Romani Si Evrei In Secolul Xix

ROMÂNI ȘI EVREI IN SECOLUL XIX. CULTURĂ ȘI ECONOMIE

CUPRINS

INTRODUCERE

Moto: „… în conținutul ei, istoriografia evreiască a avut de reflectat o ontologie specifică. Având în vedere particilaritățile vieții evreiești din diasporă, istoria evreilor nu a fost o istorie a regilor sau a domnitorilor, a războaielor sau a relațiilor interstatale. Cu alte cuvinte, nu a fost așa-zisa mare istorie. A fost o istorie a vieții cotidiene, cu toate implicațiile ei economice, sociale, politice și culturale, o istorie a martirajului și restrăștilor, a excluderilor, dar și a integrării și a activităților creatoare pentru toate planurile vieții economice, sociale, culturale și politice”.

(Lya Benjamin)

Lucrarea de față, intitulată „Români și evrei în secolul XIX. Cultură și economie” își propune o analiză a raporturilor dintre evreii din spațiul românesc extracarpatic din perspectiva aportului lor la viața culturală și economică a Principatelor Române, apoi ale statului național român modern (după anul 1859), așadar pe parcursul unui secol de profunde transformări generate de modernizarea statului și a instituțiilor, secolul al XIX-lea, și societatea românească. Istoriografia (la scrierea istoriei evreilor din România au contribuit istorici evrei și români deopotrivă) oferă un bogat material în acest sens, la acestea adăugându-se numeroase documente de arhivă, mărturii, colecții de documente etc.

Consider că importanța acestei teme rezidă în evidențiere aspectelor legate de eforturile pe care liderii evrei le-au depus, în special din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de a legitima comunitatea căreia îi aparțineau ca parte integrantă a societății românești, de a dovedi prin toate mijloacele că se pot face utili, folositori acesteia. Faptul că aceste eforturi au fost, în general, inutile la nivelul schimbării statutului politic al evreilor, nu le-a diminuat din intensitate. Respingerea, marginalizarea liderilor, ca exponenți marcanți ai comunității, a creat o emulație internă de afirmare, de justificare, de emancipare și autoemancipare, care, la scară mică nu au schimbat foarte mult din felul în care evreii erau percepuți în epocă, dar din perspectivă istorică a reprezentat un moment de acumulare a unor importante materiale istoriografice, lucrări, documente, care dovedesc o stare de spirit, o dorință de normalitate la care s-ar fi dorit să se ajungă: evreu să nu fie „străinul”, ci egalul majoritarilor.

Am abordat problematica statutului evreilor din România, contribuțiile lor la procesul de urbanizare, de întemeiere a târgurilor moldovenești, la dezvoltarea meșteșugurilor și a negoțului, precum și aspecte legate de începutul procesului de marginalizare a comunităților evreiești, începând din epoca Regulamentului Organic.

Am alocat un capitol aparte aspectelor care țin de contribuțiile culturale ale evreo-românilor cu accent pe două paliere: începuturile istoriografiei evreiești în România și condiția intelectualului evreu în societatea românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Implicarea evreilor în viața economică a României, în aspectele care țin de viața comunitară, ocupații, cartiere a fost tratată în al treilea capitol. Cea mai mare minoritate din România modernă, evreii au avut un rol activ în dezvoltarea economiei țării, practicând în special meserii legate de producția de mărfuri, comerț, bănci, profesii liberale.

Cercetarea istorică este influențată de mișcarea ideilor, de tendințele culturale dominante în epocă, de situațiile politice noi, de apariția unor instrumente noi de cercetare ș.a.m.d. Prin urmare, peste clasicele rezultate ale cercetărilor este necesar un efort de înnoire, prin preluarea continuă a acestora cu spirit critic, fără idealizări și folosindu-se de ceea ce s-a pus în circulație pentru a găsi noi unghiuri de abordare a trecutului istoric. Acest lucru se poate realiza prin intensificarea efortului de a găsi noi surse, dar și printr-o lectură nouă a informațiilor existente.

Istoria poporului evreu a cunoscut de-a lungul timpului diverse interpretări legate de strategiile social-politice ale societății evreiești din acel moment. istoria evreilor din a doua jumătate a secolului la XIX-lea, expresie a eșecului liniei de integrare a evreilor in mediile social-culturale înconjurătoare și a unor noi căutari ce vor anunța sionismul, va cunoaște o schimbare de orientare. Nu întâmplător, unul din pionierii istoriografiei evreiești, Heinrich Graetz, își prefațează monumentala sa lucrare de 6 volume, apărută între 1891 și 1898, cu un studiu intitulat Reconstrucțiunea națiunii evreiești. Așadar, accentul se mută dinspre evrei ca religie spre evrei ca popor sau națiune.

Apariția Statului Israel va da o nouă soluție. Tânăra viață academică a noului stat a adoptat conceptul toldot am israel (istoria poporului evreu), formulă care presupune o orientare spre tot ce a însemnat trecut evreiesc. Avem de-a face cu o formulă integratoare, însușită și de istoriografia americană.

Specificitatea istoriei evreiești – răspândirea comunității pe o mare suprafață a lumii – creează, de asemenea, dificultăți atât conceptuale, cât și metodologice. Conceptual, cercetătorul este pus în fața dilemei: ce este istoria evreilor – o sumă de istorii ale unor minorități (istoria evreilor din Polonia, România sau Yemen), sau sinteza (de altfel, nu ușor de realizat și mai ales de „atins”)?

Un fapt evident că încercarea de a realiza o istorie integrală a unui astfel de popor este un demers intelectual deosebit de dificil, dar și un ideal atractiv. A cerceta în profunzime diversele fragmente, a menține în permanență legatura cu întregul, este un demers dificil. La aceste considerații se adaugă și dificultățile de ordin metodologic: cuprinderea unor surse – documentare, dar și materiale – extrem de diverse, folosirea unor limbi diferite (obstacol foarte serios), necesitatea de a cunoaște bine istoria și civilizația popoarelor în mijlocul cărora au trăit evreii.

În cercetarea unei istorii trebuie avute în vedere două planuri: cel intern și cel extern. În ceea ce privește istoria evreilor, planul intern, mai greu de descifrat, cuprinde probleme ale societății, culturii, învățământului și mentalităților. Planul extern cuprinde complexul relațiilor dintre evrei și popoarele în mijlocul cărora trăiesc.

Abordarea problematicilor care țin de planul intern este prioritară în opinia mea, acestea reflectând fenomenele lăuntrice societății evreiești.

În istoria culturii s-au făcut pași mari în ultima vreme, dar accentul a căzut tot pe aspectul exterior. Cunoaștem din ce în ce mai bine creatorii evrei prezenți în cultura română sau în cea europeană (avangardiștii), dar se cunoaște mai puțin sau deloc contribuția celor care au creat în cultura evreiască propriu-zisă, în ebraică sau idiș, despre mobilurile lor și despre reacția autorităților române și a opiniei publice față de eforturile culturale și științifice ale acestora.

Pe lângă necesitatea lărgirii ariei tematice, consider necesară consolidarea spiritului critic, depărtarea de orice formă de hagiografie, străină istoriei ca știință, scrierea unei istorii echidistante, cu respectarea adevărului istoric relevat de diverse surse.

Întrebarea, problema la care doresc să găsesc un răspuns în lucrarea mea este legată de aspectul disproporționat dintre eforturile liderilor evreo-români și a elitei evreo-române de a găsi dovezi care să legitimeze tratarea egală în drepturi a evreilor din țară cu populația majoritară, eradicarea etichetei de „străin”, și reacția societății românești în acțiunile autorităților sale. Firește că pentru scrierea istoriei sunt importante toate materialele istoriografice apărute în secolul al XIX-lea, remarcabil prin profilul lui naționalist, dar aceste eforturi nu au convins, se pare, suficient. Cu alte cuvinte, consider că o respingere sau marginalizare socială a fost dublată de una de stat. Și aici mă gândesc la evoluția antisemitismului, pe plan intern și european și la resorturile care au alimentat politica de stat, cu toate eforturile celor direct interesați de a convinge asupra cererilor lor legitime. Paul Veyne afirma în Cum se scrie istoria, că aceasta este un geometral. Prin urmare o compara cu un cub opac, despre care se știe că are șase fețe, care însă nu pot fi văzute toate în același timp. Perspectivele istorice multiple, interpretările date în diferite contexte socio-politice și culturale, constituie un permanent motiv de revenire asupra unor problematici care, deși au fost analizate, nu și-au epuizat resursele de noutate.

În Noi perspective în istoriografia evreilor din România, Lya Beniamin publică studiul Integrare și respingere. Cazul dublei identități a evreilor din România, susținând că „în epoca post-emancipaționistă, dubla identitate la evrei a devenit o realitate culturală și civică. Sintagmele evreu german, evreu maghiar, evreu francez, evreu român nu reprezintă deloc delimitări geografice, ci au un conținut identitar”. În opinia autoarei, evreii din diasporă au dovedit o capacitate unică de aculturație, de integrare cultural-spirituală în societățile țărilor în care au trăit, păstrându-și, însă, conștiința apartenenței la evreitate. Una din expresiile esențiale ale procesului integraționist este însușirea de către evrei a limbii țării în care trăiesc: nu doar ca limbă de comunicare cu cei din jur, ci ca limbă maternă și de creație. După unele aprecieri, acest fapt reprezintă cea mai înaltă expresie de intimizare cu spiritualitatea mediului înconjurător. Este vorba despre un curent cultural în contextul diasporei, fundamentat de evreul german, filozoful Moses Mendelssohn, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Ca exponent al Iluminismului, el vedea în însușirea limbii germane de către evreii din Germania (în Bildung und Kultur) o soluție pentru „problema evreiască”, despre care Lya Beniamin afirmă că a fost „artificial creată de-a lungul timpului de către antisemitismul european”. Acest curent a căpătat extindere și la evreii din România, mai ales din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Exponenții evrei ai mișcării iluministe elaborează un adevărat program de aculturație prin înființarea de școli israelito-române, prin publicarea de ziare și reviste în limba română, dar în conținut cu problematică specific iudaică, prin constituirea de societăți culturale și filantropice cu titluri de inspirație iudaică (Zion, Sinai ș.a.), dar cu statute și programe de activitate scrise în limba română sau bilingve. Rezultatul acestui proces a fost, printre altele, o adevărată explozie de talente care au creat valori în limba română în domenii precum literele, filozofia, științele sociale, științele naturale ș.a.

Este de remarcat că fenomenul dublei identități, deși nedefinit conceptual, i-a preocupat în conținutul său pe diverși gânditori evrei din România, printre care pe filozoful I. Brucăr, pe rabinul-filozof Niemirower, pe etnologul, istoricul și publicistul M. Schwarzfeld și, nu în ultimul rând, pe scriitorul Mihail Sebastian.

Filozoful I. Brucăr scrie despre dubla naționalitate a evreilor, subliniind faptul că, deși evreii s-au integrat în colectivitățile naționale cu care conviețuiesc, acest lucru nu însemnează că s-au dezis de evreitatea lor. În acest sens, Brucăr conchide: „Un Spinoza, Heine, Herman Cohen, Bergson, Antokolsky pe care mintea noastră îi consideră ca dezlipiți definitiv de la evrei fiindcă au fost buni germani, francezi sau ruși, au rămas totuși, în același timp și evrei, realizând, astfel, și ei fenomenul de dublă naționalitate”.

Asimilismul total s-a petrecut la scară individuală. Evreii au fost și au rămas o națiune pentru care religia și naționalitatea sunt intim legate. Ceea ce nu i-a împiedicat însă să manifeste devotament și fidelitate față de țara adoptivă în care s-au integrat în epoca post-emancipaționistă; este o realitate istorică ce a introdus un element de diversitate în unitatea națională evreiască.

„Niciodată iudaismul nu a fost răa fost răzlețit în atât de multe grupuri ca în prezent”, scria I.I. Niemirower la începutul secolului XX. „Cât timp evreii n-au luat parte la civilizația generală, ei s-au despărțit unul de altul numai prin gradul culturii și foarte rar prin calitate. Astăzi însă – conchide tot Niemirower – când și noi luăm parte la cultura statelor cărora aparținem și a popoarelor în mijlocul cărora trăim, diferim prin limbile pe care le vorbim și interesele de stat ce le avem”.

În privința limbii pe care o vorbesc evreii europeni, Niemirower disociază limba istorico-ebraică, dialectele-jargon și cel puțin șase limbi europene în care gândesc și crează sute de mii de evrei europeni.

Dar, cu toată această diferențiere, au rămas anumite învățături ale iudaismului și particularități ale neamului evreiesc comune tuturor grupurilor de evrei sus-menționate. Particularitatea unei etnii nu poate fi totuși anihilată de cultura și spiritualitatea încorporată în procesul aculturației. Rămâne un mod de gândire și simțire în stările conștiinței și ale subconștientului formate în fragedă copilărie sub influența educației, a tradiției religioase și laice. Dar, mai presus de orice, mai ales în cazul evreilor, un factor definitoriu în menținerea unității evreiești este comunitatea de destin (Schiksalsgemeinschaft, după expresia lui Otto Bauer).

Din această îmbinare originală a culturilor și tradițiilor s-a creat, printre altele, o literatură evreiască exprimată în limba română sau în alte limbi vorbite de evrei în diasporă. În cazul României, Niemirower se referă la cele 19 volume ale Anuarului pentru israeliți (apărute între anii 1877 și 1899), la memoriile dr. Adolf Stern în care, cum spune rabinul filozof, „sunt zugrăvite luptele evreilor din România cu ei înșiși și cu mediul în momentul ieșirii din ghetou și al intrării în citadela românească”. Este relevantă și dramaturgia lui Ronetti-Roman, lirica lui Steuerman, întreaga presă evreiască ș.a.

O privire istorică asupra devenirii dublei identități a evreimii în contextul românesc dovedește printre alții Moses Schwarzfeld care scria: „Datinile, credințele și obiceiurile se consideră ca linie de demarcație între neam și neam. Dar oricât de mult ar diferi între ele, împreună viețuiesc, contactul zilnic șterge încetul cu încetul deosebirile și operează o desăvârșită apropiere. Cine ar putea să afirme dacă evreii de azi sunt la fel ca evreii de ieri? Numai unul care nu cunoaște istoria culturii lor”.

La problematica dublei identități se referă și M. Sebastian când scrie despre faptul „că în fața valorilor iudaice, se ridică o serie de valori locale, românești în România, franceze în Franța, germane în Germania. A confrunta aceste două cicluri paralele de valori – conchide el – a le gândi, a încerca să stabilești relații între ele, este, se pare, o obligație interioară dintre cele mai normale”.

Fenomenul respingerii ambițiilor de integrare din partea creatorilor evrei apare încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. La geneza stereotipurilor antisemitismului cultural o contribuție importantă o are faimosul eseu antisemit al lui Richard Wagner intitulat Das Judenthum in der Musik.

În optica lui Wagner nu este necesar să fie demonstrată iudaizarea artei moderne căci ea sare în ochi și se dezvăluie de la sine. Pentru Wagner, pericolul acestei realități pentru cultura germană este cu atât mai mare cu cât evreul, oricât și-ar fi însușit limba germană sau spiritul german, tot străin a rămas și se situează în afara comunității. Wagner conchide: „Întreaga noastră civilizație și artă europeană, evreilor le rămâne un domeniu străin. În această artă, evreul nu poate decât să repete sau să imite, dar în niciun caz nu este în stare de o creație autentică”.

În spiritul eseului lui Wagner scrie și Wilhelm Marr despre amenințarea germanismului de către iudaism. Pamfletul său antisemit intitulat „Biruința iudaismului asupra germanismului” cunoaște în 1879 a douăsprezecea ediție. Textul lui a fost tradus în limba română tot în 1879 cu următorul comentariu din partea traducătorului: „jidovimea nu poate fi atacată cu succes real și definitiv decât atunci când omenirea, ori măcar Europa întreagă, ar lua un sistem de măsuri contra esploatării jidovești”.

Importanța izvoarelor ebraice a fost sesizată de către liderii mișcării haskalah cu preocupări istorice de la începutul anilor ‘70 ai secolului al XIX-lea și accentuată de cei din generația de la 1878 și post-1878, polemiști pentru obținerea emancipării evreilor din România. Fără a fi istorici profesioniști, fără a deține pregătirea necesară nici din punct de vedere academic, nici din punct de vedere iudaic (cu unele excepții), acești oameni au adunat izvoare documentare ebraice alături de alte izvoare al căror rol era să demonstreze „vechimea” evreilor în România. Uneori însă, ei nu înțelegeau conținutul acestor izvoare, ajungând la datări incorecte și interpretări hazardate, transmise de la un maskil la altul. Primul maskil care a sesizat importanța acestor izvoare a fost Yakov (Iacob) Psantir, care s-a străduit să obțină ajutorul altor maskilim-i pentru colectarea și utilizarea lor. Ulterior, el s-a asociat cu maskilm-i din generația de la 1878 și post-1878, a căror activitate s-a desfășurat în cadrul Societății Istorice „Dr. Iuliu Barasch” (1886). Meritul acestor maskilim-i cu preocupări istorice rezidă în adunarea și colecționarea izvoarelor asupra trecutului evreilor din Țările Române, în cadrul cărora izvoarele ebraice ocupau un loc important. În acest cadru ei au explorat cimitirele evreiești vechi din Iași și București și au copiat inscripțiile funerare care li s-au părut semnificative cu privire la informațiile pe care le ofereau. În același cadru ei au colectat catastife diferite (pinkasym) pe care reușiseră să le primească și au înregistrat catastife aflate în proprietate particulară, despre a căror existență au aflat, dar pe care nu le-au putut achiziționa.

Întrucât majoritatea inscripțiilor copiate de ei nu mai există – cimitirele evreiești vechi din Iași și București au fost distruse în perioada Holocaustului – și întrucât multe catastife s-au pierdut, pregătirile documentare făcute prin colecționare de către acești maskilim-i reprezintă un bun câștigat. Printre acești maskilim-i pot fi amintiți frații Elias, Wilhelm și Moses Schwarzfeld, precum și scriitorul ebraic Menachem-Mendel Braunstein (Mibashan). În explorarea cimitirului evreiesc din Iași, maskilimi-i ebraiști au fost ajutați de arheologul creștin Nicolae Beldiceanu, profesor la universitatea din oraș.

Ulterior, în anii ‘20-‘30 ai secolului al XX-lea, unele izvoare ebraice au fost studiate de către rabinul doctor Meir A. Halevy (pentru Vechiul Regat) și de rabinul doctor Mathias Eisler (pentru Transilvania). Acești doi cercetători, ca și alții, ocazionali, au publicat rezultatele cercetărilor lor în anuarul multilingv Sinai, editat de Meir A. Halevy la București. Spre deosebire de predecesorii lor, M.A. Halevy și M. Eisler aveau atât pregătire academică, dar și pregătire iudaică rabinică.

Utilizarea izvoarelor ebraice pentru cercetarea istoriei generale a României și a românilor a început încă din anul 1865, odată cu publicarea unui fragment din itinerarul lui Beniamin din Tudela, de către istoricul Bogdan Petriceicu Hașdeu. Ea a fost continuată de istoricul Nicolae Iorga, prin intermediul unor traduceri sau regeste de documente, precum și de rabinul istoric Meir A. Halevy, dar în forme sporadice, ocazionale, fără o analiză comparativă făcută în profunzime.

Nu există până în prezent un volum special care să includă izvoarele ebraice privitoare la evreii din România însoțite de traducere în limba română sau într-o limbă de circulație internațională. O bogată colecție de izvoarelor și mărturiilor referitoare la evreii din România a fost reunită în seria publicată sub egida FCER, volumele fiind întocmite de Lya Beniamin, M. Spielmann, S. Stanciu. Un alt volum deosebit de valoros pentru colecția de scrieri istoriografice referitoare la evreii din spațiul românesc este antologia Evreii din România în texte istoriografice, apărută în anul 2002 la editura Hasefer.

În lucrarea mea am folosit textele din antologia mai sus menționată, ca surse primare, elaborate în epocă, importante pentru analiza ideilor, preocupărilor și argumentelor autorilor evrei, culese din presa evreiască de limbă română apărută în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, din broșuri și alte publicații în primă ediție. La acestea se adaugă o bibliografie amplă, care include lucrări istorice și tematice consactate.

CAPITOLUL I. PROBLEMATICA RELAȚIILOR EVREILOR CU SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Statutul evreilor din România înainte de 1878. Problema evreiască

1.1.1 Primii evrei la nordul Dunării

Prima sinteză de profil istoric despre evreii din România aparține lui Moses Schwarzfeld, cel care a scris studiul intitulat „Vechimea evreilor în Moldove și Valachia din cele mai vechi timpuri și până în anul 1850”. Autorul plasează momentul venirii primilor evrei la nordul Dunării în secolul al II-lea d.H.: „… evreii robiți de romani au fost aduși în Dacia, împreună cu coloniile romane, pentru munca anevoioasă a minelor și pentru alte munci ce se rezervau pentru sclavi. Odată pe pământul Daciei, ei continuă a trăi acolo chiar când încetară de a mai fi sclavi, căci la ce să-și mai fi căutat un nou adăpost?. În nota sa la această concluzie a lui Moses Schwarzfeld, Lya Benjamin arată că: „Descoperirea nu este confirmată în literatura istorică actuală. Nu există nici o dovadă documentară care să demonstreze continuitatea iudeilor pe teritoriul românesc în primul mileniu al e.n. Dar mărturii cu privire la eventuale prezențe în Dacia romană au fost descoperite”.

Episodul convertirii chazarilor la mozaism în secolul al VIII-lea, și apoi absorbția acestor de către elementul evreiesc două secole mai târziu, așa cum încearcă să demonstreze Moses Schwarzfeld, nu se susține prin dovezi documentare. Nicolae Iorga dădea un alt sens procesului așezării evreilor în spațiul nord-dunărean. El nu crede în continuitatea viețuirii evreilor în acest spațiu după retragerea aureliană, deoarece: „după lichidarea orașelor prin încetarea marelui negoț, strâns legat de siguranța publică, (…) evreii târgoveți legați totdeauna de gospodăria banului, nu se puteau păstra”. Iorga leagă momentul venirii evreilor în Țările Române de perioada care a urmat imediat după întemeierea acestora. „Aceste țeri nu aveau orașe create din însăși dezvoltarea națiunii care le îmtemeiase și le spriinea. Toate orașele ce se întâlnesc pe urmă vin din colonizare”. La nordul Dunării, așa cum arată Iorga, colonizarea orășenească nu vine din sudul Dunării, dinspre Bizanț, ci „din regiunile vecine ale Ardealului și Galiției”. Dar colonizarea urbană nu a însemnat și venirea evreilor comercianți, decât poate accidental.

1.1.2 Evreii în spațiul românesc (secolul al XVI-lea –sfârșitul secolului al XVIII-lea)

Pătrunderea și așezarea evreilor în Țările Române, în evul mediu, s-a făcut din două direcții principale: din Imperiul Otoman (în secolul al XVII-lea se așează în Țara Românească evreii sefarzi, de cultură spaniolă, vorbitori ai limbii ladino) și din Ungaria și Polonia (se așează în Transilvania și în Nordul Moldovei evreii așchenazi, de cultură germană, vorbitori ai limbii idiș).

În secolul al XV-lea, „evreii se întâlnesc numai în porturile tătarilor, cum, de altminteri, localitățile din Anatolia și Siria aveau, ca și cele italiene, cartierul lor evreesc, Iudaica Zuecca.”. Jewish Enciclopedia amintește că la curtea lui Ștefan cel Mare a fost logofăt un evreu, Ițhak fiul lui Beniamin Șor. De asemenea, printre medicii lui Ștefan cel Mare era și un medic evreu, așa cum arată autorii în lucrarea Istoria românilor: „La Suceava se găseau deja (în 1503 – n.n.) un medic evreu, trimis de hanul tătăresc, și un altul din Nürnberg, Ioan Klingensporn”.

La București, în jurul anilor 1550, este pomenit un grup de evrei condus de David Ibn Usa, probabil liderul religios al comunității. Tot acum sunt pomeniți Isac Rufus și Habib Amato, care aveau prăvălii în București, cei doi fiind prădați de o slugă, Iuda Gerson, care a murit, aparent prin spânzurare; la cercetarea împrejurărilor morții sale au mai participat alți patru evrei. Faptul că David Ibn Usa se afla în legătură cu rabinul Salonicului, puternic centru al sefarzilor, ne determină să credem că și evreii din București erau sefarzi.

După pogromurile din Ucraina, în secolul al XVII-lea, au venit în Țara Românească și evrei vorbitori de idiș, așkenazi.

Începând din timpul domniilor lui Matei Basarab (1632-1654), Vasile Lupu (1634-1653) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), și continuând cu perioada fanariotă, populația evreiască a crescut ca număr și și-a organizat propriile comunități. În cadrul societății medievale împărțită în bresle, corporații, evreii aparțineau așa-numitei „bresle a jidovilor”, în Muntenia și Moldova. În Transilvania, evreimea era organizată în „Compania evreilor”. Cele două organisme, cu un statut propriu, reglementat prin hrisoave și privilegii, constituiau veriga de legătură între obștea evreiască și instituțiile statului feudal.

Compania și Bresla Jidovilor erau foarte asemănătoare sub raportul organizării lor interne: aveau în frunte un prim jude, respectiv un bașstaroste, alături de care obștea evreilor era condusă de un cârmaci spiritual, în persoana marelui rabin sau a Hahambașei (Landesrabin, în Transilvania). Cu timpul breslele din Iași și București au devenit reprezentantele tuturor evreilor din Moldova și Muntenia.

Conform lui Constantin C. Giurescu, pe data de 28 ianuarie 1739 Constantin Mavrocordat la numit pe "Marco al lui Lazăr" să fie "staroste de jidovi" la Bârlad.

Din punct de vedere juridic, statutul evreilor trăitori în spațiul românesc a fost reglementat prin textele diferitelor coduri de legi. Cele mai importante dintre acestea au fost: Pravila de la Govora (1640) și Îndreptatea legii (1652) ale lui Matei Basarab, Carte românească de învățătură (1646) a lui Vasile Lupu, Așezământul lui Constantin Mavrocordat (1741), Codul lui Caragea (1818), Codul lui Callimachi (1817).

Legiuirile cuprind norme restrictive, discriminatorii, cu privire la evrei. În studiul istorico-juridic intitulat Evreii din România sub Condica Callimah, dr. Elias Schwarzfeld scrie: „Regăsești în aceste două pravili multe dispoziții decretate de către soboarele și regii catolici în de-a lungul Evului Mediu, și te întrebi, vrând-nevrând, dacă aceste articole au fost acolo introduse din ură către evrei de sfetnicii lui vodă, sau că au copiat pur și simplu decretele și dispozițiile găsite în hotărârile diverselor soboare bisericești? Astfel, ca și în vestul Europei, se iartă păcatele, ba chiar crimele cele mai infame și mai monstruoase evreilor ce îmbrățoșează, prin botez, creștinismul; se oprește preoților și în genere întregei populații creștine, sub cele mai aspre pedepse de a intra în contact mijlocit cu evreii, de a se așeza la o masă comună, de a împărți aceeași pâine; mai mult încă, îi este interzis creștinului de a pune mâna pe obiecte de-ale mâncării pe care le-ar fi atins cumva evreul; aceste obiecte devin spurcate și nu se curăță decât prin sfințirea preotului. Se poprește cu asprime creștinilor de a mânca pasca israelită, asupra căreia, dimpotrivă, trebue să scuipe; se refuză mărturia oricărui evreu, orcare ar fi poziția lui socială, până chiar și mărtuirea medicului evreu, mai ales încă contra soboarelor bisericești, și, lucru foarte caracteristic de notat, se interzice creștinilor de a sărbători zioa de sâmbătă împreună cu evreii, atunci chiar când ar serba și duminica, etc., etc.,.

În ceea ce privește Carte românească de învățătură (1646) a lui Vasile Lupu, acest cod de legi era ceva mai tolerant (de pildă, medicii evrei puteau depune mărturie, iar acesta ar fi fost luată în considerare).

Cele două coduri au fost valabile până la sfârșitul secolului al XVIII-lea.

Românii din evul mediu îi percepeau pe evrei prin prisma preceptelor teologice creștine. Arta religioasă din Țara Românescă și din Moldova, picturile religioase, prin teme și modalități de expresie sunt de inspirație bizantină. În Repere ale receptării evreului în arta creștină medievală, Florentina Afloroaie arată că: „Atitudinea pe care ethnosul românesc medieval a avut-o față de evrei a fost determinată în mod radical de asumarea identității creștine, pentru care spațiul spiritual al iudaismului era resimțit ca prejudiciator (stare de spirit având la bază necunoașterea, dar și acuzele teologilor, care au întreținut un climat ostil)”.

„Arta bizantină – scrie Florentina Afloroaie – se limitează în general la identificarea evreului, proces care însă nu presupune conotații infamante. Preocupările de identificare sunt ecoul unor dispute teologale purtate între părinții bisericii și rabini și chiar a unor pamflete ce datau din secolul al II-lea. Deoarece încercarea elitei teologice de a-i discredita pe evrei nu coincidea cu statutul lor socio-economic din Bizanț, aprecierile defavorabile nu au constituit o bază pentru delimitare, respectiv identificare. În Bizanț nu sunt impuse semnele distinctive infamante, așa cum nu se înregistrează nici devastări de sinagogi, expulzări sau pogromuri.

În întreaga iconografie bizantină acele tefilim (două cutiuțe cubice de piele neagră, la care sunt atașate, după prescripțiile tradiționale, curele de piele numite rețios, care se purtau pe frunte și pe brațul stâng în timpul slujbei de dimineață, în zilele de lucru), gluga cu țitoth (ciucurii de la cele patru colțuri ale tales-ului, mantaua de rugăciune) apar ca semne pregnante de identificare religioasă.

În anul 1740 erau comunități evreiești în orașele Roman, Bacău și Galați. La Iași, la data de 24 septembrie 1741, "căpitanii breslei" semnează un act în numele breslei. Numărul acestora a crescut din a doua jumătate a sec. XVIII și mai ales în prima parte a sec. XIX datorită restricțiilor introduse privitor la evreii din Galiția, aceștia preferând să treacă în Moldova, unde autoritățile erau mai tolerante. Creșterea numărului lor a dus însă la așa-zisa "problemă evreiască" (problema cetățeniei pentru necreștini).

La începutul secolului al XIX-lea sunt elaborate Codul lui Caragea (1818), în Muntenia, și Codul lui Callimachi (1817), în Moldova. Codul lui Caragea acordă străinilor (prin urmare și evreilor) drepturi civile și civice, dar nu și drepturi politice. Creștinilor le este interzisă căsătoria cu persoane de altă religie.

Începutul de secol XIX perpetuează clișee vechi antiiudaice, și pregătește terenul apariției altora noi. Un prim registru al acestor clișee ține de palierul religios. Biserica ortodoxă română, principala purtătoare de cuvânt a societății în evul mediu, a avut o atitudine de damnare față de evrei, în temeiul argumentului deicidului, dar evreii nu constituiau totuși o problemă, beneficiind de o „toleranță ostilă”, neprietenoasă. Începând din secolul al XVIII-lea, s-a răspândit în Principatele Române o întreagă literatură antievreiască, „încurajată de clerul ortodox și tipărită în tipografiile mănăstirești”.

În 1771 a apărut la Iași O mustrare a rătăcirii evreiești sau Întocmirea aurită, scrisă de Samuil Ravoi, și prezentată ca traducerea unei cărți din secolul al XII-lea a unui convertit, Șmuel Ibn Abbas, plină de insulte la adresa „poporului deicid”.

În 1803 apare Înfruntarea jidovilor asupra legii și a obiceiurilor lor cu dovediri din sf(ânta) și dumnezeiasca Scriptură, atât din cea veche cât și din cea nouă, lucrare scrisă de Neofit Cavsocalivitul, evreu de origine și convertit la religia ortodoxă, și devenit călugăr. Lucrarea a fost publicată la Iași de către Iacob Stamati, mitropolitul a toată Moldavia. Înfruntarea jidovilor expune pe larg tema omorului ritual. La intervenția agentuli austriac Jean Timoni, Alexandru Moruzi, domnul Moldovei, a dat ordin ca broșura să fie confiscată și distrusă. Despre acest episod povestește Iacob Psantir în Neofit și pamfletul său: „În vremea când a eșit verdictul ca să se arză cartea botezatului Neofit (Noiah Malamet) la 1803, carte în care a pârât în tot felul cu pâri mincinoase, reposatul tatăl meu a întrebat pe botezatul Neofit în prezența a câțiva agenți: (…) „Cum poți tu să arunci un blam mincinos asupra întregii nțiuni israelite, că are trebuință de sânge creștinesc pentru Paștele lor?” Neofit a zis: „Asta o cunosc toți creștinii învățați și neînvățați că este o minciună, decât eu am vrut să mă resbun asupra întregii națiuni a jidovilor”. Atuncea s-a poruncit să se ardă toate broșurile lui Neofit, tipărite în anul 1803”.

În Transilvania secolului al XIII-lea, regii Ungariei au avut față de evrei o poziție similară lumii catolice, coordonata de papa de la Roma prin deciziile Conciliului IV de la Lateran, din 1215. Astfel, evreii erau supuși la anumite restricții, așa cum au fost cele impuse de regele maghiar Andrei al II-lea, prin Bula de aur dată în 1222, unde se specifica: „… comiții cămării, schimbătorii de bani, slujbașii sării și strângătorii vămilor … să nu poată fi ismaeliți și evrei”.

1.1.3 Statutul juridic al evreilor în spațiul românesc în secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea, legislația română referitoare la evrei se dezvoltă sub semnul discriminării etnice si religioase, dobândind trăsături bine definite.

Primele măsuri juridice antievreiești au fost adoptate în țările române în secolul al XVI-lea. Dar, prin caracterul lor sporadic, aceste măsuri – rare – nu permit afirmația că, în Evul Mediu, ar fi existat un antisemitism de stat în acest spațiu. Cum Poarta otomană era tolerantă față de evrei, domnitorii români acceptau ca „evreii din Principate să-și aibă structuri după modelul otoman al corporațiilor”. Să menționăm aici și atitudinea oscilantă a domnitorilor români din secolul al XVIII-lea, unii dintre ei adoptând măsuri discriminatorii antisemite, iar alții protejându-i pe evrei.

Secolul națiunilor, al revoluțiilor, al modernității, aduce cu sine secularizarea antisemitismului în Europa și în Principatele Române. La noi, insuficiența unor elemente românești active în comerț, în meșteșuguri, duce la nașterea discursului antievreiesc. „Rădăcinile antisemitismului românesc se împletesc cu originile statului român modern și cu apariția bogatei tradiții culturale naționale care a însoțit unirea principatelor, independența și crearea Românie Mari. Antisemitismul care s-a manifestat în România între cele două războaie mondiale a crescut direct din semințele sădite în evenimentele majore ale dezvoltării țării începute la jumătatea secolului al XIX-lea”.

Statutul străinilor, implicit al evreilor, este reglementat în prima jumătate a secolului al XIX-lea de Regulamentele Organice. Regulamente legiferează antisemitismul în Principatele Române. „Cu tot regimul de relativă toleranță de care se bucurau evreii în anumite perioade, statutul lor er de străin necreștin. Terminologiile de evreu pământean sau de comunitatea evreilor pământeni, frecvent întâlnite în actele oficiale ale vremii, nu exprimau asimilarea evreilor cu românii autohtoni sau cu creștinii de orice confesiune; ele erau folosite pentru a disocia evreii pământeni de sudiți”. „Pământenii” („raialele” sau „hrisoveliții de prin târguri”) se aflau sub tutele sau autoritatea administrativ-juridică a statului român. Sudiții erau supuși consulatelor străine instalate în Țările Române în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Conform articolului 379 din Regulamentul Organic, numai stăinii de „rang creștinesc” pot dobândi „drepturi politicești de pământean”, evreii fiind astfel eliminați de la obținerea acestor drepturi. De asemenea, se reconfirmă intrerdicția pentru evrei de a ține în posesie moșii locuite. Se legiferează sistemul de plată a impozitelor. Copiii evrei au dreptul să frecventeze școlile publice ale țării cu condiția să adopte portul localnicilor.

Adoptarea „Regulamentului Organic” în 1831 a însemnat apariția primei „Constituții” românești. Aceasta prevedea obligația ca toți evreii să fie înregistrati la autoritațile locale, specificându-se ocupația fiecăruia. „Evreii care nu-și puteau dovedi utilitatea trebuiau evacuați din localitățile respective”.

În Regulamentul aplicat în Moldova s-a formulat un paragraf special pentru legalizarea dreptului de izgonire a evreilor din țară. În acest sens, capitolul III, paragraful 94 stipula constituirea unei comisii, care să analizeze starea fiecărui evreu în parte și cei găsiți fără vreo mserie folositoare, „fără căpătâi”, urmau să fie expulzați.

La 15 noiembrie 1847, Departamentul Trebilor din Năuntru al Moldovei publică nota no. 24765, legată de îndemnarea domnitorului Mihail Grigore Sturdza ca „tinerii evrei să poarte straie evropenești”. În nota domnitorului se precizează: ”Noi după pilda păzită în Statele învecinate aflăm de toată cuviința ca tinerimea evreiască să fie și aice cu îmbrăcăminte evropiană, ca prin acest mijloc să se potă înlătura multe necuviinți, și să se înlesnească acei ce vor voi a-și trimite copii la shcolile publice ale statului, potrivit cu dispozițiile Articolului LIV Anexa P. Cazul 111 din Regulamentul Organic. Drept aceea poroncim Departamentului ca prin mijloacele cuvenite să obștească această măsură privitoare la binele neamului evreesc”.

„Una dintre problemele care au stârnit, de la jumătatea secolului al XIX-lea și până spre mijlocul secolului următor, o enormă izbucmânire de sentimente antisemite de toate nuanțele, a fost cea a statutului juridic al evreilor în România”. Afirmația acesta pare un loc comun! Nimic nou! Prin urmare se poate afirma că există o continuitate în mentalitatea românească în raport cu evreii și marginalizarea lor, măsurile legislative și discursul antisemit ale epocii nereprezentând o fractură în atitudinea față de evrei a societății românești.

Conducerea revoluțiilor de la 1848 din Moldova și Muntenia se pronunțaseră pentru emanciparea evreilor și acordarea egalității politice. În realitate însă situația evreilor a rămas neschimbată, știut fiind că programele pașoptiștilor nu au fost puse în aplicare. Dealtfel, momentul revoluției de la 1848 este unic în ceea ce privește luarea în discuție a problemei acordării drepturilor politice evreilor români și a rezolvării ei favorabile. Dintre pașoptiști numai C. A. Rosetti a rămas constant în susținerea emancipării evreilor. Ceilalți (Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Cezar Bolliac, Alecu Russo, etc.) devin antisemiți! În plus, „pentru pașoptiștii români, notează Andrei Oișteanu, sentimentele fațe de evrei erau amestecate, variind între milă și dezgust, admițându-se totuși că acești „străini rătăcitori”, pe cât sunt de necesari societății, pe atât sunt de supuși „netoleranței și prejudecăților sălbatice ale norodului”.

În pofida faptului că, atât în Moldova, cât și în Muntenia revoluționarii români de la 1848 cereau emanciparea evreilor, ca și în pofida bunavointei manifestate față de evrei de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, secolul al XIX-lea a reprezentat o fază nouă în dezvoltarea antisemitismului juridic românesc. Numărul legilor, dispozițiilor și regulamentelor antisemite crește și, treptat, antisemitismul dobândește un caracter de stat.

Momentul cheie al istoriei politice a României care deschide „problema evreiască” este adoptarea Constituției din 1866. În 1857 a fost tradusă în limba română Constituția belgiană din 1831, document care a inspirat elaborarea primei Constituției interne românești. În proiectul de constituție elaborat de către C. A. Rosetti și Eugeniu Carada exista un articol 6 conform căruia "religia nu poate fi un obstacol la împământenire". După publicarea proiectului de constituție se organizează manifestații de stradă în București împotriva adoptării articolului 6 în forma sa din proiect (organiztorul a fost Cezar Bolliac, iar manifestanții au primit sprijinul fracțiunii liberale de la Iași condusă de Nicolae Ionescu). În timpul tulburărilor capitală a fost dărâmat Templul Coral, care încă nu fusese terminat. Reacția clasei politice a fost de a ceda în fața străzii. I. C. Brătianu a anunțat mulțimii că se renunță la articolul 6. Deputații români au votat în unanimitate Constituția României la 30 iunie 1866 cu următorul text al Articolului 7 (fostul Articol 6 al proiectului Constituției): "Calitatea de român se dobândește, se păstrează și se pierde conform regulilor enunțate de legile civile. Doar străinii de rit creștin pot obține calitatea de român”.

„Acest articol reprezintă oficializarea problemei evreiești din perspectiva sa istorică”. În acest moment se naște ecuația evreu=străin.

În martie 1868 se depune la Camera Deputaților un proiect de lege referitor la activitatea evreilor în mediul rural și prevăzând alungarea acestora din sate. În iulie 1869, ca răspuns la protestul guvernului francez în legatură cu statutul evreilor din România, Mihail Kogalniceanu trimite Parisului o notă în care refuza să-i considere pe evrei ca cetățeni români.

În ședința din 22 mai 1869, Mihail Kogălniceanu, atunci ministru de interne, arăta că, în România, „chestiunea israeliților”, nu ținea de resorturile unei intoleranțe religioase, poporul român fiind, din acest punct de vedere tolerant, ci de reațiuni de natură economică. „Cestiunea din întru este cestia economică, care cu drept cuvânt trebuie ă ne preocupe, căci ne vedem sugrumați de o populație străină care nu se ocupă, mai cu seamă peste Milcov, decăt de niște industrii cu totul esclusive și atât de vătămătoare societății noastre. (…) În adevăr, domnilor, dcă mulțimea acestor israeliți , și mai cu osebire peste Milcov, sunt cu totul înapoi, nu se asimilează în nimic cu noi, se ocupă numai de niște industrii pernicioase, nu putem însă ă zicem că în această populație nu sunt oameni civilizați și că prin urmare și acestora trebuie să le închidem ușa la acele drepturi pe care Constituțiunea le învoiește. E o mare deosebire între israeliții spanioli și cei galițieni, este o mare deosebire între israeliții acei născuți din moși și strămoși ci în țară și aceia cari au venit de curând pe acest pământ. Cestiunea acesta trebuie studiată, trebuie să vedem ce se poate da unora și refuza altora …”

Tot Mihail Kogălniceanu enumera în Parlament, la 16 decembrie 1869, măsurile discriminatorii antievreiești în vigoare atunci, pentru a răspunde astfel protestului formulat de la tribuna Camerei de catre deputatul de Bârlad, I. Codreanu, nemulțumit de ceea ce acesta numise „comportamentul” evreilor și de asistenta pe care populația evreiască din România o primea din partea „Alianței Israelite Universale”.

În lunile iunie și iulie 1878 are loc Congresul de la Berlin, care, în schimbul recunoașterii independenței României, statuează egalitatea în drepturi a tuturor cetațenilor țării și acordarea de drepturi civile evreilor. Articolul 44 elaborat de participanții la Congres prevedea: „În România deosebirile de confesiune sau credință religioasă nu vor putea fi invocate nimănui ca motiv de excludere sau de împiedicare de a se bucura de drepturi civile și politice de interzicere de a practica funcții publice și de a obține onoruri, sau de a exercita orice meștesug sau profesie în nici un fel de localitate” .

La 17 ianuarie 1879, guvernul depunea mesajul de revizuire a articolului 7 din Constituția României. Aceasta ar fi trebuit să conducă la acordarea cetățeniei române evreilor români. Dar, de fapt, guvernul a adoptat un sistem de tergiversari, paralel cu o susținută campanie antievreiască. Mihail Kogalniceanu și Ion Bratianu îi prezentau pe evrei atât străinatății cât și Parlamentului României ca pe dușmani ai țării. În octombrie 1879 Parlamentul vota legea de revizuire a articolului 7 din Constituție. Noua lege avea sa împiedice, practic până după sfârșitul primului război mondial, naturalizarea evreilor români. Legea votată în 1879 acorda cetățenia română în bloc doar unui număr de 888 de evrei care luptaseră în Razboiul de Independență a României din 1877.

În circa 38 de ani, după 1866, au fost încetățeniți două mii de evrei, inclusiv foștii combatanți evrei din Războiul pentru Independență. Iar din 1879 până în 1911, „au fost naturalizați, prin Parlamentul României, individual, 189 de evrei”.

În domeniul economic, discriminarea antisemită din România secolului al XIX-lea avea să determine interdicția impusă evreilor de a deține slujbe la căile ferate, la vămi, bursă și la regiile care asigurau monopolul statului de vânzare a sării și a tutunului. Multe legi și dispoziții discriminatorii îi împiedicau pe evrei să obțină licență de vânzare în mediul rural a băuturilor alcoolice.

Aspectele cele mai dramatice ale persecutării evreilor români care își câștigau existența la țară o constituiau expulzarile. În ultimele trei decenii ale secolului al XIX-lea, mii de familii de evrei au fost izgonite din sate. Aceste măsuri au fost mai frecvente în Moldova decât în Muntenia și aveau să se intensifice după 1885. Ele puteau fi adoptate fie din initiațiva autorităților centrale, fie a autorităților locale. Chiar și Consiliile Comunale aveau competența de a dispune alungarea evreilor din raza localităților respective. Dar, în general, ele îndeplineau dispozițiile primite fie de la prefectul județului, fie direct de la Ministrul de Interne, riscând să fie dizolvate dacă nu executau ordinul. Astfel de expulzări au avut loc în anii 1869 și 1876.

Uneori izgonirile cu caracter antisemit erau practicate și în mediul urban. La 23 august 1887 cinci sute de evrei din Moldova, refugiați la București, au fost evacuați și de acolo.

În domeniul sanitar, discriminarea antisemită a fost, de asemenea, puternică. Pentru a obține dreptul de a avea o farmacie, farmaciștii evrei se puteau prezenta la concurs doar dacă nu se prezentau farmaciști români. Numai românii puteau fi medici primari de judet. Legea sanitară din 3 aprilie 1886 stabilea că, pentru obținerea oricărui post în serviciile sanitare, era obligatorie cetațenia română. Elevii farmaciști și asistenții farmaciști „străini” nu puteau fi angajați decât acolo unde exista un elev sau asistent român. Asistența medicală era gratuită pentru românii nevoiași, conform acelorași legi. Dar articolele 83 si 84 ale legii sanitare prevedeau că „străinii pot fi admiși să urmeze un tratament spitalicesc numai în schimbul unei taxe, iar numărul paturilor ocupate de străini nu poate depași 10%. La 25 iunie 1892, „Monitorul oficial” publica un raport din care reiețea că evreii nu mai erau acceptați în spitalele din Moldova.

Legea învățământului primar din 23 mai 1893 și modificările aduse ei, ca și legea învățământului secundar și superior din 24 martie 1893, prevedeau că învățământul era gratuit numai pentru copiii de români. „Copiii de străini” puteau fi admiși în școlile de toate gradele numai în limita locurilor disponibile și plătind taxe. Câteodată liceele și cel mai adesea universitățile erau puternice nuclee de propagandă antisemită. Universitățile din Iași și din București au fost pepiniere de cadre pentru primele organizații antisemite din România și – după primul război mondial – au constituit nuclee ale primelor formașiuni fasciste românești.

Tradiția antisemită din armata română ia naștere încă din secolul al XIX-lea. La 23 iunie 1868, serviciul militar devine obligatoriu în România, excepție făcând doar străinii. Legea din 5 martie 1876, referitoare la recrutările pentru armată, va stabili că toți locuitorii țării trebuie să efectueze serviciul militar, cu exceptia celor care sunt cetățeni ai altui stat. În consecință, o mare parte dintre evreii din România sunt obligați să satisfacă serviciul militar, deți nu au cetățenia română. Din 1876 evreii sunt încorporați ca „străini care nu aparțin unei națiuni străine”. După recunoașterea independenței României de către Puterile europene, începând din 1882, evreii au fost obligați să facă armata ca „locuitori ai țării”.

În timpul războiului balcanic din 1913, au fost mobilizați circa 13.000 de evrei. Dar, în pofida luărilor de poziție în favoarea drepturilor lor, nu li s-a acordat cetățenia română.

În 1915, Legea controlului străinilor a fost folosită pentru șicanarea evreilor. Tot în acel an, autoritățile au pus în practică o politică de alungare a familiilor evreiești care trăiau în zonele din preajma frontierelor. Sute de familii evreiești din Moldova au fost atunci alungate spre capitalele de judet .

Din rândul evreilor combatanți în primul război mondial, s-au înregistrat 882 de morti, 735 de răniți și 825 de decorați. Tema antisemitismului în armata a pătruns și în literatură. În nuvela „Ițic Ștrul dezertor”, Liviu Rebreanu prezinta tragedia unui soldat evreu din primul război mondial împins de către superiorul său la sinucidere. Numele eroului nuvelei este unul tipic pentru evreii așchenazi din Moldova, deformare iudeo-așchenazo-română a numelor biblice Isaac Israel. Ițic Ștrul este originar dintr-un târgușor moldovenesc tipic, cu mare concentrare evreiască, ștetlul Fălticeni, unde în viața civilă ținea un mic han. Pentru caporalul Ghioagă, tovarășul său de arme, Ițic nu era un evreu oarecare, ci un prieten din Fălticeni, care l-a ajutat chiar la nevoie, împrumutându-l cu bani. Cu toate acestea, ordinul locotenentului său, antisemit înverșunat, de a-l ucide pe Ițic, trebuia executat. Între cei doi propagoniști ai povestirii are loc următorul dialog: „De ce să fiu (dezertor), dacă nu vreau să plec? Eu nu-mi fac datoria? Nu lupt eu ca orișicare? – Așa-i, mai Ițic, dar eu n-am ce-ți face … Crede-mă, măi frate! Ordin! Auzi? Ordin de la don' locotenent … Uite-acu tu nici nu mai ești în compania noastră. Raportul a plecat azi-dimineață: Ițic Ștrul, dezertor”. Ițic Ștrul se va spânzura în pădure de un copac, considerând sinuciderea singura alternativă posibilă, refuzând să dezerteze.

Tot în cursul primului război mondial, în urma unor ordine date de Marele Cartier General, s-a declanșat o campanie antisemită care a dus la moartea mai multor soldați evrei suspectați de spionaj.

În Emanciparea evreilor din România, Carol Iancu scrie: „Mărturia lui Michael Landau, viitor conducător sionist și membru al Parlamentului român, mai târziu funcționar izraelian, este prețioasă în multe privințe pentru a înțelege condiția evreilor în armata română și pentru atmosfera în care au luat ei parte la luptele din primul război mondial. Prin intermediul său aflăm și despre insuficienta pregătire a armatei române, mai ales din punctul de vedere al materialului și echipamentului ostașilor ei. Scrisul său ferm, stilul direct și observațiile sale pertinente nu lasă loc la nici o complezență: „Războiul se apropia cu pași repezi. Pregătirile pentru intrarea în război a României împotriva Austro-Ungariei și Germaniei erau în toi. Ofițerii, printre care și doi-trei subofițeri evrei care tocmai terminaseră școala militară din București, fură invitați să participe la discuțiile care aveau loc zilnic sub președenția generalului de brigadă Bunescu. Toți ofițerii din batalionul meu erau prezenți, dar puțini știau că printre ei se aflau și subofițeri evrei, lucru de care mi-am dat seama după dezinvoltura cu care vorbeau de „spioni evrei”, de „evrei vânduți Germaniei”, de „evrei trădători” și alte atribute de acest gen. După ce am discutat cu prietenii mei evrei, am ajuns la concluzia că, fără să pierd timp, trebuie să acționez pentru a clarifica situația. Am cerut audiență la comandantul btalionului și i-am explicat situația. Dat fiind că nu se știa că mai sunt și subofițeri evrei, tăcerea noastră putea fi interpretată greșit, ca și cum am vrea să „spionăm” pregătirile de război. Intenționam să cer comandantului ca evreii să fie scutiți de a participa la consfătuirile Regimentului 37 infanterie.

Am explicat bineînțeles și nedreptatea care se făcea miilor de soldați evrei suspectați în mod premeditat și nejustificat. În discuția pe care am avut-o cu generalul de brigadă, am ținut un mic discurs sionist, arătând dorința evreilor români de a lupta alături de Franța și de Anglia, iar nu împotriva lor. Discuția a fost foarte aprinsă. Generalul știa ce gândesc ofițerii și se simțea obligat să aibă grijă de soarta sutelor de soldați evrei ai regimentului, ai cărui soldați proveneau mai ales din regiuniel unde trăiau zeci de mii de evrei. În încheiere, comandantul mi-a spus că el dorea ca evreii din unitatea sa să nu aibă de suferit din partea ofițerilor antisemiți, și de aceea, la izbucnirea războiului el mă va numi și pe mine printre aghiotanții săi. Astfel, voi putea ajunge ușor la el, pentru a evita ca militarii evrei să fie persecutați.

Era vorba aici de o adevărată „performanță politică evreiască” în cadrul restrâns al unității mele militare. Dar chiar a doua zi – două zile înainte de transferarea regimentului ep front – când am încercat să iau apărarea unui oldat evreu înaintea majurului Chipăratu, acesta a obținut de la căpitan ordinul de a fi trimis la carceră pentru 24 de ore. Generalul de brigadă Bunescu nu a intervenit.”

Mai departe, Michael Landau arată care era atitudinea ofițerilor români față de soldații evrei: „Ofițerii nu mă agreau deloc; ei erau mereu iritați împotrivă „nepriceputului ostaș evreu”. În timpul meselor și în prezența mea își exprimau sentimentele antisemite. Nu se jenau Să declare că ”în timpul luptelor noi vom ucide mai întâi pe ostașii evrei”. Acesta era admosfera și așa se prezenta siruația în ajunul probei de foc …”

Un întreg sistem de delațiuni s-a introdus după luna septembrie 1916: familii întregi au fost ridicate și duse la posturi de poliție pentru singura vină că vorbeau limba idiș. În Moldova, între 11 mii și 12 mii de evrei au fost arestati. Cei mai mulți au fost eliberați după un timp, după ce, în cursul detenției, au fost bătuți, maltratați și jefuiți.

Evreii din România în perioada 1878 – 1919. De la marginalizare la emancipare.

Prevederile legii de revizuire a articolului 7 din Constituție nu au fost abrogate decât după primul război mondial. Deși a constituit un important pas înainte pe drumul emanciparii evreilor din România, decretul-lege nr. 3902 din decembrie 1918. era „de jure” o nouă discriminare – pe criterii geografice – împotriva minorităților din România care trăiau în alte zone decât Moldova sau Țara Românească. La acea dată, Transilvania, Basarabia și Bucovina fuseseră reunite cu România și aveau numeroși minoritari maghiari, germani și evrei. Guvernanții români erau bucuroși să accepte aceste teritorii, dar în același timp doreau și cel mai mic număr posibil de minoritari.

Articolul 7 al decretului-lege nr. 2085 din 22 mai 1919 privitor la naturalizarea evreilor anula decretul nr. 3902 din 29 decembrie 1918. În esență, noul decret îl reproducea, pe cel precedent, asigurând din nou dreptul evreilor din Moldova și Țara Românească la cetățenia română, dar simplifica procedura obținerii naturalizării de către acești evrei, prevăzând doar o declarație de opțiune. Astfel în articolul I al decretului-lege nr. 2085 se arăta: „Locuitorii evrei ai Vechiului Regat, majori, născuți în țară sau întâmplător în străinătate, din părinți așezați în țară, care n-au fost supuși unui stat străin, sunt cetățeni români și se vor bucura de toate drepturile cetățenești, dacă manifestă această voință, făcân declarațiunea că ei sunt născuți în România și că nu s-au bucurat de nici o protecție străină”.

Cu toate acestea, termenele fixate pentru declarația de opțiune și pentru durata de aplicare a decretului-lege reprezentau un handicap. „Potrivit articolului 2, alineatul 3, declarația trebuia făcută în termen de patru luni de la data publicării decretului pentru cei care se găseau în străinătate. Naturalizarea era deci blocată pentru toți cei care nu reveneau în țară înainte de acest termen, iar aceasta privea îndeosebi pe numeroși studenți”. De asemenea, dacă declarațiile de naturalizare erau scutite de taxe, cererea de certificat și certificatul de cetățenie nu erau scutite.

Prin Tratatul încheiat de puterile aliate cu România la 9 decembrie 1919, aceasta din urmă se obliga să respecte o serie de prevederi vizând protecția minorităților de pe teritoriul ei. Potrivit articolului 7 al tratatului, România se angaja „să recunoască în calitate de cetăteni români de drept și fără nici o formalitate, pe evreii din toate teritoriile României care nu puteau să se prevaleze de altă naționalitate afară de cea română” (Art. 7).

Prin adoptarea noii Constituții din martie 1923, evreii din România primeau cetățenia română alături de toate celelalte minorități ale țării. Articolul 56 al legii din 24 februarie 1924 referitoare la dobândirea și pierderea cetățeniei române prevedea acordarea cetățeniei române tuturor locuitorilor Basarabiei, Bucovinei, Transilvaniei, Banatului, Crișanei, Maramureșului și Satului Mare care își aveau domiciliul în aceste regiuni sau se născuseră acolo din parinți locuind în ele.

Această reglementare juridică a durat până în 1938, perioada în care Liga Apărării Naționale Creștine a lui A.C. Cuza, Legiunea Arhanghelului Mihail și alte formațiuni politice au agitat „problema evreiască”. La 21 ianuarie 1938, decretul regal nr. 169 semnat de Carol al II-lea și de Octavian Goga ca Președinte al Consiliului de Miniștri, a statuat „revizuirea” atribuirii cetățeniei către evrei. În expunerea de motive a Decretului-lege, Ministrul de Justiție, Rădulescu-Mehedinti, invoca drept temei fundamental al măsurii adoptate „invazia evreilor” de după Unirea Principatelor din 1859.

Principalele instituții comunitare ale evreimii locale (hahambășia și stărostia) și relațiile lor cu domnia (secolul XVIII – începutul secolului XIX), în actele legislative românești

Este un fapt dovedit că, la sfârșitul secolului al XVII-lea, atât în Moldova, cât și în Valahia, existau comunități evreiești organizate, care, treptat, au fost recunoscute de autoritatea țării. Comunitățile au început să suporte sarcini fiscale, contribuind cu dări la vistieria țării.

Începand chiar cu secolul al XVII-lea, organizarea lor ia forma unor bresle național-religioase.

Breasla a fost prima formă de organizare oficială. Breasla, în sensul strict al cuvântului, a fost o asociație de producători și distribuitori de bunuri, care urmărea satisfacerea consumatorilor, precum și apararea intereselor comune ale celor întovărășiți. Cu vremea, această denumire a fost însușită și de comunitatea evreiască, tot ca o asociație de producători, apartinand însă unei colectivitati religioase. Termenul se găseste frecvent în actele domnești și în special cu ocazia numirii hahambașilor și staroștilor acestor comunități. Nu se poate determina o dată certă când s-au organizat aceste bresle.

În Așezămintele evreilor din Moldova în veacul al XVIII-lea și jumătatea veacului al XIX-lea, publicată în anul 1885, autorul, Elias Schwarzfeld, arată că „Instituția hahambășiei (Landruf, Landersrabbiner, Oberrabbiner, grand-rabin) nu este deloc cunoscută în originea sa. Documentele în această privință lipsesc cu desăvârșire”. Schwarzfeld presupune că ar fi „o creațiune a veacului al XVIII-lea, odată cu venirea în țară a domnilor fanarioți”, dar nu exclude existența ei anterioară, deși, în scrierile anterioare, cum ar fi lucrarea lui Dimitrie Cantemir Descrierea Moldovei, nu se face nici un fel de referire la hahambășie.

„Funcția de hahambașa (…) a fost foarte influentă și una dintre cele mai însemnate; (…) hahambașa era un dregător al domniei, și ca arate o persoană marcantă printre evrei, iar postul se dădea numai acelora care se ridicau deasupra celorlalți prin caracterul și prin cunoștințele lor, ca o răsplată pentru slujbe însemnate”. Alături de hahambășie, care-și extindea autoritatea asupra evreilor din țară, starostia era o a doua funcție înaltă în reprezentarea cominităților evreiești, dar numai cu caracter local, pentru fiecare oraș sau județ. Dacă în Iași erau trei staroști, în celelalte orașe ale Moldovei erau un sau doi. Staroștii se alegeau anual, de fiecare Paști, dintre membrii influenți și notabili ai comunității, la recomandarea hahambașului, și erau confirmați de domn printr-i anaforă specială care se trimitea fiecărui staroste. Staroștii administrau averea comunităților, se îngrijeau de achitarea dărilor către fisc și către stat.

O dată cu desființarea hahambășiei, prin anafora Sfatului domnesc, din 4 septembrie 1834, se desființează și starostia. Elias Schwarzfeld asociază această anaforă cu „noul curent care s-a născut în țară împotriva evreilor pământeni”. Astfel, lucrarea Imaginea evreului în cultura română, Andrei Oișteanu arată că: „Regulamentele Organice legiferează antisemitismul în Principatele Române. Această nouă legislație „proclama principiul apartenenței la credința creștină ca o condiție pentru acordarea drepturilor civile și politice”. Ca atare, din pământeni, evreii au devenit străini, „bresla jidovilor” a devenit „nația jidovească””.

Alături de hahambașa și staroste, în Iași și în fiecare oraș din provincie din Moldova, funcționa câte un rabin al comunității. Funcția era deținută pe tot parcursul vieții, fiind obligatoriu confirmați de hahambașa. Rabinii erau cei care judecau procesele penale și civile (hotărârile și pedepse fiind puse în aplicare prin mijlocirea starostelui) și aveau autoritate deplină în chestiunile religioase.

Către sfârșitul secolului al XVII-lea, atât în Moldova, cât și în Muntenia, breslele evreiești plăteau haraciul, precum și ploconul. Astfel, începând din 1698, breasla din Focșani figura regulat în condica de venituri a Munteniei, încorporată în darea comunității din București. Ulterior, hahambașii și staroștii plateau plocoane atât Camarașiei celei mari, cât și Agiei. În cursul secolului al XVIII-lea, breslele se întăresc atât numeric, cât și economic, datorită dezvoltării comerțului și a fortelor de producție. Acestea au început să fie considerate ca nuclee economice puternice.

Organizarea comunităților în acea perioada a fost de cea mai mare importanță. Traiul într-o colectivitate organizata cu sefi confirmati de către domnitor prezenta numeroase avantaje.

Organizarea acestor comunități a necesitat un număr de hrisoave și edicte, precum și alte acte domnești care au fost elaborate între anii 1666 și 1855, documente care prevăd drepturile și îndatoririle acestei populații. Printre ele enumerăm: Hrisovul din 1666 dat de Iliaș Alexandru Vodă, de organizare a unei școli evreiești la Iași, Hrisovul prințului Ștefan Racoviță, din 1764, adresat staroștilor de evrei din orașul București, prin care se extinde puterea lui Isac Hahambașa și peste comunitățile din Muntenia, Edictul lui Alexandru Ipsilante din 1775, Hrisovul domnesc din 1777 al lui Grigore Ghica Vodă, Hrisovul din 1783 prin care domnitorul Mihail Suțu acorda scutire de dajdii lui Iosif Simon, staroste de evrei, Hrisovul lui Mihail Suțu din 1792 și al lui C. Hangerli Voda din 1798 etc.

Din secolul al XIX-lea ni s-au păstrat în Moldova următoarele documente: Hrisovul lui C. Ipsilante din 1800, cartea de staroști evrei din 1801 a lui Al. N. Suțu, Hrisovul din 1804 al lui Al. C. Moruzi, Hrisovul din 1815 al lui Scarlat Calimachi, Hrisovul din 1823 al lui I. Sandu Sturdza, Decretul din 1834 al Consiliului de Stat, Hrisovul din 1840 al lui M. Gr. Sturdza, Ofisul din 1847, Hrisovul din 1850, precum și instructia din 1855 pentru Eforia comunităților evreiești din Iași.

Pentru Muntenia, amintim: Hrisovul lui Alexandru M. Suțu din 1819, Porunca Ocârmuirii Valachiei din 1822, Jurnalul din 1832 al Sfatului Administrativ extraordinar din București etc. Toate aceste documente constituie izvoare juridice cu privire la organizarea și funcționarea obștilor evreiești din trecut.

CAPITOLUL II. VIAȚA CULTURALĂ A EVREILOR DIN SPAȚIUL ROMÂNESC ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Începuturile școlii istoriografice evreiești în România (a doua jumătate a secolului XIX). Societatea istorică „Iuliu Barasch”

Printre primii cărturari români care au făcut mențiuni depre prezențele evreiești în spațiul românesc a fost Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, iar referiri care fac recurs la izvoare documerntare se găsesc în operele lui Mihail Kogălniceanu, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Nicolae Iorga, A. d. Xenopol ș. a.

În ceea ce privește începuturile școlii istoriografice evreiești din România, acestea datează din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Interesul pentru cercetarea istorică a intelectualilor evrei s-a manifestat în condițiile luptei pentru emancipare și autoemancipare, intelighenția evreo-română de orientarte liberală, fiind o problemă de autocunoaștere și autodefinire a propriei identități, dar și una de legitimitate din punct de vedere istoric, pentru acordarea calității de cetățean român celor de etnie evreiască.

Secolul al XIX-lea românesc se aliniază din punct de vedere politic, economic, cultural evoluțiilor și transformărilor produse la nivel european, pe linia unei modernizări dorite și asumate, susținută de producții autohtone literare, istorice, culturale. În căutarea și justificarea unei identități care să susțină emanciparea comunităților evreiești, scrierile istoricilor evreo-români au cunoscut prezentări eronate sau distorsiuni, corectate chiar în epocă, dar importante prin tematicile abordate, care exprimă o perspectivele, argumentele și viziunile acestora.

Școala istoriografică evreiască din România își are începuturile la mijlocul secolului al XIX-lea, în contextul luptei pentru emancipare și autoemancipare. Încă din anii ’60 – ‘70 ai acestui secol a început adunarea și revelarea izvoarelor scrise, descoperirea și studierea monumentelor trecutului, în special a pietrelor de mormânt. Cu alte cuvinte s-a strâns un așa-numit material tradițional – izvoare narative, istorie orală, „căci și ele își au importanța lor la completarea faptelor și stabilirea adevărului”. La acestea s-a adăugat folclorul, liteartura populară, considerate foarte prețioase „pentru deslușirea multor chestiuni istorice și multor considerații sociale și culturale”. „Prin anii ’80 ai secolului al XIX-lea, M. Schwarzfeld era în posesia a 7000 de proverbe israelite din România, precum și povești adunate de el în cursul unui deceniu. Prima generație de istoriografi evreo-români a creat un corpus de izvoare istorice variate, cuprinzând mai multe paliere ale vieții economice, sociale, culturale și spirituale, care și astăzi stau la baza cercetărilor în domeniu, a alcătuit o primă bibliografie istorică românească și străină cu privire la evreii stabiliți în Țările Române, a elaborat o metodologie de abordare a problematicilor și evenimentelor pentru evidențierea aspectelor esențiale ale istoriei evreimii locale, dar și a istoriei universale evreiești. În acest sens, au clarificat diferite trăsături particulare specifice spațiului local și au adoptat un discurs adecvat analizei sociologice și interdisciplinare, încercând să așeze cercetarea istorică în domeniu pe baze științifice. Intențiile oneste ale acestor istorici evreo-români, precum și ambițiile lor științifice, nu i-au ferit însă de anumite erori și distorsiuni, generate de carențele din metodele de cercetare și de nivelul de profesionalism al unora dintre ei. Astfel, Moses Schwarzfeld încearcă să demonstreze teza nesustenabilă a continuității neîntrerupte a evreilor pe teritoriul românesc încă din epoca dacică. „A confecționat o imagine idilică a statutului evreilor în Evul Mediu românesc, susținând că evreii pământeni au fost întotdeauna identificați cu autohtonii, având același statul cu ei”, susține Lya Beniamin. Supralicitarea importanței economice, sociale și demografice a evreilor în societatea românească este o altă exagerare a lui Moses Schwarzfeld, dar și a altori cercetători din epocă. Este de reținut faptul că aceste distorsiuni au fost remarcate și atacate chiar în perioada în care aceste scrieri au apărut de către grupul de intelectuali de la publicația „Revista israelită”, în frunte cu M. Beck.

Conform criteriului cronologic, precursorul școlii istoriografice evreo-române a fost Iuliu Barasch. Încă din deceniul al cincilea a secolului al XIX-lea, Iuliu Barasch publică o serie de schițe „istorico-culturale” despre viața și tradițiile evreimii din Principatele Române, în presa evreiască din Germania și Franța. Scrierile acestea nu au la bază o metodă de cercetare, fiind mai mult de natură etno-culturală. Această caracteristică a lor le dezvăluie și importanța, fiind „izvoare de primă mână pentru cunoașterea vieții evreiești mai ales din prima jumătate a secolului al XIX-lea, sub raport social-economic, cultural și tradițional”.

La rândul său, Iacob Psantir este cel care a valorificat pentru prima dată sursele istoriografice de limbă ebraică. Cu toate criticile care i s-au adus cu privire la lipsa de metodă și rigoare științifică, meritele sale sunt recunoscute, el având în acest domeniu o poziție de pionierat. Lya Beniamin arată că, „într-o sinteză apărută în 1883, în Anuarul pentru Israeliți se spune că: „Domnul Iacob Psantir are meritul de a fi cel dintâi care a avut nimerita idee de a vizita cimitirele din țară și a copia inscripțiile de pe pietrele mormântale, de a aduna faptele păstrate în memoria bătrânilor și a căuta să afle documente privitoare la evreii din țară”. Printre lucrările lui Iacob Psantir se numără: În memoria Sionului (1877) și Neofit și pamfletul său (1898). În lucrarea În memoria Sionului, Psantir exprimă o stare de frustrare relativă la condiția evreului în societatea românească: „M-am născut și trăiesc alături de o populație ipocrită (…) Când în 1866, așa-zisul partid al roșilor l-a obligat pe răposatul principe Cuza să demisioneze, au început, deodată să răsune la adresa coregionalilor mei epitetele de vagabond străin în România; din păcate, acest epitet ne însoțește până în zilele de astăzi (până în anul declarării independenței de stat – n.n.)”. Cu această evidență clară a percepției evreului, Psantir își justifică demersul istoriografic: „Intrigat de astfel de cuvinte de ocară, am luat hotărârea să descopăr o dovadă imbatabilă care să facă să nu mai poată plana aceată insultă nedreaptă asupra fraților mei, pe care a născocit-o numai un fanatis răuvoitor, și să demonstrez adversarilor, cu dovezi materiale, că evreii din România nu pot fi numiți „străini”, căci au aici o vechime de câteva sute de ani”. Astfel își argumenta demersul primul cronicar al evreilor din România.

În anul 1886, se înființează Societatea istorică „Iuliu Barasch”, cea care a coordonat aceste eforturi de cercetare prin coordonare științifică și organizatorică, instituționalizând școala istoriografică evreiască din România. „Ceea ce a caracterizat în mod excepțional activitatea de început a Societății Barasch este tocmai rigoarea indicației metodologice” arăta V. Eskenasy. Statutul Societății arăta, la art. I: „Scopul Societății este adunarea materialului privind istoria evreilor din România, dar și psihologia populară israelito-română. În acest scop se vor aduna: acte sau copii de acte oficiale, extrase din opere istorice, descrieri de călătorie, reponse, jurnale, copii de inscripții mormântale, tradiții din bătrâni, pinchesimi, extrase din presa românească ce se referă la evrei”.

Cea mai importantă operă a Societății „I. Barasch” o reprezintă „Analele”, care, așa cum arăta Eugen Regis, „rămân printre primele pietre de temelie la contribuția culturală a evreilor din România”.

Este evidentă dorința intelighenției evreiești din România de a aduce argumente solide pentru legitimarea locului etniei evreiești în cadrul societății românești.

Aspecte ale condiției intelectualului evreo-român în a doua jumătate a secolului al XIX-lea

Frustrările generate de statutul evreilor în societate, nu au împiedicat afirmarea acestora în domenii științifice sau culturale, cu toate riscurile și consecințele pe care unii dintre ei le-au suportat. Procesul de modernizare, de emancipare a evreimii din spațiul moldoveano-muntean, de construcție a ceea ce s-a numit dubla identitate culturală, evreo-română, se declanșează aproape simultan, în anii 1850, cînd se înființează primele școli „israelito-române” și cînd apar primele publicații în limba română ale evreilor din Principate (primul periodic, Israelitul Român, datează din 1857), și se amplifică în deceniile următoare. Procesul acesta este unul ambivalent: pe de o parte, de apropiere și integrare culturală și, pe de altă parte, de diferențiere și de construcție a unei identități moderne. Cum s-a observat, evreimea din spațiul românesc se transformă acum dintr-o entitate geografică într-una culturală. I. Niemirower semnalase această schimbare: în timp ce vechile generații de evrei se formaseră în perimetrul limbii germane, „generația nouă își croiește activitatea în limba română”. Îndreptarea evreilor spre literatura română apare ca un proces firesc, la capătul unei aculturații care avusese nevoie de timp spre a se împlini.

Deși primul scriitor evreu în literatura română, Cilibi Moise (1812-1870), a apărut cam odată cu Unirea Principatelor, de o prezență evreiască vizibilă social în domeniul literelor române nu se poate vorbi decît mai tîrziu, mai exact începînd cu ultimul sfert al secolului al XIX-lea. Cu toate că prefigura un fenomen care se va dovedi de mare amplitudine, „vestitul în Țara Românească” părea, la vremea sa, o apariție insolită și spontană, pitorească și imprevizibilă, izolată. Dar pleiada de literați evrei care avea să-i urmeze – Moses Gaster, Ronetti-Roman, Constantin Dobrogeanu-Gherea, Lazăr Șăineanu, H. Tiktin ș.a. – sugerează o altă interpretare a apariției autorului popularelor broșuri. Practica și apropourile, care invalidează teza accidentului presupusă inițial. Cert este că, la cîteva decenii după Cilibi Moise, pe scena literară românească apare o entitate socială evreiască. Începe astfel un proces care a cîștigat rapid în amploare în secolul următor, cînd numărul scriitorilor români de origine evreiască sporește vertiginos. Numărul evreilor atrași de activitatea literară crește în ultimele două decenii ale secolului al XIX-lea.

Inițial, evreii se îndreptaseră mai consistent către domenii foarte apropiate literaturii propriu-zise, către jurnalism, dar și către studiile filologice, către folclor și mitologie românească, unii dintre aceștia cunoscând, încă de la mijlocul anilor 1880 cea mai brutală respingere, nu doar din domeniul lor, ci și din țară. Rațiunile acestei respingeri țineau în principal de antisemitismul general-politic. Aici am în vedere expulzarea, în 1885, printr-un decret special, a unui întreg grup de intelectuali evrei care se manifestaseră în domeniul mai larg al literelor române: Moses Gaster, Elias Schwarzfeld, Isaac Auerbach, M.Rosenfeld, Iosub I. Fior. În acest grup se aflau și ziariști de limbă germană sau idiș (Iosef Schwarz și Marcu Brociner, redactori la Bukarester Tageblatt, Iacob Bettelheim, redactor la Bukarester Salon, Iulius Schein, corespondent la Neue Freie Pressedin Viena, Michael Aziel, editor al ziarului idiș Hayoetzetc.), suficient pentru a arăta că motivele au fost mai mult politice, dar nu numai.

Între cei menționați, figura lui Moses Gaster se individualizează prin palmaresul său literar. Deși tânăr în momentul expulzării, avea deja o importantă activitate literară românească (publicase în 1883 Literatura populară română) și autoritatea lui în domeniul folclorului și în cel al literaturii vechi românești era recunoscută de către mediile academice și științifice ale timpului, dovadă fiind distincția „Bene Merenti” care-i fusese acordată. Era de asemenea activ în viața culturală a epocii, colaborînd la multe reviste și ziare românești –Românul, România literară, Revista pentru istorie, arheologie și filologie (a lui Tocilescu), Literatorul, Contemporanul (lui Mille), Columna luiTraian, ținînd conferințe, legând prietenii cu mulți scriitori români (Al. Odobescu, I. Nădejde, C. Mille, Eminescu, Davila etc.).

Moses Gaster a fost însă și un militant pentru drepturile civile și politice ale evreilor români. Acesta este dealtfel motivul care va duce la expulzarea sa, în contextul nefericit – cum arată Victor Eskenasy – al „crizei anilor 1880”. M. Gaster însuși explică în scrisoarea adresată ziarului vienez Neue Freie Presse după ce a fost expatriat: „În ceea ce privește scopul definitiv al expulzării noastre, îmi explic chestiunea psihologic foarte simplu: pe de o parte, au vrut să reducă evreii la tăcere prin decapitare; li s-au luat scriitorii și savanții și prin asta au fost intimidați. Pe de altă parte, guvernul crede acum că are un jocușor cu străinătatea”.

Dacă acesta a fost raționamentul politic al celor care au decis alungarea din țară a grupului de intelectuali evrei, în reacțiile presei guvernamentale românești se poate detecta și o reacție de natură literară. Astfel, un lung editorial anonim (atribuit de către Șerban Cioculescu lui I. L. Caragiale) din Voința națională (ziar al liberalilor aflați la guvernare, condus de N. Xenopol) acuza grupul de „belferi și hahami tineri, oameni de litere chip și seamă, care, tot cu tradiționala imodestie biblică, ne dădea cîteodată nouă, popor român, pe lîngă lecții de toleranță religioasă și de liberalism, și lecții de limbă românească”.

În ciuda acestor expulzări, prezența evreiască în viața literară românească va continua să crească și va fi curând percepută ca un concurent important. L. Șăineanu și H. Tiktin, călcănd pe urmele filologice ale lui M. Gaster (nu însă și pe urmele lui politice), se vor dovedi printre cei mai performanți. Fiecare publicase câte un dicționar al limbii române (Tiktin este autorul primului dicționar etimologic, iar Șăineanu este autorul Dicționarului universal al limbii române, care va rămîne multă vreme cel mai uzual, cunoscând, după plecarea autorului din țară, numeroase ediții). Una din operele lui Șăineanu a fost răsplătită cu un important premiu de către Academia Română.

Dar, deși activitatea celor doi cărturari evrei va fi strict filologică, și deși vor arăta o mare disponibilitate la asimilare (amândoi se vor converti la creștinism), vor avea parte de un tratament asemănător celui aplicat lui Gaster, fiind siliți, la începutul secolului al XX-lea, să părăsească pe rând România. În cazul lor, s-a construit un alt raționament al respingerii, în care concurența pe care o reprezentau în domeniul strict al literelor este deja o premisă importantă. Respingerea lui L. Șăineanu și cea a lui H. Tiktin se petrec într-o epocă în care în viața literară românească prezența evreiască se făcuse simțită și, mai ales, apreciată, deopotrivă de o parte a criticii și a publicului.

Idealul sionist reflectat în presa evreiască a secolului al XIX-lea

Mișcarea sionistă a constituit un factor esențial în devenirea modernă a evreimii. Primele manifestări sioniste în România debutează în deceniul al noulea al secolului XIX și continuă până la realizarea căminului național evreiesc în Palestina sub mandat britanic: respectiv până la pacea de la San Remo (aprilie 1920). Ideile diriguitoare din această perioadă, ca și în etapele ulterioare, poartă amprenta scopurilor generale ale mișcării sioniste mondiale.

N. Sokolov, unul dintre conducătorii organizației sioniste mondiale, evidenția la începutul secolului al XX-lea, ca scop general, crearea unui cămin pentru evrei în Palestina, garantat prin tratate internaționale, precum și renașterea civilizației iudaice. „Reconstruirea patriei – arăta Sokolov – nu vizează doar domeniul economic. Sionismul urmărește formarea unei conștiințe naționale moderne, bazată pe tradiții istorice; afirmarea evreimii cu particularitățile sale în contextul civilizațiilor umane. Evreii nu își propun să devină o putere militară. Ei resping ideea asupririi altor popoare. Ei vor să pună capăt destinului lor de popor fără patrie; vor să devină o națiune independentă, pe un teritoriu propriu. Doresc să se unească într-o comuniune organică; să aibă instituțiile și școlile lor, limba lor națională, literatură și presă proprie. Iată năzuințele noastre – conchidea Sokolov – nici mai mult, nici mai puțin”.

Aceste principii ale mișcării sioniste și-au găsit o largă răspândire în și prin presa evreiască din România. Prin diseminarea lor, și în general prin conținutul său, presa a avut un rol important în formarea conștiinței naționale moderne și în cazul evreimii din România. Totodată, presa este un important document de epocă, un instrument de cunoaștere a istoriei sionismului.

Ideea colonizării Palestinei apare la evreii din România în ajunul deceniului al nouălea al secolului al XIX-lea. În câteva localități din Moldova se crează societăți care cheamă populația evreiască să „pregătească drumul eliberării spre patria lor proprie”. La sfârșitul lui decembrie 1881 are loc o Conferință la Focșani. Participă 51 de delegați, reprezentând 32 de societăți pentru colonizarea Palestinei. „În această sesiune solemnă se dete o bază mișcării populare care trebuia să izbutească la întemeierea primelor colonii în Palestina de către evreii din România”. Ziarul „Fraternitatea”, în numărul din 12 martie 1882, relata despre cauzele apariției curentului de emigrare: „Chestia emigrării, și mai cu seamă a emigrării în Palestina, a luat naștere sub presiunea persecuțiilor multiple”. Ideea emigrării și a colonizării agricole a Palestinei cuprindea mase tot mai largi. În 1882 se constituie Comitetul Central pentru „Înlesnirea Emigrării Israeliților din România”. La 7/19 august 1882 „s-a îmbarcat cea dintâi colonie israelită pentru Palestina, compusă din 228 de persoane localnice din Bacău, Moinești, Cârja, Focșani și Galați”.

Mișcarea pentru colonizarea Palestinei a constituit o primă etapă a sionismului. După cum aprecia Herzl, „colonizarea a fost numai primul dar nu ultimul cuvânt al mișcării sioniste”. În etapa respectivă nu exista încă o idee politică foarte clară privind căile de reînființare a statului evreu. Palestina se afla sub dominație otomană.

Sionismul a cunoscut raportarea la mai multe planuri: politic, cultural, social. Conceptul de sionism politic este legat de numele lui Th. Herzl. În optica sa, problema evreiască era o problemă politică ce trebuia rezolvată prin demersuri politice și diplomatice. Iar în ce-l privește pe Max Nordau, „unul din campionii mișcării sioniste”, cum îl numește presa. Exponenții mișcării sioniste din România aderă din primul moment la principiile sionismului politic. S. Pineles, unul dintre conducătorii mișcării din România, se afla în corespondență cu Th. Herzl din 1896. Delegații mișcării sioniste din România participă la primul Congres Mondial Sionist, întrunit la Basel în 1897. Aici se pun bazele sionismului politic; se adoptă Programul Baselian, în care se preciza că scopul mișcării sioniste este crearea unui cămin național pentru poporul evreu în Palestina.

În ziarul „Egalitatea” din 1 mai 1898, Moses Schwartzfeld scria următoarele despre receptarea Programului de către evreii din România: „Idealul sionismului formulat la Congresul din Basel a pătruns adânc în spirite, cercul evreilor ce se alătură de tendențele lui Herzl și Nordau devine tot mai mare”.

Aderarea la sionismul politic a însemnat și mutații în ideile fundamentale care se aflau la baza activității mișcării sioniste. Accentul nu se mai pune pe colonizarea agricolă a Palestinei, care în condițiile dominației otomane, a absenței bazei materiale necesare, nu putea să asigure realizarea căminului național în Palestina. Acum accentul s-a pus și în cadrul mișcării sioniste din România pe ideea soluției durabile a problemei evreiești, pe întărirea spiritului de naționalitate al evreilor pentru constituirea căminului național și pe îndrumarea spre el a tuturor acelora care nu vor să se asimileze popoarelor în mijlocul cărora trăiesc. „Aceasta este aurora cea nouă, aceasta este nobila țintă a sionismului”. Ideile diriguitoare ale sionismului politic au fost pe larg redate în presa evreiască a timpului. Discursul rostit de Herzl la primul Congres Mondial Sionist a fost publicat în „Egalitatea” din 5 septembrie 1897. A fost un discurs programatic de mare importanță pentru înțelegerea esenței sionismului. „Sionismul e reîntoarcerea la iudaism înainte de reîntoarcerea în statul iudeu” – arăta Herzl, subliniind astfel importanța reînvierii și cultivării conștiinței naționale evreiești. Teza lui Herzl despre ce este sionismul a prilejuit diferite comentarii în presa timpului. În ziarul „Vocea Sionului”, care apărea la Ploiești în anii 1898-1899, într-un articol intitulat Cum trebuie înțeles sionismul modern, pornindu-se de la teza lui Herzl, se insistă pe necesitatea deșteptării sentimentului național evreiesc. În optica autorului, acest demers presupune „cunoașterea și cultivarea limbii, istoriei și literaturii ebraice și creșterea în spirit național-evreiesc a copiilor (…). Numai când evreii vor cunoaște istoria lor (…), numai atunci vor înceta a se disprețui ei înșiși. Vor reîncepe a se considera și prețui și vor avea din nou un ideal național. Odată cu renașterea națională se va redeștepta în inima evreilor dorința de a se reîntoarce la patria strămoșească, Palestina, și de a continua să trăiască potrivit spiritului național evreiesc”. Așadar, adeziunea la sionismul politic a impus cu necesitate includerea în programul de activitate a organizațiilor sioniste cultivarea conștiinței naționale evreiești.

Una din ideile care au stat la baza activității mișcării sioniste se referea la rolul culturii în formarea conștiinței naționale evreiești. Prin cultură înțelegându-se, printre altele, și cultivarea tradițiilor istorice și religioase ale poporului evreu. În noiembrie 1898, „Vocea Sionului” publica un articol intitulat Un sfat al secțiunilor sioniste din țară. Era un apel prin care secțiunile sioniste erau chemate să sărbătorească zilele de Hanuca; să arate „bărbăția și entuziasmul cu care au știut să apere strămoșii noștri templul, sanctuarul culturii naționale”. Revista „Idealul” din august 1910 scrie despre comemorarea sărbătorilor evreiești în ședințe festive, „iar Hanuca și de această dată a fost sărbătorită cu o serată care a dat rezultate morale și materiale însemnate”. Despre educația sionistă scrie ziarul „Neamul Evreiesc”. „Se cere ca părinții să dea copiilor o educație națională evreiască”. Femeile evreice erau îndemnate să-și educe copiii luând „exemple din trecutul neamului nostru atât de bogat în fapte mărețe și înălțătoare”. La rândul lor, tinerii erau chemați ca „în locul cărților nefolositoare, în locul romanelor de senzație, să citească Istoria Evreilor de Graetz, Statul Evreu, Țara Veche Nouă de Herzl și alte multe scrieri evreiești”.

În cultivarea tradițiilor naționale, o atenție specială s-a acordat însușirii limbii ebraice, atât de către tineri, cât și de adulți. Era o problemă-cheie. În condițiile emancipării în diasporă, limba maternă a evreilor a devenit în cele mai multe cazuri limba țării în care trăiau. În căminul național evreiesc, limba maternă, cât și limba oficială, urma să fie ebraica. În mai 1902 are loc o Conferință a institutorilor de limbă ebraică, convocată la Focșani de către Comitetul Central al sioniștilor din România. S-a hotărât stabilirea unui program unic de predare a limbii ebraice în școlile israelite din România.

Un rol important în formarea conștiinței naționale au avut societățile și cercurile sioniste. În 1899, aproape în fiecare oraș, s-au înființat Societăți „B’nei Zioniste”. Fiecare din aceste societăți avea înscris pe frontispiciul său lupta morală. Prin luptă morală înțelegându-se, de fapt, cultivarea și propagarea istoriei și a literaturii naționale. La Galați funcționa societatea Beneh Zion Kadimah, având misiunea de popularizare a cunoștințelor iudaice, în principal prin editarea și difuzarea de broșuri.

Mișcarea sionistă din România sfârșitului de secol XIX și începutul secolului XX este expresia speranței și dorinței de emancipare a evreilor trăitori în țară.

CAPITOLUL III. ASPECTE ALE CONTRIBUȚIEI EVREILOR LA VIAȚA ECONOMICĂ A ROMÂNIEI ÎN SECOLUL AL XIX-LEA

Rolul evreilor în întemeierea târgușoarelor moldovenești. Dezvoltarea negoțului și a meseriilor

La începutul secolului al XIX-lea, în Moldova, sosesc tot mai mulți evrei care continuă procesul de „împopulare, reîmpopulare și întemeiere a târgurilor și târgușoarelor”, după cum se exprima Elias Schwarzfeld, început în secolul al XVIII-lea. Este perioada în care sunt înregistrați într-un număr tot mai mare în orașele Moldovei, când evreii contribuie la fondarea mai multor târguri, primind învoiri de la Ioniță Sandu Sturdza sau Mihail Sturdza, interesați în sporirea numărului de birnici. Se consideră că primul târgușor întemeiat de evrei a fost Onițcanii, în primele decenii ale secolului al XVIII-lea, iar cel din urmă, Drâncenii, pe moșia lui Mihail Kogălniceanu în 1862. Elias Schwarzfeld afirmă că: „la anul 1780 întâmpinăm cel dintâi hrisov privitor la întemeierea unui târg și la chipul împopulării sale (…) E vorba de întemeierea târgului Fălticeni, numit mai întâi Șoldănești”.

Târgurile, în care componenta israelită era însemnată, s-au răspândit din nordul Moldovei până în sud, în județele Putna sau Covurlui, constatându-se o relativă uniformizare a prezenței evreilor în Moldova, dar în continuare, cele mai mari comunități sunt înregistrate în regiunile nordice și, de asemenea, în mediul urban. În această perioadă s-au realizat mai multe catagrafii care, cu toate imperfecțiunile lor, oferă o imagine a evreimii moldovene, comparațiile cu cele anterioare confirmă o creștere demografică deosebită, înregistrându-se și creșteri explozive, mai ales în perioada 1831-1838, când, în unele orașe, precum Botoșani, se ajunge la o creștere de 600%, în Bacău – 320%, Fălticeni – 256%. Creșterile demografice mai importante s-au consemnat în marile orașe și reședințele de județ, unde evreii s-au alăturat comunităților deja existente în Moldova.

Cert este că, după 1829, în Moldova, dar și în Țara Românească, numărul familiilor evreiești crește într-un mod deosebit, unul dintre factorii determinanți fiind desființarea monopolului turcesc în comerț, care a introdus Țările Române în circuitul comercial european, ceea ce a oferit un mediu prielnic desfășurării de către evrei a uneia dintre activitățile lor tradiționale, profitând de faptul că o clasă de mijloc autohtonă era abia în curs de formare și că influența și puterea economică a grecilor și armenilor era în declin. Andrei Oișteanu arată că: „Moses Gaster și I. L. Caragiale au fost convinși de faptul că „elementul evreiesc” era motorul dezvoltării economice și comerciale a comunității. Ca și Werner Sombart, de altfel, care a folosit formule foarte expresive și (excesive) pentru a demonstra rolul evreilor ca promotori ai capitalismului european: „Ca Soarele trece Israel peste Europa: unde el ajunge, acolo țâșnește viață nouă; de unde el pleacă acoloputrezește tot ceea ce înflorise până atunci”” . Evreii profitau de experiența și de relațiile pe care le aveau în acest domeniu, în țară și în străinătate, și de solidaritatea specifică neamului lor. Domnitorii pământeni, apoi cei regulamentari au oferit numeroase hrisoave de învoire pentru așezare în orașe și sate, pentru fondarea de mici târguri pe moșiile ce le aparțineau sau pe ale unor boieri interesați în creșterea numărului celor ce le puteau plăti un „bezmân” convenabil și menționăm pe Anastase Bașotă, Constantin Balș, Iordache Rusett, Costache Conachi, Ana Balș, angrenați și în alte activități economice în afara agriculturii.

În această perioadă, evreii au contribuit la fondarea multor noi târguri, câte 3-4 în fiecare județ, sau chiar mai mult. Unele târgușoare figurau și în domeniul rural și în cel urban, cum este cazul localității Pașcani, care este formată din târg, unde erau vreo 91 de negustori, în majoritate evrei (86), trei supuși străini și doi nesupuși dărilor și o comunitate rurală, alcătuită din agricultori, de origine română, 5 533 suflete. În unele, evreii se constituiau în singura populație a localităților sau populația majoritară, iar în fiecare dintre târgurile și târgușoarele Moldovei, la 1859, existau și familii evreiești. În 1832, din 40 de târguri câte avea Moldova, opt erau majoritar evreiești și doar două nu aveau nici o familie evreiască: Podu Turcului și Nicolina. De asemenea, și în vechile orașe, comunităților existente încă de la sfârșitul secolului al XVII-lea, s-au adăugat contingente importante de evrei. Victor Tufescu, geograf care a cercetat dezvoltarea târgurilor moldovenești în epoca modernă, considera că în prima jumătate a veacului al XIX-lea, au apărut 71 de târguri și târgușoare, cu o medie de un târg pe an, iar în perioada 1831-1838, cu o medie de trei târguri pe an.

În prima jumătatea a secolului al XIX-lea, domnitorul Mihail Sturdza a sprijinit imigrația evreilor în Moldova. Mulți dintre cercetători au considerat că sprijin imigrației iudaice au oferit mitropolitul Veniamin Costache, care a permis așezarea evreilor pe moșiile bisericești și domnitorul Mihail Sturdza, numit "jidan roș" și căruia un autor anonim i-a dedicat versurile: „Mihail Sturdza, lungă gheară/A băgat jidani-n țară”. Iar lui Veniamin Costache, un poet popular îi zicea: „Unde-au stat Theotoki și Evghene/Și-au făcut jidani dughene”.

Domnitorul, numit „fundatorilor jidanilor în țară”, a beneficiat de serviciile financiare oferite de evrei prin intermediul marilor bancheri, în frunte cu Michel Daniel, ca un fel de răscumpărare pentru evreii care nu posedau un capital, un meșteșug sau acte care să le ateste vechimea pe aceste meleaguri. Intervenția fruntașilor evrei a contracarat dispozițiile Regulamentului Organic, care cerea constituirea unei „comisii care să elimine din țară evreii fără căpătâi, fără meșteșug și netrebnici (…) să nu poată intra în Moldova”. Influența rusă a impus numeroase restricții pentru evrei, dar se spunea în epocă despre ele, că nu sunt luate în seamă de evrei și de marii boieri ai țării. Ion Miclescu, în schimb, nu este de acord că împopularea orașelor cu evrei s-ar datora: „arghirofiliei lui Vodă Mihail Sturdza, pe care degeaba îl arată cu o mână primind la rufeturi și cu cealaltă deschizând jidovilor bariera granițelor Moldovei”. R. Rosetti este însă, categoric: „Mihail Sturdza a împrumutat bani de la bancherii și oamenii de afaceri jidovi”.

Totuși, la cererile tot mai insistente ale negustorilor și meșteșugarilor români, domnitorul Mihail Sturdza va adopta, mai târziu, și măsuri restrictive pentru evrei. În 1844, „li oprește așezarea pe ulițele mai mari, li ia slugile creștine, izgonește ca vagabonzi pe cei ce n-au meșteșug sau capital de 5 000 piaștri, fixează chirii potrivite pentru prăvăliile ce ocupă, alt ordin îi oprește a lua cârciumile de la țară”. În acest hrisov, se subliniază faptul că prin astfel de restricții evreii ar părăsi târgurile și „nu este cu putință a lăcui aceste târguri cu săteni, când cele mai multe moșii au trebuință încă de locuitori…”. De altfel, Mihail Sturdza, încă din 1834, din primul an de domnie, se exprimase pentru comisii de cercetare a procesului de „înmulțire a haimanalelor, pricinuită mai ales prin sporirea unui număr de jidovi”. La 26 aprilie 1844, o lege a Obșteștii Obișnuite Adunări, consideră că există o „împovărare a locuitorilor de prin sate” și de aceea se hotărăște ca „jidovii să nu fie slobozi a ține orânzi de băutură sau a specularisi vânzare de ale mâncării nici prin sate, nici pe la drumuri” și cere ca evreii ce nu țin orânzi să părăsească satele în cel mult trei luni și să se mute în târg. Domnitorul întărește această lege. Mari boieri ai țării se adresează domnitorului spre a fi ocoliți de prevederile acestei legi, precum vistiernicul N. Roznovanu (privitor la evreii de pe moșia sa Pașcani) sau Eufrosina Roset (în privința moșiei Negrești din ținutul Vaslui). Măsuri restrictive au fost numeroase încă de la stabilirea evreilor în Moldova, dar puține au fost puse în practică efectiv, renunțându-se destul de ușor la ele. În anul 1859, în Moldova, erau 19 târguri cu o populație evreiască ce însemna între 50-70% din totalul locuitorilor, 15 târguri aveau o populație evreiască de 30-50%, 13 târguri – 10-30%, 5 târguri – 70-90% din populația totală a târgurilor. Consulul Neigebauer menționa că „cel mai mare loc îl ocupă evreii din Rusia, dar și din Posnania, Silezia, Cracovia, oameni egoiști, fără simț de comunitate cu ceilalți locuitori, fără așezăminte adevărate și școli vrednice de acest nume”. Agentul francez Duclos, în anul 1837, spunea: „Evreii (…) se îmbulzesc să vină în Moldova, unde domnește o mare libertate individuală. Numărul celor sosiți de șase luni încoace este de 10.000. Peste jumătate din populația Iașilor este israelită”. Nicolai de Giers, consul rus la Iași, considera că imigrația este sprijinită de consulii străini interesați de foloase materiale și astfel erau numeroși sudiți de origine evreiască. În epocă, se spunea că Moldova este raiul pe pământ pentru evrei, datorită lipsei unei clase mijlocii structurate, datorită pasivității țăranului și a complicității boierilor.

Gh. Ghibănescu, într-un studiu dedicat fondării târgului Podu-Iloaiei, din ținutul Iași, scria: „Pentru organizarea acestor târguri, boierii simțeau nevoia de a aduce străini și în special evrei pentru aliverișul țării. Pe această cale a roit la noi în Moldova elementul jidovesc, ca factor necesar în dezvoltarea vieții economice a Moldovei”. Manolache C. Epureanu, unul dintre oamenii politici români care a apreciat ca pozitiv rolul deținut de evrei în economia Moldovei, spunea într-o ședință a Camerei Deputaților din februarie 1879, când „chestiunea evreiască” devenise cea mai importantă la ordinea de zi pentru aleșii țării: „Domnilor, cum s-au înființat aceste târgușoare? Voi lua exemplu o actualitate la care am fost martor, fiindcă s-a petrecut lucrul pe o fostă proprietate a familiei mele. Între Iași și Vaslui sunt cinci poște; la mijlocul drumului era această proprietate, Boroiești. La ce s-a gândit proprietarul? La înființarea unui târgușor. Ce era acela târg? Se chemau doi, trei evrei, unuia i se punea îndatorirea de a fi brutar, altul măcelar, un al treilea cârciumar și al patrulea să vândă marfă de manufactură. Și în asemenea condiții s-au înființat multe târgușoare sau orășele din Moldova”. Victor Tufescu remarca faptul că târgușoarele s-au fondat la intersecția de drumuri, în apropierea granițelor, au evitat apropierea orașelor și târgurilor care le-ar fi putut stânjeni dezvoltarea economică și, de asemenea, au ocolit zonele de munte (până ce economia forestieră va deveni una foarte importantă pentru Moldova). Târgurile fondate aparțineau domnitorului, boierilor și chiar mănăstirilor, care nu se sfiau în a închiria terenuri și imobile evreilor. Se menționa târgul Băcești, dinținutul Romanului, care aparținea Mănăstirii Sf. Spiridon din Iași, Odobeștii, ridicați pe o moșie a Mănăstirii Mera, ținutul Putnei, Panciul, aparținând Mănăstirii Bogdan, din ținutul Bacău.

Printre cei care au fost fini observatorii ai lumii moldovenești și au lăsat posterității cele văzute și auzite, s-au aflat și unii călători străini prin Moldova primei jumătăți ai secolului al XIX-lea, precum C.A. Buch și I.F. Neigebauer (foști consuli prusieni în Iași), care în timpul misiei lor apreciau în Iași populația evreiască la 30 000 de evrei, sau T. Lefebvre considera că la 1849, în Iași erau 40 000 evrei, sau Adolphe Joanne, avocat și ziarist francez, ce în notele sale de călătorie din 1846 consemna un număr de 53 000 de locuitori în Iași dintre care 5 300 ar fi fost boierii, 3 250 slugile lor, evreii fiind în număr de 12 740.

În anul 1837, Nicolai Anatol Demidov, în cartea de memorii intitulată O călătorie în Rusia prin Ungaria, Valahia, Moldova descrie astfel capitala Moldovei, orașul Iași: “Strada principală este locuită de un popor întreg de negustori, de zarafi, de samsari, de fabricanți de tot felul, toți copiii lui Israel. Acești negustori neobosiți sunt la Iași, ca și pretutindeni, nesimțitori la ocări, nebuni după câștig”.

Perioada 1831-1838 a fost cea a celui mai mare val imigraționist evreiesc din Polonia și Galiția în Moldova, care a dus la o creștere explozivă a numărului de evrei în toate ținuturile moldovene, autoritățile s-au văzut puse în fața unor situații deosebite, și a generat măsuri în vederea opririi evreilor, înscrise în Manualul administrativ al Prințipatului Moldovei, care a apărut în 1839. Aceste măsuri s-au datorat faptului că în 7 ani populația evreiască a Moldovei s-a dublat ajungând la 80 000 de persoane. Au apărut 22 de târguri noi în acești 7 ani. Un recensământ mai elaborat, cel din 1859, realizat sub conducerea lui I. Ionescu de la Brad și C. Negruzzi reliefa acest fenomen. Conform însemnărilor celor doi autori, în mediul urban, existau la acea dată 106 041 evrei dintr-un total de 342 969 locuitori. Este o evidență faptul că, în secolul al XIX-lea, populația evreiască era preponderentă în jumătatea nordică a Moldovei, și, în special, în reședințele de județ: Iași, cel mai mare oraș al Moldovei, Botoșani, Dorohoi, Piatra-Neamț, Bacău, Roman, Fălticeni.

Creșterea considerabilă a numărului de evrei pe tot parcursul secolului al XIX-lea a avut ca rezultat firesc o schimbare profundă a raporturilor dintre populația evreiască și cea românească. Tot mai mult s-a impus punctul de vedere care considera această creștere ca fiind excesivă și constituind un real și iminent pericol pentru populația majoritară românească.

Evreii din București: ocupații, cartiere

Cea mai veche mențiune în documentele oficiale de curte despre evreii din București datează din secolul al XVI-lea. Evreii sunt secretari ai domnului, cămătari, negustori (cei veniți din Imperiul Otoman in special au înlesniri comerciale și beneficiază de protecție). Prima zonă de rezidență evreiască se poate considera mahalaua Sfântul Gheorghe Vechi, unde se aflau principalele zone de schimb și locuiau numeroși negustori și meșteșugari ce își exercitau meseriile pe lângă Curtea Domnească. În secolul al XVII-lea se formează în jurul bisericii Sf. Apostoli, mahalaua Târnovului, numită apoi și mahalaua Arhimandritului. După 1700, i se dă numele de mahalaua Dudeștilor, deoarece boierii Dudești aveau aici mari domenii, dăruite de Brâncoveanu. Calea Văcărești era încă atunci „drumul la sârbi” care trecea prin dreptul caselor boierilor Herescu Năsturel, al mahalalei boierilor Popești, apoi Dobroteasa, Sârbi și Cioplea Dudescu.

Încetul cu încetul populația israelită a devenit predominantă în această zonă, în special după marele foc din 1847. Evreii se stabilesc pe străzi ca Bradului, Vulturi, Nerva Traian, Colonel Orero, Pitagora, Udricani, Mămulari, Sfântul Ioan Nou, Jignița, Olteni, Mircea Vodă, Haiducul Bujor, Labirint, și o parte însemnată din Calea Călărașilor. Ca urmare a acestei mutări apar și străzi cu denumiri specifice: strada Israelită, strada Halfon, strada Sinagogii, strada Spaniolă, strada rabin dr. Beck, strada Goldfaden, strada Jacques Elias, strada Palestina.

Iuliu Barasch scria într-un studiu istorico-social din 1854 despre „Evreii din Moldova și Valahia”: „Portul lor în mare parte este acuma cel european (francez), chiar cei bătrâni poartă foarte rar portul complet leho-judaic. Înfățișarea externă a evreilor din București este prin urmare cu mult mai puțin supărătoare și bătătoare la ochi, decât în Iași, chiar în acele uliți unde evreii s-au grupat de bună voie (uliți oprite și alte de acestea nu sunt, mulțumită Domnului, în București) (…). Ocupația evreilor din Muntenia este negoțul și meșteșugul. (…) În ce privește meșteșugul, se află printre dânșii mai mulți croitori, ciubotari, stoleri, ceaprazari, tinichigii și sticlari (aproape mai numai evrei). Întrucât privește profesii mai înalte, de știință, se află în Muntenia medici și chirurgi evrei”.

Un factor care a contribuit din plin la supraviețuirea populației evreiești a fost mobilitatea. Se poate vorbi din punct de vedere sociologic de mobilitate teritorială (emigrări și imigrări, atracția față de oraș și în special față de capitală, imigrația dinspre Moldova spre Muntenia), mobilitate instrucțională (trecerea de la profesii manuale, la cele intelectuale, ca un mijloc de realizare socială; creșterea continuă a numărului de școli și de elevi, în ciuda discriminărilor, crearea a învățământului pentru fete și de clase mixte) și chiar mobilitatea ocupațională (se schimbă ponderea meseriilor și apar meserii noi în funcție de cererea pieței).

Inițial exista o mare apropiere între negustori și meseriași, întrucât majoritatea își vindeau propriile produse. Foarte bine poziționați în rândul acestora erau de exemplu croitorii, care în 1847 au breasla lor proprie. În 1836 aveau deja o casă de rugăciune din lemn, apoi între 1848-1850 construiesc un Templul al croitorilor. Ca o ilustrare a evoluției profesionale în 1898 apare pe strada Olteni 72 (apoi numărul 84) Templul Unirea Fraternă, al croitorilor patroni de confecții gata. Ca importanță numerică urmau negustorii ambulanți.

În ultima jumătate a secolului trecut evreii practicau toate meseriile manuale din oraș, și evoluează spre profesiuni intelectuale care se impun datorită sistemului de școlarizare dezvoltat la toate nivelele. Se adaptează ușor la cererea pieței și se reorientează profesional. Se trece de la croitorie simplă la croitorie de lux, de la tinichigerie la nichelaj, de la voiajori comerciali la „agenți prospectori ai pieței”, de la zarafi la bancheri, ș.a.m.d. Se impun și într-o serie de meserii noi: tinichigerie (în 1884 existau 41 de tinichigii evrei și 80 de firme), alămărie, fierărie (secolul al XIX-lea suferă de „moda” fierului și fontei folosite la alcătuirea de balcoane, garduri, marchize, obloane de prăvălii etc.).

În Văcărești, mici patroni, ambulanți, tineri revoltați, bunici, actori, vopsitori, zugravi, tinichigii, geamgii, câte patru-cinci la masă, sorb din castronașe, cu o bucățică de zahăr în gură, și fac politică, mai mult sau mai puțin despre guvern, mai mult despre Comunitate. Despre zona Văcărești, Gheorghe Leahu nota că „privind în ansamblul său Calea Văcărești avea o arhitectură heterogenă, casele bune alternau cu locurile virane, magazinele îngrijite cu cele vetuste. Oprindu-te asupra unor asocieri de volume și culori, descopereai o înfățișare modestă caracteristic bucureșteană, atât de apropiată firii noastre. Fațada înaltă, albă, intrarea cu grilaj, prăvălia de la parter cu obloanele sale verzi, balconul dantelat de la etaj…”.

Pe lângă Dudești – Văcărești în București erau și alte cartiere evreiești: în Calea Rahovei, în Calea Moșilor (cartierul comercial prin excelență, unde se găseau majoritatea fabricilor și magazinelor israelite) și de o locuire mai puțin compactă în Calea Griviței.

Este de remarcat că, în perioada 1859 – 1914, evreii din România au dovedit înclinații inovatoare și o adaptare rapidă la noile cerințe impuse de dezvoltarea capitalismului, jucând un rol important în intensificarea ritmului urbanizării și modernizării.

În acestă epocă, comerțul era încă îngrădit de monopoluri feudale, de vămi și de bresle, iar economia bănească apărea limitată și îngrădită. În acest cadru de condiții și în concordanță cu cerințele evoluției spre capitalism, evreii jucau un rol foarte important în ramura de comerț și credit. Studiul relevă că mai mult de 31% din totalul activilor pe țară erau evreii, ceea ce înseamnă aproape de zece ori mai mult numărul lor raportat la totalul populației (ce era de aproximativ 3,3%). Numărul evreilor în comerțul urban este aproape egal cu cel al românilor. De fapt, la orașe, numărul firmelor comerciale străine împreună cu cele evreiești ajungea la 57% din totalul firmelor, ceea ce înseamnă că depășeau cu mult partea firmelor românești.

Partea cea mai mare din comerț era concentrată în mediul urban. După statistica lui Crupenski din anul 1899, aproape 70% din firmele comerciale activau la oraș.

Evreii se găsesc în toate ramurile industriale, nu numai în îmbrăcăminte și încălțăminte. 27% din totalul industriașilor evrei activau în industriile chimice. Mai mult de 21% dintre ei erau angrenați în industria lemnului și mobilierului. În ramura mică de vitrificație, evreii ajungeau la 50% din totalul celor care activau aici.

Este important de remarcat nivelul de activitate care era de multe ori foarte ridicat. Industriașii și bancherii evrei (ca Michel Daniel, Halfon, Marmorosch-Blank și alții) dezvoltau industrii noi, importante. Ei ocupau un loc important și în industria petrolului. De exemplu, conform unor date din anul 1908, într-o regiune minieră moldovenească, 46% din exploatatori erau evrei.

Partea masivă, aria largă de activitate și nivelul relativ mare al activilor evrei în comerț și în industrie se poate explica prin circumstanțele economice din Regat.

Lipsa veșnică de capital, de specialiști în științe și de experiență în formele moderne capitaliste au creat condiții prielnice evreilor și străinilor de alte etnii. Imigranții atrași de condițiile economice din Regat, mai ales după încheierea Tratatului de la Adrianopol, activau în mod intensiv, înființând întrepinderi industriale, bancare și comerciale.

Obștea evreiască și activitățile economice în secolul al XIX-lea

O dată cu secolul XIX, mai ales după tratatul de la Adrianopole (1829), când se acordă libertate pentru Țările Române, apar premise și mai favorabile pentru Țările Române și,  în context, pentru populația evreiască, în cadrul căreia comercianții, în general cei interesați în circulația bănească și a bunurilor, ocupau un loc important. Totodată, deschiderea spre Occidentul ce se angrena tot mai mult în ruajul capitalismului, a stimulat dezvoltarea învățământului, științei, medicinii, artelor, preocupări care erau la loc de cinste în viața evreilor. Acestea erau domenii cu tradiții milenare, generate de activitatea unor mari personalități, din antichitate până în secolul luminilor, tradiții continuate până în zilele noastre,  mai ales în centre culturale românești de nivel european ca București, Iași, Cluj, Cernăuți, ș.a.

Concomitent se consolidează în decursul secolului XIX și prima jumătatate a secolului XX, o pătură largă de comercianți, meseriași, bancheri și industriași, care aduc o contribuție remarcabilă la progresul general al societății românești, care s-a bucurat de aprecierea cercurilor luminate ale majorității, înfruntând totodată prejudecăți care au generat comportamente adverse și au dus chiar la discriminări și măsuri represive în următorii 150 de ani (1800-1945).

Cu toate restricțiile impuse de Regulamentele Organice, elaborate în 1831, sub ocupație rusească, care considerau “pământeni”  numai persoanele  de religie creștină, ceea ce a creat evreilor, desemnați ca “străini”, anumite dificultăți pe planul accesului la educație, al drepturilor civice și politice, imigrația evreilor a continuat, numărul lor anjungând în 1859 la 135 000, în Principatele române, ceea ce reprezenta 3 % din populație; în București locuind cca. 6000, iar până în 1906, a sporit de cca. 7 ori (42 529 persoane din totalul de 341 321 locuitori, câți consemnează recensămntul din 1912).

Dată fiind necesitatea dezvoltării mai rapide a raporturilor economico-sociale ce triumfau în Occident, s-a produs și o relaxare a relațiilor dintre administrația publică și comunitățile evreești, în pofida prevederilor restrictive impuse de Regulamentele Organice.

Menținându-se în ansamblu intervenția organelor de stat în treburile comunitare, sintagma „breasla jidovilor” sau „a evreilor”, folosită până atunci în actele oficiale, a fost înlocuită tot mai des cu termenul de „națiune evreiască”, instituțiile „hahambașa” și „staroste” desemnate de domnitor au fost înlocuite cu organe alese de către obștea evreiască, activitatea acestora fiind reglementată de organismele statale, având în frunte un mare rabin (șef spiritual).

Un moment de maximă semnificație l-a constituit și pentru populația evreiască din București, revoluția liberal-democrată din anul 1848, la care acesata a participat cum entuziasm, salutând prevederea expresă a Proclamației de la Islaz care stipula emanciparea evreilor și drepturi politice pentru “compatrioții de orice credință”. Încercând să traducă în fapt, această orientare, revoluționarii au desemnat primul evreu în consiliul orașului București – bancherul Manoah Hillel. Un alt bancher Davicion Bally a sprijinit financiar revoluția.

Este binecunoscut tabloul pictorului Daniel Constantin Rosenthal “România revoluționară”, o emblemă a mișcărilor democratice din 1848.

 Alături de el s-a aflat alt artist plastic,  Barbu Iscovescu. Rosenthal, trimis în captivitate după înfrângerea revoluției, supus terorii, și-a pierdut viața într-o închisoare din Budapesta, fiind primul evreu din România martir a unei mișcări progresiste de anvergură.

La trei ani de la revoluția de la 1848, se înființează prima școală israelito-română, concomitent cu accesul, relativ limitat, al tineretului evreu în școlile de stat. Rațiunile creării unui sitem de învățământ particular pentru copiii evrei erau diverse – unele măsuri discriminatorii (limitarea numărului de locuri pentru “străini”  în instituțiile școlare de stat), necesiatea de a da o educație specific iudaică, prin predarea limbii ebraice sau idiș și a religiei mozaice, lipsa mijloacelor financiare pentru a accede în șolile publice, elementare și liceale, unde “străinii” erau obligați să plătească taxe, interdicția de a purta îmbrăcămintea impusă de cananele religioase.

Totodată își făcea drum tot mai marcat tendința integraționistă în mediul majoritar, puternică în rândurile evreilor. Este de remarcat că fruntași ai revoluției române, înfăptuitori ai transformărilor democrat-liberale ca Mihail Kogălniceanu, C.A, Rosetti și alții au încurajat acest proces de  integrare, făcând apel la frceventarea de către copiii evrei a școlilor de stat, la participarea reprezentanților acestei etnii la viața publică.

Au fost și oameni politici cu resentimente antisemite, care se opuneau acestui comportament democratic, căutând să bareze drumul spre activitate social-culturală și economică a populației evreiești. Această tendință și-a găsit expresie în dezbaterea vehementă, a art. 7 al Tratatului de pace din 1878, care a statutat pentru o perioadă (până în 1919) condiția juridică a evreilor, cât și legea învățământului din 1893, care limita accesul în școlile de stat al “străinilor”, ca și în alte legi discriminatorii în plan economic.

În pofida acestor dificultăți, care se înscriau într-un sens contrar modernizării societății românești, în a doua parte a secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului XX s-au afirmat în București, numeroase personalități aparținând etniei evreiești, în cele mai variate domenii. Aceștia au adus o contribuție, remarcată cu probitate de exponenții democrați ai opiniei publice, la dezvoltarea economiei, a științelor, medicinii, literelor, artelor, învățământului de toate gradele, marcând, într-o anumită măsură, istoria civilizației moderne românești.

Astfel, pe plan economic, avem în vedere financiari ca Jacob Marmorosch, Mauriciu Blank (Banca Marmorosch-Blank a luat ființă în 1848), Ezra Berkovitz și alții. O referire specială se cuvine pentru familia de bancheri Elias, Menachem (tatăl) și Jacques (fiul). Împreună cu Emil Costinescu, Menachem înființează, în 1897, Banca generală a Țării Românești. Jacques Elias a fost primul, și cred ultimul, financiar care a lăsat Academiei Române, pentru scopuri caritabile și de încurajare a științei, un legat considerabil (sume de bani, imobile, terenuri), a înzestrat Capitala cu un spital modern. Alți bancheri ca Ezra Berkovitz a fost senator, iar Aristide Blank a sprijint activitatea culturală, fiind unul dintre finanțatorii editurii “Cartea Românească”.

Din a doua jumătate a secolului a XIX-lea își desfășoară activitatea o pleiadă de peronalități: chimistul Lazăr Edelșeanu, specialist în petrochimie, al cărui procedeu de rafinare selectivă a petrolului cu bioxid de sulf lichid, a căpătat o utilizare pe plan mondial, I.P. Sucher, profesor de calcul diferențial la Universitatea din București încă din 1901, David Emanuel (1854-1941), tot matematician și profesor la aceeași instituție, contrbuind la formarea și dezvoltarea școlii matematice din țara noastră. În 1903 este ales președinte al Societății române de științe, iar în 1920 membru al Academiei; fizicianul Alexandru Sanielevici, membru corespondent al Academiei; profesor la Universitatea din București.

Un alt discipol al lui Esculap, dr. Ștefan Stâncă, practicând inițial profesia în provincie a fost chemat la București de prof. Carol Davila, fiind, timp de două decenii, medic șef al Capitalei, apoi director al Serviciului Sanitar Național; a deținut președinția de onoare a primului Congres național al medicilor, veterinarilor și farmaciștilor; Moise H. Goldstein neurolog, fost colaborator al savanților Gh.Marinescu și C.I.Parhon; remarcabilă a fost activitatea prof. Marcu Cajal, unul dintre fondatorii pediatriei în România, a doctorului Litman Ghelerter, întemeietor al Societății de asistență socială și medicală  “Iubirea de oameni” și a spitalului cu același nume (1923).

Între umaniștii evrei îl amintesc pe înainte-mergătorul Moses Gaster, rabin, ale cărui studii lingvistice și folclorice  au adus o contribuție majoră la dezvoltarea acestor domenii. Deși expulzat din țară, a întreținut o vastă corespondență cu colegii săi de specialitate; înteaga sa arhivă a lăsat-o Academiei Române. Alături de el, se cere relevată activitatea unor savanți ca H. Tiktin, Lazăr Șeimeanu, care au creat un instrumentar științific în domeniul lingvisticii. Ei au creat o tradiție care a fost îmbogățită de lingviști ca J.A.Candrea, Jacques Byck, Alex.Graur, ș.a.

Un intelectual de mare prestanță a fost Adolphe Stern (1841-1931), istoric, memorialist, activist pe plan soacial-politic, deputat în Parlamentul țării,  în perioada interbelică,  președinte al Uniunii Evreilor Români.

Sociologul și criticul literar C-tin Dobrogeanu Gherea (1844-1920) de orientare socialistă a întreprins prima analiză a structurii economico-sociale din România ca urmare a reformei agrare din 1848, în lucrarea de notorietate  “Neoiobăgia”.

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și prima parte a secolului XX este remarcată prezența fraților E. și M. Schwarzfeld,  istorici și ziariști; a lui Barbu Lăzăreanu, publicist, promotor al răspândirii culturii în mase, exeget al folclorului român și bun cunoscător al literaturii idiș; Horia Carp, publicist, senator, și deputat în forul legislativ al țării, combatant neobosit pentru integrarea etniei evreiești în societatea românească.

Publicistica înscrie la loc de frunte, de asemenea, pe B. Brănișteanu, M. Zelter-Sărățeanu, A.L. Zissu, în același timp scriitor și militant sionist.

Câmpul literelor a adus în lumină pe Ronetti Roman, cu al său “Manase”, pus în scenă în 1900, care a stârnit ample controverse, pe care le-am putea asemui cu cele din jurul romanului „De două mii de ani”, apărut în perioada interbelică și cu recentul „Jurnal” al lui Mihail Sebastian. Se conturează acum personalitatea lui Felix Aderca, B. Fundoianu, Emil D. Fagure, care se vor afirma îndeosebi după primul război mondial.

La cumpăna dintre veacuri s-au constituit numeroase asociații culturale, centre de propagare a unor valori religioase și laice, dintre care menționăm „Societatea istorică Iuliu Barasch”, „Societatea culturală ‘Sharon’”, „Asociația Titraților Unirea”, „Cercul cultural Libertatea”.

Activitatea editorială, de librărie și anticariat a fost marcată de prezența unor editori ca Leon Alcalay, frații Șaraga, frații Poch, A. Steinberg, a cărui librărie „Hasefer” constituia un loc de întâlnire a numeroși intelectuali de marcă.

Editorii evrei au publicat timp de decenii “Biblioteca pentru toți”; George Potra, în lucrarea „Din Bucureștii de ieri” scria: “Leoon Alcalay, ajunsese unul dintre cei mai mari librari ai Capitalei, iar pentru priceperea și calitățile lui a fost ales și vicepreședinte al Asociației librarilor din Țară.

CONCLUZII

Lucrarea de față și-a propus evidențiere aspectelor legate de eforturile pe care liderii evrei le-au depus, în special din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, de a legitima comunitatea căreia îi aparțineau ca parte integrantă a societății românești, de a dovedi prin toate mijloacele că se pot face utili, folositori acesteia. Faptul că aceste eforturi au fost, în general, inutile la nivelul schimbării statutului politic al evreilor, nu le-a diminuat din intensitate. Respingerea, marginalizarea liderilor, ca exponenți marcanți ai comunității, a creat o emulație internă de afirmare, de justificare, de emancipare și autoemancipare, care, la scară mică nu au schimbat foarte mult din felul în care evreii erau percepuți în epocă, dar din perspectivă istorică a reprezentat un moment de acumulare a unor importante materiale istoriografice, lucrări, documente, care dovedesc o stare de spirit, o dorință de normalitate la care s-ar fi dorit să se ajungă: evreu să nu fie „străinul”, ci egalul majoritarilor.

Evreii din România secolului al XIX-lea au căutat să se adapteze legislației, mentalului colectiv, iar prin activitățile desfășurate, desăvârșind meseriile practicate tradițional de evrei, alteori aducând industrii noi, au reușit să se impună în economia țării. Activitatea din domeniul economic a evreilor din România s-a înscris în procesul general de modernizare ce caracteriza istoria țării începând cu a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Minoritatea evreiască atrăgea atenția la vremea respectivă, în primul rând prin faptul că era cea mai numeroasă din țară. Conform Recensământului din 1899 erau în număr de 269.015 de evrei în întreaga țară, procentual reprezentând 4,6 % din numărul întregii populații, iar la Recensământul din 1912 înregistra un total de 239.957 evrei, reprezentând 3,3 % din locuitori. Scăderea numărului evreilor de la o perioadă recenzată la alta provenea din diferența naturală dintre nașteri și decese, precum și din emigrări.

Contribuția evreilor la dezvoltarea economiei, la creșterea producției, la crearea de

locuri de muncă este relevată de faptul că 23,66 % dintre marile așezăminte industriale, adică 146 din 625 cât reprezenta totalul lor, aparțineau întreprinzătorilor evrei, așa cum certifică Ancheta Industrială din 1901-1902, realizată de Serviciul Statisticii Generale din cadrul Ministerul Agriculturii, Comerțului, Industriei și Domeniilor de atunci.

Am dorit să demonstrez în lucrarea mea faptul că deși evreii au căutat prin efortul liderilor lor să dovedească faptul că nu sunt „străini” în țară, că se pot face utili acesteia, reacția societății românești în acțiunile autorităților sale a fost una, în general, ostilă. Evreii din țară și-au asumat dubla identitate, integrîndu-se cultural și spiritual în societățile țărilor în care au trăit, păstrându-și, însă, conștiința apartenenței la evreitate.

Un moment important în viața evreilor din România a fost alinierea la mișcarea sionistă – factor esențial în devenirea modernă a evreimii. Primele manifestări sioniste în România debutează în deceniul al noulea al secolului XIX și continuă până la realizarea căminului național evreiesc în Palestina sub mandat britanic: respectiv până la pacea de la San Remo (aprilie 1920). Ideile fundamentale din această perioadă, ca și în etapele ulterioare, poartă amprenta scopurilor generale ale mișcării sioniste mondiale.

Consider că studierea resorturilor politice, sociale și culturale care au determinat marginalizarea evreilor din România pe parcursul secolului al XIX-lea, secolul națiunilor, al liberalismului și al revoluțiilor, este un demers științific care poate fi aprofundat, în condițiile în care mentalul colectiv reține și întreține prejudecăți și sterotipuri greu de depășit. Începutul de secol XIX perpetuează clișee vechi antiiudaice, și pregătește terenul apariției altora noi. Un prim registru al acestor clișee ține de palierul religios. Biserica ortodoxă română, principala purtătoare de cuvânt a societății în evul mediu, a avut o atitudine de damnare față de evrei, în temeiul argumentului deicidului, dar evreii nu constituiau totuși o problemă, beneficiind de o „toleranță ostilă”, neprietenoasă. Clișeele s-au perpetuat, luând forme noi, pentru ca la sfârșitul secolului al XIX-lea să fie create condițiile unei emancipări care se va produce în primele două decenii ale secolului XX, dar se va restrânge începând din deceniul al treilea, când vor fi date o serie de legi restrictive împotriva evreilor.

„Emanciparea civico-politică a evreilor din România nu a avut loc nici la 1866 sau la 1879 și nici chiar în preajma lui 1913, când chestiunea părea să fie pusă din nou pe tapet. Cert este că, ceea ce nu s-a putut obține din pricina unor manifestări de naționalism etnocratic, s-a realizat sub raport material-economic când păturile mijlocii evreiești (comercianți, întreprinzători, etc.) au devenit tot mai activi în domeniul socio-economic șiau început pe această bază să se afirme treptat și civico-politic. S-a creat, în fapt, o situație obiectivă care ilustra cum o etnie defavorizată constituțional se menținea, totuși, peste linia de plutire fiind activă pe o seamă de paliere ale vieții economice și sociale, altele decât cele civico-politice. Când au fost obținute și acestea din urmă, în perioada interbelică, dinamismul acestei populații a condus la acel punct maxim când, în 1938, capitalul și munca evreiască erau implicate în peste 30% din economia țării: ceea ce denotă, firește, că antisemitimul nu atinsese substanțial organismul social, ca întreg, al României”. În noile condiții de după Marea Unire, conform Declarației adoptată de Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1 decembrie 1918), a prevederilor „sistemului de la Versailles” (1919-1920) și a Tratatului Minorităților (1919), România s-a angajat să acorde minorităților naționale drepturi egale cu națiunea majoritară, însă, aceeași clasă politică opunea o rezistență puternică ideii de a se acorda drepturi civile minoritatilor. În pofida puternicelor presiuni din Occident, abia în 1923 evreii din România au primit drepturi civile.

În fond, dezvoltarea antisemitismului după 1929, datorată unor cauze economice, s-a grefat pe ecourile politice și culturale ale antisemitismului din secolul al XIX-lea, la acestea adăugându-se și cauze externe, în primul rând influența unor teoreticieni ai antisemitismului din alte țări, precum Edouard Drumont, H.S. Chamberlain, Charles Maurras, Alfred Rosenberg precum și toleranță manifestată de diplomatia occidentală față de guvernul antisemit Goga-Cuza.

BIBLIOGRAFIE

***, Din Bucureștii de ieri, vol.I-II, Editura Științifică

***, Evreii din România în texte istoriografice, Antologie, Editura Hasefer, București, 2002

***, Idealul sionist în presa evreiască din România: 1881-1920. Texte selectate de Lya Benjamin (coordonator) și Gabriela Vasiliu, Ed. Hasefer, București, 2010

***, Noi perspective în istoriografia evreilor din România, ediție îngrijită de Liviu Rotman (coordonator), Camelia Crăciun, Ana-Gabriela Vasiliu, Editura Hasefer, București, 2010

***, Satire politice care au circulat în public, manuscrise și anonime între 1840-1866, antologie de C.D. Aricescu, Ed. Tiparul modern G. Luis, București, 1884

AERVH, Reflecții despre Holocaust, Studii, Articole, Mărturii, București, 2005

Afloroaie Florentina, Repere ale receptării evreului în arta creștină medievală

Arhiva Centrului pentru studiul istoriei evreilor în România, fond III, f.93

Avram Rosen, Contribuția evreilor la progresul industrial în România interbelică, București, 2002

Bar-Avi I., Familia Schwarzfeld, Jerusalem, 1969, pp.82-86; Lya Benjamin (ed.)

Benjamin Lya, Dinamica identității evreilor din România, în Identitatea evreiască și antisemitismul în Europa centrală și de sud-est, București, Ed.Meta, 2003

Bițoaică Gheorghe Dumitraș, Statutul juridic al evreilor și legislația „Românizării”, Ed. Prometeu, București, 1942

Brucăr I., Dubla Naționalitate, în Lumea Evree, an I, nr. 2, 2 februarie 1919

Caragiale I. L. , Opere, III, Publicistică, București, Ed. Univers enciclopedic, 2001, (ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav; prefață de Eugen Simion

Carol Iancu, Evreii din România (1886-1919) de la excludere la emancipare, București, Editura Hasefer, 1996

Chiriță C., Dicționar geografic al județului Iași, București, 1888

Comisia Internațională pentru Stuierea Holocustului în România, Raport final, Ed. Polirom, 2005

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Das Judenthum in der Musik, von Richard Wagner, Leipzig, Verlagsbuchhandlung von I.I. Weber, 1869.

Djuvara N., Între Occident și Orient, Ed. Humanitas, București, 1995

Eskenasy Victor, Izvoare și mărturii referitoare la evrei, vol. I, București, Editura Federației Comunităților Evreiești din România, 1986

Eskenasy Victor, Pledând, îndemnând, muncind. Calea spre sionism – o introducere la Amintirile lui Moses Gaster (1856-1939), în Moses Gaster, Memorii, Corespondență , București, Ed. Hasefer, 1998

Halevy M. A., Consultațiile rabinice ca izvoare de istorie în Sinai, anuar, 1 (1928)

Hașdeu B. P., Relațiunea rabinului Ovreescu Benjamin despre români. Archiva istorică a României, 1865

Heinrich Graetz, History of the Jews, Philadelphia, 6 vols, 1891-1898.

I.M.E.R., III/2

Iancu Carol, Emanciparea evreilor din România (1913-1919), Ed. Hasefer, 1998

Ioanid Radu, Holocaustul în România, Ed. Hasefer, București, 2006

Iorga N., Studii și documente, vol. XXIV, București, 1912

Kara I., Din trecutul istoriografiei evreilor din România: Iacov Psantir, pionier al valorificării izvoarelor ebraice în SAHIR, 2 (1997)

Leahu Gheorghe, Bucureștiul dispărut, Arta Grafică, București, 1995

Miclescu I.G., Cestiunea evreilor, o chestiune morală, Ed. Noua Imprimerie Moldova de Sus, Botoșani, 1897

Niemirower I. I., O academie iavneiană modernă, în I.I. Niemirower, Iudaismul, București, Editura Hasefer, 2005

Oișteanu A., Imaginea evreului în cultură română, Ed. Humanitas, București, 2001

Pascal P., Obștea evreilor din Roman, Ed. Hasefer, București, 1996

Raportul domnului prim-secretar Moses Schwarzfeld la prima adunare generală a Societății istorice „Iuliu Barasch”, 31 ian. 1887, publicat în ASIIB, anul I Idem

Rebreanu Liviu, Ițic Ștrul dezertor, în Opere alese, vol. I, București, E.P.L., 1962

Rosetti R., Amintiri, vol. I, Ed. Fundației pentru cultură, București, 1996

Rosetti R., Romania and the Jews, Ed. I.V. Socecu, București, 1904

Schwarzfeld m., Excursiuni critice asupra istoriei evreilor din România, în Evreii din România în texte istoriografice – antologie, București, Editura Hasefer, 2004

Sebastian M., Cum am devenit huligan, în De două mii de ani, București, Editura Hasefer, 1995

Sokolow Nahum, History of Zionism, carte consultată pe site-ul http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=97523135

Șorer M. I., La răspântie de veacuri, Evreii în 1900-1901, București, 2004

Studia Hebraica, Anuarul Centrului de Studii Ebraice „Goren Goldstein” din București, 1/2001.

Tufescu V., Târgușoarele din Moldova și importanța lor economică, în ,,B.S.R.R.G.” LX, 1941

Victor Bârlădeanu, Panoramic cotidian în viața evreimii bucureștene antebelice, în ACSIER, D 165.

www.romanianjewish.org

BIBLIOGRAFIE

***, Din Bucureștii de ieri, vol.I-II, Editura Științifică

***, Evreii din România în texte istoriografice, Antologie, Editura Hasefer, București, 2002

***, Idealul sionist în presa evreiască din România: 1881-1920. Texte selectate de Lya Benjamin (coordonator) și Gabriela Vasiliu, Ed. Hasefer, București, 2010

***, Noi perspective în istoriografia evreilor din România, ediție îngrijită de Liviu Rotman (coordonator), Camelia Crăciun, Ana-Gabriela Vasiliu, Editura Hasefer, București, 2010

***, Satire politice care au circulat în public, manuscrise și anonime între 1840-1866, antologie de C.D. Aricescu, Ed. Tiparul modern G. Luis, București, 1884

AERVH, Reflecții despre Holocaust, Studii, Articole, Mărturii, București, 2005

Afloroaie Florentina, Repere ale receptării evreului în arta creștină medievală

Arhiva Centrului pentru studiul istoriei evreilor în România, fond III, f.93

Avram Rosen, Contribuția evreilor la progresul industrial în România interbelică, București, 2002

Bar-Avi I., Familia Schwarzfeld, Jerusalem, 1969, pp.82-86; Lya Benjamin (ed.)

Benjamin Lya, Dinamica identității evreilor din România, în Identitatea evreiască și antisemitismul în Europa centrală și de sud-est, București, Ed.Meta, 2003

Bițoaică Gheorghe Dumitraș, Statutul juridic al evreilor și legislația „Românizării”, Ed. Prometeu, București, 1942

Brucăr I., Dubla Naționalitate, în Lumea Evree, an I, nr. 2, 2 februarie 1919

Caragiale I. L. , Opere, III, Publicistică, București, Ed. Univers enciclopedic, 2001, (ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav; prefață de Eugen Simion

Carol Iancu, Evreii din România (1886-1919) de la excludere la emancipare, București, Editura Hasefer, 1996

Chiriță C., Dicționar geografic al județului Iași, București, 1888

Comisia Internațională pentru Stuierea Holocustului în România, Raport final, Ed. Polirom, 2005

Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976

Das Judenthum in der Musik, von Richard Wagner, Leipzig, Verlagsbuchhandlung von I.I. Weber, 1869.

Djuvara N., Între Occident și Orient, Ed. Humanitas, București, 1995

Eskenasy Victor, Izvoare și mărturii referitoare la evrei, vol. I, București, Editura Federației Comunităților Evreiești din România, 1986

Eskenasy Victor, Pledând, îndemnând, muncind. Calea spre sionism – o introducere la Amintirile lui Moses Gaster (1856-1939), în Moses Gaster, Memorii, Corespondență , București, Ed. Hasefer, 1998

Halevy M. A., Consultațiile rabinice ca izvoare de istorie în Sinai, anuar, 1 (1928)

Hașdeu B. P., Relațiunea rabinului Ovreescu Benjamin despre români. Archiva istorică a României, 1865

Heinrich Graetz, History of the Jews, Philadelphia, 6 vols, 1891-1898.

I.M.E.R., III/2

Iancu Carol, Emanciparea evreilor din România (1913-1919), Ed. Hasefer, 1998

Ioanid Radu, Holocaustul în România, Ed. Hasefer, București, 2006

Iorga N., Studii și documente, vol. XXIV, București, 1912

Kara I., Din trecutul istoriografiei evreilor din România: Iacov Psantir, pionier al valorificării izvoarelor ebraice în SAHIR, 2 (1997)

Leahu Gheorghe, Bucureștiul dispărut, Arta Grafică, București, 1995

Miclescu I.G., Cestiunea evreilor, o chestiune morală, Ed. Noua Imprimerie Moldova de Sus, Botoșani, 1897

Niemirower I. I., O academie iavneiană modernă, în I.I. Niemirower, Iudaismul, București, Editura Hasefer, 2005

Oișteanu A., Imaginea evreului în cultură română, Ed. Humanitas, București, 2001

Pascal P., Obștea evreilor din Roman, Ed. Hasefer, București, 1996

Raportul domnului prim-secretar Moses Schwarzfeld la prima adunare generală a Societății istorice „Iuliu Barasch”, 31 ian. 1887, publicat în ASIIB, anul I Idem

Rebreanu Liviu, Ițic Ștrul dezertor, în Opere alese, vol. I, București, E.P.L., 1962

Rosetti R., Amintiri, vol. I, Ed. Fundației pentru cultură, București, 1996

Rosetti R., Romania and the Jews, Ed. I.V. Socecu, București, 1904

Schwarzfeld m., Excursiuni critice asupra istoriei evreilor din România, în Evreii din România în texte istoriografice – antologie, București, Editura Hasefer, 2004

Sebastian M., Cum am devenit huligan, în De două mii de ani, București, Editura Hasefer, 1995

Sokolow Nahum, History of Zionism, carte consultată pe site-ul http://www.questia.com/PM.qst?a=o&d=97523135

Șorer M. I., La răspântie de veacuri, Evreii în 1900-1901, București, 2004

Studia Hebraica, Anuarul Centrului de Studii Ebraice „Goren Goldstein” din București, 1/2001.

Tufescu V., Târgușoarele din Moldova și importanța lor economică, în ,,B.S.R.R.G.” LX, 1941

Victor Bârlădeanu, Panoramic cotidian în viața evreimii bucureștene antebelice, în ACSIER, D 165.

www.romanianjewish.org