Rom ânia socialistă din perspectiva [608834]

Rom ânia socialistă din perspectiva
Teoriei Relațiilor Internaționale

UNIVERSITATEA „ALEXANDRU IOAN CUZA” IA ȘI

FACULTATEA DE FILOSOFIE ȘI ȘTIINȚE SOCIAL -POLITICE

SPECIALIZAREA RELAȚII INTERNAȚIONALE ȘI STUDII
EUROPENE

Student: [anonimizat]

1

2
Cuprins
INTRODUCERE ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 4
CAPITOPUL I ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. 6
Obiectul de studiul si caracterul Teoriei Rela țiilor Internaționale ca Stiințe Politice. ……………….. 6
CAPITOLUL II ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………….. 15
Despre natura, caracteristicile și interacțiunile fundamentale dintre Socialism și Capitalism. …. 15
CAPITOLUL III: SOCIALISMUL ÎN ROMÂNIA ………………………….. ………………………….. ….. 42
CAPITOLUL IV ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……………………… 62
Puterea explicativă a Școlii Realiste în contextul Războiului Rece ………………………….. …………. 62
CAPITOLUL V ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………. 77
Ipostazele diplomatice ale regimului ceaușist din perspectiva Relațiilor Internaționale ………….. 77
Concluzii ………………………….. ………………………….. ………………………….. ………………………….. ……. 88

3

4
INTRODUCERE

Scena politică internațională reprezintă unul dintre cele mai importante repere de studiu, care a
fascinat, timp de secole întregi, un număr foarte divers de gânditori și intelectuali. Subiectele și
elementele proprii înțelegerii sistemului politic global consti tuind un bogat areal analitic, areal al
cărei profunzime și fecunditate intelectuală este, aproape inepuizabilă. Deși studiul, propriu zis,
al acesteia începe, de abia în secolul XX (în 1920, mai exact), natura specifică a interacțiunilor
dintre statele re găsite în jurul scenei politice internaționale a fost un subiect care s -a bucurat,
întodeauna, de o deosibită considerație, încă de la începuturile cunoscute ale Antichității.
Astfel, chiar dacă marii lideri de stat ai trecutului îndepărat, cu siguranță, nu iși insușeau
credință că acțiunile lor pot fi sistematizabile într -un mod, care să fie atât exhaustiv cât și
comprehensiv, asta nu inseamnă că figurile marcante ale istoriei, precum Pericle sau Iulius Cezar
nu înțelegeau că ceea ce reaușeau să fac la a cel moment, urma să aibă un puternic ecou în
eternitate. Studiul modern al Relațiilor internațioanale este menit să acopere această hibă și să
pună un nou accent pe înțelegerea modului, motivațiilor și intereselor pe care statele le au atunci
când i -au o d ecizie politică.
Lucrarea de față iși propune să analizeze trei mari spectre de interes umanistic, anume ;
spectrul ideologic, politc și cel diplomatic, reunind, din perspectiva paradigmei realiste a Teoriei
Relațiilor Internaționale, cele mai importante repere teoretice și istorice care pot explicita atât
,specificul normativ și metodologic al gândirii de tip socialist, cât și modul pri n care acest curent
intelectual a reușit să acapereze dimenisiunea economică, socială, politică și diplomatică a
României secolului trecut, fiind, în aceeași măsură, polul ideologic cel mai contrastant și
controversat al realităților istorice specifice per ioadei de Război Rece. Utilizarea principilor de
bază ale școlii realiste ne va ajuta, pe parcusul lucrării, să înțelegem diferitele motivații și
interese care au stat la baza decizilor făcute de statele angrenate în dominarea sau supraviețuirea
pe scena p olitică internațională postbelică. Deși, într -adevăr, nicio teorie nu poate explică intr-un
stil unic și viabil o gamă larg ă de interacțiuni specifice spectrului politic , îndeosebi a celui extins
la nivel internațional, nu există o tradiție în istoria inte lectuală a Relațiilor Internaționale care să
explice contextul geopolitic al Războiului Rece mai proeficient decât paradigma realistă.

5
Astfel, împărțirea lucrării în cinci capitole centrale va analiza fiecare spectru de interes în parte,
relevând, pe parsc ul lucrării, un număr esențial de noțiuni care pornesc de la, insăși natura
studierii Relaților Internaționale la analizarea unei perioade istorice specifice din perspectiva
acestora, cu precădere din unghiul teoriei realiste. Scopul central al lucrării fi ind acela de arăta că
atât ideologia socialistă cât și presiunile internaționale provocate de climatul general al perioadei
de Război Rece, văzute din prisma paradigmei realiste bineînțeles, au avut un rol imporant în
conturarea factorului decizional al st atelor care au marcat scena politică internațională din acea
perioadă.

6
CAPITOPUL I
Obiectul de studiul si caracterul Teoriei Rela țiilor Internaționa le ca
Stiințe Politice .

1.1. Defini ții și abordări orientative

Primul capitol al acestei lucrări iși propune să traseze principalele repere conceptuale și
epistemologice specifice studiului academic al Relațiilor Internaționale. De -a lungul capitolului,
chestiuni le principale ce țin de natura și specificul obiectul ui, modalităților , motivaților și
perspectivelor de studiu specifice domeniului Relațiilor Internaționale , vor fi prezentate și
explicate, în detaliu.
Stabilirea și definirea limitelor arealului și tipului de Științe Politice care se ocupă cu
studiul Relațiilor Internaționale nu este una care să fie, în mod absolut incontestabil, lipsită de
echivocitate, și asta nu pentru că spectrul intelectual a cee a ce poate să fie considerat ;
interacțiunea unui entități etatice cu o alta în tr-un anumit context temporal, este unul limitat sa u
limitativ, ci chiar dimpotrivă pentru că acesta se interesctează cu un număr mare de dimensiuni a
căror ap artenență epistemologică nu este una fixă. Cu toate acestea, există modalități prin care
acestea – Domeniul de studiu al Relațiilor Internaționale – poate fi conceptualizat și definit (într –
o măsură mai mult sau mai puțin chestionabilă) într -un stil care este cel puțin clar și care reușește
să releve nature esențială și obiectul de studiu pe care cercetătorii Relațiior Internaționale îl
urmăresc.
Astfel, î n cea mai cunoscută lucrare a sa – Politica între Națiuni – recunoscutul politolog
Hans J. Morgenthau definește Relațiile Internaționale ca ; “Disciplin ă Academică, ce se distinge
de istoria recentă, de investigarea evenimentelor curente, de dreptu l internațional și reforma
politică. Politca Internațională cuprinde mai mult decât istoria recentă și evenimentele în curs.
Observatorul este înconjurat de o scenă internațională, cu accentele sale întodeauna diferite și
cu perspectivele sale schimbătoare . El nu poate găsi un teren solid sau standarde obiective de

7
evaluare fără a coborî până la fundamentele profunde, care sunt relevate doar prin corelarea
evenimentelor curente cu trecutul mai îndepărtat și cu insușirile perene ale naturii umane ce se
află în spatele lor. Politica Internațională nu se poate reduce la norme și instituții. Ea
funcționează în interiorul unui cadru de astfel de reguli și prin intermediul acestei instituții.
Politica Internațională nu este identică cu ele, așa cum nici politica a mericană la nivel Federal
nu este la fel cu legile federale, Constituția Americană sau Instituțiile guvernului Federal. ”1
O definiție mai recentă, î ncapsulată într -un mod relativ simplu și comprehensiv , le
apaține autorilor Joshua S.Goldstein și Jon C. Pevehouse, a căror definiție sau conceptualizare se
axează pe obiectul de studiu efectiv urmărit de majoritatea cercetătorilor, care și -au dedicat
cariera studierii relațiilor dintre state. Într -un cunoscut și apreciat manual de Relații
Internaționale, coa utorii definesc domeniul Relațiile Internaționale astfel: Cercet ătorii R .I.
doresc să înțeleagă de ce evenimentele internaționale se prezintă într -un anume fel. De ce a
izbucnit un război? De ce unele state semnează acorduri comerciale, în timp ce altele n u? De ce
sunt țări cu mult mai bogate decât altele? Acestea sunt de ce -urile la care se poate răspunde în
mai multe moduri. Un anume tip de răspuns rezultă din trasarea secvențelor imediate și pe
termen scurt de evenimente și decizii care au condus la acel rezultat. De exemplu, izbucnirea
unui război poate fi legată de o decizie critică luată de un anumit lider. Acest tip de răspuns este
în mare măsură descriptiv – caută să prezinte modul în care anumite forțe și actori operează în
vederea atingerii unui re zultat. Un alt tip de răspuns rezultă din căutarea explicațiilor generale
și a cauzelor indirecte pe termen lung. De exemplu, izbucnirea unui război poate fi văzută ca un
caz în contextul unui model general în care înarmarea conduce la război. Acest tip de răspuns
este teoretic, pentru că plasează un eveniment particular în contextul unui tipar mai general,
aplicabil mai multor cazurri. Înțelegerea RI necesită o cunoaștere atât descriptivă cât și
teoretică .2
Pornind și având ca și puncte de reper aceste două conceptualizări, se poate afirma că
domeniul științific al Relații internaționale (abreviat în mod frecvent drept R .I.) se concentrează
pe o varietate largă de subiecte care tratează, in genere , problematica rolului și scopului
entităților etatice în contextul unei scene politice internaționale /globale caracterizate de un număr
de trăs ături esențiale. Trăsături precum; anarhia – care denotă, așa cum sugerează și conotația

1 Hans J.Morgenthau, Politca între Națiuni , Polirom, București, 2013 , p.57
2 Joshua S.Goldstein, Jon C.Pevehouse, Relații Internaționale , Polirom, București, 2008, p.34

8
etimologică a acesteia lipsa unui lide r – an însemnând lipsa iar arkhos lider3 – , anarhie care este
indentificabilă la nivelul macros tructurii politice interstatale . La randul ei , această macrostructură
sau aceas metacontext politic este caracterizat de un dinamism intersistemic și de o anumită
flexibilitate sistemică ce influențează o ierarhie mondială o rânduită după criteriul puterii . Ierarhie
care nu poate fi predestinată sau permanentă de aceea este supusă efectului unui ciclu obișnuit al
schimbărilor4. Ultima trăsătură notabilă pe care o putem puncta, este legată de volatilitatea
intersistemică cauzal legată de lipsa une i puteri ( autorităț i ierarhice) în mod universal
recunoscute , absență care suscită adesea la rezelovarea diferendurilor dintre state prin difer itele
manifestări ale violenței, de care sunt capabile forțele etatice; precum recurgerea la metode
punitive distructive , de subminar e sau intimidare de către părțile antagonice implicate. etc..
Aceste t răsătu ri au ajuns să fie , și sunt recunoscute ca fiind inerente s istemului politic
internațional, și studiului științific al acestuia cu ajutorul domeniului d e analiză al Relațiilor
Internaționale.
În cadrul acestei discipline, de-a lungul timpului, tratarea și analizarea subiectelor
relevante de interest, a punc telor dominante de investigație, care sunt conforme diferitelor
considerații ale cercetărilor R .I. a fost realizată prin prisma mai multor propensiuni sau curente
de gândire, fiecare dintre acestea diferenț iindu -se, una de cealaltă, prin anumite particular ități
metodologice specifice. Astfel, în tradiția epistemologică a RI înscriem și recunoaș tem o serie
emblematică de școli, fiecare având abord ări bine definitivate și fundamentate în domeniu, care
se bucură de o recunoaștere și apreciere aproximativ unani mă. Ne referim în această situație la
școli sau curente de gândire precum Școala Engleză , Realismul și Neorealismul ,
Constructivismul și Liberalismu l.5 Există, de asemenea, și un alt număr semnificativ de abordări ,
care din diferite m otive nu se pot b ucura de același interes și loc, în randul tradiției analitice a
Relațiilor Internaționale. Aceste motive sunt variabile, și pot ține de , spre exemplu de: premisele
sau natura chestionabilă sau incertă a obiectului studiat, personalitatea/personalit ățile c are
reprezintă abordarea repsectivă (credibilitatea de care se bucură) , modul în care acestea
(persoanele) sunt percepute în sânul elitelor intelectuale (mainstream -ului), dorința acestora de a
promova utilizarea unei anumite metodologii sau a anumitor principii nomotetice care deviază de

3 Etimologia cuvântului Anarhie , platforma Merriam -Webster.com , https://www.merriam –
webster.com/dictionary/anarchy
4 George Modelski, Long Cycles in World Politics , Palgrave -MacMillan, Londra, 1987,pp 214 -217
5 Joshua S.Goldstein, Jon C.Pevehouse , Relații Internaționale , Polirom, București, 2008 , pp.32 -34

9
la standard sau noutatea e fectivă a abordării , văzută prin prisma perioadei aparației acesteia,
neavând timp să fie catalo gată ca parte integrantă a tradiției R.I și car e, în mod con secvent, nu se
bucură de o re cunoaștere egală cu abordările puternic înrădăcinate în cadrul studiului Relaților
Internaționale. Toate aceste reprezintă un număr de motive standard pentru care anumite
considerații intelectuale nu sunt văzute ca fiind import ante studiului academic a Relațiilor
Internaționale. Î n acest caz ne putem referii ca puncte de reper, cu preponderență la ; unele Teorii
Marixste ( Gramscianismul – abordarea lui Antonio Gramsci -, Teoria Dependeței – Hans Singer,
Raul Prebisch), la multiple le Teorii Politice Alternative (Inst ituționalismul L iberal, Feminismul )
și la, binecun oscutele si des dezbatutele, Teorii Radicale care datorită aportului unor intelectuali
proemineți se bucură, în mod sesizabil, de mai mult respect din partea mainstream -ului
academic .6 Teorii precum cele susținute de marele gânditor anarho -sindicalist Naom Chomsky ,
se numără printre aceastea, ele vizând o descentralizarea treptată a puterii de sub controlul
aproape omniscient al unei plutocrații globale care ac ționează în ciuda nevoilor umanității și nu
in folosul intereselor acesteia. Aspectele acestei problematici specifice, vor fi analizate în detaliu
în capitolele ulterioare ale acestei lucrări, datorită relevanței acestora pentru explicarea
importanței soci alismului ca parte egală, opozantă a capitalismului.
Tot în cadrul acestei tradiții care clamează un grad mai înalt de relevanță problemelor
societății capitalismului târziu se numără și Decolonialismul care prioritizează detașarea lumii a
treia de influenț a și puterea fostei metropole, printr -un efort de eliberare politică și intelectuală ,
manifestată prin mișcări și campanii anticolonialiste (violente sau nonviolente) și prin renunțarea
la unele din preceptele de baze ale gând irii europe ne (a tradi ției intelectuale europene) , îndeosebi
a celei Oc cidentale.7 Gânditori precum Frantz Fanon sau Aimé Césaire sunt reprezentații cei mai
de seam ă al acestui curent intelectual și social. În dezbaterile legate de inabilitatea țărilor – așa
zisei lumi a treia – de a se adapta cerințelor economice și politice ale capitalismului târziu , acest
curent de gândire este adeseori menționat și folosit ca un apel la autoritate.

6 Jason Edwards, The Radical Attitude and Modern Political Theory , Palgrave Mcmillan, Washington, 2007 , pp. 139 –
141
7 Gary Wilder, Freedom Time: Negritude, Decolonization, and the Future of the World , Duke University Press, 2015 ,
pp. 27 -28

10
1.2. Cartografierea arealului conceptual a Relațiilor
Internaționale .

La nivel academic, Relațiile Internaționale sunt un domeniu de studiu relativ tânăr de
aceea și datorită asocierii cu Științele Sociale, multe dintre proprietățile de bază ale acestuia au
ajuns s ă fie contestate, printre care; chiar și denumirea propriu zisă a domeniu lui. Cu toate
acestea, cele mai multe conotații care sunt asociate de obicei termenul ui de relații (unul dintre
termenii cei mai greu de definit și specificat în acest context ) alături de calitatea estetică care
însoțește numele domeniului R elațiilor Internaționale sunt integrale unei game largi de subiecte,
ce țin , în mare parte, de spectrul etatic sau cosmopolit și sunt considerate ca fiind specifice
acestuia sau, cel puțin, pertinente acestuia (domeniului), fiind încă, în linii mari, accept ate ca
fiind proprii domeniului. ( referindu -ne la subiectele de studiu)
Desigur, acest lucru nu înseamnă că există un consens asupra particularităților
terminologice care se doresc a fi, în mod unic, proprii Relaților Internaționale . De fapt, și în mod
doar aparent surpr inzător, atât numele domeniului, câ t și natura , alături de tematica obiectului
sau subi ectelor sale au fost adeseori contestate , după cum am și menționat în pasajul anterior . În
acest sens, d iferiți observatori critici au susținut că internațional ar trebui înlocuit cu interstatal ,
trans național sau global . Acestea fiind doar câteva exemple din denumirile alternative propuse
asupra unei chestiuni care deși este , într -adevăr, relativ minoră a suscitat, de -a lungul timpului,
destul de mult interes . Cele mai multe voci critice ar fi dorit să vad ă înlocuit termenul de relații
cu cel de studii sau politici , acestea fiind cea mai comună critcă ridicată la adresa caracterului
terminologic a Relaților Internaționale. O scurtă privire la unele dintre aceste combinații
terminologice alternative, de ex emplu ; Relații interstatale , Politici transnaționale sau Studi i
Globale , cel puțin în opinia acestor voci critice, ar putea oferi fiecărui cititor o idee mai potrivită ,
mai apropiată de adevăr în ceea ce privește diferitele aspecte cheie ale disciplinei Relațiilor
Internaționale. Acestă chestiune fiind validă, bineînțeles, în ideea că această accesibilitate
terminologică, din acest punct de vedere, ar putea ajuta la orientarea cititorului obișnuit sau
neinițiat ( care nu ar cunoaște, în mod ipotetic, fundamentele norm ative și teoretice care reies
mult mai clar din aceste descr ieri alternative ale d omeniului de studiu) către natura adevărată a

11
domeniului studiat . 8 Din acest punct de vedere vom vedea că, insăși contestarea te rminologică la
nivel de noțiune nu nemai poate apărea la fel, în același chip surprinzător , deaorece aceasta este
deja o expresie a constatării inevitabile și recurente a granițelor conceptuale specifice acestei
discipline de studiu, atât de către comunitatea de cercetăt ori care îi aparțin (discipline) cât și de
cei care îi doresc redefinirea sau reconceptualizarea .
Specificul contesta ților epistemologice la adresa Relațiilor Internaționale , se extinde cu
mult dincolo d e chestiunea modului corespunzător în care un areal de studiu destul de slab
definit, “nondomeniu” 9așa cum îl numește Rosenau, ar trebui să fie catalogat . În paradigma
anglo -saxonă, R .I. sunt uneori definite ca o disciplină academică proprie, separată de Știința
Politică, care este definită ca un domeniu multidisciplinar de st udiu. Cu toate acestea, la scală
globală, acest aspect nu este, în totalitate, recurent. În această situație , de obicei, (disciplina) este
considerată ca fiind una dintre subdomen iile majore (sau "sub -disciplinare ") ale Științei Politice.
Chiar dacă termenul de disciplină poate fi uneori fol osit interschimbabil cu cel de câmp , areal de
studiu , se înțelege că termenul de câmp este mai puțin definibil , și de aceea se poate preta
utilizarea termenului de disciplin ă, termen care sugerează menține rea granițelor exterio are ale
obiectului de studiu într -un mod mai permeabil , în același timp, subliniind că nucleul dur al
acestuia este mai clar delimitat și, în unele ipostaze , și mai stabil (mai pu țin predispus
schimbărilor , redefinirilor ).
La nivel un epistemologic general este dezirabi lă evitarea a doua prejudecăți cu privire la
orice exercițiu de cartografiere a oricărui domeniu de studiu , inclusiv al Relațiilor Internaționale .
În primul rând, orice astfel de conceptualizare , cartografiere implică în mod necesar o anumită
viziune despre lume , (fie că aceasta este implicită sau explicită) modelată de experiențe
individuale și culturale specifice fiecărui context analizat în parte , în special din punct de vedere
formativ. În acest sens, chiar dacă mediul R .I. este modelat, din punct de veder e disciplinar,
înspre pluralism , în ceea ce privește angajamentele normative recunoscute de către aceasta,
orientăril e teoretice și preferințele metodologice sunt în mod inevitabil limitat de ceea ce oferă
diferitele infrastructuri academice care și -au inscris acest domeniul în aria de capabilități.10 Se

8 J.N. Rosenau, Poltics of the World , Oxford University Press, Oxford, 1993, p 456
9 Ibidem , p 456
10 A.Lijphardt, Internation Relations Theory : Great Debates and Lesser Debates , International Social Science Journal,
1974, 11 -21

12
poate spune că din nefericire, dar și de așteptat datorită noutății domeniului, infrastructura
academică a Relațiilor Internaționale este lipsită de abordarea sistematică, a unora dintre
aspectele care pot fi consdiderate ca fiind cruciale întocmirii unei bune analize asurpra unui
anumit subiect dat. A tunci când aceasta (disciplina R.I) este măsurată împotriva idealului asupra
căruia aspiră, a unei discipline globale, care există în limitele răspândirii și atingerii
interconexiunilor cele mai subtile posibile și proprii domeniului subiectului său , Relațiile
Internațional e contemporane încearcă să fie, ca și propensiune științifică cât de exhaustive
posibil . Orice critică care atrage atenația ca insăți natura tematicii R .I. este ușor epuizabilă , poate
fi binețineles una contestabilă și după c um am punctat în pasajul preced ent, unele dintre
neajunsuri le sistematice ale acestui nou areal de studiu pot fi scuzate de relativa noutate a
Relațiilor Internaționale ca disciplina de studiu independentă.
În al doilea rând, există și o dimensiune temporală inevitabilă a contestație i, în acest sens
orice imagine de ans ambă făcută asupra R.I ca domeniu independent de studiu , la orice moment
în evoluția istorică a acestuia, reprizintă o ipostază particulară a etapei din cadrul anterior
menționatului proces evolutiv, ipostază care adese ori este relevantă doar pentru implicațiile
istorice ale contextului s urprins de repsectiva ipostază. Studiul influenței puterii maritime, în
cadrul geopoliticii, făcute de Alfred T.Mahan, este un exemplu edificator în acest sens, deoarece
surprinde perioa da și dinamica puterii anilor 1660 -1783 intr-un mod care poate să fie considerat
ca fiind satisfacăto r cerințelor de bază specifice studiului Științelor Politice 11. Putem să
înțelegem mai facil această chestiune parti culară, în mod analog raportat conceptul ui de
enciclopedie , de asemenea . Pentru enciclopediștii secolul ui al XVIII -lea, aceast ă lucrare
presupunea, în esență, existența unui corp stab il și universal recunoscut de cunoștințe care pot și
ar trebui să fie diseminate pe tot globul12. În a cest sens, este empiric observabil faptul că această
noțiune de cunoaștere , acest ideal iluminist se spulbe ră repede în realitatea virtualizată și
polemică a secolului XXI, intr -o eră globală puternic înrădăci nată în postomodernism, curent de
gândire care nu acceptă și contestă universalizarea și natura intrinsec pozitivă a adevărului,
indiferent de valoarea socială a acestuia sau de statutul pe care l -a avut in trecut . Prin urmare,
orice prezentare generală a domeniului va fi, aproape inevitabil, privită d in punctul de vedere al

11 Alfred T.Mahan, The influence of Sea Power Upon Histo ry, Spectral Association Publishing, 2010
12 Jeremy Norman, Diderot and D’Alambert’s Encyclopedie; The central enterprise of the French Enlightenment ,
publicat la data de 16.06.2008, platforma HistoryOfInformation.com ,
http://www.historyofinfo rmation.com/expanded.php?id=2876 ,

13
modului în care disciplina a funcționat în tr-o anumită stanță a trecut ului. Tocmai din acest motiv,
bineînțeles și în funcție de propriile n oastre propensiuni ideologice, Constructivismul ne poate
apărea acum, în contemporaneitate, mai relevant decât Realism ului care poate și într -adevăr
descrie mai bine realit ățile perioadei de Război Rece. De asemenea, noțiune a că R .I. sunt un
câmp de cunoștințe în continuă evoluție devine izbitor de clară când se c ompară o imagine de
ansamblu similară a domeniului în intervale de aproximativ zece ani de la începutul anilor 1920
încoace.
La nivel conceptual, c eea ce compune , alcătuiește, în mo d obișnuit, un domeniu din
punctul de vede re al substanței intelectuale al acestuia , al conceptuali zărilor pe margin ea
subiectelor sau arealurilor sale, al diferitelor teorii și a bazei de cunoșt ințe și proceduri specifice
acestuia este , arareori, dictat strict de subiectul materiei în sine , lucru care este – de altfel –
perfect natural și predictibil oricărei discipline de studiu . De cele mai multe ori acesta (subiectul )
este rezultatul intercalării mai multor elemente sociale și intelectuale specifice – cum sunt depildă
jurnalele științifice din mediul universitar care abord ează cu precădere o anumită tematică – cu
structuril e intelectuale de care aparțin – mai exact, ceea ce este perceput drept cunoaștere ca și
corp de cunoștințe necesar pentru crearea unei discipline. Acești doi factori sunt puternic
interconectați și țin, mai degrabă, de judecata elitei academice decât de valoarea empirică a
faptelor care doresc să fie reprezentate în disciplină. Există foarte mu lte domenii de studiu socio –
umane în care valoarea empirică a unei propuneri intelectuală poate fi secondantă de o alta, în
funcție , nu de puține ori, de predispozițiile intelectuale ale cercetătorilor din spatele paradigmei ,
predispoziții care dicteaz ă, nu de puțin ori, cursul general al disciplinei.

În ceea privește structura socială a studiilor Relațiilor Internaționale , a modului în care
aceasta au fost propagată în medii universitate internaționale , așa cum, în mod convingător,
ilustrează Ole Weaver, R .I. este, adese ori, prezentă sub forma unui mix dintre sistemul SUA și
cel global, a lături de sistemele n aționale și regionale cu un grad variabil de independență13.
Astfel, se poate susține, că două aspecte sunt, în mod perceptibil, specifice domeniului RI în ceea
ce privește structura global ă a acestuia ( cu sensul existenței acestuia ca și domeniul academic în
mai multe puncte ale Globului/Lumii) . Primul, faptul că Relațiile Internaționale (domeniul)

13 O.Weaver, International Realtions Theory; Discipline and Diverstiy , Oxford University Press, Oxford, 2007, p 296

14
specific mediului academic american (SUA) reprezintă paradigma dominantă atât în America de
Nord cât și în majoritatea centrelor universitare ale lumii. Al doile a aspect se referă la faptul că
diferențe le particulare î ntre diferitele medii academice, țin de tradiția și importanța mediului
academ ic în care acest domeniu de studiu a fost “importat”.

În acest sens, este observabilă și deosebit de semnificativă – atunci cand dorim să
cartografiem natura și limitele unui anumit domeniu de studiu – măsura în care modelul importat
al disciplinei originare se aseamăn ă cu originalul . În acest sens ne referim la patentul original
conceput în SUA. În acest context, este potrivită reitera rea unei expresii utilizată de cunosc utul
politolog Stanley Hoffmann, care spunea că Relațiile Internaționale sunt “Științe Sociale
americane”14, reverberația acesteia ( a faptului denotat de sintagmă) este vi zibilă și valabilă și în
ziua de astăzi

14 S.Hoffman, An American Social Sciene: International Relations, Daedalus Publishing, 1977, pp 41 -60

15
CAPITOLUL II
Despre natura , caracteristicile și interacțiunile fundamentale dintre
Socialism și Capitalism .

2.1. Contextul general al interacțiunii între capitalism și socialism.

Rolul acestui capitol este acela de a stabili, pe parcursul a șapte subcapitole, cadrul
general – teoretic și istoric – care a conturat și definitivat procesul interacțional specific dintre
sistemul ideologic capitalist și cel socialist cu scopul de a puncta , de a sublinia infl uența
reciprocă pe care antagonismul i storic dintre aceste curente de gândire , l-a produs. În contextul
mai larg al întregii lucrări, acest capitol își propune să edifice aspectele esențiale ale diferitelor
modalități, prin care diferitele elemente de fact ură ideologică care și -au făcut simțite prezența pe
scena politică internațională , ajung să influențeze caracterul și acțiunile entităților etatice. Toate
aceste elemente pot fi grupate și explicate cu ajutorul acestu i cadru de analiză comprehensiv,
bazat pe disecarea acestor două proeminente sisteme ideologice.
Din urma acestei analize, atât problemele marcante ale secolelor trecute, cât și
cele care au reușit să supraviețuiască în epoca contemporană, ni se vor relevă într -o nouă
lumină ,. Imaginea d e ansamblu pe care putem să o alcătuim, în concordanță cu punctele centrale
ale acestei analize, vom vedea că fi una, cât se poate de, edifi catoare chestiunilor ce țin de, în
termeni generali, acțiunile jucătorilor de pe scena politică internațională și de politica pe care
aceștia o desfășoară, în conformitate sau împotriva preceptelor ideologice pe care și le -au
asumat.
Văzut ă la un nivel particular specific, această imagine de ansamblu al puternicului
conflict ideologic capitalist -socialist, ne va folosi drept punct de reper în capitolele viitoare , care
se vor axa pe specificul diferitelor mașinații și planuri diplomatice de c are unitățile statale se
folosesc. De asemenea, această viziune panoramică asupra spectru lui ideologic capitalist –

16
socialist, ne va a răta că influența aces tuia a avut un impact sesizabil, inclusiv asupra Teoriei
Relațiilor Internaționale , chiar și asupra unor școlilor de gândire (Realismul clasic, spre
exemplu) care minimalizează importanța pe care poate să o aibă ideologia , ca fenomen, asupra
felului în care statele interacționează.
Interacțiunea esențială dintre socialism și capitalism s -a dezvoltat si fundamentat – atât la
nivel academic cât și la nivel societal – de-a lungul secolul ui al XIX -lea. Socialismul , vazut prin
prisma acestui cadru istoric și social, a avut înțelesuri și semnificații diverse, fiind, adeseori,
reprezentat ca o tend ință, propensiune intelectuală centrată în jurul criticii societății burgheze în
curs de dezvoltare și industrializare (patura de mijloc a societății occidentale îndeosebi) .15 A fost,
de asemenea, expresia unei mișcări politice și sociale care viza reforme și reconfigurări drastice
axate pe acapararea mijloacelor esențiale de influență (presa, simpatia intelectualității) sau putere
de tip “hard” (etatică sau militară) ; și, fără doar și poate, la nivelul sau cel mai recognoscibil si
apreciat ; s-a referit la u n sistem economic și social ideal istic, menit să înlocuiască și să
depășească capitali smul și ceea ce era considerat ca fiind inerent raului capitalist .
Fiind extraordinar de diversificat și intelectualizat în aceste trei aspecte esențiale pe care
le-am menționat și descris succint , socialismul a reușit sa se impună ca o matriță economică,
socială și politică indispensabilă și aproape inepuizabilă cercetătorilor din domeniul sțiințelor
socio -umane din întreaga lume, fiind, de altfel și în egală măsu ră, Weltanschauung -ul16 de bază a
marii majorității a mișcărilor și grupurilor politice radic ale sau revoluționare de stânga, cu
precădere a celor din timpul perioadei anilor 1848 și a Primul ui Război Mondial. 17

În secolul al XX -lea, relația dint re capitalism și socialism a căpătat o nouă dimensiune,
odată cu apariția unor "sisteme socialiste" istorice reale, ca re au ajuns să cuprindă până la
mijlocul secolului XX aproape o treime din populația lumii. Această nouă dezvoltare și co –
evoluția care a rez ultat dintre interacțiunea între aceste doua familii socio -economice și politice –
capitalismul și socialismul – au influențat și a m odificat profund dimensiuni le fundamentale
(intelectuală, politică și normativă) ale societăților secolul ui trecut.
Când marea majoritatea a sistemelor socialiste au dispărut în cele din urmă la începutul

15 Michael Newman, Socialism: A very short introduction , Oxford University Press, 2005 , p.24
16 Definiția, semnificația termenului Weltanschauung , Platfroma Merriam -Webster , https://www.merriam –
webster.com/dictionary/weltanschauung
17 Ibidem, p.28

17
anilor 1980 și 1990, un număr semnificativ de istorici si specialiști în științe socio -umane au
conchis încheierea unui mare ciclu în istoria economi că și socială mode rnă18. Aspectele și temele
cele mai important e ale științelor sociale moderne s -au dezvoltat pe fundalul studierii și
analizării relației dintre capitalism ul și socialismul perioadei respective. Așa cum am afirmat și
intr-un pasaj anterior, contextul general al antagonismului capitalist -socialist sa dovedit a fi un
izvor de informații și interpretări, aproape, inepuizabil pentru domeniul de studiu socio -uman și,
în mod doar aparent surprinzător , nu numai pentru acesta .
Se poate afirma, de exemplu, ca nu sunt deloc rare instanțele atunci cand predilecțiile sau
chiar “dogmele” unui anumit sistem ideologic – influențat și modelat de acest antagonism – au
avut o influen ța sesizabilă asupra știi nțelor exacte, influență care nu a fost, de cele mai multe ori,
una, în mod sesizabil, benefică. Lysenkoism -ul anilor 1920 -1964 este probabil cel mai edific ator
exemplu al acestei relații, deoarece acesta a avut, în acest sens, un impact absolut dezastruos
asupra agriculturii socialiste. Darwinism -ul sovietizat a lui Trofim Lysenko pleda împotriva
Legilor lui Mendel și a conceptu lui general de genă , în favoarea unei abordări pseudo -științifice
care promitea modificări biologice atât de spectaculoase încât g râul putea fi transformat în orz și
invers. 19
Această piatră filosofală a agronomiei sovietice s -a dovedit a fi, bine înțeles, u n nonsens
jenant ușor de contestat și respins – fapt de care, de altfel, s -a și izbit – de-a lungul perioadei
amintite și nu doar . Din nefericire și spre rușinea conducerii sovietice, vocile dizidente care au
avut curajul si onestitatea intelectuală de a se opune Lysenkoism -ului ca politică agricolă de stat
au fo st rapid marginalizate, oprimate si chiar încarcerate. Aceas tă pată neagră din istoria URSS –
ului rămâne un semn de avertisment clar împotriva ideologizării ariilor de cunoaștere umană, în
special a acelora, care sunt, în mod aproape unanim, recunoscute ca fiind vitale bunăstării
societale pr ecum științele ; ca biolo gia alături de alte științe exacte care au o legatură directă cu
tehnologia și in ovațiile unei anumite societăți, pe scurt ne referim la științele care transce nd un
cadru teoretic, pur explicativ.

18 Michael New man, Socialism: A very short introduction , Oxford University Press, 2005 , pp. 129 -130
19 William deJong -Lambert, Nikolai Krementsov, The Lysenko Controversy as a Global Phenomenon, Palgrave
Macmillan, Washington, 2017 , pp 38 -40

18
2.2. Argumentele și diferențele ideologice dintre Capitalism și
Socialism

Argumentele fundame ntale ale celor care poti fi recunoscuți sau care se declara ca fiind
susținători ai capitalismul ui, impart o serie comună de atribute care pot definitiva un tipar larg
acceptat de trăsături care descriu , cel puț in în linii mari, principalele puncte inerente ale gândirii
specific acestui worldview . Experiența secolului al XX -lea a dus la o adaptare necesară și o
întărire a acestui tip de argumente. Astfel , grosso modo , capitalismul poate fi înțeles ca un sistem
bazat pe respectarea și prețuirea proprietății privată și pe larga liberalizare a pieței și a spiritul
antrepreno rial, la baza cărora su ficiența și raționalitatea proc esului economic capitalist este
edificatoar în sine și nu necesită, în cond iții ideale, adjuvanți sau regulatori etatici 20. În opinia
susținătorilor capitalismului , interesele private pot f i în mod spontan conforme binelui comun ,
acestea fiind vazut e ca o extensie naturală a binelui individual la nivel ul colectiv ului.

Aspecte esențiale precum n ivelul de trai al populației , de asemenea, mulți capitaliști cad
de acord că acesta; poate fi îmbunătăț sistematic, pe termen lung îndeosebi, pe baza virtuților de
bază ale concurenței (criteriu fundamental al gândirii capitaliste) care aduc, de la sine , un grad
înalt de performanță în ceea ce privește calitatea procesului muncii spre exempl u, sau a inițiativei
individuale, personale de a excela în câmpul muncii în virtutea escaladării ierarhiei naturale
capitaliste .21 Pe aceași linie de argumentație, d istribuția bunurilor în societate trebuie să fie
bazată pe procesul de piață care dictează c ă, daca într -adevăr acesta funcționeaza corect și
nealterat , persoanele primesc, în principiu, venituri proporționale cu contribu țiile pe care le aduc
economiei și sistemului.
Social ismul, atât cel curtat din punct de vedere filozofic cât și cel pus în practică, este
văzut ca fiind categoric irațional și ineficient din punct de vedere economic, deoarece distruge
bazele instituționale și spirituale a ceea ce poate f i considera t ca fiind un sistem economic
inteligibil și inteligent . Mai mult decât atât, socialismul nu este opus doar capitalismul la nivel

20 James Fulcher, Capitalism: A very short introduction , Oxford University Press, 2004 , pp.17 -18
21 Ibidem, p.17

19
ideologic, fiind de asemenea, în mod clar, opu s – nu numai libertății economice, ci și libertății
politice de asemenea . – atribute care nu su nt doar specifice ideologiei capitaliste in mod
privilegiat.22
Este de amintit că foarte mulți gânditori capitaliști au atras atenția, de -a lungul timpului,
ca standardele cele mai atractive ale socialismului contrazic flagrant realitățile efective ale
modului în care orice economie sustenab ilă funcționează de la un ciclu economic la altul. Unul
dintre cei mai iluștrii pionieri ai teoriei dezvoltării economice, economistul austriac Joseph
Schumpeter creionează un aspect al acestei probleme astfel ; Socialism need not be equalitarian
but no amount of inequality of incomes that we could reasonably expect a socialist society to
tolerate is likely to produce the rate of investment that ca pitalist society produces in the average
of cyclical phases. Even capitalist inequalities are not sufficient for that and they have to be
reinforced by corporate accumulation and “created” bank credit, methods which are not
particularly automatic or unique ly determined either. If, therefore, a socialist society desires to
achieve a similar or even greater rate of real investment — of course it need not —methods other
than saving – would have to be resorted to .23
Pe de cealaltă parte, s usținătorii socialismului l -au definit pe acesta ca fiind un sistem
bazat , eminamente, pe proprietatea socială comună și pe coordonarea plan ificată a economiei,
folosind adesea criterii nor mative similare cu oponenții capitaliști, dar având la bază concluz ii
diametral opuse, în special în ceea ce privește realitățile istorice ale progresului finaniciar al
speciei umane. În acest sens, spre exemplu însăși efortul de a păstra și prezerva bunuri este văzut
ca un vestigiu al unui trecut primitv incompatibil nev oilor și cerințelor modernității. Astfel, cee a
ce Adam Smith descria drept acumulare primitiv ă – proces prin care unii muncitori lucrează cu
mai multă sârguinciozitate decât semenii lor și acumulează treptat bogății, lăsând u-i pe aceștia
din urmă să accepte remunerații mai scazute pentru munca lor in baza unui efort depus mai mic –
este dur criticat de Karl Marx care conside ra ca abordarea lui Smith este infantil ă și divorțată de
realitate. At ât pentru Marx cât și pentru marea majoritate a socialiști lor, un astfel de efort este
profund opresiv și, în cele din urmă, inutil deoreace acționează impotriva intereselor reale ale

22 Hans -Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism , Ludwig von Mises Institute, Boston, 2008 , pp 6 -8

23 Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism & Democracy, Routledge, New York, 2003 , pp 179 -180

20
proletarul 24. Cei mai mulți socialiști consideră că în aspectele sale esențiale capitalismul este
un sistem ideologic și economic irațional care nu poate să rezulte decât dintr -o iresponsabilă
anarhie a pieței, ceea ce duce, în mod natural, la repercursiuni și suferi nțe sociale ridicate
(îndeosebi manifestate prin crize și șomaj). Capitalismul produce , de asemenea, inegalități
inace ptabil de mari , inegalități care lucrează vizibil în favoarea unei minorități bogate, atât în
cadrul societăților capitaliste, cât și la nivelu l economiei mondiale care gravitează în jurul acestui
sistem . Ideea sau existența socialismului, pe de altă par te, este văzută, în schimb, ca o cale de
dezvoltare rațională și de planificare conș tientă a proceselor de producție și alocare socială a
bunurilor , care îndepărte ază astfel, defecte le congenitale ale capitalismului care sunt cauza logică
a crizele recuren te, a distrugerii nestăvilite a mediului, a șomajul, etc.

Astfel, se poate afirma că marea majoritate a socialiștilor consideră că, într -adevăr,
Socialismul promovează sau poate promova ; egalitatea socială atât de necesară omului modern,
și poate promova o formă mai tangibilă a liber tății în care o societate unită, poate să-și
stăpânească propriul progres și propriul destin. Unul dintre cei mai cunoscuți filozofi continentali
contemporani și unul dintre cei mai respectați critici culturali de la ac est moment, b inecunoscut ul
filozof și psihanalist Slavoj Zizek descrie țelul fundamental al socialismului în lucrarea sa ;
Mapping I deology , parafrazandu -l pe Theodor Adorno astfel: The aim of socialism is to liberate
the rich diversity of sensuous use value from the metaphysical prison -house of exchange value –
to emancipate history from the specious equivalences imposed upon it by ideology and
commodity production. 'Reconciliation', Adorno writes, 'would release the non -identical, would
rid it of coercion, including spiritualized coercion; it would open the road to the multiplicity of
different things and strip dialectics of its power over them.25

24 David Harvey, A Companion to Marx's Capital , Verso, New York, 2010 , pp 289 -290

25 Slavoj Zizek, Mapping Ideology , Verso, New York, 1994 , p 202

21
2.3. Capitalismul între Libertaria nism și Conservatorism

Cele mai multe analize și modele interpretative ale capitalismului și ale socialismului ca
sisteme economice , politice și sociale s -au bazat pe o tipologie generală care a subliniat
trăsăturile lo r contrastante, atribuind emfatic o antagonie imanentă celor doua ideologii .
Abordare analitică care nu este nici controversată, nici eronată. Acest tipar interpretativ și
descriptiv este ușor de indentificat la cei mai mulți gânditori, intelectuali care și -au insușit
misiunea de a diseca diversele chestiuni specifice fiec ărei familii ideologic în parte, în baza unei
propensiuni intelectuale care este (și este etic obligatoriu) marturisită la inceputul analizelor pe
care aceștia doresc la le întocmească.
În acest sens , fiecare dintre cei care și -au însumat această responsabilitate, pornesc de la
un anumit set de asumpții – atât despre propria lor poziție cat și despre aceea pe care dore sc sa o
atace sau să o critice – doresc să ilustreze neajunsurile teoriei s au sitemului de idei pe care îl pun
sub chestiune. In istoria recentă, cea mai cunoscută grupare inte lectuală care a abordat o astfel de
metodă tranșantă de analiză – de partea taberei capitaliste – a fost Școala Austriacă , din care
recunoaștem figuri deosebit de importante pent ru studiul ecomomie i și politologie i precum
Friedrich Ha yek, Murray Rothbard și Ludwig von Mises26. În contemporaneitate, corifeii acestei
școli rămân bine reprezentați de intelectuali precum Hans -Herman n Hoppe , Walter Block,
Thomas Woods și Robert P. Murph y. Toți ac ești gânditori, prin excelență capitaliști,
atenționează asupra caracterului utopic și periculos al ideilor socialiste contrastându -le cu
recunoașterea și respectarea valorii irefutabile pe care liberate a – văzută ca lipsă sau minimiz are
a constrângerilor posibilității ipotetice de asociere și practică – o are atât pentru indivizi cât și
pentru diversele grupuri de interese din societate. Pentru acești intelectuali de factură
libertariană, maximizarea libertății este principalul țel al activ ității pe care o desfășoare, în opinia
acestora – această valoare este un a dintre puținele caracteristici care sunt de netăgăduit intrinsece

26 Eugen -Maria Schulak, Herbert Unterköfler, The Austrian School of Econ omics: A history of its ideas, ambassadors,
and institutions , Ludwig von Mises Institute, 201 1, pp.42 -43

22
omului ca ființă – astfel, orice atac asupra libertății ca principiu este un atac asupra omului ca
ființă.27
Bineînțeles, nu toate vocile taberei capitaliste au această atitudine optimistă și maximală
atât a supra libertății ca bun în sine, cât și a supra capitalismului ca exponent infailibil al acestei
valori. Din acest punct de vedere, conservatorii de factură t radiționalistă împart o critică
asemănătoare celei socialiste, care -i vad pe libertarieni (în general, nu Școala Austrică în mod
particular) ca fiind literalmente un fel de fundamentaliști ai pieței libere , care se evidențiază prin
supraestimarea capacității acesteia de a se autoregula. Această viziune – cea libertariană – care
proclamă că piețele sunt un fel de automaton pe rfect funcțional este una naivă și periculoasă
bunăstării sociale, în opinia cel or mai mulți critici ai proiectului libertaria n asupra economiei și
politicii.
În acest context , este necesară menționarea unuia dintre cei mai iluștrii filozofi
conservatori contemp orani, Sir Roger Scruton care declara că un adevărat conservator este
capitalist doar în masăra în care îl tratează pe acesta din urmă , cu o doză bună de scepticism și
moderație. In una dintre cele mai recente lucrări ale sale – How to be a Conservative – Scruton
face inițial o schiță succintă a interacțiunii istorice esențiale dintre capitalism și socialism ,
încapsulând de asemenea și poziția pe care orice conservator de factură tradiționalistă ar trebui să
o aibă atât asupra socialismului cât și a capitalismului. Î n următorul pasaj , autorul susține că ; The
term ‘capitalism’ entered European languages through the writings of the French utopian
philosopher, Saint -Simon. It was picked up by Marx to denote the institutionalized private
ownership of the ‘means of production’. Marx contrasted capitalism with o ther economic
‘systems’ – notably with slavery, feudalism and socialism – and predicted that, just as capitalism
had overthrown feudalism in a violent revolution, so would capitalism be overthrown by
socialism. In due course, socialism would ‘wither away’, to leave the ‘full communism’ that lies
at the end of history. The theory is unbelievable, its predictions false, and its legacy appalling.
Nevertheless, its terms changed the language of political debate in the nineteenth century, and
we are now stuck wi th them. The word ‘capitalism’ is still used to describe any economy based
on private property and free exchange. And the term ‘socialism’ is still used to denote the

27 Eugen -Maria Schulak, Herbert Unterköfler, The Austrian School of Economics: A history of its ideas, ambassadors,
and institutions , Ludwig von Mises I nstitute, 201 1, pp. 174 -177

23
various attempts to limit, control or replace some aspect of capitalism, so understood. I n all its
appearances, therefore, capitalism, like so cialism, is a matter of degree. 28

Chiar dacă poziția pe care Scruton o susține la adresa capitalismului es te una cu
precădere neutră și relativ sceptică – atât de -a lungul cărții anterior menționate cât și în opera sa –
in genere – acesta reclam ă același neajuns metodologic și față de teoriile anticapitaliste, insistând
că proprietarea privată și libertatea de asociere reprezintă un bine greu de divorțat de natura
umană și că, în bună măsura, acesta nu este negociabil. El articulează această critică, în
următorul pasaj din aceeași lucrare (How to be a Conservative) ; That said, it would be foolish
and naïve to assume that the attacks leve lled at something called ‘capitalism’ are without
foundation, or do not need a reply. In order to develop this reply we need to begin from the truth
in capitalism, the truth that socialism has traditionally denied. And this truth is simple, namely
that pri vate ownership and free exchange are necessary features of any large -scale economy –
any economy in which people depend for their survival and prosperity on the activities of
strangers. It is only when people have rights of property, and can freely exchang e what they own
for what they need, that a society of strangers can achieve economic coordination. Socialists
don’t in their hearts accept this. They see society as a mechanism for distributing resources
among those with a claim to them, as though resource s all exist in advance of the activities that
create them, and as though there is a way to determine exactly who has a right to what, without
reference to the long history of economic cooperation.29

Fără doar și poate, că a susține teza conform cărei a poziția lui Scruton este, în fapt, una
anticapitalistă deoarece acesta nu -i recunoaște universalitatea este, într -adevăr, absurd ă și foarte
puțini critici ai săi iși asumă această poziție. Conservatorismul pe care gânditorii ca Roger
Scruton doresc să -l promoveze este unul a cărui principal scop este acela de a prezerva
moștenirea fundamentală a civilizației occientale, anume ; mo ștenirea legală și patrimoniul
cultural greco -roman, baza etică și morală a religiei iudeo -creștine și întâietatea statului -națiune.
Pentru conservatorii de factură clasică sau tradițională, libertatea nu este, într -adevăr, un lucru

28 Roger Scruton, How to be a Conservative, Bloomsbury Publishing PLC, London, 2014 , p.51
29 ibidem , p.52

24
care este de la sine bun, îndeosebi din perspectiva – cea mai largă aceptată – burkeană a modului
în care un corp guvernmanetal inteligent valorizează și utilizează acest aspect al societății umane.
Se poate spune că pentru conservatorul -tradiționalist o atitudine principială legat ă de rolul
valorilor în societate este primordială oricărui efort politic efectiv.
În acest sens, Edmund Burke – unul dintre părinții conservatorismului – este la fel de
relevant astăzi, ca și în timpul în care s -a remarcat cu preponderență, anume în perioada
Revoluției Franceze. În una dintre cele mai cunoascute opere ale sale – The Evils of Revolution –
Burke consfințește problema libertății și a puterii etatice în următorul pasaj ; To make a
government requires no great prudence. Settle the seat of power; teach obedience: and the work
is done. To give freedom is still more easy. It is not necessary to guide; it only requires to let go
the rein. But to form a free government; that is, to temper together these opposite elements of
liberty and restraint in one consistent work, requires much thought, deep reflection, a sagacious,
powerful, and combining mind . 30
Este astfel lesne de înțeles de ce Burke a fost și este încă considerat ca fiind unul dintre
cei mai buni și eficace apologeți ai elitismului politic, este destul de dificilă repudierea ideei că
un aparat guvernamental format dint r-un număr mic de persoane pot , în condițiile î n care aceste
persoane au calitățile și însușirile necesare pentru a guverna, să oferă cea mai bună alternativă la
oricare alt sistem politic competitor , în special într -o lume puternic polarizată de fenomene
transnaționale precum globalizarea. Este ușor d e înțeles de ce prospectul unei micro -elite este
unul încă atractiv pentru un segment mare din populația globului – asta în ciuda experiențelor
neplăcute cu diversele forme politice sub care totalitarismele s -au manifestat în trecutul recent al
omenirii – este poate un arhetip universal, puternic înrădăcinat în trăsăturile ancestrale ale
subconștientului nostru colectiv, faptul că autarhiile și gerontocrațiile încă ne par, și poate nu
pentru motive superficiale, viabile și chiar dezirabile față democrațiile moderne care au adeseori
tendința de a degenera în forme inferioare de guvernământ care iau forma oligarhiilor și
plutocrațiilor pe care masele ajung să le deteste, aproape invariabil.

30 Edmund Burke, The Evils of the Revolution, Penguin Books, New York, 2009 , p.57

25
2.4. Critica socialistă a capitalismului și problema exploatării

Pe de cealaltă parte , dintr -o perspectivă marxistă clasică, problemele ce țin de gradul de
libertate a indivizilor și a societății sunt văzute ca un efort continuu de eliberare tocmai de sub
jugul capitalist, chiar dacă Marx admitea că acesta (capitalismul ) este superior tuturor sistemelor
pe care le -a succedat, summum -ul puterii capitaliste este tiranic și consecințele perpetuări i
acestuia nut pot fi altcumva decât dezastroase. Mai mult decât atâta, existența acestuia a depins și
depinde încă de servili tatea unei clase sociale care acceptă sau se complace, de bună voie sau nu,
purtării acestui jug în folosul opresorilor ei.

În binecunoscuta lucrare Empire , teoreticianul marxist Antonio Negri descrie modul în
care capitalismul a putut exista ș i prospera încă din timpul incepției sale , punctând că acesta este
neîndoios legat de exploatare. Negri afirma că ; In the nineteenth century Karl Marx, like Las
Casas and Toussaint L’Ouverture before him, recognized the utopian potential of the ever –
increasi ng processes of global interaction and communication. Like Las Casas, Marx was
horrified by the brutality of European conquest and exploitation. Capitalism was born in Europe
through the blood and sweat of conquered and colonized non -European peoples: The v eiled
slavery of the wage -labourers in Europe needed the unqualified slavery of the New World as its
pedestal. Like Toussaint L’Ouverture, Marx recognized human freedom as a universal project to
be realized through practice and from which no population shou ld be excluded.31
Crimele colonialismului alimentate de l ăcomia marilor puteri au realizat, în opinia
intelectualului italian, starea de fapt specifică capitalismului, un status quo puternic corupt care
trebuie biruit și înlăturat cu ajutorul socialismului.

O altă critică puternică direcționată înspre cadrul conceptual capitalist a fost aceea că în
afara unei infrastructuri etatice, bine stabilite și cu un control clar asupra mijloacelor de
producție, capitalismul ca fenomen economic și social nu poate exista. Antonio Negri,
parafraz ându-l pe renumitul istoric francez Fernand Braudel – care revendică următoarea

31 Antonio Negri, Michael Hardt, Empire , Harvard University Press, Massachusetts, 2000 , p.118

26
concluzie la adresa existenței sistemelor politice și s ociale bazate pe capitalism: Capitalism only
triumphs when it becomes identified with the state, when it is the state32 – susține că, încă de la
începuturile modernității sî până în epoca contemporană, principalii actori statali de pe scena
politică internațională au reușit extrapolarea acestui model civilizațional la nivel gl obal, lucru
care în opininia teoreticianului italian a dus la pauperizarea treptată a diferiteleor popoare care s –
au aflat sub biciul acestei forțe. Foamea răspândită în țările lumii a treia , deșertificarea produsă
de o industrializare irațională, subțiere a stratului de ozon și alte efecte negative adiacente
capitalismului în forma sa cea mai agresivă, sunt toate efectele pe care ar trebui să le așteptăm
din urmă procesului, apr oape nestăvilit, de globalizare, acestea fiind e fectele unui capitalism care
nu reușeste să iși găsească limitele.

Măsura în care această critică – cea că statul este un organ vital, nu un apendice al
existenței capitalismului – este sau nu veridică, e într-o bună măsură determinabilă de modul în
care statul, ca enitate activă per se, contribuie sau dimpotrivă încetinește dinamica piețelor
economice. Nu este deloc facilă încercarea de a stabili, fără urmă de îndoaială, dacă realitatea
acestei chestiuni este strict binară. Istoric vorbind, statele au fost cele care, conștient sau nu, au
permis și direcționat dezvoltarea economică într -o manieră mai mult sau mai puțin capitalistă. În
acest context, singura ipoteza certă este că parcursul istoric al dezvolt ării economice umane a dus
la ceea ce Saint -Simon avea să numească capitalism.

O parte importantă a criticii socialiste la adresa capitalismului care, în opinia acestora,
poate să fie aceptată ca fiind un fapt concret, ce lasă foarte puțin loc de de zbatere dacă pornim de
la prezumția că într -adev ăr, în aproape orice societate – indiferent de gradul de dezvoltare a
acesteia și de coeziunea internă, intrasocietală – se leagă de ideea că orice sistem capitalist
presupune exploatare și că acesta nu poate persista în absența exploatării . Faptul că exploata rea
este un fenomen negativ e , aproape, univoc o chestiune incontestabil ă dacă pornim de la
definiția clasică a termenului – l'exploitation de l'homme par l'homme – și foarte puțini
intelectual i specializați in deontologie ar susține contrariul, dintre aceștia se poate vedea din
reacția înregistrată a maselor că o alternativă relativistă – cum este cea propusă de filozoful Peter

32 Ibidem, p.4

27
Singer, spre exemplu – asupra conotațiilor negative ale acestui fen omen, este una profund
indezirabilă.
Deci se poate conchide, fără echivocitate, că cel puțin atunci cand avem in discuție
caracterul activităților economice, nihilismul moral care valorizează un fel de preferențialitate
subiectivă de la caz la caz, nu iși are locul. Deci, conscvent urmează să stabilim dacă se poate
declara că activitățile capitaliste sunt moralmente și eminamente blamabile pentru actele de
exploatare care pot exista din interacțiunea liberă a agenților economici. Răspunsul obiectiv al
acestei probleme este u nul ce ține de grad, în schimb. C hiar dacă, din punct de vedere etic, orice
act de exploatare este viciat, dintr -o perspectivă non -reducționistă și non -relativistă, se poate
stabili în funcție de gradul de satisfacerii a necesităților subiectului care este exploatat dacă acest
raport este unul real sau nu . Astfel, dacă raportul este pozitiv în favoarea subiectului care se
angajează intr -o activitate ce presupune subordonare atunci putem, în mod obiectiv, sa stabilim
că nu se poate vorbi de inerență atuci când dorim să trasăm o relație cauzală directă între
capitalism și exploatare. Deci nu mai discutăm despre exploatere, ci despre libertatea de asociere
care poate să aibă și consecințe negative.
Deci, e ste de netăgă duit faptul că se poate disputa măsura în care orice sistem capitalist,
în orice scenariu posibil duce întodeauna la o teleologie care denotă exploatarea unei clase în
folosul unui grup privilegiat, există și intelectuali cu vederi socialiste declarate car e recunosc că
această relație cauzală poate să fie cel puțin teoretic evitată, în una din condițiile menționate în
pasajul anterior, în care există un plafon adecvat de beneficii sociale care să componseze
eventualele privațiuni care sunt specifice capital ismului. Această atitudine este îndeosebi
populară in sânul politicienilor și a persoanelor asociate cu clasa politică (mass -media) din
motive care sunt mai mult decât evidente.

28
2.5. Probleme le capitalismului global .

Cu toate acestea, asta nu inseamnă că situațele grosiere de exploatare nu exista, alături de
o serie întreagă de păcate care pot fi atribuite ideologiei capitaliste, ba chiar dimpotrivă. Cele
mai comune critici socialiste ale capitalismului prădalnic se bazează tocmai pe cazurile
anecdotice în care aceste situații sunt surprinse. Una dintre cele mai proeminente figuri ale scenei
filozofice canadiene contemporane, alături de Charles Taylor și Marshall McLuhan, autoarea
Naom i Klein punctează în lucrarea; The shock d octrine; The Rise of Capitalism că unul dintre
cele mai grave repercursiuni ale unui tip de globalizare care se bazează aproape total pe absența
constrângerilor reale asupra puterii capitaliste transnaționale , este încălcarea dreptulu i de
autoguvernare a popoarelor, care nu doresc să intre sub sfera de influență a diferiților actori și a
diferitelor corporații care imping aceas t tip de globalizare . Klein descrie problema aceasta , în
cartea anterior menționată, astfel : But what of the contemporary crusade to liberate world
markets? The coups, wars and slaughters to install and maintain pro -corporate regimes have
never been treated as capitalist crimes but have instead been written off as the excesses of
overzealous dictators, as hot fronts of the Cold War, and now of the War on Terror. If the most
committed opponents of the corporatist economic model are systematically eliminated, whether
in Argentina in the seventies or in Iraq today, that suppression is explained as part of the dirty
fight against Communism or terrorism —almo st never as the fight for the advanceme nt of pure
capitalism. 33Critica lui Naomi Klein transcede, bineînțeles, după cum vom vedea în continuare,
contextul relativ simplu de înțeles al ipostazelor anecdotice în care capitalismul -globalist poate fi
surprins, fie că acestea sunt pozitive sau negative.
Una dintre punctele cele mai notabile și importante ale cărții filosoafei , se leagă de
explicar ea unei relați cauzale negative pe care nu am atribui -o, în mod necesar, capitalismului.
Ceea ce autorea numește shock doctrine se referă la dinamică predictibil haotică a ciclurilor
economice capitaliste și la situațiile în care această dinamică eradichea ză potența econimică a
unui stat, îl poate forța pe acesta să acționeze abrupt pe scena politică internațională, impune

33 Naomi Klein, The shock doctrine; The Rise of Capitalism, Metropolitan Books, New York, 2007 , p.20

29
măsuri de austeritate absurde, duce la conflicte intersociale dezastruoase cauzate de aceste
măsuri punitive, etc. În opinia autoarei, u nul dintre cei mai vizib ili și puternici determinanți ai
problemelor care cauzează și întrețin aceste crize se leagă de corupție și de modul în care aceasta
se adâncește în sânul capitalismului de frontieră .

Astfel autorea , în continuarea acestui argument, punctează următoarele ; Corruption has
been as much a fixture on these contemporary frontiers as it was during the colonial gold rushes.
Since the most significant privati zation deals are always signed amid the tumult of an economic
or political crisis, clear laws and effective regulators are never in place the atmosphere is
chaotic, the prices are flexible and so are the politicians. What we have been living for three
decades is frontier capitalism, with the frontier constantly shifting location from crisis to crisis,
moving on as soon as the law catches up .”34 În cea mai mare parte, atacul principal pe care îl
susține autoarea este menit să submineze fundația intelectuală a capitalismului de tip libertarian,
în special al aceluia care a fost model at de economiști și gânditori ca Milton Freidman. Pornind
dintr -o perspectivă keynesiană și de la prezumția că perspectiva Școlii de la Chicago este – cel
puțin în aspectele sale cruciale – corectă, Klein încearcă să demonstreze că greșelile fatale care
stau în spatele marilor episoade catastrofale din istoria recentă a umanității se leagă de proasta
gestionare a capitalimului răspântit la nivel global, lăsat cu iresponsabilitate să ducă la efectele
grave ale doctrinei de șoc menită să repună ciclul econom ic în funcțiune , în starea pe care o
putem înterpreta ca fiind normală, ca fiind tipică unei economii sănătoase .

Criticile tranșante și clare, precum cele ale autorilor pe care i -am menționat în pasajele
anterioare (Negri și Klein) , sunt, fără doar și poate, deosebit de semnificative indiferent de
inclinația ideologică personală pe care dorim să ne -o asumăm. Asta nu înseamnă că supoziția
marxistă clasică care presupune în mod necesar indivizibilitatea vicisitudinilor capitaliste este în
totală concor danță cu realitatea. Acest lucru este, de altfel, recunoscut și de Klein atunci când, în
primul capitol al lucrării postulează că ; “I am not arguing that all forms of market systems are
inherently violent. It is eminently possible to have a market -based ec onomy that requires no such

34 Naomi Klein, The shock doctrine; The Rise of Capitalism, Metropolitan Books, New York, 2007 , p.242

30
brutality and demands no such ideologica l purity. A free market in con sumer products can
coexist with free public health care, with public schools, with a large segment of the economy —
like a national oil company —held in state hands. It's equally possible to require corporations to
pay decent wages, to respect the right of workers to form unions, and for governments to tax and
redistribute wealth so that the sharp inequalities that mark the corporatist state are reduced.
Markets need not be fundamentalist ”35 (aluzie la intelectuali cu propensiuni libertarine ca Milton
Friedman). Autorea a vea să clarifice scopul și tema principală a lucrării în următorul fragment,
tocmai pentru a contracara posibilile interpretări greși te, necarita bile la adresa ei; This book is a
challenge to the central and most cherished claim in the official story —that the triumph of
deregulated capitalism has been born of freedom, that unfettered free markets go hand in hand
with democracy . 36 Și se poate conchi de că , în acest sens, ideile principale ale autoa rei sunt cât s e
poate de valide și pertinente, problemelor cu care se confruntă capitalismul în general.

2.6. Problemele inerente ale socialismului real
Cum poate r ăspunde partea capitalistă acestui expozeu destu l de dur legat de neajunsurile
ideologiei pe care o preferă și o susțin, din prisma efectele vizbile ale evenimentelor și situațiilor
specifice epocii cont emporane? Unul dintre posibilele – și cele mai des utilizate – contraatacuri
este legat de apel ul la eșecurile sistemelor de tip socialist (inclus iv a celor moderate) din trecut,
și de explicarea acestora prin analiza modului în care sistemel e socialiste există și se pot infâptui,
relevând incoerențele oricărui efort de implementare a unui posibl si stem socialist , în orice
situație . Această m etodologie este una relativ asemănătoare cu cea asumată de teoreticienii
socialiști – anume aceea de a porni de la un cadru teoretic general până la particularitățile
problematice ale chestiunii avute în discuție – dar diferă din perspectiva emfazei pe care
teoreticienii capitaliști dores c să o acorde problemei , aceasta axându -se in jurul contradicțiilor
interne ale ideologiei socialiste, nu în jurul factorilor adiacenți.

35 Naomi Klein, The shock doctrine; The Rise of Capitalism, Metropolitan Books, New York, 2007, p .20
36 Ibidem p.21

31
Unul dintre discipolii politol ogului Raymond Aron, Alain Besan çon este, la ora actuală,
una dintre cele mai respectate figuri ale studiilor istorice cu specializare predilectă în trecutul
Uniunii Sovietice și a Rusiei, în general. Acesta se remarcă pe parcursul a mai multe lucrări de
specialitate ca fiind un veritabil diagnostician al simptomelor fatale care au îngreunat, de -a
lungul timpului, ascensiunea și definitivarea națiunii ruse ca pol de putere mondială legitim. În
opera sa, Anatomia unei Stafii acesta captează nucleul dur al so cialismului de tip sovietic în
următorul argument : Regimul sovietic este la fel de spoliator și exploatator ca și capitalismul
descris de Karl Marx. Dar a -l asimila capitalismului este tot atât de fals, în ordine economică,
precum ar fi a -l asimila, în ordine politică, unei birocrații oligarhice. O birocrație atât de
irațională, o oligarhie atât de contrară intereselor oligarhiei nu sunt nici birocrație, nici
oligarhie. Un capitalism atât de distrugător al avuției sociale nu este capitalism. Trebuie să
căutăm în altă parte37. În continuarea acestei argumentații, autorul sublinează originea acestei
naturii contradictorii a regimului sovietic rus , pornind de la asumpțiile proprii corifeilor cei mai
vocali ai sov ietismului , Lenin și Stalin, acesta dezvoltând ipoteza că; Trebuie s ă revenim la
Stalin și la legea sa fundamentală. Acolo se află cheia enigmei. 38

Besançon clarifică și dezvoltă această ipoteză astfel ; “Stalin, fidel, în acest punct, lui
Lenin, concepe modurile de producție care s -au succedat pe pământ ca fiind supuse unor legi.
Socialismul și capitalismul sunt formațiuni nature și, din acest motiv, au niște legi. Prima
sarcină a lui Lenin, singura pe care a dus -o la bun sfârșit, a fost deci a răsturna capitalismu l,
pentru a degaja un spațiu unde socialismul ar putea exista și evolua. De fapt el nu a
dezrădăcinat doar capitalismul, ci orice fel de economie. Distrugând proprietatea, schimbul,
întreprinderea și, temporar, chiar banii, el făcea de neconceput până și aceste forme ale vieții
economice pe care, în limbajul său le numea feudalism, sclavagism și comuna primitivă. Când
de exemplu, țăranii ruși, regresând la economia naturală, au încercat să se refugieze în
vestigiile comunității sătești, ei au fost alungați. ”39 Problema esen țială de care s -a izbit puterea
sovietică și cea pe care Besançon o descrie cu foarte multă precizie se leagă tocmai de
încăpățânarea , rigiditatea aparentă a economiei presovietice ruse care capitalistă (așa cum

37 Alain Besançon , Anatomia unei Stafii , Humanitas, București, 2014 , p.30

38 Alain Besançon , Anatomia unei Stafii , Humanitas, București, 2014 , p.30
39 Ibidem, pp.30 -31

32
susține autorul) sau nu, nu se lasă facil dezrădăcinată, nici măcar cu efortul concertat al
întregulu i aparat politic. Scriitoru l își continuă argumentația că; Pe aceast ă tabula rasa,
socialismul se încăpățâna să nu apară. Și, pentru a lămuri acest fapt neașteptat, ideologia
leninistă avea o explicație, ceea ce impiedica nașerea socialismului era faptul că, în ciuda
aparențelor, capitalismul continua să existe. Legea fundamentală a capitalismului continua să se
aplice disimulat, sub formă de obiceiuri perfide sau de rea -voință, vinonvată ale agenților
economici – adică ale asamblului cetățenilor sovietici. Pentru că socialismul nu vine de la sine,
adica prin automișcare spontată a întregii societăți, el trebuie construit, cu alte cuvinte această
societate trebuie reeducată în toate dimensiunile sale, căci capitali smul cuprinde toate sferele,
așa cum o va face mai târziu socialismul .40
Văzut din această perspectivă este limpedă că, cel puțin din punct de vedere teoretic,
putem să înțelegem că, într -adevăr, structura înternă a sistemelor socialiste trece mult peste
granițele naturale a ceea ce putem considera a fi, antropologic specific unei anumite societăți.
Comparat depildă cu tipul de comunitarianism pe care Jean-Jacques Rousseau îl promova în
secoul XVIII, diferite le manifestări ale socialismelor , mai ales în varianta sovietică a acestuia
presupun utilizarea mai multor artificii politice pentru a putea fi implementate și pentru a patea fi
sustenabile pe termen lung. Unul dintr cele mai des utilizate opțiuni din arsenalul de artificii pe
care guver nele naționale le au la dispoziție cand doresc să adopte anumită forme de social ism ca
doctrină oficială de stat, este ceea ce Alain Besançon indentifică drept compromis, procedeu ce
presupune renegocierea termenilor teoretici ai contextului doctrinar ofi cial cu necesitățile
imediate dictate de probleme factuale cu care se poate confrunta un anumit stat. La baza unui
astfel de procedeu de negoci ere, stă o anumită artă retorică , autorul spunând că; Arta economic ă
sovietică rezidă în căutarea de compromisuri, aceste compromisuri sunt făcute pretutindeni și la
toate nivelurile, de la cea mai umilă întreprindere până la scara C.A.E.R. –ului. Sunt
compromisuri instabile, de vreme ce construirea socialismului este rel uată de îndată ce
comprimisul și -a epuzat efectele favorabile. Nu este vorba, într -adevăr, de un acord cu
realitatea. Dimpotrivă, compromisul este căutat tocmai pentru că aceasta rămâne

40 Ibidem p.31

33
ireconciliabilă, și doar în măsura în care el este util pentru distru gerea ulterioară a
capitalismului . Altfel spus, compromisul este o politică activă, și nu doar pasivă. 41
Un alt fapt care reiese din această politică șăvăielnică de a ceda trepat, din ce în ce mai
mult, teritoriu ideologic problemelor factual e, practice c are pot să apara ca opoziție contrapusă
dogmei oficiale, este faptul că, în esență, aproape nicio economie socialistă real ă, care a existat
într-adevăr, întrupată într -un sistem etatic nu a avut, pentru ca nu a putut sa aibă, un criteriu
transparent de del imitare clar a ceea ce este socialist și ceea ce nu este socialist. În acest sens
autorul conchidea oarecum ironic, oferind exemplul Iugoslaviei socialiste că; De exemplu,
Iugoslavia tolereaz ă o cvasieconomie de piață, investiții străine, emigrația populației, o rată
ridicată de șomaj si tot felul de manifestări ale unui capitalism sălbatic care ar fi în întreaga
Europă Occidentală sever reprimate. Mai face ea parte din economiile socialiste? Propun acest
criteriu : O economie r ămâne socialistă, oricâ t de capitalistă ar putea apărea în funcționarea sa
reală, când decizia de a face compromisul și de injecta principii contrare spiritului socialismului
este luată pentru a salva puterea și, prin urmare, o șansă de a promova, într -o bună zi, în alte
circums tanțe, socialismul. Oricat de departe s -ar merge în abandonarea provizorie, ea râmâne o
decizie comunistă, dacă este luată pentru a salva puterea comunistă .42

Dacă putem să aceptăm această interpretare care are o bază istorică robustă, rămâne să
determ inăm sau cel puțin să apreciem gradul în care se poate acepta și presupunerea inițială de la
care pornesc de obicei criticile, cum sunt cele facăute de Besançon și de mulț i alții. Anume că la
baza haos ului lăuntric al sistemelor socialiste stă o puternică contradicție internă. Deși există
foarte multe modele explicative care urmăresc să epuizeze acest subiect și prin acest efort vor să
elimene, fără doar și poate, orice urmă de îndoială legată de incoerența sistemelor socialiste, unul
dintre cele m ai simple și clare modele poate, în aceeași măsură, să face același lucru prin
clasificarea a trei sectoare principale specifice sistemelor socialiste și a punctării interacțiunilor
care îl constituie și care îl definesc pe acesta , subliniind principalele probleme ale sistemului în
acest fel . Un astfel de model tripartit este amplu dezvoltat în cartea lui Alain Besançon , în

41 Alain Besançon , Anatomia unei Stafii , Humanitas, București, 2014 , p.45

42 Alain Besançon , Anatomia unei Stafii , Humanitas, București, 2014 , p. 46

34
următoarea manieră centrată în jurul conceptualizării și explicării a trei sectoare inerente
societăților socialiste și sovietice , în m od particular ;

Sectorul I, descris de autor este: Curpinde produc ția bunurilor și serviciilor care procură
Statului – Partid putere. Pentru a construi socialismul, scria Lenin avem nevoie de putere și iar
de putere. Asamblul mijloacelor economice care-i asigură acestei puteri forța politică și
militară necesară astfel încât construirea socialismului să rămână un proiect plauzibil formează
sectorul I . El se supune deci celui de -al doilea principiu al economiei sovietice, salgardarea
puterii. Sectorul I se împarte în producție de putere externă și de putere înternă .43

Sectorul II; Nu se distinge formal de sectorul I, ci func țional. El cuprinde producția
bunurilor și serviciilor plasată sub regimul economiei socialiste, adică planificate. El reprezintă
deci socialismul în act și se supune primului principiu al economiei socialiste, distrugerea
capitalismului/construirea socialismului. Economia sovietică, în ochii străinilor, se confundă cu
sectorul II. El înglobează sectorul I, procedurile ace stuia din urmă făcând însă excepție, din
motivele mai sus indicate de concureță, raționalitate, prioritate. Sectorul II satisface exigențele
sectorului I prin aplicarea principiului salvagradării puterii și, întărit de această putere, își
satisface propria cerință de a construi un sistem original, astfel încât să pară a fi ieșit din
capitalism în interesul situației revoluționare .44
Sectorul III; Cuprinde ansamblul bunurilor și serviciilor a căror producție scapă sferei
socialismului. În terminologia sovietică, el este deci, în sensul propriu, o rămășiță a
capitalismului. Bunurile și serviciile sunt produse de indivizi liberi asociați, pentru a răspunde
unei cerei. El nu ascultă, așadar, nici de principiul conservării puterii, nici de principiul
construcției socialismului. Dar arta bolșevică a comp romisului va consta totuși în utilizarea
acestui sector în scopuri care -i sunt străine și aservirea, împotirva naturii sale, a acestor doua
principii. Într -adevăr, sectorul III asigură realității un spațiu de refugiu, un fel de plută de
salvare pentru a tr aversa fără să piară apele agitate ale socialismului în construcție. Loturile în
folosință le permit țăranilor să nu moară de foame în colhozuri, și muncitorilor să remedieze

43 Ibidem, p.47
44 Alain Besançon , Anatomia unei Stafi i, Humanitas, București, 2014, pp.51 -52

35
sincopele distribuției. Nenumărate arteluri furnizează servicii și bunuri de larg consum. În plus,
sectorul III asigură funcționare primelor două sectoare. El constituie în raport cu ele o salvare.
Sectorul III oferă o piață de unde se vor putea aproviziona responsabilii puterii și cei ai
planificării. Gestionarulul unei uzine de mater ial militar iși va procura de pe această piață
materii prime, piese de schimb, mână de lucuru pe care nu i le poate oferi planificatorul. Acesta
va conta în egală măsura pe piață pentru a realiza planul sau pentru a prezenta superiorilro săi
un studiu conv enabil de realizare a planului. Sfera socialistă (Sectoarele I și II) ar înțepeni rapid
dacă ar elima sfera extrasocialistă și dacă ar distruge piața. Ea nu o face, și trăiește în simbioză
cu sectorul III ca un parazit din care se hrănește și de care nu s -ar putea lipsi .45
Tabloul intrasocietal reprezentat de modelul pe care Besançon l-a înfățișat ne relevă trei
aspecte capitale care sunt indispensabile formării unei concluzii corecte și comprehensive legate
de natura primară a sistemelor socialiste. Prim ul se leagă de faptul că – cel puțin daca avem în
discuție modele socialiste sovietice care au avut parte de aplicare reală – de cele mai multe ori, în
mare majoritate a situaților preceptele dogmatice specifice doctrinei vor avea întâietate față de
orice rațiune practică care este opusă acestora și care este, în mod pertinent, sesizabil mai
potrivită rezolvării situațiilor date , eficiența fiind criteriul urmărit în acest context.
Al doilea se leagă de faptul că promovarea antagonismului capitalism/socialism la
nivel intrasocietal este, în mod contrar aparențelor, irelevant idealurilor socialiste clasice ale unei
lupte de clasă, care în fapt – o dată cu finalizare eforturilor revoluționare și cu instaurarea
avantgardei ca guvern legitim – nu fac nimic altceva decât să polarize ze societate avută în
discuție. Ignorând urmărirea țelului central al efortului revoluționar în sine, anume acela de a;
înlătura disparitățile sociale injuste din societate și de a face posibil vi itorul utopic imaginat de
Marx. G uvernul revoluționar ajunge, în schimb, să manifeste aceleași tendințe autoritare pe care
le condamna înainte să ajungă la putere . Istoria secolului XX ne relev ă că în cele mai multe
instanțe, mișcările revoluționare de factură populistă sau so cialistă (A căror genealogie poate să
fie datată încă din timpul Revoluției Franceze ) au trădat sau au compromis, în t imp, idealurile
pentru care au pretins că luptă.
Al treilea se leagă de faptul că, în e sență, economia sovietică ca și interpinde re financiară
națională nu poate să existe în baza logicii sistemului sovietic în sine – cum libertarienii declară

45 Ibidem, pp.56 -57

36
că poate să f acă capitalismul , de exemplu – și că aceast aranjament sistemic socialist are nevoie
de ultimele legături existente cu fosta lum ea capital istă pentru a se perpetuua. R elația de
parazitism este foarte bine punctată de Besançon pentru că acesta este exact faptul denotat și în
realitate – un raport inegal și ilogic – intre factorii de producție protosovietici și nevoile societății
socialiste. Apoi, dacă această relație de interdependență există, se preteză întrebarea dacă
existența organismului parazitar m ai este, in vre un fel, justificabilă?

Într-un astfel de sistem, este lesne de înțeles că puterea este , în mod cert, ținută departe de
mâinile capabile ale proletariatului , aces ata fiind, în fapt, deținută de figura dictatorială care are ,
la un moment propice, capacitatea de a se autopropulsa sau de a fi propulsat la cârma statului, și
de nomenclatura din jurul dictatorului, care poate ajunge la un stadiu în care se confundă cu
puterea politică în sine. R estul influenței din stat, cade, în mod inevitabil, în mâinile birocrațiilor
și agitanțiilor socialiști, bine cunoscuții apparatchick care au f acut ca via ța din Uniunea
Sovietică să oglindească , de multe ori, absurd ul momentelor descrise de Kafka.

2.7. Sfârșitul Socialismului de tip Sovietic
În acest context, se pretează întrebarea dacă în condițiile extinse ale Războiului Rec e se
poate indentifica o inter dependență similară între socialism și capitalism analoagă cu cea a
condițiilor interne (imaginea complementară a modelului tripartit propus de Alain Besançon ) pe
care le -am indentificat în pasajele precedente. Deci, există o astfel de verigă? Răspunsul es te da,
atât din punctul de vedere al piețelor globale care nu pot exista daca sunt constrânse autarhic de
totalitatea actorilor etatici ai scenei politice internaționale , cât și din punctul de vedere al
dezvoltării sistemelor socialiste pe termen lung ca sisteme socialiste, sau cel puțin aparent
socialiste .
Imitarea este cea mai sinceră formă de admirație, mimetismul este un fenomen pe care
Besançon îl descrie și conceptualizează cu foarte mare atenție, sublinind că în afara sferei
militare, p uterea s ovietică s -a bazat aproape integral pe progresul tehnologie i occidentale, pe care
avea să îl imite aproape în totalitate, pentru a da aparența unei economii multilateral dezvoltate.

37
Autorul descrie acest tip de mimetism în următorul fragment din Anatomia unei Stafii , punctând,
de asemenea, și alte ipostaze istorice în care acest proces elusiv de mimetism a avut un impact
important asupra clădirii unei societăți ; “Străînătatea furnizează obiectivele sale economiei
sovietice. Este în același timp o perspectivă și un catalog de tehnici de împrumutat și de realizări
de reprodus. Pentru că Statele Unite produc automobile, cauciucuri, tractoare, trebuie ca
Uniunea Sovietică să producă și ea. Pentru că aceste automobile și aceste tractoare prezintă
cutare caracteristică, automobilele și tractoarele sovietice vor avea caracteristici analoage.
Acest mimetism are cauze tehnice. Este întodeauna mai avantajos să imiți un produs, decât sa
efectuezi cercetări care ar duce la fabricarea sa. Este mai avantojs să pr eiei din străinătate
modele și soluțiile care și -au demonstrat calitățile, decât să treci din noi prin încercările și
erorile care au condus la adoptarea lor. Astfel a procedat Franța in secolul al XIX -lea față de
Anglia și Japonia față de Occient. Imitați a face în mod normal parte dintr -un proces de
modernizare pe care toate națiunile industriale l -au cunoscut, cu excepția Angliei și apoi a
Statelor Unite, care deschideau drumul. Totuși, dacă privim mai îndeaproape proiectul sovietic
se distinge radical de modernizarea pe care literatura economică tinde s -o acrediteze .
(Besançon a s cris Anatomai unei Stafi în anul 1981 cand o parte din economiști supraevalua u
potența economiei sovietice) Intr -adevăr, trebuie analizate scopurile și modalitățile imitației și
observat cum este e a practicată în fiecare sector .”46

La un nivel istoric și teoretic general, în schimb, au existat asemănări importante între
caracteristice esențiale ale capitalismului și socialismului , lucru care nu este deloc surprinzător
având în vedere ca ambele se nasc și se dezvoltă în sânul burgheziei societății occidentate.
Această corelație poate indica un fel de osmoză potențială sau chiar un caracter dublu al ambelor
familii de sisteme, obținu te pe tot parcursul acestui procesului de co evoluție, daca putem să
considerăm că antagonismele extinse la scală globală pot provoca astfel de interacțiuni – foarte
mulți specialiști în politiologie și istorie pot cădea de acord că este, într-adevăr, posib l – În acest
caz, atât condițiile și scenariile desfășurării Războiului Rece cât și realitatea postbelică de după
acesta, ni se relevă intr -o lumină mult mai edificatoare cu ajutorul acestei noi perspective .
Tocmai din acest motiv, în epoca contemporană un sistem economic și social care să îmbine

46 Alain Besançon , Anatomia unei Stafii , Humanitas, București, 2014, pp.89 -90

38
trăsăturile bune ale fiecărei orientări ideologic e în parte, nu ne mai poate apărea doar ca o
himeră, o simplă iluzie propagandistică. E xistența partidelor politice s ocial -democrate denotând
o anumită posibilitate de reconciliere. Fără doar și poate , reconcilierea nu poate să fie maximală
dar, în acceași măsură, nici antagonismul secolului trecut nu mai poate să fie ridicat la același
nivel de relevanță , cel puțin la nivel teoretic, implicațiile practice putând a fi chestionate sau
dezbătute, în funcție de suportul empiric de care se bucură intr -un anumit caz particular , care este
relevant subiectului avut în discuție.

În esență și dintr -o perspectivă non -reducționistă, c apitalismul și so cialismu l sunt sisteme
de muncă, monetare și salariale foarte diversificate, bazate pe o diviziune a muncii în cadrul
economiei și în cadrul organizațiilor mari , precum sindicatele sau corporațiile . Ambele s e
confruntă cu problema găsirii unor forme sau regimuri durabile de acumulare de capital și de
distribuire a bunurilor în societate . Coordonarea diviziunii muncii într -o economie complexă și
intr-un circuit monetar sustenabil, alături de reprod ucerea unei legături potrivite intre munca
depusă de un anumit individ si remunerația pe care acesta o poate cere – fapt care adeseori
produce o serie de tensiuni structurale în arealele de producție și distribuție – trebuie să se
regăsească în orice medii instituționale adecvate și coerente din cadrul oricărui stat . Cel puțin în
privința acestor doua trăsături larg recunoscute ca fiind importante atât între teoreticienii
capitaliști cât și cei socialiști, se poate observa, un vădit acord asupra modul ui în care ambele
poziții doresc, cel puțin aparent, să obțină un optim funcțional care să fie mulțumitor atât
intereselor specifice ale indivizilor cât și a diferiților actori din piața economică. Este de amintit
că în lipsa recunoașterii și dezvoltării acestor caracteristici esențiale anterior menționate , sistemul
va avea inevitabil să colapseze din interior indiferent de susținerea politică care i se conferă , din
acest punct de vedere istoria ne poate oferi o serie largă de exemple care se ne confirme ac eastă
ipoteză .
Tot din punct de vedere istoric, Marea Criză Financiară a avut un impact profund ,
extraordinar de percutant și incisiv atât asupra apologeților, cât și, în mod egal, asupra criticilor
capitalismului. Contextul istoric al sfârșitul anilor 1940, respectiv mijlocul anilor 1930, alături de
extinderea sistemelor socialiste către o parte semnificativă a Europei (Europei de Este,
îndeosebi) și a Asiei (China, în special) au dat , la acel moment, impresia deosebit de pesimistă

39
în ceea ce privea po sibilul viitor al supraviețuirii capitalismului ca forță dominantă în lume.
Acest fapt nu este unul pur întâmplător, modernizarea și creșterea oarecum precoce a
standardului de viață și a posibilităților dezvoltării – în majoritatea categoriilor sociale ș i
economice – de către statele care iși caștigaseră recent independeță a suscitat un nivel de interes
și o simpatie considerabilă față de opțiunea socialistă, profilul intelectual și pretențiile filozofice
ale acesteia fiind cât se poate de atrăgătoare .
Vazut strict din punct de vedere economic , această paradigmă istorică care a urmat
situația de criză a celui de -al treilea trimestru al secolului trecut poate să fie considerat ca fiind
era un fel apogeu remarcabil , marcate de o creștere globală sem nificativă și de schimbări
structurale în multe țări aparținând fiecărei familii sistemice. 47 Mai apoi, În perioada anilor
1960, celebra sarcină de "recuperare", promovată de Hrușciov în 1961, a fost nu doar acceptată
de marea majoritate a liderilor lumii occidentale dar și vazută ca un bun prilej de a accentua
eforturile economice ce se axau in jurul criteriilor de producție ca măsură esențială care să
asigure succesul și dezv oltarea prosperităț i, ne referim aici la cadrul istoric specific ambelor
sisteme.48
Perioada a confirmat aparent un număr dintre virtuțile atribuite de fiecare familie
ideologică sistemului pe care îl proclama și de care aparținea . În același timp, defectele
economice im putate atît capitalismului, cît și socialismului păreau să se diminuez e pe parcursul
anilor 1960 -aprecierea poate să, bineînțeles difere în ceea ce privește ten dințele politice și
geopolitice ale sistemului bipolar – dar dintr -o perspectivă strict economi că, atât Vestul cât și
țările din spatele Cortinei de Fier păreau că se îndreaptă înspre un viitor luminos .
De fapt, o teorie optimistă a convergenței sistemice sa de zvoltat în acea perioadă.
Macro gestionarea de către statul intervenționist și extinderea plan ificării de către corporațiile
globale , pe de o parte, și reducerea centralizării și a interesului reînnoit asupra categoriilor
monetare și de profit, pe de altă parte, ar ătau, astfel, a fost argumentat la acel moment , la o
posibilă evoluție a ambele sisteme către o "societate industrială" intermediară și similară. Dar, în
timp ce unele țări socialiste au reușit să introducă reforme economice pozitive, cele mai multe
experiențe reformatoare au fost dezamăgitoare sau scurte. Mai mult decât atâ t, elementul politic
în baza instituțională a acestor sisteme a fost cel mai mare obsta col în calea unei reforme reale,

47 Peter Kenez , A History of the Soviet Union , Cambridge University Press, Cambridge, 2006 , p.99
48 Ibidem, p.210

40
adaptate la necesitățile minime ale populației (deși China a reprezentat ulterior o excepție ).49

Majoritatea principiilor sis temului socialist clasic au reușit să se calificate treptat din
motive care au fost atât practice și teoretice, iar reformele economice avansate au redus , într -o
măsură discutabilă dar vizibilă, perceptul contrast cu sistemul capitalist concurent. Planificarea
strict imperativă, centralizată bazată pe obiectivele fizice foarte clare, a permis schimbări
structurale inițiale rapide în special în Țările Europei de Est, din nefericire pentru sovietici aceast
dogmatism avea să devină în curând generator de rigidități gr ave și de obstacole majore în calea
schimbărilor tehnolog ice și organizaționale endogene necesare oricărei dezvoltării viitoare .
Încercările de reintroducere a eforturilor de coordonare a pieței au fost făcute progresiv, mai întâi
ca un "instrument" pentr u planificare, mai târziu ca o completare sau an adjuvant și, eventual, în
țări reformatoare aflate intr -un punct avansat din acest punct de veder – cum ar fi Ungaria,
Polonia și China în anii 1980 – ca un mod dominant economic contrapus în oglindă cu stilu l
tradițional de planificare centralizată . Socialismul de piață, înțeles ca o economie care combină
proprietatea statului și coordonarea pieței, nu a reușit niciodată (în afara Chinei) să devină o
alternativă credibilă modelului capitalist . Criza alter nativei centrale de planificare, a coordonării
pieței a condus în cele din urmă la prăbușirea noțiunii de superioritate a proprietății sociale
asupra proprietății private. Proprietatea socială a fost postulată ca bază necesară pentru a pune
capăt concurenței ș i anarhiei și ca o condiție necesară pentru gestionarea unificată a marilor
economii naționale, pe baza modelului u nei întreprinderi monolitice care avea să se extinde
asupra întregii societăți. Aceasta, din nefericire pentru susținătorii socialismului, avea să iși
găsească, astfel, limitele.50
Astfel, majoritatea reformelor socialiste au eșuat în cele din urmă în ceea ce privește
îmbunătățirea durabilă a funcționării și performanței economi ei. Până la sfârșitul anilor 1970 ,
economiile socialiste europene și sovietice intraser ă într -o perioadă de stagnare , în timp ce
economiile capitaliste s e confruntă cu o nouă criză majoră , cu sfârșitul unei creșteri ridicate și
destul de stabile, accelerarea inflației și revenirea șomajului. Vechile arg umente critice au fost

49 Tony Judt, Postwar – A History of Europe since 1945, Penguin Press, New York, 2005 , pp 220 -228
50 Melvyn P. Leffler, David S. Painter, Origins of the Cold War: An International History , Psychology Press, 2005 , pp.
283-287

41
reactualizate , iar incertitudinea a apărut în ambele părți. Fiecare dintre cele două familii
sistemice concurente și opuse sa confruntat cu o criză de adaptare specifică, endogenă și major ă,
ambele crize interacționând la nivel internațional.51

In final, anii 80 ’ aveau să marcheze punctul real de cotitură. În Occident, șocul
conservator început de Margaret Thatcher și Ronald Reagan a accelerat trecerea treptată de la
compromisul keynesian de după război și a dus la propuneri de politici de ajustare structurală
pentru țările în curs de dezvoltare. În est, criza structurală sa răspândit și a durat (cu excepția
reformării treptate a Chinei), în timp ce întregul edificiu geopolitic al hegemoniei sovietice a
început să se prăbușească cu noile politici ale lui Gorbaciov. Între 1989 și 1991, regimurile
politice comun iste s -au prăbuși t, ducând la dezmembrare a imediată a coerenței sistemice a
economiilor socialiste din fosta Uniunie Sovietică .52

51 Ibidem, 271 -275
52 Tony Judt, Postwa r – A History of Europe since 1945, Penguin Press, New York, 2005 , p.599

42
CAPITOLUL III: SOCIALISMUL ÎN ROMÂNIA

3.1. Profilul contemporan al socialismului în l ume.

Așa cum am detaliat și în capitolul precedent, ideologia socialistă a atras, de -a lungul timpului,
un număr semnificativ de simpatizanți și susținători, atât din rândul păturilor sociale burgheze (al
clasei de mjloc) și proletare, cât și din rândul cercuril or academice și intelectuale din timpul
secolelor XIX și XX. În mod consecvent, in ciuda dezastruosului proiect sovietic din fostul
URSS și a slabei performanțe economice a statelor care și -au insumat (cel puțin din la nivel
formal) îndeplinirea scopului milenar al acestei ideologii, soc ialismul în diferitele sale forme este
încă o propensiune intelectuală justificabilă și atrăgătoare în secolul XXI.
Fondatorul etologiei moderne, Konrad Lorenz – în celebra sa lucrare ; Cele 8 p ăcate
capitale ale omenirii civilizate – atrăgea atenția tocmai asupra faptului că anumite ideologii care
implică sau sugerează posibilitatea exonerării unei anumite forme de totalitarism sunt perfect
pretabile, atât intelectualității cât și omului comun, prin simplul fapt că promit un ideal nobil.
Acest ideal, i n cazul diferitelor tipuri de socialism, este legat de promisiunea creării așa zisului
om nou , care se opune oricărei forme de regres . 53

Lorenz concluzionează că ace astă tendință ideologică, care este îndeosebi ușor de exploatat în
rândul tinerilor, duce aproape în mod necesar la un anumit tip de condiționare socială. Acesta
spunea că ; Părerea eronată că atunci când îl condiționezi bine, poți face din om orice vrei stă la
baza multor păcate pe care omul le comite împotriva naturii, a naturii umane și a omenirii.
Faptul că o ideologie mondială și politică ce rezultă din ea se bazează pe o minciună are în mod
obligatoriu consecințe din cele mai rele54. Cu toate acestea, ca re ar putea fi motivul pentru care
contemporaneitate încă se confrunta cu problema trierii și a experimentării spectrului ideologic,
inclusiv a acelor ideologii care sunt, așa cum punctează și Lorenz, deficitare din punct de vedere

53 Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate , Humanitas, București, 201 2, pp.73 -74
54 Ibidem, p.99

43
teoretic. Răspunsul este unul care nu poate să fie releva t decât într -un studiu separat și acest
lucru nu poate să fie făcut decât parțial, dar în ceea ce privește dovedirea faptului că o ideologie
precum socialismul încă reține un număr impresionat de divers și larg de simpatizanți și
susținători, situația este considerabil mai diferită.
Acest fapt este unul cât se poate de notabil și ușor de dovedit din punct de vedere
empiric, atunci când avem în vedere climatul general al mediului academic occidental , spr e
exemplu . Astfel, în conformitate cu un studiu recent realizat de think -tankul Institului Adam
Smith din Londra, este un fapt empiric verificabil că ; Persoanele care au opinii sau pozi ții care
pot fi asociate cu stânga (in general) sau cu anumite tipuri d e liberalism social, sunt puternic
suprareprezentate în mediul academi c britanic. Persoanele care manifestă opinii și poziții
intelectuale de dreata (in gen eral) și conservatoare (în mod particular) sunt în mod corespunzător
subreprezentate. În mod analog, la un nivel societal mai extins, a proximativ 50% din publicul
larg susține partidele de dreapta sau cele care și -au asumat principii conservatoare, comparativ cu
mai puțin de 12% dintre cadrele universitare. Conservatorii și academicienii de dreapta sunt
deosebit de subreprezentați în cadrul domeniilor de studiu al științelor sociale, umaniste și arte. 55

Același studiu relevă faptul că această puternică tendință înspre stângă a unei majorități
considerabile din elita academica nu este, î n mod direct, corelată cu nivelul mai dezvoltat de
ineligență (măsurat în termeni de IQ) pe care aceste persoane îl au. Conform studiului, această
disparitate impresionantă a început să iși facă simțită prezentă în perioada anilor 1960, mai exact
din anul 1964, moment în care poate fi datat, în mod linear, o scadere treptată, din deceniu în
deceniu, de 25% a intelectualilor care iși asumă în mod public poziții care pot fi asociate cu
dreapa sau cu orice fel de mișcare conservatoare. Motivul central al acest ei disparități se leagă, în
schimb, de faptul că aceste persoane care fie au ajuns să adopte poziții de stânga , fie le aveau
deja formate înainte să se inroleze în studii academice, împărat și manifestă două trăsături
comune de personalitate, anume ; empatia și extrovertirea. Trăsături de personalitate care sunt în
concordanță cu profilul colectivist al ideologiilor de stânga. Alte cauze se leagă de conformism
individual și cedarea asupra presiunii exercitate de grup, alături de inconsecvențe de stare
meaterială și statut profesional, și de discriminarea rasială, de gen sau vârstă care este, în unele

55 Studiu de caz, Noah Carl, Why do Academics Lean Left? , Adam Smith Institute, London, 2017 , p.5

44
situații, comună mediului academic .56

În cadrul unei ipoteze macropolitice, cea care ține de spectrul etatic, problema este mai dificil de
elucidat . Din fericire, posibile le subiecte de studiu care, în mod ipotetic, se încadrea ză în
tipologia acestei chestiuni există și în ziua de astăzi, și prin anumite studii de caz, corelația poate
să fie dovedită. Stabilirea clară a contextului în care, anumiți factori ideologi și anumite tendințe
intelectuale pot să aibă un impact vizibil asupra bunăstării unei anumite națiuni, este o sarcină
imperativă a oricărei cercetări neutre care iși propune analizarea eșecur ilor și condițiilor politico –
economice care pot duce un stat în pragul ruinei , efect care a avut posibil , cel puțin tangențial, o
cauză ideologică .
În cazul unei națiuni precum Venezuela, spre exemplu, faptul că preceptele ideologice ale
gândirii socialiste au avut un impact, mai mult decât evident, asupra bunăstării stat ului și a
poporului venezuelean, este unul care poate fi, de asemenea, relevat empiric. Astfel acest fapt
este semnalat în primul rând, într -un mod clar , în constituția of icială a țării , conform Constituției
actuale a Republicii Bolivariene a Venezuelei, adoptată la 15 decembrie 1999, Venezuela este un
stat social de drept și justiție, democratic și federal57. Raportul oficial al Băncii Mondiale ne
arată cu în ciuda potențialului uriaș pe care națiunea venezueleană o are din prisma sectorului
economic și turistic, proasta gestionare a acestu i potențial a dus țara în pragul colapsului.

Raportul ne mai indică, de asemenea, că de la începutul ul timului deceniu până la sfârșitul anului
2014, Venezuela a b eneficiat de exploatarea beneficiilor financiare asociate cu prețurilor ridicate
,cele mai mari din punct de vedere istoric , ale petrolului, ceea ce a permis creșterea cheltuielilor
publice în cad rul unor programe sociale ambițioase puternic influențate de politica oficială a
partidului de la guvernare . Guvernul a infințat și stabilit o varietate de companii publice și a

56ibidem, pp.12 -20

57 Document, Constitución de la República Bolivariana de Venezuela , Articolul 2, 15 decembrie 1999

45
naționalizat un număr semnficativ de firme private în sectoare ce țin de exploatarea petrol ului,
gazului, minerit ui și metalurgie i, ciment ului, cel bancar și de telecomunicații. 58
Programele sociale generoase, cunoscute sub numele de misiones , au fost implementate pentru a
furniza servicii de bază populației și a transfe ra re surse către părțile izolate din populația
Venezuelei . Politicile de creștere economică și de redistribuire au condus , în mod predictibil, la o
scădere semnificativă a sărăciei, de la 50% în 1998 la aproximativ 30% în 2013, potrivit cifrelor
oficiale , cel p uțin. Inegalitatea a scăzut, după cum se reflectă și în scăderea indicelui Gini, de la
0,49 în 1998 la 0,40 în 2012, printre cele mai scăzute rate din regiune59 Cu toate acestea,
prăbușirea cotei internațioale atribuită prețului petrolului , împreună cu politicile macro și
microeconomice inadecvate implementate de guvernul venezuelean , au afectat în mod
semnificativ performanța economică și socială a Venezuelei. Dependența țării de sectorul
hidrocarburilor a crescut puternic (petrolul reprezintă în prezen t 96% din exporturi). De
asemenea, în timpul exploziei economice de care aceasta s -a bucurat , Venezuela nu a acumulat
nici-un fel de economii provizorii pentru a atenua o schimbare în ceea ce privește comerțul țării
sau pentru a atenua ajustarea macroecono mică necesară60
Concluzia raportului este acela că pe termen scurt și mediu, Venezuela se confruntă cu nevoi
majore de finanțare, cu un deficit bugetar estimat la 20% din PIB la sfârșitul anului 2015, iar
nevoile de finanțare externă sunt estimate într e sume de aproximativ 25 și 35 miliar de dolari
americani (USD) . Accesul la finanțarea externă este restrâns, iar deficitul public a fos t în mare
măsură generat de proasta gestionară a sectorului economic de către guvern . Această sursă de
finanțare, control ul prețurilor, limitările privind accesul la valută străină și prăbușirea sectorului
privat în furnizarea de bunuri de bază au dus cumulativ la una dintre cele mai ridicate rate ale
inflației din lume.61
Venezuela este exemplul contemporan cel mai edificator al modului în care ideologia oficială a
unui partid se extrapolează în jurul aparatului de stat, și ajunge să devină politică publică care are
efecte profund negative asupra economie și bunăstării generale ale unui popor. Deși măsurile de

58 Studiu de caz, Global Economic Prospects: Venezuela 2018, The World Bank, 2018 , pp. 7 -8

59 Ibidem, p p.11 -13
60 Ibidem, pp. 14 -15
61 Ibidem, pp.18 -20

46
contr acare a sărăciei pe care guvernul venezuelean le -a adoptat, probabil că în bună conștință,
promiteau rezolvarea unui număr deloc neglijabil a unor probleme deosebit de presante atât
pentru venezuelieni cât și pentru spațiul latino -american, în general, ace steau nu au avut decat
efectul unui panaceu efemer și inutil, ajungând să ingreuneze economia țării și să creeze alte
probleme secundare la care oficialii statului, cel puțin aparaent, nu se așteptau.

3.2. Cadrul general al socialismul timpuriu în Romania

Avân d acest tablou extins prezentat, al motivelor și a modului în care ideologia socialistă
atrage și menține susținere pe termen lung , ne este mult mai facilă înțelegerea specificităților prin
care socialismul de tip comunist a reușit să se mențină prez ent și activ în țări pr ecum România, în
special, în timpul perioadei sale incipiente și a celei de Război Rece.
În unul dintre cele mai importante lucrări dedicate studiului fenomenului politic scrise
vreodata, se numără Politca filozofului grec clasic, Aristotel. Acesta a fost unul dintre primii
gânditori politici europeni care au observat că totalitatea activităților sociale și politice care se
petrec într -o anumită societate ( Polisul sau cetatea, cum era cazul lui) sunt conexe cu un număr
de fa ctori care țin de cei care o formează pe aceasta , de componenții acesteia, de factorul uman
care o face posibilă pe aceasta . Aristotel spune că ; Cine studiază constituțiile, precum și esența și
calitatea fiecăreia, trebuie să aibă în vedere în primul rând o examinare a cetății, adică ce
anume este ea. Pentru că există astăzi o polemică; unii spun c ă o anumită sarcină revine cetății,
pe când alții nu indică cetatea, ci oligarhia sau tiranul. Dar noi constatăm că întreaga activitate
a omului politic și a legi slatorului se referă la cetate, iar constituția reprezintă organizarea
celor care locuiesc cetatea. Dar pentru că cetatea este a celor care o compun, tot așa ca orice
alt întreg compus din mai multe părți este evident faptul că mai întâi ar trebui studiat cetățeanul.
62

62 Aristotel, Politica , Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015 , p.135

47
Astfel, este important să stabilim condițiile preexistente al climatului social și politic care
a permis instaurarea și prezervarea regimului comunist la putere în Romania până în 1989 . În ce
măsura a existat un teren favorabil incercării de a trece statul român dintr -o paradigmă politică
relativ conservatoare, condusă de o putere monarhică și puternic înrădăcinată într -o puternică
tradiție agrară, la o alta, total opu să spectrului politic precedent?
Cea de -a doua jumătate a secolului X IX marchează un timid dar sesizabil început al
mișcărilor revoluționare românești, care pot fi clasificate ca fiind de extremă stânga. Pănă în
timpul anilor care au marcat apropierea de sfârșitul celu i de-al Doilea Război Mondial, se poate
observa , că aceste mișcări au jucat un rol aproape total neglijabil pe scena politică românească.
Primul partid social -democrat , creat în 1893, sub abrevierea de PSDMR (Partidul Social
Democrat al Muncitorilor din România) a fost o organizație politică lipstă de suport și influență
politică, fiind de asemenea nesemnificativă din punct de vedere numeric. Structura internă a
partidului, în stadiul său incipent, er a una care se baza în integralitate pe aportul intelectualilor
care il compuneau, acesta fiin d, de asemenea, și principalul punct de interes pentru partid,
proletariatul său țărănimea fiind puncte secundare de inter es din agenda partidului. S chimbare a
de atenție înspre păturile sociale ineferioare , avea să se petreacă o dată cu momentul Răscoalei
țărănești de la 1907, c are a atras foarte multă simpatie din partea tuturor mediilor muncitorești.
Represiunea diferitelor forme de activism politic în favoarea muncitorimii dupa incheierea
răscoalei a încetat, practic, pentru o perioadă de timp, până în 1910, activitatea PSDMR -ului.63

Momentul de cotitură care a marcat existența și activitatea acestui partid s -a petrecut în
timpul congresului PSDRM din anul 1921. În cadrul acestui eveniment, majoritatea delegaților
și-au prounțat votul în favoa rea aderării partidului la Comintern, lucru care a dus la scindarea
partidului de partea moderată a acestuia, lucru care a determinat de asemenea și schimbarea
denumirii organizației politice în PcDR (Partidul Comunist din România) care avea să fie
cunoscu t ulterior sub numele de PCR . Din gruparea interpartidică care a votat în favoarea
trecerii la integrarea în aparatul sovietic al Cominternului, se numărau la acel moment și nume

63 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.39

48
carea aveau să joace un rol imporant în istoria PCR, precum Ana (fostă Rabin ovici) și Marcel
Pauker 64.
Contextul geopolitic în care Uniunea Sovietică cerea retrocedarea Basarabiei și a
Nordului Bucovinei, Ungaria cerea retrocedarea Transilvaniei și Bulgaria cea a Dobrogei, a
ajutat la crearea aparenței că PCR era un partid de infiltrație străină, antinațional și antistatal.
Începând cu data de 11 aprilie 1924, partidul a fost interzis și activitatea acestuia a trecut în
ilegalitate în mod oficial. Acest lucru a fost cauzat, în parte, de compoziția etnică a partiul ui care
era câ t se poate suspicioasă climatului politic de la acel moment . Istoricul polonez Adam
Burakowsi, consemneză pe marginea acestui subiect că ; În anii 30 ’, dintre membrii de partid,
28% erau maghiari, 18% erau evrei, 10% ruși și ucrainieni, 10% bulgari și numai 23% români.
Chiar și în conducerea partidului erau puțini râmâni. Înainte de primul Război Mondial, dintre
primii secretari doar unul fusese român – Gheorghe Cristescu. Ceilalți se numeau Elek Köblös
(maghiar), Vitali Holostenko (ucrainean), Alexander Dan ieluk Ștefanschi (pseudonim : Gorn) –
polonez, Boris Ștefanov (bulgar) și Ștefan Foriș (ungur). 65
De la intrarea în ilegalitate a partidului și până la începutul anilor 1930, acesta s -a
confrunat cu un număr semnificativ de probleme și de o noua intrare intr -un con de obscuritate
politică. Acestea erau în bună măsura o cauză directă conflictelor interne din organizația politică
comunistă, fiind de asemenea determinate și de problemele economice ale României de la acea
perioadă. Singurul moment în care PCR s -a remarcat cu vocalitate pe scena politică românească,
în acest timp, a fost la inceputul anilor 1930, mai exact în anul 1933 cand grupul principal de
agitatori comuniști ai partidului au reușit să declanșeze o grevă semnficativă a atelierelor C FR
Grivița, moment în care s -a remarcat cu preponderență Gheorghe Ghiorghiu -Dej. Din nefericire
pentru PCR, această manevră a dus la producerea mai multor daune printre care și trimiterea lui
Ghiorghiu -Dej, alături de alți activiști importanți fie în închi sori, fie în lagăre de muncă foțată66.

În timpul celei de a doua jumătăți a anilor 1930, situația partidului era una cu atât mai
precară. Marea majoritate a activiștilor și liderilor de partid, fiind fie încarcerați pentru defirite

64 Ibidem, p.40 -41
65 Ibidem, p.40
66 Ibidem, p.42

49
capete de acuzare fie refugiați la Moscova în așteptarea unui climat politic mai favorabil. În
timpul acestei perioade, după eliberare, Ghiorghiu -Dej reușeste să iși mitizeze statul ui în partid,
profitând din urma palmares -ului pe care l -a dobândit o dată cu momentul grevei de l a Grivița,
acesta reușeste să se remarce ca fiind cea mai proeminetă figură din aparatul național al
partidului, lucru care duce la exacerbarea concurenței și a suspiciunilor din cadrul acestuia. O
dată cu reîntoarcerea Anei Pauker de la Moscova, aceasta î ncearcă reschimbarea linei partidului
pentru a coincide cu cea a Cominternului, anume cea antifascistă.67

În timpul anilor 1937 -1938, se poate observa aportul Moscovei la trierea care compunea
facțiunea moscovită a PCR -ului, aripa partidului care, după cum am menționat, se refugiase în
Moscova pentru a premedita un moment prielnic desfășurării unei noi acțiuni politice în țară .
Este greu determinanbilă măsura în care insăși Stalin a avut un raport semnificativ asupre
decizilor de epurare ale acestei facțiuni, dar foarte clar este faptul că acest proces a dus la
întărirea poziției facțiunii naționale , a membrilor de partid care au rămas în Romania. Printre
victimele acestei epurări moscovite se număra și soțul Anei Pauker, Marcel. La nivel național,
cea mai importantă figură a partidului, rămânea Gheorge Ghiorgiu -Dej care până la acel moment
a reușit să iși consolideze puterea și influența in cadrul acestuia, aripa moscovita a partidului
fiind, în continuare, reprezentată de Ana Pauker. Secretarul gene ral al partidului, Ștefan Foriș era
singurul, în acel moment, care fusese prins între influența acestor doua facțiuni, nereușind să
câștige simpatia nici uneia dintre acestea, el avea să rămână practic nesusținut și aflat intr -o
poziție deosebit de pericul oasă.68

Până în apropierea sfărșitului primei jumătăți a anilor 1940, activitatea partidului este, din
nou, una relativ nesemnificativă, până pe data de 23 august 1944 care este marcată de lovitura de
stat dată impotriva mareșalului Ion Antonescu. La aceast coup d'état aveau să iși facă simțită
prezența și membrii partidului comunist, alături de partidile istorice tradiționale și de monarh,
prin (cel mai probabil) intermediul lui Lucrețiu Pătrășcanu care se presupunea că avea legături de
rudenie cu anumite persoane din antura jul personal al regelui Mihai. Potrivit lui Adam

67 Ibidem. P.42
68 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.42

50
Burakowski, motivul pentru care PCR s -a alăturat acestei lovituri de stat, era acela că Gheorghe
Ghiorghiu -Dej se temea de faptul, că dacă mareșalul Antonescu ar fi reușit să se mențină pe
poziție până la ve nirea armatei roșii, aripa națională a partidului ar fi putut să fie devorată în
totalitate de cea de la Moscova.69

Luând , la fel, ca și punct de reper tot anul 1944, viziunea de ansamblu a Partidul
Comunist Român era una care denota existența u nuia dintre cele mai puțin influente și mai slab
reprezentate partide de pe scena politică românească. Comparativ cu partidele de sorginte
ideologică similară – din Bulgaria care declara un număr de 8.000 de comuniști, Iugoslavia –
15.000, Polonia – 20.000 , Ungaria – 30.000 și Cehoslovacia 80.000 – Partidul Comunist Român
nu clama decât un număr insignifiant de 1.000 de membri activi.70
Eșecul aparent al partidului comunist nu este unul surprinzător. Potrivit istoricului român,
Lucian Boia, România de la acel moment se încăpățâna să rămână și era o țară profun d rurală.
Față de Iugoslavia, de exemplu, condițiile politico -economice ale Romaniei erau diametral opuse
și față de orice alt stat în care mișcările socialiste de tip comunist au reuș it să iși fa că simțită
prezența, cu excepția notabilă a Rusiei . În acest sens, în continuarea acestui argument, Boia
parafrazează un recensămând din anul 1930, precizând că ; aproape 80% dintre rom âni (79,9%
mai exact ) trăiau in mediul rural, orașele abia depășeau, așa dar, 20%. El o primă explicație a
neaderării la ideologia comunistă, a cărei țintă predilectă o reprezintă proletariatul urban.
Țăranul, de regulă mic proprietar (în plus, în cazul României, beneficiar al amplei reforme
agrare din anul 1921, în urma căreia a dispărut marea proprietate moșierească), era
deocamdată greu de atras spre o ideologie colectivistă ; în fond, ca mic proprietar, dorea să iși
rotunjească proprietatea nu să o piardă. 71

Pe de cealaltă parte a sectorului economic, conform aceluiași recensământ pe care Lucian
Boia îl utilizează, în cadrul industrie i extractive și prelucrătoare se numărau aproximativ 400.000
de muncitori industriali, cifră raportată la populația totală activă a României de la acel moment,
care era în jur de 5 .817.000 persoane și la populația activă din sec toarele economice neagrare de

69 Ibidem, p.43
70 Lucian Boia, Strania Istorie a Comunismului Românesc , Humanitas, București, 2016 , p.11
71 Lucian Boia, Strania Istorie a Comunismului Românesc , Humanitas, București, 2016 , p.14

51
2.172.000 de indivizi. Dintre aceștia cei mai mulți erau cadre active în slujba unor interprinderi
mici sau a unor ateliere meșteșugărești72
Comparativ cu lăcașul originar al mișcării bolșevice Rusia, națiunea română impărțea cu
aceasta un profil economic și social destul de asemănător. În mod analog, Rusia anilor 1900
număra o populație citadină care se ridica la un procent maxim de 14%. În Rusia la fel ca și în
Romania, d iscrepanțele sociale și economice erau unele cât se poate de pronunțate și persistente,
marea majoritatea a populației fiind analfabetă și intr -o stare materială precară, pe când un număr
mic din populație, o elită de tip aristocratic se afla la polul opus al statului social.73
Cu toate acestea, asemănările se opresc în acest punct și in ciuda gravelor disparități
materiale, masa țăranilor români – față de cea a statului rus – aveau un profil psihologic colectiv
diametral opus , lucru care explic ă o parte d in lipsa de atracție față de promisiunile Partidului
Comunist Român . Dăcă în Rusia, mișcarea de avantgardă leninistă a reușit să capituleze asupra
acestei slăbiciuni a păturii sociale țărănești, care a permis începerea eforturilor politice de
legitimare a mișcării bolșevice, în Romania situația a fost diferită tocmai datorită aspectele
psihologice colective diferite, în cea ce privea țărănimea românească. Istoricul Lucian Boia,
puncta această diferență semnificativă astfel ; Diferen țele dintre cele două țări erau totuși mai
mari decât ar rezulta dintr -o statistică abstractă. Țăranul rus avea un spirit colectivist care
lipsea țăranului român ; pământul nu era prorietate individuală, ci aparținea fiecărei comunități
sătești, care îl impărțea membrilor săi (organ izare comunitară cunoscută sub numele de mir).
Cum s -ar zice, în straturile profunde ale societății rusești se manifesta deja un fel de
comunism.74
Deci se poate afirma că datorită percepției negative pe care marea majoritate a populației
națiunii român e o avea atât pentru PCR cât și pentru idealurile comuniste în general, alături de
alte motive legate de nivelul slab de industrializare și modernizare al țării, impreună cu motive ce
se leagă de preocuparea celor mai multe figuri ale intelectualității aut ohtone cu problema
națională a României, destinul mișcării comuniste românești ar fi trebui să fie unul sortit
eșecului și uitării. Dar istoria ne indică că realitatea faptelor a fost diametral opusă acestui verdict
natural al cauzalității activităților po litice demarate de Partidul Comunist Român, ceea ce

72 Ibidem, p.16
73 Ibidem, p.17
74 Lucian Boia, Strania Istorie a Comunismului Românesc , Humanitas, București, 2016 , p.17

52
inseamnă că motivul principal al succesului instaurării și menținerii puterii comuniste în
Romania nu poate să fie decât unul extern comunismului autohton .

La nivel extern, peisajul macropolitic al anilor în care comuniștii reușesc să cucerească
puterea în România (1944 -19147) este marcat de creșterea fulminantă a expanisiunii imperiului
sovietic în cauza consecinței primare a înfrângerii Germaniei Naziste. P rincipala țintă teritorială
vizată de forțele sovietice sunt părțile strategice ale Europei Centrale și Sud -Estice. În această
nouă lumină putem deduce că rolul partidelor comuniste din țările care au participat la război era,
cel puțin la acest nivel, ace la a pregăti terenul ocupației sovietice. Acest lucru a fost unul
manifestat cu o regularitate clară, fiind valabil atât pentru țările învinse din război precum
România, Ungaria sau Bulgaria cât și pentru țările care au luptat marea parte a războilui pentr u
tabăra câștigătoare, anume state ca Polonia și Cehoslovacia.75

Lucian Boia descrie statului României de la acea perioadă astfel ; Cum Rom ânia nu
cunoscuse ocupația germană, fiind dimpotrivă, aliata lui Hitler, chiar principala sa aliată pe
frontul de est, statul român, cu toate instituțiile sale, se infățișa intact la incheierea războiului.
Armat română de asemenea, reprezenta încă o forță,, în ciuda marilor pierderi suferite. După ce
fusese cel mai de seamă auxiliar al mașinăriei de război germane, s e distinsese, în ultimul an al
conflictului, în ofensiva finală împotriva Reich -ului (a patra armată a coaliției antinaziste ca
importanță, România situându -se în această privință după Uniunea Sovietică, Statele Unite și
Marea Britanie și înaintea Franței) . Monarhia, la rândui, rămânea un simbol puternic, tânărul
rege Mihai bucurându -se de simpatie și popularitate (lucru recunoscut și de sovietici care l -au
tratat tot timpul cu aparentă considerație). Toate acestea ar fi putut să fie (până la urmă, n -au
fost) atuuri ale Românie în încercarea de a se opune shimbării brutale a cursului său istoric
preconizate de Uniunea Sovietică și de comuniști.76
Datorită apartenței la sistemul de alianță nazist, România se afla pe o poziție forte proastă
de negociere, fiind de asemean condamnată să plătească întoarcerea armelor și a contribuției sale
inverse în ultimul an de război pentru a compensa anganjamentului ei inițial. România avea să fie

75 Ibidem, p.26
76 Lucian Boia, Strania Istorie a Comunismului Românesc , Humanitas, București , p.28

53
tratată la Conferința Păcii de la Yalta în consecință, ca un stat învins, aceasta nereușind să se
înscrie de partea taberei aliaților în ultimele momente posibil ale negocierilor. În cazul zonei de
influență anterior menționate, adevărații jucători de la masa negocierilor erau Josef Stalin și
Winston Churchill, soarta statului r omân depindea de decizia acestora. Astfel, Churchill a fost
acela care îi propunea liderului sovietic următoarea împărțire a zonei geostrategice; 50% pentru
occidentali și 50% pentru sovietici în cazul Ungariei și Iugoslaviei, Bulgaria revenea în procetanj
de 75% sovieticilor și 25% occidentalilor și în România procentajul de 90% aparținea
sovieticilor și doar 10% occidentalilor. Grecia avea să fie tratată în raport invers cu România
(90% occidentali, 10% sovietici), fiind o țintă pe care Churchill o priori tiza cu preponderență.77

În acest context, nu este ilogică imputarea vinovăției trecerii României su b sfera de
influență sovietică puterilor occidentale, dar asta nu inseamnă că puterile Europei de Vest ar fi
putut să ajungă la un aranjament diferit pentru statul român, în cazul în care reîmpărțirea anterior
menționată nu ar fi existat. Ba chiar dimpotrivă, se poate susține că oricare ar fi fost
reconfigurarea sferelor de influență de la acel momemnt, statutul României nu putea decat să fie
unul nepr ivilegiat, fiind, după cum am mai afirmat, pe de o parte o fostă aliată de bază a
regimului nazist, pe de altă partă fiind ultima prioritate strategică a statelor occidentale . Este de
notat faptul că și în situațiile în care țările vestice ar fi avut un in teres strategic major și motivația
necesară pentru a stopa influența sovietică asupra statelor vizate , cum este cazul Poloniei de
exemplu , acestea nu au putut interveni deoarece riscului începerii unei noi conflagrații mondiale
era mult prea ridicat.78

În timpul anului 1947, natura evenimentelor de pe scena politică internațională se
definitivează și se cristaliează într -o direcție istorică care nu va mai putea fi, pentru o lungă
perioadă de timp, salvagardată. Închierea în 10 februarie 1947 a Tratelor de pace cu țările de sub
fostul areal de influență a Germaniei Naziste a necesitat încetarea definitivă a oricăru i efort de a
interveni în vreun fel, în oricare dintre țările respective. Uniunea Sovietică avea în schimb să

77 Ibidem p.28 -29
78 Lucian Boia, Strania Istorie a Comunismului Românesc , Humanitas, București, p.29

54
profite de poziția în ca re statele occidentale se aflau, pentru a -și desăvârși limitele contrulului și a
influenței pe care le aveau asupra statelor eliberate de sub biciul nazist .79
La nivelul situației interne a statelor, sovietici renunță la orice aparență a implementării
unui regim social -democrat, aceștia având să înceapă un proces lung, brutal și an evoios de
stalinizare a națiunilor care au intrat sub sfera de influență comunistă . În cazul Ro mâniei, Lucian
Boia conchide, în acest sens că; Semnanul sf ârșitului facțiunii democratice e dat în vara anului
1947, când întreaga conducere a Partidului Național Țărănesc e arestată ; urmeaz ă un proces
încheiat cu condamnări grele, inclusiv la inchisoare pe viață (pentru liderii partidului, Iuliu
Maniu și Ion Mihalache). Liberalii tătărăscieni, ultima rămășiță burgheză, ies de la guvernare
în noiembrie 1947. La 30 decembrie 1947, regele Mihai este obligat să abdice. Se proclamă
Republica Popu lară Română, țara trece astfel sub controlul deplin al Partidului Comunist : o
istorie care va dura mai mult de patru decenii, p ână în 1989.80

3.3. Comunismul românesc sub conducerea lui Gheorge Ghiorghiu –
Dej

Deși Dej era, fără tăgada, cea mai puternică ș i influenă figură din facțiunea națională a
PCR -ului, asta nu însemna (la sfărșitul anilor 1940) că poziția de conducere a acestuia era
asigurată, și tocmai din acest motiv conflictele de interes interpartidice s -au intensificat în
perioada care a urmat in stalării comunismului ca regim politic oficial în România. Văzut ca și
imagine de ansamblu, acest antagonism surprindea opoziția și miza pentru care se luptau
singurele figuri care ar mai fi putut să se propulseze la putere, în acel moment, anume Ghiorghiu
Dej și Ana Pauker (care încă era reprezentanta facțiunii moscovite a partidului). Prima victimă a
al acestui conflict int ern pe care Dej avea să -l câștige în mod definitiv în 1948, a fost Lucrețiu
Pătrășcanu. Eliminarea lui Pătrășcanu necesita, în schimb, o scurtă alianță conjuncturală între
Dej și Pauker, lucru ca re, de altfel s -a și întâmplat. U nul dintre cei mai importanți col aboratori a

79 Ibidem, p.38
80 Ibidem, p.38

55
lui Pătrășcanu, Herbert Zilber, avea să -i pericliteze poziția acestuia din partid, fi ind eliminat din
cadrul PCR -ului intr-un stil abrupt, datorită faptului că domnul Zilber, era suspectat că deviase
de lania de partid și că era un spion anglo -american , acuzații care nu puteau fi trecute cu v edere.
Această eliminare subită a unuia dintre cei mai de încredere aliați ai să i, îl determină pe Lucrețiu
Pătrășcanu să solitice sfatul ambasadorului sovietic, în speranța că va putea să se refugieze în
Uniunea Sovietică. Acesta îi recomandă lui Pătrășcanu să fie răbdător și să aștepe decizia
Biroului Politic . În 1948 acesta este ar estat, procesul său având să inceapă abia în ianuarie
1949.81 În 1954, la decizia finala a Biroului Politic, după un proces scurt, Lucrețiu Pătrășcanu
avea să fie executat prin împușcare.82
Anul 1949 marchează, de asemenea, și unul dintre cele mai drastic e și stricte eforturi de
triere a membrilor de partid care compuneau la acel moment , masa membrilor PCR. Motivația
politică a lui Dej pentru demararea acesteui curs de acțiune era un ul corelat strict de natura
ideologica a caracterului membrilor excluși , acesta susținând că nu făcuse nimic altceva decât să
elimine elementele carieriste și mic-burgheze din partid . Astfel, până în anul 1950, după
finalizarea acestui proces, numărul de membri de partid care a rezistat acestor epurări era de
720.000 de indiv izi. Un alt val de epurări partidice avea să se petreacă în anul 1955, după
încheierea acestuia, num ărului membrilor de partid avea să fie menținut la o cifră de aproximativ
600.000 de persoane.83
Tot în 1949 , mai exact în luna martie a acelui an, înce pe lungul și infamul proces de
colectivizare a agriculturii societății populare românești. Buna desfășurare a planului și a
modalităților prin care colectivizarea avea să fie desfășurată în România, era, în acest caz,
dirijată, în mod direct, de facțiunea moscovită a PCR -ului, deci era – în bună măsura –
responsabilitatea Anei Pauker, ea fiind șefa comisiei agrare însărcinată cu această misiune, de a
convinge țărănimea românească că ideea cooperativelor agricole le servește propriul interes. În
mod surprinz ător pentru puterea comunistă, țăranii români nu doreau să participe la planul
economic care, practic, le slăbea controlul asupra propriei avuții. Din acest motiv, în special în
vara anului 1950, forțele miliției și ale securității au fost angrenate pentru a incuraja buna
execture al acestui proces. Din nefericire puterea centrală , îndârjirea și opoziția țărănimii

81 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.46
82 Ibidem, p.47
83 Ibidem, p.46

56
românești față de colectivizare era mult prea puternică pentru a fi ignorată și astfel, procesul iși
pierde din ritmul inițial pe care îl avuse, în toamna aceluiași an.84

În cazul conflictului interpartidic menționat în pasajul anterior, până în anul 1952,
Ghiorghiu -Dej reușeste să iși elimine sistematic competiția , profitând de situația politică internă
și de linia de partid menținută de guve rnul sovietic rusesc. În mod consecvent, Dej reușeste să
producă condamnarea și arestarea mai multor figuri precum; Vasile Luca, Teohari Georgescu și,
nu în ultimul rând, Ana Pauker. Lui Luca și Georgescu li se reclamă o clară deviere înspre
dreapta , iar A nei Pauker i se imputează faptul că măsurile pe care le luase în încercare de
colectivizare a mediului rural românesc erau mult prea dure. O dată reconsolidată în mod
incontestabil poziția lui Ghiorghiu -Dej în partid, acesta intensifică ritmul colectivizăr ii, fapt care
conduce la mai multe revolte și proteste din partea țărănimii. Partidul fiind în această situație,
apartul de control a lui Dej, puternic centralizat în jurul figurii acestuia, însemna că toate aceste
revolte sporadice aveau să fie înbăbușite cu aceiași duritate pe care Dej i -o imputa Anei Pauker.
O dată cu sfărșitul epocii staliniste, în schimb, acest proces este suspendat pentru o perioadă
semnificativă de timp. 85
Unul dintre cele mai importante momente care au marcat conducerea lui Dej a fost legat
de negocierea statului sovrom -urilor de pe teritoriul statului român. În februarie 1953, este
trimisă o delagație la Moscova cu scopul de a discuta planurile viitoare pentru acestea. Istoricul
Adam Burakowski descrie cursul și rezultatul negocie rilor de la Moscova astfel ; În cursul
negocierilor părțile au convenit ca românii să răscumpere cotă -parte care le aparținea acestora
din interprinderile respective. Delegația nici nu apucase să se întoarcă de la Moscova că
românii au și început să preia c onducerea în unele sovromuri. După un an, o parte din acestea
erau lichidate. În ianuarie 1954, a avut loc o a doua rundă de negocieri. În cele din urmă, până
la sfârșitul anului 1956 au fost lichidate toate aceste interprinderi, partea română
răscumpărând integral de la URSS cota -parte sovietică.86

84 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.46
85 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016, p.47
86 Ibidem, p.48

57
Începând cu 1956, începe un proces de destalinizare pe care Dej și -l insușește în
totalitate. Cauza acestui proces este, din nou, determinată de activitatea politică din cadrul
URSS -ului, mai exact de referatul lui Hrușciov care promitea un fel de liberalizare a societăților
sovietice. Cu ocazia celui de -al XX -lea congres al PCUS, Ghiorghiu -Dej condamnă vocal
stalinismul și consecințele sale asupra poporului român, afirmând că adevăratele amenințări ale
acestui curent au fost reprezenate, la timpul lor, de personalități precum Teohari Georgescu,
Vasile Luca sau Ana Pauker care, din fericire ¸fuseseră eliminați toți până în anul 1952. Dej era
perfect conștient de potențialele consecințe ale unei astfel de liberalizări, și pentru a nu atrage
suspiciuni din partea Moscovie și, probabil, pentru a putea negocia retragerea trupelor sovietice
din România, acesta decide să susțină și să implice România la înăbușirea revoltelor din Ungaria,
serviciile de informații românești având să ofere suport ul logisitic necesar eforturilor marelui
aliat. Mai mult de atât , serviciile de securitate românești, după ce criza maghiara fusese st opată,
au avut un rol capital în reorganizarea internă a servicilor secrete și de securitate maghiare prin
ajutorul profesional oferit de mai multe figuri din apartul cumunist român, precum Emil
Bodnăraș.87
Bineînețeles, promisiunile sovieticilor de retragere a trupelor de pe teritoriul statului
român precedau cu un an, efortul efectiv de stopare a revoltei maghiare. În 1953, lui Emil
Bodnăraș i se comunicase personal de către liderul URSS -ului că ocupația sovietică asupra țării
va fi una care nu va mai dura mult. De asemenea, î n timpul conferinței de la Geneva din 1955,
delegații sovietici promiteau că vor reduce ocupația asupra României cu o cincime.
Evenimentele din Ungaria, altă uri de situația internă din Uniunea Sovietică , în general, a u
determinat ca în 1958 posibila detașare a trup elor sovietice din Romania să fie una explicită,
Hrușciov făcând acest fapt destul de evident. Întâlnirea Comitetului Politic Consultativ al
Tratatului de la Varșovia avea să definitiveze această decizie și să marcheze retragerea totală a
trupelor în perio ada iunie -august 1958. 88

87 Ibidem, p.48 -49
88 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016, p.50

58
Motivele pentru această retragere sunt legate, în primul rând, de poziția strategică pe care
o ocupa România în planul geopolitical general, pe care URSS -ul îl avea în acel moment. Statul
român nu se invecina cu nicio țară occ identală, cum era cazul RDG -ului depildă, și astfel nu
reprezenta un reper strategic imporant pentru posibile le activități pe care sovieticii ar fi dorit să
le interprindă . În al doilea rând, se poate spune că Dej judecase corect situația în care se afla țara,
atunci când a decis să nu țină Romania intr -o poziție de neutralitate față de revoltele care se
petreceau în Ungaria. Implicarea directă a statului român, insemna pentru sovietici că influența și
controlul pe care Dej îl avea asupra propriei țări er a unul suficient și că prezența militară a lor era
un superfluă. Se poate spune că retragerea trupelor sovietice de pe teritoriul României a
reprezentat cel mai important succes diplomatic, unul dintre puținele, pe care Dej le -a avut atata
timp cât a fost liderul de stat al țării, acesta reușind atât să oprească nefasta influență rusească
asupra țării, cât și să câștige încrederea liderilor sovietici (cel puțin pentru o perioadă de timp).
Într-un plan geopolitic general, România putea, în acele momente, să profite de inclinația relativ
stabilă a balanței de putere a sistemlui politic internațional și să mențină un tip de socialism
distinct, diferit față de cel sovietic clasic. Oportunitățile acelui moment puteau sa fie utilizate
pentru a introduce progresiv o serie de reforme care să îndrepte Romania socialistă dintr -o stanță
stalinistă, de la ușoara liberalizare care a decurs ca urmare a referatului lui Hrușciov, în cele din
urmă la o formă, mai mult sau mai puțină liberală (nu în sensul ideologic de liberal ), de social –
democrație.89
Retragerea trupelor sovietice a premeditat în schimb, decizia de consolidare a puterii pe
care Dej o avea deja. Simțindu -se încrezător în ceea ce privea nivelul de autoritate pe care îl
deținea la momentul respectiv, acesta reîncepe seria represiunilor pentru care devenise cunoscut,
dând de înțeles că orice formă de socialism progresist este total scos din orice fel de posiblă
ecuație a jocurilor de putere pe care acesta le întreținea , și că tipul de comunism sovietic cu care
societatea românească începea deja să se obișnuiască avea să devină normă cel puțin pentru
viitorul apropiat . Orice fel de reformă, care să fie strict orientată înspre beneficiul popor era
astfel la fel, scoasă din calcul. Astfel, după ult imul val de retr ageri ale armatei sovietici din iulie,
Dej prin influența pe care o avea asupra Biroului Politic, duce la implementarea a unui nou Cod
Penal și a unui nou Cod de Procedură Penală. Schimbările normative prevăzute în cadrul acestor

89 Ibidem, p.50

59
coduri se referau, cu prep onderență, la înăsprirea pedepselor ce țineau de spectrul politic, de
scurtarea procedurilor penale și judecătorești și de penalizarea anumitor activități care până la
acel moment erau permise. Bineînțeles, noile coduri penela nu au rămas neînsoțite de un număr
semnificativ de arestări, exectutate la puțin timp după adoptarea oficială a acestora.90

O altă consecință a retragerii trupelor sovietice de pe teritoriul statului român, a fost
reprezentată de repunerea în mișcare a eforturilor de colectivizare a agriculturii românești. La fel
ca și în situațiile precedente, țărănimea se vedea nevoită să se opună acestor proceduri, fără
succes, aparatul coercitiv pe care Dej il conducea la acel moment, fiind mult prea puternic pentru
a putea fi, în mod realist, co ntestat. Metodele utilizate de agenții miliției și ai securității pentru a
asigura ducerea la bun sfărșit a colectivizării, au fost unele care nu pot fi c atalogate decât ca fiind
inumane , aceștia lăsând impresia că orice fel de rezist ență este, în totalita te, zadarnică și că
procesul de colectivizare este o realitate de necontestat, implementarea cu succes a acesteia fiind
implacabilă. Colectivizarea, se încheie, în sfârșit, în anul 1961, și la acel mo ment este văzută,
probabil doar, de guvernul și intelect ualitatea aservită și condus de Ghiorghiu Dej ca fiind unul
dintre cele ma i mari și mai rusunătoare operațiuni economice ale României Socialiste de până
atunci.91
Ultimele aspecte notabile ale conducerii lui Gheorghe Ghiorghiu -Dej se leagă de
acțiunile p e care acesta le planuiese pentru perioada anilor 1960. La începutul anilor 1960, după
o lungă perioadă de represiuni, văzând atmosfera discordantă din interiorul țării și profitând de
relativa indiferință a vecinului sovietic, Dej începe o serie de reform e care, în sfârșit, promiteau
larga liberalizare a societății românești. Începând cu luna ianuarie a anului 1963, un număr de
deținuți politici sunt eliberați, mai apoi număr ul de eliberări ale persoaneler care fusereră
deținute în baza unor capete de acuz are motivate ideologic va crește semnificativ. În vara anului
1964, Dej semnează trei decrete de amnistiere, lăsând în libertate un număr de 9.000 de deținuți
politici. În ciuda acestor proceduri, controlul ideologic asupra oricărei încercări de deviere de la
norma oficială a ideologiei partidice, este, în continuare, puternic susținut și dus la capăt,
singurul lucru care se schimbă, în mod definitiv, fiind ritmul în care încarcerările motivate politic

90 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016, p.50
91 Ibidem, p.50

60
și ideologic se petrec. În vara anului 1965, spre exem plu, în acest sens, un număr relativ mic – de
doar câteva sute – de persoane au fost acuzate și încarcerate pentru că ar fi interprins activități
dușmănoase împotriva statului, marea majoritate a persoanelor vizate fiind doar avertizate de
posibilele consecințe ale frondei pe care ar dori să o manifeste.92

Adam Burakowski semnalează că aceste eliberări și liberalizare a aparatului politic în
general, nu era una care să submnieze, în vreun fel puterile de constrân gere de care beneficia
Dej, ba chiar dimpotrivă. Î n acest sens ; Aceast ă liberalizare pe scară farte largă înseamnă de
fapt schimbarea metodelor de lucru ale aparatului de constrângere. Pe măsură ce pușcăriile se
goleau, creștea numărul colaboratorilor sub acoperire ai Securității. În anul 1960 pe statele de
plată ale DSS figurau în jur de 37.000 de informatori, pe când în 1964 această cifră ajunsese
deja la 62.000, ceea ce însemna o creștere cu aproape 100% în decursul a doar 4 ani de
practicare a amintitei politici de liberalizare.93
O altă parte al acestui proces de liberalizare este legat de simplificarea procedurilor de
obținere a posibilității de a adera la PCR, lucru care se petrece cu preponderență în vara anului
1962. Între 1962 și 1965, numărul de membrii din partid crește cu 7 0%, în cadrul acestuia fiind
primite 600.000 de noi persoane.
Acest lucru a însemnat, de asemenea, și restructurarea familiei de clase dinăuntrul
partidului , dacă până atunci cei mai mulți membri erau muncitori, din 1962 cei mai mulți
membrii de p artid erau cei care aparțineau țărănimii ca și clasă socială, numărul de persoane cu
pregătire educațională superioară și numărul intelectualilor crescând în aceiași măsură.94 Ultimul
aspect important al mandatului de care a beneficiat Dej se leagă, în fine , de distanțarea
diplomatică a României față de Uniunea Sovietică. Până la acel moment, afacerile externe ale
statului Român și diplomația efectivă a acestuia se confundau, practic, cu politica oficială a
Moscovei. Acest lucru avea să schimbe în mod vizibi l în 1962 , atunci când Dej iși face
cunoscută poziția de promovare a unei pol itici economice independente a României față de
CAER. Politica oficială a CAER -ului îi atribuia României rolul unui stat agrar, fapt care nu
coincidea cu planurile lui Ghiorghiu Dej care doreau industrializarea treptată a României în mod

92 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae C eaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016, p.50
93 Ibidem, p.50
94 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.52

61
similiar cu proces ul de dezvoltare industrială d in Iugoslavia. Astfel, România iese din conul de
izolare în care a fost forțată de forțele sovietice, incepând să iți extindă potențialul diplomatic pe
scena politică internațională, semnalând că dorește să acționeze independent față de linia oficială
trasată de URSS. În mod consecvent, se restabilesc mai multe relații diplomatice cu statele
occidentale printre care și America, se reiau discuțiile diplomatice cu Japoni a, și se încearcă
apropierea de China și Albania, state care erau, în mod declarat, dizide nte față de puterea de la
Moscova.95 Pe data de 7 martie 1965, Dej apare pentru ultima oară într -o sesiune publică, în
cadrul alegerilor pentru MAN. La 19 martie 1965, acesta moare având să fie succedat la putere
de Nicola e Ceaușescu. Lucru surprinzător, având în vedere concurența acerbă pentru poziția de
lider pe care Dej o lăsa vacantă ca urmare a imbolnăvirii și morții lui . Deși Ceaușescu era văzut
ca un candidat perfect pentru această poziție, fiind de origine socială sănătoasă și având un
trecut, pe car e mulți comuniști, îl vedeau ca fiind eroic – din perspectiva activităților la care
acesta participase și pentru faptul că fusese încarcerat sub conducerea fostului regim monarhic –
el nu era, la acel momenent, candidatul favorit pentru a -l succeda pe Dej, locul acestuia fiind
pețit de alte figuri importante precum Ioan -Gheorghe Maurer, Alexandru Drăghici sau Gheorghe
Apostol. În ciuda acestui fapt, Nicolae Ceaușescu va reuși să caputereze președenția României.96

95 Ibidem, p.64
96 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.64

62
CAPITOLUL IV
Puterea explicativă a Școlii Realiste în contextul Războiului Rece
4.1. Caracteristicile esențiale ale Realismului.

Delimitarea istorică pe care cei mai mulți specialiști în istoriografie și științe politice o
atribuie așa numitei perioade de Război Rece , nu este una care este sau poate să fie, în mod
unanim, recunoscută, dar care poate corespunde, în acest context, anilor 1947 -1989. Anul 1947
este legat de elaborarea și promovarea așa zisei Doctrine Truman , politică externă a Statelelor
Unite suținută de președintele Harry S. Truman, viza izolarea sau îngrădirea expansiuni i sferei
de influență sovietică, care se referea ini țial strict la Grecia și Turcia, și care se centra în jurul
unei filozofii protecționiste, ce pornea de la următoare premisă formulată de Truman; It must be
the policy of the United States to support free people who are resisting attempted subjugation by
armed minorities or by outside pressures97în timpul discursului pe care l -a prezentat în fața
Congresului american. Anul 1989 este un reper cronologic comun p e care mulți istorici îl
atribuie sfârșitului acestei perioade, acesta fiind legat de prăbușirea regimurilor comuniste din
estul Europei. Un alt reper cronologic utilizat pentru a marca sfârșitul Războiului Rece este anul
1991 care marchează colapsul Uniun ii Sovietice. În termeni generali, Războiul Rece a fost
perioadă de timp din istoria umanității marcată de o tensiune geopolitică aproape neîntreruptă
între principalele blocuri politice de pe scena politică internațională, cel occidental (sau
capitalist) și cel sovietic (sau comunist)
În Teoria Relațiilor Internaționale, acest conflict este văzut ca o stare de fapt geopolitică ,
determinată de bipolaritatea scenei politice globale, unde actorii taberelor implicate în confl ict
sunt descurajați reciproc în a interprinde acțiuni militare extinse (războa ie directe), în consecința
temeri i escaladării unui posibil conflict nuclear. Balanța de putere fiind, astfel, menținută în
baza sentimentulu i comun de distrugere reciprocă, care poate să decurgă din urma une i

97 Michael Beschloss, Our Documents: 100 Milestone Documents From The National Archives , Oxford University
Press, 2006, p.99

63
confruntări nucleare.
Astfel , în încercarea de a analiza spectrul, elementele și specifitățile geopolitice ale
perioadei istorice de Răboi Rece, se pretează întrebarea – Care este cel mai potrivit unghi de
analiză, care este cea mai bună abordare a Teoriei Relațiilor Internaționale pentru a studia
realitățile și interacțiunile entităților statale care și -au lăsat amprenta asupra acestei perioade?
Războiul Rece reprezintă, cu siguranță, o era profund contrastantă comparativ cu restul
perioa delor istorice, fiind (văzută la nivel global ca) o excepție unică în istoria umanității, aceasta
este definită de un număr important de elemente care sunt adeseori contradictorii, de anumite
decizi ale principalilor actori de pe scena politica internațion ală a căror atitudine nu poate să fie
descifrată decât prisma teoriei jocurilor , a unor înțelegeri care mascau profunde disensiuni ce
amenințau să răstoarne echilibrul balanței de putere în orice moment și să arunce lumea în toiul
unui dezastru nuclear. De ci, este necesară stabilirea unui unghi de analiză potrivit, încercării de a
înțelege climatul general al acestei perioade.
În acest capitol voi argumenta că cea mai potrivită teorie care reușeste să epuizeze și să
explice cea ce este, in mod parti cular, specific Războiului Rece este teoria Realistă (atât cea
clasică cât și neorealistă) .
Realismul este un curent de g ândire din cadrul domeniului Relațiilor Internaționale, care
își propune să explice relațiile pe care unitățile etatice le înt rețin, în termeni de putere. Această
exercitare a puterii la nivel interstatal, mai este cunoscută, de asemenea, și sub titulatura de
Realpolitik sau Politică de Putere . Realismul are o foarte lungă istorie în care a fost curentul
dominant în mediul academ ic al Statelor Unite, în special în perioada Războiului Rece98.
Perspectiva dominantă a mediului academic anglo -saxon, înainte schimbării făcute înspre
Realism , a fost reprezentată de Idealism sau liberalism politic.
Liberalismul, văzut în contextul Re lațiilor Internaționale, figura o serie specifică de
postulate care, în general, dictau că la baza interacțiunilor interumane se află un puternic instinct
de cooperare, factor nativ care putea, în condiții prielnice, să contribuie la consolidarea unei stăr i
prelungite de stabilitate la nivel internațional. La fel ca și Realismul, idealismul politic are o
lungă și bogată tradiției intelectuală, politologul francez Pierre Mananent, descrie această
moștenire intelectuală de care se bucură realismul, ca făcând parte din matrița culturală a Europei
Occidentale și care se naște din aceasta, ca urmare a intesificării dialogului politico -teologic din

98 Joshua S.Goldstein, Jon C.Pevehouse , Relații Internaționale , Polirom, București, 2008 , p.95

64
timpul renașterii. În opinia lui Manent, cei mai importanți reprezentanți ai acestei tradiții sunt
Alexis de Tocquevi lle, François Guizot și Benjamin Constant.99 Unul dintre cei mai i luștrii
reprezentanți al acestei școli în Relațiile Internaționale , este Norman Angell, a cărui celebră
lucrare – The Great Illusion – prezintă contextul relațiilor politice din timpul perioadei de
dinainte Primului Război Mondial, într -o lumină care favoriza interindependeța economică a
statelor europene ca bază strategică a prevenirii unei potențiale conflagrații majore. Predicția
acestuia se referea la faptul că un potențial conflic t global este, atât de improbabil , încât
postularea acestuia ca realitate inevitabilă este, după cum sugerează și titlul cărții, o mare iluzie .
Acesta menționează, furnizând un număr larg de exemple, că da că un stat european puternic, ca
Germania, ar decide să invadeze un altul, similar din punctul de vedere al factorului putere,
precum Maria Britania, pierderile financiare germane ar fi atât de dezastroase, încât orice astfel
de efort ar fi total ilogic.100
Astfel, Idealismul, bazându -se mai mult pe ideea că există cooperare la nivel
internațional, și deci, existența unui minim factor moral la nivel internațional, al puterii pe care o
au instituțiile internaționale, al dreptului internațional ca puncte legitime de ordine la nivelul
sistemului politic global, avea să fie puternic contestată de Realism, care apare ca reacție
împotriva acestuia. Experiența germano -italiano -japoneze din anii 1930, alături de dezastrul
politic, economic și social reprezentat de cel de -al Doilea Război Mondial, au năruit reputația și
statutul pe care școala idealistă sau liberală a ocupat -o până la acel moment, aceasta având să fie
succedată, în termeni de influență, de cea realistă.101
Aspectul esențial pe care Realismul, ca și curent de gândire, a reușit să furnizeze
contextului geopolitic care a urmat perioadei de după cel de -al Doilea Război Mondial, se leagă
de furnizarea unei fundații teoretice potrivite politicilor de containment pe care puterile
occidentale s -au vaz ăut nevoite să le adopte împotriva Uniunii Sovietice. În opinia cercetătorilo
R.I, Joshua S.Goldstein și Jon C.Pevehouse, situația în care se aflau decidenții politici din timpul
Războiului Rece, în ceea ce privea sfera de expansiune a puterii sovietice er a una asemănătoare
cu cea în care puterile aliate se situau atunci când au cedat în fața presiunilor făcute de Hitler
care s -au soldat cu semnarea acordului de la München , din 1938, prin care Germaniei naziste îi

99 Pierre Manent, Istoria i ntelectuală a liberalismului , Humanitas, București, 2013 , pp.15 -27
100 Norman Angell, The Great Illusion; a Study of the Relation of Military Power in Nations to Their Economic and
Social Advantage , G.P. Putnam and Sons, London, 1911 , pp.70 -75
101 Joshua S.Goldstein, Jon C.Pevehouse , Relații Internaționale , Polirom, București, 2008 , p.95

65
este permisă anexarea Sudetnland -ului, care la acel moment aparținea Cehoslovaciei.102
În linii mari, Realismul clasic și Neorealismul se pot defini astfel; Realismul clasic se
concentreaz ă pe două elemente , care pot fi definite, ca fiind fundamentale , anume : capacitățile și
interesele marilor puteri. În ceea ce privește capacitățile de care o mare putere poate dispune intr –
o anumită stanță a trecutului , realiștii tradiționali nu au vrut să trateze toate marile puteri , toți
actorii principali dintr -un sistem global ca fiind unități etatice egale . În schimb, ei au c lasat
marile puteri ca fiind apartenente; primului sau celui de -al doilea (și uneori al treilea) nivel de
putere . În mod consecvent, în această interpretare, există puteri primare, secundare și te rțiare
direc proporționale cu puterea pe care o dețin .103

Aceasta clasificare a fost și rămâne o sarcină esențială a oricărei anilize realiste clasice,
deoarece inegalitățile în materie de capacități între marile puteri sunt , conform acestei viziuni,
singura motivație pentru care teoria ș i implicațiile așa numitei Balanțe de Putere, există în
acordului unui echilibru și, atunci când sistemul este în stare de dezechilibru , această discrepanță
de capabilități indică cine favorizează această stare și în ce mod statele ar trebui să reacționeze
pentru a -l restabili pe acesta (echilibrul) . Un alt punct important, se leagă de interesul (sau
intențiile) marilor puteri. Disti ncția cheie în acest sens, se trasează între apărăto rii status -quoului
și între puterile revizioni ste nemu lțumite de acesta, care lucrează pentru a submina logica și
ierarhia ordinii stabilite. Politologul american, Randall Schweller punctează că dacă dorim să
aplicăm aceeași logică a realismului clasic unei situații din contemporaneitate, se pretează
interpretarea care pozițione ază existența a două tipuri de state. Există astfel, state care doresc să
mențină echilibrul status -quoului și care sunt maximizatori de securitate , iar cei care doresc să
lucreze împotriva acestuia se numesc maximizatori de putere104
Spre deosebire de v arianta clasică a Realismului, Neorealismul de factură Waltziană,
tratează toate marile puteri ca unități etatice asemănătoare în ceea ce privește capabilitățile și
interes ele lor. Prin eliminarea var iațiilor clasice descrise anterior , Waltz construieș te o versiune
nouă, mai concisă și par cimonioasă a realismului, care oferă perspective mai clare asupra
dinamicii sistemului și asupra regularităților regăsite în comportamentele actorilor statali

102 Joshua S.Goldstein, Jon C.Pevehouse , Relații Internaționale , Polirom, București, 2008 , pp.95 -96
103 Randall Schweller, Deadly Imbalances , Columbia University Press, 1998 , p.16
104 Randall Schweller, Deadly Imbalances , Columbia University Press, 1998 , p.17

66
.Principalul, și unul dintre puținele, dezavantaje ale abordăr ii waltziene se leagă de faptul că
Realismul, de această natură, nu mai tratează cu preponderență problemele afacerilor externe ale
stateleor, ci devine, mai degrabă, o teorie a politicii internaționale.105

Waltz oferă, o teorie tripartită teoretică a structurii s istemului internațional, bazată pe un număr
de elemenete ale scenei politice internaționale care sunt ușor recognoscibile și care sunt inerente
existenței acesteia. Primul element al teoriei se leagă de principiul ordonator al sistemului, în
acest caz discutăm despre două posibilități, în care există fie un principiu ordonator anarhic, fie
un principiu ordonator ierarhic. Al doilea element face referire la diferențele funcționale dintre
unitățile etatice, la nivel funcțional nicio unitate etatic ă nu este, în totalitate, identică cu o alta,
acest aspect este deosebit de important deoarece ne poate indica perceptele orientative sub care o
anumită unitate etatică acționează sau poate să acționeze . Ultimul element se leagă de distribuția
capacitățilo r între state, care ne relevă posibilitățile și limitele în care un stat iși permite să
interprindă o anumită acțiune pe scena politică internațională, această distribuție a capacităților
putând a fi vă zută din prisma tuturor resurselor posibile de care st atele pot beneficia și de
diferențele dintre aceștia în ceea ce le privește.106
Waltz susține că, deoarece politica intern ațională are loc într -un sistem internațional anarhic și
atâta timp cât starea de anarhia va reuși să se mențină, statele se vor menține și ele în aparența
acestora, de unități . În opinia acestuia, sistemele internaționale diferă major numai de -a lungul
celei de -a treia dimensiuni, cea legată de distribuția capacităților. Waltz operaționalizea ză
această dimensiune prin simpla enumerare a fiecărei mari puteri din sistem; numărul total al
marilor puteri, astfel definește polaritatea sistemului.107
Politologul face, de asemenea, un important efort în a elucida modul în care structura unui siste m
internațional se compune și se diferențiază de simpla activitate a actorilor, de exemplu. În
următorul fragment din – Teoria Politci Internaționale – Waltz, clarifică această delimitare,
astfel: Lăsând la o parte profitul actorilor, comportamentul și int eracțiunile lor se obține un
tablou strict pozițional al societății. Trei propoziții decurg de aici. Mai întâi, structurile pot să se

105 Ibidem, p.17
106 Ibidem, p.18
107 Randall Schweller, Deadly Imbalances , Columbia University Press, 1998 , p.19

67
mențină, în timp ce profilul, comportamentul și interacțiunile variază foarte mult. Structura este
net deosebită de acțiun i și interacțiuni. În al doilea rând, o difiniție structurală se aplică unor
domenii având naturi foarte diferite, atât timp cât aranjamentul părților este similar. În al
treilea rând, deoarece lucrurile stau așa, teoriile menite unui domeniu anume pot fi aplicabile,
cu anumite modificări, și altor domenii. O structură este definită prin aranjamentul părților ei.
Doar schimbările ce țin de aranjament sunt schimbări structurale. Un sistem este compus dintr -o
structură și dint părți aflate în interacțiune. At ât structura, cât și părțile sunt concepte înrudite,
însă nu identice cu agenții reali. Structura nu e un lucru pe să -l putem vedea.108

Balanța de putere este un concept esențial, oricărei analize care pornește de la prezumția că
perspectiva realistă asupra sistemului politic internațional este cel puțin potrivită ( unei situații
date), daca nu chiar este chiar corectă. În cadrul paradigmei realiste, de -a lungul timpului, s -a
făcut o tipologizare a diferitelor manifestări în care o Balanță de Putere ar putea să fie surprinsă,
din perspectiva mai multor politologi precum Hans Morgenthau, Kenneth Waltz, Stephen
Walt,etc… La nivel conceptual, ideea de Balanță de Putere face aluzie la viziunea mecanistică a
științelor din secolele XVI, XVII și XVIII. Bala nța de putere ne apare astfel ca un fel de
mecanism atotcuprinzător, conservat și menținut în ordine de un principiu sau o forță exterioară,
în care diferitele piese ale mașinii interacționează într -un mod predictibil și logic. În această
filozofie mecanic istă, cele doua talere ale balanței pot fi menținute în echilibru de o distribuție
aproximativ egală a greutăților în ambele părți, stare care se confundă, la nivelul sistemului
politic internațional cu stabilitatea sau cu pacea. 109
Deși această viziune despre lume ne poate părea ca fiind una relativ depășită , subtilitățile
implicațiilor acesteia sunt deosebit valoroase, deoarce chiar daca putem să găsim anumite
exemple anecdotice care ar putea să indice că acțiunile statelor sunt la fel de haotic e și volatile ca
anarhia specifică sistemului în cauză, foarte puține state, au acționat și acționează, în baza acestei
presupoziții. Liderii statelor din sistemul politic internațional acționează , în cele mai multe
circumstanțe, în baza faptului că fiecar e unitate din joc, iși va urmări propriul interes și propriile
nevoi pentru a -și asigura propria protecție și supraviețuire. Asta înseamnă că marea majoritate a

108 Kenneth N. Waltz, Teoria Politicii Internaționale , Polirom, București, 2006 , p.121
109 Hans J.Morgenthau, Politca între Națiuni , Polirom, București, 2013 , pp.233 -234

68
statelor vor acționa în consecința faptului că celelalte unități etatice manifestă un comportam ent
logic, deci un comportament predictibil – inclinat să acționeze de o parte sau alta a balanțe de
putere, in funcție de interesul logic urmărit – ceea ce ne arată că și în situația în care nu am dori
sa-i poziționăm existența ca principiu metafizic nece sar, balanța de putere este , în orice caz, o
urmare logic a acțiunilor interprinse de state.
Una dintre probleme acestei interpretări, în care recunoaștem existența și necesitatea unui
principiu metafizic precum balanța de putere se leagă, așa cum p unctează și Hans Morgenthau,
de găsirea unui criteriu cantitativ ușor identificabil care să arate ce constituie, de fapt, elementul
sau elementele care înclină talerele balanței, de o parte sau alta. În consecință, avem nevoie de o
unitate cuantif icabilă c are să fie, în mod conștient recunoscută de părțile implicate în actul de
balansare și care să reprezintă pentru acesta un suport empiric minim și necesar. În acest sens,
cele mai des utilizate unități de măsură sunt; teritoriul de care dispune o unitate e tatică, numărul
populație care îl constituie și puterea armată de care poate face uz (în sensul de firepower).
110Bineînțeles, nici unul dintre acestea la modul singular nu reprezintă un indicator metric
potrivit deslușirii logicii unui echilibru de putere , care descrie un anumit context dat . Dar
analizate ca un cumul de factori și văzuți în ansamblul lor, acești trei indicatori pot să constituie
puncte operaționale utile, de care balanța de putere , ca și concept, are nevoie pentru a pu tea fi
recunoscută și înțeleasă.
O distincție importantă care trebuie făcută este aceea care se trasează între balanața, în sine,
(sistem) și între actul de balansare . Din perspectiva politicii internaționale, balansarea este un tip
de comportament care rezultă din cadrul ge neral al sistemului, deci din balanță , aceasta având
rolul (balansarea) de a descrie politica externă a unui stat, într -un anumit moment. Colin Elman
oferă o definiție funcțională a actului de balansare, spunând că acesta este o politică de
contracare meni tă să dezvolte capacitățile de a realiza misiuni militare în vederea descurajării
sau înfrângerii altui stat . Astfel, există două tipuri de balansare, una care să se bazeze strict pe
îmbunătățirea și utilizarea resursele interne de care se folosește un sta t (deci o balansare internă)
și alta care se poate baza pe cooptarea resurselor unor state aliate care urmăresc îndeplinirea unui
scop comun (deci balansare externă). În acest context, trebuie subliniat faptul că față de actul de

110 Ibidem, p.234

69
balansare, Balanța de Pute re trebuie să descrie un rezultat sistemic al acestuia, și să prezintă un
anumit echilibru miliatar în cadrul sistemului internațional.111
Se pretează de asemenea întrebarea pe care foarte mulți teoreticieni ai Relațiilor Internaționale
și-o pun atunci când studiază balanța de putere specific unui anum it context istoric sau politic,
anume aceea că în ce măsură existența balanței de putere determină și existența actului de
balansare? În acest caz, există două situații posibile bazate pe doua variabile ind ependente, pe
echilibrul care se regăsește în sistem și pe comportamentul de contracare pe care îl manifestă
statele. Din această perspectivă, există două tipuri de balanțe, anume o balanță de putere
manuală și una au automată. Balanța de putere manuală es te descrisă de acțiunile deliberate ale
conducătorilor statelor și se manifestă în concordanță cu deciziile acestora de a menține sistemul
internațional într -o stare de echilibru, consecințele posibilelor alternative fiind indezirabile.
Motivele din spatel e unei astfel de preferințe sunt destul de evidente, având ca și puncte de reper
chestiuni ce țin de benficiile intrinseci ale incidenței scăzute ale războiului. De asemenea, acest
tip de balanță desrie și situația în care statele iși urmăresc propriul int eres, cooperând unele cu
altele pentru a contracara ascensiunea sau a stopa extinderea puterii unui hegemon regional și
global. 112
Un alt tip important de balanță de putere manuală, este balanața de putere diadică , care, în mod
asemănător situației în care se incearcă oprirea acaparării puterii în sistem de către un hegemon,
descrie situațiile în care anumite state încearcă să premediteze acțiunile amenițătoare ale altor
state prin diverse acte acte ce țin de descu rajare. Pe de cealaltă parte, balanța de putere automată
sugerează că echilibrul de forțe dintr -un anumit sistem politic internațional este unul inevitabil, și
că balanța în această situație va tinde înspre starea de echilibru, indiferent acțiunile pe care
statele doresc să le interprindă.113
Având aceste repere teoretice bine fundamentate și înțele putem să conchidem că Realismul
este, de departe, cea mai bună bază explicativă a situației istorice și geopolitice specifice
Războiului Rece. După cum putem vedea, fundamentul teoretic necesar al școlii realiste acoperă
toate aspectele care ne pot interesa atunci când dorim să analizăm un anumit moment particular

111 John A. Vasquez, Colin Elman, Realismul și Balanța de Putere , Polirom, București, 2012 , p.28
112 Ibidem, p.29
113 Ibidem, p.30

70
al Războiului Rece, a tât din perspectiva unui actor etatic propriu -zis cât și din perspecti va
modului în care sistemul internațional răspunde la acțiunile acestuia. Deci, putem să
concluzionăm că avem suportul teoretic necesar pentru a ana liza în capitolul următor, pe baza
mai multor exemple practice, a unui număr de tablouri din istoria diplomatică a României,
modul în care teoria realistă reușeste să explice cursul deciziilor luate de statul și diplomații
români. Până atunci, în continuare acestui capitol, ne vor interesa mai multe considerente ce țin
de tradiț ia intelectuală a Realismul ui.

4.2. Tradiția intelectuală a realismului

Nu este de mirare că Realismul este cea mai respectată școală din cadrul Teoriei
Relațiilor Internaționale, aceasta clamează o foarte lungă și bogată tradiție, care își are rădăcinile
în epoca elenistică clasi că prin lucrările marelui istoric atenian Tucidide – care a descris în amplu
detaliu condițiile războiului pelopenisiac (431 -404) – și in China antică prin unul dintre cele mai
semnificative tratate de strategie militară – Arta Războiului – opera ce îl face cunoscut pe
generalul chinez Sun Tzu. În afara de Tuci dide și de Sun Tzu, realiștii îi clamează , de asemenea,
și pe recunoscutul filozof engle z Thomas Hobbes, a cărui bine cunoscută lucrare – Leviathan –
postulează existența unui contract social care constituie baza fu ndamenta lă a oricărei societăți,
alături de, nu în ultimul rând, marele diplomat italian Niccolò Machiavelli . Fiecare din acești
mari gânditori a u oferit importante frânturi de înțelepciune și o interesantă perspectivă istorică a
timpului în care au trăit, cercetătorilor din domeniul contemporan al Relațiilor Internațional e.

Sunzi sau Sun Tzu a fost un cunoscut strateg militar, filosof și soldat chinez care a trăit în
perioada antichității chineze, aproximativ între n.c. 544 î.Hr. – d. 496 î.Hr.. Sun Tzu este în mod
tradițional cred itat ca autor al celebrei lucrări Arta Războiului , o operă ce a influențat pe scară
largă a tât spectrul strategiei militare asiatice cât și cel al filozofiei occidentale și orientale . În
afară de moștenirea și de creditar ea obișnuită care i se dă, ca autor al Artei R ăzboiului, Sun Tzu
este admirat și amplu recunoscut în cultura chineză și asiatică din o rient, ca o figură legendară

71
istorică și milita ră. Num ele său de naștere adevărat era Sun Wu, fiind cunoscut î n afara familiei
sale prin numele de curtoazie Changqing. Numele Sun Tzu, prin care este cel mai bine cunoscut
în lumea vestică , este un titlu onorif ic, traducerea a proximativă a acestui fiind aceia de Maestrul
Soare .114
Marele tratat de război al lui Sun Tzu argumenta pentru folosirea unui raționamet practic
în ce ea ce privește modul în care un conducător ar trebui să acționeze în cadrul unui sistem
politic, acesta denotând faptul că, de cele mai multe ori, considerentele morale stau în calea
desfășurării unei bune strategii , care să se afle în conformitate cu principiile de bază ale artei
războiului . În al șaptesprezecelea verset al lucrării, generalul propun ță în mod definitiv sentința
că; Întreaga artă a războiului este bazată pe înșelătorie , continuând această idee în următoarele
două versete (18 și 19) spunând că ; De acea, dacă ești capabil, simulează incapacitatea, dacă
ești activ, simulează pasivitatea și că Dacă ești apropae, fă să se creadă că ești departe, și dacă
ești departe, fă să se creadă că e ști aproape. Este ușor de înțeles, din această perspectivă, de ce
considerentele oneste ale unui război just i s -ar părea derizorii unui general precum Sun Tzu,
pentru acesta singurul test care dovedește sau nimicește un conducător este capabilitatea acestuia
de a obț ine victoria, restul aspectelor ce țin de considerent morale impractice, sunt neimportante
și interschimbabile în viziunea propusă de el . În acest sens, viclenia și tactul strategic trebuie să
fie două arme nelipsite din arsenalul oricărui conducător famil iarizat cu arta războiului , un
conducător care este în stare să, așa cum spune și Sun Tzu , să momeasc ă; inamicul pentru a -l
prinde în capcană și să simuleze dezordinea și haosul pentru a -l înduce în eroare va reuși,
adeseori, să obține biruința pentru care a luptat.115
Baza esențială a gândirii care l -a făcut pe Sun Tzu atât de relevant pentru teoria realistă ,
și unul dintre motivele pentru care realiștii îl văd pe marele general chinez ca pe un veridic
precursor , se leagă de faptul ca acesta a fost un ul dintre primii gânditori , care a argumentat că la
baza supravi ețuirii statului stă conflictul, care este inevitabil și care trebuie , în mod necesar,
învățat și câștigat .

114 Stephen F. Kaufman, The Art of War: The Definitive Interpretation of Sun Tzu's Classic Book of Strategy , Tuttle
Publishing, 1996 , p.15
115 Sun Tzu, Arta războiului , Antet, Prahova, 2005 , pp. 10 -11

72

În versetul întâi al Artei Războiului , Sun Tzu scria că; Războiul este o problemă de o
importanță vitală pentru stat, domeniu al vieții și al morții, cale care duce spre supraviețuire sau
nimicire. E neapărat necesar să fie studiat temeinic.116 Acest dictat a constituit pentru foarte
mult timp , atât un semn clar de avertisment pentru coducătorii slabi ai statelor, cât și pentru toți
intelectuali interesați de natura interacțiunilor primare, esențiale specifice statelor, natură – care
așa cum ne indică atât acești gânditori clasici, cât și teoria realistă – este una infleunțată d e
anarhie înspre conflict, ca re este adeseori ireconciliabil, și care nu poate să fie rezolvat
concludent decât prin intermediul unor căi punitive. În privința acestor căi, Sun Tzu conchide că ;
Esen țială în război este, deci, victoria, nu aparițiile prelungite. Iată de ce generalul care înțelege
războiul este stăpânul destinului poporului și arbitrul destinului națiunii117

Trecând la analizarea erei clasice europene și avându -l în vedere pe Tucidide, vom vedea
că tot ceea ce e ste cu siguranță cunos cut despre acesta , posibil că tot ceea ce defapt pot cunoaște
cercetătorii epocii clasice, despre viața lui Tucidide este ceea ce el însuși dezvăluie despre sine,
în cursul narațiunilor din operele s ale. Acesta a fost un istoric atenian, aflat la o vârstă destul de
înaintată – deci un veteran -, în momentul în care războiul care a marcat Peleponezului începe,
eveniment care îl determină pe Tucidide să -i estimeze corect importanța și să ajungă la concluzia
că acesta va fi unul, cât se poate de, semnificativ și că situația istorică specifică acestuia merită
consemnat ă, Tucidide începând să noteze principalele evenimente din jurul acestui conflict încă
din stadiile lui incipiente . Istoric din generația care avea să -l suced eze pe Herodt, Tucidide era de
asemenea, în acel moment, unul dintre strategii cetății ateniene.118
Istoria acestui război , împărțit ă în opt cărți, probabil nu în mod conștient aranjată în acest
fel de însăși Tucidide , se oprește în mijlocul evenimentelo r din toamna anului 411 î.Hr., mai
mult de șase ani și jumătate înainte de sfârșitul efectiv al războiului. Alți i storici importanți
precum , Crainpus (un contemporan tânăr), Xenofon (care a trăit o generație ma i târziu) și
Theopompus (care a trăit în ultim a treime a secolului al IV -lea), au început toate istoriile Eladei
din ultimul punct al celei de -a opta cărți scrise de Tucidide. Deci, este sigur că lucrare a acestuia a

116 Sun Tzu, Arta războiului , Antet, Prahova, 2005 , p.7
117 Ibidem, p.20
118 Walter Robert Connor, Thucydides , Princeton University Press, 1987 , p.23

73
fost bine cunoscută la scurt timp după publicare sa, și că alte posibile lucrări dedic ate aceluiași
subiect , publicate după cele opt cărți pe care le deținem, din nefericire nu au supraviețuit trecerii
timpului; se poate deduce, în mod rezonabil, din tăcerea surselor disponibile din acel timp că
nici o secțiune separată a tratatului de istorie scris de Tucidide nu a fost publicată în timpul vieții
sale. Deși acesta nu este un fapt unanim recunoscut de toți istoricii antichității119.

Conflictul surprins de marele istoric atenian, nu este, bineînțeles un punct de interes doar
pentru isto rici, acesta furnizând, în bună măsura, un material strategic deosebit de interesant și
bogat pentru teoreticienii Relațiilor Internaționale și, îndeosebi, pentru gânditorii școlii realiste
care vă d în războiul descris de Tucidide, o înfruntare necesară în tre diferitele facțiuni ale Eladei
clasice împotriva hegemoniei ateniene, înfruntare cauzată de o slăbiciune ex ploatabi lă în balanța
de putere a respectivei perioade.
Multipolaritatea acestei zone strategice, denotă de asemenea o premiză realistă clasică
care precizează că sistemele de putere care tind înspre multipolaritate sunt mult mai predispuse
conflictului și instabilității față de cele bipolare, spre exemplu. Tucidide consemnează începutul
acestui conflict între Atena și restul polisurilor gr ecești în cartea a doua a tratatului de istorie pe
care l -a redactat , subliind că războiul fusese unul neîntrerupt ; We now come to the actual
outbreak of war between Athens and her allies on the one side and the Peloponnesians and their
allies on the other. There was now no further communication between the two sides except
through heralds. Once the war began it continued without intermission120. Condițiile războiului
descris de Tucidide, văzute în ansamblu, erau unele destul de asemănătoare războielor totale din
secolul XX , acestea acaparând totate tipurile posibile de război de la acel timp (naval și terestru)
și o bună parte a vieții sociale și economice din cadrul polisurilor afectate, de acest conflict.
Istoricul descrie această stare astfel , în urm ătorul fragment din aceeași carte; Nothing in their
designs was on a small or mean scale: both sides put everything into their war effort. This was
natural enough. At the beginning of an undertaking the enthusiasm is always greatest, and at
that time both in the Peloponnese and in Athens there were great numbers of young men who
had never been in a war and were consequently far from unwilling to join in this one. Meanwhile
all the rest of Hellas hung poised on the event, as the two leading cities came toget her in conflict.

119ibidem, p.24
120 Thucydides, History of the Peloponnesian war, Penguin Press , New York, 2012 , p.73

74
There were all kinds of prophecies and all kinds of oracular utterances being made both in the
cities that were about to go to war and in other places as well. Then, too, there was an
earthquake in Delos just before this time – a thing tha t had never happened before in the
memory of the Hellenes. This was said and thought to be a sign of impending events; and if
anything else of the same kind happened to occur, its meaning was always carefully examined.121
Trecând din Antichitate în Renaștere , urmează să prezentăm una dintre cele mai importante și,
uneori infame figuri, ale acesti perioade, Niccolò Machiavelli , diplomatul florentin care este cel
mai adeasea asociat cu termenul care -i este eponim –machiavelic – cuvânt ce sugerează că o
anumită persoană indentificată cu acest adjectiv este lipsită de orice fel de onoare și scrupule, că
aceasta este vicleană și nedemnă de încredere. Cu toate acestea, Machiavelli este, adeseori,
înscris în aceeași generație al umani smului renascentist în care sunt regăsite și alte mari figuri ,
respectabile ale acestei perioade, personalități ca Marsilio Ficino , spre exemplu. Sursele de
inspirație cu care Machiavelli lucra erau aceleași ca acele a lui Ficino, lucrările lui Polibius,
Tacitus sau Plutarch, marea diferență dintre aceștia doi era, în schimb, constituită de modul în
care fiecare dintre ei, se raportau la opere le acestor mari clasici , pe care i -am men ționat anterior .
122
Machiavelli vedea în umanismul care e ra popular în timpul vieții lui, o puternică contradicție
internă, o stare de fapt pe care toți colegii săi o ignorau și pe care el dorea să o exploreze .
Metodele sale și stilul în care acesta a abordat subiectele avute în discuție era, în mare parte ,
unul, cât se poate de coerent și noncontradictoriu . Pe tot parcursul lucrărilor sale, operele
acestuia – Cea mai recunoscută și valoroasă fiind Principele – fiind o contribuție majoră atât
pentru științele socio -umane cât și pentru istoria ideilor , în general. La fel ca și ceilalți umaniști ,
Machiavelli a văzut istoria ca o sursă legitimă de puter e, dar, spre deosebir e de aceștia din urmă ,
el nu a tratat nici istoria, nici pute rea însăși în lumina oricărei considerații morale, lucru care – de
altfel – i-a atras și ura mai multor detractori. Ceea ce diplomatul florentin a încercat să facă a
fost examinarea istoriei și puterii politice într -o manieră personală, în cazul lui una amorală, se
poate spune cinică, cât mai apropiată de adevăr, indifirent de urâcinea acestuia. În acest sens,
opera sa, deși originală în designul său specific, sa baza ferm pe tradiția umanistă. Î n același

121 Ibidem, p.74
122 Quentin Skinner, Machiavelli: A Very Short Introduction , Oxford University Press, 2001 , p.13 -15

75
timp, însă, realizările cele mai de preț ale lui Machiavelli a u erodat semnificativ prestigiul
umanismul. Făcând asta , el a adus la suprafață, o contradicție care a fost implicită în umanism
până în acel moment : dihotomia dintre obiectivit atea critică și cea morală. 123
Cea mai importantă lecție de strategie și diplomație pe care Machiavelli a dat -o principilor, pe
care îi sfătuia în celebra sa lucrare ( Principele) se leagă de două învățături fundamentale. Prima
este că un principe ar trebui să facă orice îi stă în putere pentru a se menține la conducere, atât
din punct de vedere militar, c ât și diplomatic – aspect ce coinci de cu prezumția realistă de
primordialitate a instinctului de conservare – a doua învățătură leagă ndu-se, la fel ca Sun Tzu, de
importanța pe care războiul trebuie să îl ocupe în toate preocupările , oricărui lider de stat. În
scrierea Principele , Niccolò M achiavelli argumentează asupra importanței pe care războiul al
trebui să îl ocupe, în următorul paragraf; Așadar un principe nu trebuie să aibă alt țel, nici altă
preocupare și să nu aibă de asemenea vro altă grijă decât aceea a războiului și a organizării și
disciplinei cerute de aceasta. Aceasta este singura chestiune care trebuie să -l preocupe pe cel
care comandă. Și ea este atât de plină de virtuți încât nu numai că îi menține pe cei care s -au
născut principi, dar nu o dată îi ridică la acest rang pe un ii oameni simpli. Și invers, se observă
că atunci când principii s -au gandit mai mult la plăceri decât la armate, e i și-au pierdut statul.
Iar prima cauză care conduce la pierderea domniei este aceea de a nu cunoaște această artă a
războiului. În schimb mi jloacele care îți îngăduie să dobândești un stat sunt însăși cunoașterea
îndeaproape și faptul de a fi practic mereu această artă.124 Din acesta se poate înțelege că orice
conducător care nu este destoinic în această artă a războiului, într -un context istoric obișnuit, v -a
fi, mai devreme sau mai târziu, sortit să iși piardă statutul de care se bucurase până la acel
moment în folosul competitorilor acestuia, care îi vor exploata slăbiciunile și îi vor subimna
poziția privi legiată de conducere.
Ultimul exponent al tradi ției realiste clasice , este filozoful englez Thomas Hobbes. Unul dintre
cele mai importante contribuții ale acestuia la tradiția realistă clasică , este legată de filozofia
politică a acestuia care suge rează, în linii mari, că starea de anarhie este o trăsătură primordială a
umanității, și că aceasta se evidențiază în spectrul activităților umane manifestând o influență
multilaterală asupra acestora. Ceea ce Hobbes face este să respingă una dintre cele m ai faimoase

123 Ibidem, p.18 -20
124 Niccolò Machiavelli, Principele , Cartex, București, 2018 , capitolul XIV

76
teze ale politicii specifice filozofiei aristoteliene , și anume că ființele uma ne sunt în mod natural
predispuse să trăiască într -un polis , și că aceștia nu iși realizează adevărata natura decât atunci
când își exercită rolul de cetățean , de membru al cetății. Hobbes inversează această revendicarea
insistând că ființele umane sunt, prin natura lor incompatibile vieții politice ierarhizate . 125

Starea naturală a omului este , în viziunea hobbsiană, una care incurajează și glorifică conflict ul,
interesul și instictul personal de autoconservare, î nșelătoria și viclenia. Astfel, pasiunile umane
sunt, în această stare de natură, echivalentul valoarilor și a intereselor colective din societățile
organizare, în care succesul pe termen lung al comu nității este urmărit . În fața prevalenței
pasiunilor și a urmăririi interesului limitat, individual, noțiunile ce țin de autocontrol sau
disciplină devin concepte abstracte . Autocontrolul, chiar și cel moderat, se transformă ușor în
agresiune. Cu alte cuvi nte, nici o ființă umană nu este mai presus de agr esiune și de anarhia care
o aduce cu ea.126
Războiul se prezintă, astfel ca o consecință natural al acestei stări perpetuue stări belicoase, în
care se regăsesc ființele uma ne, ordinea politică fiind mai puțin naturală pentru om, decât
conflictul. Într-adevăr, ordinea politică este posibilă numai atunci când ființele umane își
abandonează condiția naturală de a judeca și de a urmări ceea ce pare cel mai potrivit la un
moment dat pentru fiecare în parte, preferând să delege responsabilitatea aceastei judecatăți unei
puteri terțe. Această delegare de responsabilitate, este efectuată atunci când se stabilește un
contract între mai multe părți și o putere superioară externă, ca cea a unui suveran oferă un
garant al siguranței fizice pentru părțile supuse și un minim de bunăstare. Deși Hobbes a
recunoscut că un astfel de eveniment nu a exista t vreodată ca un adevărat fapt istoric în care a
fost făcută o promisiune reciprocă pentru a delega autoguver narea unui suveran, el a susținut că
cel mai bun mod de înțelege re a statul se leagă de înțelegerea acestui concept.127

125 Stephen J.Finn, Thomas Hobbes and the Politics of Natural Philosophy , Continuum, 2004 , p.36

126 Ibidem, p.37
127 Stephen J.Fi nn, Thomas Hobbes and the Politics of Natural Philosophy , Continuum, 2004 , p.40

77
CAPITOLUL V
Ipostazele diplomatice ale regimului ceaușist din perspectiva
Relațiilor Internaționale

5.1. Cele mai importante momente diplomatice din timpul dictaturii
lui Nicolae Ceauș escu până în 1970 văzute din perspectiva Relațiilor
Internaționale

Gheorghe Ghiorghiu -Dej lăsa în urmă, la mijlocul anilor 60 ’, un partid comunist puternic
centralizat, disciplinat, orientat înspre asigurarea și menținerea controlului unei ideologii
socialiste care promitea un nivel de trai mai bun pentru toți cetățenii statului român, nivel de trai
ce putea fi intreținut, cu certitudine, de o economie sustenabilă îndrept ată către o industrializare
și urbanizare treptată. 128Pe plan extern, România încerca , după o lungă perioadă de timp în care
a fost sub papucul foctorilor de decizie de la Moscova, să iși arate dinții , începând să caute
stabilirea și restabilirea mai multor relații diplomatice, atât cu unele țări occidentale cât și cu alte
state care erau interesate de prospec tul unei Românii relativ independete față de URSS. Din
perspectiva Relațiilor Internaționale, și cu precădere din perspectiva școlii realiste, atunci c ând o
entitate statală acționează pe scena politică internațională, aceasta caută să iși satisfacă propriul
interes și să iși urmărească propriile scopuri, indiferent de alinierea temporară pe care poate să o
aibă, de o parte sau alta a unui antagonism. Sc opul central al foreign policy -ului de ce la acel
momet, era tocmai această distanțarea de Moscova, în limitele posibile ale balanței de putere
bineînțeles , însemnând că orice își dorea România să facă în acel moment, acț iunile statului
român trebuiau să r ămână moderate și anodine față de politica oficială a URSS -ului, în același
timp sugerând că aceasta este dispusă să se individalizeze ca putere separată.

128 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.85

78
În acest sens, începând cu 1963, este vizibilă timida apropiere de SUA, tot în același an
renunț ându -se la eforturile de a bruia stațiile radio din străinătate care emiteau programe în limba
română. În 1965 se simplifică considerabil procedurile oficiale de călătorie și emigrare în afara
țării, fapt ce a rezultat într -o puternică intensificare a schi mburilor culturale și informaționale
dintre România și statele occidentale. Astfel între 1965 și 1968 se înregistrează un număr de
circa 65.000 de persoane care au profitat de ocazia călătoriei în statele vestice.129
Statutul de stat disident al României față de Uniunea Sovietică se manifestă, cu preponderență,
între anii 1964 și, în special, la începutul startului dictaturii lui Nicolae Ceașescu în 1965. În
această perioadă România este, din ce în ce, mai activă în cadrul forumilor internațion ale
organizate de ONU acolo unde înearcă să iși susțină poziția pe cale diplomatică, în același timp
restabilind relații diplomatice cu mai multe state, din așa zisa lume a treia . În 1964, apropierea
de China devine, în mod clar, una evidentă, atunci când premierul de la acel moment, Ioan
Gheorghe Maurer efectuează doua vizi te, care au fost, în condițiile respective , interpretate ca o
continuare a politicii de menținere a echilibrului între cei doi poli ai puterii socialiste din lume,
bineînțeles, ne referi m la China și la URSS. Până și simpla alegerea a lui Nicolae Ceaușescu în
calitate de continuator al proiectului socialist național , este văzută atât de restul actorilor de pe
scena politică internațională, cât și de Uniunea Sovietică ca un act deliberat d e distanțare față de
politica acesteia din urmă, sovieticii așteptându -se ca locul pe care Dej il lăsase în urmă, să fie
preluat de o personalitate care să se conformeze liniei trasate de Moscova, personalități ca
Gheorghe Apostol sau Alexandru Drăghici, d e exemplu , fiind mult mai ușor de manipulat de
către sovietici.130
Istoricul Adam Burakowski menționa în lucrarea sa dedicată dictaturii lui Nicolae Ceașescu și
socialismului românesc că, în acea periodă ; Anali știi de la Ambasada RPP numeau această
politică maximum de libertate între granițele lagărului și subliniau în același timp că România
iși manifestă independeța și autonomia fără a lua prea mult în seamă cerinețe solidarității
uneori cu prețul compromiterii unor acțiuni comune .131 Slăbirea relații lor diplomatice cu
principalii actori ai blocului sovietic și traiectoria politicii externe a statului român îi incuraja pe
jucătorii blocului capitalist să vadă România intr -o imagine mai pozitivă, denotând că dacă

129 Ibidem, p.85 -86
130 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.88
131 Ibidem, p.88

79
această linie diplomtică va putea fi menținută, pentru o perioadă mai îndelungată, atunci
potențialul de insider a statului român era unul care nu trebuia risipit și că acesta merita un statut
privilegiat din perspectiva statelor occidentale. Un alt aspect denotat de imbunătățirea imaginii
diplomatice a României și de caștigarea unui statut aparte în blocul cuminist, se referă la
intensificarea activității domeniului turistic din România. Între anii 1964 și 1971, statul român
înregistrând un număr record de peste un milion de turiști132
Acțiunule diplomatice ale României din această perioadă se mulează perfect pe matrița
teoretică conceptualizată cu ajutorul paradigmei realiste. Astfel, România nu doar că reușise să
iși urmărească interesul de stat , manife stând primele tendințe de distanțare față de dictatele
oficiale de la Kremlin, ci de asemenea, a reușit să iși asigure o poziție strategică puternică față de
acesta (față de Kremlin) din prisma bunei reputații pe care o câștigate, datorită deciziilor
diplo matice pe care le luase față de statele occidentale și față de China. Situația în care statul
român se afla, în acel momen t, se menținea de asemenea precaută și față de URSS, chiar dacă
atitudinea acestuia sugera o puternică reținere.

Această reținere a României creează însă un număr sesizabil de dificultăți între statul român și
Uniunea Sovietică, în mod particular între Ceaușescu și Leonid Brejn ev, succesorul mai puțin
ponderat a lui Nikita Hrușcev. Acest fapt, al suspiciunilor crescânde ale URSS -ului și a creșterii
interesului față de România manifestată de China, este ilustrat de episodul înmormântării fostului
lider al României, Dej la care delegația oficială a Uniunii Sovietice nu era, cum fusese de
așteptat, condusă de Brejnev, în locul l iderului sovietic fiind trimis președintele Sovietului
Suprem al Uniunii Sovietice, Anastas Mikoia n. Ceaușescu avea să inițieze o conversație relativ
tensionată cu Mikoian, subliniind că dialogul și sinceritatea, în această perioadă, sunt deosebit de
impo rtante, liderul statului român lăsând de înțeles că popoarele latine sunt, în mod inerent
sincere. Mikoian îi răspunde lui Ceaușescu astfel ; Consider însă că sinceritatea nu este numai în
sângele celor de origine latină. Sinceri pot fi și cei care nu sunt latini , sugerând așadar că
românii, prin ginta lor latină, nu sunt cu nimic mai deosebiți față de ruși, slavi sau oricare alt
grup care se regăsea în Uniunea Sovietică. Pe de cealaltă parte, cea mai impresionantă delegație
de trimise de către un stat socia list la acest eveniment care este mai semnificativ și ilustrativ

132 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p. 88

80
decât poate părea, a fost reprezentată de China, a cărei delegație oficială era condusă de Zhou
Enlai însăși, fapt care denota, binînțeles, interesul particular al statului chinez pentru Româ nia.133
Din nou, dintr -o perspectivă realistă, strategia diplomatică a României era un, cât se poate de,
potrivită realităților istorice cu care se confrunta. Pe de o parte, aceasta reușea să capete un loc
individual și autonom pe scena politică internațion ală, în același timp reușind să se mențină într –
o poziție care nu -i periclita, în mod direct, siguranța, pe de altă parte trebuiau și au fost făcute
eforturi diplomatice pentru a certifica siguranța strategică a României în bloc față de Kremlin.
De asemene a, este notabilă importanța resursei diplomatice ca și factor operațional vital în ceea
ce privește distribuția capacităților de care se bucura România. În acest sens, cel puțin vizând
strict acest aspect al calității aparatului diplomatic, statul român co ndus de Nicola Ceaușescu s -a
bucurat d e o elită diplomatică excelentă. Niccolò Machiavelli , ne relatează în Principele că nu
este de mică însemnătate pentru un principe alegerea dregătorilor săi. Aceștia sunt buni sau nu,
după cum principele îi alege sau n u cu înțelepciune134, conform dictonului oferit de marele
gânditor italian, Ceaușescu a fost, de -a lungul perioadei în care s -a aflat la cârma statului român,
inspirat în alegerea corectă a persoanelor însărcinate cu această probă dificilă.
Între 1965 și 1971, corpul diplomatic al statului român va fi cel mai profund încercat
datorită poziției disidente pe care Ceaușescu insista să o mențină față URSS, și, deci, față și de
liderul Uniunii Sovietice, Leonid Brejnev care în comparație cu predecesorul său , așa cum am
menționat, era mult mai puțin inclinat în a face concesii față de țările din lăgarul comunist .135
Într-un context ca acesta, teoria realistă ne indică că un stat ca România (care nu se bucură de o
distribuției semnficativă a capacității de putere) este nevoit să utilizeze un mecanism politic care
să atenueze și să minimalizeze potențialul unui conflict politic, diplomația în acest sens are rolul
de a st abili pentru stat condițiile optime ale acomodării păcii . Așa cum ne relatează și
Morgenthau, obi ectivul principal al diplomației este acela de a promova interesul național al unei
țări prin metode pașnice.136
Pentru România, diplomația se va dovedi a fi o resursă deoesebit de valoroasă. Astfel, d upă
încheierea celui de -al IX -lea congres al PC R, la care Brejnev participase, conducătorul Uniunii

133 Ibidem, pp.88 -89
134 Niccolò Machiavelli, Principele , Cartex, București, 2018 , capitolul XXII
135 Cezar Stanciu, Războ iul Nervilor; Dispute Ceașescu -Brejnev 1956 -1971 , Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2011 , p.38
136 Hans J.Morgenthau, Politca între Națiuni , Polirom, București, 2013 , p.551

81
Sovietice, îl invita pe Nicolae Ceaușescu să efectueze o vizită la Moscova pentru a clarifica
diferitele disensiuni și puncte de interes controversate care făceau ca relația dintre puterea de la
Kremlin și cea de la București să fie una tensionată. Astfel, la puțin timp după schimbarea
numelui partidului comunist și a denumirii statului român pe data de 21 august, între 3 și 11
septembrie 1965 această vizită este pusă în mișcare. Convorbirile d intre ofici alii acestui
eveniment vor avea să fie efectuate la Moscova și Leningrad, din delegația oficală a țării făcând
parte; Corneliu Mănescu, Gheorghe Apostol, Alexandru Bârlădeanu, Paul Niculescu Mizil și
Ioan Gheorghe Maurer și, nu în ultimul rând, Nicolae Cea ușescu iar de partea sovietică făcând
parte; Leonid Brejnev, Aleksei Kosîghin, Nikolai Podgornii, Alexander Șelepin, Iuri Andropov,
Anastas Mikoian și Andrei Gromîko. Această vizită era deosebit de importantă pentru ambele
părți, reprezentând o ocazie ines timabilă de a rezolva diferendurile dintre cele două state
implicate.137
În cadrul acestor convorbiri, petrecute la Moscova și la Leningrad, principalele subiecte avute
sub dezbatere se referau la relațiile bilaterale pe care România și le stabilise și dorea să le
mențină până la acel moment și de limitele independeței, autonom iei statului român în cadrul
blocului sovietic. Poziția României era enunțată cu limpezime, încă de la începutul acestor
convorbiri, liderul Republicii Socialiste România, Nicolae Ceaușescu declarând că este posibil
ca în anumite ca în anumite probleme păr erile noastre să nu fie aceleași, dar considerăm ca asta
nu impedică discutarea problemelor respective […] suntem convinși că discuțiile dintre
delegațiile noastre vor ajuta la clarificare problemelor și vor contribui la dezvoltarea
colaborării și prieteni ei dintre țările noastre . Cu cât parcursul discuțiile se apropia de închiere,
se înțelegea că probleme avute în discuție nu puteau să iși găsească în acel moment rezolvarea,
fapt ce necesita o nouă serie de convorbiri dedicate aceluiași subiect. Teza cu ca re Brejnev și
corpul diplomatic sovietic, nu putea cădea de acord era aceeași pe care și Dej, în perioada
conducerii sale, o propusese, t eza unui marxism leninist clasic bazat pe căutarea propriului drum
în construcția socialismului . Poziția sovietică era, în bună parte, influențată de realitățile politicii
externe ale scenei politice internaționale puternic dominată de structuri suprastatale ca NATO, în
consecință Brejnev, la rândul său, dorea pentru Uniunea Sovietică un Tratat de la Varșovia urmat
și resp ectat cu religiozitate, alături de o intensificare rapidă a colaborări dintre diferitele state ale

137 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.104

82
lagărului prin CAER. După cum am menționat și anterior, această serie de discuții nu a schimbat
nimic în atitudinea părților implicate, Brejnev având să atri buie vina acestui eșec predecesorului
său, susținând că subiectivismul lui Hrușciov nu a adus niciun folos, iar uneori a provocat
sentimente de jignire .138
Aceast context particular istoric, alături de cel al evenimentelor diplomatice care i -a urmat ,
constituie de asemenea o stanță substanțială, perceptibilă a unui tip de balanță de putere, care să
descrie ipostaza intereselor statelor implicate dintr -un anumit sistem, sau dintr -un anumit
context. Așa numita Balanță de Interese conceptualizată de politologul american, neoralist,
Randall Scheweller consideră că teoria realistă ar trebui să admită și să includă în baza sa
metodologică analizarea diferitelor motivații ale statelor. Dacă prezumția esențială de la care
pornesc Waltz și cea mai mare parte a realiștilor și neorealiștilor este că statele iși vor urmări, în
mod primordial, supraviețuirea, Schweller, pe de altă parte, postulează că princiapala motivație a
statelor pe scena politică internațională este fie legată de teamă o ri lăcomie. Folosind metafore
zoologice, politologul american sugerează că există o tipologie tripartită a statelor care pot fi
împărțite în funcție de criteriul orienativ al lăcomiei și fricii . Astfel, există state care se aseamănă
alegoric leilor , care sunt entitățile etatice reprezentate de țările mulțumite cu ordinea curentă a
status -quoului, state opuse celor satisfăcute care se aseamănă lupilor și care au scopuri politice
nelimitate și care doresc să iși crească puterea în orice situție, existând, d e asemenea, un stadiu
intermediar dedicat statelor care imită comportamentul șacalilor care au scopuri politice limitate
și interese pe termen scurt.139
Situația României pe care o avem în discuție este una care, în concordanță cu acest reper analiti c,
se situează undeva între m atrița conceptuală de interese specifică lupului și cea a șacalului . Deși,
România avea, asemeni metaforicului lup, un inters politic pe termen lung care viza subminarea
parițială a status -quoului sovietic, scopul pe care aceas ta îl putea urmări și indeplini era unul
limitat, al unei independențe parțiale față de Kremlin. Ca și entitate politică individuală, în
schimb, statul român a încercat, cel puțin, să mimeze aparența unei puteri mai largi, care ar
putea, cel puțin teoretic , să fie potențial amenințătoare controlului exercitat de la Moscova, deși
această atitudine nu a fost, în mod explicit, manifestată niciodată. Asta nu înseamnă că aparatul

138 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , pp. 104 -105
139 John A. Vasquez, Colin Elman, Realismul și Balanța de Putere , Polirom, București, 2012 , p.35

83
diplomatic român, așa cum menționat și în pasajele anterior, nu a maximizat potența aresenalului
politic pe care România îl putea deține.
Astfel, la un an după întâlnirea de la Moscova, în februarie 1966, prezidiul permanent al PCR se
întrunește pentru a discuta și stabili componența delagației diplomatice pentru următoarea vizită
de la Moscova. Delegația avea să fie formată din șeful Marelui Stat Major al Românei, generalul
Ion Gheorghe ca șef oficial al delegației alături de generalii Ion Vasile și Gheorghe Logofătu.
Noua întâlnire avea să fie deschisă de Comandantul Suprem al Fo rțelor Armate Unite ale
Pactului de la Varșovia, Andrei Greciko care a prezentat noul proiect al statului
comandamentului Forțelor Armate Unite, care dorea intensificarea colabărării militare dintre
statele membre. Instrucțiunile oficiale ale Bucureștiului erau acela de a delimita și opune orice
tendință din partea sovieticilor de a sporii atribuțiile și capabilitățile organelor de conducere al
organizației Tratului de la Varșovia, astfel poziția României, este din nou una de respingere
totală a propunerilo r făcute de partea sovietică. Poziția pe care statul român voia să o sublineze
era înrădăcinată în ideea că apărarea națională specifică fiecărei țări este o sarcină care ține strict
de responsabilitate fiecărui guvern și partid conducător în parte, și că în esență, criteriul militar
ține doar de suveranitatea statului140
Pentru a nu contribui încă mai mult la tensionare unei atmosfere care era, deja, mult prea
încordată, partea română iși moderează discursul pentru a lăuda și sublinia că în cadrul
Tratatului de la Varșovia, statele pot să discute de pe un plan de egalitate, și că indiferent de
puterea militară inegală a acestora, sentimentul de inferioritate nu este unul care poate fi, în mod
perceptibil, resimțit. Argumentul diplomației românești s e baza , în parte, pe critica pe care
Hrușciov o adresase, în trecut, NATO -ului, acesta spunând, în linii mari, că doar în cadrul acelei
alianțe occidentale , în care nu există egalitate între statele ce compun tratatul, există situații în
care se poate obse rva încălcarea grosolană a suveranității și independeței naționale. Oferind, de
asemenea, și exemplul specificului aparatului de comandă al alianței NATO în cazul Crizei
Rachetelor, delegația română susținea că acest element care separă pe sovietici de occ identali,
cel al respectării limitelor suveranității guvernelor trebuie să fie un criteriu de netăgăduit în orice
acțiune interprinsă colectiv de statele implicate în tratat. Partea sovietică este total obfuscată de
această atitudine a statului român, Grec iko realizând că puterile pe care dorea să le vadă sporite

140 Cezar Stanciu, Războiul Nervilor; Dispute Ceașescu -Brejnev 1956 -1971 , Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2011 , p.46

84
după sfârșitul întâlnirii erau, în această nouă lumină a negocierilor, diminuate de eforturile
diplomației românești141
Astfel, din nou, neajungându -se la niciun consens, se propune o nouă întâlnire a
adjuncților miniștrilor de externe la Berlin. Delagația condusă de Mircea Malița avea un scop
asemânător cu cel, al fostei delegații de la Moscova, anume acela de a opune cu fermitate
schimbările aduse tratelor sovietice în care România era imp licată, teama românilor fiind că
acestea din acte consulatitve pot deveni, în noua lor variantă, acte deliberative. Astfel, România
nu se opunea, de exemplu, propunerii ca varianta reînoită a Tratatului de la Varșovia să dispună
de un Secretariat al Organi zației, în condiițile în care acesta avea să îndeplineacă un rol singular,
tehnic, dar, pe de cealaltă parte, delegația română trebuia să respingă ferm orice propunere care
viza întemeierea unei Comisii Permanente de Politică externă, în baza faptului că p olitica externă
este o atribuție specifică fiecurui guvern național și că aceasta ține de suvernanitatea statului.
Scopul pe care Malița trebuia să il îndeplinească la Berlin nu era, în acest sens, unul deloc
facil.142
Această întâlnire a adjuncților părea s ă decurgă, aproape, total în favoarea părții moscovite,
marea majoritate a statelor sovietice fiind de acord cu prevederile propuse, ba chiar aducând noi
completări acestora, este notabilă în acest context, implicarea energică a unor state precum
Polonia s au Bulgaria care doreau în acel moment să asigure un grad mai înalt de încredere față
de puterea de la Kremlin. Singura parte care se opunea, cu sârguință, acestei nou tratat era,
bineînțeles partea română care nu ceda teren presiunilor sovietice. Într -o întâlnire separată pe
care Mircea Malița a avut -o cu șeful delegației sovietice Iliciov, acesta îi propunea diplomatului
român, incercând să -l convingă, să nu zicem Secretariat Unit, dar nici vagabond să nu fie,
Comisiei sa nu -i zicem comisie, dacă ne supăr ă termenul , iar statului să -i spunem reguli. În
legături cu sediul, dacă nu vreți Moscova, să fie București .143
Următoarele zile ale întâlniri marchează o altă serie de negocieri pe baza protocului care trebuia
adoptat în viziunea redefinirii termenilor tratatului. La fel ca înainte, partea română invoca
principiul suveranității naționale în probleme discutate până atunci, lucru care a atras criticile

141 Cezar Stanciu, Războiul Nervilor; Dispute Ceașescu -Brejnev 1956 -1971 , Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2011 , p.47
142 Ibidem, p.48
143 Ibidem, pp.48 -59

85
celorlate state sov ietice, dar nu cele ale Mascovei. În cele din urmă, protocolul oficial pentru care
sa optat a fost unul scurt care a subliniat caracterul constructiv al schimbului de idei de la
Moscova, lucru ce deno ta atât victoria generală a diplomației Românești în timpul ambelor
întâlniri, cât și, bineînțeles, victoria particulară a lui Mircea Malița care îndeplinit sarcina foarte
dificilă de a susține o poziție minoritară într -un tratat care nu era favorabil inte reselor naționale
ale României.144
Un ultim episod important asupra căruia mă voi opri este legat de reacția și poziția pe care statul
român a adoptat -o față de evenimentul Primăverii de la Praga . Cehoslovacia anului 1968, era un
stat care, la fel ca R omânia, dorea să profite din urma îndemnului la liberalizare și autonomie
propus de fostul lider sovietic Nikita Hrușciov. Conducătorul Cehoslovaciei de la acel moment,
Alexander Dubček promova o politică independentă ce a ieșit, la un moment dat, în mod t otal de
sub controlul aparatului partidului comunist. Această situație era un deosebit de interesantă,
având în vedere că Cehoslovacia avusese o politică care nu putea fi descrisă ca fiind decât
stalinistă până in acel punct, practic oricare dintre reforme le prosuse de Hrușciov aveau să fie
boicotate și respinse, până în acel moment crucial. Ceaușescu realizând că Dubček poate să fie
un potențial tovarăș de drum și că reformele pe care acesta dorea să le implementeze nu erau
foarte diferite de planul pe ca re el, îl avea pentru România, profită de conjunctura internațională
favorabilă de care se bucura Cehoslovacia și gu vernul condus de Alexander Dubček , susțindu -l
în mod oficial pe acesta. Scopul larg al liderului român era acela de a incerca creearea unei breșe
dizidente în sânul blocului sovietic, acesta era țelul pe care Ceușescu îl urmărea, acordându -i
sprijin conducătorului cehoslovac.145
La nivel politic extern, progresismul reformator a lui Dubček era inacceptabil pentru Uniune
Sovietică, astfel Leonid Brejnev ia decizia de a pedepsi guvernului cehoslovav și de iniția un
efort de invadare a țării. România, care până atunci se apropia din ce în ce mai mult de vest,
rămase într -o stare extremă de izo lare față de statele blocului sovietic și ajutorul militar care i se
putea cere pentru stoparea Primăverii de la Praga , fusese considerat ca nefiind necesar, lucru de
altfel, dovedit de evoluția evenimentelor din acea perioadă.
Revoluția din Cehoslov acia având să fie ușor înăbușită de cele cinci state care iși

144 Cezar Stanciu , Războiul Nervilor; Dispute Ceașescu -Brejnev 1956 -1971 , Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște,
2011 , p.49
145 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , pp.126 -127

86
propuseseră să facă asta . Este o populară concepție greșită ideea că Ceaușescu ar fi refuzat, în
mod categoric, da ca i s -ar fi cerut ajutorul, să mobilizeze forțele române pentru a participa la
stoparea revoluției de catifea , concepție eronată care a fost de asemenea, larg utilizată pentru
scopuri propagandistice ce către Ceaușescu, propaganda care avut un impact pozitiv atât la nivel
intern, asupra cetățenilor româniei, cât și la nivel extern as upra statelor occidentale146.
După inăbușirea revoluței, urmeză o serie de întâlniri diplomatice între statele
sovietice din care reieșea că sovieticilor le era teama de posibilitatea unei contrarevoluții sau de
cea a unei infiltrații americane în noul aparat guvernamental impus de URSS în cehoslovacia.
Ceaușescu, în schimb, continuă să susțină poziția lui Dubček , intuind corect contextul
internațional care -i permitea să facă acest lucru în lipsa unor repercursiuni care sa -i afecteze
statutul per sonal sau siguranța țării. La jumătatea lunii iunie a aceluiași an, în timpul unei vizite
la combinatul siderurgic de la Galați, Ceaușescu afirma poziția oficială a României care stipula
că; Credem în Partidul Comunist Cehoslovac și nu împărtășism temerile altor țări în această
privință . De asemenea, între 1 și 3 iulie, ministrul cehoslovac al afacerilor externe, Jiří Hájek
avea să facă o vizită în România. La cererea românilor, această vizită avea să fie prelungită cu 3
zile pentru a sublinia poziția pe care România dorea să și -o asume față de Cehoslovacia, în
general.147
Data de 26 august 1968, marchează unul dintre cel e mai, dacă nu cel mai, important succes
politic de care s -a bucurat Nicolae Ceaușescu , succes de care v -a încerca să se folosească și în
ultimele momente ale dictaturii sale, făcând aluzie câ detronarea care urma să îi fie pricinuită
era, cu siguranță, o pera camarilei sovietice de la Kremlin, la fel cum fusese și cazul
Cehoslovaciei. Cuvântarea pe care acesta o susține pe data de 21 august avea să însemne, de
asemenea și o revenire la cultul personalității care începe să prindă formă și in timpul guvernăr ii
lui Dej. 148Situația internă care a prem editat dezvoltarea acestui cult și concluzia episodului
cehoslovac este perfect rezumată de istoricul Lucian Boia în lucrarea Strania istorie a
comunismului românesc , în următorii termeni; supărarea lui privea stric (a lui Ceaușescu)
amestecul în treburile interne și încălcarea suveranității unui stat sub pretex de solidaritate
internațională , se temea c ă România ea insăși ieșită de pe drumul drept prin politica de

146 Adam Burakowski, Dictatura lui Nicolae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București, 2016 , p.135
147 Ibidem, p.136 -137
148 Ibidem, p.148

87
independeță promovată, ar pu tea fi următoarea victimă. Așa că aparenta solidarizare cu
Primăvara de la Praga nu a condus – contrar speranțelor – spre un plus de libertate ci,
dimpotrivă, spre stoparea procesului de liberalizare tocmai pentru a evita un scenariu de tip
cehoslovac.149

149 Lucian Boia, Strania Istorie a Comunismului Românesc , Humanitas, București, 2016 , p.130

88
Concluzii

La sfărșitul acestei teze, putem să concluzionă, cu un grad înalt de siguranță, că, într –
adevăr, factorii decizionali care au conturat politicile de putere, atât cele ale statelor de pe scena
politică internațională, discutată pe parcursul lucrării, cât și a României socialiste, în mod
particular, au fost multilateral influențați de un număr larg de aspecte. În primul capitol am
înregistrat cele mai importante aspecte ce țin de natura epistemologică și istorică a studiului
academic specific disciplinei Teor iei Relațiilor Internaționale, înțelegând felul în care aceasta s -a
individualizat ca areal de studiu academic independent. În capitolul al doilea, am dedicat șapte
subcapitole înelegerii precise a celui mai puternic antagonism ideologic înregistrat în tre cutul
umanității, conflictul ideologic dintre socialism și capitalism care a conturat o parte deosebit de
însemnată a realității istorici a secolelor XIX și XX. Fiecare subcapitol în parte a avut rolul de a
explica și prezenta diferitele argumente și disen siuni ideologice care au marcat existența acestui
antagonism, explicând contextul istoric care a determinat o bună parte din perceptele ambelor
poziții, prezentând cele mai bune și pertinente argumente ale fiecărei tabere în parte, arătând
diversitatea int electuală din sânul fiecărei orientări și, nu în ultimul rând, explicând de ce, dintre
acestea doua, socialism a fost sortit eșecului, devenind clar, din lectura capitolului secund, că
motivul acestei infrângeri este legat, nu doar de presiunile exterioare cadrului teoretic al
ideologiei socialiste cât și de deficiențele și neajunsurile interne ale acestui cardru. Cel de -al
treilea capitol, s -a bazat pe expunerea cadrului istoric principal în care un curent de gândire,
preponderent nepopular, ca socialism r eușeste să se impune ca ideologie oficială de stat pentru o
țară, majoritar agrară și tradiționalistă ca România. Acest capitol ne -a relevat faptul că, nu în
toate situațiile, curentele revoluționare de sorginte populistă, se impun de la sine, strict cu
ajutorul oferit de popor, cazul României arătând în mod clar că, pe scena politică internațională,
cursul și dezvoltarea valorilor și a politicii internă a unui anumit stat poate să fie, în mod direct,
influențată din exterior și că, nu de puține ori, singur i actori care contează, într -adevăr, pe această
scenă politică internațională sunt reprezentați de marile puteri ale sistemului politic internațional.
Rolul celui de -al patrulea capitol a fost acela de a prezenta și explica cele mai importante aspecte
teoretice și metodologice ale paradigmei realiste din cadrul Teoriei Relațiilor Internaționale și de
motiva utilizarea acestei paradigme explicitării realităților specifice perioadei de Război Rece. În

89
acest capitol am reușit să arătăm de ce Realismul a fost p entru o perioadă foarte lungă de timp
perspectiva dominată în studiul R.I, de ce școlile de gândire care au precedat paradigma realistă
nu au reușist să explice realitățiile lumii de dupa primu Război Mondial și, nu în ultimul rând,
demonstrând că Realismu l oferă cel mai potrivit unghi de analiză pentru studierii diplomației
specifice României socialiste. Ultimul capitol a avut rolul de împreuna toate perspectivele amplu
prezentate pe parcursul lucării și de a demonstra, în final, că paradigma teoretică rea listă reușește
să explice acțiunile Republicii Socialiste România de la acel moment, atrăgând atenația asupra
balanței de putere specifice perioadei de care statul român a reușit să profite datorită aportului
unui corp diplomatic excelent, a motivațiilor ș i intereselor pe care România le -a urmat în
consecința acțiunilor pe care le -a interprins, arătând, în același timp, și limitele întâmpinate de
statul socialist român.

90
BIBLIOGRAFIE

– Joseph A. Schumpeter, Capitalism, Socialism & Democracy, Routledge, New York, 2003

– Alain Besançon , Anatomia unei Stafii , Humanitas, București, 2014

– William deJong -Lambert, Nikolai Krementsov, The Lysenko Controversy as a Global
Phenomenon, Palgrave Macmillan, Washington, 2017

– Hans -Hermann Hoppe, A Theory of Socialism and Capitalism , Ludwig von Mises
Institute, Boston, 2008

– David Harvey, A Companion to Marx's Capital , Verso, New York, 2010

– Slavoj Zizek, Mapping Ideology , Verso, New York, 1994

– Roger Scruton, How to be a Conservative, Bloomsbury Publishing PLC, London, 2014

– Edmund Burke, The Evils of the Revolution , Penguin Books, New York, 2009

– Antonio Negri, Michael Hardt, Empire , Harvard University Press, Massachusetts, 2000

– Naomi Klein, The shock doctrine; The Rise of Capitalism , Metropolitan Books, N ew
York, 2007

– Peter Kenez , A History of the Soviet Union , Cambridge University Press, Cambridge,
2006

– Hans J.Morgenthau, Politca între Națiuni , Polirom, București, 2013

91
– Joshua S.Goldstein, Jon C.Pevehouse , Relații Internaționale , Polirom, București, 200 8

– Tony Judt, Postwar – A History of Europe since 1945, Penguin Press, New York, 2005

– Melvyn P. Leffler, David S. Painter, Origins of the Cold War: An International History ,
Psychology Press, 2005

– George Modelski, Long Cycles in World Politics , Palgrave -MacMillan, Londra, 1987

– J.N. Rosenau, Poltics of the World , Oxford University Press, Oxford, 1993

– A.Lijphardt, Internation Relations Theory : Great Debates and Lesser Debates ,
International Social Science Journal, 1974

– Alfred T.Mahan, The influence of Sea Power Upon History , Spectral Association
Publishing

– O.Weaver, International Realtions Theory; Discipline and Diverstiy , Oxford University
Press Oxford, 2007,

– S.Hoffman, An American Social Sciene: International Relations , Daedalus Publishing,
1977

– Jason Edwards, The Radical Attitude and Modern Political Theory , Palgrave Mcmillan,
Washington, 2007

– Gary Wilder, Freedom Time: Negritude, Decolonization, and the Future of the World ,
Duke University Press, 2015

– Niccolò Machiavelli, Principele , Cartex, București, 2018

92
– Aristotel, Politica , Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2015

– Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate , Humanitas, București,
2012

– Sun Tzu, Arta războiului , Antet, Prahova, 2005

– John A. Vasquez, Colin El man, Realismul și Balanța de Putere , Polirom, București, 2012

– Kenneth N. Waltz, Teoria Politicii Internaționale , Polirom, București, 2006

– Lucian Boia, Strania Istorie a Comunismului Românesc , Humanitas, București, 2016

– Adam Burakowski, Dictatura lui Nic olae Ceaușescu 1965 -1989 , Polirom, București,
2016

– Pierre Manent, Istoria intelectuală a liberalismului , Humanitas, București, 2013

– Michael Newman, Socialism: A very short introduction , Oxford University Press, 2005

– James Fulcher, Capitalism: A very short introduction , Oxford University Press, 2004

– Eugen -Maria Schulak, Herbert Unterköfler, The Austrian School of Economics: A history
of its ideas, ambassadors, and institutions , Ludwig von Mises Institute, 2011

– Studiu de caz, Noah Carl, Why do Academi cs Lean Left? , Adam Smith Institute, London,
2017

– Document, Constitución de la República Bolivariana de Venezuela , Articolul 2, 15
decembrie 1999

93
– Studiu de caz, Global Economic Prospects: Venezuela 2018, The World Bank, 2018

– Randall Schweller, Deadly Im balances , Columbia University Press, 1998

– Norman Angell, The Great Illusion; a Study of the Relation of Military Power in Nations
to Their Economic and Social Advantage , G.P. Putnam and Sons, London, 1911

– Michael Beschloss, Our Documents: 100 Milestone D ocuments From The National
Archives , Oxford University Press, 2006

– Stephen F. Kaufman, The Art of War: The Definitive Interpretation of Sun Tzu's Classic
Book of Strategy , Tuttle Publishing, 1996

– Thucydides, History of the Peloponnesian war, Penguin Pres s, New York, 2012

– Walter Robert Connor, Thucydides , Princeton University Press, 1987

– Quentin Skinner, Machiavelli: A Very Short Introduction , Oxford University Press, 2001

– Stephen J.Finn, Thomas Hobbes and the Politics of Natural Philosophy , Continuum,
2004

– Cezar Stanciu, Războiul Nervilor; Dispute Ceașescu -Brejnev 1956 -1971 , Editura Cetatea
de Scaun, Târgoviște, 2011

Documentație valabilă online;

– Definiția, semnificația termenului Weltanschauung, Platfroma Merriam -Webster ,
https://www.merriam -webster.com/dictionary/weltanschauung

94
– Jeremy Norman, Diderot and D’Alambert’s Encyclopedie; The central enterprise of the
French Enlightenment , publicat la data de 16.06.2008, platforma
HistoryOfInformation.com ,
http://www.historyofinformation.com/expanded.php?id=2876 ,
Etimologia cuvântului Anarhie , platforma Merriam -Webster.com , https://www.merriam –
webster.com/dictionary/anarchy