Romania In a Ii a Jumatate a Secolului al Xix Lea Traditie, Modernitate Si Schimbare

În următorul referat voi vorbi despre partidele politice istorice în perioada celei de-a doua jumătăți a secolului al XIX-lea, mai exact anii 1850-1900. După cum bine știm, aceasta este perioada în care România a suferit schimbări majore si definitorii pentru parcursul ei spre modernitate, ce, în cele din urmă a fost realizată.

Unul din factorii principali ce și-au adus contribuția pentru a crea statul roman modern, a fost constituit de clasa politică, mai exact, partidele politice ale vremii.

În acest context se remarcă 2 tabere: tabăra liberală constituită de Partidul Național Liberal și tabăra conservatoare constituită de Partidul Conservator.

În decursul eseului voi prezenta situația celor două partide politice precum și aportul lor la modernizare si evoluția lor.

Încep cu câteva date despre Partidul Național Liberal care a fost și este în continuare (cu schimbările suferite in decursul anilor) un factor important pe scena politicii românești.

Partidul Național Liberal (PNL) „partid al coaliției burgheziei și a unei importante părți a moșierimii din România, închegat în ianuarie – martie 1875 prin unirea tuturor grupărilor liberale (coaliția de la Mazar Pașa ).” Partidul Național Liberal a devenit un partid extrem de influent, astfel, cea mai mare realizare politică a sa este guvernarea dintre 1876-1888 fiind cea mai mare guvernare a unui partid politic din istoria vechii Românii.2

România a încercat să țină pasul cu modernizarea occidentală, adoptând elemente de la străini, curentele liberale si conservatoare fiind un exemplu concret.

Partidul conservator "partid al moșierimii și al unei parți a burgheziei din România. Acest partid a fost înfiintat oficial în 1880, dar el a existat și până atunci fiind prezent la desfășurarea epocii moderne".2

În timp ce Partidul Național Liberal urmărea interesele politice si economice ale burgheziei fiind împotriva muncitorimii si țărănimii, Partidul Conservator urmărea interesele moșiereștisi apărarea proprietății și urmărea menținerea României în sfera Puterilor Centrale.

Ca un conducător de seamă al Partidului Național Liberal în acea perioadă putem menționa fără dubii numele marelui om politic Ion C. Brătianu (născut la 2 iunie 1821-decedat la 4 mai 1891). Acesta a avut un mandat de prim+ministru intre anii 1875-1891(cu o întrerupere intre aprilie-iunie 1881). A avut un rol important in politica externă românească.

Conducător de seamă al Partidului Conservator în acea perioadă a fost Lascăr Catargiu (nascut in 1823 și decedat in 1899). A fost șef al Partidului Conservator, participant la "monstruoasa coaliție" (îndepărtarea lui Al. I. Cuza-februarie 1866). A fost prim-ministru între mai-iulie 1866, 1871-1876, martie-noiembrie 1889, 1891-1895).

Din liberalii secolului al XIX-lea au facut parte categorii sociale diferite(mica proprietate, comerțul, burghezia meșteșugărească și păturile intelectuale noi).Liberalii urmau modelul francez de modernizare, Franța fiind pentru ei un exemplu și puneau accent pe punctele commune deținute de cele două țări și credeau că așa cum Franța este prima țara din Vest pentru progresul spre modernizare și nu numai, și România poate fi prima țară din Est. Aceștia erau pentru modernizarea agriculturii, criticând agricultura tradițională. Au incercat să rezolve problemele sociale tinând cont de țărani. Ei urmăreau de fapt și diminuarea conservatorismului. Erau pentru industrie și pentru o politică vamală protecționistă. Partidul liberal a înfăptuit reforme agrare ce au creat taranimea mijlocie conștientă de sine. Dar aceste reforme au îngreunat clasele inferioare, ce formau cea mai larga categorie, ce, in plus suportau si costurile economice și sociale.Astfel, democrația și politica economică național-liberală “prin noi înșine” se excludeau reciproc.

Conservatorii beneficiau de ajutorul și susținerea marilor moșieri, comercianților interesați de comerțul extern si vechilor răzeși. Aceștia doreau ca marea proprietate să conducă viața politică, luând astfel naștere grupări ce doreau păstrarea pozițiilor dominante. O astfel de grupare de seamă a fost “Junimea”.4

Junimea era o grupare literal-culturală și politică inițiată de Titu Maiorescu la Iași in 1863. Acest current reliefa interesele conservatoire fiind împotriva preluării ideilor latinești și îndreptându-se către estetica literaturii și având folclorul ca sursă inspirațională.

România fusese sub stăpânirea Marilor Puteri vecine pentru mult timp, iar ruptura s-a produs în 24 ianuarie 1859 prin dubla alegere a lui Al. I. Cuza la București, formându-se astfel Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei. Statul de drept ia naștere in 1858 printr-o conventie, “Convenția de la Paris”. Preluarea puterii de către Cuza a fost de fapt o consecința a alierii dintre liberali si conservatori.

Cele două mari forțe politice-liberali și conservatori, care pe atunci nu formau încă marile partide oficiale priveau diferit convenția.Conservatorii considerau că numai moșierimea putea garanta ordinea și stabilitatea. Liberalii în schimb, respingeau convenția privind-o doar ca pe un punct de plecare.

Însă Cuza nu a domnit mult timp, deoarece a vrut să conducă împotriva structurilor politice ce l-au propulsat și datorită faptului că risca să micșoreze baza economică a forțelor politice ce trăiau din economia cerealieră și exportul agrar.

Liberalii si conservatorii au format apoi un guvern provizoriu. Cele două grupări politice ale vremii au numit proprii miniștri, iar Ion Ghica, “un moderat”, a devenit prim–ministru și ministru de Externe. Cele două partide au convenit asupra necesității găsirii unui domn, pentru a evita amestecul străin.

Aducerea unui prinț străin la cârma țării era ideea susținută de ambele partide în contextul internațional și național actual.

Conservatorii doreau prin acest lucru să-i oprească pe liberali din ascensiune, crescând astfel popularitatea lor.

Liberalii doreau o monarhie constituțională, prințul străin garantând stabilitatea socială și politică.

Partidul Național Liberal și Partidul Conservator căutau sprijin în instituția regală, deoarece regele avea cel mai important rol în numirea guvernului.

Deși Filip de Flandra a refuzat propunerea de a fi rege, Ion Brătianu ( reprezentant al Locotenenței Domnești ) a reușit să-l aducă pe Carol I de Hohenzolern-Sigmaringen. Acesta a devenit rege cu 685.696 voturi. Asupra aspectelor de politică externă, cei ce l-au propulsat la tron, au decis sa-i permită să acționeze singur, în ciuda relațiilor externe deținute de cei doi poli ai politicii românești. Însa în politica internă, avea un rol limitat deoarece se afla în necunoștința de cauză.

În contextul venirii lui Carol de Hohenzolern-Sigmaringen, liberalii erau divizați în mai multe grupări:radicalii conduși de Ion Brătianu și C.A. Rosetti, moderații conduși de Nicolae Ionescu, și grupările ce-l urmăreau pe Mihail Kogălniceanu.

Radicalii erau pașoptiști ce urmăreau modernizarea societății românești pe baza emancipării economice a claselor de jos și pe respectarea libertăților fundamentale.

Deoarece aceste grupări au conștientizat necesitatea alcătuirii unui partid, au avut ca obiectiv să-și dezvăluie planurile de modernizare și au căutat aliați în toate clasele sociale și nu numai in cele superioare. În programul lor au încercat să atragă Moldova în partid, deoarece acolo radicalii aveau cea mai mică cifră de susținere.

Brătianu s-a folosit de puterea conferita de funcția pe care o deținea, cea de ministru al internelor, pentru a înlocui deținătorii unor funcții înalte, cu oameni ce sprijineau liberalismul. Astfel a reușit să dețină o grupare ce domina două dintre instituțiile fundamentale ale statului român-Senatul și Camera Deputaților.

Deși au avut controlul în mâini si totul le mergea bine, radicalii au fost scoși de la putere puțin mai târziu. Au avut însă cel mai important rol în formarea partidului. Au format Uniunea Liberală la București în 1872. S-au apropiat de moldoveni și moderați. Astfel prin interesele lor comune de a-i învinge pe conservatori,dușmanii lor politici, toate grupările liberale au pus bazele Partidului Național Liberal în 1875.

În ceea ce-i privește pe conservatori, aceștia erau și ei împărțiți în 1866 la venirea lui Carol la tron. Toate aceste grupări aveau în comun ura față de activitatea radicalilor liberali și mai ales față de obiectivul lor de a atrage clasa de jos.

Grupările s-au strâns în jurul lui Lascăr Catargiu, care a atras oamenii de partea lui, și care a promis să promoveze interesele agrare ale românilor. Dar nu au putut finaliza formarea partidului din cauza numeroaselor diferențe politice și sociale ideologice. Însă forțele conservatoare s-au regrupat, luând naștere Partidul Conservator la 3 februarie 1880 prin adoptarea unui program.

După aceste evenimente necesitatea unei constituții a fost sesizata de conservatori si liberali pentru a pune bazele noului sistem politic. Liberalii si conservatorii doreau puterea și promovau interesele politice si economice ale partidelor reprezentate.

După preluarea puterii de către Carol, printr-o înțelegere între liberali și conservatori a fost adoptată Constituția din 1866, având ca model pe cea belgiană din 1831. Aceasta rezolva problemele grupurilor conducătoare, dar îi lăsa de-o parte pe cei inferiori.

Razboiul aprig dintre cele două puteri politice se conturează în alegerile din aprilie 1866 pentru Camera Deputaților ce urma să fie Adunare Constituantă. Aici se observă rivalitatea dintre partide.

Conservatorii au dominat aceste alegeri deoarece dețineau administrația și datorită problemelor interne din gruparea liberală.

Aceste alegeri au fost libere, fără amestecul guvernului Ghica, nicio grupare neobținând majoritatea în Camera Deputaților(40 conservatori, 30 liberali radicali, 25 liberali moderați și 20 liberali fracționiști).

Deși radicalii aveau cele mai multe voturi, ei s-au opus planurilor lui Carol, ieșind astfel de la putere. Au revenit in 1870 cu o lupta împotriva regelui, ce s-a bucurat de un mare sprijin.

Situatia părea să nu se redreseze în acest război al lui Carol cu celelalte organe de conducere ale statului. El se adreseaza astfel Marilor Puteri asupra situației și cere măsuri ce ar urma să introducă de fapt un sistem autoritar. "Îi acuza pe liberali, care, consemna el, fuseseră educați în străinătate și ignoraseră condițiile din propria lor țara, de faptul că aplicau acasă fara discernământ ideile politice și sociale pe care le culeseseră în Europa Occidentala", sprijinindu-i astfel pe conservatori.

După ce depune jurământul Carol îl demite din funcție pe Ghica și îl numește pe Lascăr Catargiu(1823-1899) in funcția de prim-ministru al țării, punând punct instabilității politice. Însă promisiunile lor nu erau în concordanță cu măsurile adoptate, ei sprijinind birocrația și moșierii.

Astfel liberalii au creat Partidul Național Liberal și au revenit pentru a obține sprijin și au preluat puterea in 1876.

În toată această perioada de alternanță la guvernare a celor două tabere, se remarcă de fapt că ele luptau pentru securitate și independență, dar aveau politici diferite de a proceda.

În privința votului cele două partide doreau instalarea votului cenzitar , parerile diferind in functie de valoarea averii necesare pentru a deține dreptul la vot. De această dată au caștigat conservatorii, deoarece s-a stabilit un venit mare pentru a putea exercita dreptul la vot. Conservatorii nu doreau să permită ca"ignoranții și lipsiții de experiență să slăbească sau să anihileze voturile claselor inteligente și cultivate"

Pentru neînțelegerile dintre Partidul Național Liberal si Partidul Conservator, Regele Carol a introdus rotativa guvernamentală, prin care cele doua partide politice conducătoare, preluau pe rand puterea.

Statul roman s-a adaptat normelor occidentale doar în funcție de interesele clasei politice deoarece nu erau in concordanță.

Când s-a vorbit despre drepturile și libertățile acordate străinilor, s-a observat că între liberali si conservatori nu mai era acea prăpastie cu care era toată lumea obișnuită.

Grupările politice liberale și conservatoare s-au opus prevederilor legale ce eliminau criteriul religios, deoarece îl vedeau ca un"impediment în calea naturalizării și dădeau cetățenilor naturalizați drepturi politice depline".

Naționalismul românesc a început apoi să fie un element primordial pe agenda grupărilor politice. Antisemitismul românesc este un process chiar sprijinit de conservatori și liberali. Aceștia urmăreau diminuarea drepturilor evreilor.

Însă articolul 7 al Constituției s-a modelat datorită dorințelor a numeroși deputați ce aveau in vedere si relațiile străinilor cu alte state(privilegiul de extrateriotorialitate). Se ținea cont astfel și de concurența economică a evreilor și a altor străini. În consecință, articolul 7 permite doar străinilor de religie creștină să devină cetățeni și în concluzie să dețină drepturi politice. S-a revenit asupra acestui lucru în 1879, fiind astfel favorizați evreii la cererea Congresului de la Berlin.

În ceea ce privește celelalte articole ale Constituției, acestea au fost toate aprobate, neexistând mari diferențe de opinie între liberali și conservatori. Dacă se analizează conținutul ei, Constituția din 1866 se aseamănă cu constituțiile liberale din Europa Occidentală. Astfel, numeroase influențe occidentale au reușit să pătrundă granițele românești.

"Formarea a două mari partide politice dominante în deceniul următor adoptării constituției din 1866, a completat suprastructura politică românească."

Cele două puteri – liberală și conservatoare – sunt delimitate minuțios de mari factori ai societății românești din a doua jumatate a secolului al XIX-lea.

Agricultura și industria au reprezentat întotdeauna un punct extrem de critic in contradicția celor două forțe.

Liberalii doreau să modernizeze agricultura și să îmbunătățească nivelul de trai al țăranilor. Pe cealaltă baricadă se aflau conservatorii, care optau pentru susținerea agriculturii tradiționale. Ei considerau că au dispărut diferențele de clasa.

Industria era o alta tema ce trebuie dezbătută când se vorbește de dezacordul dintre partidele istorice, deoarece, cei ce doreau dezvoltarea și modernizarea industriala erau liberalii. Astfel ei credeau că România devine un stat civilizat și independent in relațiile pe care le deținea cu celelalte state ale lumii. Conservatorii credeau că România nu dispune de capitalul necesar pentru dezvoltarea industriei. Drept urmare a acestui lucru, conservatorii vedeau România ca un stat agrar, aceasta fiind singura metoda pentru dezvoltarea ei.

În economie, cele două partide s-au confruntat mereu. Pe de-o parte îi amintim pe liberali ce sprijineau protecționismul vamal, iar pe de altă parte îi amintim pe conservatori, care sprijineau liberul schimb.

Pe plan social însă, nici Partidul Național Liberal, nici Partidul Conservator nu au sprijinit si acordat atenție clasei de jos, care era practic lipsită de drepturi, deoarece nici drept la vot nu aveau din cauza clasei sociale de proveniență.

În politica externă România a suferit mari transformări. Deși la început o vedem ajutând Bulgaria, Grecia și alte state din Sud, împotriva Imperiului Otoman, apoi își reorientează politica externă, căutând să se apropie de Marile Puteri, fiind un mijloc important de realizare a obiectivelor propuse după 1868.

Un exemplu al politicii externe românești este tratatul semnat la 22 iunie 1875 între România și Austro-Ungaria. Liberalii au atacat tratatul, dar conservatorii îl susțineau. A câștigat tabăra conservatoare. Acest tratat a afectat însă economia principatelor romîne.

Asupra evenimentelor survenite în Balcani între 1876 – 1878, atât liberalii cât și conservatorii au hotărât să respecte Convenția de la Paris din 1856 deoarece aceasta le asigura protecția Marilor Puteri în acest context de „criză orientala”.

Criza orientală din 1875-1878 a orientat politica externă românească spre Austro-Ungaria și Rusia, iar mai apoi doar spre Austro-Ungaria.

Guvernul liberal condus de Brătianu și-a început activitatea în 1876 și a declarat neutralitatea României, care însă nu rezolva nimic deocamdată. Astfel România se apropie de Rusia. O reușită a acestui partid și a regelui Carol a fost obținerea independenței în urma războiului 1877 – 1878.

După obținerea independenței, se punea problema modernizării și dezvoltării statului român. Ca în orice alt aspect al vietii romînilor, cele două partide (PNL ȘI PC) se contrazic: liberalii preiau elemente occidentale și doresc să pună accent pe urbanizare și industrializare, iar conservatorii urmăresc modelul traditional al agriculturii. Au existat astfel două căi de dezvoltare:cea occidentală și cea autohtonă.Însă în ciuda taberelor diferite, niciunul nu ignora importanța industriei și agriculturii în dezvoltarea țării.

Ca prim-ministru Brătianu a luat puterea în mâinile sale, dar a deținut și alte funcții înalte, precum internele(1884-1887). Brătianu s-a rupt astfel de o parte din colegii săi, care au format alte grupări mai mici, lucru ce nu-l speria pe ministru deoarece el beneficia de ajutorul lui Carol. Carol deținea politica externă fiind progerman, iar Brătianu deținea politica internă.

Partidul Național Liberal avea sprijinul radicalilor, dar după despărțirea de C. A. Rosetti28 , el se va baza pe personalitățile liberale- Eugeniu Carada (1836-1910), Dimitrie A. Sturdza(1833-1914) viitor președinte PNL, Petre S. Aurelian.

Problemele în partidul liberal deveneau tot mai evidente spre sfârșitul secolului al XIX-lea și o parte a partidului chiar ajunge în opoziție. „Făceau o distincție netă între ei ca liberali în toată puterea cuvantului, si liberalii de la guvernare….Au denunțat drept corupt genul de liberalism practicat de Brătianu.”

În tot acest timp, conservatorii își pierdeau electoratul și chiar membrii de partid, deoarece partidul traversa o perioadă neagră ce se prelungea mai mereu.

Conservatorii au ajuns să se alieze cu disidenții liberali, dar nu au obținut totuși majoritatea în Parlament.

Astfel cele două partide ce până atunci țineau la principiile lor de bază și la tradițiile lor de a acționa și a conduce, se schimbă spre sfârșitul secolului al XIX-lea. Toate aceste lucruri se datorează problemelor interne suferite de fiecare partid în parte.

În ciuda opoziției, guvernul Brătianu a acționat în așa fel încât a îndreptat România spre modernizare. S-a dezvoltat democrația și s-a creat o economie națională diversificată , prin protecționism și industrializare.

Pentru democrație s-a cerut în repetate rânduri modificarea legii electorale din 1866.

În 1883 s-au făcut alegeri parlamentare pe care le-au câștigat liberalii lui Brătianu, oprindu-i astfel pe conservatori să modifice Constituția din 1866. Astfel s-a accentuat caracterul autoritar al guvernării lui Brătianu.

Deși s-a restrâns dreptul la vot, s-a dat libertatea de exprimare, ziarele incepând să scrie tot mai mult.Presa făcea parte astfel din viața politică, influențând-o deoarece punea bazele unor dezbateri pe diverse teme actuale ale vremii.

După revizuirea Constituției, liberalii au pus accent pe economie, dorindu-se independența în acest domeniu. Pentru asta, țara trebuia să adopte principii moderne, printre care nu își avea locul agricultura tradițională. În acest scop, a adoptat Legea tarifelor vamale din 1886. A fost încurajată industria și s-a încercat refacerea relațiilor cu Occidentul.

Deoarece agricultura era baza țării, liberalii nu au neglijat-o și au încercat să consolideze producătorii rurali, și să crească producția.

Deși în 1888 liberalii au recâștigat alegerile, Brătianu și cabinetul său au demisionat. Au fost rechemați la guvernare de Carol, la insistențele puterilor străine. Opoziția a profitat deci pentru a câștiga teren. Junimiștii au fost aduși de Carol la putere. Conservatorii au format deci guvernele între 1888-1895.

În „Convorbiri Literare” Maiorescu spune că deși aparent românii erau civilizați în mod apusean, structurile politice, sociale, economice, culturale ale statului erau „fantome fără trup” , „forme fără fond”.

„În viața politică a Regatului României, partidele politice au fost motoarele care au făcut să funcționeze mașinăria complexă a guvernării, dar acestea nu au respectat intotdeauna spiritul legilor pe care ele însele le formulaseră.”

A doua jumătate a secolului al XIX-lea este perioada istorică în care s-au cristalizat cele mai importante grupări politice ale vremii(Partidul Național Liberal si Partidul Conservator). Aceste două partide au avut un parcurs ce a suferit numeroase schimbări și acestea au avut un procent foarte mare la realizarea modernizării României și independența țării, ce era strict necesară pentru a-și atinge obiectivele.

Pentru ei, a fost foarte importantă atingerea obiectivelor propuse de fiecare partid în parte, și deși s-au produs numeroase greșeli, procesul de modernizare a continuat, având efecte vizibile asupra aspectelor vieții (social, economic, politic, cultural).

În concluzie, în ciuda diferitelor metode de a proceda, Partidul Național Liberal și Partidul Conservator au avut același obiectiv , și anume: modernizarea țării.

BIBLIOGRAFIE

Apostol Stan, Putere politica si democratie în România : 1859-1918, Bucuresti ; Albatros, 1995

Heinen, Armin. Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mișcare socială și organizație politică: o contribuție la problema fascismului internațional. București, Editura Humanitas, 1999

Hitchins, Keith. România 1866 – 1947. București, Editura Humanitas, 2013

4. Mic dicționar enciclopedic, Ed. Enciclopedică Română, București, 1972