Romania In Cadrul Economiei Mondiale

INTRODUCERE 2

CAPITOLUL I – ECONOMIA MONDIALĂ: ORIGINI, CONȚINUT, PERSPECTIVE 3

1.1 Preistoria economiei mondiale 3

1.2 Formarea economiei mondiale 6

1.3 Conceptul de economie mondială 9

1.4 Perspectivele economiei mondiale 13

CAPITOLUL 2 – 16

2.1. Evoluția economiei românești în perioada 1990-2004 16

2.1.1. Produsul intern brut 16

2.1.2. Producția industrială 20

2.1.3. Formarea brută de capital fix 22

2.1.4. Dinamica privatizării 23

2.1.5. Comerțul exterior 24

2.1.6. Contul curent al balanței de plăți externe 28

2.1.7. Ocuparea și câștigurile salariale 29

2.1.8. Inflația 33

2.2. Sectorul energetic – subsistem important al economiei Românești 39

2.2.1. Resursele de energie primară 39

2.2.2. Producția de energie primară 42

2.3. Evolutia economie romanesti in perioada 2004-2007 45

CAPITOLUL III – Aderarea României la Uniunea Europeană: impactul asupra statului bunăstării românesc 52

3.1. Istoric și evoluție 52

3.2. Extinderea Uniunii Europene 56

3.3. Negocierea România – Uniunea Europeană 58

3.4. Statul bunăstării 60

3.5. Schimbări ale statului bunăstării românesc după 1989 63

3.6. Impactul extinderii Uniunii Europene asupra statului bunăstării românesc 67

3.7. Analiza impactului potențial al procesului globalizării asupra statului bunăstării 71

3.7.1 Analiză conceptuală 71

3.7.2 Globalizare economică 75

3.7.3 Impactul globalizării asupra statului bunăstării 79

BIBLIOGRAFIE: 84

=== Romania in cadrul economiei mondiale ===

INTRODUCERE

Saltul activității economice la nivel internațional a avut loc atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob. Capitalismul înseamnă supremația economiei deschise, orientate către piață, o piață în expansiune și într-o continuă schimbare structurală. Trecerea la acest sistem economic s-a produs după prima revoluție industrială (secolul al XVIII-lea), dar ea a fost pregătită de întreaga dezvoltare anterioară a omenirii; trăsăturile fundamentale ale realității de azi sunt o prelungire, în grade diferite, a unor experiențe îndepărtate în timp; cum spune Braudel „ele se alimentează din secolele trecute”.

CAPITOLUL I – ECONOMIA MONDIALĂ: ORIGINI, CONȚINUT, PERSPECTIVE

1.1 Preistoria economiei mondiale

Prima și cea mai importantă premisă a economiei mondiale o constituie dominația proprietății private. Dreptul la proprietate privată stă la baza libertății omului și a liberei întreprinderi. Istoria acestui tip de proprietate se pierde în negura vremurilor.

Copilăriei societății omenești i-a corespuns însă proprietatea comună. A fost ea, oare, expresia unei voințe divine? Erau, oare, oamenii inițiali înclinați prin natura lor către acest tip de proprietate? Nimic din toate acestea! Explicația trebuie căutată în vicisitudinile epocii, în excesiva raritate a factorilor de producție: numărul oamenilor era foarte restrâns, iar cunoștințele și tehnica – foarte rudimentare. În aceste condiții, șansa de supraviețuire a unei comunități umane, a familiei primitive, depindea, mai ales, de brațele de muncă disponibile – factor de producție rar; lupta, extrem de dură, pentru existență i-a obligat pe oamenii primitivi să-și organizeze munca în comun și, ca o consecință, să accepte proprietatea comună și repartiția egalitară. Proprietatea comună a fost, așadar, caracteristică economiei de penurie

Zorii proprietății private

Nu se poate ști cu exactitate când a început să se formeze proprietatea privată; cert este însă că apariția ei nu s-a produs în același timp peste tot. După unele opinii, proprietatea privată ar fi apărut, mai întâi, la triburile semitice și ariene, aflate într-un stadiu mai avansat de dezvoltare, decât celelalte triburi. De aici, se poate trage concluzia dezvoltarea inegală își are obârșia în cele mai vechi timpuri.

Fapt este însă că, în epoca patriarhatului și familiei monogame, proprietatea privată exista deja. Vechiul Testament (Geneza) menționează un fapt semnificativ în acest sens: „Avram2 era foarte bogat în vite, în argint și în aur” (s.n.)3. El ar fi trăit într-o perioadă cuprinsă între secolele 21-15 î.e.n. În acest interval foarte îndepărtat, se presupune că a avut loc triumful proprietății private asupra celei comune.

Trecerea de la matriarhat la patriarhat corespunde unei perioade în care omul începe să obțină succese în lupta cu forțele vitrege ale naturii. Productivitatea muncii, treptat, se mărește, grație unor perfecționări tehnice, dar îndeosebi diviziunii muncii, specializării.

Rolul diviziunii muncii

Prima mare diviziune a muncii – separarea triburilor de păstori de masa celorlalte triburi – are ca efect principal apariția plusprodusului. Este un moment de referință în evoluția umanității. Plusprodusul va constitui baza materială a dezvoltării proprietății private, motivația ei.

Primii proprietari particulari din istorie au fost capii familiilor patriarhale, iar primul obiectiv semnificativ al proprietății private l-au constituit vitele; ne putem da seama cât de adânci sunt rădăcinile proprietății private în istoria omenirii, cât de veche este tradiția sa. Este locul, aici, să mai subliniem și continuitatea sa istorică. Odată apărută, proprietatea privată a cunoscut o continuă dezvoltare și perfecționare în strânsă legătură cu progresul factorilor de producție. Dacă proprietatea comună corespunde economiei de penurie și contribuie la menținerea ei, proprietatea privată începe să se formeze atunci când omul devine capabil să producă mai mult decât strictul necesar, adică, un surplus; de-a lungul istoriei, ea se va dovedi cadrul cel mai adecvat al unei economii de prosperitate.

Apariția producției pentru schimb

Pasul următor l-a reprezentat autonomia producătorului direct. El a avut la bază tocmai proprietatea privată și existența plusprodusului.

Separarea meșteșugarilor de agricultori – a doua mare diviziune a muncii –, va însemna un nou salt pe planul productivității muncii. Din acest moment ia naștere producția destinată schimbului.

În pragul trecerii la epoca antică are loc a treia mare diviziune a muncii. Apar negustorii – oameni care se ocupă cu mijlocirea schimbului. O dată cu ei se trece la baterea banilor de metal, ceea ce are darul de a facilita considerabil schimbul, de a spori viteza operațiunilor comerciale. Negustorii au fost, de fapt, primii capitaliști. O dată cu ei începe să se afirme și spiritul de întreprinzător. Avuția va crește în proporții din ce în ce mai mari, cunoscând forme tot mai variate în întrebuințări din ce în ce mai largi. Proprietatea privată va crea cadrul pentru dezvoltarea activității economice, pentru trecerea de la economia de penurie la cea de abundență.

Schimbul la mare distanță

Primele manifestări de comerț exterior apar încă în antichitate. Fenicienii au fost primii oameni de afaceri la mari distanțe. Orașele lor (Tyr, Sidon, Cartagina) au rămas în istorie datorită rolului jucat în desfășurarea comerțului în bazinul mediteranean. Fenicienii au fondat târguri în Cipru, Malta, Sicilia, Sardinia, Peninsula Iberică, prin intermediul cărora vindeau atât produse primare (cereale, lemn prețios) cât și produse manufacturate (obiecte din bronz, bijuterii, stofe, mirodenii și…. pește sărat). Un alt oraș antic – Palmira, situat în Asia Mică, a jucat mult timp un rol de antrepozit comercial pe drumul ce lega Tyr-ul de Babilon. În Asia, Insula Ceylon se transformase într-o vastă piață angro unde, la date fixe, se strângeau negustorii din diferite părți ale uriașului continent, în așteptarea unei mari flote pe care romanii o trimiteau pentru a cumpăra mătase, mirodenii, pietre prețioase, în general obiecte de lux.

Ce semnificație aveau aceste schimburi?

Importanța comerțului la mare distanță pentru economia metropolelor era redusă. Nu se importau bunuri destinate producției, ci bunuri de consum foarte scumpe. Prin forța împrejurărilor, volumul acestor importuri era mic. Ponderea lor în „economia internă” era foarte scăzută. Apoi, fluxurile se desfășurau, de regulă, într-un singur sens. Roma antică, de pildă, în perioada imperiului, a fost cel mai mare importator al epocii, dar nu și un exportator pe măsură. O balanță a sa comercială ar fi arătat cronic deficitară. Economia de consum era preponderentă. Nu se putea vorbi despre o diviziune internațională a muncii în adevăratul sens al cuvântului, adică de o specializare conștientă, bazată pe avantajul comparativ. În fine, în schimburile la mare distanță nu erau antrenate decât anumite părți ale globului.

Evul Mediul n-a adus transformări fundamentale. Vechile centre comerciale au fost înlocuite cu altele noi (Veneția, Genova, Bagdad, Nijni-Novgorod etc.). Comerțul maritim ia amploare. Se formează „Liga Hanseatică” în nordul european. Bunurile de consum continuau să fie principalul obiect al tranzacțiilor. Datorită mijloacelor de transport relativ rudimentare, operațiile comerciale durau foarte mult timp. Inițial, aria geografică a comerțului la mare distanță a cuprins Europa, Africa și Asia.

După Wallerstein, în secolul al XII-lea e.n. se conturau cinci nuclee ale comerțului la mare distanță: 1) Bazinul Mediteranean, care includea Bizanțul, orașele-state italiene și nordul Africii; 2) Aria baltică; 3) Complexul alcătuit din Oceanul Indian și Marea Roșie; 4) Regiunea chineză; 5) Ținutul central – asiatic, din Mongolia până în Rusia4. Este semnificativ că aceste lumi nu erau izolate, ci comunicau între ele, la punctele de contact.

1.2 Formarea economiei mondiale

Sfârșitul secolului al XV-lea și secolul imediat următor, al erei noastre, anunțau debutul unei noi epoci în activitatea economică. Evenimentele din acel timp – marile descoperiri geografice, importantele cuceriri coloniale – au permis includerea în circuitul economic a unor vaste regiuni de pe glob și, în primul rând, a celor două Americi. Acest lucru a dat un considerabil impuls vieții economice. Comerțul dintre Lumea Veche și Lumea Nouă va crește în ritmuri nemaiîntâlnite. Referindu-se la această perioadă, Adam Smith, reprezentant de seamă al școlii clasice engleze, „economistul epocii manufacturiere”, scria: „Mărfurile europene erau aproape toate noi pentru America, iar multe dintre cele din America erau noi pentru Europa. Astfel începu să se facă un nou schimb de produse cum nici nu se mai gândise nimeni vreodată înainte…” (s.n.).

Sfera spațială a schimbului de mărfuri se extinde, cuprinzând cele mai importante zone de pe mapamond. Secolul al XVI-lea este secolul apariției germenilor pieței mondiale. Activitatea la nivel microeconomic este stimulată considerabil; iau ființă manufacturile. Printre ele, cu timpul, se remarcă cele care, după expresia lui Adam Smith, produc „pentru debușee mai îndepărtate” și care sunt amplasate, în acest scop, în cele mai cunoscute porturi maritime. Multe manufacturi nu puteau funcționa decât pe baza importului de materii prime (cele de mătase, de exemplu). În fine, semnificativă este și crearea, de către comercianții mai bogați, a unor manufacturi în alte țări, decât cele de origine, îndeosebi în colonii. Stimulate în bună măsură de dezvoltarea comerțului exterior, manufacturile au contribuit, la rândul lor, la impulsionarea acestuia.

Țara care a dominat piața mondială, în perioada manufacturieră, a fost Olanda. Orașele din Țările de Jos, ca Anvers, Bruges, Gand, devin centre ale comerțului internațional, pe baza mărfurilor produse în manufacturi. Pe la jumătatea secolului al XVII-lea, Olanda ajunsese la punctul culminant al puterii sale comerciale.

O dată cu crearea marilor manufacturi, devine evident că „economia închisă” trebuie să cedeze locul „economiei deschise”, orientată către piață. Tot mai mult se acumulează premisele pentru saltul de la nivelul microeconomic la cel macroeconomic.

Obstacole

Pe de o parte, în Europa – regiunea cea mai dezvoltată a globului în acea perioadă – manufacturile nu reușesc să pună stăpânire pe producția națională decât într-un mod foarte fragmentar. Ca urmare, procesul de formare a pieței interne era departe de a se fi încheiat. Un obstacol, în această direcție, îl constituie și lipsa centralizării puterii politice. Pe de altă parte, „partenerii” de dincolo de ocean, cu mici excepții, nu dispuneau de forța economică necesară pentru a avea relații stabile cu restul lumii. Mărfurile aduse de acolo5 nu reprezentau, de regulă, un excedent, o ofertă a producătorilor autohtoni pentru acoperirea cererii pe piața internațională.

De cele mai multe ori, ele erau rezultatul jafului practicat de invadatorii europeni, fie ei portughezi sau spanioli, olandezi, francezi sau englezi. Cu alte cuvinte, fluxurile de mărfuri dinspre Africa, Indiile orientale6 și America spre Europa nu erau generate, în primul rând, de factori economici, de relații de vânzare-cumpărare.

Faimoasele Companii ale Indiilor Orientale, mai întâi cea olandeză, apoi cea engleză, care controlau întreg traficul cu Europa, exercitând un adevărat monopol, reprezintă o expresie concretă a acestui tip de relații. O diviziune internațională a muncii, o tendință, bine conturată, de specializare internațională în producție, încă nu există. Relațiile marfă-bani nu deveniseră atotcuprinzătoare.

Revoluția industrială

Adevăratul salt al vieții economice la nivel internațional avea să se producă în perioada marii industrii mașiniste – rezultat al primei revoluții industriale (sfârșitul secolului XVIII – începutul secolului XIX). Revoluționarea factorilor de producție se traduce printr-o creștere impresionantă a productivității muncii; activitatea la nivel microeconomic (de fabrică) bate toate recordurile, făcând ca nevoia de debușeuri să fie mai mare ca oricând. În acest context novator, barierele impuse de vechiul sistem – cel feudal – cad una după alta. Piața internă se dezvoltă într-un ritm impetuos. Revoluțiile burgheze7, lichidând fărâmițarea politică specifică feudalismului, dau naștere statelor naționale și precipită evoluția acestor noi procese. Se creează, astfel, condiții pentru schimbul reciproc de activități la nivel macroeconomic, pentru apariția economiilor naționale ca entități de sine stătătoare.

Țara care a dominat lumea în perioada mașinistă a fost Anglia. Din această țară a pornit prima revoluție industrială. Devenită „atelierul industrial al lumii capitaliste”, Anglia a fost interesată în promovarea schimburilor internaționale, a unei politici liber schimbiste. Odată formate, economiile naționale vor oferi cadrul propice pentru generalizarea revoluției industriale, pentru un avânt al factorilor de producție, deși acesta se produce într-un mod neuniform. Treptat, se conturează o nouă diviziune a muncii, cea internațională. Din acest moment se poate vorbi despre o „explozie” a schimbului reciproc de activități, care nu se mai limitează la nivel național, ci face un salt la nivel internațional. Activitatea economică va căpăta noi dimensiuni, nebănuite, nu numai de oamenii epocii manufacturiere, dar și de participanții la noile procese.

Stadiile mondializării

O analiză a procesului formării economiei mondiale nu poate pierde din vedere evoluția agenților economici privați, a caracteristicilor mișcării lor.

În intervalul cuprins între secolul XVI – momentul apariției embrionare a pieței mondiale – și până spre sfârșitul secolului al XIX-lea, agenții economici particulari produceau bunurile economice, de regulă, în interiorul țării de origine, pentru a vinde apoi o parte din ele peste graniță. Mult timp după prăbușirea feudalismului și nașterea capitalismului, comerțul internațional a reprezentat principala activitate economică externă a marilor întreprinderi. Începutul secolului XX marchează o adevărată revoluție la nivelul agenților economici privați. Firmele cele mai puternice nu se mai limitează la investiții interne de capital, ci trec, din ce în ce mai pronunțat, la investiții peste granițele naționale. Consecința: un bun economic începe să fie, tot mai mult, rezultatul producției organizate concomitent în mai multe țări. Acest nou fenomen se află la baza creșterii interdependențelor la scară internațională, dând un impuls hotărâtor mondializării activității economice.

Se poate vorbi, așadar, despre diferite stadii ale mondializării economiei:

Primul stadiu este cel al mondializării prin comerțul exterior. El devine evident după prima revoluție industrială și durează până la începutul secolului XX. Ținând seama de caracteristicile sale, acest stadiu poate fi denumit cel al economiei internaționale. Este stadiul afirmării economiilor naționale.

Naționalismul economic și suveranitatea națională, pe de o parte, libera concurență, pe de altă parte, erau la ordinea zilei. În centrul politicii economice a statelor naționale se află echilibrul balanței lor comerciale. Thomas Mun (1571-1640), reprezentant al mercantilismului, scria: „Mijlocul normal pentru a ne spori bogăția și cantitatea de metal prețios este comerțul exterior, trebuind mereu să observăm regula de a vinde străinătății în fiecare an o valoare mai mare decât aceea pe care o folosim de peste graniță” (s.n.)9.

Stadiul următor al mondializării se află sub semnul preponderenței investițiilor externe de capital în comparație cu comerțul internațional. După primul război mondial, această tendință capătă accente tot mai pronunțate, aflându-se la originea transnaționalizării vieții economice. Firmele transnaționale, prin activitatea lor, transgresează granițele naționale. Frontierele economice ajung să nu mai coincidă cu cele politice. Politica economică oficială are drept principal obiectiv echilibrarea balanței de plăți externe.

În prezent, pe fondul accenturării activității și rolului firmelor transnaționale, are loc o puternică integrare a activității economice la scară planetară. Apare tendința de globalizare a economiei, care înseamnă creșterea în proporții fără precedent a interdependențelor dintre agenții economici, dintre economiile naționale, generând implicații vaste și, uneori, imprevizibile asupra principalelor piețe internaționale. Globalizarea economiei creează condiții pentru ca ritmul afacerilor să crească amețitor, dar și pentru manifestarea din ce în ce mai amplă a „efectului de domino”10.

1.3 Conceptul de economie mondială

Nu există o unanimitate în ceea ce privește definirea economiei mondiale. Și este firesc să fie așa, mai ales atunci când fenomenul studiat este complex și cunoaște un ritm de schimbare tot mai rapid. În aceste condiții, înclinăm către o definiție simplă care să surprindă însă esențialul, ceea ce este general valabil.

Economia mondială reprezintă acel stadiu al schimbului reciproc de activități, când este implicată majoritatea agenților economici de pe glob.

Această definiție necesită câteva precizări:

Expresia „schimb reciproc de activități” nu trebuie înțeleasă în sensul ei strict, redus la simple operațiuni de vânzare-cumpărare. Pe lângă schimbul propriu-zis, ea presupune și relații determinate de activități productive sau de servicii la scară națională sau internațională11. Economia mondială nu se reduce deci la sfera circulației (a bunurilor economice, a capitalurilor etc.), ci cuprinde și sferele producției materiale, cercetării științifice, consumului. De aceea, conceptul de economie mondială este expresia teoretică a unui complex de relații economice.

Agenții economici sunt participanții la desfășurarea proceselor economice. Ei pot fi:

– rezidenți, cei care desfășoară o activitate de cel puțin un an pe un teritoriu național (firmele autohtone, instituții guvernamentale sau ale administrației publice locale, filiale ale unor societăți transnaționale, reprezentanțe ale unor organizații economice internaționale);

– nerezidenți, cei care desfășoară o activitate în afara țării considerate, dar și investitorii străini de portofoliu pe termen scurt.

Implicarea agenților economici în schimbul reciproc de activități la scară mondială a devenit semnificativă numai de la un anumit moment al dezvoltării istorice, atunci când capitalismul s-a extins pe întregul glob.

În prezent, cei mai importanți agenți economici sunt societățile transnaționale.

Trăsături generale

Economia mondială și-a schimbat imaginea, în fiecare etapă a dezvoltării sale. Astăzi, dimensiunea schimbării apare uriașă. Cu toate acestea pot fi distinse unele trăsături caracteristice pentru întreaga sa evoluție de până acum.

Celulele de bază ale economiei mondiale sunt, încă, economiile naționale. Se poate afirma cu certitudine că, ani buni din secolul XXI, ele vor continua să formeze cadrul de mișcare a factorilor de producție, al manifestării agenților economici, stimulând dezvoltarea lor. Influența pe care economiile naționale o exercită asupra economiei mondiale este în raport cu nivelul lor de dezvoltare.

Economia mondială este expresia unui sistem de interdependențe: dezvoltarea economiilor naționale determină adâncirea diviziunii mondiale a muncii care, la rândul ei, generează interrelațiile dintre economiile naționale, interrelații aflate la baza unor subsisteme mondiale (comercial, valutar, financiar). Între aceste subsisteme există, de asemenea, o interdependență, cu implicații asupra agenților economici, asupra economiilor naționale.

Economiei mondiale îi este proprie concurența între agenți economici. Oriunde pe mapamond, concurența conduce la o „selecție naturală” a agenților economici, în raport cu forța lor de inovație tehnologică și managerială, ceea ce dă impuls progresului economic.

În cadrul economiei mondiale, în diferitele sale zone, se remarcă o alternare a fazelor de expansiune și a celor de recesiune. Rezultanta pe termen lung este însă pozitivă, produsul brut mondial înregistrând o creștere. În consecință, zonele de prosperitate se extind, iar cele de sărăcie se restrâng. Cu toate acestea, cea mai importantă parte a populației mondiale continuă să trăiască în sărăcie. Învingerea sărăciei reprezintă marea provocare a secolului XXI.

Economia mondială este eterogenă. Între diferitele sale zone se mențin decalaje, datorită dezvoltării inegale. Statele-națiune diferă nu numai ca mărime și potențial economic, ci și ca nivel de dezvoltare. Deosebiri există și din punctul de vedere al sistemului economic. Majoritatea statelor lumii a optat pentru sistemul capitalist. Se mențin însă și câteva țări cu sistem comunist. Așa stând lucrurile, în ce măsură se poate vorbi despre existența unei entități numite „economie mondială”?

Ca și în natură, în viața economică mondială se realizează „unitatea în diversitate”. Ce poate uni economii naționale atât de deosebite? Răspunsul este următorul: faptul că rezultatele activității economice (produse, servicii) îmbracă forma de marfă, toate sau aproape toate fiind destinate schimbului de piață.

Interdependențele economiei mondiale au drept cadru general de mișcare producția și circulația mărfurilor, care devin atotcuprinzătoare. Pe piața mondială, toți agenții economici, fără excepție, trebuie să se supună unor reguli comune, care sunt cele ale cererii și ofertei, ale concurenței, ale prețurilor internaționale. Relațiile de piață reprezintă liantul, numitorul comun, al unor elemente atât de eterogene.

Creșterea continuă și semnificativă a investițiilor externe de capital dă impuls considerabil relațiilor de piață la scară mondială. În plus, prin transnaționalizarea vieții economice, aceste investiții contribuie direct la mărirea gradului de integrare a economiei mondiale.

În concluzie, economia mondială, pe parcursul dezvoltării sale de la economia internațională la cea globală, cunoaște grade crescânde de integrare.

Echilibrul economiei mondiale

Fiind un fenomen caracteristic economiilor naționale, tendința spre echilibru se manifestă în mod necesar și la scară internațională. În calitatea sa de “sistem”, economia mondială presupune o stare de echilibru, de stabilitate, fără de care n-ar putea supraviețui.

Această necesitate este cel mai ușor vizibilă pe piața mondială, unde echilibrul este rezultatul pe termen lung al oscilațiilor pe care le înregistrează cererea și oferta pentru diferite mărfuri. Starea de dezechilibru prelungită poate avea efecte negative, cum sunt: micșorarea veniturilor în devize obținute din exporturi, acumularea de stocuri (în cazul căderii cererii), penurie de materii prime, de produse alimentare etc. (în cazul căderii ofertei) ș.a.m.d.

O stare de echilibru trebuie să existe între lichiditățile internaționale, pe de o parte, și suma prețurilor mărfurilor vândute pe piața internațională, pe de altă parte. Nerespectarea condiției de echilibru poate atrage consecințe negative, cum sunt frânarea comerțului internațional – în cazul penuriei de lichidități, subminarea încrederii în moneda universală – în cazul excesului de lichidități etc.

Dar necesitatea echilibrului la scară internațională nu se poate rezuma doar la sfera circulației, ci priveșțte (nu în ultimul rând) domenii cum sunt producția, repartiția, consumul. Dezvoltarea echilibrată a economiei mondiale presupune o repartiție a “sarcinilor” de producție între economiile naționale care să excludă specializarea îngustă, în producții nerentabile, a unora dintre țările lumii, lichidarea marilor decalaje economice internaționale.

În concluzie:

Echilibrul economiei mondiale are un caracter relativ. El se manifestă ca o tendință pe termen lung, către o concordanță între diferitele elemente componente ale sistemului, reprezentând o „stare ideală”.

Caracterul de tendință al echilibrului își găsește explicația în permanenta interferență a unor factori cu acțiune contrară.

Echilibrul economic mondial are un caracter dinamic; trecerea continuă de la o stare de echilibru la alta conferă întregului sistem o relativă stabilitate.

Fiecare nouă stare de echilibru reprezintă o calitate superioară în raport cu cea precedentă.

1.4 Perspectivele economiei mondiale

Secolul XXI va modifica, în mare măsură, imaginea actuală a economiei mondiale, ca urmare a schimbărilor majore ce se vor produce atât în componentele sale fundamentale – statele-națiune, organizațiile intergraționiste interstatale, societățile transnaționale, cât și în raporturile dintre ele.

În măsura în care integrarea economică interstatală va lua amploare, tendința de regionalizare a economiei mondiale va deveni tot mai pregnantă. În aceste condiții, importanța instituțiilor supranaționale, ca factori de decizie, va crește.

O altă tendință semnificativă pentru evoluția schimbului reciproc de activități va fi accentuarea globalizării. „Dereglementarea” vieții economice, pe de-o parte, transnaționalizarea crescândă, pe de altă parte, se vor afla la baza acestei evoluții12. Dacă privim lucrurile prin prisma perspectivelor „globalizării”, se ridică cel puțin două întrebări: 1) În ce măsură va exista compatibilitate între globalizare și regionalizare? 2) Dacă globalizarea poate avea vreo limită?

Încercând un răspuns la prima întrebare, se poate vorbi, mai degrabă, despre o contradicție în termeni. În realitate, regionalizarea nu se dovedește a fi un obstacol în calea globalizării. Tendința de globalizare este, în primul rând, o consecință a transnaționalizării vieții economice. Or, societățile transnaționale au dovedit că pot transgresa nu numai frontierele statelor-națiune, fie ele și cele mai puternice, ci și noile frontiere – cele ale organizațiilor integraționiste interstatale. Altfel spus, atâta timp cât regionalizarea nu împiedică transnaționalizarea, ea nu se va constitui într-un „zid chinezesc” în calea globalizării.

În ceea ce privește cea de-a doua întrebare, fapt este că globalizarea reprezintă un proces în plină evoluție. Limitele sale sunt limitele integrării activității economice la scară planetară. Până unde se poate ajunge în această privință? Este, oare, posibilă o integrare care să conducă la un „sistem economic mondial unic și coerent”?

Un astfel de „sistem” ar putea rezulta, în cele din urmă, dintr-o posibilă conjugare a efectelor tendinței de transnaționalizare și a celei de integrare interstatală care s-ar putea concretiza în apariția unei supracorporații mondiale, și respectiv, a unei „comunități globale” (Jean-François Revel).

Un sistem productiv mondial unic reprezintă o perspectivă foarte îndepărtată și nebuloasă. Dacă un asemenea „sistem” va exista vreodată, în mod logic, el ar presupune un management mondial, o planificare la scară mondială, o formă adecvată de proprietate. Ar mai fi, oare, compatibil un sistem productiv mondială unic cu o societate capitalistă? Ar mai permite el concurența și, dacă nu, care ar mai fi motorul progresului economic? În fine, care ar fi rațiunea unei globalizări împinse la extrem, știut fiind că, încă de pe acum efectele sunt contradictorii?

Chiar dacă trăim într-o perioadă când ritmul schimbării se accelerează, posibilitatea unor răspunsuri, bazate pe certitudini, la întrebări de genul celor de mai sus este de domeniul unui viitor mult îndepărtat. Oricum, fără să se lichideze marile decalaje de dezvoltare economică existente pe glob, nu se va pune problema unui sistem productiv unic pe mapamond.

Mult mai verosimilă pare însă o altă perspectivă: aceea a extinderii activității economice în spațiul cosmic. Acest lucru va da un impuls fără precedent schimbului reciproc de activități, economiei globale.

Economia mondială nu va reprezenta punctul final al unui lung proces de dezvoltare a activității economice, de la un nivel inferior către unul superior. Dezvoltarea va continua. Mai mult, pe măsura perfecționării factorilor de producție, a revoluționării mijloacelor de transport, a telecomunicațiilor, se vor crea condițiile materiale pentru un nou salt spre un stadiu superior al schimbului reciproc de activități.

Perspectiva actuală a folosirii spațiului extraterestru în scopuri economice, a exploatării resurselor altor planete, va deveni o realitate palpabilă: economia va depăși cadrul mondial, planetar, și va deveni o economie la scară cosmică. Încă de pe acum se poate face afirmația că secolul XXI va marca începutul unei noi ere – aceea a economiei interplanetare, cosmice, eră care va cunoaște, la rândul ei, diferite stadii de dezvoltare.

Un stadiu ar putea îmbrăca forma schimbului reciproc de activități între Pământ și așezările de pe Lună.

Un alt stadiu ar putea fi cel în care pe scena schimbului reciproc de activități la scară cosmică ar intra așezările intraspațiale permanente (primele fiind cele situate între Pământ și Lună în așa-numitele puncte Lagrange). Se vor crea, astfel, condiții pentru o nouă mare diviziune a muncii. Ne putem imagina, de pildă, un transfer de industrii în spațiul cosmic sub atracția unor noi surse de energie, de materii prime și a perspectivelor tehnologiilor spațiale pe planul productivității și al calității. Toate acestea ar permite planetei noastre să devină o uriașă fermă agricolă.

Cât timp va trebui pentru parcurgerea unor asemenea etape? Nu se poate ști cu exactitate. Ceea ce reprezintă însă o certitudine este faptul că transformarea uriașelor posibilități care stau la dispoziția omenirii într-o realitate concretă va fi posibilă numai dacă se va înfăptui o revoluție în gândire, în conștiința umană, care să conducă la victoria definitivă a spiritului de cooperare, de pace, asupra spiritului războiului, care mai domnește încă.

Șansa noastră, a tuturor oamenilor, este credința în Dumnezeu. Așa cum ne avertiza Malraux, „Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc!”

CAPITOLUL 2 –

2.1. Evoluția economiei românești în perioada 1990-2004

O analiză pertinentă a sectorului energetic din România trebuie să se realizeze numai în contextul mutațiilor intervenite în ultimii ani în economia românească, având în vedere existența unor intercondiționalități profunde ale performanțelor sectorului energetic și economiei în ansamblul său.

2.1.1. Produsul intern brut

Evoluția economiei românești este exprimată sintetic prin dinamica și structura produsului intern brut (PIB), principalul indicator agregat al dimensiunii, performanței și competitivității unei economii. Produsul intern brut exprimă valoarea adăugată brută a bunurilor și serviciilor ajunse în ultimul stadiu al circuitului economic, care au fost produse/prestate în interiorul unei țări într-o perioadă de timp de un an.

După anul 1990, produsul intern brut a avut o evoluție oscilantă, iar perioadele de creștere nu au asigurat recuperarea scăderilor de valoare adăugată din perioadele de declin. Modificarea procentuală a PIB în perioada 1990-2004 este reprezentată grafic în Figura nr.2.1.

Prima creștere economică, după o perioadă de trei ani de reducere a activității economice, s-a înregistrat în anul 2000, an în care produsul intern brut a crescut în termeni reali cu 2,1%. Creșterea PIB din anul 2000 a fost determinată în mod semnificativ de volumul mai mare de activitate și în consecință, de o valoare adăugată mai mare în industrie (+5,9%), construcții (+6,3%) și servicii (+5,5%), care împreună au reprezentat aproape 79% din PIB.

După modesta revigorare din anul 2000, produsul intern brut a crescut anual în perioada 2001- 2003 în jurul a 5% și 8,3% în anul 2004 pe baza consumului intern ridicat, creșterii investițiilor și

îmbunătățirii performanțelor la export.

În pofida unui mediu internațional mai puțin favorabil, creșterea economică a României a fost considerabilă, înregistrându-se progrese pentru atingerea unei mai mari stabilități economice.

Creșterea economică înregistrată în perioada 2001-2004 prezintă caracteristici care demonstrează caracterul său durabil, având în vedere ritmul mediu de creștere de 6,07% realizat în această perioadă.

Din punct de vedere structural, contribuția ramurilor la crearea produsului intern brut relevă o îmbunătățire a stării de proporționalitate, dar și o evoluție către structurile moderne, caracteristice economiilor dezvoltate. Astfel, în anul 2004, agricultura și silvicultura contribuiau cu 13,0% la formarea PIB, industria cu 27,0%, construcțiile cu 6,1%, iar serviciile cu 54,7%. Contribuția

principalelor ramuri economice la formarea PIB122 este prezentată în Tabelul nr. 2.1. și poate fi vizualizată grafic în Figura nr. 2.2.

Tabelul nr. 2.1. Contribuția principalelor ramuri economice la formarea PIB în perioada 1989-2004

Comparativ cu anul 1989, serviciile – atât cele destinate populației, cât și cele destinate întreprinderilor – au înregistrat un progres semnificativ în anul 2004, ca urmare a creșterii veniturilor și îmbunătățirii caracterului funcțional al economiei de piață. Ponderea sectorului serviciilor în PIB a crescut cu aproape 32 puncte procentuale (de la 23,0% în 1989 la 54,7% în 2004). Raportat la anul

2000, sectorul serviciilor a fost marcat în 2004 de o creștere cu 16 puncte procentuale (de la 38,7% în 2000, la 54,7% în 2004). Totodată, se remarcă și o îmbunătățire a structurii serviciilor, prin creșterea mai susținută a celor cu potențial intern de dezvoltare, respectiv serviciile turistice, de comerț și de transport. O semnificație aparte revine creșterii serviciilor de comunicații, atât prin prisma avantajelor pe piața internațională, cât mai ales din perspectiva trecerii economiei românești, într-un viitor cât mai apropiat, la faza societății informaționale.

Dacă sectorul serviciilor a înregistrat creșteri semnificative în perioada 1989-2004, ponderea celorlalte domenii de activitate s-a diminuat sensibil. Industria, care deținea 46,2% din PIB creat în

1989, a contribuit în anul 2000 cu numai 27,6% la formarea PIB, în timp ce contribuția sectorului primar s-a redus cu trei puncte procentuale în acest interval (de la 14,4% în 1989, la 11,4% în 2000).

În anul 2004 ponderea industriei în PIB a fost de 27,0%, înregistrând o reducere cu 0,6 puncte procentuale față de 2000, iar prin raportare la anul 1989 se remarcă o reducere a acesteia cu cca. 19 puncte procentuale.

De asemenea, ponderea agriculturii și silviculturii în PIB s-a redus cu 1,4 puncte procentuale în perioada 1989-2004, deși între anii 2000 și 2004 s-a realizat o creștere cu 1,6 puncte procentuale în acest sector de activitate.

În perioada 1989-2000 ponderea construcțiilor în PIB s-a redus de la 5,5% la 4,8%, pentru ca în 2004 să ajungă la 6,0%.

Evoluția oscilantă a produsului intern brut al României s-a reflectat nefavorabil și asupra indicatorului PIB/locuitor, determinat pe baza parității puterii de cumpărare (PPC) – parametru sugestiv în privința potențialului economic al unei țări, utilizat în cadrul comparațiilor internaționale pentru stabilirea raporturilor economice dintre statele lumii. În acest sens, o comparație internațională

privind PIB/locuitor PPC este centralizată în Tabelul nr. 2.2. și reprezentată grafic în Figura nr. 2.3.

Tabelul nr. 2.2. Comparații internaționale privind PIB/locuitor în anul 2004

Datele prezentate relevă un decalaj substanțial între România și unele țări din Europa în anul 2004 în ceea ce privește PIB/locuitor. Raportat la media țărilor din UE 25, PIB/locuitor din România

reprezintă doar 12,4%, în timp ce indicatorul raportat la media UE 15 reprezintă doar 10,68%. Un decalaj mai redus se constată doar comparativ cu Ungaria, Cehia și Polonia, dar trebuie adoptate în

continuare măsuri pentru reducerea acestor diferențe apreciabile.

În ceea ce privește convergența reală cu nivelurile venitului pe cap de locuitor din Uniunea Europeană, România a înregistrat progrese nesemnificative, realizarea nivelurilor de venit și productivitate atinse în alte țări din Europa rămânând în continuare una din principalele provocări pentru țara noastră.

Figura nr. 2.3. Raportul PIB/locuitor dintre România și alte state europene În anul 2004, nivelul PIB/locuitor în standarde de putere de cumpărare a crescut ușor până la 30% din nivelul comunitar, iar diferențele dintre regiuni în ceea ce privește venitul sunt în creștere, dar moderate. O astfel de evoluție se explică în mare parte prin depășirea mediei mai ales în zona Bucureștiului, unde venitul pe cap de locuitor a fost aproape dublu comparativ cu media pe țară și

aproximativ cu 140% mai mare decât venitul din regiunea cea mai săracă a țării.

2.1.2. Producția industrială

Cauza fundamentală a scăderii accentuate a PIB până în anul 1999 o constituie reducerea producției naționale în toate ramurile sale. Începând cu anul 2000 producția industrială a României a început să crească, ajungând la 108,3% în anul 2001, 113,0% în 2002, 116,5 în 2003 și 122,7 în 2004 comparativ cu anul 2000. Evoluția producției industriale (Tabelul nr. 2.3. și Figura nr. 2.4.) pe subramuri ale industriei a fost însă diferită: s-au înregistrat reduceri în industria extractivă (exceptând anii 2001 și 2004) și în sectorul energiei electrice, termice, gazelor și apei, dar producția industrială în industria prelucrătoare a sporit continuu.

Tabelul nr. 2.3. Evoluția producției industriale în perioada 2001-2004

Figura nr. 2.4. Evoluția producției industriale în perioada 2001-2004

Din datele prezentate se observă că în anul 2004, comparativ cu anul 2000, producția industrială a crescut la 101,6% în industria extractivă, 128,8% în industria prelucrătoare și a scăzut la 92,3% în sectorul producător de energie electrică, termică, gaze și apă. În toată perioada analizată industria prelucrătoare a contribuit decisiv la creșterea producției industriale. Față de anul 2003, în anul 2004 creșterea producției din industria prelucrătoare a fost de 7,7 puncte procentuale, față de numai 2,4 puncte procentuale în industria extractivă, iar sectorul energetic și-a continuat trendul descendent, înregistrând o reducere a producției de 3,1 puncte procentuale. Și în cursul anului 2005 activitatea economică a rămas intensă, deși puternicul trend crescător înregistrat de producția industrială a scăzut ca intensitate.

2.1.3. Formarea brută de capital fix

Formarea brută de capital fix a crescut cu 26,04% în anul 2004 față de anul 2003, iar rata de investiție – determinată prin raportarea formării brute de capital fix la valoarea adăugată brută – a oscilat în jurul valorii de 46%, respectiv 45,9% în 2001, 46,1% în 2002, 45,6% în 2003 și 45,4% în 2004.128 În Figura nr. 2.5. este reprezentată grafic ponderea formării brute de capital fix în PIB.

Comparativ cu noile state membre ale Uniunii Europene, creșterea formării brute de capital fix înregistrată de România în perioada 2000 – 2002 a fost superioară valorilor înregistrate de Cehia, Ungaria și Polonia, însă mult mai redusă comparativ cu Statele Baltice.

Investițiile realizate în economie au crescut cu 7,4% în 2002 față de 2001, ca urmare a majorării investițiilor în sectorul privat cu 12,4% și scăderii cu 1,5% a investițiilor în sectorul de stat.

Investițiile în utilaje și mijloace de transport au crescut cu 10,3%, ponderea importului de utilaje în totalul investițiilor în utilaje reprezentând 35,9%, ceea ce reflectă capacitatea și disponibilitatea

economiei de asimilare a investițiilor de modernizare. În anul 2003 investițiile au crescut cu 9,2% față de 2002, fapt ce reflectă de asemenea procesul de înlocuire a capitalului în România. Totodată, în anul 2003 întreprinderile aflate în proprietatea statului dețineau numai 32,4% din valoarea investițiilor.

Investițiile publice au crescut la 3,5% din PIB în anul 2004, dar cheltuielile de investiții au fost limutate în 2005, în încercarea de a contrabalansa impactul negativ asupra bugetului exercitat de

creșterea salariilor în sectorul public Majorarea investițiilor în sectorul privat s-a datorat creșterii ponderii acestuia în PIB,

remarcându-se progrese apreciabile din anul 1990 până în 2004. Dacă în 1990 sectorul privat a contribuit la crearea PIB cu numai 16,4%, în anul 2001 ponderea acestuia a crescut la 68,0%, în 2002

la 69,4%, în 2003 a crescut la 70,4%, iar în 2004 la 70,8%, procent ce caracterizează o economie de piață funcțională. Astfel, contribuția sectorului privat la creșterea economică a devenit comparabilă cu

cea din noile țări membre ale Uniunii Europene (în anul 2000, contribuția sectorului privat la crearea PIB era de 62% în Cehia, 63,2% în Polonia și 71,7% în Ungaria)

Figura nr. 2.5. Ponderea formării brute de capital fix în PIB

Anul 2002 poate fi considerat un an de cotitură în economia României întrucât, pentru prima dată de la începutul perioadei de tranziție, ponderea capitalului privat a fost superioară ponderii

capitalului deținut de sectorul de stat. La nivelul întregii economii, până la sfârșitul anului 2004, întreprinderile cu capital majoritar privat înregistraseră o creștere a ponderii forței de muncă la 76,3%,

reflectând reducerea ocupării forței de muncă în sectorul de stat și în administrația publică.

Întreprinderile de stat încă înregistrau o pondere semnificativă a activelor, de 67,8%, dar aceasta era în scădere și reflecta în special rolul predominant al proprietății publice în sectorul energetic,

reprezentând cca. 33% din cifra de afaceri din industrie.

2.1.4. Dinamica privatizării

Procesul de privatizare a evoluat lent până în anul 2001, iar 63,58% din totalul privatizărilor efectuate s-au realizat în intervalul 1997-2000 (4759 societăți comerciale privatizate între 1997 și 2000 dintr-un total de 7485 unități privatizate până la sfârșitul anului 2000). Din cele 4759 societăți comerciale privatizate până la finele anului 2000 4,5% au fost întreprinderi mari, 22,34% mijlocii și 73,16% firme mici.

Începând cu anul 2001, privatizarea întreprinderilor mari a avansat într-un ritm crescător, atât ca număr de întreprinderi, cât și în termeni de capital vândut. Numărul întreprinderilor aflate în proprietatea statului a scăzut de la 1673 la sfârșitul anului 2001, la 1342 la jumătatea lui 2003 și la 1187 la mijlocul anului 2004, în mare parte datorită activității Autorității pentru Privatizare și Administrarea Participațiilor Statului (APAPS) – 90% și activității diferitelor ministere – 10%. Din iulie 2003 până în iunie 2004, APAPS a vândut 296 de întreprinderi, reprezentând un capital de 30%, comparativ cu cel vândut din 1992, ca urmare a renunțării la un număr de 65 de mari companii.

În aprilie 2004 APAPS și-a cedat activitatea și a transferat portofoliul companiilor rămase de privatizat către Autoritatea pentru Valorificarea Activelor Statului (AVAS). Aceasta a înregistrat un

bun progres, dar procesul de privatizare nu s-a finalizat încă. La sfârșitul lunii iunie 2004 portofoliul AVAS cuprindea aproximativ un număr de 550 întreprinderi considerate pregătite pentru privatizare și

mai mult de 500 de companii considerate nepregătite. În total, AVAS a monitorizat mai mult de 900 de companii aflate în procedură de reorganizare judiciară sau faliment.

Privatizarea a făcut uneori pași înapoi, ca urmare a încălcării obligațiilor contractuale complexe de către noii proprietari. Privatizarea companiilor deținute de către diferitele ministere s-a desfășurat lent, dar în anul 2004 primele privatizări în domeniul energetic au continuat decisiv, ceea ce reprezintă piatra de temelie a restructurării și îmbunătățirii concurenței în acest sector. Privatizarea S.N. a Petrolului Petrom S.A. în luna iulie 2004 a constituit un pas important în reducerea controlului public asupra sectorului energetic. Două mari companii de distribuție a energiei electrice au fost privatizate în luna iunie și au fost selectați investitorii pentru alte două companii de distribuție a energiei electrice. Pentru două companii mari de distribuție de gaz au fost selectați în luna august investitorii și acordurile de cumpărare sunt în proces de negociere.

În sectorul energetic, progresul în privatizare și ajustarea în sensul creșterii prețurilor la energie a fost însoțită de o deschidere a pieței de gaz de până la aproape 50% începând cu ianuarie 2005 și a

pieței de electricitate de până la 83,5% începând cu iulie 2005.

2.1.5. Comerțul exterior

Volumul comerțului exterior a crescut de peste trei ori în perioada 1991-2002, de la o valoare cumulată (export și import) de circa 10 miliarde USD în 1991 la 62,8 miliarde USD în anul 2004.

Această evoluție pozitivă, atât a exporturilor, cât și a importurilor, se datorează majorării gradului de deschidere a economiei spre exterior (principalul partener comercial fiind Uniunea Europeană),

demonopolizării activităților de comerț exterior, acordurilor de liber schimb încheiate de România, precum și creșterii competitivității economiei, inclusiv pe calea majorării investițiilor străine.

În anul 2004, gradul de deschidere a economiei românești și-a continuat trendul ascendent, valoarea exporturilor de bunuri și servicii crescând de la 29,2% în anul 1997 la 36,2% din PIB.

Importurile de bunuri și servicii au înregistrat o creștere de la 36,2% din PIB în 1997 la 44,1% din PIB în 2003. Partenerul principal al României încă din 1997, Uniunea Europeană și-a consolidat în

continuare rolul predominant. Până în 2003, UE-15 reprezenta 67,7% din valoarea totală a exporturilor de mărfuri ale României, față de 56,6% în 1997. Ponderea în importuri a UE-15 a crescut la 57,7%,

față de 52,5% în 1997. Extinderea Uniunii Europene a însemnat și o creștere a ponderii acesteia în exporturile și importurile României (cu 5,9%, respectiv 9,6%). În anul 2004, ponderea UE în exporturile României a crescut la 72,9%, iar ponderea în importuri a ajuns la 64,9%. Protecționismul comerțului exterior al României, măsurat ca medie simplă a ratelor tarifelor pentru națiunea cea mai favorizată, s-a situat în 2004 la 14,8% din importurile din țări beneficiare ale regimului națiunii celei mai favorizate, respectiv la 5,5% din importurile din Uniunea Europeană. Cu toate acestea, comparativ cu statele membre ale Uniunii Europene, volumul comerțului exterior este foarte redus.

Spre exemplu, în anul 2000, volumul comerțului exterior al Republicii Cehe era de 61 miliarde USD, al Ungariei de 59 miliarde USD, iar al Poloniei de peste 80 miliarde USD.

Dinamica fluxurilor comerciale externe ale României în perioada 1991-2004 este reprezentată grafic în Figura nr. 2.6. Semnificativ este faptul că după mulți ani s-a înregistrat o contribuție pozitivă a cererii externe la creșterea economică datorită unei dinamici accelerate a exportului de bunuri și servicii în raport cu cea a importurilor. În anul 2004, exportul de bunuri și servicii s-a majorat în termeni reali cu 29,%, iar importul de bunuri și servicii cu 32,2%. Contribuția pozitivă a exportului net la creșterea reală a PIB a fost în anul 2004 de 0,3%, față de o contribuție negativă de 2,4% în 2000 și 3% în 2001. Această tendință care, în fapt, reflectă creșterea

competitivității economiei românești, este de apreciat în condițiile în care creșterea economică înregistrată în România în anii 2001 și 2002 implică în mod direct o creștere a importului [180].

Figura nr. 2.6. Evoluția comerțului exterior al României în perioada 1991-2004

Exporturile au crescut semnificativ în perioada 2001-2004, atingând 30,1 miliarde USD în 2004 și s-au caracterizat prin:

• concentrarea pe un număr relativ restrâns de grupe de produse, în general cu valoare adăugată mare. În anul 2002, patru grupe de produse au avut o pondere cumulată de 80% din totalul exporturilor, respectiv produse ale industriei ușoare (35%), construcții de mașini

(22%), produse metalurgice (13%) și produse ale industriei lemnului (10%);

• manifestarea unei tendințe de îmbunătățire structurală a exporturilor. În acest sens, este relevantă creșterea ponderii produselor industriei construcțiilor de mașini în totalul exporturilor României cu 1,3% în 2002 față de 2001. Contribuția acestei grupe de produse la creșterea în valoare absolută a exporturilor este de cca. 690 milioane USD cumulat în perioada 2001-2002;

• orientarea din ce în ce mai fermă a exporturilor către țările Uniunii Europene, care dețineau în 2004 o pondere de cca. 73% în totalul exporturilor României.

În ceea ce privește importurile, acestea au înregistrat o creștere de circa 8 ori în perioada 1991-2004, cu o încetinire relativă a sporirii acestora în perioada 1997-1998 și chiar o scădere valorică absolută în anul 1999, ca urmare a ratelor negative de creștere economică din perioada respectivă.

Majoritatea importurilor se datorează, în principal, atât necesității susținerii creșterii economice realizate, cât și unor factori conjuncturali și climaterici: creșterea prețului pe piața mondială la țiței, gaze naturale, huilă energetică, declinul energetic cauzat de secetă și de importurile suplimentare de păcură etc.

Este semnificativ faptul că dinamica cea mai accentuată a înregistrat-o importul de produse ale construcțiilor de mașini, ca urmare a eforturilor de modernizare a economiei și de retehnologizare a

industriei, inclusiv pe calea aportului de bunuri de investiții promovate de pătrunderea capitalului străin. În ansamblu, importurile românești se caracterizează prin:

• concentrarea acestora pe un număr relativ restrâns de grupe de produse, patru dintre acestea deținând în 2004 o pondere de 73% în totalul importurilor: produse ale industriei construcțiilor de mașini 31%, produse ale industriei ușoare 22%, produse minerale 13%,

metale și articole din metal 7%;

• o pondere de circa 31% în importul de mărfuri revine produselor industriei construcțiilor de mașini, din care cea mai mare parte este formată din bunuri de capital pentru investiții;

• principala zonă geografică de proveniență a importurilor o reprezintă Uniunea Europeană, care deține o pondere de 65% din total, în cadrul acesteia detașându-se Italia (17%), Germania (15%) și Franța (7%). Se remarcă și ponderea Federației Ruse în importul țării

noastre care, cu 7% din total, deține a treia poziție în topul furnizorilor de importuri ai României, fapt datorat în principal livrărilor de țiței și gaze naturale.

Integrarea comercială crescută a fost însoțită de o modificare treptată a modelului comercial, în favoarea activităților cu valoare adăugată mai mare. Deși baza exporturilor României o constituie în continuare bunurile cu valoare adăugată mică, ponderea exporturilor cu valoare adăugată superioară a crescut semnificativ. Ponderea metalelor, mineralelor și produselor chimice în valoarea totală a exporturilor de mărfuri a scăzut și în ciuda faptului că textilele și în călțămintea au rămas la un nivel apreciabil, ponderea acestora în exporturi a scăzut în 2004 față de 2001. Pe de altă parte, ponderea mașinilor și utilajelor și echipamentelor electrice aproape că s-a dublat. Aceste tendințe reflectă dispariția specializării comerciale pre-tranziție, o mai mare diversificare a produselor și un grad de procesare sporit. Caracterizată printr-o creștere substanțială a importurilor de mașini și utilaje și mijloace de transport, structura importurilor a dovedit actuala restructurare industrială.

Balanța comercială a înregistrat permanent deficite în perioada 1991-2004 (cuprinse între 1 miliard USD și 4,2 miliarde USD), ca urmare a creșterii dependenței economiei românești de materiile

prime și energia din import, precum și a sporirii accentuate a importurilor de mașini și utilaje, care au beneficiat în aproape întreaga perioadă de anumite facilități fiscale și vamale legate de promovarea investițiilor străine. Cu toate acestea, deficitul balanței comerciale înregistrat de România a fost mult mai redus comparativ cu unele state membre (în anul 2000, Portugalia înregistra un deficit al balanței comerciale de 14,9 miliarde USD, Marea Britanie 52,8 miliarde USD, Austria 4,8 miliarde USD și Polonia 17,2 miliarde USD).

În anul 2002 s-a înregistrat un deficit al balanței comerciale de 4 miliarde USD, sub nivelul înregistrat în anul 2001 (4,2 miliarde USD). Deficitul balanței comerciale în anul 2002 se datorează în principal soldului negativ la unele grupe de produse, dintre care amintim: produse ale industriei construcțiilor de mașini (-2,5 miliarde USD), produse ale industriei chimice (-1,6 miliarde USD), produse minerale (-1,1 miliarde USD), produse agroalimentare (-0,7 miliarde USD) etc. Acest sold negativ este compensat într-o oarecare măsură de excedentul înregistrat la produse ale industriei ușoare (+1,0 miliarde USD), produse din lemn, inclusiv mobilă (+0,7 miliarde USD), metale comune și articole din metal (+0,5 miliarde USD). În perioada 2003-2004 deficitul balanței comerciale s-a redus față de anul 2002, ajungând la -1,8 miliarde USD în 2003 și la -2,6 miliarde USD în 2004.

2.1.6. Contul curent al balanței de plăți externe

Deși România a făcut unele progrese în ceea ce privește reducerea inflației și controlarea bugetului de stat, deficitul extern de 6-7% din PIB pentru perioada 1996-1998 a devenit nesustenabil, iar scăderea rezervelor internaționale și existența unui vârf al rambursării datoriei externe au adus țara foarte aproape de o criză a plăților la începutul anului 1999. O nouă reducere a deficitului fiscal, politici aspre referitoare la venituri și o corectare puternică a cursului de schimb valutar sunt numai câteva dintre măsurile prin care deficitul contului curent a fost redus la aproximativ 4% din PIB în anul 1999.

În anul 2002, ca urmare a diminuării deficitului comercial, deficitul contului curent a scăzut cu 33,2% față de anul precedent, ajungând la 1662 milioane euro, ceea ce reprezintă 3,4% din PIB.

Transferurile curente (al căror flux net a fost de 1,6 mld. euro în 2002, în creștere cu 350 mil. euro față de anul anterior) au constituit un factor de atenuare a deficitului contului curent, care a fost finanțat în

proporție de 69,3% prin influxuri nete de investiții străine directe. Datorită creșterii cererii gospodăriilor populației, a creditului de consum, precum și a investițiilor, deficitul contului curent a crescut și a reprezentat 5,8% din PIB în anul 2003. Finanțarea deficitului extern a fost facilitată de îmbunătățirea condițiilor de creditare și a fluxului constant de investiții străine directe, cu o medie de 2,9% din PIB în anul 2003. Rezervele internaționale (exclusiv aurul) au crescut sensibil, atingând echivalentul a 4,1 luni de importuri în luna mai 2004. La sfârșitul lunii iulie 2004, volumul rezervelor crescuse la 9,7 mld. euro. Raportul dintre datoria externă și PIB rămâne scăzut și a atins 34% din PIB, iar prima de risc la datoria externă s-a diminuat considerabil.

2.1.7. Ocuparea și câștigurile salariale

Transformările structurale din economie au condus la creșterea șomajului pe fondul dispariției unui număr însemnat de locuri de muncă din industrie și apariției altora, prea puține însă comparativ

cu oferta de muncă. În acest sens, între anii 1990 și 2001, populația ocupată a României a scăzut cu peste 2,2 mil. persoane, respectiv cu circa 21%. Reducerea populației ocupate s-a manifestat în toate

domeniile, cu excepția agriculturii și a unora dintre servicii: comerț, activități financiare, bancare și de asigurări, învățământ, administrație publică, sănătate și asistență socială. Deși în agricultură s-a

înregistrat o creștere a ocupării, numai într-o mică măsură resursele umane disponibilizate din industrie și construcții au fost absorbite, astfel încât în anii 2003 și 2004 structura populației ocupate se prezenta ca în Tabelul nr. 2.4.

Tabelul nr. 2.4. Structura populației ocupate în anii 2003 și 2004

Cea mai mare pondere în totalul populației ocupate în anul 2003 o deține populația ocupată în agricultură (35,69%), urmată îndeaproape de cea din sectorul serviciilor (34,49%), din industrie (25,20%) și la mare distanță, se regăsește populația ocupată în construcții (4,62%). Această structură a populației ocupate poate fi vizualizată în graficul din Figura nr. 2.7.

Figura nr. 2.7. Structura populației ocupate în anul 2003

Deși structura populației ocupate s-a îmbunătățit în ultimii ani, schimbările în curs nu au avut decât un impact limitat la nivel agregat. Trecerea către sectoare cu o valoare adăugată superioară a implicat diminuarea ponderii agriculturii, deși aceasta rămâne apreciabilă, cu o cotă de 31,62% din forța de muncă ocupată în anul 2004. În sectorul industrial forța de muncă ocupată reprezenta 25,97%

în anul 2004. Sectorul serviciilor s-a dezvoltat treptat, forța de muncă ocupată fiind de 37,18% din totalul populației ocupate în anul 2003. În Figura nr. 2.8 se prezintă structura populației ocupate în anul 2004.

Calculată conform metodologiei BIM, rata șomajului a avut în perioada 1997-2002 o evoluție crescătoare (de la 5,3% în 1997 la 8,4% în anul 2002), astfel încât nivelul acesteia din 2002 este superior mediei UE-15 (7,7%), însă mult mai redus comparativ cu unele state membre din Europa Centrală și de Est (Polonia – 19,9%, Slovacia – 18,5%, Bulgaria – 17,8%). Schimbările metodologice de evaluare a ratei șomajului fac dificilă identificarea motivelor creșterii acesteia. În parte, această evoluție se poate explica prin accelerarea restructurărilor economice, însă revizuirea definițiilor ocupării forței de muncă și șomajului limitează în mod semnificativ posibilitatea de a compara cifrele înregistrate în 2002 cu cele din anii precedenți. Tendințele șomajului înregistrat au fost, de asemenea, puternic influențate de modificarea criteriilor de eligibilitate, prin care se beneficiază de prestări garantate, modificare introdusă la începutul anului 2002. În perioada analizată șomajul a fost considerabil mai ridicat în rândul tinerilor și ușor mai mare în rândul bărbaților, iar diferențele între regiuni au fost și rămân în continuare mici.

Adoptarea noului cod al muncii în martie 2003 a constituit un important pas înainte în termeni de transpunere a acquis-ului comunitar dar, în același timp, a introdus o anumită rigiditate în funcționarea pieței muncii datorită restricțiilor în ceea ce privește contractele pe durată determinată, procedurile specifice de concediere individuală care ar putea duce la abuzuri, precum și centralizarea sistemului de negocieri salariale care ar putea împiedica reflectarea în nivelul salariilor a diferențelor de productivitate între regiuni și diverse profile. În anul 2003, rata șomajului a fost de 7,4%, în timp ce în anul 2004 s-a redus la 6,2% în raport cu populația activă civilă totală. Șomajul a fost considerabil

mai ridicat în rândul tinerilor, fiind mai mic în rândul celor cu realizări educaționale foarte scăzute și foarte înalte, ceea ce reflectă stadiul restructurării din economie. Deși disparitățile regionale privind

șomajul au fost scăzute, activitățile agricole ineficiente și întreprinderile de stat înregistrează o mare parte din forța de muncă ocupată din anumite regiuni.

Gradul de ocupare a forței de muncă cu vârstă legală de angajare a crescut cu 0,4% în 2004, iar rata de angajare a forței de muncă s-a menținut la nivelul de 57,7%.

Amendarea Codului Muncii în iunie 2005, în urma consultărilor intense cu partenerii sociali, a reprezentat un pas în relaxarea prevederilor legale restrictive, considerate a fi un impediment față de un climat de investiții permisiv. Condițiile modificate pentru contractele la termen fix, concederile colective și redistribuirea orelor de muncă sunt destinate să reducă barierele existente în angajarea de noi persoane.

Salariul mediu brut lunar a fost în anul 2002 de 5,4 mil. lei, adică aproximativ 170 euro, înregistrând o creștere de 30 euro față de 2000. Salariul real s-a majorat sensibil, ajungând să reprezinte în luna octombrie 2002 (lună fără influențele de sfârșit de an: prime, al 13-lea salariu) 62,2% din nivelul lunii octombrie 1990, comparativ cu 56,8% în luna octombrie 2000. În perioada 2000-2002 România a înregistrat o creștere a câștigului salarial real de 12,9 puncte procentuale, nivel inferior Ungariei și Estoniei (21,5, respectiv 20,0), dar superior atât tuturor celorlalte noi state membre, cât și celorlalte state candidate. Salariile reale au crescut cu mai mult de 10% în 2004 și cu 13,4% în primele 8 luni ale anului 2005. Câștigul salarial mediu nominal brut pe economie a fost în anul 2004 de 8261491 lei, iar cel net de 5965285 lei. În termeni de câștig salarial mediu nominal net s-a înregistrat o creștere cu 27,7% în 2003 față de 2002 și cu 23,3% în 2004 față de anul 2003.

Presiunile salariale au subminat în mod repetat stabilizarea economiei, iar evoluția salariului real a fost uneori peste evoluția productivității. Aceasta se datorează disciplinei financiare scăzute a

întreprinderilor din proprietatea statului și rolului predominant al salariului minim în procedura de stabilire a salariului, care nu permit reflectarea reală a diferențelor de productivitate. Sistemele contractelor colective au condus la direcționarea salariilor și beneficiilor și au rămas o barieră în flexibilitatea pieței forței de muncă, inclusiv în întreprinderile ce au capital majoritar de stat. Acest fapt a impus o politică strictă a veniturilor care, cu dificultate, dar cu un succes în creștere, a controlat contul de cheltuieli salariale totale din sectorul public

2.1.8. Inflația

Dezechilibrele economiei românești manifestate pe parcursul perioadei de tranziție, ritmul lent al reformei, persistența indisciplinei financiare, lipsa unei concurențe reale între agenții economici, perpetuarea unor poziții de monopol, precum și acțiunea progresivă a unor factori de corecție structurali sau conjuncturali au contribuit la întreținerea și în unele perioade, la accentuarea inflației, așa cum reiese din Tabelul nr. 2.5.

Inflația a fost una dintre cele mai vizibile simptome ale slăbiciunii structurale a economiei și dezechilibrelor macroeconomice, deoarece eșecul în implementarea unei politici efective a veniturilor și constrângerile bugetare în sectorul întreprinderilor au cauzat o cerere excesivă, care în timp s-a agravat prin corecțiile confuze ale monedei supraestimate. Astfel, în perioada 1990-1994, inflația a înregistrat niveluri deosebit de ridicate, în anul 1993 creșterea prețurilor de consum atingând nivelul record de 256,1% față de anul precedent. Comparativ cu această perioadă, în anii următori, cu excepția

anului 1997, nivelul inflației a înregistrat valori mult mai reduse (32,3% în 1995 și 59,1% în 1998).

După anul 2000 se constată apariția unui trend constant descrescător al inflației, adică un proces de dezinflație: 34,5% în 2001, 22,5% în 2002, 15,3% în 2003 și 11,9% în 2004. Această evoluție a indicilor prețurilor de consum în perioada 1991-2004 este reprezentată în Figura nr. 2.9.

Figura nr. 2.9. Modificarea indicilor prețurilor de consum în perioada 1991-2004

Creșterea moderată a consumului, ritmul lent al deprecierii și al creșterilor prețurilor administrate au susținut această evoluție pozitivă. După o creștere cu până la 43% în 2001, prețurile administrate au crescut cu 23,5% în 2002 și cu numai 3,2% în cursul primului semestru al anului 2003, când rata inflației fără prețurile administrate a scăzut la 14,4% de la 16,5% la sfârșitul anului 2002.

În structura prețurilor de consum, creșteri semnificative s-au înregistrat la tarifele pentru servicii și la mărfurile nealimentare, creșteri ce s-au situat peste nivelul indicelui general al prețurilor de consum, în timp ce prețurile mărfurilor alimentare cu cea mai mare pondere în cadrul indicelui prețurilor de consum au înregistrat creșteri sub nivelul indicelui general.

Măsurile de restructurare/privatizare aplicate cu precădere în sfera utilităților publice, cele de ameliorare a disciplinei financiare în scopul reducerii arieratelor, precum și de promovare a unei politici a veniturilor strict legată de performanțele economice au contribuit la reducerea inflației până la un nivel de circa 12% în anul 2004.

Reducerea ratelor dobânzii ca urmare a scăderii inflației a încetat în anul 2003, pe fondul restrângerii politicii monetare pentru a face față presiunilor apărute în domeniul cererii și unei creșteri tot mai mari a creditelor către sectorul privat. Continuând să funcționeze în cadrul unui regim de împrumuturi controlat, Banca Națională a României a intervenit pe piața schimbului valutar pentru a menține rata de schimb la un nivel corespunzător obiectivului fixat în materie de inflație. În același timp, a facilitat o apreciere reală prin raportare la coșul valutar euro-dolar considerat a fi compatibil cu o poziție constantă din contul curent. Efectul aplicării acestei politici a fost continuarea reducerii

treptate a inflației și aprecierea ratei de schimb cu 2,4% față de coșul valutar din 2002. Totodată, procesul de remonetizare s-a intensificat, reflectând dezvoltarea activității economice și încrederea sporită atât în sistemul bancar național, cât și în economia românească în ansamblul ei. Deși autoritățile au reușit într-o anumită măsură să frâneze sporirea creditelor în valută, creditele acordate

sectoarelor neguvernamentale au continuat să crească puternic în anul 2003. Având în vedere astfel de tendințe, precum și creșterea puternică a salariilor nete și deteriorarea deficitului de cont curent,

autoritățile au restrâns politica monetară în cursul anului 2003. După o scădere treptată de la 22,7% în septembrie 2002 la 17,4% în aprilie 2003, rata de intervenție a băncii centrale a fost de fapt mărită treptat până la 19,2% în septembrie 2003. Urmând aceeași tendință a ratelor nominale, ratele reale sunt în creștere începând din luna mai a anului 2003.

În noiembrie 2004, Banca Națională a României a acordat o mai mare flexibilitate cursului de schimb, moneda națională apreciindu-se astfel cu aproximativ 12% în raport cu euro, fapt ce a controlat presiunile inflaționiste. În aprilie 2005 a fost liberalizat accesul non-rezidenților la conturile de depozit denominate în monedă națională. Liberalizarea a fost realizată cu succes și confirmă reîntoarcerea la calendarul agreat pentru înlăturarea restricțiilor existente în calea liberei circulații a capitalurilor. Ratele dobânzii au fost reduse semnificativ din iunie 2004, fapt ce a atenuat riscul intrărilor masive de capital pe măsura continuării procesului de deschidere a contului de capital în aprilie 2005. Efectele adverse asupra deficitului de cont curent au fost atenuate de creșterea remiterilor din străinătate.

2.1.9. Statutul de economie de piață funcțională

În ierarhia internațională privind competitivitatea, România ocupă un loc stabil în ultimii ani, situându-se la poziția 23, după Brazilia și înaintea Mexicului, Turciei, Rusiei și Poloniei, însă nu a reușit să-și îmbunătățească poziția, precum alte țări mai mici din regiune. Condițiile dificile în care a debutat procesul de tranziție la economia de piață, fluctuațiile semnificative ale PIB după anul 1990, lungile perioade de recesiune, managementul defectuos al politicii economice sunt numai câțiva dintre factorii restrictivi ai creșterii competitivității.

Totuși, pașii făcuți în direcția creșterii competitivității economiei românești evidențiază beneficiile apropierii de o economie funcțională de piață. Evoluția către stabilitate macroeconomică, progresul reformelor structurale, creșterea disponibilității creditului și reducerea obstacolelor birocratice care afectează mediul de afaceri au sprijinit creșterea continuă a investițiilor, fapt ce permite o realocare a resurselor către utilizatori mai productivi.

În acest context, este important de menționat faptul că o economie de piață funcțională, care să asigure printr-o creștere de durată reducerea decalajelor de productivitate și a celor privind standardul

de viață față de spațiul european este evaluată de Direcția Generală pentru Extindere a Comisiei Europene pe baza următoarelor criterii:

– stabilirea echilibrului între cerere și ofertă prin interacțiunea liberă a forțelor pieței,

prețurile și comerțul fiind liberalizate;

– inexistența unor bariere semnificative la intrarea pe piață și la ieșirea de pe piață;

– existența unui sistem juridic funcțional, în care legile și contractele pot fi aplicate și care să reglementeze inclusiv drepturile de proprietate;

– existența unei stabilități macroeconomice, incluzând o stabilitate adecvată a prețurilor.

Rezultatele economice, exprimate prin indicatori ai creșterii economice și ai stabilității, depind în măsură decisivă de capacitatea de a asigura existența unui mediu de afaceri care să permită crearea

și funcționarea unui număr cât mai mare de firme, capabile să furnizeze produse și servicii de bună calitate, la costuri, respectiv prețuri reduse și în cantități concordante cu cerințele pieței interne și

internaționale.

Principalele evoluții înregistrate în perioada 1990-2000 în ceea ce privește promovarea mecanismelor de piață și pregătirea premiselor pentru asigurarea unei dezvoltări durabile a societății românești sunt:

– declanșarea procesului de conectare a României la noile evoluții din plan european și mondial. Ponderea relațiilor comerciale ale României cu Uniunea Europeană a devenit majoritară, atât din punctul de vedere al fluxurilor comerciale de mărfuri și servicii, cât și

din cel al influxurilor de investiții străine;

– scăderea ratei investiționale a fost generată de persistența unei rate mari a inflației și implicit, creșterea riscului în mediul de afaceri românesc (afectat de numeroase dificultăți legate de instabilitatea și incoerența legislativă și instituțională, de proliferarea birocrației,

amplificarea economiei necontabilizate). Totodată, același efect negativ a fost produs de reducerea potențialului intern de economisire, generată de scăderea accentuată a veniturilor reale ale populației și nivelul ridicat al dobânzilor active. Capacitatea redusă de

retehnologizare indusă de comprimarea ratei investiționale a întreținut ritmul lent al restructurării;

– apariția dublului deficit (bugetar și de cont curent) ca efect al politicilor de liberalizare pe fondul unui sistem economic slab structurat. Principala sursă a deficitului de cont curent a fost dezechilibrul balanței comerciale. Tocmai de aceea, politica de intervenție periodică în evoluția cursului de schimb a avut ca motivație corecția nivelului de competitivitate destinată reducerii pe termen scurt a deficitului balanței comerciale. Totodată, având ca

obiectiv controlul deficitului bugetar, autoritățile au promovat politici fiscale severe;

– tendința de creștere a competitivității exporturilor românești, datorată atât modificărilor structurale, cât și deprecierii monedei naționale în termeni reali. Susținerea acestei tendințe de creștere a competitivității și accentuarea ei prin efectele favorabile preconizate ale unor influxuri mari de investiții străine directe asupra economiei interne sunt condiții de aliniere a României la criteriile Uniunii Europene definite la Copenhaga;

– dezvoltarea sectorului privat, aportul acestuia la formarea produsului intern brut ajungând la 61,5% în anul 1999, față de 16,4% în 1990. Deși structura produsului intern brut este diferită de cea care caracterizează economia Uniunii Europene, se observă o anumită

tendință de convergență, în sensul creșterii ponderii sectorului serviciilor în valoarea adăugată brută. Semnificația acestui proces nu trebiue însă exagerată, el realizându-se în condițiile întârzierii procesului de restructurare și ale unui accentuat declin economic în

România, în timp ce Uniunea Europeană a înregistrat o creștere economică importantă.

Prin continuarea procesului de reformă a economiei românești, menținerea și/sau amplificarea tendințelor favorabile manifestate în perioada 1990-2000, concomitent cu ameliorarea celor negative,

perioada 2000-2004 s-a caracterizat printr-o serie de evoluții favorabile, dintre care cele mai semnificative sunt:

– realizarea unor progrese în ceea ce privește stabilitatea macroeconomică, având în vedere faptul că rata inflației și-a menținut tendința de scădere de la nivelul relativ înalt înregistrat anterior, în pofida efectuării de ajustări ale prețurilor controlate. În continuare, pentru menținerea tendinței de creștere a stabilității macroeconomice, măsurile de întărire a caracterului restrictiv al politicii monetare trebuie să fie însoțite de politici fiscale și salariale prudente, precum și de reducerea în continuare a deficitului cvasi-fiscal;

– adoptarea unei politici fiscale prudente și punerea treptată în aplicare a unor măsuri de îmbunătățire a administrației fiscale. Previziunile fiscale pe termen mediu trebuie de asemenea să fie consolidate prin înregistrarea unor progrese în domeniul reformei

cheltuielilor și prin îmbunătățirea gradului de respectare a obligațiilor fiscale. Acestea vor contribui la consolidarea disciplinei financiare a întreprinderilor, care rămâne una din problemele cheie încă nerezolvate. Este necesar ca măsurile adoptate să vizeze cauzele care stau la baza acumulării continue a arieratelor la bugetul de stat și în sectorul energetic;

– respectarea pe ansamblu a angajamentelor de a controla fondul de salarii în sectorul public și inițierea unei serii de acțiuni pentru întărirea disciplinei financiare a întreprinderilor, concretizate în special prin relativa accentuare a disponibilității de a deconecta utilizatorii cu restanțe de plată la consumul de energie;

– accelerarea privatizării și restructurării întreprinderilor de stat și sectorului bancar, care a continuat să își dezvolte rolul de intermediere. Întrucât s-a depășit etapa inițială, restructurarea și privatizarea sectoarelor cheie, cum sunt cel energetic, extractiv și de

transport constituie o necesitate majoră. Astfel de acțiuni vor contribui substanțial la stabilirea unei economii de piață funcționale și la dezvoltarea capacității României de a face față presiunilor concurențiale și forțelor de piață din interiorul Uniunii Europene.

– aplicarea unor măsuri administrative de îmbunătățire a mecanismelor de intrare și ieșire de pe piață, concomitent cu diverse inițiative de îmbunătățire a mediului de afaceri.

Eforturile viitoare de ameliorare a funcționării mecanismelor de piață trebuie să fie însoțite de o mai mare disponibilitate către închiderea întreprinderilor cu pierderi și către stabilirea unor prețuri pentru gazele naturale care să reflecte corect costurile pe termen scurt și lung.

În Raportul periodic din anul 2003, Comisia Europeană a specificat că „România poate fi considerată o economie funcțională de piață în condițiile continuării decisive a progreselor înregistrate.

În plus, este solicitată o implementare viguroasă și susținută a programului său de reforme structurale pentru a putea face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul Uniunii pe termen scurt”. În perioada 2003-2004 structura și performanța economică s-au îmbunătățit semnificativ. A fost atinsă stabilitatea macroeconomică și au fost continuate reformele economice profunde, în condițiile în care autoritățile române și-au respectat angajamentul privind îndeplinirea cerințelor economice necesare aderării la Uniunea Europeană. De aceea, se concluzionează că România îndeplinește criteriul economiei funcționale de piață. Continuarea serioasă a programelor de reforme structurale ar trebui să permită României să facă față presiunii concurențiale și forțelor pieței în cadrul Uniunii Europene.

Trebuie acordată prioritate restabilirii unei politici fiscale prudente, în special prin implementarea măsurilor adiționale de a întări în mod permanent baza de colectare și printr-o politică salarială a sectorului public prudentă în cadrul unei strategii clare de cheltuieli pe termen mediu, care să urmărească întărirea potențialului de creștere economică și pregătirea aderării la Uniunea Europeană. Continuarea programelor de privatizare, dezmembrarea activă a activităților nerentabile, îmbunătățirea continuă în aplicarea disciplinei financiare și progrese substanțiale în funcționarea sistemului judiciar sunt necesare pentru a stabili un mediu de afaceri pozitiv și pentru elibera economia de resurse ineficient alocate.

Transformarea economiei României și orientarea sa către o dezvoltare durabilă implică remodelarea sectorului energetic care, în fapt, reprezintă infrastructura strategică de bază a economiei naționale. Tocmai de aceea, în contextul evoluției economiei românești, se impune o analiză a principalelor mutații intervenite după 1990 în acest sector extrem de sensibil al economiei, pe care se bazează întreaga dezvoltare a țării.

2.2. Sectorul energetic – subsistem important al economiei Românești

La începutul anilor ‘90, România se confrunta pe de o parte cu sisteme ineficiente de producere și distribuție a energiei, ce reprezentau monopoluri de stat și pe de altă parte, cu întreprinderi

industriale energofage aflate în proprietatea statului. Pe parcursul ultimilor 14 ani, starea sectorului energetic a afectat creșterea economică și dezvoltarea României, fiind o povară asupra finanțelor

publice prin pierderile și subvențiile acordate, importurile de combustibil mai mari decât necesarul de consum și prin întârzierea modernizării industriei ca urmare a tarifelor scăzute la energia livrată și a încasării necorespunzătoare a facturilor energetice.

2.2.1. Resursele de energie primară

În categoria resurselor de energie primară se includ:

– producția purtătorilor de energie primară: cărbune net, țiței, gaze naturale utilizabile, lemne de foc, energie hidroelectrică, nuclearoelectrică și energie din surse neconvenționale;

– importul de energie primară și transformată;

– stocurile la 1 ianuarie ale purtătorilor de energie primară la unitățile producătoare, consumatoare, precum și la cele de distribuire.

Evoluția resurselor de energie primară este prezentată167 în Tabelul nr. 2.6., din analiza

căruia se remarcă o creștere de la 50.164 mii tep în 1994 la 55.941 mii tep în 1995, urmată de un declin accentuat până în anul 1999, în care totalul resurselor de energie primară a fost de 39.791 mii tep.

Tabelul nr. 2.6. Evoluția resurselor de energie primară în perioada 1994-2004

Începând din anul 2000 s-au înregistrat ușoare creșteri ale resurselor de energie primară, astfel:

+1,43% în anul 2000 față de anul 1999, +5,7% în 2001 față de 2000, + 3,11% în 2002 comparativ cu anul 2001. În anii următori s-au înregistrat creșteri mai accentuate, astfel: +3,15 în 2003 față de 2002 și +5,39 în anul 2004 comparativ cu 2003.

Din punct de vedere structural, în anul 2003 (Figura nr. 2.10.) cea mai mare pondere în totalul resurselor de energie primară a revenit gazelor naturale (34,79%), urmate de țiței și produse petroliere din import (29,76%), cărbune și cocs din import (23,47%), energie hidroelectrică și nuclearoelectrică (5,17%). Energia din surse neconvenționale a deținut o pondere nesemnificativă, de numai 0,04%, iar energia electrică din import a avut o pondere de 0,18% în totalul resurselor de energie primară.

Figura nr. 2.10. Structura resurselor de energie primară în anul 2003

În schimb, în anul 2004 (Figura nr. 2.11.), ponderea țițeiului și produselor petroliere din import a crescut la 32,26%, iar cea a gazelor naturale a scăzut la 30,25%. Ponderea cărbunelui și cocsului din import în totalul resurselor de energie primară a fost de 22,48%, în scădere cu un punct procentual față de anul 2003. Celelalte resurse de energie primară au avut o evoluție ascendentă, energia hidroelectrică și nuclearoelectrică având o pondere de 5,90%, energia electrică din import 0,46%, iar energia din surse neconvenționale 0,04%.

Figura nr. 2.11. Structura resurselor de energie primară în anul 2004

Este de remarcat că ponderea energiei din surse neconvenționale în totalul resurselor de energie primară s-a dublat în anul 2002 (0,04%) comparativ cu anul 2001 (0,02%), rămânând însă constantă în anii 2003 și 2004. Cu toate acestea, energia obținută din surse neconvenționale se menține încă la un nivel scăzut.

Având în vedere tendințele existente pe plan mondial și la nivelul Uniunii Europene în domeniul producerii energiei electrice, este necesară promovarea mai intensă a surselor neconvenționale de energie, susținută prin intermediul programelor și proiectelor demonstrative, precum și prin mediatizarea avantajelor incontestabile ale energiei verzi. De asemenea, se recomandă creșterea producției de energie hidroelectrică prin reabilitarea și modernizarea centralelor existente, precum și prin construirea de noi obiective hidroenergetice.

2.2.2. Producția de energie primară

Energia electrică primară se determină prin însumarea producțiilor de energie hidroelectrică și nuclearoelectrică, precum și importului de energie electrică. Pentru energia hidroelectrică și energia electrică din import transformarea în combustibil convențional s-a efectuat pe baza potențialului energetic real al energiei electrice (0,086 kg echivalent petrol/kWh sau 3600 kJ/kWh). În cazul energiei nuclearoelectrice energia primară este energia materialului fisionabil corespunzătoare producției realizate, considerându-se un randament al centralei de 33% până în anul 1998.

Începând cu anul 1999, randamentul luat în calcul este de 35,11%.

În Tabelul nr. 2.7. este prezentată evoluția producției de energie primară în perioada 1994- 2004, iar reprezentarea grafică a acesteia poate fi vizualizată în Figura nr. 2.12.

Tabelul nr. 2.7. Evoluția producției de energie primară în perioada 1994-2004

Comparativ cu anul 1994, în care producția de energie primară era de 31.719 mii tep, în anul 2004 s-a înregistrat un nivel al producției de 28.094 mii tep, ceea ce reprezintă 88,57% din producția de energie primară realizată în anul 1994.

Figura nr. 2.12. Evoluția producției de energie primară în perioada 1994-2004

Din punct de vedere structural, se remarcă o reducere a producției de gaze naturale (de la 14.823 mii tep în 1994, la numai 10.198 mii tep în 2004, respectiv o scădere cu aproximativ 31%), de cărbune (de la 7.775 mii tep în 1994, la 6.181 mii tep în 2004 – reducere cu 21%) și de țiței (de la 6.819 mii tep, la 5.991 mii tep în 2004 – reducere cu 12%). În schimb, în perioada analizată s-a înregistrat o creștere a producției de energie electrică, de la 1.123 mii tep în 1994, la 2.733 mii tep în 2002, ceea ce reprezintă un spor de producție de 171,4%. După anul 2002 producția de energie electrică a oscilat, reducându-se la 2344 mii tep în 2003 și sporind ușor în 2004 față de anul anterior, la 2359 mii tep. Comprativ cu anul 2002, producția de energie electrică s-a redus cu cca. 14% în anul 2004, pe fondul scoaterii din funcțiune a unor centrale electrice în vederea modernizării.

2.3. Evolutia economie romanesti in perioada 2004-2007

Concomitent, la întrunirea din 20-21 noiembrie 2002 de la Praga a țărilor NATO, România a fost acceptată în Alianța Nord-Atlantică, iar în a. 2003 Senatul SUA a recunoscut economia României ca fiind una funcțională de piață. Aceste evenimente majore, de cotitură din istoria modernă, au schimbat radical, în bine, statutul economico-politic european și internațional al României.

Performanțele importante în cauză au contribuit în mod determinant la creșterea atractivității României, respectiv, la schimbări esențiale în societatea românească. Atât etapa premergătoare aderării „de aur” (în 2007 UE a împlinit 50 ani), cât și, în special, primul an de după integrarea în familia europeană, pot fi caracterizați ca fiind cu succese palpabile în plan regional și european.

Mai întâi trebuie să precizăm, că în comparație cu alte state ECE, care au aderat la UE în 2004 și 2007 (Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria, Slovenia, Malta, Cipru, Bulgaria), România a avut, după noi, câteva avantaje evidente și importante. Printre acestea merită a fi precizate următoarele:

– România a fost singura țară din această zonă, care a fost în stare să achite (în primăvara a. 1989) în totalitate împrumuturile publice externe. Nici o țară din întregul lagăr totalitarist nu a fost (nu este, și încă mulți ani nu va fi) capabilă să achite datoriile sale publice externe. Aceasta, în plan financiar-monetar, înseamnă că România a fost și este printre cele mai credibile state din lume din istoria modernă. Trebuie să menționăm în mod deosebit, că politica financiar-valutară a României a fost una sănătoasă, de invidiat pentru multe țări din regiune.

– România a fost și este singura țară, din cele ce au aderat în primul deceniu al sec. XXI la UE, cu un grad sporit de asigurare energetică. Cu toate că coeficientul de independență energetică a variat (actualmente el constituie cca. 80%, în timp ce alte state au doar 40-50%), acesta în viitorii câțiva ani (până în 2012-2015) va constitui peste 100%. Menționăm, că pe parcursul unei perioade îndelungate România a avut o independență energetică deplină, ceea ce nu a fost caracteristic pentru majoritatea statelor Europei, inclusiv din partea de vest.

– O altă componentă avantajoasă a României o constituie proporțiile regionale (suprafață și cel mai mare potențial uman) și situația economico-geografică: România este situată la intersecția celor mai importante căi ce leagă Europa de Asia și Africa. Aici pot fi incluse și viitoarele căi energetice ce vor lega zona Mării Caspice de UE. Ca potențial economic în spațiul ECE, ea efectiv cedează doar Poloniei .

Creșteri economice consistente

Toate acestea, precum și alți factori au contribuit favorabil la dezvoltarea ascendentă a economiei în anii premergători aderării, precum și în primul an după aderare. Ritmurile de dezvoltare economică din ultimii ani au fost printre cele mai consistente comparativ cu statele UE-27. De exemplu, creșterea PIB-ului în anii 2001-2007 a constituit cca. 6% anual, ceea ce devansează majoritatea statelor UE. (Seceta din 2007, potrivit calculelor specialiștilor români, a diminuat sporul PIB cu 2 puncte procentuale). A fost depășit volumul respectiv de până la declanșarea marilor transformări socio-economice.

Într-un timp extrem de scurt România a realizat succese palpabile în toate domeniile de dezvoltare, cele mai pronunțate fiind obținute în anii 2004-2007, adică când efectiv s-au luat deciziile de principiu privind integrarea europeană, precum și în primul an de aderare.

Conform Raportului Mondial al Investițiilor al UNCTAD, după indicele de performanță al investițiilor străine directe (ISD), România a trecut de pe locul 101 în 2005 pe locul 21 în 2006. Datorită schimbării favorabile a imaginii internaționale, substanțial au sporit investițiile străine. În anii 2004-2007 acesta au depășit volumul de 33 mlrd. USD, inclusiv aproape 1 mlrd. lunar în a. 2006, România fiind al doilea beneficiar ca mărime al ISD din regiune. Acestea au suplimentat fondurile interne și au asigurat un volum al produsului intern brut (PIB-ului) de cca. 100 mlrd. euro în 2006 și de cca. 390 mlrd. lei (peste 110 mlrd. euro) în 2007. Efectiv aceasta înseamnă că în ECE doar Polonia are un PIB superior. Indicatorul în cauză pentru Ucraina a fost de 106,5 mlrd. USD în 2006, respectiv cca. 125 mlrd. USD (prevăzut) în 2007. Raportat la un locuitor, PIB-ul a constituit în 2006 cca. 4480 euro sau 39% din nivelul mediu european, în 2007 – cca. 5 mii euro (peste 41% din media UE). Potrivit Raportului Național al Dezvoltării Umane (RNDU), România în 2007 s-a situat pe locul 60 din 177 state, pentru care există informații. Documentul situează România printre țările cu un Indice al Dezvoltării Umane ridicat.

Cel mai dinamic sector al construcțiilor din Europa

Una dintre cele mai dinamice ramuri ale economiei românești a constituit cea a construcțiilor, unde ritmul de creștere a alcătuit 37,5% în anul 2007, adică a fost cel mai mare din Europa. Sectorul IT de asemenea a fost într-o creștere rapidă: în 2006 – 35%.

În anul 2007, cu ritmuri rapide, devansatoare față de cele ale PIB-ului, s-a dezvoltat comerțul exterior, unul dintre cele mai avansate sectoare ale economiei. Dacă în 2006 indicatorul în cauză a constituit cca. 67 mlrd. euro, inclusiv exporturile – 25,8 mlrd. euro, iar importurile – 40,7 mlrd. euro, atunci în 2007, conform datelor preliminare, comerțul exterior este estimat la cca. 80 mlrd. euro. După volumul importurilor, România se situează pe locul 25 în lume. Cca. 2/3 din volumul acestor indicatori deja de peste trei decenii revine țărilor membre ale UE. Principalii parteneri comerciali rămân a fi Italia, Germania și Franța. În activitatea de export-import sunt antrenate cca. 15 mii de firme românești. Concomitent, trebuie să constatăm, că alături de creșteri rapide avem și un decalaj tot mai mare dintre exporturi și importuri: deficitul balanței comerciale a crescut de la 15 mlrd. euro în 2006 la cca. 20 mlrd. euro în 2007, sau peste 15% din PIB. Deficitul de cont curent a constituit cca. 13,5%. Această situație reprezintă o problemă destul de dificilă și pe termen lung, ce urmează a fi soluționată. Principalele cauze ale creșterii deficitului comercial (și a contului curent), în viziunea noastră, sunt următoarele. Aderarea la UE înseamnă participarea la o piață comercială comună, cu intrări-ieșiri libere a bunurilor și serviciilor în cadrul comunității. Primul an al aderării a fost și un examen pentru producătorii (și consumătorii) români. Afară de aceasta, anul 2007 a fost unul cu o secetă rar întâlnită (în sec XX o dată la 4-6 decenii), care nu a ocolit nici România. Din aceste motive pierderile în sectorul agro-industrial au constituit 388 mil. euro, respectiv au crescut substanțial importurile corespunzătoare. În plus la aceasta, creșterea prețurilor la carburanți, de asemenea, a majorat deficitul comercial.

Cel mai mare producător de automobile din regiune
 
În ultimii ani cu ritmuri susținute a crescut numărul întreprinderilor cu capital străin. La începutul lunii noiembrie 2007 acestea constituiau 145 133. Cele mai multe participări străine au avut firmele din Italia, Germania, Austria și Ungaria. Cele mai mari ISD au fost consemnate în industria auto, bioenergie, industria farmaceutică, intermedieri financiare. Privatizarea fabricii de automobile din Craiova de către compania americană Ford va transforma România în cel mai mare producător de automobile din regiune.

Pe parcursul anului 2007 cursul valutar al leului s-a menținut destul de stabil, rata de schimb la sfârșitul lunii decembrie a fost egală: 1 euro ≈ 3,56 RON, respectiv, 1 dol. SUA ≈ 2,48 RON. Deși inflația a fost superioară celei prevăzute inițial, ea a fost totuși la un nivel destul de tolerant, de cca. 6%.

În ritmuri rapide au crescut veniturile bugetare: de la 18% în 2005 și 24% în 2006 la peste 30% în 2007.

Salariul mediu pe economie a crescut substanțial în ultimii ani: mărimea salariului brut (RON) de la 1146 în 2006 a avansat la 1471 în 2007 sau cca. 600 USD, respectiv, a celui net de la 866 la 1160, adică o majorare reală palpabilă. Câștigul brut pe oră constituie peste 3 USD SUA. În 2008, salariul mediu va constitui 1550 RON. Salariile anualizate ale demnitarilor de vârf la sfârșitul anului trecut au constituit între 27,0 și 41,0 mii euro. Nivelul șomajului este de doar 4,3-4,5%, adică aproape la un nivel minim teoretic.

Substanțial au crescut salariile minime: de la 330 RON în 2006 la 390 RON începând cu 1.01.2007. Deci, salariul minim lunar în 2007 a corespuns unui venit pe oră de 2,29 RON (cca. 1 USD). Cota salariaților, care primesc remunerația minimă, în totalul angajaților constituie 11% (pentru comparație menționăm, că în UE acest indicator variază de la 1% în Spania la 17% în Franța). De la 1.01.08 acest indicator va constitui 500 RON, iar începând cu 1.07.08, în funcție de evoluția economiei (creșterea productivității etc.), acestea vor putea crește până la 540 RON (cca. 225 USD) pentru 170 ore lucrate lunar. Pentru anumite categorii sociale salariile minime vor depăși cu mult aceste cifre. De exemplu, pentru absolvenții cu studii superioare salariul minim începând cu 1.01.07 constituie 880 RON. În sectorul construcțiilor, unde se constată un deficit semnificativ al forței de muncă, de la 1.01.08 salariul minim este de 570 RON, acesta va crește până la sfârșitul anului la 700 RON, iar de la 1.01.09 – la 900 RON. Cu toate acestea, nivelul salariului minim din România este inferior față de cel existent în multe din țările UE.

În a. 2007 de două ori a fost majorată pensia: la 1.01.07 până la 396,2 RON (cca. 150 USD) și la 1.09.07 – la 416 RON (cca. 180 USD). Pensia medie lunară, în 2008, va constitui 551 RON. Începând cu 1.01.08 indemnizația de însoțitor pentru persoanele cu handicap va fi egală cu salariul minim unic pe economie – 500 RON lunar.

Consum în plină creștere

Substanțial a crescut consumul populației atât la capitolul produselor alimentare și nealimentare, cât și a bunurilor durabile. De exemplu, consumul anual de carne și produse adiacente a constituit în aa. 2006-2007 peste 65 kg per capita, aproape de norma rațională biologic recomandată.

Potrivit Institutului German de Cercetare GFK, puterea de cumpărare a unui cetățean a constituit după cum urmează (euro): în România – 3036, în Bulgaria – 2453, în Belarus – 1764, în Ucraina – 1487, în Moldova – 685.

La finele lunii noiembrie rezervele internaționale ale BNR (valută plus aur) au constituit 26,9 mlrd. euro (de cca. 35 de ori mai mari, decât ale BNM) sau peste 6 luni de import.

La dezvoltarea țării și-au adus contribuția și cetățenii români (între 1,5-2,0 mil.) aflați la muncă peste hotare. În anul 2006, potrivit Biroului de Statistică al UE (Eurostat), aceștea au trimis în țară 4,4 mlrd. euro (conform Băncii Mondiale indicatorul în cauză a constituit 6,8-7,3 mlrd. USD), România ocupând locul doi în UE, după Spania, la acest capitol. Pentru a. 2007 creșterea intrărilor în cauză este estimată la 24%.

Pe parcursul anului 2007 România și-a onorat lunar cotizațiile de membru al UE, în total peste 1,1 mlrd. euro sau cca. 1% din PIB.

În luna noiembrie 2007 au fost aleși 35 de europarlamentari din partea României, care vor activa în Parlamentul European. Aceștia vor fi asistați de cca. 1000 de funcționari români cunoscători ai limbilor oficiale (engleza și franceza), eurosalarizați, care activează în diverse structuri comunitare.

Perspective

Conform Comisiei Naționale pentru Previziune (CNP), în 2008 PIB-ul va crește cu 6,5% și va depăși cifra de 440 mlrd. RON (cca. 130 mlrd. euro). Comerțul exterior va depăși cifra de 100 mlrd. euro. Datoriile publice externe tradițional vor rămânea la unul dintre cele mai reduse nivele din regiune: soldul datoriei publice și public garantate nu va depăși 10% din PIB, ISD se vor situa la nivelul anului precedent. Veniturile bugetare vor constitui peste 174 mlrd. lei (sau cca. 50 mlrd. euro), iar deficitul bugetar se va încadra în limita permisă de normele UE (până la 2,7% din PIB). Inflația este estimată, conform prognozei de toamnă a CNP, în mărime de 4,3%, ceea ce reprezintă un nivel „european”.  Bugetul pentru a. 2008 prevede ca 6% din PIB (cu 2 puncte procentuale mai mult, decât minimul prevăzut în Legea învățământului din 1995) să fie cheltuite pentru educația, 4% – pentru sănătate și 0,7% – pentru cercetare-dezvoltare și activitate inovațională. Aceasta înseamnă că educația și sănătatea reprezintă priorități naționale. Pentru perioada 2007-2013 numai din surse bugetare acestui sector îi sunt prevăzute fonduri în mărime de 4,5 mlrd. euro.

Aceasta va permite majorarea substanțială a salariilor și altor venituri care se vor apropia gradual de media UE (către finalul perioadei de tranziție).

Piața muncii

Situația în cauză va permite autorităților să stopeze emigrarea forței de muncă și să readucă în țară o parte tot mai semnificativă a celor care actualmente se află în țările UE, acoperind astfel deficitul de forță de muncă existent în unele sectoare ale economiei.

Actualmente în România își fac studiile liceale și universitare peste 7000 de tineri din Republica Moldova. În 2007 Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului a oferit 850 locuri la învățământ preuniversitar fără taxe, dar cu burse, plus 150 locuri fără taxe și fără burse. Guvernul României a aprobat contribuția României pe anul 2007 în mărime de 208 mii euro pentru realizare a trei proiecte de cooperare transfrontalieră: cu RM – 160,29 mii, Serbia – 7,72 mii, Ucraina – 40,28 mii euro. Cele trei proiecte sunt finanțate din fonduri PHARE.

Potrivit unui studiu realizat în cadrul Strategiei naționale privind migrația, numărul persoanelor care au solicitat șederea în România (în 2006 creștere de 57%), inclusiv în scop de angajare (în 2006 creștere de 27%), este în continue creștere. În perioada 2007-2013 numărul străinilor, care vor intra pe piața muncii din România, este estimat la 200-300 mii persoane. Domeniul cu cel mai mare deficit pentru anul 2008 este cel al construcțiilor. Conform estimărilor specialiștilor din domeniu, mărimea deficitului în acest sector va constitui cca. 170 mii persoane. Acoperirea acestuia se va efectua atât prin atragerea forței de munca din țările vecine cu venituri mai mici (Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria și alte țări balcanice, China), precum și prin majorarea substanțială a salariilor până la un nivel mediu european în această ramură în scopul readucerii acasă a unei părți din cetățenii români, plecați anterior la muncă în alte state.

Integrarea României în UE sau unionismul european al României deja a condus într-un timp extrem de scurt la rezultate economice palpabile nu numai pentru cetățenii acestei țări, dar și pentru cei din RM și alte state. România a devenit o țară tot mai atractivă atât în plan regional, cât și european și mondial.

CAPITOLUL III – Aderarea României la Uniunea Europeană: impactul asupra statului bunăstării românesc

3.1. Istoric și evoluție

Motivele constituirii Uniunii Europene se regăsesc atât în nevoia stabilității și ordinii în spațiul bătrânului continent (idei regăsite în lucrările semnate de Machiavelli, Hobbes, Locke și Kant) cât și în expansiunea noțiunii de stat națiune începând cu mijlocul secolului XIX. Cronologic, pot fi identificate trei faze distincte de constituire a Uniunii Europene: începând cu 1950 odată cu stabilirea instituțiilor Comunității Europene. Cea de a doua fază a început cu anii 1960 și poate fi caracterizată prin dezvoltările successive cuprinse între primele două valuri de extindere a spațiului comun european. Ultima etapă a început în 1985 odată cu numirea lui Jacques Delors ca președinte al Comisiei Europene. (Kouvertaris G., Moschonas, A., 1996:1-2).

Începuturile constituirii a ceea ce astăzi este definit ca Uniune Europeană sunt legate, în genere, de „Protocolul de la Haga”, semnat în 1947 de către țările Benelux (Belgia, Olanda și Luxemburg). Având în vedere atât proximitatea lor geografică cât și situația socio-economică dificilă cu care se confruntau ca urmare a celui de-al doilea război mondial, cele trei țări au convenit crearea unei piețe comune. Spațiul economic comun viza facilitarea reconstrucției de după război și normalizarea vieții economice. Ca o primă direcție comună adoptată în acest sens, țările Benelux au desființat taxele vamale în schimburile dintre ele și au stabilit taxe comune față de produsele venite din alte piețe.

Experimentul inițiat de cele trei state avea să fie o reușită și a contribuit în bună măsură la amplificarea ideii de integrare europeana, idee existentă deja în Occidentul european. În contextul creat de succesul țărilor Benelux se naște așa numita idee europeană, căreia Robert Schuman îi dă forma unui proiect lansat la 9 mai 1950.

Printre fondatorii ideii de integrare europeană, un loc important îl ocupă Jean Monnet. După ce a jucat un rol important în perioada primului război mondial, Jean Monnet a înființat primele organizații franco-britanice de aprovizionare, fiind numit secretar general adjunct al Societății Națiunilor. În această funcție, economistul francez a remarcat dificultățile organizațiilor internaționale de natură inter-guvernamentală, orientându-se spre organizații de natură supranațională. Pe baza experienței dobândite în acea perioadă, Jean Monnet a lansat ideea unei Comunități Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO). Cucerit de planul redactat de Monnet, Schuman își asumă responsabilitatea politică a aplicării acestuia. Un rol important în aplicarea ideii europene la avut și Konrad Adenauer, cancelar al Germaniei Federale, favorizând, în primul rând, reconcilierea germano-franceză.

În 1951, a fost semnat Tratatul de la Paris pentru constituirea CECO, de către Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda. CECO este prima organizație europeană ce dispune de atribute supranaționale. Caracterul supranațional rezultă din delegarea suveranității în privința gestionării pieței comune a cărbunelui și oțelului, delegare consimțită de toate statele membre. În continuarea aceste inițiative, cele șase țări – Belgia, Franța, Germania, Italia, Luxemburg și Olanda semnează în anul 1957 tratatele care instituie Comunitatea Europeana a Energiei Atomice (EURATOM) și Comunitatea Economică Europeană (CEE). Tratatele de înființare sunt cunoscute sub numele de Tratatele de la Roma și au intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958. În anul 1967 intră în vigoare Tratatul de constituire a unui singur Consiliu și a unei singure Comisii a Comunităților Europene. Un alt moment important în istoria UE este reprezentat de intrarea în vigoare a Actului Unic European (AUE), care adaugă cooperarea politică celei economice în anul 1987.

După mai multe valuri de aderare și extindere a organizației europene (1972: Marea Britanie, Danemarca si Irlanda; 1981: Grecia; 1986: Spania și Portugalia; iar șase ani mai târziu: Austria, Finlanda și Suedia), comunitatea devine „Piața celor 15”.

În tot acest timp comunitatea nu a fost lipsită de controverse. Aderarea Marii Britanii a provocat vii dezbateri. Coeziunea țărilor fondatoare și succesele Pieței Comune au determinat guvernul englez să își depună în 1961 candidatura de aderare la CEE (Comunitatea Economică Europeană). Atitudinea totuși ambiguă a britanicilor față de integrarea europeană și rezervele exprimate de generalul de Gaulle au făcut însă ca aderarea Marii Britanii să se realizeze abia în 1972. Ca principală rezervă față de candidatură britanică, Generalul de Gaulle considera că statul englez ar putea juca rolul unui „cal troian” în interiorul comunității, știute fiind relațiile privilegiate dintre SUA și Marea Britanie.

Odată cu semnarea tratatului de la Maastricht, în anul 1993 Comunitatea Economică Europeană a celor cincisprezece membri se transformă în Uniunea Europeană. Comunitățile Europene (CECO, EURATOM si CEE), alături de politica externă și de securitate comună și Justiția și afacerile interne reprezintă cei trei piloni ai

UE. Noua denumire atestă, în fond, trecerea de la integrarea economică sectorială la o integrare superioară, prin includerea atât a planului politic, cât și a celui socio-cultural.

În anul 1997 a fost adoptată „Agenda 2000 – pentru o Europă mai puternică și mai extinsă", care tratează reforma instituțională a UE, prezintă viziunea asupra extinderii Uniunii și opiniile Comisiei cu privire la cererile de aderare la UE ale celor zece țări central europene: Polonia, Ungaria, Cehia, România, Bulgaria, Estonia, Letonia, Lituania, Grecia, Turcia. Începând cu noiembrie 1998 apar primele rapoarte anuale referitoare la stadiul de îndeplinire a condițiilor de aderare la UE.

Deschiderea extinderii organizației de cooperare europeană către noile state estice are loc în principal datorită încetării războiului rece. Trebuie remarcat faptul că începuturile integrării economice vest-europene au avut loc în contextul confruntării globale dintre comunism și capitalism. Pentru majoritatea analiștilor nu este deloc

întâmplătoare concomitența apariției structurilor de integrare europeană cu înființarea blocului militar Nord-Atlantic și cooperarea strânsă dintre acesta din urmă și Piața Comună. Aspectul ideologic existent în constituirea structurilor de integrare europeană din

perioada războiului rece explica în acest fel și faptul că o serie de state, deși dezvoltate din punct de vedere economic, nu au fost acceptate în Piața Comună (cazul Austriei, Finlandei și Suediei). Alte țări cu nivel economic mai scăzut au devenit membre ale Pieței Comune cu mult înainte datorită participării în cadrul NATO (cazul Greciei, Spaniei și al Portugaliei).

În privința modului de realizare a integrării, instituțiile Uniunii Europene conservă tensiunea între cele două perspective majore: integrare supranațională și integrare interguvernamentală (Pescaru, 2002). Există astfel organisme supranaționale, cum sunt Parlamentul European, Comisia și Curtea de Justiție, așa cum există și instituții cu caracter inter-guvernamental: Consiliul de Miniștri și Consiliul European.

Parlamentul European exercită o funcție motrice. Fundamentarea acestuia nu se realizează conform sistemului parlamentar clasic, pe modelul parlamentelor naționale, neexistând un guvern european pe care să îl investească și care să fie reprezentantul unei majorități politice. Comisia Uniunii Europene deține monopolul asupra inițiativei

legislative. Aceasta transmite Consiliului și Parlamentului propunerile sale de reglementări și directive, execută bugetul comunitar, girează politica agricolă, comercială și piața internă europeană, dispunând de puterea de a sancționa întreprinderile ce nu respectă legislația comunitară în domeniul liberei concurențe. Curtea de Justiție are ca rol fundamental reglementarea și medierea conflictelor , pornind de la tratatele semnate în cadrul comunității. Consiliul de Miniștri este principala instituție decizională a Uniunii Europene. Este compus din miniștrii de externe ai țărilor membre și exprimă în mod esențial interesele naționale. Activitatea sa este destinată unor probleme tehnice:

agricultura, finanțe, transporturi, mediu etc. Consiliul European a fost inaugurat în 1974 și s-a constituit din practica întâlnirilor regulate ale șefilor de stat și de guvern cu președintele Comisiei Europene. Nu este un organism decizional în sensul tratatului de la Maastricht,

principalul său rol fiind acela de a tranșa anumite probleme care nu pot obține acordul la nivel de miniștri.

Constituirea Uniunii Europene necesită desfășurarea unor politici sociale, comerciale, monetare, fiscale etc. În același timp, se vizează și o politică de solidaritate în interiorul comunității. Libera circulație a bunurilor, serviciilor și capitalurilor în interiorul Uniunii trebuie să favorizeze dezvoltarea armonioasă a factorilor de producție și egalizarea condițiilor circulației.

La 1 ianuarie 1999 s-a lansat moneda unică europeană în statele care au îndeplinit criteriile de convergență. La 1 ianuarie 2002 au intrat în circulație monedele și bancnotele Euro în cele 12 state participante la zona Euro: Austria, Belgia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Portugalia și Spania. Introducerea monedei unice europene a condus la apariția unor dispute puternice în interiorul statelor membre. Părerile au fost contrare, considerându-se că moneda europeană conduce la avantaje evidente, cel puțin pe termen lung, sau dimpotrivă că EURO nu poate constitui o alternativă reală la dominația dolarului. Analiștii mai pesimiști considerau că dispariția monedelor naționale și utilizarea exclusivă a monedei EURO va genera un process inflaționist superior celui existent în condițiile menținerii monedei naționale. Introducerea monedei europene unice a fost însă un succes, și în prezent putem considera că unificarea economică europeană este înfăptuită, în linii generale.

Problema unificării politice și sociale rămâne în continuare deschisă. Mulți specialiști consideră că unificarea europeană la nivelul politic, cu atât mai mult privind politica socială este procesul cel mai dificil de realizat.

Data de 1 mai 2004 va rămâne fără îndoială un moment unic în evoluția Uniunii Europene. Aderarea simultană a unui număr de zece noi state membre : Cehia, Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovenia, Slovacia, Malta Ungaria reprezintă cea mai amplă aderare înregistrată până acum.

3.2. Extinderea Uniunii Europene

Extinderea Uniunii Europene reprezintă unul din obiectivele permanent prezente în planurile de acțiune ale statelor ce dețin președinția Uniunii Europene. Comunitatea Europeană creată în 1951 s-a extins devenind Uniunea Europeană. Celor șase țări inițiale

Germania Federală, Franța, Belgia, Italia, Luxemburg și Olanda s-au alăturat Marea Britanie, Irlanda și Danemarca în 1973, Grecia în 1981, Spania și Portugalia în 1986 Austria, Finlanda și Suedia în 1995.

Cadrul financiar al agendei anului 2000 a inclus un amplu proces de extindere.

Treisprezece țări au depus cerere de aderare la Uniunea Europeană: Cipru, Malta, zece țări ale Europei de sud-est (Bulgaria, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, România, Slovacia, Slovenia) și Turcia. Dintre acestea, la data de 1 mai 2004, zece state s-au alăturat Uniunii (Cipru, Malta, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia), România și Bulgaria urmând să intre în 2007. Elveția a suspendat demersurile de aderare datorită opiniei defavorabile exprimate majoritar de cetățeni în cadrul unui referendum organizat la nivel național.

Extinderea prezintă numeroase avantaje pentru Uniunea Europeană. În primul rând, putem aminti maximizarea zonei de pace și stabilitate la scara întregului continent european care contribuie la evitarea conflictelor cum ar fi cel din Iugoslavia. Noile dimensiuni ale pieței unice sunt exemplificate de trecerea de la 376 la 400 milioane

consumatori.

Aderarea țărilor candidate la Uniunea Europeană este condiționată de îndeplinirea criteriilor de la Copenhaga, criterii stabilite în cadrul Consiliul European în iunie 1993.

Acestea sunt: stabilitatea instituțiilor care garantează democrația, statul de drept, drepturile omului, respectul față de minorități și protecția acestora; existența unei economii de piață funcțională, precum și a capacității de a face față presiunii concurențiale și forțelor pieței din cadrul UE și capacitatea de a-și asuma obligațiile dictate de parteneriat, de calitatea de membru UE incluzând aderența la țintele unificării politice, economice și monetare.

Totodată, trebuie să fie o țară europeană (apartenență geografică, economică și culturală) și să adopte acquis-ul comunitar care cuprinde principiile, regulile și obiectivele fundamentale ce stau la baza Uniunii Europene.

Cadrul bilateral de aderare între Uniunea Europeană și țările candidate este pregătit în colaborare și stabilește direcțiile prioritare. Este respectat principiul diferențierii conform căruia fiecare țară avansează corespunzător eforturilor proprii. De asemenea,

durata negocierilor variază de la o țară la alta în funcție de rezultatele evoluției fiecărei țări.

Pentru o parte din ultimele state care s-au alăturat UE în 2004 (Cipru, Estonia, Ungaria, Polonia, Republica Cehă și Slovenia) negocierile de aderare au fost declanșate la 31 martie 1998 iar la 15 februarie 2000 cu celelalte țări candidate (Bulgaria, Letonia, Lituania, Malta, România și Slovacia). Consiliul European de la Helsinki a decis oficial că Turcia este o țară candidată respectând aceleași criterii care se aplică țărilor candidate.

Periodic se reunește o conferință europeană la care sunt prezente toate statele membre și toate țările candidate la aderare. Acestea abordează împreună subiecte cum ar fi politica externă și securitatea, lupta contra traficului de droguri și criminalitate internațională, afirmarea statului de drept, cooperarea economică și regională, mediul înconjurător.

3.3. Negocierea România – Uniunea Europeană

Toate eforturile întreprinse de ambele părți în cadrul negocierilor dintre Uniunea Europeană și România, eforturi concretizate în încheierea capitolelor de negociere demonstrează atât dorința României de a se integra într-un sistem de valori democratic, competitiv economic și eficient din punct de vedere al bunăstării sociale cât și disponibilitatea Uniunii de a-și lărgi aria de influență.

În relația cu statele candidate, Uniunea Europeană negociază un număr fix de 31 de capitole. Dintre acestea, la data de 21 decembrie 2001, nouă capitolele erau închise de către toate țările candidate: Capitolul 5: Dreptul societăților comerciale; Capitolul 8: Pescuitul; Capitolul 12: Statistica; Capitolul 16: Întreprinderi mici si mijlocii; Capitolul 17: Știința și cercetare; Capitolul 18: Educație, formare profesionala si tineret; Capitolul 23: Protecția consumatorilor si a sănătății; Capitolul 26: Relații externe; Capitolul 27: Politica externă și de securitate comună. Capitolele pe care urmează să le deschidă spre discuție toate țările candidate sunt Capitolul 30: Instituții și Capitolul 31: Diverse.

La momentul iunie 2003, România are în curs de negociere cu Uniunea Europeană 30 de capitole și anume: libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor, a capitalului, dreptul societăților comerciale, politica în domeniul concurenței, agricultura,

pescuitul, politica în domeniul transporturilor, impozitare, uniune economică și monetară, statistica, politici sociale și ocuparea forței de muncă, energie, politica industrială, întreprinderi mici și mijlocii, știință și cercetare, educație, formare profesională și tineret, telecomunicații și tehnologia informației, cultura și politica în domeniul audiovizualului, politica regională, protecția mediului, protecția consumatorului și a sănătății, justiție și afaceri interne, uniune vamală, relații externe, politica externă și de securitate comună,

control financiar, dispoziții financiare și bugetare, instituții și un capitol de diverse. Dintre aceste capitole România a închis în urma negocierilor 20. Au mai rămas în discuție capitolele privitoare la : libera circulație a persoanelor, libera circulație a serviciilor,

politica în domeniul concurenței, agricultură, energie, politica regională, protecția mediului, justiție și afaceri interne, dispoziții financiare și bugetare. Data prevăzută pentru aderarea la Uniunea Europeană a celor două țări candidate: România și Bulgaria este anul

2007.

Capitolul 13 ‚Politici sociale și ocuparea forței de muncă’, a fost deschis de către România în cadrul conferinței interguvernamentele de aderare din octombrie 2001. În cadrul conferinței din aprilie 2002, a închis provizoriu acest capitol. Acquis-ul pentru acest capitol a fost transpus în mare măsură și se urmărește în continuare realizarea la timp și integral a angajamentelor. Între angajamentele importante pentru 2003 se numără elaborarea unei legi speciale pentru constituirea Fondului de garantare a salariilor în cazul insolvabilității patronilor si aprobarea legii privind schemele facultative de pensii

ocupaționale. Prevederile codului muncii au fost armonizate cu acquis-ul comunitar în următoarele domenii: munca cu fracțiune de normă, organizarea timpului de lucru, concedierile colective, informarea lucrătorilor asupra condițiilor contractului sau raportului

de muncă, egalitatea de tratament pentru bărbați și femei, reglementări privind sănătatea și securitatea în muncă, dialogul social. În domeniul ocupării forței de muncă s-a început un proces de revizuirea a politicii de ocupare în sensul stimulării ocupării.

În domeniul programelor de sănătate publică au fost actualizate liniile strategice ale Programului comunitar de sănătate publică, acordându-se un rol accentuat următoarelor componente-supravegherea și controlul bolilor transmisibile, imunizarea populației, controlul bolilor prioritare-tuberculoza, HIV, evaluarea stării de sănătate și a factorilor de risc.

Un alt subcapitol în cadrul celor vizând politicile sociale se referă la securitate socială și excludere socială. Asigurările sociale, asistența socială și protecția persoanelor cu handicap sunt supuse reformărilor. Trecerea la o schemă facultativă a unor pensii ocupaționale este acompaniată de o propunere a unei campanii de informare asupra

reformei sistemului de pensii.

Analiza impactului aderării României la Uniunea Europeană asupra statului bunăstării românesc

În noul context al economiei mondiale și al accentuării deschiderii interstatale, statele bunăstării vest-europene înregistrează o tranziție de la statul bunăstării de tip Keynesian, bazat pe ocuparea deplină a forței de muncă într-o economie națională relative închisă la un regim al bunăstării bazat pe muncă de tip Schumpeterian.

În acest cadru de schimbări ale unor coordonate ale statului bunăstării european, României îi revine sarcina grea de a-și îmbunătăți și adapta instituțiile și serviciile sociale oferite la noile realități europene, scopul final fiind acela al unei mai bune calități a vieții cetățenilor săi. Statul bunăstării românesc trebuie privit astfel în contextul global al problemelor pe care le generează discuția redefinirii rolului acestuia în Vest. În Europa Occidentală se desfășoară o amplă dezbatere cu privire la statul bunăstării. Șomajul

accentuat și prelungit și perspectiva creșterii numerice a pensionarilor sunt probleme care afectează statele occidentale, determinându-le să caute noi soluții de finanțare și redistribuire a bunăstării în societate.

Capitolul de față prezintă statul bunăstării în contextul evoluției europene actuale a acestuia și prezintă direcțiile de bunăstare în România după 1989 cât și stadiul negocierilor privind dimensiunea socială a integrării României.

3.4. Statul bunăstării

În sistemele democratice, guvernarea îndeplinește funcțiile de menținere a securității, de furnizare a serviciilor publice și asigurarea unui tratament egal în fața legii.

Conform lui Ronald W. Johnson și Henry P. Minis Jr. “în statele bunăstării vestice aceste funcțiuni iau forma unui contract între autorități și cetățeni”. (Johnson W. Ronald, Minis, P. Henrz Jr., 1996) Astfel, participarea cetățenilor la guvernare se realizează sub aspectul definirii contractului, dar și pentru a-l pune în aplicare și a monitoriza respectarea drepturilor și obligațiilor stabilite prin acest contract.

Direcțiile noului discurs în sfera politicilor sociale, corespunzător “modului social de regularizare economică” în care normele muncii și ale incluziunii sociale sunt centrale.

(Hornemann Moller, Iver, cf. ***, 2001: 167). Piața globală și mecanismele proprii globalizării specifice liberului schimb dizolvă autoritatea statelor naționale modelând deciziile la nivel național în funcție de parametrii supra-naționali. “Neo-libealismul

propune un mod de guvernare care cere fiecărui stat să își schimbe organizarea internă pentru a se confrunta cererilor competiției de pe piața globală și să renunțe la toate formele ei de intervenție”. (Gamble, Andrew, 2001: 44).

‚Principiile pe care este fondat statul bunăstării modern implică astfel

‚responsabilitatea națională față de bunăstarea tuturor cetățenilor săi și contribuie la consolidarea ideii de națiune și integrare socială’. (Olsen, Johan P., 1996: 257). Contractul există la diverse nivele: constituția definește principiile de bază ale contractului, legile

naționale și subnaționale și procedurile oferind un cadru, și contractul devine operațional la nivel local”. (Johnson W. Ronald, Minis, P. Henrz Jr., 1996). Astfel participarea cetățenilor la guvernare se realizează sub aspectul definirii contractului, dar și pentru a-l

pune în aplicare și a monitoriza respectarea drepturilor și obligațiilor stabilite prin acest contract.

Această premiză are o importanță deosebită în contextul actual dictat de inferențele dintre suveranitatea națională și diversele organisme internaționale care tind să preia, în virtutea principiului subsidiarității diferite atribute al statului național știrbind astfel din exercitarea suveranității naționale.

Se pune astfel problema în ce măsură statul bunăstării național nu va pierde tot mai mult teren privind controlul serviciilor și beneficiilor sociale oferite, în favoarea unor organisme supranaționale. Cu toate acestea, se poate spune, luând în considerare tendințele recente la nivelul Uniunii că nu se prevede constituirea în viitorul apropiat a unui model unic în politica socială așa cum s-a realizat în politica economică – uniunea vamală, moneda unică, piața unică. Politica socială va rămâne probabil de competența națională în acord însă cu principiile subsidiarității acceptate de UE. (Mărginean, Ioan (coord.), 2001).

Redefinirea bunăstării sociale este dictată de presiunile exercitate la nivel național și internațional. ”Reforma modelului economic si social european (…) necesită conjugarea tradiției solidariste a statului social (…) cu capacitatea de a concura într-o economie globalizată”. (Prodi, Romano 2001: 8). Manuel Castells propune un nou concept: acela de

stat rețea ca un răspuns la inovațiile și transformările continue atât la nivel european cât și la nivel internațional (Castells, Manuel, 2000: 339).

Analiza lui Gosta Esping-Andersen asupra economiilor post-industriale pleacă de la premiza că transformarea post-industrială este instituțional predictibilă și determină și motivează traiectoriile naționale. Diferitele tipuri de regimuri ale bunăstării pe care națiunile le-au consolidat în ultimele decade au de un efect durabil și puternic asupra modalității în care strategiile de adaptare pot și vor fi continuate (Esping-Andersen, Gosta, 1999: 4).

Gosta Esping-Andersen, în revizuirea tiplologiei statelor bunăstării, atrage atenția asupra faptului ca obiectul studiului său sunt regimurile bunăstării și nu statele bunăstării.

În formula revizuită, cele trei regimuri ale bunăstării sunt: regimul bunăstării liberal, regimul bunăstării social democratic și regimul bunăstării conservativ (Esping-Andersen, Gosta, 1999: 85).

Redefinirea modelului european de politică socială nu poate să nu ia în considerare modelul scandinav de succes al statului bunăstării, crizele cu care s-a confruntat și soluțiile găsite. În continuare vom analiza aspecte ale trecerii de la modelul statului bunăstării de tip

Keynesian la cel de tip Schumpeterian în Danemarca și Suedia.

Modelul Nordic european în domeniul ocupării forței de muncă a reprezentat un model alternativ pieței libere și politicilor neo-liberale promovate în Statele Unite și în Marea Britanie. Începând cu anul 1994, Danemarca, țară bine cunoscută pentru sistemul generos de beneficii pentru șomaj, a schimbat politica în domeniul forței de muncă. S-a trecut de la “politici pasive” (orientate spre primirea de beneficii) la “politici active” (bazate pe pregătire și educație), care “au menținut elementele majore ale modelului nordic” (Etherington, David, cf ***,2001: 147), sau ale modelului social democrat, în concordanță cu tipologia elaborată de Gosta Esping Andersen.

Similar, Mats Benner prezintă criza modelului suedez de stat al bunăstării de tip Keynesian manifestată începând cu mijlocul anilor ’60. Aceasta s-a manifestat printr-o criză a economiei suedeze, modificarea orientării productiviste a politicii forței de muncă, creșterea continua a costului politicii sociale, incapacitatea concilierii acesteia cu o economie slăbită. (Benner, Mats, 2001: 41) Direcțiile viitoare ale statului bunăstării european coincid celui suedez însumate drept caracteristici ale statului bunăstării de tip Schumpeterian. Aceiași idee este preluată si de alți autori precum Jacob Torfing care descrie schimbările în politica forței de muncă prin trecerea de la “bunăstare” (welfare) la “bunăstare prin muncă” (workfare). Cazul pe care îl ia el în considerare este cel al statului

danez. Aceasta a reprezentat o tranziție de la statul bunăstării de tip Keynesian promovând ocuparea deplină a forței de muncă într-o economie națională relativ închisă la un regim al bunăstării bazat pe muncă de tip Schumpeterian. (RBS).

Jacob Torfing propune mai degrabă termenul de regim în locul statului de tip Schumpeterian. “Pentru securizarea condițiilor acumulărilor de capital, statul bunăstării de tip Schumpeterian intensifică concurența structurală prin încercarea de a spori flexibilitatea și inovarea socio-economică permanentă în economiile deschise intervenind în special prin reducerea taxelor. Pentru securizarea condițiilor r eproducerii sociale,subordonează politica socială cererilor flexibilizării pieței-muncii, în special în ceea ce

privește bunăstarea prin muncă; de asemenea reduce presiunea asupra cheltuielii publice sociale întrucât veniturile sociale sunt considerate costuri ale producției internaționale mai degrabă decât surse ale cererii interne” .

Luând ca exemplu politica socială daneză de bunăstare prin muncă, aceasta este mai degrabă ofensivă decât defensivă, promovând activizarea în locul reducerii beneficiilor și salariilor, perfecționarea îndemânărilor și experienței de muncă a persoanelor aflate în situația de șomaj, specializarea și educația, delegarea autorității în locul controlului, programe dedicate nu numai șomerilor: (Torfing, Jacob, cf. ***, 2001: 17).

Politica măsurilor active în domeniul forței de muncă de sporire a îndemnărilor și calificărilor profesionale în locul reducerii beneficiilor și salariilor este un exemplu tipic de “model nordic” al bunăstării prin muncă.

Direcțiile noului discurs în sfera politicilor sociale, corespunzător “modului social de regularizare economică” în care normele muncii și ale incluziunii sociale sunt centrale. (Schmitter, Philippe C., 1996: 222)

3.5. Schimbări ale statului bunăstării românesc după 1989

Începutul anilor ’90 este marcat de schimbări politice și economice majore în majoritatea regiunilor lumii. Succesul economiilor de piață, eșecurile sistemelor centralizate bazate pe economia de comandă și ineficiența întreprinderilor de stat au învins rolul puternic al statului din economiile dominate de controlul public al statului. În același

timp, abuzurile regimurilor autoritare au condus la căutarea unor forme de guvernare mai potrivite.

În acest context, relațiile autorități publice centrale – autorități locale suferă o serie de modificări, ca urmare a noilor opțiuni de guvernare. Astfel, fiecare nivel administrativ capătă noi responsabilități Autoritățile centrale deleagă o parte din responsabilitățile avute

la nivel local, conform principiului subsidiarității. Cadrul legislativ adoptat de fiecare țară stabilește modul în care vor colabora instituțiile publice pentru realizarea bunăstării sociale și definește rolul fiecărui nivel, precum și atribuțiile pe care le au autoritățile. În acest fel se realizează o opțiune pentru un anumit tip de stat al bunăstării și pentru un mod anume de furnizare a serviciilor sociale.

România se înscrie și ea în această categorie. Începutul anilor ’90 a marcat începutul schimbărilor în societatea românească și anume trecerea la democrație și de la economia centralizată la economia de piață.

Statul bunăstării socialist care putea fi regăsit în România înainte de ’89 prezintă câteva caracteristici cum ar fi: condiționarea acordării beneficiilor sociale de muncă, un sistem de servicii cuprinzător, un cadru legal al drepturilor sociale înalt elaborat, o cultură a legalității, capacitate a statului bine dezvoltată, lipsa personalului din administrație, subdezvoltarea serviciilor sociale, criza economică cronică. (Zamfir, Cătălin, 1999)

Plecând de la aceste situații uneori paradoxale, România se adaptează cerințelor pe plan European și începe trecerea la o economie de piață și un alt tip de stat al bunăstării.

Aceasta este în principal o opțiune politică, cu rezultate în toate planurile vieții sociale.

Discuția se poartă în principal pe axa centralizare – descentralizare. Având în vedere faptul că România a experimentat sistemul centralizat de oferire a bunăstării, dar nu pe cel al statelor nordice, ci sistemul sovietic, opțiunea clasei politice, susținută de populație a fost aceea de descentralizare a serviciilor sociale și a economiei. Astfel, opțiunea pentru descentralizarea furnizării bunăstării sociale, conduce la o ușoară retragere a statului din funcția sa de furnizor al bunăstării sociale, această responsabilitate fiind preluată într-o

măsură tot mai mare fie de instituțiile locale sau alte agenții guvernamentale, fie de furnizori privați de servicii sociale. Statul este cel care formulează strategia și urmărește aplicarea ei, însă nu mai intervine direct . El își stabilește criteriile de performanță ce

trebuie îndeplinite de către cei care vor furniza respectivul serviciu. În plus se deleagă o serie de responsabilități la nivel local și în ceea ce privește asigurarea fondurilor pentru a se acorda anumite beneficii. Banii nu vor mai veni de la nivel central, ci vor trebui asigurați de la bugetul local care va fi necesar să fie astfel constituit încât să poată acorda cetățenilor beneficiile stabilite prin lege.

O serie de responsabilități care înainte de 1989 reveneau autorităților centrale sunt delegate autorităților locale. Astfel, autoritățile locale dobândesc o serie de responsabilități pentru care de cele mai multe ori nu sunt pregătite. Această lipsă a capacităților se referă fie la aspectele financiare ale problemei, fie la lipsa specialiștilor sau la capacitatea instituțională necesară pentru rezolvarea problemelor. În acest mod, apar o serie de legi care deleagă responsabilitățile la nivel local, fără precizarea mijloacelor financiare necesare îndeplinirii obligațiilor stabilite prin lege. Un astfel de act normative a fost legea

ajutorului social. Deși autoritățile centrale au delegat responsabilitatea la nivel local, în multe situații, autoritățile locale au fost în imposibilitatea acordării acestui beneficiu.

Primăriile au avut responsabilitatea acordării acestor ajutoare, însă nu aveau mijloacele financiare necesare îndeplinirii obligațiilor impuse de lege, care nu prevedea și resursele din care să se asigure aceste ajutoare. Dincolo de dificultățile de ordin financiar pe care le au autoritățile locale în îndeplinirea noilor responsabilități există probleme legate de capacitate instituțională a autorităților locale. Deși autoritățile locale au responsabilitatea de a-și obține fonduri proprii, există o serie de factori constrângători cum ar fi incapacitatea administrativă (capacitatea autorităților locale de a colecta taxe și a găsi surse suplimentare de finanțare), impredictibilitatea surselor de venit. În încercarea de a gestiona resursele financiare comunitățile rurale au dificultăți în colectarea acestor resurse (Șandor, Maria (coord), 2002).

În domeniul serviciilor sociale aceste schimbări au fost extrem de pregnante. Prin delegarea unor responsabilități de la nivelul central la nivel local apar o serie de dificultăți, legate atât de constrângerile financiare, cât și de lipsa capacității instituționale a autorităților locale pentru rezolvarea acestor probleme. Un exemplu ar putea fi legea

ajutorului social. Deși legea prevedea acordarea ajutorului social, transferarea responsabilităților la nivel local, fără precizare surselor de finanțare a condus la o serie de aspecte negative, ceea ce a avut ca efect o acutizare a sărăciei în cadrul anumitor grupuri sociale.

O altă problemă majoră a autorităților locale este managementul local. În condițiile resurselor insuficiente, atragerea de resurse bugetare se poate dovedi o alternativă în încercarea de a face față responsabilităților. Însă în acest tip de demers este absolut necesar

ca autoritățile locale să dovedească nu doar cunoașterea surselor de finanțare, dar să dovedească și abilitatea de a elabora proiecte eligibile. Lipsa specialiștilor poate fi astfel o piedică în încercarea de a atrage fonduri extrabugetare. Există o disparitate regională și pe medii de rezidență a programelor oferite de autoritățile locale, în funcție de capacitatea instituțională la nivel local.

Procesul descentralizării, în România este unul problematic. Se poate spune că, în cei 13 ani de tranziție, acest proces s-a desfășurat cu numeroase dificultăți. O serie de măsuri au fost adoptate fie la presiunea organismelor internaționale, fie sub presiunea anumitor grupuri sociale. Toate aceste incoerențe, lipsa unui program clar al descentralizării și a unor măsuri foarte clar stabilite încă de la începutul acestui proces, a făcut ca acesta să fie unul cu numeroase poticniri, reveniri și îmbunătățiri.

Deși există o serie de dificultăți atât de ordin instituțional, cât și financiar, urmărind modelele statelor bunăstării vest – europene, se încearcă dezvoltarea parteneriatului cu beneficiarii serviciilor sociale, astfel încât aceștia să fie implicați în procesul de luare a deciziei, dar și în implementarea hotărârilor adoptate. Acest parteneriat oferă legitimitate deciziilor și elimină o serie de rezistențe care ar putea apărea la punerea în practică a deciziilor adoptate. Organismele europene finanțatoare încurajează acest parteneriat cu cetățenii și stimulează parteneriatele public-privat pentru realizarea bunăstării sociale.

Recent a fost adoptat un act normativ prin care se reglementează acest tip de parteneriat public – privat și sunt stimulate aceste inițiative.

Aceste schimbări ale statului bunăstării românesc pot fi regăsite în demersul României de integrare în Uniunea Europeană. Negocierile cu Uniunea Europeană și capitolele de negociere încheiate deja demonstrează dorința României și a cetățenilor săi de a se integra într-un sistem de valori democratic, competitive economic și eficient din punctual de vedere al bunăstării sociale.

3.6. Impactul extinderii Uniunii Europene asupra statului bunăstării românesc

Țările candidate din Europa Centrala și de Est care si-au manifestat dorința să se alăture Uniunii Europene vor trebui să adere și la legislația UE și la valorile acesteia, inclusiv în ceea ce privește politica socială. Având în vedere orientările actuale ale UE se

poate afirma că nu se prevede constituirea în viitorul apropiat a unui model unic în politica socială, așa cum s-a realizat deja în politica economică unificarea pe diferite componenteuniunea vamală, moneda unită, piața unica. Deși se regăsesc o serie de principii si practic comune, sistemele de oferire a bunăstării diferă de la o țară la alta. Cel mai probabil politica socială va rămâne de competență națională în acord însă cu principiile subsidiarității acceptate de UE ; nu se poate deci vorbi deocamdată despre un model social unic al UE in viitorul apropiat (Mărginean, Ioan (coord), 2001).

Pe de altă parte, procesul de integrare europeană este privit ca o sursă a unor probleme, întrucât viitorul stat al bunăstării european va necesita o acomodare a unor orientări diferite de politică socială la forma federală de administrare a noii Europe.

Această perspectivă (în ceea ce privește statele bunăstării UE) prezentă și probabilă pentru viitorul imediat se va aplica și României în momentul în care va deveni parte a organizației. Deci, în ceea ce privește politica socială, se poate vorbi de o autonomie nu totală dar ridicată și implicarea accentuată a competenței naționale.

În același timp însă țările UE au adoptat o serie de reglementări comune de care s-a vorbit și anterior în materialul nostru, în special cele legate de domeniul pieței forței de muncă, măsuri a căror adoptare a fost forțată de procesul de migrare a forței de muncă între

țările Uniunii și din afara Uniunii înspre aceasta. A apărut astfel nevoia unui sistem de asigurări transnațional pentru angajații migranți și înlocuirea drepturilor cetățenești cu drepturile omului ca bază a politicilor sociale. Odată cu adâncirea cooperării economice s-a

simțit nevoia unor măsuri noi în politica socială, legate de politica de restructurare a industriei și de susținere a agriculturii.

Pentru România, statul bunăstării bazat pe muncă prezintă o serie de consecințe pozitive și negative prezentate succint în tabelul nr. 3.

Tabel 3. Statul bunăstării bazat pe muncă intr-o economie globală. Perspectiva pentru România.

În conturarea politicii sociale românești trebuie ținut cont de direcțiile de acțiune și recomandările Uniunii Europene. Astfel se recomandă un management mai bun al resurselor umane, investirea în sănătate și în educație și funcționarea eficientă a pieței forței de muncă. Aceste aspecte legate de resursele umane au o legătură directă cu

creșterea economică. Un progres rapid în combaterea sărăciei ar trebui făcut prin utilizarea celei mai importante avuții a celor săraci, forța de muncă, iar în al doilea rând prin asigurarea serviciilor sociale pentru pătura nevoiașă-asistență medicală de bază, planificare

familiala, învățământ primar. Deși nivelul educațional în România este bun, structura calificărilor este distorsionată. Importantă este terminarea școlii cu o calificare care sa fie și marketabilă. Deficitul unei specializări relevante reduce eficacitatea reformelor. Pe de altă

parte, neacordarea unei atenții corespunzătoare diminuării sărăciei reprezintă o economisire falsă, ce va avea ca rezultate subalimentarea, îmbolnăvirea și creșterea criminalității.

Cei doi stâlpi ai reformelor economice recomandate, ai stabilizării sunt controlul cheltuielilor publice și ținerea în frâu a inflației și introducerea piețelor private și conceperea legislației și reglementărilor necesare. (Preda, 2002)

Se pune problema dacă este România compatibilă din punct de vedere al politicilor sociale cu țările membre UE? Răspunsul este că există doar o compatibilitate parțială, cum sunt formele de organizare a sistemelor asigurărilor sociale, ca și unele modalități de intervenție de tip universal sau de asistență socială. Deosebirile se referă la nivelul redus al cheltuielilor sociale, al inconsecvenței în aplicarea prevederilor legale privind drepturile sociale, al neacoperirii cu servicii sociale a unor grupuri vulnerabile.

Europa de Est, inclusiv România au experimentat în perioada post 1989 diverse modele ale statului bunăstării, după modele occidentale, într-o perioadă când însăși modele occidentale își caută noi repere. Măsurile pe care România trebuie să le ia în perioada

următoare țin de prioritățile de rezolvare a problemelor interne dar și de integrarea în spațiul european. UE sprijină și va sprijini statele care vor adera cu ajutor financiar pentru dezvoltarea socială și apropierea de acestea.

Pe de altă parte statul bunăstării românesc trebuie privit în contextul global al problemelor pe care le generează discuția redefinirii rolului acestuia în Vest. În Europa occidentala se desfășoară o amplă dezbatere cu privire la statul bunăstării. Șomajul accentuat si prelungit si perspectiva creșterii numerice a pensionarilor au determinat guvernele occidentale să recurgă la economii. Acestea sunt probleme care afectează și populația României. Raportul dintre cei susținuți de fondul asigurărilor de sănătate și cei de pe piața muncii este o problemă atât în Vest cât și în Est. În ciuda efortului hotărât al statelor UE de a controla cheltuielile, structura implicării statului nu s-a modificat in mod semnificativ. Prin urmare tabloul descriptiv din țările OECD este următorul:

• amploarea cheltuielilor publice pentru scopuri sociale se afla sub supraveghere;

• structura sa rămâne însă în linii mari neschimbată;

• chiar și în tarile industrializate care cheltuiesc mai puțin, cheltuielile publice sociale în 1990 reprezentau între o cincime și o șesime din PIB.

Cheltuielile sociale ale statului sunt mai reduse acolo unde: solidaritatea socială nu reprezintă un obiectiv real; venitul este mai scăzut și restricțiile financiare mai severe (ex. Potugalia) și în țările în care întreprinderile joacă un rol social mai important. (Preda M, 2002). România are față de țările UE o proporție în PIB a cheltuielilor cu protecția socială foarte mică. O viitoare aderare a României va impune probabil o reglementare a acestui aspect, în sensul creșterii semnificative a cheltuielilor sociale ale bugetului românesc.

România nu își poate permite să se izoleze protecționist deci va trebui să funcționăm într-o economie globală și într-un spațiu european de liber schimb. Politicile sociale puternic redistributive, universaliste (la care și Suedia a început să renunțe) nu sunt viabile pentru România, unde nu sunt resurse suficiente. Pe de altă parte costurile enorme ale tranziției afectează negativ segmente largi de populație pe care politicile sociale trebuie obligatoriu să le protejeze, aducându-le la un nivel minim de subzistență prin utilizarea eficientă, focalizată și condiționată a puținelor resurse de care dispunem.

Adaptarea la logica europenizării va impune următoarele modificări ale politicii noastre sociale: mutarea accentului pe creșterea eficienței și renunțarea la obiectivul reducerii inegalității sociale, sincronizarea negocierilor cu agenții europenizării și ai globalizării (UE, Banca Mondială, FMI), astfel încât să nu se negocieze pe mai multe fronturi, trecerea la aplicarea drepturilor omului ca bază a politicilor sociale (armonizarea legislativă în acest sens), măsuri care să limiteze efectele unor probleme previzibile precum îmbătrânirea populației; emigrarea forței de muncă înalt calificate sau criza viitoare a forței de muncă (începând cu 2008 probabil), maximizarea avantajelor în

negocierile cu UE, bunăstarea prin muncă – reducerea cheltuielilor bugetare și ratelor de impozitare și privatizarea rapidă a companiilor de stat. Atragerea de companii multinaționale pe piața noastră. (Preda, 2002).

Din punct de vedere al politicilor sociale, impactul integrării României în structura de cooperare interstatală reprezentată de Uniunea Europeană vizează atât articularea legislativă din domeniul social, implementarea acquis-ului comunitar dar și căutarea unor soluții practice sustenabile de politică socială la problemele sociale specifice cu care ne confruntăm în tranziția economică pe care o parcurgem.

3.7. Analiza impactului potențial al procesului globalizării asupra statului bunăstării

Ipoteza de lucru a acestui capitol este: procesul globalizării poate genera mecanisme capabile să influențeze politicile sociale naționale. Capitolul analizează principalele definiții ale conceptului de globalizare si potențialul impact asupra statului bunăstării.

3.7.1 Analiză conceptuală

Globalizarea a fost definită ca un „fenomen cu multiple fațete, cu dimensiuni economice, sociale, politice, culturale, religioase si legale întrepătrunse în cel mai complex mod”. (Boaventura de Sousa, Santos, 1995: 253). Nu poate fi asimilat omogenizării, uniformizării sau unificării și este strâns legat de transformări internaționale cum ar fi explozia populației, creșterea inegalității la nivel mondial și problemele contemporane ale erodării mediului înconjurător. Se disting două forme de globalizare:

globalizare locală și localismul globalizat realizate prin două procese: cosmopolitanism și zestrea umană comună.

Martin Albrow diferențiază globalitatea, forțele globale, globalismul și

globalizarea. “Global” corespunde diferitelor nivele ale “modernității”, astăzi conotațiile fiind mai mult ale comercializării umane. “Globalitatea” implică umanitatea subjugate forțelor naturale. “Globalismul” reprezintă o nouă modalitate de luare în considerare a

“forțelor globale” din teoria marxistă. Acestea nu respectă granițele umane dar oamenii încearcă să utilizeze granițele pentru a le controla. Globalizarea reprezintă unul dintre cele mai importante concepte necesare în înțelegerea realității europene contemporane și “cea mai semnificativă dezvoltare și temă în viața contemporană și teoria socială de după colapsul sistemului marxist”. (Albrow, Martin, 1997: 89). Autonomia statele bunăstării este restricționată de procesul globalizării prin limitarea deciziei la nivelul politicii economice. (Haibach, Jan; Rusu, Bianca; Samzelius, Tove; Szabo, Béla și Vonica Simona, 2001: 35)

Termenii de globalizare și regionalizare nu trebuie analizați separat ci sub extensia complementarității procesuale și a conotațiilor procesuale implicate: civilizație, respective cultură. Cu cât lumea este mai globală, cu atât ea este mai regională iar cultura și identitatea locală mai fragmentate. (ibidem) Procesul inevitabil al afirmării pieței globale dispune totuși de valențe pozitive prin eminența “unei societăți globale cosmopolite, coordonată și condusă fără a fi nevoie de politică și guverne”. (Sava, Ionel Nicu, 2000: 91)

Globalizarea reprezintă unul dintre cele mai importante concepte necesare în înțelegerea realității europene contemporane. Schimbările pe care le produce acest proces se manifestă în sfere variate: socială, politică și economică. Procesul migrației și tendințele

demografice influențează mișcarea forțelor muncii pe toate palierele pieței muncii.

Participarea la muncă a femeilor, criza locurilor de muncă, problema șomajului și riscul conducerii unei afaceri proprii reprezintă câteva aspecte implicate.

Conceptul de “globalizare” este utilizat în diferite tipuri de definiții: analitice (fațete specifice ale vieții sociale), realiste și istorice. Martin Albrow consideră globalizarea “cea mai semnificativă dezvoltare și temă în viața contemporană și teoria socială de după colapsul sistemului marxist” (Albrow, Martin, 1997: 89). În ciuda ambiguității de definire, globalizarea se înscrie în dinamica similară re-conceptualizării unor noțiuni ca stat-națiune, organizație și comunitate.

Procesul globalizării este responsabil pentru crearea actualei configurații internaționale. Activitatea instituțiilor legale transnaționale este susținută de congruența elementelor de adaptabilitate la contextul socio-economic. Existența unor astfel de instituții se bazează pe răspunsuri similare la probleme similare.

Guvernele statelor naționale se confruntă cu probleme asemănătoare în politica internă și externă, ceea ce dictează importanța utilizării celor mai bune instrumente juridice, economice, politice și sociale. În cadrul suportului tehnic necesar implementării programelor adresate populație, Internetul reprezintă un element indispensabil. Noua

relația creată între administrația statului și tehnologia universală a fost comparată cu dependența specifică într-o largă manufactură. (idem)

Piața globală și mecanismele proprii globalizării specifice liberului schimb dizolvă autoritatea statelor naționale modelând deciziile la nivel național în funcție de parametrii supranaționali. Andrew Gamble consideră că guvernele naționale confruntate cu procesul complex al globalizării pot lucra cu forțele acestei noi piețe sau pot să îi opună rezistență.

Procesul inevitabil al afirmării pieței globale dispune totuși de valențe pozitive.

“Subminând statele-națiuni, foștii actori principali din sistemul internațional și din economia mondială, el ne apropie de visul secolului nouăsprezece, al unei societăți globale cosmopolite, coordonată și condusă fără a fi nevoie de politică și guverne”.

(Gamble, Andrew, 2001: 35)

Termenii de globalizare și regionalizare nu trebuie analizați separat ci sub extensia complementarității procesuale și a conotațiilor procesuale implicate: civilizație, respectiv cultură. Cu cât lumea este mai globală, cu atât ea este mai regională iar cultura și identitatea locală mai fragmentate. (Sava, Ionel Nicu, 2000: 91)

Ipotezele de lucru propuse de autor sunt: “globalizarea reprezintă expansiunea capitalismului modern, a sistemului lumii moderne”; “la nivel local, globalizarea ia forma regionalizării” și “acceptarea globalizării și a regionalizării ca principalele trenduri ale perioadei de după războiul rece implică abordarea impactului lor asupra fostei Europe de Est, în special regiunea noastră”. (Ib: 92-95)

Alături de procesul globalizării, mulți autori au luat în considerare integrarea europeană drept influent proces asupra statului bunăstării. „Integrarea Europeana este, în același timp, o reacție la procesul de globalizare și cea mai avansată expresie a ei. Este totodată dovada că economia globală nu este un sistem nediferențiat creat de firme și

fluxuri de capital, ci o structură regionalizată în cadrul căreia vechile instituții naționale și noile entități supranaționale încă joacă un rol important în organizarea concurenței economice”. (Castells, Manuel, 2000: 348). Ideea se bazează pe dimensiunea primă a globalizării care vizează piața financiară și piața monetară. Semnificative sunt eforturile depuse de statele membre în direcția implementării cu succes a monedei unice Euro.

Transformarea produsă internațional de procesul globalizării deschide trenduri globale pe care Nikolai Genov le consideră transferuri ale patternurilor instituționale de succes dinspre țări vest europene. Acestea penetrează Europa de est prin intermediul diferitelor canale: transferul global de tehnologie, comerț electronic și tranzacții financiare, procese de politică transnaționale și difuziunea patternurilor culturale prin mijloace ale telecomunicațiilor. (Genov, Nikolai, 1999: 26)

Globalizarea reprezintă principalul context al statului bunăstării actual.

“Globalizarea se refera la procesul prin care economiile naționale devin mai deschise influentelor economie internaționale, mai puțin supuse controlului național”. (Mishra, Ramesh, 1999: 4).

Citându-i pe Hirst și Thomson, propune distincția dintre internaționalizarea economiilor si globalizarea propriu-zisă. Internaționalizarea economiilor se referă la extensia pe plan internațional a economiilor naționale prin liberalizarea comerțului,

importanța crescută a importurilor și exporturilor, investiții străine în economiile naționale.

Globalizarea propriu-zisă presupune subsumarea și re-articularea economiilor naționale prin procese și tranzacții internaționale într-o corporație transnațională fără identitate națională, necontrolabilă de guverne naționale. Se ajunge finalmente la alcătuirea unui sistem economic autonom internațional reglementat doar la nivel internațional.

Distincția dintre cele două denotă dezvoltarea în timp a internaționalizării economiei și dezvoltarea fără precedent în istorie a globalizării propriu-zise. Situația actuală este caracterizată de autori ca fiind mai mult internaționalizare decât ca globalizare (idem).

Relația dintre globalizare și politicile neoliberale accentuează caracteristica globalizării de a nu fi doar un fenomen pur economic, dar și unul politic și ideologic. (ib: 7). Din acest punct de vedere, globalizarea poate fi interpretată ca o extensie transnațională a ideologiei neoliberaliste.

Capitalismul neoliberal se axează pe ideologia unei piețe libere cu un minimum de protecție socială. Organizațiile internaționale care joacă un rol important în procesul globalizării promovează nereglementarea guvernamentală, comodificarea și privatizarea activităților economice, declinul protecției sociale oferite de guvernele naționale. (idem: 8).

Instituțiile internaționale cel mai des citate sunt: G 8, (Grupul țărilor cele mai industrializate cărora li s-a adăugat Rusia), FMI (Fondul Monetar Internațional), OECD (Organizația de Cooperare și Dezvoltare Economică), Banca Mondială și Organizația Internațională a Comerțului. Procesul globalizării oferă o serie de avantaje corporațiilor transnaționale prin libertatea de a își organiza investițiile și producția intr-un context de minimă relaționare și restricție din partea guvernelor naționale.

O inițiativă majoră în această direcție o reprezintă Acordul Multilateral asupra Investițiilor al cărui principal obiectiv este dizolvarea restricțiilor guvernelor naționale asupra capitalului străin prin oferirea dreptului de a fi tratat ca orice alt capital național.

(idem). Banca Mondială alături de alți actori internaționali influențează politica socială într-o direcție rezidualistă și de privatizare.

În lipsa unui guvern mondial, politicile economice și sociale transnaționale sunt influențate de liderului mondial reprezentat de SUA. (ib: 11).

3.7.2 Globalizare economică

Globalizarea economică poate fi definită prin trei dimensiuni specifice: o disciplină de piață globală, un conținut financiar și o rețea economică. Disciplina de piață se referă nu numai la bunuri și produse ci și la muncă și capital. Conținutul financiar vorbește despre

viteza cu care banii traversează granițele iar rețelele economice se fundamentează pe informaționalismul economic.

Din punct de vedere economic, problema globalizării dobândește o nouă fațetă prin apariția blocurilor economice regionale, prin accentuarea confruntării dintre statele bogate și cele sărace.

Dezvoltarea comerțului a determinat comprimarea spațiului și timpului.

Capitalismul a reprezentat motorul globalizării economice prin facilitarea schimburilor indiferent de distanța geografică. “După Marea Depresiune din 1930 comerțul mondial era dominat de patru state: Marea Britanie, Franța, Germania și Statele Unite ale Americii. După 1980 comerțul mondial a fost organizat în blocuri economice aflate în

competiție: ASEAN, EU, NAFTA care asigură ridicarea barierelor între proprii membrii și protecția împotriva blocurilor rivale”. (Buzducea, Doru, 2001: 22). Astfel poate fi explicată formarea OPEC în 1960 pentru a acționa în direcția reducerii prețului petrolului.

Problematica globalizării economice se concentrează în jurul a patru mari teme: (1) dacă astăzi există o singură economie globală, (2) care sunt forțele conducătoare din spatele integrării economice globale?, (3) măsura în care piața globală influențează viața socio-economică la nivel statal și (4) politica economică progresivă sau radicală și statul bunăstării în condițiile globalizării economice.(Held &McGrew, 2000: 249)

Globaliștii consideră că modelul globalizării contemporane este fără precedent din punct de vedere istoric. A treia revoluție industrială (domeniile electronicii și informației) precum și doctrina economică neo-liberală au determinat schimbări în organizarea economiei, schimbări care au afectat capacitatea regulatorie a statului. Cert este că piața globală nu înseamnă sfârșitul statului ca entitate economică, însă erodează economia națională și împinge guvernele spre adoptarea unor strategii economice mai moderate din punct de vedere al pieței și al mediului financiar.

Scepticii afirmă că tocmai această imagine a globalității subliniază rolul central al statelor puternice în construirea unei piețe globale. Ai mult, statul bunăstării și eficiența strategiilor economice naționale devin mai importante deoarece activitatea economică își

trage rădăcinile din statul națiune. Companiile naționale rămân în esență companii naționale cu coordonare internațională și politicile economice naționale rămân centrate pe producerea bunăstării și prosperității.(ibidem).

Important pentru acest gen de dezbatere este și problema puterii economiei, adică dacă organismele transnaționale financiare, de producție și comerț pot crea o economie mondială fără granițe. Existența unei piețe globale astăzi presupune ca activitatea financiară și comercială și producția naționale să se desfășoare în interiorul rețelelor economice. Corporațiile multinaționale și rețelele de producție globală din diferite domenii reorganizează activitatea economică la scală globală. Se creează astfel o economie globală

care se supune unei logici diferite de cea a economiei internaționale specifică perioadei imperiilor din secolele trecute. Aceasta afirmă ideea diferenței dintre o economie internațională (legături între economii naționale separate) și o economie globală (organizare economică fără granițe).

Globalizare economică nu înseamnă neapărat capitalism global, însă se poate vorbi de despre schimbări în ceea ce privește locul pe care îl ocupă puterea economică și productivitatea în economia mondială. Existența chiar și a unei piețe globale incipiente conduce la constrângeri semnificative asupra strategiilor economice pentru care optează guvernele naționale. Consecința acestui fenomen poate fi declinul suveranității naționale și a exercitării puterii de către statul modern, privit ca regulator al activității economice pentru obținerea binelui național.

O altă perspectivă este aceea că statele și politicile naționale încă mai contează. Așa cum economiile naționale devin mai deschise către forțele pieței globale așa și cetățenii caută o mai mare protecție socială izvorâtă din competiția străină pe piața muncii. Astfel,

se poate afirma că se înregistrează o revigorare a social democrației, guvernele căutând să răspundă intereselor acestora. Piața globală nu înregistrează o victorie asupra națiunii ci rămâne un factor determinant pentru acțiunile de intervenție și regularizare venite din

partea statului.

Modelul contemporan al globalizării economice a schimbat structura de putere forța pieței globale trecând în fața autorității guvernelor alese în mod democratic. De când mobilitatea capitalului este în continuă creștere statele națiune s-au confruntat cu dilema

alegerii între politică economică progresivă sau politică socială redistributivă. În acest sens, globalizarea poate reprezenta și sfârșitul social democrației, dar în modul în care a fost ea gândită tradițional, ca un proiect politic redistributiv. În timp ce globalizarea economică impune noi constrângeri asupra statelor bunăstării, determină, în același timp, și noi cerințe care provoacă reformarea statului bunăstării, nu desființarea lui. (ib: 250)

Globalizarea redefinește rolul și funcțiile statului națiune, subliniind rolul său strategic de coordonare – forma statului inteligent, competitiv – în opoziție cu statul redistributiv, interevenționist specific perioadei de după cel de-al doilea război mondial.

Astfel, globalizarea economică nu înseamnă “demisia” statului bunăstării ci mai degrabă sfârșitul abordării tradiționaliste a acestuia. . Noile programe sociale presupun investiția în capital uman și în dezvoltarea abilităților tehnice ca o alternativă la politica de furnizare

într-un mod pasiv a bunăstării.

Competiția globală a modelelor de politici sociale, globalizarea conceptelor din domeniul politicilor sociale, globalizarea problemelor sociale și a modalităților de rezolvare a lor sunt câteva perspective noi de analiză a impactului proceselor economice și politice asupra politicilor sociale.

Pe de o parte, procesele politice care au influențat în mare măsură politicile sociale se referă la: (1) abandonarea modelului socialist de politică socială datorată dispariției blocului comunist, (2) necesitatea armonizării modelelor de politică socială în cadrul uniunii de state de tip Uniunea Europeană, (3) apariția unor agenții supranaționale ale

globalizării (UE, NATO, FMI etc) care au puterea de a impune țărilor aderente un model de politică socială comun (Marian Preda cf. Pop, L 2002: 353).

Pe de altă parte există aspecte ale globalizării economice care au impact asupra politicilor sociale. Aceste influențe pot fi descrise pornind de la o serie de indicatori specifici pieței globale:

• Existența companiilor multinaționale presupune o circulație internațională a capitalului care afectează circulația resurselor pentru politicile sociale naționale;

• Migrația forței de muncă dintr-un stat în altul a ridicat problema creării unui sistem de asigurări transnațional pentru muncitorii migranți;

• Migrația forței de muncă dinspre țările sărace (Sud și Est) către țările bogate (Nord și Vest) a determinat formarea unei categorii sociale internaționale a emigranților și rezidenților care a presupus regândirea conceptului de cetățenie și modificarea sintagmei “drepturile cetățenești” devenită “drepturile omului”;

• Transformarea statelor sărace de către cele bogate în piețe de desfacere și surse de materii prime a condus la noi politici de redistribuire, de nivel transnațional, o formă de ajutorare compensatorie a statelor sărace;

• Competiția economică la nivel internațional a condus la scăderea impozitelor agenților economici pentru a încuraja creșterea competitivității produselor. Această măsură imperativă a determinat o reducere a cheltuielilor sociale ale statelor;

• Competiția economică între economiile naționale a presupus și o competiție între modelele de stat al bunăstării adoptate de diferite națiuni. Problema alegerii unui model sau altul s-a pus în termeni de eficiență a acestor modele în condițiile în care nu de mult accentul cădea pe reducerea inegalității sociale, pe justiție socială.(ib: 354)

Starea economiei mondiale s-a caracterizat prin evoluție și stagnare atât înainte cât și după încetarea războiului rece. O creștere a GDP-ului nu înseamnă neapărat o creștere a bunăstării sociale. Dezvoltarea națională nu se realizează automat chiar dacă creșterea

venitului pe cap de locuitor poate conduce la o îmbunătățire a capacităților umane. Astfel, în contextul globalizării economice, relația dintre creșterea economică și dezvoltare socială este relativă din următoarele considerente:

• Concentrarea capacităților productive astfel încât mare parte din populația activă să nu aibă acces la mijloacele de producție;

• Inegalitatea crescută în distribuția veniturilor;

• Accesul inegal la tehnologie și la piața forței de muncă;

• Accesul la servicii sociale (educație, asistență medicală primară) poate fi deficitar din punct de vedere al acoperirii geografice și a calității acestora;

• Veniturile obținute din creșterea economică pot fi folosite preferențial de anumite grupuri cu influență politică (elite politice, mari proprietari, populație cu venituri mari)

3.7.3 Impactul globalizării asupra statului bunăstării

Contextul economic, politic și ideologic al statului bunăstării a fost alterat de trei dezvoltări importante: colapsul modelului socialist alternativ, globalizarea economiei și relativul declin al statului națiune. (Mishra, Ramesh 1999: 1).

Din punct de vedere al statului bunăstării, cea mai semnificativă schimbare a fost globalizarea financiară. Deschiderea financiară a economiilor naționale, accentuată la nivelul statelor membre prin Uniunea Monetară Europeană reprezintă o direcție de dezvoltare nouă. Până în 1914, circulația financiară se desfășura într-un context în care nu se putea vorbi de statul bunăstării de tip Keynesian orientat spre menținerea completă a ocupării forței de muncă, de programe sociale universale sau de nivele ridicate ale taxelor.

După cel de al doilea război mondial, se înregistrează o relativă închidere a economiilor, parte integrantă a proiectului de reconstrucție postbelică a economiei internaționale.

Dependența structurală dintre incipientele state ale bunăstării și o economie națională care să controleze strict mișcările de capital și sa fixeze strict ratele de conversie a fost un cadru favorabil de dezvoltare a politicilor sociale naționale (ib: 5).

Globalizarea economică în termeni de speculații financiare pe termen scurt au avut un impact negativ în țări precum cele din fostul bloc comunist rusesc prin declanșarea crizei fiscale. La nivelul politicii sociale, globalizarea economică nu a avut încă un impact semnificativ. (Deacon, Bob, 2000: 146).

Abolirea controlului capitalurilor de către Statele Unite ale Americii în 1971 și de către Marea Britanie în 1979 a pus în declin modelul Keynesian și a dus la ascensiunea economiilor neoliberale. Liberalizarea mișcării banilor și a capitalurilor între țări a fost urmată de libertatea firmelor de a investi în direcția promovării propriilor interese economice. Ca o consecință directă asupra statelor bunăstării, guvernele naționale nu au mai putut asigura ocuparea totală a forței de muncă naționale și creșterea economică (Mishra, Ramesh 1999: 5).

Procesul globalizării subminează abilitatea guvernelor naționale de a îndeplini obiectivele ocupării totale a forței de muncă și a creșterii economice.

Globalizarea conduce la creșterea inegalităților veniturilor și a condițiilor de muncă printr-o mai mare flexibilizare a pieței muncii, forța de muncă post-Fordistă și descentralizarea acordurilor colective. Globalizarea reduce presiunea asupra sistemelor de protecție socială și cheltuielilor sociale prin atenția prioritară acordată reducerii deficitelor și datoriilor, scăderii taxelor, obiective centrale ale politicilor de stat. Globalizarea slăbește suportul ideologic al protecției sociale, în mod special al minimului național, prin subminarea solidarității naționale și legitimizarea inegalității recompensărilor. Globalizarea

slăbește bazele parteneriatului social și acordului tripartit prin modificarea echilibrului de puteri în favoarea capitalului, nu a statului și a sindicatelor și patronatului. Globalizarea constrânge opțiunile politice naționale prin abordările exclusive virtual de centru dreapta.

Din acest punct de vedere, este sinonim cu finalul politicilor statului bunăstării.

Logica pe care se bazează globalizarea este antagonistă în raport cu logica comunităților naționale și a politicilor democratice. Politica socială rămâne un element controversat în relația dintre capitalismul global și statul națiune democratic.

Comerțul global și mobilitatea capitalului sunt considerați elementele vinovate de producerea dezindustrializării. Forța de muncă se situează într-o piața a muncii concurențială la nivel mondial. Aceasta afectează în special forța de muncă slab pregătită neprotejată în continuare în granițele unui model al bunăstării de tip Keynesianist bazat pe ocupare totală a forței muncii. Vulnerabilitatea anumitor segmente de populație în ceea ce privește accesul la piața muncii, educație, sănătate și venituri ridică problema excluziunii sociale.

Dar oare globalizarea este cea care afectează capacitatea de a armoniza egalitatea și ocuparea totală a forței de muncă? Contextul actual vizează statul bunăstării puternic ca o precondiție a unei performanțe internaționale de succes. Schimbările majore din domeniul tehnologic sunt în principal responsabile de scăderea capacității forței de muncă de a se adapta noilor cerințe. Din acest punct de vedere, se impune organizarea periodică de cursuri de perfecționare pentru domeniile în care noutățile tehnologice și implementarea lor la nivel naționale ar putea afecta calitatea și condițiile muncii. Strategia Europeană de Ocupare a Forței de Muncă include acest obiectiv în cadrul celor patru piloni de bază. În acest context, pe lângă perfecționarea continuă a persoanelor angajate, se impune o mai bună corelare între cerințele practice ale pieței și pachetului educațional oferit tinerilor neangajați încă.

În ciuda costurilor mari ale tranziției spre o economie de piață, unele dintre țările Europei de Est au început să își reformeze lent politicile sociale după modelul statelor vest europene. Întrebarea se pune în ce măsură aceste schimbări au fost declanșate de presiunea care se presupune ca a fost exercitată de procesul globalizării asupra statelor bunăstării.

Țările sunt tentate să reducă obligațiile de furnizare a bunăstării în domeniile în care nivelul taxelor este mai redus pentru a atrage capital. Această premiză poate conduce la concluzia că privatizarea bunăstării și rezidualismul manifestat în țările Europei de Est și fostul bloc comunist rusesc pot fi explicate prin aceleași dinamici economice ale globalizării (Deacon, Bob, 2000: 156).

În ceea ce privește globalizarea politică, este de remarcat rolul pe care îl joacă actorii financiari mondiali, cum ar fi Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional.

Privatizarea impusă în vederea oferirii de împrumuturi financiare fostelor țări comuniste este responsabilă pentru o serie de măsuri cu impact social cum ar fi: „introducerea unui nivel secundar privat schemei pensiilor, introducerea plății în colaborare în furnizarea

serviciului de sănătate, expansiunea educației private, aducerea pe piață a chiriilor caselor și transformarea beneficiilor familiare anterioare universale în reziduale”. (ib: 159).

Influența pe care Banca Mondială o exercită în regiunea Europei de Est este contrabalansată în special în cazul țărilor candidate la Uniunea Europeană prin eforturile conjugate bilateral de adoptarea a strategiilor specifice îndeplinirii criteriilor de la Copenhaga pentru țările candidate.

Instrumentele financiare prin care Uniunea Europeană sprijină negocierile cu statele membre sunt, în principal programele PHARE si TACIS. Evaluările acestor programe contrastează dificultățile și insuccesele fondurilor UE în raport cu relativul succes al fondurilor gestionate de Banca Mondială. Cauza poate fi neclaritatea conceptului de politică socială la nivel UE în raport cu direcțiile clare adoptate de Banca Mondială. (idem).

Direcțiile viitoare depind de măsura în care ideologia unei globalizării liberale va determina o globalizare responsabilă social. O premiză din acest punct de vedere poate fi recunoașterea faptului că inegalitatea creată de capitalismul global ar trebui să conducă la necesitatea sporirii cheltuielilor sociale și a aprovizionării atât la nivel național cât și internațional. (idem).

Profesorul Agnar Sandmo consideră că globalizarea oferă o serie de amenințări statului. Pe de o parte se crede că liberalizarea comerțului internațional și factorii de mișcare vor conduce la creșterea inegalității veniturilor înainte de taxe și după transferuri.

Competiția din partea țărilor cu venituri reduse ar reduce presiunea salarială, în mod special pentru persoanele necalificate care sunt renumerate prin venituri reduse. Pe de altă parte, există temerea că globalizarea va constrânge în mod sever instrumentele politice pe

care se bazează guvernele pentru redistribuție. Cel mai discutat caz este cel taxarea capitalistă impozitul global care poate deveni ineficientă într-o lume în care mobilitatea internațională de capital, dar temeri similare au fost exprimate și în cazul taxării progresive ale veniturilor salariale și proviziilor securității sociale.

Martin Rhodes examinează relația dintre globalizare, piețele muncii și reforma statului bunăstării pentru a examina punctele principale ale direcției de schimbare în cadrul relațiilor instituționale dintre țările Europei de Vest. Principalul argument este că, capacitatea de conducere a statului a fost constrânsă de dezvoltările din afara granițelor naționale, dar aceasta nu înseamnă neapărat pierderea controlului statului și convergența într-o direcție neoliberală. Chiar mai mult, reforma reglementărilor de pe piața muncii și remodelarea statului bunăstării poate impune în cele mai multe țări europene căutarea mai degrabă în direcția găsirii unui nou tip de corporatism decât abandonarea lui. Mai degrabă decât reglementarea în stil anglo-saxon a pieței muncii, se va impune reajustarea modelului

continental de acomodare la presiunile pieței, ceea ce va prezerva protecția socială și consensul social. Într-o piață unică, cu o singura monedă, ajustarea economică de succes – incluzând o mai mare flexibilizare pe piața muncii si organizarea statului bunăstării – va

impune, de asemenea în multe țări, un corporatism flexibil, orientat spre piață, competitiv.

Holger Strulik (1999) analizează comparat două țări, fiecare populată de muncitori și capitaliști, conduse de guverne care colectează taxele pentru a finanța productivitatea de consum si redistribuția veniturilor. Împărțirea venitului distribuit este o măsură a mărimii statului bunăstării. Nu în ultimul rând, optimul politicii fiscale poate fi caracterizat prin menținerea unui stat al bunăstării generos. Într-o astfel de inerție politică, comerțul liber și mobilitatea capitalului sunt introduse. Concurența politicii fiscale conduce la o reducere a

taxelor și o relativă scădere a productivității cheltuielilor. Statul bunăstării este puternic redus fără a fi complet desființat. Dacă ambele țări își coordonează politica lor fiscală, reducerea taxelor și a transferurilor veniturilor este mai puțin pronunțată. Modelul explică

de ce creșterea globalizării poate aduce beneficii țării prin statul bunăstării formal mai lărgit și deteriorarea bunăstării în cealaltă țară.

BIBLIOGRAFIE:

– Albrow, Martin, (1997) – “The Global Age State and Society behind Modernity”, Stanford University Press, Stanford, California

– Atkinson, Tony, Cantillon, Bea, Marlier, Eric, Nolan, Brian, (2002) „Social Indicators – The EU and Social Inclusion”, Oxford University Press

– Benner, Mats, (2001) – “Sweden: continuity and change in the transition between a Keynesian Welfare State and a Schumpeterian Workfare Post-National Regime” working paper, Lund, Suedia

– Boaventura de Sousa, Santos, (1995) – “Toward a new multicultural conception of human rights”, Editura Routledge

– Buzducea, Doru, (2001) – “Globalizarea. Structuri paradigmatice moderne”, Editura Ars Docendi a Universității București

– Castells, Manuel, (2000) – “End of millennium”, ediția a doua, Blackwell Publishers

– Deacon, Bob, (2000) – „Eastern European welfare states: the impact of the politics of globalization”, în Journal of European Social Policy, Sage Publications

– Dennis, Ian, Guio, Anne-Catherine, (2003) – “Monetary poverty in EU Acceding and Candidate Countries”, în seria “Statistics in focus POPULATION AND SOCIAL CONDITIONS”, tema 3 – 21/2003, EUROSTAT

– Esping-Andersen, Gosta, (1999) – “Social Foundations of Postindustrial Economies”, University Press, Oxford,

– Gamble, Andrew, (2001) – “Politică și destin”, Editura Antet, București

– Genov, Nikolai, (1999) – “Managing Transformations in Eastern Europe”, UNESCO-MOST, Paris, Regional and Global Development, Sofia

– Haibach, Jan; Rusu, Bianca; Samzelius, Tove; Szabo, Béla și Vonica Răduțiu, Simona, (2001) – “Globalisation and the Future of Welfare States – Germany, România and Sweden”, Revista Calitatea Vieții, Academia Română, Institutul de cercetare a Calității Vieții, anul XII, , nr. 1-4

– Held, David & McGrew, Anthony (editori), (2000) – “The Global transformations Reader. An introduction to the Globalization Debate”, Polity Press

– Idu, Nicolae (coordonator), Mocanu, Oana, Voicu, Alina (2001) – “Analiză comparativă a stadiului negocierilor în vederea aderării la Uniunea Europeană a statelor candidate din Europa Centrală și de Est”, Institutul European din România, București

– Johnson, W. Ronald, Minis, P. Henry Jr, (1996) – “Toward Democratic Decentralization: Approaches to Promoting Good Governance”, http://www.rti.org/Pubs/Toward_demo_decen.pdf

– Kouvertaris, George, Moschonas, Andreas. (co-editori), (1996) – ‘The impact of the European Integration, political, sociological and economic changes’, PRAGER, Westport, Connecticut, Londra

– Mărginean, Ioan (coordonator), (2001) – „Analiza comparativă a finanțării politicilor sociale din România, alte țări în tranziție și țările UE”, în „Calitatea vieții”, Revistă de politici sociale, anul XII, nr.1-4

– Millon-Delsol Chantal, (1997) – “Statul subsidiar, Ingerența și neingerența statului: principiul subsidiarității în fundamentele istoriei europene”, Cluj-Napoca

– Mishra, Ramesh, (1999) – „Globalisation and the Welfare State”, Edward Elgar, Cheltenham, Marea Britanie

– Olsen, Johan P., (1996) – “Europenization and Nation-State Dynamics” în Gustavsson, Sverker și Lewin, Leif, “The future of the nation-sate”-essays on cultural pluralism and political integration”, Graphic Sysems, Angarad

– Pop, Luana (coordonator), (2002) – „Dicționar de politici sociale”, Editura Expert, București

– Prodi, Romano (2001) – „O viziune asupra Europei”, Editura Polirom, Iasi – Sava, Ionel Nicu, (2000) – “Globalization and Regionalization in Europe. Central Europe and the Carpathian Basin at the Dawn of the 21st Century”, în “Central Europe since 1989 concepts and developments”, Vasile Pușcaș (coordonator), Editura Dacia, Cluj- Napoca

– Schmitter, Philippe C., (1996) – „If the Nation-State were to wither away in Europe, what might replace it?”

– Șandor, Maria (coordonator), (2002) – ‚Local Social Services Delivery Study’, Banca Mondială, București,

– Vonica Răduțiu, Simona, (2002) – „Analiză comparativă a pieței muncii în România, Uniunea Europeană și țările candidate”, în volumul „Dimensiuni ale cunoașterii societății contemporane”, Editura Universității „Lucian Blaga”, Sibiu

– Zamfir, Cătălin, Vlăsceanu, Lazar (coordonatori), (1993) – „Dicționar de sociologie”, Editura Babel, București

– Zamfir, Cătălin, (1997) – „Direcții ale reformei statului bunăstării”, în volumul „Politici sociale în România în context european”, Zamfir, Cătălin, Zamfir, Elena (coordonatori), Editura Alternative, București

– Zamfir, Cătălin (Zamfir, Cătălin, Zamfir, Elena (coordonatori)) (1999) – ‚Politic sociale în România, 1990 – 1998’, Editura Expert, București,

– *** „Suveranitate națională și integrare europeană”, Uniunea Europeană, Proiect finanțat prin PHARE, Polirom, Iași

– ***, 1996 – “How is the European Union meeting social and regional needs?” Colecția Europe questions and answers, European Commission, Directoratul General pentru Informare, Comunicare, Cultură și Audiovizual, Bruxel,

– ***(1), 1999 – “Traite d’Amsterdam: ce qui a change en Europe”, colecția „L’Europe en mouvement”, Comisia Europeană,

– ***(2), 1999 – ‚The European Social Fund’ ‘’Europe investing in people’’ colecția: ‚Employment and Social Fundă, Biroul de Publicații Oficiale a Comisiei Europene, Luxemburg

– ***(3), 1999 – ‚The European Employment Strategy, Investing in more and better jobs’, Comisia Europeană, Directoratul General pentru Ocupare și Afaceri Sociale, Bruxelles,

– ***(4), 1999 – “Instituțiile Uniunii Europene”, Delegația Comisiei Europene, București,

– ***, 2000 – “European employment and social policy: a policy for people”, collection: ‚Europe on the move’, Comisia Europeană, Directoratul General pentru Educație și Cultură, Bruxelles,

– ***, 2001 – “The Oresund Summer University, The Scandinavian Studies Track”, Universitatea Roskilde, Danemarca

– ***(1), 2002 – „Rapport conjoint sur l’inclusion sociale”, Securite sociale & insertion sociale, Comisia Europeană, Directoratul General pentru Ocupare și Afaceri Sociale,

– ***(2), 2002 – ”Employment in Europe 2002: recent trends and prospects”, Comisia Europeană, Directoratul General pentru Educație și Cultură, Bruxelles