Rom ânia, între Orient și [605132]

Rom ânia, între Orient și
Occident
-studiu de caz –
De Stănescu Adnana -Elena
Clasa a XI -a B

Cuprins :
1. Introducere
2. Orientul
3. Occidentul
4. Autohtonismul și Uniunea lingivistcă
balcanică
5. Rom ânia sub conducerea regilor străini
6. Lumina vine de la răsărit
7. Religia în societatea rom ânească

8. Concluzii

Introducere

Istoria sau destinul a făcut ca neamul nostru să se situeze la rascruce de drumuri. Suntem
,,în Orient si totu și in Occident’’, scria M. Eliade.
Din punct de vedere al semnifica ției, cei doi termeni se află de la început în opozi ție,
orientul reprezent ând răsăritul, iar occidentul reprezent ând apusul. C ultural vorbind, estul este
reprezentat de lumea ortodoxă și islamică, iar vestul este reprezentat de catolicism și
protestantism. Occidentul are ca trăsatură fundamentală individualismul, iar orientul
colectivismul.
Peninsula Balcanică a fost unul dintre locurile unde Orientul si Occidentul s -au izbit și

unde în acela și timp au reu șit să coexiste. Balcanii au fost și locul unde diferite imperii au
încercat să i și exercite influen ța de -a lungul istoriei precum Imperiul Habsburgic, Imperiul
Otoman și mai t ârziu Imperiul Țarist.
Națiunea rom ână s-a format în arealul acestei zone balcanice și implicit a împrumutat
diferite obiceiuri de la celelalte na țiuni conlocuitoare și în acela și timp le -a și influen țat pe
acestea.
Poziția geografică i -a făcut pe oamenii din Balcani să oscileze permanent între Răsărit și
Apus. Aceste na țiuni au preluat at ât trăsături din modelul occidental c ât si din cel oriental,
pastr ând în acela și timp și identitatea proprie. Ivo Andric, prozator bosniac, spunea: ,,Nimeni nu
știe cum e să te na ști la marginea a două lumi, să le cuno ști și să le înțelegi pe amândouă, dar
să nu po ți să faci nimic că sa le explici și că sa le aduci mai aproape una de cealalt ă. Să le
iubești și să le ură ști pe amândouă, sa ezi ți și să te împiedici de ele într-o singură zi, să ai două
case dar în acela și timp să nu ai niciuna, să fii peste tot acasă dar în acela și timp sa rămâi un
străin pentru eternitate. Pe scurt să trăie ști pe masa de tortură fiind în acela și timp și victima și
călăul. Asta-i soarta omului din Levant, caci el e pulbere umană v ânturată între Orient si
Occident, care nu apar ține nici unuia, nici altuia, dar e calcat în picioare și de unul și de
celălalt. Sunt v ictimele fatalei risipiri a oamenilor, despăr țiti în cre știni si pag âni’’
"Undeva în interiorul său sim țea o durere ascu țită care din c ând în când îî despica
pieptul în două și care îl durea teribil. Durerea era mereu asociată cu locul unde drumul se
pierd ea, unde dezolarea si disperea erau stinse și păstrate pe malurile st âncoase ale r âului, r âu
peste care era mult prea greu să treci, mult prea scump și mult prea periculos. Aici, în acest loc
dureros, în acel distric t deluros și sărac, unde nenorocirea era peste tot și evidentă, omul era
oprit de for țe mai puternice dec ât el și unde din cauza lipsei sale de putere era obligat să
recunoască în mod clar propria sa suferin ță și a celor din jurul său, propria sa înapoiere și cea a
celorlal ți." [1]

Podul de pe Drina [2]

Pentru s ârbi locul ce despăr țea occidentul de orient era r âul Drina. „Viața e o minunăție
de neînțeles, fiindcă se macină și se subțiază fără încetare și totuși dăinuie și rămâne tare « ca
podul de pe Drina»” [3]
Cultura rom ânească modernă și-a facut prezen ța în secolul al XIX -lea prin receptarea
modelelor culturale apusene și amplificarea elementeleor de identitate na țională. Mica burghezie
românească renun ță în această perioadă la fesul turcesc în favoarea pălăriilor cu boruri, renun ță la
Istanbul în favoarea Parisului și a Vienei. Ironia face ca cel care încearcă modernizarea
principatelor dunărene și aducerea lor spre occident să fie un estic, un guvernator rus.
"Al treilea și ultimul guvernator rus Pavel Kiseleff, a venit la 19 octombrie 1829 și s-a
confruntat de la început cu epidemii de ciumă și holeră, pe care le -a rezolvat impunând
carantina și importând grâu din Odessa. Administra ția sa a durat până la 1 aprilie, 1834 și a
efectuat cele mai importante reforme ale perioadei. Totodată a numit noul Divan în noiembrie
1829, asigurând pe toată lumea că nu vor mai exista măsuri de represiune. Regulamentul
organic a fost adoptat în două versiuni similare (diferen țele erau legate doar de buget și
restric țiile privind for țele militare) la 13 iulie 1831 în Țara Românească și 13 ianuarie 1832 în
Moldova. Ratificarea de către sultanul Mahmud al II -lea nu a fost cerută de către Kiseleff." [4]
Un alt pas important pentru Principatele Du nărene în drumul lor către Occident a fost
Revolu ția de la 1848 (perioadă cunoscută sub numele de Primăvara popoarelor) și unirea acestora
într-un singur stat în anul 1859. Unire care nu se putea face fără participarea pa șoptiștilor precum
Kogălniceanu sau Alecsandri.
"Kogălniceanu pleda pentru unitatea rom ânească și pentru o istorie națională concepută
în spiritul acestei unități, dar, fapt caracteristic, și la el Moldova își menținea încă un anume
grad de individualitate. "Departe de a fi părtinitorul unu i sentiment de ură către celelalte părți
ale neamului meu, eu privesc ca patria mea toată acea întindere de loc unde se vorbește
românește și ca istorie națională istoria Moldovei întregi, înainte de sfâșierea ei, a Valahi ei și a
fraților din Transilvania . [ … ] Întinzându -mă, cum se înțelege de la sine, mai mult asupra
întâmplărilor Moldaviei, nu voi trece sub tăcere și faptele vrednice de însemnat ale celorlalte
părți ale Daciei și mai ales ale românilor din Valahia, cu cari suntem frați și de cruce, ș i de
sânge, și de limbă, și de legi."1 O istorie a românilor în ansamblu, însă o istorie a românilor
văzută de la lași, cu o anume insistență asupra Moldovei. Frontiera se estompase, dar separa
încă entități, oricât de apropiate, totuși distincte." [5]

Orientul

Orient ( lat. oriens = est) este o denumire uzuală atribuită spa țiului geografic de la
răsărit de Europa (îndeosebi Asia și Africa de Est). Denumirea de „orient” provine din timpul

romanilor, care defineau această parte a lumii (lat. plagae mundi) drept plaga orientalis. Azi
grecii numesc regiunea aceea Anatole, italienii Levante (Levant) , evreii Mizrahi (ce î nseamnă
răsărit), ru șii Vostok . [6] Cu timpul defini ția orientului se schimbă și ajunge să reprezinte întreg
continentul asiatic (China, India, Japonia, Iran, țările arabe și țările din Asia centrală). Țările
arabe, împreună cu Turcia, Iranul și țările din Africa de nord vor ajunge să poarte numele de
orientul apropiat, iar țările precum China și Japonia vo r purta numele de orientul îndepărtat.
Majoritatea templelor păg âne si templeror evreie ști au fost construite cu intrarea
principală spre est. Această tradi ție s-a păstrat și pentru bisericile cre știne. Pentru a le construi în
acest mod, clădirile trebuia u să fie "orientate" î n direc ția potrivită. C ând ceva era construit în
direc ția bună se spunea că avea o orientare potrivită.

Orientul antic – reprezentare [7]

Orientul a fost multă vreme singurul rival pentru țările apusene și singura zonă care a
putut concura cultural cu Europa. La început acesta a fost reprezentat de partea răsăriteană a
Imperiului Roman, numită și Bizan ț. Pe l ângă Imperiul Bizantin și califatul Abbasid și-a pus
amprenta pe cultura orientului prin p opularizarea tratatelor de algebră de către Al -Khwarizmi.
Pentru o bună perioadă califatele arabe și Imperiul Otoman au reu șit să rivalizeze cu măre ția
imperiilor occidentale. Califatul Umayyad prin cucerirea a unei bune păr ți din peninsula Iberica
a dat naștere în Spania de ast ăzi unui stil arhitectural unic și anume stilul maur. Imperiul Otoman

și-a pus amprenta în întreaga peninsulă Balcanică, cre ând în această zona o cultură diferită fa ță de
cea a celorlalte țări din Europa.
Până și termenul Orient, care derivă din latinescul oriens ce înseamnă est, (sau locul
unde răsare soarele) se află în opozi ție cu termenul Occident, care deriva din latinescul occidens
ce înseamnă vest (sau locul unde apune soarele).
,,Orientul nu este numai a diacent Europei, el este, de asemenea, locul celor mai mari, mai
bogate, mai vechi colonii ale Europei, sursa civilizatiilor si a limbilor ei, concurentul ei cultural si
una dintre cele mai profunde si mai recurente imagini a Celuilalt. in plus, Orientul a ajutat la
definirea Europei (sau a Vestului) ca fiind contrastul propriei imagini, idei, personalitati,
experiente." [8] Orientalism – Edward Said
În timpul marilor descoperiri geografice, contactele dintre Occident și Orient ajung să fie
largite, iar căl ătoriile făcute de europeni în Asia și descrierile lăsate de ei, precum relatările lui
Marco Polo, au jucat un rol important în cunoa șterea Asiei de către europeni. Cartea Călătoriile
lui Marco Polo a fost cea mai bine v ândută carte din acea perioadă fiind tradusă în franceză,
italiană și latină. Din cauza scepticismului oamenilor din acea vreme această carte ajunge să
poarte și numele de Il Milione (Un milion de minciuni).
Filozofii vestici din perioada Iluminismului au fost inspiria ți de confucianismul din
orientul îndepărtat. Mul ți filozofi europeni si americani precum Voltaire și H. G. Creel erau de
acord cu ideea dea a înlocui nobilitatea de s ânge cu nobilitatea bazată p e merit.
"Confucius nu avea nici un interes în falsitate; nu a încercat să fie profet; nu a pretins
nici o sursă de inspira ție divină; nu a predicat nici o nouă religie; nu folosea nici o deziluzie; nu
a lingu șit nici regele sub care trăia. " (Voltaire)
Confucianismul era bazat pe merit. Un țăran virtuos care i și cultiva calită țile putea să fie
nobil, iar un fiu de împărat care nu cuno ștea nimic era un om de nimic.
"În învățământ, nu ar trebui să existe nici o distinc ție între clasele sociale " (Analects
15.39)
Pentru scriitori româ ni ai secolului trecut, orientul reprezenta o gură de aer curat, un loc
exotic, cu o cultură diferită fa ță de bătrânul continent. O reprezentare foarte bună a orientului este
cea din cartea Craii de Curtea -Veche de Mateiu Caragial e.
"Corabia aluneca încet între țărmurile lăudate ale mărilor elene și latine; stâlpii capi știi
în ruină răsăreau din crângul de dafini. O grecoaică ne zâmbea dintr -un pridvor perdeluit de
iasomie, ne tocmeam cu negu țători armeni și jidovi prin bazare, be am cu marinarii vin dulce în
tractire afumate unde jucau femei din buric. Ne ame țea forfoteala pestri ță din schelele scăldate
în soare cu legănarea molcomă a catartelor, ne fermeca lina tăcere din cimitirele turce ști, albul
răsfă ț al ora șelor răsăritene to lănite ca ni ște cadâne la umbra cedrilor trufa și, lăsam să ne fure
vraja albastră a Mediteranei până când cople șiți de toropeala cerului său de smal ț și înăbu șiți de
vântul Libiei, ie șeam la ocean. […] Nimic nu scăpa cercetării noastre lacome, descoperea m guri
de rai pierdute pe întinsul oceanului pa șnic unde, sub constela ții noi, încruci șam îndelung, ne
îndrumam spre țările mirodeniilor, spre leagănul civiliza țiilor străvechi, sărbătoream ivirea
primăverii la Ise, ne scufundam în tainica pierzanie a nop ților chineze ști și indiene, ne înfiora

aromeala serilor pe apă la Bangkok. Vântul fierbinte alinta lin clopo țeii argintii ai pagodelor,
înclina foile late de plibani. Uitam de Europa, din ea tot ce admirasem ne părea acum atât de
pipernicit și de șters. Și purcedam mereu, în căutare de zări mai adânci, de păduri mai bătrâne,
de grădini mai înflorite, de ruine mai măre țe; mul țumire nu mai aflam decât atunci când
frumuse țea sau ciudă țenia făcea să ne credem pe tărâmul visului; oricare ar fi fost însă
minună ția datorită jucăriei firei sau trudei omene ști, mult nu ne re ținea și porneam iară și,
străbăteam sumbre meleaguri și râpoase singurătă ți, ocoleam jalea pustietă ților sterpe, groaza
smârcurilor fetide ca să ne întoarcem cât mai repede la mare. "[9]
De asemene a acest orientalism a fost prezent pentru o bun ă parte și în principatele
dunărene , cu predominan ță în Bucure ști și în Dobrogea. Bucure știul era un ora ș al contradic ților.
Deși purta titlul de Micul Paris, acest titlu descria doar centrul ora șului cu străz ile sale pariziene
ce aveau o arhitecutra neoclasicist ă și clasa burgheză a ora șului. Mahalalele bucure ștene fiind o
pată pe titlul acesta mult r âvnit de către burghezia marelui t ârg devenit capitală a unui stat
european. Atunci c ând Rom ânia a primit Dobro gea după războiul de indepeden ță popula ția
regiunii era predominant turcă și tătară, fără a avea o majoritate de origine latină. Lucru ce i -a
indignat pe aristocra ții rom âni de la acea vreme ce considerau cultura orientală ca fiind inferioar ă
celei europen e.
"Cu cât scădea ziua ne întâlneam mai devreme, ne despăr țeam mai târziu. Să nu mai fi
fost zi deloc ca să fi rămas mereu împreună, rău nu mi -ar fi părut; cu dânsul nu mi s -ar fi urât o
veșnicie. Nimic mai monoton totu și ca felul de a ne petrece timpul. M asa o prelungeam până spre
miezul nop ții, la vorbă pe care o urmam la aer liber, cutreierând, calmi peripateticieni, uli țe
pustii prin mahalale necunoscute unde ne rătăceam adesea, uitam că ne aflăm în Bucure ști.
Uneori, la loc deschis, omul se oprea ca să privească îndelung cerul, din ce în ce mai frumos
către toamnă și căruia -i cuno ștea toate stelele. Când era vreme rea, mergeam la el acasă . [10]"
"Locuia pe lini știta stradă a Modei, la catul al doilea al unei clădiri ce apar ținea regelui
Carol, la o fran țuzoaică bătrână care -i închiriase două încăperi, bogat mobilate în gustul greoi
de acum cincizeci de ani, un salon în fa ță și o odaie de dormit în fund, despăr țite printr -un
geamlâc înalt. La bel șugul de abanos și de mahon, de mătăsării, de catifele și de oglinzi – acestea
de toată frumuse țea, fără ramă și cât peretele – iubirea de flori a chiria șului, împinsă la patimă,
adăoga o nebunească risipă de trandafiri și de tiparoase ce, împreună cu lumânările pe cari le
găseam aprins e, în cele două candelabre de argint cu câte cinci ramuri, oricând am fi venit,
puneau locuin ței pecetea unui lux ales, alcătuind oaspelui meu un cadru în a șa armonie cu fiin ța
sa că, amintirea mea, dintr -însul nu -l pot desprinde . [11]"

Demografia Dobrogei – 1885 [12]

Occidentul

Lumea occidentală cunoscută și sub numele de lumea apuseană sau vestică, a fost
reprezentată la început, geografic vorbind, de Europa de vest. Cu timpul și țările fondate de
coloni știi din această regiune au ajuns să facă parte din lumea vestică, țări precum Australia,
Noua Zeelandă, Canada și Statele Unite ale Americii.
Grecia antică împreună cu Ro ma antică sunt considerate ca fiind leagănul civiliza ției
vestice. Grecia antică fiind recunoscută pentru filozofie, democra ție, realizările în medicină, artă
și arhitectură, iar Roma fiind recunoscută pentru legile sale, modul de guvernare, republicanism
și înova țiile în construc ția clădirilor.
"Așa cum tiranul este ascultat și poate domina mulțimile, nu pentru că mulțimea știe, ci
tocmai pentru că e neștiutoare și oarbă, tot astfel, retorul, cel ce se folosește de topoi, poate

convinge mulțimea de cele c e zice, fără ca acestea să fie neapărat adevărate. Ori nu este asta
oare doar o lingușire? Retorul nu face dec ât să rostească acele lucruri pe care mulțimea vrea să
le audă pentru a se lăsa sedusă." [13]
Cele mai importante etape prin care a trecut Vestul și care au influen țat cel mai mult
cultura apuseană modern ă au fost: Rena șterea, Epoca marilor descoperiri, Iluminismul și
revolu ția industrială.
Cultura vestică a fost împră știată pe tot globul de către marile imperii ale apusului.
Descoperirile făcute de către țările vestice și mai apoi revolu ția industrială au făcut ca Apusul să
aibă un av ânt tehnologic fa ță de celelalte state ale lumii. Acest avâ nt tehnologic a făcut ca Europa
de vest să ajungă să subju
"Dacă în 1800 puterile apusene spuneau că de țin 55 % din suprafa ța Păm ântului(acestea
dețineau doar 35% în acea perioadă), în anul 1874 acestea ajung să de țină lumea în propor ție de
67%, o rată de cre ștere de 214.969 metri pătra ți pe an. P ână în anul 1914, rata anuală de
creștere a teritoriilor de ținute de Apus era de 621,597 metri pătra ți pe an, Europa ajung ând să
dețină 85% din toată suprafa ța Păm ântului sub formă de colonii, protectoarate, dominoane,
comunită ți ale na țiunilor sau sub formă de teritorii dependente. Niciun al t set de colonii în
întreaga istorie nu a fost at ât de mare, niciunul atat de dominant, niciunul atat de inegal în
putere ca și metropolele vestice. '' [14]
Pentru elita româ nească de la începutul secolului al XIX -lea, Occidentul a reprezentat
modelul după care Principatele Dunărene trebuiau conduse. Primul pas spre occidenta lizarea
Țării Rom ânești si Moldovei a fost făcut de Pavel Kiseleff, al treilea guvernator rus, prin
Regulamentul Organic.
Reformele făcute de către Alexandru Ioan Cuza precum reforma ag rară și secularizarea
averilor m ânăstire ști împreună cu activitatea pa șoptiștilor precum Kogalniceanu și Alecsandri au
adus Rom ânia cu un pas mai aproape de atingerea idealului occidental.
Tot în acea și perioadă Titu Maiorescu înfințează la Ia și în anul 1 863 societatea Junimea.
În ședințele socie țății, ținute de obicei în casa lui Vasile Pogor sau acasă la Titu Maiorescu,
cărturarii rom âni discutau probleme ce țineau de limbă și ortografie precum scrierea fonetică.
Idee sus ținută de M aiorescu.
"La întrunir ile Junimii, fundamental este spiritul critic, a șa-numitul criticism,
caracterizat prin respectul adevărului, disocierea valorilor și adaptarea ideilor la realită ți și
posibilită ți. Limba artificială, falsa erudi ție și pedantismul, lipsa de gust sunt perma nent
semnalate și ironizate de membrii Junimii, care cultivă zeflemeaua și țin un dosar de enormită ți,
un adevărat sottisier (=culegere de prostii). Junimi știi își dau porecle pitore ști: Iacob Negruzzi e
„sacul cu minciuni", I. Caragiani „binehrănitul", La mbrior , Tasu și Panu alcătuiesc grupul
celor „trei români", sensibili la problemele na ționale. Asisten ța pasivă, condusă de
matematicianul „papa" Culianu constituie „caracuda". Anecdoti ști gusta ți sunt la Junimea
Caragiani și Creangă, mai ales cu anecdote „pe uli ța scurtă", de și acestea fac să ro șească pe
„pudicul" Naum, stârnind în schimb delirul lui Vasile Pogor." [15]
Chiar dacă o bună parte dintre rom âni erau francofili, majoritatea persoanelor care faceau
parte din Junimea preferau modelul german.

"Mitul german a fost opțiunea unei minorități, dar a unei minorități influente,
reprezentată în primul rând prin societatea Junimea, care a avut un cuvânt decisiv de spus în
evoluția culturală și politică a țării spre sfârșitul secolului al XIX -lea (chiar d acă majoritatea
junimiștilor – ca orice majoritate în România de atunci – erau tot de formație culturală franceză,
tonul la Junimea îl dădeau totuși "germanofilii"). O mare personalitate culturală ca Titu
Maiorescu, un om politic de talia lui P. P. Carp ș i cel mai mare poet român, Mihai Eminescu, se
înscriu în interiorul acestui curent. Despre civilizația franceză, și mai ales despre efectele
contactului românilor cu Franța, Eminescu s -a exprimat cu sinceritatea lui caracteristică: "La
Paris, în lupanare d e cinisme și de lene 1 Cu femeile -i pierdute și -n orgiile -i obscene"
(Scrisoarea III). Ca și Maiorescu, Eminescu era de formație culturală germană. Cazul
remarcabil este însă al lui Caragiale care, fără a avea nici o cunoștință de limbă germană, a
decis în 1 904 să se stabilească la Berlin, unde a rămas până la sfârșitul vieții. Dorința lui a fost
să trăiască într -o țară civilizată, și aceasta nu putea fi decât Germania! Confruntarea lui cu
intratabilul francofil Delavrancea, aflat în vizită la Berlin și s cârbit de tot ce îl înconjoară și se
întâmplă, constituie o savuroasă pagină de antologie, caracteristică pentru privirea românului
asupra lumii occidentale. În 1 891, Kogălniceanu nu ezita să afirme într -un discurs rostit la
Academie: "Toată viața mea, și tânăr și în vârstă coaptă, am mărturisit în mai multe rânduri că
culturii germane, că Universității din Berlin, că societății germane, bărbaților și marilor patrioți
cari au operat realțarea și unitatea Germaniei datoresc în mare parte tot ce am devenit î n țara
mea și că la focul patriotismului german s -a aprins făclia patriotismului meu român." Flerul
politic îi spunea lui Kogălniceanu, care nu datora în fond mai puțin culturii franceze decât celei
germane, că ora Germaniei venise ! [16]"
"Capitala României a devenit, la rându -i, "Micul Paris". Ca în cazul oricărui mit, și aici
se amestecă adevărul, exagerarea și iluzia. În ciuda unor clădiri de tip parizian datând din
ultimele decenii ale secolului al XIX -lea, Bucureștiul nu seamănă în ansa mblu cu Parisul. Ceva
din atmosfera pariziană și din modul de viață respectiv caracteriza însă comportamentul elitei,
ca și unele colțuri ale peisajului bucureștean. Cea mai mare parte a populației trăia totuși
departe de modelul francez! "Belgia Orientulu i" și "Micul Paris" au însemnat însă simboluri
puternice, care au mișcat România – atât cât putea fi mișcată – spre civilizația occidentală, la fel
cum "Dacia" și "Mihai Viteazul" au contribuit, tot prin încărcătura lor simbolică, la înfăptuirea
unității n aționale." [17]
Perioada interbelic ă îi aduce Bucure știului titlul de "Micul Paris". Un titlu care nu î i
aparținea doar Bucure știului, de exemplu Var șovia avea titlul de "Parisul Estului ", împreună cu
încă cateva zeci de ora șe precum Hanoi în Vietnam. Descrierile Bucure știului făcute de Mircea
Eliade sau de Hortensia Papadat -Bengescu dau însă ora șului un aer parizian, romantic și oarecum
boem.
"Nu pot suporta, singur, apusurile de soare decât afară din orașe, sau, în orice caz,
într-un oraș necunoscut. B ucureștiul, îndeosebi, are cele mai toxice amurguri, în toate
anotimpurile. E greu să rămâi singur, să nu te îndrăgostești, să nu -ți cauți pereche într -un astfel
de oraș, în care soarele se stinge cu atâta melancolie…" [18]
"Ileana învățase să iubească, în tocmai ca mine, Bucureștiul. Îl descoperea din zi în zi,
îndrăgostindu -se de melancolia amurgurilor sale, de limpiditatea nefirească a cerului său, de
trotuarele sale vechi, roase de ploi, pe care pasul se aude trist, singuratic. Sunt atâtea nuanțe de
vână t și cenușiu pe anumite străzi, și trapul cailor de la trăsură răsună atât de clar pe caldarâm,

încât inima ți se strânge la gândul că insulele acestea de melancolie și tăcere vor pieri într -o zi,
înecate de fluviul cel mare. "[19]
"Toamna aceea lungă și f rumoasă am petrecut -o colindând împreună Bucureștiul. Sunt
unul dintre puținii bucureșteni care -și cunosc și iubesc orașul. Plecăm aproape de apusul
soarelui, căutând străzi încă nestrăbătute de noi, oprindu -ne mai mult în fața unor anumite case,
descoperi nd mahalale noi, cartiere crescute peste noapte, regăsind colțuri preferate, mici grădini
publice uitate de Dumnezeu sau alei singuratice, cu trandafiri agățători și zorele. Două
săptămâni am cutreierat numai Cotrocenii. Alegeam case în care am fi voit să trăim, urmăream
cum dispar platanii pe o anumită stradă, regăsindu -i tocmai la capătul celălalt al cartierului,
urmăream mai ales cum se stinge verdele aspru și, zi de zi, năvălesc nuanțele galbenului și ale
portocaliului, până la roșul -aprins." [20]

Palatul Artelor – Parcul Carol – Bucure ști [21]

Autohtonismul și Uniunea lingvistică balcanică

În secolul al XIX -lea și la inceputul secolului XX oamenii de cultură rom âni erau diviza ți
în doua tabere, cei care sus țineau autohtonismul și cei care sus țineau modelul occidental.
"Pe de altă parte, se argumenta (din ce în ce mai insistent, pe măsura afirmării
proiectelor na ționale), că, dimpotrivă, românii ar fi posedat câteva atribute esen țiale de
civiliza ție cu care se mândre ște Occidentul. Le -au pierdut însă pentru că au trebuit să stea timp

de secole cu mâna nu pe condei, ci pe sabie, pentru a apăra Europa de expansiunea islamică
(ceea ce -mi aduce aminte, în mod amuzant, de scena asta din Balan ța). Jertfa lor a contribuit la
înălțarea Apusului. Pentru ce au primit, românii au dat la rândul lor cu prisosin ță.
Asemenea complexe nu afectau, fire ște, modelul autohtonist. Odată ce românii apăreau
altfel decât ceilal ți, problema nu se mai punea î n termeni de superioritate sau inferioritate. O
discu ție purtată în cercul Junimii, prin anii 1870, între na ționalistul Eminescu și scepticul Vasile
Pogor, ilustrează perfect opozi ția dintre autohtoni ști și admiratorii necondi ționați ai modelului
occidenta l.
Iată schimbul de replici – autentic sau nu, pu țin importă – în relatarea lui George Panu,
memorialistul Junimii:
”- Ce umbla ți cu istoria românilor? – exclama Pogor. Nu vede ți că nu avem istorie? Un
popor care nu are o literatură, o artă, o civiliza ție trecută, acela nu merită ca istoricii să se
ocupe de el… Pe când Fran ța produsese pe Moliere și Racine, românii erau într -o barbarie
completă.
Atunci, Eminescu, care ședea într -un col ț, se ridică și cu un ton violent, neobi șnuit lui,
zise:
– Ceea ce nume ști dumneata barbarie, eu numesc a șezarea și cumin țenia unui popor, care
se dezvoltă conform propriului său geniu, ferindu -se de amestecul străinului.”
Este rezumată în aceste câteva rânduri marea dilemă care a divizat societatea
românească în ultimele dou ă secole. [22]"

Națiunea rom ână a fost influen țată de toate popoarele vecine și de popoarele cu care a
convie țuit. Cele mai multe trăsături din punct de vedere cultural și uneori și din punct de vedere
gramatical , fonetic și de sintaxă le împărtă șeste cu celelalte na țiuni din Peninsula Balcanică.
Chiar dacă vocabularul comun al limbilor din Balcani este relativ mic, gramatica limbilor are un
grad foarte mare de similaritate. Acestă zonă este cunoscută sub numele german de Balkan
Sprachbund (Uniunea lingivi stică balcanică).
Cel mai comun sistem de cazuri gramaticale din Balcani fiind cel care con ține cazurile
nominativ, acuzativ, dativ/genitiv (sincretism) și vocativ. În Balcani genitivul și dativul ( și
construc țiile preopzi ționale care le corespund) sunt co ntopite. [23].

Limb ă Dativ
Genitiv
Albaneză Librin ia dhash ë Marisë . Libri është i
Marisë .

Arom ână Vivlia lju dedu ali Marii . Vivlia easti ali
Marii.
Bulgară Dadoh knigata na Marija Knigata e na
Marija
Rom ână I -am dat cartea Mariei . Cartea e ste a
Mariei .
I-am dat cartea lui Marian . Cartea este a lui
Marian
Greacă E dhosa to vivlío stin María Ine to vivlío tis
Marías

"Rând pe rând sau deodată, țaratul bulgar, imperi ul bizantin, regatul ungar, apoi
despotatele sârbești, regatul polon, turcii otomani, austriecii, la urmă și rușii au jucat un rol în
destinul neamului nostru." [24]

Româ nia sub conducerea regilor străini.

Pe data de 23 februarie 1866, Alexandru Ioan Cuza este obligat sa abdice de la
conducerea Rom âniei din cauza unei lovituri de stat. Oamenii fiind nemul țumiți din cauza
regimului personal instituit de Cuza după 2 mai 1864.
După exilarea lui Alexandru Ioan Cuza, conducătorii loviturii de stat formează un guvern
provizoriu. Dubla alegerea a lui Cuza ca domnitor în ambele principate fusese singurul motiv
pentru care puterile vestice permiseseră unirea principatelor Moldovei și Țării Române ști, din
cauza faptu lui că țara risca sa fie dizolvată Ion C. Brătianu călătore ște până în Germania. Aici,
Brătianu se î ntâlneste cu Karl Eitel Friedrich (Regele Carol I) și cu tatal acestuia și obține acordul
lui Carol de a deveni principe al Rom âniei. Pe data de 10 Mai 1866 , Carol este primit în
Bucure ști de o mul țime de circa 30,000 dornici să îl cunoască pe noul conducător.
"Carol avea un caracter autocratic și deși formal exista un regim de monarhie
constitu țională în care se organizau alegeri limitate, nu popula ția (fie ea si doar aceea selectată
pe criterii de clasă prin sistemul votului cenzitar al vremii) alegea cine și cum guvernează țara în
ultimă instan ță, ci suveranul. Nici măcar introducerea votului universal masculin, în alegerile
postbelice din noiembrie 1919, n-au alterat caracterul trucat, formal și nedemocratic al

sistemului politic și electoral românesc. Regele Carol a fost descris drept o persoană rece. Era
permanent preocupat de prestigiul dinastiei pe care o fondase. So ția sa, Regina Elisabeta, îl
caracte riza ca „o persoană care î și poartă coroana și în somn”. Era foarte meticulos și încerca
să își impună stilul fiecărei persoane care îl înconjura. De și era foarte devotat sarcinilor sale de
rege al României, niciodată nu și-a uitat rădăcinile germane. În 1 870, cu ocazia războiului
franco -prusac, germanofilia lui Carol I a fost de altfel pe punctul de a -l costa coroana,
preferin țele românilor în acel moment fiind în contradic ție cu cele ale suveranului." [25]
Tot în această perioada palatul regal este constr uit în locul Casei Golescu din centrul
Bucure știului. Unul dintre călătorii străini care au evocat Bucureștiul secolului al XIX -lea,
francezul Ulysse de Marsillac, sesiza și el că «palatul domnesc din București, construit de un
simplu particular, într -o epocă în care artele civilizației erau prea puțin cunoscute în România,
este departe de a corespunde unei reședințe pentru suveranul unei națiuni de cinci milioane de
oameni. Nici nu ne gândim să -l comparăm cu reședințele princiare ale altor state; simpli
milionari din zilele noastre l -ar considera nedemn de ei.”
Domnitorul și apoi regele Carol I al României a locuit în această casă până în anul 1885,
când a început construirea – după planurile arhitectului francez Paul Gottereau, care amenajase
și apartamen tele suveranilor din casa lui Dinicu Golescu – a unui palat regal demn de rangul
său.” [26]
În timpul domniei sale țara a ob ținut independen ța față de Imperiul Otoman și a primit
Dobrogea de nord ( în schimbul Basarabiei de sud anexate de Rusia) ca urmare a războiului de
independen ță (o parte componentă a razboiului ruso -turc din 1877 -1888).
Telegramă de la Ducele Nikolai pentru Carol I din timpul războiului de independen ță :
"Turcii îngrãmãdind cele mai mari trupe la Plevna ne nimicesc. Rog sã faci fuziune,
demonstratiune si dacã'i posibil sã treci Dunãrea cu armatã dupã cum doresti. Între Jiu si
Corabia demonstratiunea aceasta este absolut necesarã pentru înlesnirea miscãrilor mele" [27]
În anul 1907 are loc răscoala țărănească care a început în ora șul Flăm ânzi din
Boto șani. Răscoala a fost înfrânată de catre guvern, reprimarea ei sold ându-se cu mor ți și
răniți. Aceste evenimente au continuat să răsune în con știința rom ână, fiind subiectul
romanului Răscoala, de Liviu Rebreanu.
După moartea regelui Caro l I, la c ârma țării ajunge nepotul său prin țul Ferdinand. Acesta
ia conducerea țării într-o perioadă foarte importantă pentru Europa, începutul primului război
mondial. De și Ferdinand dore ște să intre de partea Puterilor Centrale, la insisten țele so ției sa le
Maria și a guvernului său acesta decide să intre în război de partea Antantei pe data de 27 august
1916. Un an mai t ârziu în Decembrie 1917, Rom ânia semnează un armisti țiu cu Puterile Centrale,
pe fondul revolu ției bol șevice din Rusiei și retragerea ace steia din război. C âteva luni mai t ârziu
Rom ânia reintră în război pe data de 10 noiembrie 1918.
Ca urmare a tratatelor de pace incheiate după primul război mondial, Rom ânia prime ște
Transilvania împreună cu Banatul, Cri șana, Sătmarul, Maramure șul, Bucovi na și Basarabia.

Întoarcerea Regelui Ferdinand și Reginei Maria în Bucure ști la data de 1 Decembrie. [28]

În această perioadă are loc și cel mai cunoscut proces de corup ție din perioada
Rom âniei interbelice, afacerea Skoda.
"În luna mai 1929, Seletzky a prezentat oferta uzinelor Škoda pentru furnizarea de
armament statului român. Primul ministru Iuliu Maniu și ministrul apărării na ționale, generalul
Henri Cihoski, împreună cu o serie de ofi țeri superiori de specialitate, au discutat oferta și au
decis să comande la uzinele Škoda o parte din muni țiile și armamentul necesare înzestrării țării.
Separat, piesele de artilerie grea, urmau să fie comandate în Fran ța. În urma unor aten ții
consistente , Seletzky a reu șit ca delega ția de exper ți militari, care fusese trimisă în Fran ța, să
comunice conducerii Ministerului Apărării Na ționale informa ția falsă că tunurile fabricate la
uzinele franceze “Schneider” erau cu circa 60.000 dolari mai scumpe decât cele oferite de
Škoda”.
Ca urmare a acestor „informa ții”, la data de 17 martie 1930 Ministerul Apărării
Naționale a încheiat cu uzinele Škoda un contract de furnizare de muni ții și armamente, inclusiv
artilerie grea în valoare de peste 5 miliarde lei, fără a se cere și avizul Direc ției armamentului,
Comitetului materialului, Direc ției tehnice și Consiliului superior al armatei.
Spre sfâr șitul anului 1931, au avut loc trageri experimentale cu tunurile fabricate la
uzinele Škoda. Reprezentantul trimis de noul ministru al apărării na ționale Constantin
Ștefănescu Amza, a constatat că “tunurile nu corespund necesită ții armatei”. Consiliul superior
al armatei a hotărât sistarea comenzii, decomandarea tunurilor de câmp și a cerut înlăturarea
lui Seletzky din conduc erea reprezentan ței Skoda.

Datorită acestor ilegalită ți, a fost numită o comisie de anchetă care a constatat faptul că
acest contract a fost încheiat după un proiect elaborat de Seletzky și acceptat integral de
ministrul apărării na ționale, generalul Cihos ki, care l -a semnat fără a -i face vreo modificare.
Comparând pre țurile cu cele dintr -un contract similar încheiat de Škoda cu Iugoslavia, comisia a
stabilit că pre țurile pentru produsele Škoda livrate României erau cu 18 -25% mai ridicate,
diferen ța fiind î nsușită de Seletzky. Prejudiciul adus statului român doar prin acest contract a
fost estimat la 900 milioane lei, fără a lua în calcul celelalte contracte, încheiate în anii 1922 –
1925, în care statul român a fost de asemenea dezavantajat. După calculele speciali știlor,
comisioanele primite de cei care, sub o formă sau alta, au facilitat acest contract, au totalizat
19.219.335 de lei." [29]

După moartea regelui Ferdinand în anul 1927, urma ș la tron devine prin țul Mihai,
deoarece tatăl său, Carol al II -lea plecase în exil. Carol al II -lea se întoarce din exil în 1930 și
domne ște până în 1940. Acesta preia puterea absolută și crează un cult al personalită ții. În această
perioadă antisemitismul din Rom ânia interbelică se amplifică, d ând na ștere la fac țiuni de extremă
dreapta, precum mi șcarea Legionară condusă de Corneliu Zelea Codreanu. Rom ânia este obligată
să aleagă o tabără în al Doilea Război Mondial din cauza presiunilor externe. Prin pactul
Ribbentrop -Molotov, Rom ânia pierde Basarabia și Nordul Bucovinei în favoarea Rusiei, iar prin
Al doilea Arbitraj de la Viena pierde Nordul Transilvaniei în favoarea Ungariei. În aceste condi ții
Rom ânia intra în război în iunie 1941 de se aliază cu Germania nazistă pentru a recupera
Basarabia.
Rom ânia întoarce armele l a data de 23 august, prin lovitura de stat condusă de
regele Mihai I și trece de partea Rusiei. La 6 martie 1945, Iosif Stalin impune Rom âniei
numirea guvernului Petru Groza, iar regele Mihai impune greva regală refuz ând semnarea
oricărui act. La data de 3 0 decembrie 1947 regele este obligat să abdice.

Lumina vine de la r ăsărit

În martie 1945, Petru Groza din Frontul Plugarilor, un partid asociat cu comuni știi, devine
prim ministru la recomandările lui Iosif Stalin.
Regele nu era fericit cu direc ția pe care guvernul a ales -o, acesta refuzând sâ semneze
actele Guvernului Petru Groza (o mi șcare cunoscutâ sub numele de “Greva Regala”), Groza a
început atunci să implementeze legi far ă semn ătura lui Mihai.
În timpul aleger ilor parlamentare din 1946 comuni știi români (PCR) și alia ții lor din
Blocul Partidelor Democrate (BPD) au obținut 84% din voturi, aceste alegeri fiind falsificate.
După formarea guvernului, comuni știi au eliminat rolurile partidelor centriste . Partidul N ațional
Țărănesc a fost desfin țat după ce s-a descoperit c ă liderii partidului se întâlneau în secret cu
oficialii americani. Î n anii 1946 și 1947, membrii care au participat în guvernul pro fascist au fost

executati. In 1947, regele Mihai a fost for țat să abdice, cateva ore mai târziu monarhia a fost
desfiin țată si a fost proclamată Republica Popular ă Româna.
În februarie 1948, comuni știi au for țat social democra ții să se uneasca cu ace știa, formând
Partidul Muncitoresc Român. Majoritatea politicienilor ca re nu erau comuni ști au fost aresta ți sau
au fugit din țară.
Regimul comunist a fost î ntărit cu ajutorul constitu ției din 13 aprilie 1948. Noua
constitu ție a fost o copie a constitu ție sovietice din 1936. Aceast ă constitu ție a interzis și a
pedepsit formarea partidelor care nu se supuneau doctrinei comuni ste și a suprimat dreptul la
libertate a de exprimare și la libertatea presei.
"Ceea ce a prins până la urmă, prin neașteptata întorsătură a istoriei, a fost din nou
modelul rusesc, reelaborat în tiparul comunismului. Mitul Uniunii Sovietice a acoperit spre
mijlocul secolului oricare alt reper cultural. Lumina vine de la Răsărit – titlul broșurii
propagandistice publicate în 1 945 de Mihail Sadoveanu, trecut cu arme și bagaje de partea noii
orientări, ilustrează sensul profund al schimbării. 19 România își întorcea privirile dinspre Apus
spre Răsărit. Ceea ce frapează, și de această dată, este radicalismul soluțiilor imitatoare
românești. Mod elul francez, modelul autohton și modelul sovietic au fost toate, la vremea lor și
pentru aderenții lor, adevărate religii. La 1 866, românii nu au avut altceva mai bun de făcut
decât să copieze constituția belgiană, la 1 948 au copiat -o pe cea sovietică. Spiritul acesta de
imitație pune în evidență fragilitatea și instabilitatea societății românești, mereu în căutare de
repere, cu mare ușurință mitificate. Se poate replica, desigur, că peste tot în Europa Centrală
comunismul a fost impus prin simpla înaint are a tăvălugului sovietic. Aceasta nu schimbă însă
faptul că noul model a fost mai fidel adoptat în România decât în celelalte țări satelite. Se va
spune că România a fost o țară învinsă; dar și Ungaria a fost. În plus, modelul sovietic nu numai
că nu a c unoscut o atenuare după relativa "desprindere" de Uniunea Sovietică; dimpotrivă, a
fost consolidat. Ca și în Uniunea Sovietică, în România a dispărut complet pluripartidismul
(menținut parțial și formal în celelalte țări comuniste), singurul partid r ămânân d cel comunist.
Represiunea a cunoscut metode foarte asem ănătoare, precum faimosul canal Dun ărea-Marea
Neagr ă, reproducere a canalelor -lagăre de munc ă din Uniunea Sovietic ă. Subordonarea
Bisericii și virulen ța propagandei ateiste au atins un nivel apropiat de cel sovietic, nicicând
semnalat în țările comuniste catolice sau protestante. Colectivizarea p ământului a fost aproape
totală, ca în Uniunea Sovietică. Industria grea s -a constituit de asemenea după purul model
sovietic. Ne aflăm aici chiar în inima de mersului mitologic comunist, cu accentul pus pe industrii
masive, mai caracteristice secolului al XIX -lea decât sfărșitului de secol al XX -lea: fier și
cărbune, oțel, ciment, susceptibile de a transforma rapid structurile economice, acoperind țara
cu uzine și furnale, ridicând aproape din nimic o numeroasă clasă muncitoare și forțând
procesul urbanizării, în ciuda oricăror principii de eficacitate și rentabilitate. Sensul mitologic al
acestui tip de industrializare este mai evident în România chiar decât în Uniunea Sovietică,
pentru simplul motiv că resursele țării nu se potriveau cu un asemenea proiect. România a
devenit astfel, pe urmele sovieticilor, unul dintre marii producători de oțel ai lumii: cu diferența
agravantă că marele vecin putea miza pe zăcăm inte imense de fier și de cărbune, în timp ce
România trebuia să le importe (din India, Canada sau Australia!) pentru a satisface o fantezie
ideologică. Preeminența proletariatului – impusă de mitul comunist – s-a tradus și prin
orientarea spre tehnologie, spre producție, a intelectualității. S -a afirmat un mit al inginerului de
proveniență tot sovietică, pe care România 1 -a dus însă la desăvârșire. În anii din urmă ai

regimului comunist, doi absolvenți din trei ai învățământului superior românesc erau ingi neri,
record mondial absolut (față de circa 50% în Uniunea Sovietică, și numai 7% în Franța și în
Statele Unite!). Cum se vede, modelul sovietic a fost adoptat în cele mai mici detalii și chiar
depășit în unele privințe." [30]
Gheorge Gheorghiu -Dej, care s e identifica cu ideologia stalinistă, nu a fost mul țumit cu
reformele din perioada lui Nikita Khrushchev. După moartea lui Stalin Dej a închis lag ărele de
muncă majore, a abandonat canalul Dunăre – Marea Neagra (construit în mare parte cu de ținuți
politici ), a crescut salariul muncitorilor și a pus capăt ra ționalizarii. Ace ști factori au pus
Rom ânia în timpul lui Gheorghiu -Dej pe o rut ă naționalistă și relativ independentă.
Gheorgiu -Dej, care era un adept al modelului stalinist, a fost amenin țat de către g uvernul
sovietic mai liberal condus de Khruschev. Gheorgiu -Dej incearcă să i și solidifice pozi ția, și
promite că va coopera cu orice stat, si cu cele de alt sistem economic, c ât timp acestea
recuno șteau egalitatea interna ționala si nu se amestecau în trebu rile altor state. Aceast ă politică a
dus la solidificarea legaturilor Rom âniei cu China, care la fel ca si România, se opunea
hegemoniei sovietice. Gheorghiu -Dej renun ță la pozi ția de secretar general dar ram âne
prim -ministru. Timp de un an, un grup de pat ru persoane, inclusiv Nicolae Ceau șescu, conduc
partidul comunist, pana la revenirea lui Gheorghiu -Dej. De și exista p politică de cooperare
interna țională între statele comuniste, Romania intra în Pactul de la Var șovia în 1955 . Pact care
cerea subordonarea si integrarea unei por țiuni a armatei în armata ro șie.
Gheorghe Gheorghiu -Dej moare în 1965 în circumstan țe neclare. După o scurtă luptă
pentru putere, Ceau șescu devine șef de stat. Pe 21 August 1965, numele țării este schimbat în
Republica Socialist ă Rom âna iar partidul revine la numele anterior (Partidul Comunist Român).
In primii ani, Ceau șescu este popular și în țară dar și pe scena interna țională. Bunurile
agricole sunt abundente iar bunurile de larg consum încep s ă apară. În 19 68 acesta se opune
invazi ei Cehoslovaciei. Reputa ția lui în țară scade, dar continuă să men țină rela ții bune cu
guvernele din occident si cu institu țiile interna ționale cum ar fi banca mondiala.
Ceau șescu continuă politica lui Gheorgiu -Dej de industrializ are a Rom âniei. Din 1951
până în 1974, produc ția industrială cre ște cu aproximativ 13% pe an. Marele cutremur din 1977
care a afectat Bucure știul duce la o politică de demolare care afecteaza monumente ora șului:
Manastirea Vacaresti (1722), Cotroceni (1679 ), Pantelimon (1750) , biserica Sfanta Vineri (1645)
și biserica Enei(1611), sunt demolate. Și palatul de justitie era sa fie demolat în 1990. O alta
tactica a fost abandonarea si neglijarea cl ădirilor pana acestea ajungeau într-un stadiu în care
trebuiau să fie demolate.
Fiind ingrijorat de faptul că rata natalita ții era în scădere, Nicolae Ceau șescu pune în efect
o politică natalistă agresiva, care interzice avortul și contraceptivele. Persoanele fară copii fiind
nevoite să plătească o taxa. În octombrie 1966, Decretul nr. 770/1966 este autorizat de c ătre
Ceau șescu.
Această politică are un grad de succes, deoarece genera țiile din 1967 și 1968 sunt cele
mai numeroase din istoria țării. Rata natalit âții va scădea după aceea din cauza avorturilor ilegale.
Interzicerea avorturilor va rezulta în moartea a peste 9000 de femei . Ironia politicii este faptul că
o genera ție care altfel nu s -ar fi născut duce mai t ârziu la revolu ția din 1989, c ând Ceau șescu este
eliminat de la putere și mai tarziu executat.

"La 16 dec embrie a izbucnit un protest în Timi șoara, ca răspuns la încercarea guvernului
de a-l evacua pe pastorul reformat László Tőkés. Pastorul făcuse recent comentarii critice la
adresa regimului în mass media interna țională, iar guvernul a considerat că a făcut declara ții
antiromâne ști. La cererea guvernului, episcopul său l -a revocat din post, privându -l astfel de
dreptul de a locui în apartamentul la care era îndreptă țit ca pastor. Enoria șii s-au adunat în
jurul casei sale, pentru a -l proteja de hăr țuire și evacuare. Mul ți trecători, printre care și
enoria și ai unei biserici baptiste din apropiere, s -au alăturat protestului, necunoscând detaliile și
aflând de la sus ținătorii pastorului că aceasta era o nouă încercare a regimului comunist de a
restric ționa liber tatea religioasă.
La propunerea primarului capitalei, Barbu Petrescu, a fost convocată pentru 21
decembrie în jurul prânzului o mare adunare populară menită să exprime sprijinul popula ției
față de conducerea de partid și de stat. Vorbind de la balconul Com itetului Central (CC),
Ceau șescu a evocat o serie de realizări ale „revolu ției socialiste” și ale „societă ții socialiste
multilateral dezvoltate” din România. Popula ția, totu și, a rămas indiferentă, doar rândurile din
față sprijinindu -l pe Ceau șescu cu sca ndări și aplauze. Lipsa sa de în țelegere a evenimentelor și
incapacitatea de a trata situa ția au ie șit din nou în eviden ță când a oferit, într -un act de
disperare, cre șterea salariilor muncitorilor cu o sumă de 100 de lei pe lună, și a continuat să
laude r ealizările "Revolu ției Socialiste", neîn țelegând că altă revolu ție se desfă șura chiar în fa ța
sa.
Haosul din Bucure ști cuprinde întreaga țară. La vestea fugii cuplului dictatorial în
majoritatea localită ților din România au avut loc manifesta ții spontane d e protest fa ță de regimul
ceau șist și de solidarizare cu revolu ția. La unele manifesta ții de acest fel popula ția a atacat sedii
de partid și de stat, și posturi de mili ție. Câ țiva lucrători de mili ție au fost lin șați.
Petre Roman cite ște de pe balconul CC al PCR Declara ția în trei puncte a „Frontului
Unită ții Poporului”, care este citită în jurul orei 15:00 și la Televiziune." [31]
Revolu ția culimnează cu procesul so ților Ceau șecu și executarea lor de către un pluton de
execu ție pe data de 25 Decembrie 1989 .

Solda ți rom âni mâncând plăcintă în timpul revolu ției de la 1989 [32]

Armata trece de partea revolu ționarilor. [33]

Religia în societatea rom ânească

Religia a fost și este o parte fundamentală a culturii rom ânești, fie ea bună sau rea, de la
fondarea principatelor dunărene p ână în zilele noastre, influen ța acesteia cresc ând sau scăz ând
depinz ând de contextul istoric în care se află țara.
"Creșterea încrederii în capacită țile umane, ra țiunea și progresul, care au apărut în
timpul Rena șterii italiene, împreună cu o neîncredere în religia organizată și sprijinită de stat
din timpul Reformei, a u fost responsabile de inaugurarea modernită ții în timpul Iluminismului .
Iluminism, care a adus toate fa țetele vie ții umane, inclusiv religia, sub raza ra țiunii, devenind
astfel responsabil pentru eliberarea educa ției, a societă ții și a statului de domina ția religiei; cu
alte cuvinte, dezvoltarea secularismului modern [34]".
Secularismul a apărut în societatea rom ânească pentru prima dată în timpul domnitorului
A. I. Cuza și răspundea unor cerin țe mai vechi din timpul Revolu ției de la 1848. Acesta a fost
manifestat prin secularizarea averilor m ânăstire ști și a fost împreună cu reforma agrară una dintre
reformele fundame ntale pentru modernizarea Rom âniei și aducerea acesteia mai aproape de
idealurile occidentale (cu precădere cele din timpul Revolu ției franceze). Prin secularism s -a
încercat respingerea fundamentalismului religios specific Orientului (Turcia trec ând prin reforme
religioase și devenind un stat laic deabea în anul 1931 sub conducerea lui Mustafa Kemal
Atatürk) și apropierea Rom âniei c ât mai mult de imperiile apusene.
În Rom ânia, renun țarea la religie în adevăratul sens al cuv ântului a fost făcută for țat în
perioada comunistă, fapt ce probabil nu a făcut ca rom ânii să renun țe la religie organic cum au
făcut celelalte state din occident. Această renun țare for țată mai degrabă a înăsprit credin ța
acestora după revolu ția de la 1989. După căderea comunismului, ort odoxismul a trecut printr -o
"revitalizare" , iar bunurile pe care biserica le avea înainte de venirea comuni știlor au fost
restituite. Această revitalizare a adus cu sine și posibilitatea ca religia să ia din nou parte în
politica rom ânească.
"Amestecul din tre politică și religie este o altă trăsătură arhaică românească (se
întâlnește, este drept, și în Grecia, tot țară ortodox ă și membr ă a Uniunii Europene). Pentru
destul de mul ți români se pare c ă nu liberalismul sau democra ția,ci o destul de vag ă, dar
insistent afirmat ă ideologie religioas ă a ocupat locul l ăsat liber de ideologia comunist ă. Ceea ce
înseamn ă că nu s-a ieșit din logica unanimist ă și autoritar ă. Suntem din fericire departe de
fundamentalism, fiindc ă intră în ecua ția politico -religioas ă și o d oză important ă de
tradi ționalism, de conven ționalism și de demagogie politic ă. Dar cu atât mai mult notele sun ă
fals [35]" .
Influen ța pe care religia a avut -o și pe care o are în societatea rom ânească se poate
observa și în atitudinea pe care o au rom ânii față de na țiunea rom ână. Mul ți consider ând că nu
există o na țiune rom ânească fară ortodoxism.

""Este națiunea română o națiune ortodoxă?", m -am întrebat într -un articol din care
reproduc câteva pasaje. "Desigur, vor ră spunde unii. Marea majoritate a românilor fiind
ortodocși, națiunea nu poate fi, în consecință, decât ortodoxă. Pare elementar, în fapt nu este
chiar așa. Sunt totuși destui cetățeni români care aparțin altor culte. Vrem oare să spunem că
aceștia ar fi rom âni de categoria a doua, obligați și în materie religioasă să se supună
majorității? Cum rămâne cu cei peste un milion și jumătate de unguri, care, firește, nu sunt
ortodocși? Îi îndemnăm să aparțină altei națiuni, mai precis națiunii maghiare? Cum rămâne cu
greco -catolicii, români pursânge, și chiar inițiatori cândva ai ideologiei naționale românești?
Aparțin ei neamului sau nu? Cum rămâne cu baptiștii, care s -au tot înmulțit printre români în
ultimele decenii? Și cum rămâne, vorba fostului președinte Ilie scu, cu liber -cugetătorii? Mai ai
astăzi voie în România să te manifești ca ateu (așa cum se manifestau atât de mulți români,măcar
la ședințele de partid, până acum vreo zece ani) sau cel puțin să fii sceptic în materie de
credință ?[36]"
Consider c ă dacă R omânia și societatea rom ânească doresc să evolueze trebuie ca
majoritatea rom ânilor să înțeleagă ca o na țiune modernă nu se identifică cu o anumită religie.
Identificarea cu o anumită confesiune și respingerea celorlalte ca fiind nerom ânești duce nu la
unitatea statului ci la divizarea acestuia.
"În fapt, națiunile moderne nu se identifică cu o anumită confesiune, chiar atunci când
aceasta este majoritară. Pentru simplul motiv că națiunea este altceva. Francezii, de pildă, nu
sunt mai puțin catolici decât sunt românii ortodocși, însă națiunea franceză nu poate fi definită și
nu se definește drept o comunitate catolică. Germanii sunt fie protestanți, fie catolici, dar
națiunea germană este una. În societățile moderne se petrece despărțirea dintre sacru și pr ofan,
dintre spațiul religios și cel civic sau politic. Și nu neapărat în sensul înstrăinării de valorile
religioase (deși de vreo două -trei secole încoace s-a conturat un proces de desacralizare, mai
întâi în Occident, apoi în restul lumii), ci vizându -se pur și simplu separarea unor seturi de
valori care sunt distincte și așa trebuie să 'fămână. Națiunea este oricum o creație laică, de cu
totul altă natură decât universalismul religios și urmărind alte obiective. Dacă doar religia ar fi
contat în epoca mo dernă, românii s-ar fi pierdut în masa slavă (iar greco -catolicii din
Transilvania ar fi urmat cine știe ce altă cale). Statul național român s-a clădit pe ideologia
națională și pe principii politice liberale și democratice, nu pe criterii religioase. Est e firesc să
împărtășim cu toții aceleași valori civice, în lipsa cărora comunitatea națională s -ar dezmembra.
În schimb credința (sau, eventual, necredința) rămâne o alegere a fiecăruia. Ar fi bine să ferim
acest domeniu de orice principiu autoritar și de orice fel de discriminare, care nu numai că n -ar
consolida, ci ar putea să afecteze coeziunea organismului național ."[37]"

Concluzii

Rom ânia a fost "vânturată între Orient si Occident ", contextul istoric făc ând ca aceasta să
aparțină c ând de unul, c ând de celalalt. Rom ânia a apar ținut Orientului p ână la revolu ția
pașoptisă, după aceea a luat calea Occidentului p ână la revolu ția comunistă, c ând a ales iar calea

Orientului. După căderea comunismului, Rom ânia a luat iar decizia de a se occi dentaliza prin
aderarea la NATO și la Uniunea Europeană.
O opinie pu țin mai personală despre starea actuală a Rom âniei, despre trecutul ei și poate de ce
nu despre viitor. În opinia mea nu țara este bolnavă, pentru că la urma urmei o țară este doar un
maldăr de păm ânt. Nu este nici religia, nici cultura sau lipsa ei, nici pozi ția geografică și nici
istoria țării, nu acestea sunt lucrurile care țin în spate dezvoltarea Rom âniei, cum de altfel nu au
ținut în spate nici dezvoltarea altor state. Aceste lucruri pot să fie prezentate ca o problemă, dar
una mult prea minoră din punctul meu de vedere.
Problema țării este societatea care are ca și componentă fundamentală individul. Societatea
românească s -a înecat prea multă vreme în pesimism, în melancolia unui t recut glorios și a
pierdut timp pre țios în încercarea de a găsi acest trecut. A făcut toate acestea fără să îî pese de
prezent și fără să trăiască pentru prezent.
"În prezent, patriotismul înseamnă nu afirmarea zgomotoasă a naționalismului, ci,
dimpotrivă , o surdină pusă acestuia. Înseamnă o atitudine nouă și pozitivă față de Europa, ca și
față de minorități. Față însă, mai întâi de toate, de noi înșine, într -o lume care se transformă
vertiginos și în ritmurile căreia suntem nevoiți să ne angajăm, dacă nu vrem să rămânem izolați
și condamnați la înapoiere. Și până la urmă să ne prăbușim. Discursul zis "patriotic", insistând
asupra "unicității" noastre, prea a devenit un alibi pentru toate întârzierile acumulate. Un
asemenea "patriotism" se întoarce de fapt împotriva intereselor României.
Suntem prea încărcați cu frustrări și complexe, și de aici sentimentele, contradictorii, și
în egală măsură păgubitoare, de inferioritate și de superioritate. De aici atitudinea deloc
firească față de "ceilalți". Dramatizăm prea mult raporturile cu "străinii" și cu noi înșine. Ar
trebui să ne "normalizăm", să înțelegem că nu suntem nici mai buni, nici mai răi, nici mai
capabili, nici mai puțin capabili. Suntem, pur și simplu, o națiune europeană ca toate celelalte
(pe de o p arte, mai diferiți între noi decât ne place să recunoaștem, pe de altă parte mai
apropiați decât credem de oamenii de pretutindeni). Poate vom încerca, nu să uităm istoria, dar
să fim ceva mai puțin obsedați de ea. Privim prea mult spre trecut (spre un tre cut cu ușurință
mitificat) și prea puțin în prezent și spre viitor. Nu avem ce învăța de la Ștefan cel Mare și Mihai
Viteazul, și nici măcar de la oamenii politici ai perioadei interbelice. Problemele prezentului se
rezolvă cu mijloacele prezentului și din perspectiva prezentului. Cu aproape două veacuri în
urmă, când au decis să joace cartea modernizării, a occidentalizării și a statului național,
românii nu s -au așezat în continuarea unei vechi istorii, ci s -au despărțit de ea. Acum intrăm
într-o lume nou ă și este necesar un nou început. Nu putem rămâne prizonieri ai trecutului.
Trebuie să dovedim că România înseamnă ceva, astăzi. " [38]
„Încerc să înfățișez, cât pot de echilibrat, problema alcătuirii României (din părți
asemănătoare, însă distincte). Avem o țară (aproape) întregită. Ce am făcut însă cu ea? Ce
facem cu ea în prezent? Cât suntem de capabili să înfruntăm viitorul? Să recunoaștem deschis
cum stau lucrurile, altminteri nu ne vom îndrepta nicicând. România nu arată deloc bine: e
afectată de mari întârzieri și de mari dereglări. Toate acestea, adunate, ar putea genera un
amestec exploziv, de natură să pună în pericol inclusiv construcția națională. La 100 de ani de la
Marea Unire, avem datoria să ne reparăm țara.“ [39]

Surse:
1, 3- E un Pod pe Drina – pagina 115 – Ivo Andric.
2- https://en.wikipedia.org/wiki/Mehmed_Pa%C5%A1a_Sokolovi%C4%87_Bridge
4- https://ro.wikipedia.org/wiki/Regulamentul_organic
5 – Istorie și mit în con știința rom ânească – Lucian Boia
6,7 – https://en.wikipedia.org/wiki/Orient
8 – Orientalism – Edward Said
9, 10, 11- Craii de Curtea -Veche, Mateiu Caragiale, Capitolul Cele trei hagial âcuri
12 –
https://books.google.ca/books?id=l77NAAAAMAAJ&pg=PA205&lpg=PA205&source=bl&ots=
VTrrrUo44S&sig=ACfU3U0pesW3rJQ4f7XmvqO3dIysLwSd9A&hl=en&sa=X&ved=2ahUKE
wiQppnEl6zgAhVhu1kKHXqJCLkQ6AEwDXoECAMQAQ#v=onepage &q&f=false
13 – http://autori.citatepedia.ro/de.php?p=2&a=Platon
14 – Culture and Imperialism, pg. 8” ― Edward Said
15 – https://ro.wikipedia.org/wiki/Junimea
16, 17 – Istorie și mit în con știința rom ânească – Lucian Boia
18, 19, 20 – Nuntă în cer – Mircea Eliade
21 – https://www.flickr.com/photos/pandemonium/6939329474
22 – Istorie și mit în con știința rom ânească – Lucian Boia
23. https://en.wikipedia.org/wiki/Balkan_sprachbund
24. O scurtă istorie a rom ânilor povestită celor tineri – Neagu Djuvara
25 – https://en.wikipedia.org/wiki/Carol_I_of_Romania
26 – http://libersaspun.3netmedia.ro/din -bucurestiul -de-altadata -casa-golescu/
27 – https://en.wikipedia.org/wiki/Romanian_War_of_Independence
28 – http://j ecinci.com/
29 – https://ro.wikipedia.org/wiki/Afacerea_%C5%A0koda

30 – Istorie și mit în con știința rom ânească – Lucian Boia
31 –
https://ro.wikipedia.org/wiki/Revolu%C8%9Bia_Rom%C3%A2n%C4%83_din_1989 – La tema
Lumina vine de la r ăsărit am fost ajutată de un prieten de la Liceul Teoretic din Carei, Kr isto
Mark -Konrad.
32- https://imgur.com/a/ATJq0Nc#umLUJNh
33 – https://imgur.com/a/ATJq0Nc#umLUJNh
34 – Domenic Marbaniang, Secularism in India: A Historical Analysis SI: Domenic
Marbaniang, 2011, p. 11
35 -Istorie și mit în con știința rom ânească – Lucian Boia
36 – Istorie și mit în con știința rom ânească – Lucian Boia
37 -Istorie și mit în con știința românească – Lucian Boia
38 – Istorie și mit în con știința rom ânească – Lucian Boia
39 – De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi de Lucian
Boia
P.S: Sper să nu fie gre șeli gramaticale sau gre șeli de scriere și sper că nu sun t propozi ții
fără logică. M -am grăbit pe final ca să pot să trimit studiul de caz astăzi și îmi e mult prea somn
să mai verific de c âteva ori tot ce am scris.