ani ai perioadei postbelice, "Europa – preciza Schröder – este o necesitate". Nici mai mult, dar nici mai puțin, as adauga …
Evident, aceste interese naționale – legitime – pot aparea, în cadrul Uniunii Europene, adesea diferite, clar diferentiate sau chiar divergente. să nu uitam: constructia Europei unite se bazeaza tocmai pe respectarea diferentelor, fie ele de natura etnica, istorica, traditionala, religioasa, geografica sau culturala. Aceste diferente constituie în șine o bogatie care trebuie să fie pastrata, cultivata și sprijinita în mod solidar, fiind vorba de unul dintre principiile de baza ale procesului unificât or european. Unitatea vechiului continent este rezultatul optiunii libere a unor state suverane cu o lunga istorie, cu o identitate națională în general bine consolidata de-a lungul secolelor și ale caror diferente trebuie integrate în patrimoniul european comun în virtutea principiului ca, în actuala conjunctura mondiala, pentru europeni este mult mai important ceea ce îi uneste decât ceea ce îi desparte. Aceste diferente, calificate în general ca fiind excepții legitime față de pericolul de uniformizare a construcției "casei comune" europene și care ar trebui deci să fie acceptate și susținute ca atare de către toți partenerii, se refera în general la specificități de ordin cultural sau la aspectele comerciale, aproape întotdeauna îmbinate între ele prin consecințele pe care le pot avea în viata de toate zilele. 

In cadrul unei analize care se vrea intr-adevar cuprinzatoare a exceptiilor europene, problematici precum evolutia cuplului franco-german sau cea a atitudinii Marii Britanii față de partenerii sai continentali sunt inconturnabile. Cât eva exemple recente ne vor ajuta să intelegem și să evaluam aceasta specificitate a Uniunii Europene. Intr-adevar, fără impacarea franco-germane prin formarea unui nucleu dur în centrul vechiului continent, nasterea procesului de unificare a Europei nu ar fi fost posibila. Militantismul proeuropean al liderilor celor doua natiuni au asigurat timp de mai multe decenii buna functionare a mașinariei europene bazata pe asa-numitul motor franco-german.

Intre timp însă, situația în Europa a evoluat datorita în principal noii atitudini britanice față de Uniunea Europeana. Laburistul Tony Blair, care preia guvernarea după mai bine de 18 ani de "domnie" a partidului conservator (Margaret Thatcher, urmata de John Major, se opusese întotdeauna cu îndârjire implicării mai active a Marii Britanii în procesul de unificare europeana), se afirma de la bun început ca un "euro-optimist" convins. Firește, repoziționarea britanica în domeniu se izbește de rezistenta SUA care găsesc în ea un pericol potențial pentru tradiționalul parteneriat anglo-american. Se pare ca anumiți aliați europeni (Italia, Olanda) împărtășesc această reținere…
De altfel, politologul Jacques Attali, fost președinte BERD, a supus în 2003 prim-ministrului francez Lionel Jospin un studiu care merge în același sens. “Disonantele Uniunii Europene pe scena internațională, imposibilitatea, cel puțin până în prezent, de a se exprima "cu o singura voce" în marile dezbateri mondiale se datorează, în primul rând, divergentelor de fond care exista între principalii parteneri privitor la anumite probleme sensibile, adică pe care fiecare le considera prioritare din cauza repercusiunilor pe care le pot avea asupra jocului politic intern. Este vorba de așa-numitele excepții care sunt, în realitate, crizele ce se produc în sânul celor 15 parteneri în diverse momente ale evoluției cooperării europene, fie pe plan intern, între ei, fie extern, adică în relațiile cu restul lumii.” în afara de dificultățile inerente provocate de aceste excepții, structura adoptata în prezent în cadrul Uniunii în ce privește relațiile internaționale și politica de securitate colectiva este încă departe de a da credibilitatea necesara opțiunii de transparenta afișata de Comisie și nu e pe măsura importantei ecomonice a Uniunii. Mai important este ca pentru a se afirma, atât din punct de vedere politic, cât și pe în competiția economica a mondializării, Uniunea Europeana, în ciuda diferentelor și excepțiilor care o slăbesc, aspira să se exprime cât de curând "cu o singură voce".

Identitatea europeana

Aproape de la înființare, integrarea europeana a fost rezultatul unor inițiative și acorduri ale elitelor, care nu au implicat electoratele naționale. În anii ’90 însă, situata s-a schimbat din cauza pieței unice, a necesitații armonizării și a Tratatului de la Maastricht. Aproape toata activitatea Uniunii Europene a fost centrata pe crearea echivalentului unui stat, și mai puțin efort depus pentru a crea o națiune europeana, cu legături care să transceadă granițele naționale, cu oameni care să simtă ca au multe în comun, inclusiv viitorul. Aceasta pentru ca majoritatea covârșitoare a cetățenilor europeni au încă sentimente puternice față de identitatea lor națională și manifestă un atașament profund pentru statul ai cărui cetățeni sunt. În aceste condiții, viitoarea uniune politică va trebui să se dezvolte de jos în sus, de la cetățeni la state și de la state la Comunitate. Chestiunea identității europene va fi o provocare majoră a acestui secol.

Extinderea Uniunii Europene

Demolarea Zidului Berlinului a creat sentimentul spontan al unei adevărate fraternități paneuropene și euro-atlantice. Trei grupe de fenomene aveau să pună la grea încercare – să anihileze chiar – asemenea generoase elanuri: emigrația pauperilor din Răsărit către Vestul făgăduinței; redeșteptarea naționalismului și ofensiva fundamentalismului religios; remanența mentalității de bloc, amintirea spaimelor bipolarismului și incapacitatea redefinirii naturii raporturilor dintre Occident și Rusia.

Evenimentele petrecute în 1990 în Europa de Est, ca și opțiunea ferma exprimata imediat de tarile din spațiul estic de a se integra în structurile europene au luat pe nepregătite statele membre și autoritățile UE, astfel încât reacția acestora nu a fost una prompta și bine definita. În 1995, Consiliul European de la Madrid afirma ca „extinderea este necesara din punct de vedere politic, o oportunitate istorica și oferă noi posibilități de creștere economică”. În 2004, la Uniunea Europeana vor adera zece tari, o extindere mult mai mare decât cele precedente, intr-un timp relativ scurt și deosebita, pentru ca statele est-europene sunt tari în tranziție, care nu au încă o economie de piață matura. Extinderea va necesita eforturi deosebite pentru Uniune: monitorizarea evoluțiilor în aceste tari, desfășurarea simultană a negocierilor, eforturi financiare pentru susținerea procesului de tranziție și a programelor de preaderare a candidaților. Daca valul din 2004 este sigur, valurile ulterioare de extindere depind de metabolismul intern al Uniunii, care ar putea avea de suferit din cauza discrepantelor în performanta economica – din cauza dificultăților crescute cu care s-a confruntat UE în ultimii ani -, și de formarea diverselor “alianțe” în cadrul Uniunii, fiecare având o viziune proprie privind adâncirea și managementul problemelor interne ale UE, ca și formularea unei politici externe și de securitate comune. Evident, așa-numitele "criterii de la Copenhaga" rămân valabile, chiar daca tendința actuala pare să fie de a privilegia – din motive geostrategice globale – criteriile politice mai degrabă decât cele strict economice. UE spera ca extinderea va contribui la securitatea și stabilitatea continentului. Pe termen lung, extinderea UE ar trebui să îmbunătățească perspectiva economică prin extinderea pieței unice și prin stimularea creșterii economice și a comerțului.

Convenția pentru Viitorul Europei

Nu poate fi evitat faptul ca aceasta extindere, precum și tendința de adâncire a Uniunii solicita redefiniri de natura instituționala și administrativa a Uniunii, fără de care Uniunea poate ajunge chiar în pragul colapsului. Pentru aceasta s-a inițiat Convenția privind viitorul Europei. La sfârșitul anului 2004, se preconizează încheierea viitoarei Conferințe Inter-guvernamentale, cu semnarea unui nou tratat constitutiv (sau o Constituție Europeana). Convenția include grupuri de lucru care discuta simplificarea procedurilor, reforma instituțiilor, subsidiaritatea și mecanisme de control a aplicării corecte, rolul parlamentelor naționale, Constituția Europeana, consolidarea Politicii Externe și de Securitate Comuna, cooperarea economica și financiara în zona Euro, statutul Cartei Drepturilor Fundamentale, Europa sociala. De aceea, tarile candidate la aderare nu uita în nici un moment al negocierilor ca și Uniunea Europeana evoluează, deci ca interlocutorul de mâine (sau de poimâine…), când vor începe discuțiile "serioase", nu numai protocolare, poate fi foarte diferit de cel de astăzi.

II.2. Integrarea României în Uniunea Europeana

Comunitatea Europeana în forma Statelor Unite ale Europei reprezintă pivotul viitorului de prosperitate, stabilitate, pace și securitate al bătrânului continent. Spre o asemenea țintă, de acum este limpede, nu se poate ajunge dintr-o singură săritură. Atingerea ei va trebui pregătita prin cooperare subregionala și totodată, privita în perspectiva unei alianțe transatlantice diversificate, adâncite și consolidate ca și a unei relații speciale cu spațiul euro-asiatic. În ciuda frustrărilor și dezamăgirilor din ultimii ani un atare proiect apare din ce în ce mai realizabil.

Istoric

Prin incheierea Acordului de asociere la Uniunea Europeana (Acordul European), semnat la 1 februarie 1993 și intrat în vigoare la 1 februarie 1995, acord care statuează cadrul juridic și instituțional al raporturilor româno-comunitare, România s-a angajat ireversibil pe calea integrării europene. Strategia națională de pregatire a aderarii României la UE, adoptata la Snagov în iunie 1995, a jalonat etapele procedurale și actiunile ce urmau a fi intreprinse în procesul de apropiere de structurile comunitare.

Identificarea obiectivelor și a priorităților acționale ale României trebuie, deci, fundamentata pe evaluarea realista a gradului de implementare a acestor criterii, având în vedere și concluziile Comisiei Europene conținute în Avizul din iulie 1997, reiterate în cadrul Parteneriatului de Aderare, urmate de rapoartele periodice ale Comisiei Europene și din 2002, de foaia de parcurs pentru integrare în 2007.

O abordare programatica a integrării României în Uniunea Europeana trebuie să se structureze pornind de la premizele statuate la Consiliul European de la Copenhaga din 1993 drept criterii liminare pentru dobândirea calității de membru al UE:

stabilitatea instituțiilor ce garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul față de minorități și protecția acestora;

existenta unei economii de piață funcționale, precum și capacitatea de-a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din interiorul Uniunii;

capacitatea de a-si asuma obligațiile ce decurg din calitatea de membru al UE, inclusiv aderarea la telurile uniunii politice, economice și monetare.

Progresele facute de România sunt evaluate anual de către Comisia Europeana. Daca intr-un studiu publicât de Bușiness Central Europe chiar la inceputul lui 1999, pornindu-se de la evaluarile Comisiei Europene, se conchidea ca România se afla în coada listei tarilor candidate la integrare europeana, imediat dupa Bulgaria, sistemul sau politic fiind adecvat doar la limita criteriilor occidentale, situatia sa economica fiind foarte proasta, iar preluarea standardelor europene în plan legislativ și institutional fiind nesatisfacât oare, în cazul României actualul Raport Anual este de departe cel mai favorabil care a fost elaborat de către Comisie până acum.

Aprecieri ale evoluției României în procesul de integrare

Analiza din Raportul periodic pe anul 2002 privind progresele înregistrate de Româniaîn îndeplinirea criteriilor pentru aderare arată că Româniaa făcut progrese în îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga:

Româniacontinuă să îndeplinească criteriile politice. Ca urmare, în timp ce eforturile trebuie să fie sprijinite intr-un număr de domenii, foaia de parcurs nu are în vedere probleme legate de acest criteriu.

Deși Româniaa continuat să facă progrese pentru a deveni o economie de piață funcțională, nu îndeplinește încă criteriile economice de la Copenhaga. Din acest motiv, foaia de parcurs se concentrează asupra pașilor rămași pe care Româniatrebuie să-i facă pentru a îndeplini acest criteriu.

Românianu îndeplinește încă în totalitate criteriile legate de acquis. În vederea terminării cu succes a pregătirilor, Româniatrebuie să continue eforturile pentru transpunerea și punerea în aplicare a acquis-ului.

Româniatrebuie să continue reforma administrației publice și în domeniul judiciar, în vederea obținerii nivelului necesar al capacității administrative și judiciare.

Raportul periodic pe anul 2002 a concluzionat că Româniaa continuat să facă progrese către o economie de piață funcțională, pentru care perspectivele de realizare s-au îmbunătățit. Implementarea susținută și deplină a măsurilor planificate și finalizarea reformelor avute în vedere ar permite României să facă față pe termen mediu presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii.

O serie de realizări însemnate în materie de stabilizare macroeconomică au fost înregistrate în ultimii ani. Aplicarea unui mix mai adecvat de politici macroeconomice are ca rezultat scăderea inflației, pe fondul reluării creșterii economice și menținerii unei poziții externe sustenabile. Au fost făcute progrese considerabile în procesul de creare a instituțiilor necesare unei economii de piață. Reforma în curs a sectorului bancar, îmbunătățirile succesive aduse cadrului de supraveghere și reglementare a piețelor financiare și progresele în privatizare au întărit progresiv disciplina financiară a întreprinderilor. Liberalizarea prețurilor și a comerțului, cumulată pe parcursul anului trecut cu ajustarea semnificativă a tarifelor la energie și reforme importante ale sistemului fiscal au creat condițiile pentru o alocare mai eficientă a resurselor. Restructurarea avansează intr-o serie de sectoare.

Pentru ca autoritățile să poată consolida aceste progrese, Raportul periodic a identificat un set de priorități concrete. În mod deosebit, autorităților li s-a solicitat să asigure un trend de stabilitate macroeconomică bazat pe continuarea procesului dezinflaționist, pe menținerea unui mix adecvat de politici macroeconomice și susținerea acestuia prin impunerea disciplinei financiare. În acest sens, angajamentele de limitare a cheltuielilor salariale în sectorul de stat trebuie respectate, iar creșterea masivă recentă a masei monetare și a creditelor necesită o monitorizare atentă și pregătirea pentru a întreprinde acțiuni prompte. Impunerea disciplinei financiare necesită îmbunătățirea administrației fiscale și respectarea obligațiilor fiscale, aplicarea consecventă și transparentă a măsurilor recente de reducere a arieratelor consumatorilor de energie, utilizarea fermă și transparentă a legislației recent aprobate de accelerare a privatizării și determinarea de a lichida întreprinderile producătoare de pierderi. Finalizarea privatizării în sectorul bancar, continuarea reformei în domeniul cheltuielilor publice și al procedurilor bugetare și asigurarea implementării cadrului legal și de supraveghere îmbunătățit ar sprijini, de asemenea, edificarea unei economii funcționale de piață și dezvoltarea capacității României de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii.

Astfel, sintetic, se considera ca România este pe cale să satisfacă în integralitatea lor criteriile politice, a făcut progrese semnificative în crearea unei economii de piață viabile, deși aceasta reclama eforturi substanțiale în continuare. Dificultăți majore se întâmpina, de asemenea, în instaurarea unui veritabil climat concurențial; totodată, nu au fost transpuse sau preluate elementele esențiale ale acquis-ului comunitar, în special în domeniul Pieței Interne .

Mai sunt și alte probleme cum ar fi reducerea decalajului de dezvoltare. Intervalul de timp necesar pentru a recupera decalajul de venit pe cap de locuitor (la paritatea puterii de cumparare) cu UE (in ipoteza unei cresteri anuale de 5% pe termen lung):

Sursa: “Progress towards the unification of Europe”, World Bank Report (2000), p.42

Foaia de parcurs pentru integrarea în 2007

In Documentul de Strategie „Cât re o Uniune Extinsa” din 9 octombrie 2002, Comisia a propus foi de parcurs pentru Româniași Bulgaria pentru integrarea în 2007. Foaia de parcurs, aprobata în noiembrie anul trecut, privește Româniapână în 2007, masurile sale trebuind să se regăsească în Parteneriatul pentru Aderare“, document programatic, revizuit din 2 în 2 ani. Aderarea României la Uniunea Europeana are în prezent la baza „Foaia de parcurs“, adoptata la Copenhaga, și „Parteneriatul pentru Aderare revizuit 2003-2004“, corelate cu documentele de programare Phare și cu celelalte instrumente de pre-aderare. Foaia de parcurs urmărește să sprijine eforturile României de a îndeplini criteriile rămase pentru aderare, prin identificarea sarcinilor pe care le are perioada anterioară aderării. Se pune accentul pe capacitatea administrativă și juridică necesară pentru a implementa acquis-ul și pe reforma economică.

Sunt Însă și aspecte pe care foaia de parcurs le lasă deschise sau nu le abordează deloc. Foaia de parcurs oferă cadrul de acțiune al politicii economice și termene de referință pentru constatarea progresului, dar nu poate crea condițiile suficiente pentru eficacitatea guvernantei publice. Multe din dilemele și întrebările cu care se confrunta societatea româneasca își pot găsi doar o rezolvare internă , iar procesul decizional nu poate decât să rămână în atribuțiile autorităților românești; proprietatea asupra politicii economice nu poate fi transferata la Bruxelles. În următorul an, România trebuie să continue reformele în mod hotărât și coerent; trebuie să exploateze momentul actual de relansare economica pentru a rezolva vulnerabilități majore ale economiei și pentru a atinge masa critica de dezvoltarea instituționala care să corespunda cu ceea ce Comisia Europeana considera a fi “economie de piață functională”. Să nu uitam de 2007 este o data estimativa, ce depinde de evoluția noastră și ca “economia politica” a extinderii este de asemenea un aspect cu impact semnificativ asupra aderării României ; daca primul val al extinderii către Est (din 2004) poate fi considerat ca și îndeplinit, următoarea secvență a acestui proces nu mai este așa sigură (șansele României și Bulgariei depind și de cum va decurge primul val).

Relația economică cu Uniunea Europeană

Comisia Europeana a avansat, la Copenhaga – 2007 ca data posibila pentru integrare, și a fost conceput un plan de creștere considerabila a asistentei financiare pentru atingerea acestui scop; astfel, fondurile nerambursabile de la UE (prin programele PHARE, ISPA și SAPARD) ar putea atinge 1 miliard de euro anual până în 2006 daca România își va demostra capacitatea de a absorbi eficient aceste fonduri. Dincolo de beneficiile induse de reformele instituționale, asistența financiara – care se poate ridica la 2,5% din PIB – poate avea un impact, daca este folosită corespunzător.

O serie de factori obiectivi fac din UE principalul partener comercial al României, respectiv: apropierea geografica, complementaritatea și potențialul economic, precum și evoluția în timp a cadrului juridic.

Sursa: Buletin statistic decembrie 2002 – Partenerii comerciali pe grupe de țări în anul 2002.

În 2002, comerțul cu tarile Uniunii Europene a totalizat 19724 de milioane de dolari, dintre care 10423 milioane dolari importuri și 9301 milioane dolari exporturi, ambele aflate pe un trend ascendent.

Sursa: Anuarul statistic al României 2002; Buletin statistic decembrie 2002.

Exporturile către UE sunt în principal textile, încălțăminte, metale și articole din metale și mașini și echipamente, iar importurile: mașini și echipamente, textile și produse chimice.

In ceea ce privește investițiile din Uniunea Europeana, acestea însumează 59,79% din totalul investițiilor în România în perioada 1991-2001.

Costuri și beneficii ale integrării în Uniunea Europeana

Calitatea de membru al UE va avea un impact major asupra tuturor fațetelor vieții economice, politice și sociale. Implicațiile economice vor fi precumpănitoare, Însă se vor înregistra mutații radicale și în domeniile politic, de securitate, social și cultural. Din perspectiva politicului, mecanismele de luare a deciziilor vor trebui reconfigurate, în sensul unui transfer de competente către instituțiile comunitare; în același timp însă, România va beneficia de posibilitatea de a participa, în cadrul Uniunii, la complexele procese decizionale colective, putând astfel sa-si promoveze și sa-si protejeze mai bine interesele . Sumarizând, principalele beneficii oferite de aderarea la UE ar fi:

un climat politic și economic stabil care ar stimula o dezvoltare durabila;

o predictibilitate și o stabilitate crescute ale mediului economic rezultat atât al reformelor interne cât și al ajutorului financiar acordat de UE;

creșterea competitivității pe piața internă , dezvoltarea de noi produse și servicii, introducerea tehnologiilor moderne și diminuarea costurilor de producție;

dezvoltarea comerțului; accesul sporit la piețele de capital și investiții europene, la noile echipamente și sisteme informaționale, la know-how-ul din tarile dezvoltate;

prezenta agenților economici români pe o piață unică de mari dimensiuni și cu o importanta deosebita;

întărirea securității naționale prin integrarea în mecanismele PESC;

creșterea prestigiului și consolidarea statutului României în relațiile cu alți actori statali, atât pe plan politic, cât și economic;

dobândirea de către cetățenii români a drepturilor decurgând din acordarea "cetățeniei europene"; acces pe piața europeana a muncii pentru cetățenii români.

Costurile integrării europene pot fi rezumate astfel:

transferul unor prerogative politice și economice ale statului român către UE;

accentuarea presiunilor concurențiale asupra pieței de produse agricole, producătorii români fiind în mare parte în ipostaza de perdanti;

creșterea presiunii concurentiale, cu precădere în sfera produselor industriale, va afecta negativ producători interni și exportatori din multe sectoare industriale;

după liberalizarea completa a circulației forței de munca, este posibil să avem un transfer semnificativ de forță de muncă calificată (si necalificată) înspre UE;

obligativitatea armonizării standardelor va genera creșterea costurilor de producție a firmelor românești, ce va determina o pierdere de competitivitate, fapt ce va duce (probabil pe termen scurt) la scăderea exporturilor și deteriorarea balanței comerciale;

In ceea ce privește costurile ce trebuiesc suportate pentru aducerea economiei și a societății românești la standardele europene, trebuie remarcat că aceste sacrificii și eforturi sunt inerente în etapa de tranziție actuala, ele nefiind determinate arbitrar de exigentele UE, ci constituind prețul reformei indispensabile pentru relansarea României .

Se poate argumenta ca beneficiile ar fi mult mai mari decât costurile. Negocierile de aderare ar disciplina procesul decizional și ar creste coeziunea și consistenta reformelor cerute de aderarea la UE; în conextul asimilării acquis-ului, legătura cu UE pare mai profunda decât cea cu instituțiile financiare internaționale. Uniunea Europeana ar putea da economiei românești impulsul de care aceasta are nevoie pentru depășirea problemelor de dezvoltare și de modernizare cu care se confrunta. Analizele empirice arata ca deschiderea economiei către exterior și integrarea sa (in cazul nostru, în UE) au mai multe șanse de a stimula creșterea economica atunci când este un flux intens de investiții străine directe care modernizează stocul de capital și resursele umane ale tarii recipiente.

Contribuția României la Convenția privind Viitorul Europei

La sfârșitul anului 2004, se preconizează încheierea viitoarei Conferințe Inter-guvernamentale, cu semnarea unui nou tratat sau fundament juridic al Uniunii Europene (in situația în care va avea loc o restructurare radicală a tratatelor existente), care ar putea intra în vigoare în cursul anului 2006. Aceasta inseamnă, în același timp, că aderarea României se poate produce aproape concomitent cu transformarea Uniunii Europene, de unde și interesul natural al societății românești de a se implica în această dezbatere și de a contribui cu idei și soluții pentru o viitoare structură din care va face și ea parte. România exprimă viziunea unei țări nemembre a UE, dar care aspiră la statutul de “cea mai mică țară de dimensiune mare“ din UE, în care accentul este pus în mod inevitabil pe construcția politică a UE și pe sectoarele de mare sensibilitate pentru România(distribuirea competențelor între nivelul european, național, regional și local, crearea unui “Comitet al Parlamentelor Naționale“, păstrarea actualului grad de naționalizare în privința fondurilor structurale și de coeziune, domeniul Justiției și afacerilor interne , includerea actualei Carte a Drepturilor Fundamentale).

Implicarea populației în procesul de integrare europeana

S-a remarcât în ultimii ani dezvoltarea procesului de informare a opiniei publice românești asupra Uniunii Europene, a structurii și functionarii sale, asupra beneficiilor și costurilor ale integrării europene a României , precum și asupra demersurilor și actiunilor autoritatilor române în acest sens. Mai precis, incepand cu anul 2001 se inregistreaza o crestere a gradului de informare a populației. În prezent, doar 13% din populația adulta a tarii nu a auzit despre eforturile României de a deveni membra a Uniunii Europene. Cei mai multi cetateni români sustin eforturile în acest sens – daca prima duminica dupa sondaj ar avea loc un referendum legat de aderarea României la Uniunea Europeana 78% din respondenti ar vota pentru (una din cele mai mari rate de sustinere din Europa).

III. Relațiile cu STATELE UNITE ale AMERICII

Considerații generale

In opinia lui Zbigniew Brzezinski -America deține poziția suprema în cele patru domenii decisive ale puterii mondiale: din punct de vedere militar, ea are o extindere mondiala neegalata; din punct de vedere economic, ea rămâne principala locomotiva a creșterii mondiale, chiar daca sub anumite aspecte ea este concurata de Germania și Japonia; din punct de vedere tehnologic, ea deține întâietatea în toate ramurile de vârf ale inovației; din punct de vedere cultural, în ciuda unei oarecari naivități, ea nu are rivali în atracția pe care o exercita, mai ales asupra tineretului lumii- totul îi conferă o sustinere politica pe care nici un alt stat nu o egaleaza. Combinatia acestor patru domenii face din America șingura superputere mondiala multilaterala.

Relatiile diplomatice

Cu o intrerupere de peste patru ani (12 decembrie 1941 – 7 februarie 1946) în contextul celui de-al doilea război mondial, relațiile diplomatice au funcționat la nivel de legație până la 1 iunie 1964, când au fost ridicate la rang de ambasadă. Ambasadorul României în SUA, domnul Sorin Ducaru, si-a depus scrisorile de acreditare la data de 20 iunie 2001.
Ambasadorul SUA la București, domnul Michael Guest, si-a prezentat scrisorile de acreditare la 24 septembrie 2001.

România a încercat încă de la al doilea război mondial o apropiere de Statele Unite. Acum, aceasta predilecție este poate cel mai bine reflectata de numirea ca Ministru de Externe al României a domnului Mircea Geoana, fost ambasador al României în SUA. Atașamentul României față de SUA s-a văzut și în poziția pe care a avut-o în războiul din Irak: susținerea SUA, trimiterea de trupe în Irak. Guvernul a prezentat aceasta ca pe o mare victorie a politicii externe românești (si probabil ca nu a fost nici de departe cea mai rea luare de poziție având în vedere situația internațională), care se va solda cu implicarea României în reconstrucția Irakului și deci, cu avantaje clare pentru țara noastră. Cert este ca România a început deja să primească ajutorul SUA: un raport american declara România o tara cu o economie funcționala, în timp ce mult mai amănunțitele evaluări ale Uniunii Europene nu susțin acest statut. Acest nou statut în relația cu Statele Unite are consecințe practice pozitive pentru România: tara noastră pierdea procese de concurenta neloiala pentru ca, nefiind economie de piață funcțională, costurile de producție erau comparate cu cele din tarile vecine. Acum însă, comparația se va face cu costuri de producție ale firmelor românești concurente (o comparație mai realista). Cât privește participarea la reconstrucția, vom mai vedea, pentru ca vom concura cu firmele americane și britanice pentru aceasta.

Aceasta luare de poziție a avut și alte efecte. România a fost acuzata (pe nedrept), de Franta mai ales, ca nu s-a conformat poziției comune europene (de fapt un document foarte vag care demonstrează perfect ca nu exista o poziție comuna europeana). Ei bine, după aceasta luare de poziție a României , Premierul Nastase afirma ca: "Problemele pe care le-am avut în ultima vreme cu Uniunea Europeana s-au datorat relațiilor noastre privilegiate cu Statele Unite". Adică proamericanismul manifestat de România este de vina pentru atitudinea rezervata a UE; nu primul loc la corupție pe care îl ocupam între candidatele la UE, nu hoția, nu birocrația. Nu monstruosul blocaj financiar în care s-a deghizat inflația și nici productivitatea muncii, ridicola în comparație cu media europeana. Plătim pentru atașamentul nostru față de cauza dreapta a americanismului. Oare? Ar trebui să ne dea de gândit declarațiile domnului Michael Guest, amdasadorul SUA, și un om cărui realmente pare să îi pese de noi. Presa a comentat multele exprimări apăsate, greu de uitat din recentul sau discurs despre corupția din România. Cristian Tudor Popescu afirma ca cel mai tare l-a făcut să tresară o frază din final: "Americanii nu pot iubi România mai mult decât sunt în stare s-o iubească românii înșiși". Cu alte cuvinte "Nu putem face pentru voi ceea ce voi nu vreți să faceți". Deci: poate ca niște întreprinderi din lista de 30 cu care aflam ca s-a dus ministrul Tanasescu la Washington or să fie blagoslovite cu niscai contracte în Irak, poate ca SUA va arata mai multa bunăvoință comercială față de noi, poate ca vor stabili și niște baze militare aici, dar schimbarea profunda a României nu pot și nici nu vor s-o facă americanii. În ciuda declarației secretarului de stat Colin Powell, care se face ca nu știe să citească și saluta "primirea" României și Bulgariei în UE în 2007, daca credem ca America ne va baga ea, cu forța, în Europa, după ce ne-a luat în NATO, ne înșelăm amarnic – nici nu se vor agita atât de mult pentru ce reprezentăm noi și nici europenii nu cedează cu una, cu două.

Concluzia inevitabila nu prea se potrivește cu cea a politicienilor: nici Washingtonul nu e dispus să aranjeze lucrurile ca să ne scoată câștigători în meciul cu noi înșine, nici Bruxellesul nu are nevoie să ne faulteze ca să ne scoată pe tușă – e destul să ne fluiere corect, conform regulamentului. Mingea e tot timpul la noi.

Parteneriatul Strategic România- SUA

In ultimii ani, relațiile româno-americane au cunoscut o evoluție ascendenta, importanta acestor raporturi pentru fiecare dintre cele doua tari fiind ilustrata de lansarea Parteneriatului Strategic Romnia-SUA. Parteneriatul, forma de consolidare a relațiilor bilaterale prin care se stabilesc prioritățile cooperării dintre cele doua tari a fost inițiat la 11 iulie 1997, cu ocazia vizitei în Româniaa președintelui S.U.A., William Jefferson Clinton.

Obiectivele strategice vizate de aceasta formula de coordonare sunt: dezvoltarea cooperării economice și politice bilaterale; sprijinirea eforturilor de pregătire a României pentru aderarea la NATO și la celelalte structuri euro-atlantice; sporirea contribuției României la asigurarea securității Europei Centrale și de Sud-Est; consolidarea democrației și acordarea de sprijin din partea SUA pentru accelerarea reformei economice.

Prezenta la București, în octombrie 1997, a domnului Marc Grossman, asistent pentru Europa și Canada al secretarului de stat al S.U.A., a prilejuit stabilirea cadrului Parteneriatului Strategic și constituirea unor grupuri de lucru axate pe promovarea colaborării bilaterale în sectoare de interes strategic. A urmat, în februarie 2000, lansarea fazei intensificate a Parteneriatului Strategic prin prezentarea unui document-cadru conținând prioritățile și obiectivele aferente domeniilor considerate strategice de către ambele părți: domeniul economic, al stabilității regionale, militar și al riscurilor de securitate neconvenționale. După schimbarea administrațiilor la București și Washington, în decembrie 2000 și ianuarie 2001, părțile au convenit continuarea și extinderea cooperării în cadrul definit de Parteneriatul Strategic. în 2001, combaterii infractionalității transfrontaliere și a traficului cu ființe umane li s-a acordat un caracter prioritar ca domenii de acțiune în cadrul dimensiunii riscurilor neconvenționale a Parteneriatului.

Intre 1 și 3 august 2001, vizita în Statele Unite a domnului Mircea Geoana, ministrul afacerilor externe a vizat, în principal, ralierea sprijinului pentru candidatura României la NATO, la nivelul Congresului american. S-a convenit acordarea unei atenții deosebite aprofundării cooperării economice bilaterale, intensificării colaborării pe linia combaterii terorismului, precum și consolidării candidaturii României pentru integrarea în NATO.

Vizita în Româniaa domnului George W. Bush, președintele SUA (23 noiembrie 2002), marchează începutul unei noi etape în relațiile bilaterale româno-americane. Desfășurată imediat după Summit-ul NATO de la Praga, unde Româniaa fost invitata să adere la Alianța, vizita a evidențiat încrederea de care se bucura Româniadin partea SUA, nivelul deosebit al colaborării româno-americane, precum și angajamentul ambelor părți pentru extinderea și consolidarea relațiilor bilaterale.

Dezvoltarea relațiilor militare româno-americane se realizează atât în plan bilateral, prin programe cum sunt MIL-TO-MIL, IMET (International Military Education and Training) etc., cât și în cadrul multilateral al "Parteneriatului pentru Pace" și al pregătirii României pentru aderarea la NATO.

In prezent, prioritățile Parteneriatului vizează ratificarea de către Senatul SUA a protocolului de aderare a României la NATO și consolidarea dimensiunii economice a Parteneriatului, prin stimularea schimburilor comerciale bilaterale și creșterea prezentei capitalului american în economia româneasca.

Relațiile economice

Structura pe mărfuri a schimburilor comerciale româno-americane evidențiază ponderea importanta în exporturile românești a mașinilor și echipamentelor electronice (31,41%), urmate de materii textile (22,27%), metale comune (20,84%). În privința importurilor românești din SUA, ponderea cea mai mare o au mașinile și echipamentele electronice (47,83%), urmate de aparatura optica, foto, cinema (14,33%), produse ale industriei chimice (8,66%).

Sursa: Anuarul statistic al României 2002; Buletin statistic decembrie 2002.

Investițiile americane în economia româneasca

La 31 noiembrie 2002, erau înregistrate în România3 462 firme cu capital american, volumul capitalului social subscris în perioada 1990 – noiembrie 2002 fiind de 716,6 milioane dolari. Din acest punct de vedere, S.U.A. se clasează pe locul 3 în clasamentul tarilor cu investiții în România. Principalele domenii în care a fost direcționat capitalul S.U.A. sunt: industria constructoare de mașini, alimentara, sectorul bancar, comerțul, industria siderurgica, chimica, extractiva, industria lemnului, industria ușoară. În plus, trebuie mentionată acordarea de către SUA a unui volum semnificativ de asistența nerambursabila pentru promovarea reformei politico-economice (peste 350 de milioane dolari).

Relațiile culturale

Relațiile româno-americane în domeniile culturii, știintei și învățământului au la baza prevederile Acordului privind înființarea unui birou de schimburi româno-americane în domeniile învățământului și științei (1992) și ale Acordului de cooperare în domeniul științei și învățământului (1998). Un element important al relațiilor culturale româno-americane îl reprezintă programele Fulbright în România, care oferă oportunități deosebite de schimburi academice la nivel de profesori, studenți, cercetători, constituind un instrument benefic de facilitare a pregătirii specialiștilor români și de dezvoltare a cooperării bilaterale.

IV. Relațiile cu Federația RUSA

Rusia este un jucător strategic a cărei importanta a scăzut considerabil după 1990, sfera sa de influenta s-a redus semnificativ, fiind limitata, în prezent, mai ales la nivelul Comunității Statelor Independente (CSI); "Rusia nu este doar o putere regionala, ci una din acele puteri regionale fără de care nu poate fi conceput viitorul ordinii globale", considera Adrian Severin. Greutatea sa specifica în geopolitica Eurasiei va depinde, în mod hotărâtor, de evoluția sa politica și economica. Sfârșitul Pactului de la Varșovia a redus influenta militară a Rusiei asupra tarilor din Europa Centrala și de Est, care au trecut în tabăra adversă – NATO, și care a limitat opțiunile geostrategice ale Rusiei și a forței acesteia ca putere maritima. în plus, proclamarea independentei tarilor din Asia Centrala a restrâns frontierele de sud-est ale Rusiei. Principalele provocări cu care se confrunta Rusia în plan geopolitic pot fi sintetizate astfel: influenta în creștere a țărilor musulmane și diversitatea etnica.

După căderea Uniunii Sovietice, Rusia a început transformarea către o societate democratica cu o economie bazata pe mecanismele economiei de piață. Rusia a făcut o mulțime de schimbări de succes, dar transformarea e departe de a se fi terminat.

Comerțul exterior a scăzut dramatic după colapsul URSS, și a început să se reorienteze spre vest. Astfel, deși unele din fostele republici sovietice, ca Belarus sau Ucraina rămân parteneri importanți, cel mai important partener este acum Germania, cu 13% din volumul comerțului, urmata de SUA și Italia. În plus, din 1998, Rusia a devenit membra a Organizației pentru Cooperare Asia Pacific. Investițiile străine directe sunt limitate, investitorii preferând bonuri de trezorerie sau obligațiuni.

Rusia a luat locul URSS în Conciliul de Securitate ONU și este membra permanenta. Rusia a realizat nevoia de a se integra în economia mondiala și a depus cerere pentru a deveni membru OMC.

In secolul XXI, Rusia poate redeveni o superputere, de aceasta data chiar și în plan economic, nu numai militar. Daca va deveni cât mai repede o economie capitalista și își va păstra frontierele actuale, ea va beneficia de o enorma piață internă și va putea atrage mari investiții străine. De altfel, președintele Puțin a subliniat ca obiectivul sau principal este refacerea poziției de putere dinainte de prăbușirea URSS, Rusia având la dispoziție resurse naturale imense, la care se adaugă know-how-ul sau cu totul remarcabil, bazat pe o bogata tradiție științifica.

Relațiile diplomatice

La 6 august 1945 – restabilirea relațiilor diplomatice și ridicarea legațiilor la nivel de ambasade. După 1991, reprezentarea diplomatica reciproca a fost soluționată considerând reprezentantele diplomatice și consulare ale URSS în Româniareprezentante diplomatice și consulare ale Rusiei, iar misiunea tarii noastre la Moscova a fost considerata Ambasada a României în Federația Rusa. Ambasada României la Moscova este reprezentata de domnul Aurel Constantin Ilie, ambasador.

Relațiile politice

Exista o nevoie de depășire a temerilor și prejudecăților răspândite legate de Rusia. România și Rusia trebuie să depășească, prin dezbateri, problemele sensibile ale Basarabiei și Tezaurului. Unii au afirmat ca o contribuție venita din acest spațiu "nu intra în consonanta cu discursul și destinul nostru european", a punctat Hurezeanu în cadrul dezbaterii "Relația cu Rusia. O noua deschidere". Tratatul bilateral, a afirmat el, este încheiat într-un moment când "Româniaeste înscrisa pe o constelație euro-atlantica, face parte dintr-o lume compatibila ca potențial cu Rusia" – UE, NATO, relația cu SUA etc.

Cu trei zile înainte de semnarea, pe 4 iulie, la Moscova, de către președinții Ion Iliescu și Vladimir Puțin, a Tratatului privind relațiile de colaborare, prietenie și buna vecinătate între Româniași Federația Rusa, tratatul de baza, președinția a dat publicității doar câteva prevederi de ordin general pe care le conține acesta, și nu textul integral. Autoritățile de la București s-au asigurat ca Federația Rusa nu se va împotrivi față de aderarea României la structurile euroatlantice. Astfel, articolul 3 al Tratatului, pus la dispoziția presei, menționează că ambele părți “reafirma expres dreptul statelor de a fi libere să își aleagă sau să își schimbe angajamentele de securitate, inclusiv tratatele de alianța, care confirma, în mod neechivoc, faptul ca partea rusa considera opțiunea euroatlantica a României ca fiind un drept suveran inatacabil”. "In bilanțul relațiilor noastre exista și lumini și exista și umbre, în relațiile noastre cu multe alte tari exista puncte negative și puncte pozitive", a arătat Severin. Punctele negative sunt aspecte precum situația sudului Basarabiei, a Tezarului și a Pactului Ribbentrop-Molotov. "Nu cred ca Pactul Ribbentrop-Molotov ar fi trebuit inclus în Tratatul cu Rusia, nu are rost", a afirmat în context Severin, fost ministru de Externe.

După 1989, istoricii au fost "printre cei dintâi" care au încercat să dea un nou impuls cercetării relațiilor româno-ruse și româno-sovietice. Dar, a punctat domnul Florin Constantiniu, cercetările s-au lovit de unele "bariere psihologice". Moștenirea relațiilor istorice este "împovărătoare", a spus istoricul. Referindu-se la textul Tratatului bilateral, Constantiniu s-a arătat nemulțumit de termenii în care acesta a fost redactat, făcând referire la o intenție a istoricilor de a redacta un protest în acest sens. Prima obiecție exprimata de el se refera la prezenta condamnării Pactului Ribbentrop-Molotov în anexa, considerata drept "un eșec al diplomației românești". În ce privește crearea unei comisii (deja exista o comisie, înființată acum 30 de ani) privind analizarea situației Tezarului, care va fi menționata în o a doua anexa la Tratat , istoricul a spus ca a fost prezentata de mult, "clar", documentația privind aceasta problema de către istorici. Prezenta acestor doua prevederi în Tratat a creat elemente de "frustrare" între cele doua părți în loc să creeze "reconciliere", a opinat Constantiniu.

Semnarea, în iulie, a Tratatului bilateral, la Moscova, "va permite, sper, să se ridice barierele psihologice ale politicienilor și oamenilor de afaceri în relațiile ruso-române", a afirmat Vladimir Zamorov, ministru-consilier la Ambasada Federației Ruse. "Tratatul de baza nu este un document istoric care să demonstreze istoria, ci un document ce trebuie să ne atragă atenția spre viitor", a arătat Zamorov.
“Eu nu ridiculizez aceasta formula ca România este o punte către Rusia, dar nu mi se pare ca este vorba despre un fel intermediar între NATO sau America sau Europa Occidentala", a declarat Severin referindu-se la mult discutata formula folosita de președintele Bush în timpul vizitei din noiembrie de la București. "Moscova nu are nevoie de România ca intermediar. Puntea este o unitate de structura, nu o unitate de relație, nu prin România se va relaționa America vis-a-vis de Rusia și Rusia vis-a-vis de America. Dar în schimb România este deocamdată o tara de frontiera, o tara de flanc, atât în ce privește flancul NATO cât și cel al UE și din acest punct de vedere acest flanc nu mai trebuie să fie o linie de despărțire, ci una de unire. Adrian Severin a apreciat ca pe plan intern, relația cu Rusia trebuie "dedramatizata" pentru a nu mai întuneca prezentul și a ne gândi la viitor.

Relațiile economice

Volumul schimburilor comerciale româno-ruse la 2002 a însumat 1326 milioane dolari, din care 40 milioane dolari la exportul românesc și 1286 milioane dolari la import. Conform hotărârii Guvernului Federației Ruse, Româniabeneficiază de schema de preferințe vamale (o reducere de 25% a taxelor vamale de import pentru mărfurile provenite din România).

Sursa: Anuarul statistic al României 2002; Buletin statistic decembrie 2002.

Dar, nici la Moscova, nici la București volumul relațiilor economice nu sunt satisfăcătoare. Oamenii de afaceri ruși au venit pentru a se interesa de sectorul energetic din România fără a aștepta Tratatul politic, a declarat Alexei Perekalin, expert principal la Reprezentanta Comerciala a Federației Ruse. La 31.10.2000 în Româniaerau înregistrate 162 societăți comerciale româno-ruse, cu un capital total investit de 3,26 milioane dolari, Rusia se situează pe locul 49 în lista investitorilor străini.

Importanta strategica a gazelor naturale și a petrolului

După cum se vede și pe grafic, România are un deficit comercial considerabil în relația cu Rusia (in special datorita importurilor de gaze naturale și petrol). De fapt, relația cu Federația Rusa este principala cauza a deficitului comercial, pentru ca nu exploatam nici una dintre capacitățile noastre de export si, mai ales, marea capacitate de absorbție a pieței rusești, în special de produse alimentare și bunuri de larg consum. Din aceasta cauza se caută modalități de a intensifica legăturile comerciale, mai ales ca este o piața imensa, pe care produsele românești sunt deja cunoscute.

Secretarul de stat în Ministerul Industriilor și Comerțului, Iulian Iancu, a făcut referire la un studiu prezentat la Congresul de anul trecut al Forumului Mondial al Energiei, potrivit căruia, în 2020, UE va fi dependenta în proporție de peste 70% de importul de energie. Prin tranzitarea conductelor de gaze, România câștiga o jumătate de miliard de dolari pe an. De aceea nu mai trebuie așteptat pentru conștientizarea importantei relațiilor cu Rusia pe plan economic. Din 2003, a mai spus Iancu, România este membru al Uniunii Coordonatorilor de Transport de Energie din Europa, operand astfel în cadrul unuia din cele mai mari sisteme mondiale. Proiectata stație de la Isaccea de transformare a energiei va constitui o poarta către Rusia, constituind o noua viziune asupra platformei tranzacționale a energiei, care ne plasează intr-o poziție geopolitica pe piața energiei. Semnele unei noi abordări ale relațiilor cu Rusia sunt și tratat ele pentru coridorul de transport de gaze, Convenția privind extinderea capacității de tranzit gaze pe teritoriul României, în scopul creșterii livrărilor din Federația Rusa în terțe țări; noile interconectări cu Ungaria, Ucraina și Serbia-Muntenegru, și viitoarea conducta a Gazprom pe ruta Iasi-Roman.

Relațiile culturale

Rusia și Româniaau semnat acorduri de colaborare în domeniul culturii, științei și învățământului, de colaborare pe linia academiilor de știința. Au avut loc mai multe sesiuni ale Comisiei mixte de istorie româno-rusa. Un alt domeniu unde participanții la dezbaterea "Relația cu Rusia. O noua deschidere" au subliniat necesitatea reluării unor legături pierdute de-a lungul timpului și identificării de noi domenii de cooperare este cel cultural. Președintele Uniunii Scriitorilor, Eugen Uricaru, a făcut referire la "întreruperea" comunicării culturale dintre cele doua culturi în anii 1989-1990.

V. Relația cu JAPONIA

Considerații generale

Japonia este una din marile puteri economice ale lumii (locul trei după SUA și UE), iar veniturile medii și standardul de viata sunt printre cele mai ridicate din lume. Economia de succes a tarii e bazata pe exportul de bunuri de consum de înalta calitate care incorporează cele mai noi tehnologii.

In 2000 exporturile Japoniei au totalizat 479 miliarde de dolari , a treia cifra națională ca mărime după Statele Unite și Germania, iar importurile au totalizat 380 miliarde de dolari. Principalii parteneri ai Japoniei sunt Statele Unite, tari din Asia de Est și de Sud, și tarile Uniunii Europene, în special Germania și Marea Britanie. În general Japonia exporta bunuri manufacturate și importa materii prime, alimente și bunuri manufacturate. Printre produsele pentru care este cunoscuta Japonia se număra automobilele, camerele de filmat și de fotografiat și bunuri electronice cum sunt computerele, televizoarele și sistemele audio.

Până spre sfârșitul anilor ’90 Japonia a avut un excedent comercial în fiecare an începând din 1965, cu excepția anilor de criza petroliera. În anii ’80 și ’90 mărimea excedentului a fluctuat în funcție de cursul yenului și de ratele de creștere relative ale Japoniei și ale partenerilor săi comerciali. Începând cu anii ’80, multe companii japoneze si-au stabilit capacități de producție în alte tari, în primul rând din cauza valorii crescute a yenului și din cauza rezistentei în creștere la exporturile japoneze din partea partenerilor comerciali. Acum, companiile japoneze produc mai multe automobile și bunuri de consum electronice în afara Japoniei decât în interiorul ei.

Colapsul creșterii speculative din 1990 a adus o perioada prelungita de încetinire economica. În 1997 valoarea mai multor monede sud-asiatice a scăzut dramatic, declanșând o criza economica în regiune care a afectat balanța comerciala a Japoniei. Exporturile Japoniei către tarile sud-asiatice au scăzut semnificativ, în timp ce importurile din aceste tari a scăzut mai puțin dramatic. Rezultatul net a fost ca excedentul comercial net a crescut, dar numai pentru ca importurile scădeau mai repede decât exporturile. Astfel ca excedentul comercial în creștere nu adăuga vigoare economica, ci doar reflecta slăbiciune economica (nu numai comerțul, dar și investițiile japoneze au fost periclitate). Încrederea publicului în economie s-a deteriorat încetul cu încetul pe măsura ce birocrația economica nu părea capabila să facă față problemelor economice ale tarii. Spre sfârșitul anilor ’90, Japonia a rămas blocata în cea mai lunga recesiune de la al doilea război mondial. La începutul anului 2001, o decada de pachete de stimulente masive și masuri de urgenta nu au reușit să stimuleze economia stagnanta a Japoniei. Afectata și de recesiunea mondiala, Japonia a avut o creștere de doar 0,6% în 2001.

Japonia este membru activ al Fondului Monetar Internațional(FMI), a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), a Organizației pentru Cooperare și Dezvoltare Economica (OCDE) și a Comunității Economice Asia Pacific. Japonia este membru a ONU încă din 1956. În prezent, Japonia dorește să obțină un loc permanent în Consiliul de Securitate. Din anii 1970, Japonia a devenit o sursa majora de ajutor economic pentru tarile în dezvoltare, în special în Asia.

După cel de-al doilea război mondial în Japonia s-a impus așa numita doctrina Yoshida care punea accentul pe creșterea economica, dependenta de Statele Unite pentru securitate și conducerea afacerilor internaționale și evitarea angajamentelor independente în politica internațională. În ultimii ani, Japonia a arătat o mai mare independenta, dar politica externa japoneza este încă relativ pasiva și se bazează pe precauție și consens. Însă când o țară ajunge să îndeplinească condițiile de mare putere, nu poate refuza mult timp să se comporte ca atare. Sfârșitul Războiului Rece a adus o noua stare de nesiguranța în relațiile Japoniei cu lumea din afara. Deși tratatul de securitate bilateral era încă în vigoare, Statele Unite au început să facă presiuni asupra Japoniei, pentru ca aceasta să își asume o responsabilitate în politica internațională conforma cu puterea sa economica. Liderii politici japonezi, conștienți de puternica susținere publică a păcii, nu au fost doritori să aibă un rol mai activ în eforturile militare internaționale. și publicul japonez si-a exprimat îngrijorarea în 1997, când, intr-un nou plan de securitate SUA- Japonia, Japonia își lua angajamentul să coopereze cu Statele Unite în conflictele apărute în zonele de lângă Japonia.

In anii ’90, Japonia s-a confruntat cu ostilitate din partea vecinilor Asiatici, cum ar fi China și Coreea (unde amintirea activităților de război ale Japoniei au rămas încă vii) în ciuda comerțului, investițiilor și a altor legături economice aflate în creștere.

în pofida problemelor sale considerabile, la începutul mileniului, Japonia rămâne una din cele mai sănătoase, mai educate, mai afluente și mai productive tari.

Relații diplomatice între România și Japonia

La 1 iunie 1964, relațiile diplomatice au fost ridicate la nivel de ambasada. Ambasadorul României în Japonia este domnul Ion Pascu (de la 24 aprilie 2000).

Relații economice

Volumul schimburilor comerciale româno-japoneze în 2002 a fost de 228,6 milioane dolari SUA, din care 217 milioane dolari SUA import și 11,6 milioane dolari SUA export.

Sursa: Anuarul statistic al României 2002; Buletin statistic decembrie 2002.

La importul românesc, 14 grupe de produse dețin o pondere de 98,8% din volumul total importat, și anume: mașini și echipamente, aparatura de măsură și control, scule, cuțite, matrițe, echipamente de telecomunicații, laminate din otel, produse chimice, cosmetice și medicamente, mijloace auto și componente, cocs, aparatura audio și video, aparatura de laborator, articole foto și cinematografice, țesături poliester, aparatura de birou.
La exportul românesc, 4 grupe de produse (cereale, vinuri, încălțăminte și sticlărie) dețin o pondere de 62% din volumul total exportat. În plus, grupe de produse cu pondere mare sunt: laminate din otel, aluminiu și produse din aluminiu, confecții textile, mobila, opere de arta. Investițiile japoneze în România se ridica la circa 174 milioane dolari SUA (in domeniul producției de rulmenți, anvelope, în sectorul energetic sau în telefonia mobila), dar pentru ca ele au fost realizate prin intermediul filialelor europene ale unor firme japoneze, ele sunt înregistrate ca investiții ale tarilor europene respective, ceea ce face ca în statisticile române să figureze investiții japoneze de doar circa 6 milioane dolari SUA (principalele domenii fiind comerțul, electronica, transporturile și serviciile).

Japonia a acordat credite – prin Overseas Economic Cooperation Fund – pentru finalizarea terminalului de containere din portul Constanta-Sud (1998) și pentru modernizarea sistemului rutier din sud-vestul României (1998). În plus, menționez ajutorul financiar nerambursabil, în valoare de 7,7 milioane dolari SUA, oferit, la 11 martie 1999 de guvernul Japoniei, pentru dotarea cu echipamente medicale moderne a Spitalului de urgenta Floreasca și a Spitalului de Copii "Grigore Alexandrescu".

Relații culturale

Relațiile bilaterale în acest domeniu sunt reglementate de: Aranjamentul privind cooperarea în domeniul schimburilor culturale, educative și științifice (1975), Acordul de colaborare între Academia Româna și Academia Japoneza (1994), Acordul privind trimiterea de voluntari, prin Japan Overseas Cooperation Volunteers (1995).

Acțiuni culturale semnificative realizate în ultimii ani au fost: Crearea a doua organizații cu caracter cultural (Nipponica în România, respectiv Societatea Japonia-Româniaîn Japonia); Relații de înfrățire (Yokohama – Constanta, Musashino – Brașov, Kawasaki – Breaza); Anul culturii românești în Japonia (1998/1999). Guvernul japonez a oferit donații mai multor instituții culturale din România.

Relații tehnico-științifice

Cadrul juridic care definește relațiile bilaterale în acest domeniu este format din: Aranjamentul privind cooperarea în domeniul schimburilor culturale, educative și științifice (1975), Aranjamentul privind cooperarea în domeniul științei și tehnologiei (1975), Memorandumul între Ministerul Cercetării și Tehnologiei și Japan Society for the Promotion of Science (J.S.P.S.)

VI. Relațiile cu Republica Populară CHINEZĂ

China – o putere emergenta

In prezent China se afirma ca o putere regionala și ca o putere globala emergenta. Resursele sale sunt mărimea teritoriului și populației (1,3 miliarde de locuitori), poziția strategica în centrul Asiei, influenta economica în creștere, poziția de membru permanent în Consiliul de Securitate al ONU și statutul sau de putere nucleara. Din punct de vedere al PIB și ca procent din comerțul internațional, China ocupa locul 4 (după SUA, UE și Japonia). Deși PIB este relativ mic pentru o tara de talia sa, China si-a menținut rate de creștere ridicate în condițiile recesiunii mondiale (7,3% în 2001 și 8% în 2002). China are o diplomație independenta căutând relații bune cu toate puterile, dar opunându-se dominației, inclusiv din partea Statelor Unite. Cea mai importanta problema a Chinei din punct de vedere geopolitic este relativa slăbiciune economica și militară față de SUA și Japonia (decalaje pe care încearcă să le reducă). China promovează relațiile cu vecinii săi, dar nu face compromisuri în disputele teritoriale. În plus, insista asupra suveranității Chinei în Taiwan și critica tarile care au legături diplomatice cu Taiwan-ul.

Situația internațională a Chinei s-a îmbunătățit considerabil la sfârșitul anilor ’90 – în 1997 Hong Kong-ul (una din primele zece tari la nivel economic mondial) a trecut de sub controlul britanic sub controlul chinez, a urmat Macao în 1999, transferat de la Portugalia la China. între timp, guvernul a menținut un control strâns asupra exprimării politice și a reprimat orice semn de separatism în Tibet și în provincia uigură Xinjiang Uygur.

Din 1971 Republica populara Chineza are un loc permanent în Conciliul de Securitate al ONU – incluzând puterea de veto – și participa la toate agențiile ONU. China nu face parte din nici o alianța militară sau organizație regionala de securitate, deși participa la Forumul Regional Asiatic, un forum informal de dialoguri pe securitate.

China a aderat la Organizația Mondiala a Comerțului în 2001 (după 15 ani de negocieri) și a fost de acord să reducă tarifele la importuri, să elimine subvențiile pentru sectorul de stat, să renunțe la multe din restricțiile privind investițiile străine și să se conformeze standardelor OMC pentru protecția patentelor, copyright-ului și proprietății intelectuale.

După căderea regimurilor comuniste din Europa și destrămarea URSS în 1991, China este singura mare putere cu guvern comunist. Însă guvernul chinez a luat masuri pentru ca China să nu urmeze aceeași cale. Din 1979 statul a relaxat restricțiile comerciale, fapt ce a atras investiții străine, mai ales în provinciile speciale, și a intensificat comerțul; a continuat politicile economice care au redus sărăcia, si, în la începutul anilor ’90 a renunțat la raționalizarea hranei și îmbrăcămintei. Forțele pieței determină în mare parte circulația mărfurilor în China. Mai mult, la mijlocul anilor ’90 contribuția sectorului privat era de 50% și creștea. Economia chineza a trecut cu bine de criza valutara care a afectat regiunea și acum este în creștere susținută chiar în condițiile recesiunii mondiale.

Principalii receptori ai exporturilor din China sunt SUA, Japonia, Coreea de Sud, Germania, Singapore, Olanda; principalele surse de importuri sunt Japonia, Taiwan, SUA și Coreea de Sud.

Relațiile Chinei cu SUA în anii ’90 au fost oscilante întrucât SUA critica atitudinea Chinei în privința respectării drepturilor omului și amenință să retragă clauza națiunii celei mai favorizate acordata în fiecare an Chinei. Relațiile s-au normalizat permanent după intrarea Chinei în OMC.

Relații diplomatice între Româniași R.P.Chineză

Româniași R.P.Chineză au stabilit relații diplomatice la nivel de ambasada la 5 octombrie1949. Ambasadorul R.P. Chineze la București, domnul Chen Delai, si-a prezentat scrisorile de acreditare la 9 noiembrie 1999.

Relații economice

Sunt reglementate de: Acordul economic și comercial Acordul pentru evitarea dublei impuneri și prevenirea evaziunii fiscale; Acordul privind promovarea și protejarea reciproca a investițiilor. Volumul schimburilor comerciale, care atinsese în perioada anterioara anului 1993 valori de peste 500 mil. dolari, a crescut în ultimii ani pe fondul proceselor de restructurare și reforme economice din cele doua tari. În 2002, volumul schimburilor comerciale bilaterale a fost de 583 milioane dolari (209 mil. export, 374 mil import). China este o piață imensa (1,3 miliarde de locuitori) și România dorește dezvoltarea relațiilor comerciale între cele doua tari. Vizita premierului în China în primăvara acestui an se înscrie pe aceasta linie. După cum se vede din grafic, relațiile comerciale s-au înscris pe o curba ascendenta în ultimii doi ani.

Sursa: Anuarul statistic al României 2002; Buletin statistic decembrie 2002.
Principalele obiective economice realizate în cooperare: Centrala Termoelectrica de la Pucheng; minele și stațiile de spălare pentru cărbune cocsificabil de la Bailong și Cao Cun; Centrala Termoelectrica de la Cao Cun;

Principalele mărfuri: utilaje și piese de schimb pentru fabrici de ciment și instalații de îmbuteliere, frigidere, mobila, autoturisme (exportul românesc), instalații pentru producția de medicamente, echipamente de ridicat, produse chimice, confecții (importul din China).
Investițiile chineze în Româniaau atins, în iulie 2000, 45 mil. dolari, principalele domenii fiind comerțul, industria ușoară, industria alimentara, turismul, serviciile.

Relații culturale și tehnico-științifice

Relațiile culturale sunt reglementate de Acordul privind colaborarea în domeniile culturii, învățământului, științei și sportului (19) și de Programele periodice de aplicare a prevederilor acestuia. Formații artistice românești au participat la festivaluri internaționale organizate în R.P.Chineză (Fanfara Militară, ansamblurile "Semenicul" și "Cindrelul"), iar grupuri similare din R.P. Chineza au întreprins turnee artistice în România. Relațiile tehnico-științifice sunt reglementate de Acordul privind colaborarea științifica și tehnica (1996).

VII. Relațiile cu vecinii

Așa cum am văzut în secțiunea de politica externa, una din prioritățile României este dezvoltarea relațiilor de buna vecinătate și de cooperare regionala. Se încearcă dezvoltarea relațiilor speciale și privilegiate ale României cu Republica Moldova, pe baza identității de limba, cultura și istorie, prin dezvoltarea ariilor de complementaritate economica, susținerea fluxurilor investiționale în Republica Moldova, continuarea și amplificarea sprijinului economic direct, asistența pentru diversificarea resurselor energetice disponibile Republicii Moldova pentru creșterea gradului de independenta energetica a tarii, sprijinirea admiterii Republicii Moldova în Pactul de Stabilitate în Europa de sud-est, susținerea proiectelor europene de cooperare regionala și subregională la care Republica Moldova ar putea participa; Dezvoltarea ampla a raporturilor României cu Ungaria, Ucraina și Bulgaria și reluarea relațiilor tradiționale de cooperare cu R.F.Iugoslavia.

Tratatul cu Republica Moldova reprezintă și o concreta realizare a unor angajamente asumate de tara noastră și care vizează îndeplinirea unor obiective majore, pe care le cunoaștem bine, integrarea în Uniunea Europeana și obținerea calității de membru al NATO. Pentru ambele instituții, aceasta inseamnă consacrarea acelorași principii de securitate, stabilitate, buna-vecinătate pe care România a reușit să le consacre prin tratat ele încheiate cu Ungaria și cu Ucraina.

1. Republica MOLDOVA

Relații diplomatice

Româniaa fost primul stat care a recunoscut Republica Moldova, la numai câteva ore după declararea independentei de stat, la 27 august 1991. Relațiile diplomatice, la nivel de ambasada, au fost stabilite la data de 29 august 1991.

Relații politice

Primele negocieri pentru un tratat cu Republica Moldova au fost începute în 1993, de Petre Român, pe atunci prim-ministru. "Tratat de fraternitate și integrare" era atunci un titlu greu de impus Occidentului… În varianta actuala, Tratatul se constituie intr-un cadru mai larg. Iar la Chișinău o opoziție parlamentara puternica, cea comunista, se opune anumitor prevederi. Ca și unioniștii… Cert este ca deși avem o cultura comuna, o istorie comuna (exceptând cea recenta), Româniași Moldova sunt două entități distincte și independente, fapt consemnat prin semnarea Tratatul politic bilateral, parafat la Chișinău, la 28 aprilie 2000. Nu este vorba despre un tratat politic obișnuit, de buna vecinătate. Este vorba de un tratat care consacra relațiile speciale, privilegiate dintre cele doua state, în tratat fiind specificat prin voința ambelor părți ca este vorba despre o istorie, o civilizație, o cultura și limba comuna, ceea ce demonstrează caracterul special și privilegiat al acestor relații. Tratatul mai cuprinde doua referiri extrem de importante, una care se refera la voința comuna a celor doua state de a se sprijini reciproc în vederea integrării în structurile europene, și o alta care arata ca România va sprijini activ toate demersurile internaționale pe care le va face Republica Moldova pentru a-si asigura și consolida integritatea statala.

Guvernele celor doua state au mai semnat Acordul de Comerț Liber între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova, Acordul între Româniași Moldova privind cooperarea vamala și asistența administrativa reciproca pentru prevenirea, investigarea și combaterea infracțiunilor în domeniul vamal.

Relații economice

Volumul total al schimburilor bilaterale pe anul 2000 s-a situat la nivelul de 183,6 mil.dolari, din care export al României – 142,3 mil.dolari, iar import – 41,3 mil.dolari. Schimburile comerciale cu Republica Moldova au crescut cu 29,84% față de aceeași perioada a anului 1999, din care exportul României cu 40,86%, iar importul cu 2,25%. Româniaa fost în anul 2000 principalul exportator în Republica Moldova, înaintea Federației Ruse și Ucrainei.
La exportul românesc ponderea au deținut-o grupele: produse minerale și produse metalurgice, în timp ce la importul din Republica Moldova ponderea au deținut-o produsele din grupele: metale comune și articole metalice, produse alimentare, băuturi și tutun, materiale textile La 31.12.2000 erau înregistrate în România1096 societăți mixte româno-moldovene cu un capital total investit de 20,5 mil.USD.
In fiecare an, se aloca din bugetul de stat al României "Fondul la dispoziția Guvernului României pentru relațiile cu Republica Moldova", ca ajutor nerambursabil acordat Republicii Moldova. În legea bugetului de stat pe anul 2001, valoarea fondului este de 116,4 miliarde lei.

Relații în domeniul culturii și învățământului

Relațiile culturale și în domeniul învățământului se bazează pe Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Moldova privind colaborarea în domeniul științei, învățământului și culturii, semnat la Chișinău, la 19 mai 1992; Guvernul României a acordat pentru anul de învățământ 2000-2001 peste 2000 de burse pentru studii preuniversitare, universitare și postuniversitare, la care se adaugă numeroase specializări pentru elevi, studenți și doctoranzi din Republica Moldova; Este în desfășurare procesul de deschidere de extensii ale unor instituții de învățământ superior și preuniversitare din Româniaîn cadrul unor unități școlare similare din Republica Moldova, precum și de donații de cărți de literatura și manuale școlare pentru toate tipurile de învățământ, și pentru îmbogățirea fondului de carte în limba româna al bibliotecilor din Republica Moldova.

La Congresul Învățătorilor din Chișinău (2001) mulți invitați au considerat ca drepturile românilor și a minorităților neruse sunt lezate grav de ultimele decizii politice care practic au anulat statutul limbii române ca limba oficiala a statului, punând în pericol identitatea națională a românilor moldoveni. În același timp, școala româneasca supraviețuiește în condiții dramatice în Găgăuzia și Transnistria. În 1992, Tiraspolul a introdus alfabetul chirilic obligatoriu pentru limba moldoveneasca, alături de limbile ucraineana și rusa ca limbi de stat ale pretinsei republici, și își propune să limiteze și în final să interzică predarea în alfabetul latin, studierea limbii și istoriei românilor în școlile cu predare în limba româna (doar 7 din cele 60 de scoli transnistrene).

De asemenea, în procesul intentat de Mitropolia Basarabiei Chișinaului, reprezentantul guvernului de la Chișinău a declarat ca redeschiderea Mitropoliei este o manifestare a politicii expansioniste românești (si nu un răspuns la cererea enoriașilor).

2. UCRAINA

Relații diplomatice

Româniaa fost printre primele tari care au recunoscut Ucraina ca stat independent. Stabilirea de relații diplomatice, la 1 februarie 1992, a fost urmata imediat de înființarea Ambasadei României la Kiev, în locul Consulatului General român, care a funcționat în capitala ucraineana din 1971.

Relații politice

La 2 iunie 1997, a fost semnat, la Constanta, "Tratatul cu privire la relațiile de buna vecinătate și cooperare dintre cele doua tari". “Negocierile asupra primului tratat , privind frontiera, s-au prelungit mult datorita unei anumite încărcături psihologice, pentru ca, altminteri, el constituia o transpunere în timp și în spațiu a unei reglementari care decurgea din Tratatul de pace din 1947, pe de o parte, care stabilea noua frontiera între Româniași Uniunea Sovietica, care apoi s-a concretizat intr-un document în 1949 la Moscova, iar în 1961, Tratatul privind regimul de frontiera dintre Româniași Uniunea Sovietica. … Nu se poate schimba nimic în materie de frontiere în Europa. Ele s-au statornicit prin tratat ele de pace de după război. Deci acest document nu fixează alta frontiera, decât cea care era cu Uniunea Sovietica, preluata de Ucraina.” Poate ca cedarea Insulei Șerpilor a fost o slăbiciune a diplomației românești, poate ca a fost singura soluție în condițiile presiunilor internaționale pentru încheierea Tratatului, încheiere care a fost amânata oricum prea mult.

Cadrul juridic al relațiilor româno-ucrainene cuprinde cca.40 de acorduri și convenții care reglementează cooperarea bilaterala în plan politic, economic, cultural-științific, umanitar și în alte domenii: de exemplu Acordul între Guvernul României și Guvernul Ucrainei privind promovarea și protejarea reciproca a investițiilor (1995); Convenția între Guvernul României și Guvernul Ucrainei privind colaborarea în construcția și exploatarea conductei de gaze Hust (Ucraina) – Satu Mare (România) (1999);

Relații economice

La 31.12.2000 nivelul schimburilor comerciale a fost de 285,8 mil.USD, din care, exportul românesc în Ucraina reprezintă 89,7 mil.USD iar importul 196,1 mil.USD. Comparativ cu 31.12.1999, volumul schimburilor comerciale a crescut cu 68,5%; exportul a scăzut cu 42,3% iar importul a crescut cu 84,0%. La 31.12.2000, Ucraina s-a situat pe locul 16 în volumul total al schimburilor comerciale ale României.

Româniaexporta în Ucraina, mașini, aparate și materiale electrice, combustibili și uleiuri minerale, săpun și produse organice tensio-active, reactori nucleari, boilere, mașini, mobila și articole de mobilier, produse chimice anorganice, băuturi alcoolice.

Ponderea principala la importul românesc din Ucraina o dețin produsele metalurgice (fonta, fier, otel), minereuri zgura, combustibili și uleiuri minerale, mașini, produse din fonta, fier și otel, îngrășăminte, produse chimice anorganice, produse chimice organice.

La 31 decembrie 2000 erau înregistrate în România110 societăți mixte româno-ucrainene, cu un capital total investit de 1,10 mil. USD, Ucraina ocupând locul 64.

Relații culturale

Raporturile cultural-științifice au loc în baza acordurilor interguvernamentale de cooperare științifica și tehnologica și a unor înțelegeri sectoriale între ministerele de resort, academiile de științe și alte instituții. În mai 1999 s-a convenit, la nivel înalt, înființarea unei Universități multiculturale la Cernauti. Româniaa acordat anual cca.150 burse pentru tineri etnici români din Ucraina, care doresc să studieze în instituții de învățământ românești.

3. Republica UNGARA

Relații diplomatice

In 1954, relațiile diplomatice au fost ridicate la nivel de ambasada. Mai exista , în afara ambasadei, Consulatul General al României de la Szeged, Consulatul General al Ungariei de la Cluj-Napoca și Consulatul onorific al Ungariei de la Constanta.

Relații politice

La 16 septembrie 1996, la Timișoara, s-a semnat tratatul comun, document care constituia prima încercare de normalizare a relațiilor dintre România și Ungaria, după căderea cortinei de fier, mai ales datorita faptului ca încheierea până la acea data a tratatelor româno-ungar și ungaro-slovac era o condiție esențială a includerii acestor tari în planificarea politica pentru integrarea lor în UE, dar și în NATO, fapt care a determinat guvernele celor doua tari să încerce depășirea punctelor divergente. Astfel, România insista asupra ideii ca orice tratat trebuie să conțină o clauza care să interzică Ungariei revizuirea pașnică a graniței și ideea unei autonomii politice pentru minorități, iar Ungaria refuza să accepte acest tratat atât a timp cât minoritatea maghiara nu se bucura de toate drepturile civile.

România și Ungaria au acum un parteneriat strategic, instituit prin semnarea, la Budapesta, la 29 noiembrie 2002, a „Declarației privind cooperarea și parteneriatul strategic româno-ungar pentru Europa în secolul XXI", cooperarea în domeniul militar continuând cu un Acord între Româniași Ungaria privind stabilirea unui regim de CER DESCHIS; Acord între Româniași Ungaria privind înființarea Batalionului mixt de menținere a păcii; Unitatea Multinațională de Geniu „TISA" cu participarea României, Ungariei, Ucrainei și Slovaciei. Româniași Ungaria au semnat un protocol având ca scop combaterea mai eficientă a crimei organizate transfrontaliere, pentru care a fost alocată o sumă de 5 milioane euro.

In plus, funcționează inițiativele regionale Euro-Regiunea Carpatica și Euro-Regiunea Dunare-Cris-Mures-Tisa, Convenția între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind comerțul și plățile, semnata la 23 ianuarie 1991; România (de la 1 iulie 1997) și Ungaria sunt membre ale Acordului Central European de Comerț Liber.

După ce în ultimii ani relațiile dintre România și Ungaria au părut să se îmbunătățească, acestea sunt acum influențate negativ de adoptarea, la Budapesta, a Legii statutului maghiarilor din afara granițelor. În mesajul sau ocazionat de împlinirea a cinci ani de la semnarea Tratatului, președintele Ion Iliescu se arata surprins de adoptarea acestei legi, fără consultarea părții române, așa cum "stipulează tratatul". Chiar daca Legea statutului nu a reușit să deterioreze relațiile de buna vecinătate și parteneriat dintre România și Ungaria, diferentele de priorități și perspectiva în domeniul minorităților etnice – fără a mai vorbi de cele economice sau de imagine externa – vor persista.

Cooperarea economica

Schimburile comerciale româno-ungare, deși au avut o evoluție ascendenta în ultimii trei ani, nivelul acestora nu reflecta posibilitățile reale ale celor doua economii.

Evoluția schimburilor comerciale bilaterale – milioane dolari –

în 2002, schimburile comerciale bilaterale au atins nivelul maxim de 1069,9 milioane USD, din care 431,1 milioane USD export românesc și 638,8 milioane USD import din Ungaria, o creștere cu 10,2% comparativ cu 2001. Odată cu aderarea României la CEFTA, 1 iulie 1997, se remarca o accelerare a creșterii absolute și relative a volumului schimburilor comerciale româno-ungare. Ponderea Ungariei în volumul total al schimburilor comerciale românești în 2002, a fost de 3,37 %, din care export 3,11 %, iar la import 3,58 %, Ungaria ocupând locul 8 în comerțul exterior al României (locul 8 la export și 6 la import).
Soldul balanței comerciale a evoluat permanent în favoarea Ungariei, mai ales începând cu integrarea României în Acordului Central European de Comerț Liber, Ungaria având o economie mai competitiva decât cea româneasca, soldul ajungând în anul 2002 la 207,75 milioane dolari SUA, în scădere Însă față de maximele înregistrate în 1998 și 2001.
Structura schimburilor comerciale bilaterale în anul 2002: la export, ponderea livrărilor o dețin grupele de materii textile și articole din acestea (22,3%), mașini, aparate și echipamente electrice (14,18%), produse ale industriei chimice (11,85% ), metale comune și art. metalice (8,49%), lemn, cărbune de lemn (8,05%); la import, ponderea o dețin: mașini, aparate și echipamente electrice (16,85%), metale comune și articole metalice (10,71%), mase plastice, cauciuc (10,69%), produse ale industriei chimice (9,85%), animale vii și produse ale regnului animal (7,78%), materii textile și articole din acestea (7,09%), produse alimentare, băuturi, tutun (6,74%). Conform statisticilor, la data de 28.02.2003 erau înregistrate în România4.044 de societăți cu capital mixt româno-ungar, Ungaria ocupând locul 14 în rândul investitorilor străini. Principalele domenii în care s-a investit: chimie și petrochimie; industria farmaceutica; hârtie și celuloza; industria alimentara; comerț; servicii.

Relatii culturale și științifice

Relatiile culturale și științifice se bazeaza pe Acordul între Guvernul Republicii Populare Române și Guvernul Republicii Populare Ungare privind colaborarea culturala și științifica; Program de colaborare între Ministerul Culturii al României și Ministerul Patrimoniului Cultural Național al Republicii Ungare pe anii 1999-2001; Acord între Guvernul României și Guvernul Republicii Ungare privind cooperarea științifica și tehnologica, semnat la Budapesta la 26 noiembrie 1999 și intrat în vigoare la 16 august 2000.

Minorități
În Româniaexista o minoritate etnica maghiara (cca.7% din totalul populației), în unele localități din Transilvania reprezentând peste 50%. Minoritatea maghiara din Româniabeneficiază de drepturi și de sprijin guvernamental care permit menținerea tradițiilor, identității și culturii maghiare (învățământ de stat, biserica susținută public, instituții de cultură și artă etc.). Însă reglementările privind folosirea limbii minorităților în administrația locala și cele legate de învățământul în limba minorităților etnice (Ordonanțele de urgenta nr. 22 și 36 din 1997) au fost fie neaplicate mult timp, fie boicotate politic în Senat. Oficialitățile române, atât de la putere cât și din opoziție, au părut mai curând constrânse să accepte aceste reglementari și nu dispuse să le aplice pentru ca-si asumaseră niște principii de promovare a drepturilor minorităților. Din 1990, UDMR este reprezentata constant în Parlamentul României și în administrația publica locala, iar pe perioada mandatului 1996-2000, a fost partid al coaliției de guvernământ.

Rezultatele recensământului din 2001, dat publicității în 2002, reflecta o scădere semnificativa a minorității românești din Ungaria, declarându-se români 7995 de persoane (cu cca 25% mai puțin față de 1991- 10.740 români).

4. SERBIA și MUNTENEGRU

Relații diplomatice

După cel de-al doilea război mondial s-au restabilit relațiile diplomatice, la 24 ianuarie 1945, la nivel de reprezentanta diplomatica, ridicarea la nivel de ambasada fiind realizata la 1 martie 1946. La Belgrad și la București funcționează Ambasada României si, respectiv, Ambasada Uniunii Serbia și Muntenegru (fosta R.F. Iugoslavia).

Relații politice

Nu a fost finalizata încă lista acordurilor semnate de Româniacu fosta RSFI care vor rămâne în continuare în vigoare. Tratatul de prietenie, buna vecinătate și cooperare dintre Româniași RFI a fost semnat la 16 mai 1996 și a intrat în vigoare la 16 mai 1997. Până în 1998 au fost semnate mai multe acorduri în domeniul economic și un Program de schimburi culturale. În perioada care a urmat, activitățile de examinare a cadrului juridic existent și convenire a masurilor pentru reactualizarea acestuia au fost practic suspendate.
Partea româna este interesata pentru încheierea unor acorduri sectoriale (învățământ, sport, sănătate etc.) și a unui nou Tratat de asistența juridica. Acordul de liber schimb a fost parafat și se așteaptă semnarea și intrarea sa în vigoare, în cel mai scurt timp.

In timpul războiului din Iugoslavia am fost, din păcate, singura țara din regiune care a menținut embargo-ul, fapt care ne-a costat în afara de 1 milion de dolari pe zi și răcirea relațiilor cu un partener tradițional, cu care nu am avut niciodată dispute teritoriale.

La 26 octombrie 2000, o delegație a RFI a participat la reuniunea speciala a Pactului de Stabilitate la București, unde RFI a fost primita oficial în PSE. În 30 august 2001, o delegație a MAE condusa de domnul Cristian Diaconescu, a realizat consultări la Belgrad cu MFAE pe tema legii statutului maghiarilor din vecinătatea Ungariei. RFI s-a arătat interesata de experienței României în ceea ce privește reforma sistemului de apărare și securitate (armata, politie, jandarmerie și servicii speciale), precum și controlul civil asupra acestor structuri.

Relații economice

In primul rând trebuie menționată cooperarea tradițională dintre cele doua state, materializata prin sistemul hidroenergetic și de navigație „Porțile de Fier I" (inaugurat acum 31 de ani). În cursul anului 2002, schimburile comerciale au scăzut cu cca. 19,62% față de anul precedent, din care exportul românesc a scăzut cu 18,2%, în timp ce importul a scăzut cu 25,63%.

Evoluția schimburilor comerciale bilaterale (milioane dolari)

Structura exporturilor românești în anul 2002 a fost următoarea: produse chimice (31,9%), produsele minerale (31,9%), metale comune (22,3%), mașini și echipamente electrice (3,3%), hârtie și cartoane (2,8%), mase plastice (2,5%), iar a importurilor produsele minerale (25,1%), metale comune (23,0%), produse chimice (19,3%), hârtie și cartoane (7,0%), mașini, aparate și echipamente electrice (6,7%), mase plastice (4,4%), articole din piatra, ipsos (3,8%), etc.

Relații culturale și științifice

Cu prilejul vizitei în R.F.Iugoslavia a primului ministru (27-28 noiembrie 1995) au fost semnate Acordul privind colaborarea în domeniile cercetării și tehnologiei, precum și Programul de schimburi culturale pentru 1995-1997. La 20 martie 1998 a fost semnat la București, Programul de colaborare în domeniile învățământului, științei și culturii pentru anii 1998-2000.

5. Republica BULGARIA

Relațiile diplomatice româno-bulgare datează din anul 1879.

Relațiile politice

Rezultatele bune ale convorbirilor și consultărilor politice au fost reflectate în documente comune adoptate cu prilejul acestor întâlniri. Au fost adoptate Declarația comuna privind aprofundarea și extinderea colaborării dintre Româniași Republica Bulgaria în domeniul securității și apărării, Declarația Guvernului României și Guvernului Republicii Bulgaria privind construirea unui pod peste Dunăre la Calafat-Vidin, o Declarație comună privind intensificarea cooperării bilaterale româno-bulgare pe linia întăririi controlului la frontiera și a combaterii migrației ilegale și au semnat Acordul între Guvernul României și Guvernul Republicii Bulgaria privind aspectele tehnice, financiare, juridice și organizatorice referitoare la construirea unui nou pod mixt (rutier și feroviar) de frontiera între cele doua tari, peste fluviul Dunărea. România și Bulgaria, care urmează să se integreze în Uniunea Europeana în 2007 cooperează în vederea realizării acestui scop.

După semnarea, la 27 ianuarie 1992, a Tratatului de prietenie, colaborare și buna vecinătate dintre Româniași Bulgaria, au fost încheiate acorduri, convenții reglementând colaborarea bilaterala în domenii de interes comun: economic și comercial, promovarea și protejarea reciproca a investițiilor, evitarea dublei impuneri, industrie, transporturi, agricultura, ecologie, cultura, știința, învățământ, sănătate, apărare, interne s.a.

Relațiile economice și comerciale

Evoluția schimburilor comerciale:

Schimburi (mil.USD)

In anul 2000 s-a realizat un volum de 308,95 mil. USD, din care 244,02 mil. la export și 64,93 mil. la import. În Româniasunt înregistrate 331 societăți mixte româno-bulgare, cu un capital total investit de 8,8 mil. USD (locul 35 în ceea ce privește valoarea capitalului investit.).

Relațiile în domeniul culturii, științei și educației

Se derulează pe baza Acordului interguvernamental privind colaborarea în domeniile învățământului, științei și culturii, a Programului de colaborare culturala, precum și a înțelegerilor de colaborare directa (scriitori, artiști plastici, academii, institute de învățământ și cercetare s.a).

CONCLUZII

In lucrare am încercat să identific punctele forte și punctele slabe ale României (atât pe plan intern cât și pe plan extern) și modalitățile de promovare și consolidare a punctelor tari în paralel cu modalități de rezolvare a problemelor.

Analiza României – pe plan politic, economic, social a relevat o poziție relativ defavorizata la începutul tranziției societății românești către o societate democratica și o economie de piață. Omenirea începe încetul cu încetul să înțeleagă ca ceea ce s-a crezut a fi o tranziție prin terapie de soc a fost de fapt un soc fără nici o terapie, care a avut drept cel mai grav efect întunecarea speranței. Chiar daca nu este foarte mult, aceasta trezire este esențială. Ea poate fi, simultan, remediul egoismului, miopiei politice, timidității și mersului ezitant, poate îndepărta confuziile – de noțiuni, de valori și de priorități – și-i poate face pe decidenții politici să se ocupe de generațiile viitoare mai mult decât de alegerile viitoare. În acest context reforma ca proces strategic ar fi insemnat o succesiune de etape de transformare sustinute consecvent, în conditii de stabilitate și cu rezultate pozitive, accesibile marii majoritati a populației, pe masura finalizarii proiectelor, a reafirmarii, functionarii comunitatilor locale. În realitate, acest decalaj între situatia presupusa și continutul asumat al proceselor de schimbare a creat de la inceput o dedublare a vieții publice, a condus la proliferarea unor masuri politice pe cât de curajoase, pe atât de vulnerabile în fata carentelor de start. Mai mult, aceasta discordanta a facut ca o buna parte din noile institutii, initiative și actiuni să se intoarca impotriva modernizarii. Ceea ce lipsea din startul din 1990 a lasat loc unui ansamblu de tendinte ostile cursului reformei. În mod paradoxal, eficacitatea negativa a structurilor a influentat în mod hotarator primii ani ai tranziției; clasa politica post comunista chemata să initieze și să sustina politicile reformei s-a manifestat ca un ansamblu eterogen, o masa critica non-liberala, dependenta de trecutul apropiat sau de nostalgia României interbelice. Populația României în majoritatea sa, indeosebi populația activa, era complet lipsita de reflexele unei societati civile suficient de autonome în exercitarea libertatilor de expresie, asociere și liberei initiative. și nu în ultimul rand, mediul economic din România, ruinat de falimentul planificarii etatiste era complet lipsit de structurile minimale ale intreprinderii private, ale competitiei profitabile.

Societatea româneasca este încă marcată de consecințele managementului defectuos al procesului tranziției economice și sociale, care a condus la diminuarea autorității și eficientei instituțiilor statului și a afectat coeziunea civica și echilibrul social.
Rezultatele, încă insuficient de concludente, în derularea reformei au determinat diminuarea în timp a resurselor alocate pentru modernizarea societății și reducerea potențialului de așteptare al cetățeanului confruntat cu un proces de pauperizare accelerata. S-a înregistrat degradarea nivelului de viata al majorității populației, inclusiv în ceea ce privește starea de sănătate, educația și calitatea mediului. Serviciile publice sunt birocratizate, infrastructura teritoriala insuficient dezvoltata, restructurarea și modernizarea industriei se desfășoară cu mari dificultăți, agricultura a cunoscut un regres dramatic, privatizarea și reașezarea drepturilor de proprietate cunosc multe inerții, asistența sanitara este precara, rețeaua de transport și comunicații nedezvoltata.
Asistam la degradarea orașelor, a învățământului și a asistentei medicale, până la destrămarea țesăturii sociale, prin abandonarea vieții publice, prin slăbirea familiei și prin modificarea spectaculoasa a proceselor demografice. Societatea româneasca se concentrează pe prezent și refuza viitorul – exprimate prin refuzul de a avea copii. Exista societăți mai puțin dezvoltate decât România, dar care își păstrează dinamismul și vitalitatea cât timp pot privi cu speranța și optimism la copiii lor. În plus, România capătă la nivel demografic, trăsături care tind să o apropie mai degrabă de caracteristicile tarilor subdezvoltate decât ale celor dezvoltate (prezintă aspecte negative ale ambelor tipuri de societăți – mortalitate infantila, morbiditate, dar și îmbătrânirea populației) pentru ca în economie, în structura sociala și în comportamentul oamenilor s-au produc schimbări care să ne apropie de societățile subdezvoltate (revenirea la rural și sărăcirea populației urbane și rurale deopotrivă).

Am punctat elementele negative ale tranziției românești, dar la ele putem adăuga și puncte pozitive, în special pe plan macroeconomic – Produsul Intern Brut a intrat pe un trend de creștere susținută, la fel ca și exporturile, consensul cu privire la obiectivele fundamentale ale politicii economice a crescut treptat chiar daca temerile privind costurile politice și sociale ridicate continuă să descurajeze o acțiune mai hotărâtă de aplicare a reformelor structurale. Sprijinul pentru stabilizarea macroeconomică și reforma structurală s-a dovedit adesea a fi superficial și limitat, contribuind la existența unei mari discrepanțe între obiectivele politicii economice și rezultate, ca și la un proces decizional adesea incoerent. În același timp, coordonarea îmbunătățită între ministere și între guvern și banca centrală a facilitat adoptarea unui mixt de politică mai echilibrat. Creșterea încrederii cetățenilor în instituțiile statului este posibila numai în condițiile promovării consecvente a principiilor statului de drept, a drepturilor fundamentale ale cetățeanului. Nereușind adesea să adopte mixtul de politică macroeconomică cel mai potrivit și ezitând în mod repetat să avanseze reformele structurale necesare pentru a sprijini programele succesive de stabilizare, autoritățile au contribuit în mod direct la situația economică a României constând dintr-o alternanță de avânt și criză. Totuși au început să apară semnele unui comportament mai responsabil, în principal odată cu înăsprirea politicii laxe care a fost adoptată în perioada premergătoare alegerilor generale de la sfârșitul anului 2000 și la începutul guvernării noii administrații. Adoptarea unui mixt mai coerent în contextul unui nou acord stand-by cu FMI a avut un rol esențial în stoparea deteriorării contului curent și sprijinirea deflației în fața creșterilor necesare ale tarifelor la energie.

Dificultățile întâmpinate de România sunt, totodată, și probleme din unele zone ale Europei, ce fac obiectul unor mai largi preocupări internaționale. În eforturile de promovare a reformei economice s-au concretizat destul de greu și aleatoriu formule de încadrare și racordare la structurile economice și financiare din sistemul economic occidental.
Îndeplinirea obligațiilor asumate de România în procesul de integrare în structurile europene și euroatlantice constituie o etapa decisiva pentru modernizarea societății românești și consolidarea tendințelor de creștere economica. Pe termen lung acestea vor aduce prosperitate și vor spori credibilitatea României în eforturile de consolidare a securității europene. Prin urmare, nu teama de amenințări, ci dorința de a asigura stabilitatea și de a construi un viitor mai bun, de a-și întări vocația de pilon al stabilității în zonă și de apărător al valorilor democrației și păcii motivează opțiunea României pentru integrare europeana și euroatlantica.

Geostrategia – Dincolo de toata harababura mondiala așezată, în mare măsură, sub semnul unei noi confruntări la scara continentala între geopolitica lui Clausewitz și geoeconomia lui Jean Monet, un lucru apare clar: ceea ce s-a petrecut în ultimii zece ani în relațiile internaționale a semănat mai puțin cu securitatea democratica mult visata, fiind mai mult o întoarcere la vechea ordine de dinaintea bipolarismului care dădea prioritate dreptului forței asupra forței dreptului. Pe plan internațional asistam la ciocniri de opinie între Statele Unite și Europa, oglindind de fapt diferentele între puteri tari și puteri slabe: definesc diferit securitatea, măsoară diferit riscurile și amenințările și au nivele diferite de toleranta la insecuritate. Aceasta diferență se vede și în definirea a ceea ce constituie o amenințare, pentru ca, în general, te concentrezi pe o problema pe care poți să o rezolvi: SUA considera probleme proliferarea armelor de distrugere în masa, terorismul și “rogue states” (pentru ca dețin mijlocele pentru a rezolva aceste probleme), iar Europa considera probleme conflictele etnice, migrație, crima organizata, sărăcie și degradarea mediului. Europenii nu grăbesc procesul de democratizare prin amenințări, statele care nu se aliniază politicii UE nefiind obligate prin alte mijloace să adopte valorile liberale. Cei mai puternici în schimb, apelează la forța mai des decât ar trebui (războiul din Afghanistan este un astfel de exemplu). Cooper amintește ca politica UE a avut un succes remarcabil, în special în cazul tarilor candidate la integrare. Pe de alta parte, în fosta Iugoslavie și în primul război din Golf diplomația s-a dovedit a fi ineficienta.

In condițiile unui mediu internațional în continua schimbare, pentru România principalele componente ale geostrategiei sunt NATO, Uniunea Europeana, OSCE (Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa) și ONU. În ceea ce privește NATO, putem afirma ca aceasta are nevoie de România la fel cum România are nevoie de NATO—insa doar o Românie stabila și capabila să își gestioneze problemele poate stârni cel mai mare interes. La fel ca și Uniunea Europeana, Însă din alte motive, România va trebui să își sporească cheltuielile militare în perioada următoare. La nivelul armatei se impune specializarea și eficientizarea acesteia, care, în ciuda efortului financiar va aduce României un avantaj comparativ în anumite sectoare—România fiind în continuare una din țările Central și Est Europene cu cea mai numeroasă armată.

România a ratat integrarea în NATO în 1999 la Madrid. Însă după evenimentele din 11 septembrie 2001, extinderea NATO spre Est vine din nevoia creării unei coaliții cât mai largi de state care să combată noile amenințări geopolitice – terorismul și armele de distrugere în masa – și va ajuta tarile din Răsăritul Europei să rămână pe calea reformelor. Noul context internațional, dar și eforturile României susținute de o politica externa din ce în ce mai coerenta au făcut ca România să fie invitata să adere la NATO la summit-ul de la Praga din 2002. Ieșirea la Marea Neagra, proximitatea cu Rusia și poziționarea României în drumul petrolului către Europa Occidentala constituie atuuri geostrategice pentru România, ca viitor membru al unui NATO lărgit. În concluzie, invitația României pentru integrarea în NATO a fost grăbită de evenimente externe (atacurile de la 11 septembrie 2001, relația NATO cu Uniunea Europeana, relația cu Rusia, planurile SUA pentru Orientul Mijlociu) și mai puțin de cele interne – democratizarea, reforma armatei. Cert este Însă ca, indiferent de rolul pe care îl va juca pe viitor NATO pe scena internațională, invitația de aderare la NATO îi este benefica României , atât în ceea ce privește securitatea națională, capitalul de imagine, cât și continuarea reformele interne (reforma armatei, lupta anticorupție, lupta împotriva crimei organizate) în vederea aderării. Însă în ceea ce privește investițiile străine care erau așteptate după integrarea în NATO…acestea nu vor fi semnificative: criteriul securității nu mai este important pentru zona, și oricum nu asta oprea investitorii să vina în România ci corupția, mediul legal instabil, netransparența deciziilor guvernamentale și fragilitatea instituțiilor. Implicațiile economice ale relației țării noastre cu NATO sunt depășite de coordonatele politice și militare ale acesteia.

In ceea ce priveste relatiile militare ale României cu UE am putea spune cu ironie în momentul de față « care UE ? ». Nu mai devreme de aprilie 2003 Româno Prodi, Presedintele Comisiei Europene, afirma : « Nu pot cere României să fie unită cu UE când Europa este dezbinată în această problemă. » Asadar atât a vreme cât Europa nu are definita o politica externa comuna, este imposibil ca România să adere vreunei pozitii. Criza iraqiana este un exemplu în acest sens dar divergentele legate de Tribunalul Penal Internaționalsunt mai sugestive din punctul de vedere al României . La mijlocul anului 2002, prin semnarea Tratatului cu SUA în privinta Tribunalului Penal InternaționalRomânia s-a aflat o vreme sub focul incrucisat al intereselor americano-europene. Chiar daca România putea fi acuzata de lipsa de verticalitate și oportunism politic sau chiar și lipsa de principii față de aliati, în final rezultatul a fost pozitiv pentru tara noastra—Europa nereușind din nou adoptarea unei pozitii unice ferme. Europa are doua posibile căi de acțiune. Prima: nu se înarmează și investește sume fabuloase și efort diplomatic în prevenirea conflictelor. Rămâne totuși posibilitatea ca unele tari sau grupări să ajungă la violente majore în pofida activității diplomatice a UE, iar aceasta nu va putea face față situației. Riscurile apariției unei confruntări militare tradiționale pe continentul european s-au diminuat semnificativ. Totuși persista fenomene de instabilitate și criza la nivel subregional și tendințe de fragmentare, marginalizare sau izolare a unor state. Sintetizând, dezavantajul militar al UE duce la un dezavantaj în termeni politici reducând semnificativ influenta acesteia chiar în cadrul Europei. A doua posibila cale de acțiune: Europa începe să-și pună la punct forțele militare. Poziția UE va fi cu siguranță mult mai relevanta pentru lume și pentru SUA din doua motive. În primul rând, tari care din punct de vedere geografic și istoric se afla în sfera de interes european vor face obiectul unui ‘drept de preemptiune’ UE, intervențiile respective nefiind descalificate din start. În al doilea rând, este foarte posibil ca forțele SUA să fie suprasolicitate, iar acestea să aibă reala nevoie de sprijinul european, neluând în considerare posibilitatea ca Europa însăși să fie amenințată și să aibă nevoie de forte armate pentru propria apărare. Având o poziție unică și puternică (ce are la baza capacități militare solide), Europa ar capătă un plus de încredere și ar avea o abordare comparabila cu cea a Statelor Unite. Derularea evenimentelor pare să sugereze ca Europa s-a angajat pe cea de-a doua cale. În analiza relatiile diplomatice ale tarii noastre cu UE și NATO (reprezentat în mare masura de SUA), chiar în aprilie 2003 Presedintele Comisiei Europene Româno Prodi avertiza asupra faptului ca Românianu poate avea un viitor economic în Europa și unul militar în Statele Unite. România este inevitabil (chiar geografic) parte a Europei, parte a lumii cu care are și cele mai stranse relatii economice. Iar pe termen lung acestea trebuie avute în vedere consecintele negative putand lua o amploare deosebita.

OSCE este un organism larg reprezentativ care, cel puțin în intenție, se revendica normelor de relații diplomatice dintre state afirmate cu vigoare în anii când s-a elaborat Actul final de la Helsinki (semnat în 1975) și a funcționat (în perioada următoare) mecanismul OSCE. Astăzi, OSCE face eforturi vizibile pentru a duce mai departe aceste norme pe care politica marilor puteri occidentale, prin noua linie de conduita imprimata de NATO, tinde să le subsumeze conceptelor mai noi ale dreptului la ingerință sau chiar intervenție militară, instituției protectoratului, restrângerii rolului ONU. OSCE încearcă să stăvilească, să diminueze amploarea și efectele, să stingă conflictele locale din diferitele puncte ale frământatului spațiu geopolitic euroasiatic asupra căruia își exercita atribuțiile. O misiune deloc ușoară pe care acum si-o asuma (începând din 2001), pentru trei ani, și România. Votul unanim favorabil acordat României de către statele membre ale OSCE este, pentru București, premisa unui succes.

Geopolitica – Politica externa a României reprezintă principalul mijloc de promovare a valorilor și intereselor naționale în plan internațional. Politica externa va fi susținută printr-un efort intern de asigurare a coerentei inter-instituționale și a sprijinului opiniei publice și va continua să fie orientata, în mod prioritar, pe următoarele direcții:

intensificarea negocierilor și accelerarea pregătirii pentru integrarea în Uniunea Europeana, inclusiv implicarea în procesul de realizare a politicii europene de securitate și apărare;

aprofundarea Parteneriatului strategic intensificat cu S.U.A., dezvoltarea relațiilor bilaterale privilegiate cu tarile NATO și UE;

consolidarea relațiilor cu statele membre ale Uniunii Europene – în plan bi- și multilateral -, cu tarile vecine și cu statele cu care România are relații tradiționale;

dezvoltarea cooperării cu statele din regiune, inclusiv prin participarea la proiecte de cooperare regionala, subregionala, transfrontalieră și în cadrul euroregiunilor;

dezvoltarea, pe baze pragmatice, a relațiilor privilegiate cu Republica Moldova;

promovarea unei politici active în plan bilateral sau intr-un cadru internațional pentru asigurarea securității și stabilității în Europa de Sud-Est, ca și în Caucazul de Sud și în întreaga regiune a Dunării și
Marii Negre;

sprijinirea comunităților românești din afara granițelor pentru păstrarea identității naționale, culturale și spirituale și identificarea potențialului de suport al acestora pentru realizarea obiectivelor diplomației românești;

Desigur ca se poate analiza în ce măsură succesul internațional al României se datorează guvernului de la București și cât se datorează conjuncturii externe. Observarea principiilor internaționale și aplicarea unor astfel de reguli presupun Însă ca, în prealabil, să știm cine suntem și ce vrem. Or, tocmai aici este marea problema a României . Suntem noi oare o tara a Orientului sau a Occidentului? Aparținem Europei Centrale sau Balcanilor? Suntem legați mai degrabă de șerpuirea Dunării care ne duce spre spațiul germanic ori de deschiderea Marii Negre care ne atrage spre Caucaz și spre Levant? Avem noi vocație euroatlantica sau numai vocație europeana (adică avem capacitatea de a juca un rol util la nivel subregional în cadrul politicii globale a SUA ori doar în cel al politicii regionale duse de membrii Uniunii Europene)? Constituim noi o punte (intre Nord și Sud, Est și Vest), un punct obligatoriu de trecere la răscrucea unor drumuri strategice („drumul mătăsii", „drumul ambrei", „drumul sudului") sau un element de echilibru, un pandant care poate juca la Marea Neagra rolul jucat de Polonia la Marea Baltica și în extremul euxin al Europei rolul Marii Britanii din extremitatea sa altantică? Geografia și istoria, cultura și caracterul ne-au pus mereu în dificultate când a trebuit să răspundem acestor întrebări. Un lucru nu poate fi contestat : indiferent care au fost cauzele, România a înregistrat în aceasta perioada cele mai mari succese de politica externa care au adus-o practic înapoi în civilizația occidentala.

Cel mai important lucru este să gândim pe termen lung și să avem viziunea Europei din care dorim să facem parte în deceniile ce vor urma, iar în ceea ce privește Europa insistam asupra faptului ca ceea ce unește Europa în momentul de față este mult mai puternic decât ceea ce o separa. Acest moment va rămâne fără îndoială o clipa de referința a istoriei României moderne constituind premisa dobândirii identității României în cadrul Uniunii Europene. În aceste condiții, pe termen mediu și lung, obiectivul nostru major de politica externa rămâne cel al integrării europene. Atuurile geostrategice exista, potențialul demografic, de inteligenta și educație nu s-a alterat, mental suntem tot mai atașați ideii europene, iar posibilitățile pe care le poate oferi o economie româneasca bine gestionata sunt considerabile. Dar pentru a răspunde condițiilor cerute pentru integrarea europeana trebuie să realizam ceea ce tine numai de noi: un bun management politic și o priceputa administrare și gestionare a tarii.

Marile exigente economice vis-a-vis de tara noastră vin așadar din partea UE. Mare parte din progresele economice înregistrate de tara noastră au fost rezultatul adoptării unor masuri impuse de Uniunea Europeana. Dar România are un handicap enorm de recuperat. Mă refer în primul rând la înapoierea economica (criteriile de convergenta reala și nominala) și o lipsa de funcționalitate a instituțiilor specifice economiei de piață. Însă relația cu UE va aduce România avantaje financiare substanțiale în perioada care urmează – este vorba de ajutoare nerambursabile ce pot ajunge la 1mld $ (3% din PIB) în anii care urmează. Relația economica cu UE este de și mai mare importanta pentru creșterea economică rapidă a țării noastre mai ales în condițiile unui context economic defavorabil și a unui mediu internațional incert. Drumul pe care România se afla în momentul de față în relația cu UE este unul cert, bine stabilit, iar de acum înainte totul depinde de noi. În urma summit-ului UE de la Copenhaga din 2002 a fost stabilit anul 2007 ca data a aderării României la Uniunea Europeana. Drumul pe care România îl are de parcurs este lung, reforma juridică, economia de piață încă funcțională precum și toate celelalte masuri ce se impun trebuie tratat e cu mare seriozitate pentru a asigura dezvoltarea durabila a tarii.

România este deja în momentul de față parte a dezbaterii privind identitatea Europei, iar rolul și responsabilitățile tarii noastre în acest sens vor creste în anii ce urmează. România trebuie să privească spre Europa celor 27, să se identifice cu aceasta și să își găsească locul în Uniune. Prognoza optimista legata de depășirea de către Europa a incoerentelor sale pe scena politica internațională, va impune României aderarea la poziția comuna a Uniunii spre care aspira și a acceptării deciziilor de politica externa și masurilor de apărare comuna. În ceea ce privește viitorul relațiilor transatlantice, Prodi afirma despre UE: « Nu suntem incompatibili nici cu Statele Unite, nici cu NATO. NATO are doi piloni: unul european, altul american. Trebuie să construim împreună pilonul european al NATO. Acesta este obiectivul nostru.” Nu exista contradicție între relațiile cu UE, NATO și relațiile sănătoase cu Federația Rusa; La fel cum România are o politica specifica față de UE și de SUA, ea trebuie să aibă o politica specifica și pe relația cu Rusia.

Pentru viitor, sunt necesare identificarea și lichidarea blocajelor și adoptarea neîntârziata a soluțiilor care permit o relansare reala, pe baza experienței acumulate. Este nevoie de o abordare coerenta, care să reunească energiile societății, să canalizeze resursele acesteia în direcția construirii unei economii performante, capabila să elimine starea de incertitudine și insecuritate la nivel social. Relansarea economica trebuie consolidata prin crearea unui mediu de afaceri atractiv și stabil și prin racordarea adecvata la marile fluxuri economico-financiare, tehnologice și comerciale. Accelerarea creșterii economice vizează în primul rând asigurarea prosperității cetățenilor și sprijinirea procesului democratic intern. Edificarea în continuare a instituțiilor de piață, promovând concurența, înăsprind restricțiile bugetare, promovând mobilitatea și realocarea de resurse, continuarea privatizării pe toate caile, reducerea continua a inflației nu numai prin instrumente și austeritate fiscala și monetara, dar și prin promovarea competitivității interne și internaționale, precum și prin negocierea costurilor forței de munca reprezintă alte probleme spinoase ce trebuie urmărite. România trebuie să aloce mai multe resurse – prin bugetul public – ca să ofere cetățenilor săi servicii de educație și de sănătate. Acest aspect va constitui o provocare majora în anii următori, dar va constitui și premisele unei creșteri sustenabile în viitor.

Politica externa a României trebuie să susțină nevoile de dezvoltare internă și să se caracterizeze prin claritate și consecventa, cutezanță și măsură, viziune și pragmatism, fermitate strategica și flexibilitate tactica. Totodată ca este necesar să avem ambiții și să ne asumam răspunderi internaționale, înțelegând exact ca între drepturile de care ne putem bucura și obligațiile pe care ni le luam exista un echilibru esențial, fără a uita Însă ca nu avem resursele marilor puteri și ca în lipsa lor nu suntem în măsură a face politica de mare putere. Destinul unui popor este Însă și rezultatul propriilor sale eforturi dirijate potrivit liberului sau arbitru. Suntem, așadar, și ceea ce vrem să fim în măsura în care facem efortul necesar spre a fi ceea ce vrem.