Rolul Virtutilor In Procesul Desavarsirii
Cuprins
I. Introducere
II. Omul – făptură creată chemată la asemănarea cu Dumnezeu
II.1. Condiția umană după căderea protopărinților
II.2. Condiția omului după Cincizecime (Progorârea Duhului Sfânt)
III. Îndreptarea omului în procesul desăvârșirii
III.1. Conștientizarea legăturii omului cu Dumnezeu
III.2. Practica rugăciunii în spiritualitatea răsăriteană
IV. Urcușul duhovnicesc
IV.1. Epektasis: semnificația termenului
IV.2. Etapele urcușului duhovnicesc
IV.2.1. Katharsis (purificarea de patimi)
IV.2.2. Nepătimirea (Apatheia)
IV.2.3. Înaintarea din treaptă în treaptă (epektasis)
IV.2.4. Îndumnezeirea (theosis)
V. Rolul virtuților în procesul desăvârșirii
V.1. Ascultarea (părintelui duhovnicesc)
V.2. Smerenia în lucrarea mântuirii
V.3. Răbdarea. Valoarea acesteia
V.4. Credința în lucrarea desăvârșirii.
V.5. Iubirea curată
VI. Concluzii
Bibliografie
Declarație de onestitate
Introducere
Într-o lume care încearcă din ce în ce mai mult să se substituie lui Dumnezeu și să-L scoată afară din viața sa, am găsit de cuviință să arăt faptul că acest proces își are rădăcina tocmai în faptul că omul a fost creat de la bun început pentru a deveni dumnezeu.
Însă în urma păcatului protopărinților noștri Adam și Eva, acest impuls a fost pervertit și s-a ajuns la paradoxul de a tinde să ajungi dumnezeu fără a te împărtăși de El sau un dumnezeu fără de Dumnezeu.
Am considerat că este foarte important pentru un tânăr să cunoască care este scopul acestei lumi și cum trebuie el să se raporteze la tot ceea ce-l înconjoară. Mai ales ce raport trebuie să aibă el cu Dumnezeu și cum trebuie să exprime acest raport în viața sa de zi cu zi, ținând cont de faptul că sunt foarte mulți oameni care nu sunt conștienți de relația lor filială cu dumnezeirea.
Din aceste considerente am ales ca lucrarea mea de licență să se numească Îndumnezeirea – scopul vieții omului. Este un titlu care pentru anumite persoane poate ridica unele semne de întrebare sau chiar de mirare, însă consider că orice mădular al Bisercii, constituită ca trup al lui Hristos1, trebuie să fie conștient de faptul că el, prin întreaga sa viață trebuie să mărturisească acest punct final către care tinde.
De la bun început Biserica mărturisește acest drum al omului. Chiar dacă Părinții primelor veacuri creștine nu foloseau acest termen de îndumnezeire din cauza conotației pe care o avea, totuși prin viața lor mărturiseau putința de a o îndeplini.
Această dorință de a arăta că drumul omului merge spre îndumnezeire are ca punct de plecare îndemnul Mântuitorului, care spune Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl voastru Cel ceresc desăvârșit este2.
În acest sens am ales să structurez lucrarea în trei părți, pentru a prezenta trei momente esențiale în viața omenirii.
Astfel în primull capitol am dorit să arăt faptul că încă de la creare, lumea era destinată îndumnezeirii, unirii sale cu Dumnezeu. Cunoscând care este motivul pentru care Dumnezeu a creat lumea, putem vedea și impulsul pe care i L-a dat omului prin însăși modul creării sale.
În momentul în care Dumnezeu îl crează pe om ca chip al Chipului [eikon Eikonos]3, înțelegem că nu ne mai putem abate de la acest drum.
Totuși vedem mai departe faptul că omul are și libertatea de a-L refuza pe Dumnezeu, de a-și nega până și propria sa existență prin neascultarea pe care a făcut-o față de Dumnezeu, ascultându-l pe diavolul care vedem că-l ispitește tocmai cu îndumnezeirea spunându-i că mâncând din pom va ajunge ca Dumnezeu. Deosebirea dintre cele două poziții este aceea că în timp ce Dumnezeu dorea ca omul să ajungă la asemănarea cu Sine din iubire, diavolul îl ispitește pe om din invidie și ură.
Prin această cădere a omului ajungem să înțelegem care sunt cauzele pentru care societatea de astăzi este așa de înstrăinată față de semenii săi și față de Dumnezeu, pentru că au ales drumul propus de diavolul.
În al doilea capitol se dorește să se vadă faptul că Dumnezeu nu a renunțat la scopul Său în legătură cu omul, ci pentru realizarea lui vine în ajutor omului. Aceast ajutor dat omului nu este făcut din postura Sa de Dumnezeu Atotputernic, ci pentru a-l ajuta El se smerește pe Sine, făcându-Se om pentru ca pe om să-l facă Dumnezeu, după cum spune Sfântul Atanasie cel Mare. În continuarea acestui capitol sunt abordate principalele momente ale vieții Mântuitorului și care sunt implicațiile lor în drumul omului spre desăvârșire. Este urmărită în principal semnificația acestor evenimente pentru firea umană. Cum au ajutat ele ca firea umană să se ridice la starea inițială, dar mai ales cum este urmărit modelul dat omului în persoana lui Iisus Hristos,
Dumnezeu și om care a reușit pentru prima dată să realizeze tipul omului desăvârșit, deschizând astfel drumul tuturor oamenilor ce vor să ajungă la măsura Sa.
În al treilea capitol am dorit să abordăm tocmai tema îndumnezeirii în sine. În acest sens am făcut o trecere în revistă a principalilor Sfinți Părinți are au aborda acest subiect, pentru a arăta faptul că îndumnezeirea este o învățătură prezentă în viața Bisericii de la bun început, ea fiind un mod de viață al oamenilor.
În a doua parte a acestui capitol se tratează despre drumul ce duce la realizarea îndumnezeirii. Trebuie menționat că acest drum spre îndumnezeire nu are hotar, ea fiind un urcuș continuu.
Pe parcursul lucrării, unde situația a impus-o s-a făcut delimitarea între învățătura ortodoxă, pe de o parte și cea catolică sau protestantă, pe de altă parte, mai ales în ceea ce privește condiționarea întrupării Fiului lui Dumnezeu de cădera omului.
Pe parcursul pregătirii lucrării am folosit um material bibliografic variat. Accentul însă a fost pus mai ales pe cărțile teologului grec Panayotis Nellas, alături de cele ale părintelui Dumitru Stăniloae, amândoi având un rol important în procesul de renaștere a învățăturii patristice. În mod special am utilizat cartea Omul –animal îndumnezeit care m-a ajutat să-mi clarific care este învățătura Sfinților Părinți cu privire la îndumnezeirea omului și care este corespondența sa cu întruparea Cuvântului.
Un alt aport important la avut colecția Părinți și Scriitori Bisericești, în special volumele dedicate Sfinților Atanasie cel Mare și Grigorie de Nyssa, putând prin intermediul lor să observ învățătura Părinților primelor veacuri cu pivire la îndumnezeire.
În încheiere aș vrea să aduc mulțumirile mele tuturor părinților profesori lor care m-au ajutat pe parcursul celor trei ani dstudiu să descopăr și să-mi formez o viziune cât mai amplă cu privire la ceea ce înseamnă de fapt ortodoxia.
Mulțumesc în mod special părintelui profesor Dumitru Pintea, care a avut răbdarea și tactul pastoral de a ne arăta de fiecare dată calea de mijloc în problemele ridicate la orele de curs, dar mai ales pentru faptul că ne-a descoperit frumusețea scrierilor părintelui Stăniloae și a altor teologi, care până atunci nu ne trezeau nici un interes.
Mulțumesc de asemenea familiei mele care m-a suportat în această perioadă, mai ales pentru faptul că au acceptat înscrierea la cursurile facultății de teologie.
Nu în ultimul rând aduc mulțumiri colegilor alături de care am trăit tot acest timp și care au fost înțelegători în anumite situații ivite de-a lungul timpului.
Mulțumesc Bunului Dumnezeu că m-a ajutat să termin cu bine acest ciclu al vieții mele, și-L rog totodată ca și de acum înainte să fie în sprijinul nostru, al tuturor și să ne druiască puterea și înțelepciunea de a-I sluji cu bunăcuviiință în toate zilele spre lauda Preasfântului Său Nume.
CAPITOLUL I
„Chipul lui Dumnezeu” în om- dat ontologic și misiune de realizat
Creat ultimul în ordinea facerii lumii, omul este și cea mai înaltă dintre toate creaturile, aflându-se în punctul de mijloc în creație și făcând legătura între lumea sensibilă și cea inteligibilă. Având o structură psiho-somatică, alcătuit din trup și din suflet, el reunește în sine aceste două lumi și participă în general la toate sferele lumii create, căci: „omul după partea rațională e în legătură cu puterea aceea negrăită și dumnezeiască; iar după trup se înrudește cu dobitoacele”. El vine în creație ca un rege în cămara sa, fiind „împărat al lucrurilor văzute care poartă în el trăsăturile celor două lumi, în latura cea văzută și cugetată”. Pentru aceasta omul este cea mai desăvârșită, cea mai excelentă dintre toate făpturile, coroană a creației, căci nu a fost introdus ultimul între creaturi pentru că ar fi fost de disprețuit, ci „ ca unul care încă din clipa nașterii se cădea să fie împărat peste supușii săi” .
Întreaga lume a fost creată pentru om, în care el a fost introdus ca într-un rai, în care trebuia să stăpânească „ca un domn și împărat al întregii lumi văzute”. Dar nu numai lumea aceasta este gătită ca un palat pentru om- împăratul ce avea să apară după aceea, ci și Împărăția cerurilor s-a gătit pentru el, înainte de el, căci el trebuia să privească spre ea de la începutul existenței sale după cum arată Sfântul Grigorie Palama: „Astfel la facere s-a zidit întâi un lucru dintre făpturi, după cel dintâi altul, după aceasta iarăși altul, iar după toate omul. Acesta s-a învrednicit de atâta cinste din partea lui Dumnezeu, încât toată lumea aceasta văzută a fost făcută înainte de el, pentru el. Iar Împărăția cerurilor a fost gătită îndată după întemeierea lumii, tot pentru el, înainte de el”.
Din acest motiv, din perspectiva filosofiei eline, omul era socotit un microcosmos în macrocosm, o lume mică care unește în el două lumi: spirituală și materială. Această expresie a fost preluată de Părinții Bisericii, începând cu Sfântul Maxim Mărturisitorul, spunând că omul nu este lumea mică ci lumea mare, deoarece cuprinde întreaga lume în sine, prin cugetare. În acest sens, Cuviosul Nichita Stithatul zice: „Dumnezeu, după ce a adus lucrurile la ființă din nimic, făcând pe om la început, ca pe o lume mare, l-a așezat în această lume, ca într-una mică, creându-l ca pe un chip al Său și arătându-l ca pe un împărat al tuturor celor de pe pământ”.
Desăvârșirea omului nu constă însă în faptul că el este asemenea cu totalitatea creaturilor, ci în ceea ce-l deosebește de cosmos și-l face asemănător cu Creatorul, căci omul, care prin apartenența sa la lumea spirituală domină lumea sensibilă fiind și împărat al lumii, e chipul lui Dumnezeu. Revelația ne învață în acest sens că omul a fost creat „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu” (Fac.1,26-27) iar în alt loc arată că omul nu este numai „după” chipul lui Dumnezeu ci chiar „chipul lui Dumnezeu”: „căci Dumnezeu a zidit pre om spre nestricare, și chip ființei Sale a făcut pre el” (Înțelepciunea lui Solomon 2, 23).
Toți Sfinții Părinți au recunoscut în crearea omului „după chipul” lui Dumnezeu măreția unică și negrăită a Lui, văzând în aceasta „un accord primordial între ființa omenească și ființa dumnezeiască”. De aceea Sfântul Grigorie Palama zice: „Singur omul dintre toate cele pământești și cerești a fost zidit după chipul Ziditorului, ca să privească spre El și să-L iubească, și să fie cunoscătorul singur al Aceluia iar prin credință, prin înclinarea și dragostea față de El să-și păstreze frumusețea sa”.
La Părinții Bisericii nu întâlnim însă o concepție perfect coerentă despre chip. Chipul are la ei un conținut foarte bogat, de aceea îl recunoaștem în diferitele facultăți ale omului, fără ca să-l epuizăm total. Iată ce zice în acest sens Sfântul Ioan Damaschinul: „Numai omul, această viețuitoare mentală și rațională este dintre toate „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, pentru demnitatea minții și a sufletului, adică pentru necuprinsul, necuprinsul, nevăzutul, nemurirea și libertatea voii, ca și pentru însușirea de stăpânitor, născător de prunci și ziditor”; iar Avva Dorotei zice: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa, adică nemuritor, liber, împodobit cu toată virtutea”.
Mulțimea acestor definiții referitoare la chip arată că Sfinții Părinți nu vor să reduui, ca să privească spre El și să-L iubească, și să fie cunoscătorul singur al Aceluia iar prin credință, prin înclinarea și dragostea față de El să-și păstreze frumusețea sa”.
La Părinții Bisericii nu întâlnim însă o concepție perfect coerentă despre chip. Chipul are la ei un conținut foarte bogat, de aceea îl recunoaștem în diferitele facultăți ale omului, fără ca să-l epuizăm total. Iată ce zice în acest sens Sfântul Ioan Damaschinul: „Numai omul, această viețuitoare mentală și rațională este dintre toate „după chipul și asemănarea lui Dumnezeu”, pentru demnitatea minții și a sufletului, adică pentru necuprinsul, necuprinsul, nevăzutul, nemurirea și libertatea voii, ca și pentru însușirea de stăpânitor, născător de prunci și ziditor”; iar Avva Dorotei zice: „Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul și asemănarea Sa, adică nemuritor, liber, împodobit cu toată virtutea”.
Mulțimea acestor definiții referitoare la chip arată că Sfinții Părinți nu vor să reducă „după chipul” la vreo parte a ființei umane. Părinții văd „chipul lui Dumnezeu” manifestându-se în toate funcțiile și mișcările ființei omenești. Toate se împărtășesc de chipul lui Dumnezeu, de capacitatea relației cu Dumnezeu și de aspirația după comuniunea cu El. Nu numai sufletul dar și trupul participă la chip, căci chipul se referă la omul total, alcătuit din trup și suflet. Cuviosul Nichita Stithatul zice în acest sens că omul „chipul zidit de El [Dumnezeu] este văzut în trei părți: în suflet, în minte și în cuvânt…Din acestea se vede în noi chipul și prin ele suntem icoana lui Dumnezeu, deși sunt amestecate cu lutul”.
Omul este după chipul lui Dumnezeu prin însăși actul creației. El este adus la existență printr-un act special al lui Dumnezeu, altul decât cel de la crearea celorlalte ființe, căci la crearea omului Sfânta Treime acționează astfel: „sfat a premers despre el și a fost plăsmuit de mâna lui Dumnezeu și după chipul lui Dumnezeu și n-a primit totul din materia aceasta, din lumea supusă simțurilor, ca celelalte viețuitoare, ci numai trupul iar sufletul din cele mai presus de lume, mai bine zis de la Dumnezeu Însuși, prin suflare negrăită”.
Se vede clar faptul că omul este alcătuit din două componente, trup și suflet. Trupul este alcătuit din materie generală iar sufletul este suflarea lui Dumnezeu, prin care omul se înrudește cu El sau după învățătura Sfinților Părinți este „părticică din Dumnezeu”. Așadar omul este după chipul lui Dumnezeu pentru că având un suflet înrudit cu El, tinde spre Dumnezeu, se află într-o relație vie cu Creatorul său și se împlinește doar în relație de comuniune cu Acesta. În acest sens, Sfântul Maxim Mărturisitorul zice: Dacă mintea cuiva caută pururea spre Dumnezeu, pofta lui crește covârșitor după dragostea dumnezeiască iar iuțimea i se întoarce întreagă spre iubirea dumnezeiască, căci prin însoțirea îndelungată cu strălucirea dumnezeiască, omul a ajuns întreg chip de lumină”.
Fiind chip al lui Dumnezeu, omul este persoană care stă într-o relație dialogică cu un Dumnezeu Personal, fiind în relație personală cu Arhetipul după care a fost zidit. Astfel el tinde în mod natural spre absolut, fiind făcut pentru o viață de comuniune cu Dumnezeu dar și cu semenul său. Omul este o ființă cuvântătoare dar trebuie să aibă cu cine vorbi ca să-și pună în valoare această capacitate. Cel mai înalt dialog îl poate avea cu Dumnezeu, Cel Care-l cheamă spre o comuniune dialogică iar în această comuniune dialogică, chipul se dezvoltă treptat în asemănare.
Chipul este „principiu constitutiv al ființei noastre”, fiind o realitate dinamică, purtând în sine posibilitatea „asemănării” cu Dumnezeu. „După asemănare”, se face ființa omenească „pentru rațiunea virtuții și a faptelor noastre, care imită pe Dumnezeu și poartă nume dumnezeiesc, adică pentru dispoziția filantropică față de cei din neamul omenesc, pentru îndurarea, mila și dragostea aproapelui și pentru compătimirea arătată altora”. Observăm că „asemănarea” constă în asemănarea în virtutea cea mai înaltă care-L definește pe Dumnezeu- iubirea.
Chipul lui Dumnezeu în om este „dat ontologic” dar și „misiune” de realizat. „Chipul implică un „dar”și o țintă așezată înaintea lui, o posesie dar și un destin, întrucât el, realmente, constitue ființa omului dar numai în potențialitate”. De aceea și Sfântul Ioan Damaschin zice: „După „chipul” îl are orice om, căci Dumnezeu nu se căiește de darurile Sale. Dar „după asemănare” o au foarte puțini și numai cei virtuoși, sfinții și cei ce imită pe Dumnezeu în bunătate, pe cât e cu putință oamenilor”. Observăm că „asemănarea” se câștigă prin efortul personal pe care trebuie să-l depună omul în imitarea lui Dumnezeu, pentru a însuși în viața sa personală virtuțile care-l caracterizează pe Dumnezeu, pentru a se desăvârși și pentru a se sfinți.
Sfântul Maxim Mărturisitorul arată că „toată firea rațională este chipul lui Dumnezeu”, chipul fiind o realitate indistructibilă a ființei raționale, însă asemănarea se câștigă prin voință și libertate, adică prin îndreptarea celor trei facultăți ale ființei- rațiune, sentiment, voință- spre slujirea lui Dumnezeu. Astfel, „cel ce și-a luminat mintea cu înțelesurile dumnezeiești și și-a obișnuit rațiunea să-L laude pe Făcător neîncetat prin cântări dumnezeiești iar simțirea și-a sfințit-o prin imagini curate, acela adaugă la bunătatea naturală a „chipului” bunătatea voită a „asemănării” cu Dumnezeu”. „Asemănarea” se câștigă prin dăruirea noastră totală lui Dumnezeu, prin supunerea voinței noastre libere (a libertății) voinței lui Dumnezeu căci zice Diadoh al Foticeii: „toți oamenii suntem „după chipul” lui Dumnezeu dar „după asemănare” nu sunt decât aceia care prin multă dragoste și-au robit libertatea lor lui Dumnezeu. Când nu suntem ai noștri, atunci suntem asemenea Celui Care prin dragoste ne-a împăcat cu Sine”. Voința lui Dumnezeu este ca noi să ne unim cu El în iubire și cunoaștere prin harul Duhului Sfânt, căci El „iubește în chipul cel mai înalt și mai presus de minte pre om și-l cinstește cu cinstirile cele mai înalte și cu bunătățile cele mai presus de minte ale Sale și aceasta pentru veșnicie”.
Așadar „chipul îl predestinează pe om la îndumnezeire”. „Chipul” este în om ca un cod ontologic în care este înscrisă destinația sa finală- „asemănarea” cu Dumnezeu (Ομιόσις) sau „îndumnezeirea” prin har (θέόις). Aceasta se arată ca fiind ținta finală a omului. În asemănare sau îndumnezeire nu trebuie să vedem ceva static ci este vorba despre un proces dinamic care ține la veșnicie, căci Dumnezeu este veșnic și infinit iar sufletul creat după chipul Său este și el veșnic, nemuritor din momentul creării lui și este însetat de infinit. Și după cum caută să-și satisfacă această sete de infinit, el va ajunge la „asemănare” sau „îndumnezeire”dacă se va îndrepta spre Dumnezeu, căci El „împărtășește celor ce cred în El din dumnezirea Sa…și aceștia se fac dumnezei, adică ceea ce nu erau prin lucrare și har” sau se va pierde în neamul poftelor sale egoiste și atunci va fi „neasemănător”.
CAPITOLUL II
Omul în stare primordială
Omul a fost creat desăvârșit dar această stare primordială nu coincide cu scopul său ultim. El nu a fost unit din primul moment al existenței sale cu Dumnezeu dar avea în fire totul pentru atingerea scopului cu care a fost creat, caci „Dumnezeu Care a făcut firea omenească i-a dat prin voința Sa, deodată cu existența și puterea corespunzătoare de înfăptuire a datoriilor”. Desăvârșirea lui constă în potența sa de a se uni cu Dumnezeu, de a se uni cu deplinătatea dumnezeirii, care trebuie prin el să pătrundă în materie și să transfigureze natura curată. Omul prin unirea sa cu Dumnezeu, trebuia să unească întregul univers creat cu Ziditorul. Sfântul Simeon Noul Teolog zice, referindu-se la transfigurarea universului prin omul îndumnezeit că „Toate vor fi mai presus de cuvânt ca întrecând toată înțelegerea. Căci vor fi spirituale și dumnezeiește și se vor uni cu lumea înțelegătoare și vor fi un alt rai înțelegător”.
Cugetând la starea primordială a omului, Părinții filocalici vorbesc despre o slavă pe care omul primordial o poseda înainte de cădere. Astfel, Sfântul Simeon Metafrastul zice: „Slava dinaintea lui Adam…rănea puternic pe vrășmașul care o privea”. Dar această slavă nu era încă desăvârșită, căci Adam nu se afla la capătul final al slavei ci numai la mijlocul ei, așa cum zice Avva Dorotei „Adam se afla în desfătarea raiului în rugăciune, în vederea duhovnicească, într-o slavă și cinste mijlocie”. Această stare este una firească a omului, omul aflându-se în normalitate până ce era în legătură cu Dumnezeu, adică „aflându-se în starea cea după fire, precum a fost zidit” sau cum zice Cuviosul Isaia Pustnicul „având simțirile sănătoase și stăruind în ceea ce îi era firesc”.
Când ne referim la starea primordială trebuie să subliniem faptul că harul era prezent în sufletul primului om, fără o prezență și o lucrare a Duhului dumnezeiesc în sufletul omenesc, el nu ar fi putut duce o viață conformă cu rațiunea lui. Omul are în sufletul lui o rațiune și o libertate dar ele nu pot funcționa în modul deplin cerut de ele, decât în unirea cu Dumnezeu. În acest sens, Calist Patriarhul zice: „ Dumnezeu suflă în Adam ca suflarea de viață harul Duhului de viață Făcător și așa s-a făcut Adam om desăvârșit; căci s-a făcut „spre suflet viu” (Fac. 2,7) și nu spre suflet simplu. Duhul lui Dumnezeu nu este suflet al omului ci spre suflet care viază duhovnicește. Pentru că Duhul Sfânt Se face cu adevărat suflet sufletului, care viețuiește cum trebuie să viețuiască sufletul cuvântător (Rațional) și chip dumnezeiesc”.
În această stare de har, omul poseda o virtuală nestricăciune, fiind ferit de durere, de boală și de moarte. „Adam a fost zidit cu un trup nestricăcios dar material și încă nedeplin duhovnicesc”. Această nestricăciune primordială era doar în potență deoarece Adam nu era încă fortificat în lucrarea virtuților. Nestricăciunea și incoruptibilitatea lui Adam erau date de lipsa păcatului primului om și de crearea lui directă de Dumnezeu Care Le-a făcut pe toate „bune foarte” (Fac. 1,31) căci: „omul primind existența de la Dumnezeu și începând să existe chiar prin actul facerii, era liber de stricăciune și păcat, căci acestea n-au fost create deodată cu el”. Aceasta înseamnă că omul putea să devină nemuritor, dacă rămânea, creștea și se desăvârșea în această stare harică și dacă progresa în dezvoltarea „chipului” în „asemănare”.
CAPITOLUL III
Alterarea „chipului” și întreruperea căii spre „asemănare” prin căderea în păcat
Dar această cale va fi întreruptă odată cu căderea omului în păcat, căci prin cădere se introduce în existența umanității o nouă stare contrară firii, omul devenind rob păcatului. În acest sens, Avva Dorotei zice: „Dar când a călcat porunca și a mâncat din pomul din care Dumnezeu îi poruncise să nu mănânce, a fost scos din rai și a căzut din starea cea după fire și a ajuns în cea contrară firii, adică în păcat, în iubirea de slavă și iubirea de plăceri a vieții acesteia și în celelalte patimi, căzând sub stăpânirea lor. Căci s-a făcut robul lor prin căderea sa”. Însă această stare contrară firii aduce îmbolnăvire nu numai puterilor interioare ale omului ci și simțurilor care de acum nu se vor mai desfăta numai în Dumnezeu deoarece în momentul în care „a ascultat de înșelătorul lui s-au strămutat toate în ceea ce e contrar firii; atunci simțirile au fost aruncate din starea lor”. Adam nu mai privește în sus, ci își întoarce privirea spre natura creată căci „după căderea cugetării lui s-au făcut pământești și tindeau în jos. Cugetul lui simplu și bun s-a amestecat cu cugetul trupesc al păcatului”, astfel natura pentru el nu mai era un mediu străveziu în care vedea rațiunile lui Dumnezeu și putea prin ele să-l cunoască și să se unească cu El ci dintr-o dată a devenit un mediu opac din care el își hrănea pasiunile.
Păcatul a întunecat chipul lui Dumnezeu în om, omul ne mai putând comunica cu Dumnezeu și închizând calea pentru harul care prin el trebuia să curgă peste toată făptura „pentru că și-a plecat genunchiul și a căzut prin greșeală sub neascultarea cea atot rea, Sfântul Duh Cel de viață Dătătorul depărtându-Se”. Aceasta nu înseamnă că „chipul” a fost distrus total ci numai că s-a întunecat, căci altfel omul nu ar mai fi fost în stare să intre în comuniune cu Dumnezeu. Din momentul căderii până la Cincizecime, Harul va lucra din afară asupra omului și nu din lăuntrul ființei sale, menținând conștiința dumnezeiască din om.
Păcatul a fost rodul libertății omului, pe care el nu l-a folosit în conformitate cu voia lui Dumnezeu. Împreună cu libertatea s-a corupt și firea care a pierdut harul nepătimirii și astfel s-a ivit păcatul și acesta a dus la descompunerea firii, la capătul căreia era moartea deoarece, „toată firea noastră era stăpânită de moarte, din pricina căderii, pentru ca răul să nu se facă nemuritor conservându-se prin împărtășirea de bine”.
Adam nu și-a împlinit chemarea de a se uni cu Dumnezeu dar a închis această cale și tuturor celor care veneau după el căci „neavând grijă de porunca lui Dumnezeu, ci împrietenindu-se cu șarpele și socotindu-l pe acesta vrednic de crezare și hrănindu-se astfel cu fructul amăgirii, s-a aruncat jalnic în prăpastia morții, a întunericului și a sticăciunii și a atras împreună cu sine pe toți cei de după el”. Planul dumnezeiesc nu a fost desființat de greșeala primului Adam. Ceea ce nu a reușit să realizeze acesta, va realiza Cel de-al doilea Adam, Fiul și Cuvântul Cel veșnic al lui Dumnezeu întrupat.
Căderea în păcat și împătimirea
Păcatul, înțeles ca rupere a legăturii cu Dumnezeu îmbracă nu tocmai forme înfricoșătoare, este asemenea fructului din „pomul oprit”: dulce, frumos și atrăgător pentru ca apoi, după gustare, să rănească întreaga ființă umană. Aflate în strânsă legătură, patimile, numite de Sfinții Părinți „boli spirituale”, au rădăcină comună: iubirea nerațională a plăcerii simțurilor. Vedem, astfel, cum iubirea de cele duhovnicești este întoarsă spre cele vremelnice.
Dintre aceste patimi – desfrânarea – numită și „boala plăcerii” este considerată o problemă contemporană, cu atât mai mult cu cât ia amploare și devine o problemă socială pentru că afectează celula de bază a societății: familia.
Lucrarea de față își propune să prezinte patima desfrânării – ca întrebuințare greșită a sexualității și mod de obținere a plăcerii – în strânsă legătură cu celelalte patimi. Având rădăcini adânci, în însăși căderea omului în păcat, vom urmări “traseul” ei de-a lungul timpului după cum ne vorbesc: Scriptura (Vechiul Testament, Noul Testament) și Sfinții Părinți.
Probleme mai noi pe care le ridică această patimă sunt legate de formele noi pe care le îmbracă desfrânarea în lumea contemporană. Ne-am aplecat cu un studiu amănunțit asupra acestor aspecte, pentru ca, în ultimul capitol să prezentăm remediile pe care Sfinții Părinți le dau acestei boli.
Căsătoria, taină tot mai puțin înțeleasă și acceptată este oferită drept mod de prevenire și chiar de tămăduire a desfrânării.
Urmând sfaturile și exemplele sfinților care s-au izbăvit de bolile păcatelor urcând treaptă cu treaptă pe scara virtuților, prin străduință și osteneală proprie, cu ajutorul și harul lui Dumnezeu omul contemporan se poate izbăvi de această patimă ridicându-se la înălțimea curăției.
Cap. I. Păcatul și patima – boli sufletești
I.1. Păcatul, expresie a libertății
Vindecă-mă, Doamne, că s-au tulburat oasele mele; și sufletul meu s-a tulburat foarte… "(Ps. 4, 2 – 3)
După căderea în păcat, umanitatea a ieșit din starea ei firească de sănătate, ajungând într-o stare de boală. Păcatul este încălcarea cu bună știință și în mod liber a voii Lui Dumnezeu, ceea ce duce la căderea din har. Urmarea păcatului duce la îndepărtarea de Dumnezeu ca izvor al vieții, ceea ce generează suferință trupească și sufletească. Păcatul este rana produsă de ieșirea din comuniunea cu Dumnezeu, stăruința în această stare ducând la instalarea patimii. „Rănită, ființa umană se află aici, la marginea drumului, între viață și moarte. Dumnezeu coboară în această lume, vine la marginea acestui drum, întâlnește umanitatea – propria Sa umanitate accidentată. El o îngrijește, îi dă leacuri și o încredințează Bisericii până la întoarcerea Sa".
Păcatul, ca folosire greșită a libertății primite de la Creator, rămâne în permanentă în legătură cu liberul arbitru. De aceea, păcatul și forma lui paroxistică – patima – nu pot fi înțelese decât în lumina libertății omului. În acest sens, Sfinții Părinți discern între diferite trepte ale păcatului în funcție de implicarea libertății și voinței omului. În Filocalie, păcatul apare numit „zid între noi și Dumnezeu", „prăpastie" și „haos"; prin el omul refuzând legătura cu Dumnezeu și cu virtutea, care își află suprema expresie în atributele dumnezeiești. Păcatul are ca urmare imediată moartea sufletească – distrugerea legăturii harice dintre om și Dumnezeu, iar lipsa pocăinței și stăruința în săvârșirea lui duce la moartea veșnică – desființarea omului ca ființă rațională, despărțirea veșnică de Dumnezeu și chinul cel veșnic împreună cu diavolul.
Conform învățăturilor Sfinților Părinți, păcatul își are originea exclusivă în voința liberă a omului, întrucât păcatul nu există în fire în mod natural, căci Dumnezeu a făcut toate „bune foarte" (Facerea 1, 31) sau – așa cum spune Sfântul Ioan Scărarul – „ păcatul sau patima nu se află în fire în chip natural. Căci Dumnezeu nu e făcătorul patimilor".
În ceea ce privește cauza păcatelor, Sfinții Părinți se pronunță lămurit: suntem noi, oamenii. Încercarea de a lua drept scuză slăbiciunea firii omenești este desființată de Sfântul Maxim Mărturisitorul care spune: „nici unul din cei ce păcătuiesc nu poate aduce ca scuză a păcatului slăbiciunea trupului. Pentru că unirea cu Dumnezeu Cuvântul a întărit toată firea, prin dezlegarea ei de blestem, nelăsându-ne nici o scuză pentru pornirea cea de bună voie spre patimi".
În general, păcatul nu este cauzat nici de ispita diavolească, nici de slăbiciunea trupească, cu toate că acestea îl facilitează, ci de iubirea nerațională a sufletului față de plăcerea simțurilor, prin care omul păcătos caută să-și procure plăceri tot mai intense. „Omul se află într-o goană infernală după căutarea și procurarea plăcerii (…), uitând de sufletul său, «chip al Lui Dumnezeu» și de bucuriile sale curate".
Prin păcat omul, își folosește puterile sale sufletești împotriva voii Lui Dumnezeu. Din această cauză, păcatul poate cuprinde pe om în totalitatea lui, săvârșirea păcatului putând implica ațâț gândirea sau puterea rațională – păcatul cu gândul -, cât și puterea vitală exercitată în trup -păcatul cu cuvântul sau cu lucrul; păcatul cu voie sau fără de voie – implicarea sau nu a puterii volitive alături de iuțime; cu știință sau neștiință – implicarea sau nu a minții sau puterea contemplativă; mereu este implicată puterea poftitoare întrucât se are în vedere satisfacerea unei pofte.
Dacă starea naturală, firească, este cea de sănătate, pe plan spiritual, păcatul produce boala. În acest sens, Sfinții Părinți folosesc un limbaj medical când tratează despre păcat și urmările lui, arătând că păcatul nu face parte din firea omului, el apărând după căderea protopărinților. Acest adevăr este explicat de Sfântul Isaac Șirul care spune: "Deci e vădit că sănătatea există în fire de mai înainte de boala ce-i vine ca ceva ce nu ține de ea. Și dacă acestea sunt așa, precum sunt cu adevărat, virtutea este în suflet în chip firesc. Iar cele ce-i vin ca ceva deosebit (accidentele) sunt în afară de fire (…). O dată ce se știe și se mărturisește de toți că ține de suflet curăția în chip firesc, se cuvine să îndrăznească și să spună că patimile nu țin de suflet nicidecum în chip firesc. Pentru că boala e a doua după sănătate".
Sfinții Părinți, cu puterea clarviziunii Duhului Sfânt, căutând să afle cum se pot birui patimile, au identificat trei cauze generale ale păcatului: uitarea de Dumnezeu, neștiința și ignoranța. Prima cauză – uitarea de Dumnezeu – își află loc în sufletele celor care sunt aplecați numai asupra lumii materiale, caută doar pe cele ale lumii acesteia fără a se preocupa deloc de cele ce vor urma acestei vieți adică moartea și judecata. Această atitudine față de cele spirituale generează în viața acestor oameni săvârșirea păcatului și căderea în patimi fără nici o opreliște, pentru aceștia păcatul fiind o stare de normalitate.
Neștiința, ca a doua cauză generală a păcatului, afectează pe cei care nu cunosc legile morale, dar care nici nu se străduiesc să le afle, complăcându-se în starea de păcătoși, justificându-și păcatele în fața conștiinței prin neștiință.
Sfântul Maxim Mărturisitorul deosebește patru moduri generale prin care omul cade în păcat: prin răpire din partea diavolului, prin amăgire, prin neștiință și prin dispoziția sufletească. Primele două categorii sunt lucrări demonice și sunt posibile deoarece voința este slăbită și mintea împrăștiată, amăgirea afectând în special mintea și gândurile omului. Păcatele săvârșite din aceste cauze pot fi destul de ușor recunoscute și înlăturate prin pocăință. Păcătuirea prin neștiință și aplecare sufletească sunt mult mai grave întrucât lucrarea demonică exterioară este mult redusă, omul săvârșind păcatul din proprie inițiativă și fără să fie neapărat ispitit.
Dacă împotriva păcatelor săvârșite din răpire și amăgire puterile sufletești opun rezistență atacurilor duhurilor necurate, la săvârșirea păcatelor prin dispoziție sufletească, omul conlucrează cu demonii și din această cauză Sfântul Maxim adaugă că „cel ce păcătuiește din aplecare sufletească și nu vine la pocăință nici în urma experienței, nici cu trecerea vremii, va avea parte de chinuri în mod sigur". Tot Sfântul Maxim Mărturisitorul identifică prima formă a păcatului ca fiind înlăturarea rațiunii din funcția ei de străjer al sufletului. Căderea se produce mai întâi pe plan mintal și de aceea acest Sfânt Părinte definește păcatul ca fiind „întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor"; pentru evitarea păcatului învățând: „nu întrebuința rău ideile, ca să nu fii silit să întrebuințezi rău și lucrurile. Căci de nu păcătuiește cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul".
I.2. Patimile, boli spirituale
Pentru că Sfinții Părinți au văzut în păcat niște boli spirituale, scrierile lor sunt adevărate tratate de „medicină" duhovnicească, în care patimile sunt clasificate și împărțite pe categorii, după modul de acțiune și formele specifice de atac ale fiecăruia.
Sfântul Ioan Casian arată cum pot fi împărțite prin raportarea la diferitele „părți” ale sufletului sau la puterile acestuia, pe care le afectează și recurge pentru această demonstrație la o comparație clară cu bolile trupului: „Există un singur izvor și început al tuturor viciilor, după calitatea părții, sau, ca să spun așa, a porțiunii din suflet care a fost molipsită, iar numele patimilor și ale stricăciunilor sunt felurite. Aceasta se înțelege uneori mai ușor prin comparația cu bolile trupești, care pot avea o singură cauză, dar felurile suferinței sunt multe, după membrele care au fost atinse de boală. Când este atacată de puterea veninului vătămător fortăreața trupului, capul adică, apare cefalgia. Când acest venin a pătruns în urechi sau în ochi, se produc otita și oftalmia. Când acesta a atacat încheieturile sau extremitățile mâinilor, boala se numește gută, iar dacă s-a coborât în picioare, numele bolii este podagră. Aceeași singură obârșie, veninul vătămător, produce boli cu atâtea nume, câte părți ale sufletului a infectat. În același chip, trecând de la cele văzute la cele nevăzute, credem că se așează în părțile, sau, ca să spun așa, în membrele sufletului nostru, puterea fiecărui viciu, înțelepții spun că virtutea este de trei feluri, adică având drept obârșie rațiunea, voința și sentimentul, care se pot tulbura din vreo pricină oarecare. Când, așadar, puterea patimii vătămătoare a împresurat pe una dintre acestea, prin stricare, în locul ei se așează ceea ce numim viciu".Acest text este reprezentativ pentru felul Sfinților Părinți de a vedea păcatul și patimile. Aici, păcatul și patima sunt definite în mod clar ca boli sufletești, nu ca o simplă comparație, ci „în virtutea unei autentice analogii care există între afecțiunile trupului și cele ale sufletului".
Privit în acest fel, sufletul poate fi vătămat de o mulțime de boli după facultățile sale. Astfel, Sfântul Ioan Casian ne dă următoarea clasificare: „Dacă este infectată de viciu partea rațională va da naștere la slava deșartă, trufia, pizma, mândria, înfumurarea, sfada, erezia. Dacă va fi rănită voința (partea irascibilă) va produce furie, nerăbdare, tristețe, nepăsare, lașitate, cruzime. Iar dacă va strica partea poftitoare va zămisli: lăcomia pântecelui, desfrânarea, arghirofilia, avariția și poftele vătămătoare și pământești".
Sfântul Maxim Mărturisitorul face o împărțire a patimilor în trei categorii: cele care provin din căutarea plăcerii, cele care provin din ferirea de durere și cele ce apar din unirea primelor două. „Căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere, din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune. Astfel, când ne îngrijim prin plăcere de iubirea trupească de noi înșine, naște lăcomia pântecelui, mândria, slava deșartă, îngâmfarea, iubirea de arginți, zgârcenia, tirania, fanfaronada, aroganța, nechibzuința, nebunia, părerea de sine, înfumurarea, disprețul, injuria, necurăția, ușurătatea, risipa, neînfrânarea, frivolitatea, umblarea cu capul prin nori, moleșeala, pornirea de a maltrata, de-a lua în râs, vorbirea prea multă, vorbirea la nevreme, vorbirea urâtă și toate câte sunt de felul acesta. Iar când ascuțim mai mult prin durere modul iubirii trupești de noi înșine, naștem mânia, pizma, ura, dușmănia, ținerea de minte a răului, calomnia, bârfeala, intriga, întristarea, deznădejdea, defăimarea Providenței, lâncezeala, neglijenta, descurajarea, deprimarea, puținătatea la suflet, plânsul la nevreme, tânguirea, jalea, sfărâmarea totală, ciuda, gelozia și toate câte țin de o dispoziție care a fost lipsită de prilejurile plăcerii. în sfârșit, când din alte pricini se amestecă în plăcere durerea, dând perversitatea (căci așa numesc unii întâlnirea părților contrare ale răutății) naștem fățărnicia, ironia, viclenia, prefăcătoria, lingușirea, dorința de a plăcea oamenilor și toate câte sunt născociri ale acestui viclean amestec".
Deși numărul păcatelor enumerate de Sfântul Maxim Mărturisitorul este impresionant, el nu acoperă decât parțial câmpul de acțiune al răului, căci „a le număra pe toate și a le spune toate, cu înfățișările, modurile, cauzele și vremurile lor, nu e cu putință", încheie Sf. Maxim.
Potrivit duhurilor care le lucrează, Sfinții Părinți împart patimile în trupești și sufletești, în sensul că primele își iau prilejurile din trup, în timp ce celelalte își au cauza în lucrurile din afară. Dacă patimile trupești sunt mai grosiere – curvia, lăcomia, pofta cea rea – cele sufletești sunt mult mai grave, având efecte mult mai profunde asupra omului în întregul lui. Patimile – după Sfântul Maxim Mărturisitorul – fie sufletești sau trupești – se produc astfel: „mai întâi amintirea aduce gândul simplu în minte; acesta zăbovind, se stârnește patima. Aceasta, la rândul ei, nefiind scoasă afară, încovoie mintea la învoire; întâmplându-se aceasta, se ajunge, în sfârșit, la păcatul cu fapta".
Capitolul III
"Binele și virtutea se exemplifică prin puterea de a trăi creștinește. una este să crezi puternic, alta este să trăiești profund și faptic creștinismul, Evanghelia lui Hristos." (preot Dimitrie Bejan – "Bucuriile suferinței")
Sfinții Părinți vorbesc de mai multe feluri de cunoaștere și de mai multe căi ce ne conduc spre credință. Surprindem în scrierile lor un minunat "Cod al bunelor maniere duhovnicești", nu de suprafață, ci înrădăcinat în cea mai deplină sinceritate. Tot ei și-au pus mereu întrebarea: ce va folosi omului, de nu va fi primit din fapte și din credința tare, prin mărturia conștiinței. asigurarea că este slobozit de muncile viitoare. Zice Sfântul Ioan Teologul : "Dacă inima noastră nu ne osândește, avem îndrăznire către Dumnezeu". Însă zice Sfântul Nil: "Și conștiința însăși a ajuns să mintă, slăbită fiind de întunericul patimilor."
Există o conștiință ce premerge credinței și o cunoștință ce se naște din credință. Cunoștința ce premerge credinței este conștiința naturală. Iar cunoștința ce se naște din credință este cunoștința duhovnicească. Cunoștința naturală care arată deosebirea între bine și rău și e sădită de Dumnezeu, în fire, ne convingem să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existență. Iar conștiința duhovnicească este simțirea celor ascunse, ce se identifică cu o simțire spirituală, adică o atingere cu puterea lui Dumnezeu. Aceasta simțire naște o alta credință, care nu e potrivnică celei dintâi, ci întărește credința aceea. Pe ea o numesc Sfinții Părinți “credința din vedere", "din contemplație". Dar există și trei moduri ale cunoașterii, prin care trece întreg drumul omului: în trup, în suflet și în duh. Prin ele, el începe să deosebească între bine și rău: cunoașterea sufletului lui trece prin aceste trei masuri până ce iese din lumea aceasta.
Prin cunoaștere, deslușim nu numai acele ale firii, întărindu-ne în ele, ci și cele contrare firii și cele mai presus de fire, însușindu-ni-le. Firea noastră are putința legăturii cu planul celor contrare firii și cu al celor mai presus de fire și poate cădea în cele dintâi și se poate înălța în cele din urmă.
Ființa omenească nu e închisă în mod strict în fire, ca animalul. Cele contrare firii se imprimă în fire alterând-o, iar cele mai presus de fire se imprimă în ea, lărgindu-i puterile. Omul poate deveni satanic, dar păstrând chip de om, sau Dumnezeu, dar iarăși în chip de om.
Cunoștința nu poate fi dobândită fără cercetare și fără folosirea metodelor. Și de aceea, ne îndoim de adevărul ei. Iar credința cere un cuget curat și simplu, care e străin de orice căutare prin metode. Însuși Iisus Hristos a mărturisit acest lucru: "De nu vă veți întoarce și nu veți fi precum pruncii, nu veți intra în împărăția cerurilor". "Casa credinței este o înțelegere de prunc și o inimă simplă ”. ea se referea la domeniul celor lăuntrice ale persoanei.
Când cineva nu se apropie de aceasta cu respect și cu iubire, aceasta nu i se deschide. Credința poate fi cunoscută ca obiectele, ci prin realizarea comuniunii bilaterale, prin revelația benevolă de la Persoana divina la persoana umană.
Domeniul cunoașterii, fiind unul supus experimentelor și analizelor, e unul limitat. Domeniul credinței e îngrădit de libertatea persoanei, dar când aceasta vrea să îl comunice, el se dovedește nelimitat. Cunoștința se întreabă dacă se poate împlini ceea ce cunoaște, pe când credința nu se întreabă daca se poate împlini ceva, ci se încrede în puterea lui Dumnezeu.
O pilda de credința avem la Avraam. Acesta îl recunoaște pe Dumnezeu până într-acolo, încât urmând cuvântului Său, e în stare sa ridice cuțitul asupra propriului sau fiu. E chipul lui Dumnezeu – Tatăl, care-l recunoaște pe om până într-acolo, încât Îl oferă pe propriul sau fiu ca victimă de jertfit. Principiul religios e cel pe care-l vedem la Fecioara Maria în clipa Bunei – Vestiri, când, deși, nu înțelege totul, se încredințează lui Dumnezeu cu iubire, ca apoi să înțeleagă totul, tocmai pentru că pe primul loc este Domnul. Plinătatea principiului religios îl găsim, însă, la Hristos în momentele rugăciunii din Gradina Ghetsemani atunci când cere, daca e cu putință, să fie evitată jertfa sângeroasă, dar nu – Și impune voia proprie, recunoscând, în schimb, în iubire filiala voia Tatălui.
Realitatea cea mai profundă a omului se vede în iubire, în capacitatea de a ieși din lumea proprie și de a recunoaște relația inter-personala ca fundament al existenței proprii.
Credința e lucratoare între cei ce se străduiesc pentru sfințenie și Dumnezeu. Ea împlinește o slujire a tainelor, sau prin ea se descoperă tainele vieții între sfinți și Dumnezeu.
Cunoașterea celor dumnezeiești, care se săvârșește în planul mai presus de fire, poate fi socotită o lucrare mai presus de cunoaștere.
Sfântul Grigorie Palama descrie pe larg aceasta cunoaștere mai presus de cunoaștere. Și Sfântul Isaac Sirul arata trei trepte ale cunoașterii: din cercetarea continuă și din învățătura sârguincioasă; din buna viețuire și din cugetarea credincioasă și o cunoaștere numai pe seama credinței.
În cea din urma încetează cunoștința și faptele iau sfârșit și întrebuințarea simțurilor ajunge de prisos. Aceasta credință se descoperă din cele din lăuntrul sufletului, în chip nematerial, deodată și pe neașteptate. Ea are caracterul unei intuiții fulgerătore, care nu se folosește de simțuri și de judecăți raționale.
Cunoașterea duhovniceasca e cea care vede puterile spirituale și pe Dumnezeu prin rațiunile așezate în lucruri. Dumnezeu e transparent în ele. Împărăția cerurilor este înlăuntrul nostru și ea nu se descoperă pe temeiul unor chipuri, nici nu vine prin judecăți pe temeiul cuvântului lui Hristos și prin păzirea lui, ci se descoperă dinlăuntru nostru, în chipul cugetării celei ascunse, fără o cauză anumită, fără o cercetare a lui.
Cugetarea e un chip care ascunde pe Dumnezeu sau Dumnezeu se ascunde cunoașterii pur raționale. Acest chip străpunge uneori cugetarea, făcându-se cunoscut. Cunoașterea aceasta nu-și pune nădejdea nici în folosirea imaginilor sau lucrurilor, ca în calea naturală, nici în judecățile întemeiate pe cuvintele lui Hristos, trecute în faptele virtuților, ci în vederea directă a tainelor. Când sufletul dorește să descifreze cele ce nu pot fi văzute cu ochii și nu sunt în puterea trupului, atunci toate se susțin prin credință.
Sfinții Părinți au recunoscut în majoritatea scrierilor lor trei feluri de cunoaștere: cea izvorâtă din studiu, cea desprinsă din auzirea cu credință și cea dăruită prin revelație și din împărtășirea cu harul Prea Sfântului Duh. Cea din urmă superioară și e dată celor ce au ajuns prin viețuirea lor la desăvârșirea virtuților. Cel ce s-a învrednicit de o astfel de cunoștință, dacă se coboară de la vederea cea mai presus de simțuri, la cele pământești, se bucură de cinstea cea mai mare.
Căci acesta având în sine credința fierbinte – ca un bob de muștar – și fiind plin de încredințare, nu cunoaște cu de-amănuntul numai cele din creație, ci putând stăpâni peste toate, poruncește cele ce voiește.
Însuși Domnul Nostru Iisus Hristos fundamentează acest lucru: “Că de veți avea credință cât un grăunte de muștar și veți zice muntelui acesta: mută-te de aici, acolo și se va muta și nimic nu va fi cu neputință.
Sfântul Isaac Sirul urmărește urcușul duhovnicesc al omului prin câteva trepte. Preocuparea de trup stimulează gândul omului spre moarte, iar cunoștința sufletească îi aprinde dorul de a se apropia de Dumnezeu și prin aceasta de a se gândi la judecată. Dar când omul ajunge la cunoștința adevărului, prin trezirea simțirii tainelor lui Dumnezeu și prin întărirea nădejdii în cele viitoare starea omului coincide cu sporirea în dragostea de Dumnezeu.
El știe că Cel de Sus îi poartă de grijă în toată vremea și în tot locul. Dumnezeu știe dacă ne este de folos să fim sănătoși, ori bolnavi, ori bogați, ori săraci.
Sfinții Părinți ne îndeamnă să cerem Împărăția lui Dumnezeu, căci restul vine de la sine. Toate să le cerem stăruitor și să nu ne descurajăm. Dumnezeu face Tot ce știe că ne este de folos. Numai noi să cerem cu stăruință. Dovada ne este dată de pilda cu văduva și judecătorul cel nedrept, care pentru stăruința ei a îmblânzit pe judecător.
Fericit e cel ce se îndeletnicește pururea cu Dumnezeu și se oprește de la cele lumești și numai cu El se ocupă toată cunoștința lui. “Bucuria cea întru Dumnezeu este mai puternică decât viața de aici. Și cel ce a aflat-o, nu numai că nu caută spre patimi, ci nu se mai întoarce nici spre viața sa”, spune Sfântul Isaac Sirul.
Acest om nu mai are altă simțire, decât bucuria care i-a venit din adevăr. Dragostea e mai dulce ca viața de aici, căci omul are acum înțelegerea cea după Dumnezeu. Dragostea nu se întristează când trebuie să primească moartea înfricoșătoare pentru cei pe care îi iubește. Când omul ajunge să cunoască adânca realitate personală, infinit iubitoare a lui Dumnezeu și adâncul inepuizabil de iubire și nemuritor al semenului, nu se poate să nu iubească și pe unul și pe celălalt.
Din cunoaștere se naște iubirea. Adevărata cunoaștere trebuie să fie cunoașterea prin comuniune cu persoana pe care o iubim și în ultimă analiză cu Dumnezeu. Prin iubirea Ei netrecătoare ne câștigă iubirea noastră netrecătoare, ținându-ne nemuritori. Aceasta nu are caracter teoretic și deductiv, ci e întâlnire printr-o simțire de ordin spiritual. Cunoașterea ca simțire apare în scrierile Sfântului Simeon Noul Teolog.
Sfântul Simeon Noul Teolog susține că mutarea minții de la cele văzute la cele nevăzute și de la cele ce cad sub simțiri la cele mai presus de simțiri pricinuiește uitarea tuturor celor lăsate în urmă. Sfântul Simeon nu cunoaște decât doua stări mai presus de fire.
O stare neutră nu ar cunoaște ființa umană. Ea poate fi cel mult o etapă trecătoare între cele două. Cel ce a petrecut odată în lucruri mai înalte nu mai are plăcerea de cele de jos și, chiar dacă coboară puțin la ele tânjește după cele de sus. Comparația stării prezente mai rele cu cea anterioară mai bună îi produce o tristețe și o nemulțumire continuă.
Nu poate dobândi cineva iubirea desăvârșită și neclintită de le Dumnezeu, decât pe măsura cunoștinței duhovnicești. Există un raport direct între iubire și cunoștința duhovnicească, întrucât în însăși cunoștința aceasta este iubire și în iubire cunoștință. Nimeni după Sfântul Ioan Evanghelistul n-a mai unit acestea două așa de mult în trăire ca Sfântul Simeon Noul Teolog.
Cunoașterea lui Dumnezeu din Sfintele Scripturi
Deseori, Sfinții Părinți au legat sfințirea de înțelegere și invers. Nu există o simțire neînțeleasă și o înțelegere lipsită de simțire. Smerenia este înțelepciunea adevărată sau răsare din înțelepciunea adevărată. Sfântul Isaac Sirul ne vorbește despre două căi prin care putem ajunge la adevăr și la viața cea adevărată: credința și smerenia. “Prin acestea simțim cuvintele lui Dumnezeu grăite în fiecare moment în inimă, nu ca niște cuvinte spuse odinioară de Dumnezeu și acum desprinse de El. Îl simțim grăindu-ne în ascuns, iar la arătare ajutându-ne în faptele noastre”.
Cuvintele lui Dumnezeu simțite în inimă sunt deci cuvântări ale lui Dumnezeu, adresate nouă acum și care susțin viața noastră cu puterea lui Dumnezeu comunicată prin ele.
“Când vei veni înaintea lui Dumnezeu prin rugăciune, fă-te în gândirea ta ca o furnică și ca cele ce se târăsc pe pământ și ca un vierme și ca un prunc care se bâlbâie. Și nu spune înaintea Lui ceva bizuit pe cunoștință, ci apropie-te de Dumnezeu și umblă înaintea Lui cu cuget de prunc”, ne îndeamnă Sfântul Isaac Sirul.
Și toate acestea, pentru a-L privi pe Dumnezeu ca pe un părinte. Dar Dumnezeu păzește nu numai pe aceștia, ci și pe înțelepții care au părăsit cunoștința lor și se sprijină pe înțelepciunea simplă. Aceștia s-au făcut ca niște prunci în purtarea lor și așa au învățat înțelepciunea aceea care nu se învață prin osteneli.
Când omul va vedea că voia lui se încrede cu toată curăția cugetului mai mult în Dumnezeu decât în sine și se silește să nădăjduiască mai mult în El decât în sufletul său, atunci se va sălășlui puterea aceea necunoscută de el. Va simți puterea Celui ce este cu el în chip neîndoielnic. Această putere, mulți simțind-o, au intrat în foc și nu s-au temut și călcând pe apă, nu s-au îndoit în cugetul lor, socotind ă se vor scufunda.
Toate acestea pentru că au avut credința aceea care le-a întărit simțurile sufletului și au simțit pe Cineva nevăzut, Care-i îndemna să nu ia în seamă vederea lucrurilor înfricoșătoare, nici să privească la vreo vedere ce întrece simțurile.
Cunoștința Duhului e deosebită de cea sufletească. Cea sufletească se mișcă în cele ale lumii, chiar atunci când vorbește de Dumnezeu se mișcă în definiții și subtilități construite rațional despre El de la distanță. Cunoștința duhovnicească este experiența nemijlocită a lui Dumnezeu. Aceasta nu se poate ivi decât în sufletul curățit de orice idei care-l țin pe om în cele gândite de el, în separație de Dumnezeu. Mulțimea de idei construite de noi se interpun între noi și Dumnezeu.
Sfântul Isaac Sirul nu contestă valoarea faptelor bune, dar ele nu au valoarea în ele însele, ci numai întrucât preschimbă pe om, sau îl fac mai bun.
Sfinții Părinți spun că împărăția cerurilor este vederea duhovnicească. Aceasta nu se află în faptele gândurilor, ci poate fi gustată numai prin har. Dar până nu se curăță omul nu e în stare nici să audă despre ea.
Dacă omul va dobândi curăția inimii prin credință, iar aceasta dobândită în liniștea din partea oamenilor și va uita cunoștința acestei lumi, atunci se va putea bucura de liniștea împărăției. Dar dacă omul ține la cunoștința sufletească, nu va scăpa niciodată de cursele rătăcirii și nu va putea dobândi îndrăznirea și încredea față de Dumnezeu și în fiecare clipă nu va putea scăpa de supărare.
Să ne rugăm în slăbiciune și simplitate ca să viețuim cuviincios înaintea lui Dumnezeu și vom fi fără grijă. Toate acestea, întrucât așa cum urmează umbra trupului, așa și mila urmează smeritei cugetări. De aceea omul nu trebuie să se împace cu gândurile de neputință chiar dacă îl vor înconjura și îl vor înfricoșa toate relele și primejdiile. Nu trebuie să aibă grija lor și nici să le bage în seamă.
Omul primește har când aruncă de la sine orice ajutor văzut și orice nădejde în oameni și urmează lui Dumnezeu cu credință și-L privește cu inima. Cel de Sus îi descoperă puterea lui în ajutoare de multe feluri. Întâi, în cele arătate și în cele privitoare la trup, arătându-i ajutorul Lui prin purtarea lui de grijă în așa fel că poate simți în acestea și mai mult puterea purtării lui de grijă cu privire la el. Și, văzând aceasta în cele arătate, e încredințat și despre cele ascunse, cum se cuvine să fie în cugetarea și purtarea lui de prunc.
Acest om e asigurat că trebuința lui e împlinită fără faptă și fără grija lui. Numai acestea îl ajută să treacă peste multe întâmplări ce vin asupra lui, adeseori pline de primejdii, fără să le vadă.
În scrierile Sfinților Părinți, toate temele sunt străbătute de o splendoare a înțelesurilor. Harul alungă primejdiile pe nesimțite, în chip foarte minunat. El îl păzește pe om asemenea unei mame sau asemenea unei păsări care își întinde aripile peste puii ei ca să nu se apropie de ei vreo primejdie; și-i arată să vadă că era aproape de el pieirea lui, dar a rămas nevătămat.
În ochii lui sunt făcute de rușine toate cursele dracilor și sălășluirea gândurilor lor și aduce în el înțelegerea, ca să cunoască cele ce vor fi. Acestui om, în simplitatea sa îi răsare o lumină ascunsă ca să priceapă în toate înțelesul gândurilor celor mai subțiri și arată ca și cu degetul ce ar fi să pătimească dacă nu le-ar fi cunoscut pe acestea. Și atunci se naște în el din acesta gândul că fiecare lucru mic și mare trebuie să-l ceară în rugăciune de la Făcătorul său.
Omul nu poate să se înțelepcească fără încercări și acestea pentru a cunoaște pe Purtătorul lui de grijă, pentru a-l simți și pentru a i se întări credința în El. Dar când harul vede că a început să cugete ceva semeț despre sine, îngăduie încercărilor venite asupra lui să se întărească, până va cunoaște slăbiciunea lui și va căuta să dobândească pe Dumnezeu întru smerenie.
Prin acestea, omul vine la măsurile “bărbatului desăvârșit” în credință și la nădejdea fiului lui Dumnezeu și să se înalțe la dragoste. Dragostea lui Dumnezeu se arată minunată lui Dumnezeu când acesta se află în mijlocul unor împrejurări ce taie orice nădejde a lui. În acela Dumnezeu arată puterea Lui, care mântuiește pe om.
Toate acestea întrucât niciodată omul nu cunoaște puterea dumnezeiască, atâta timp cât se află în tihnă și la larg. Și niciodată n-a arătat Dumnezeu lucrarea Sa în chip simțit decât în pustie și în locuri lipsite de întâlniri și de tulburarea ce vine din împreuna locuire cu oamenii.
Pustnicii au prefăcut pustia în cetate și au făcut-o locuință a îngerilor. Dar și îngerii îi cercetau pururea pentru chipul viețuirii lor și, ca niște slujitori ai Stăpânului, petreceau împreună cu ei, avându-I ca pe niște împreună slujitori.
Din pricina dragostei de Dumnezeu îmbrățișau pustia în toate zilele vieții lor și-și aveau locuința în munți, în peșteri și in crăpăturile pământului.
Iar pentru că au “părăsit cele pământești și au iubit cele cerești” și s-au făcut următori ai îngerilor, sfinții îngeri nu-și ascundeau vederea lor de la ei.
Se arătau tocmai pentru a le explica unele lucruri neînțelese sau sfinții înșiși îi întrebau despre ceea ce le era de trebuință. Iar uneori, când aceștia rătăceau pe cale, îi călăuzeau, alteori, când cădeau în ispite, îi izbăveau. Alteori îi răpeau din mijlocul unor primejdii: îi scăpau de vreun șarpe sau de vreo stâncă gata să se prăvălească, de aruncarea vreunei sulițe, sau a vreunei pietre.
Dacă se întâmpla ca acești sfinți să fie războiți de vrăjmașul cel atoate distrugător, îngerii se arătau vederii ochilor lor și spuneau că au fost trimiși spre ajutorul lor și le insuflau îndrăzneală, curaj și bărbăție.
Alteori săvârșeau tămăduiri prin ei sau uneori trupurile lor istovite de nemâncare, le întăreau fie prin atingerea mâinii, sau prin cuvinte mai presus de fire, fie le aduceau ca hrană pâini, uneori calde și alte bunuri de mâncare. Unora dintre ei, le vesteau de mai înainte mutarea de aici, alteori și felul mutării.
Unirea duhovnicească este o amintire nepecetluită, care arde în inimă ca un dor înfocat. Este o mare diferență între cel ce povestește ceva din experiența vieții lui și cel ce povestește prin auzirea de la altul.
Fără cercarea lucrurilor, înțelepciunea nu știe să-și împodobească cuvintele ei și să vorbească adevărul, pentru ca nu-l cunoaște pe acesta. Nici nu poate cineva să descopere virtutea, dacă el însuși nu a făcut niciodată experiența ei. Cuvântul din faptă este o visterie a nădejdii, iar înțelepciunea nefăptuitoare este un depozit rușinii.
Precum în artist zugrăvește apa pe pereți, dar el nu-și poate stăpâni setea cu apa aceea așa face și cuvântul nefăptuitor.
Cine povestește din propria experiență, împărtășește din ea și celui ce ascultă și vorbește cu multă îndrăzneală. De aceea Hristos ne recomandă să purtăm crucea în fiecare zi și de aceea în fiecare ceas ni se cere a dovedi dragostea noastră față de Dumnezeu.
Trebuie să căutăm trăirea în Dumnezeu, nu conformându-ne celor materiale și trupești, ci să ne îndreptăm toate faptele noastre spre nădejdea celor viitoare. Cel ce a ajuns în urcușul său spre desăvârșirea virtuții și dorește să stăruiască cât mai mult în lucrarea ei, nu trebuie să se îngrijească iarăși de cele trupești, fie că le are , fie că nu le are.
Este adevărat că Dumnezeu îngăduie adeseori ce cei virtuoși să fie ispitiți de acestea. Uneori îi lovește în trupul lor, ca pe Iov. Și asemănător acestuia, îi aduce la sărăcie și la depărtarea oamenilor de ei și le ia cele ce le-au dobândit. Dar nu îngăduie Dumnezeu vrăjmașului să se apropie de sufletul lor.
Nu e cu putință ca atunci când umblăm pe calea dreptății să fim fără ispite și trupul să nu sufere de boli, de dureri. Dar când omul dorește să-și croiască drumul spre Dumnezeu și-i ies înainte încercări nu trebuie să se abată de la cele ce și-a propus, ci trebuie să le primească cu bucurie, fără iscodire, și să mulțumească lui Dumnezeu că i-a trimis lui harul acesta și că s-a învrednicit să pătimească pentru El, într-o încercare, și să ne asemene proorocilor, apostolilor și celorlalți sfinți. Calea urmării lui Dumnezeu e crucea de fiecare zi.
Cunoașterea duhovnicească – sursă a îmbunătățirii firii omenești
Cunoașterea descoperă și transformă sufletul. Ea descoperă posibilitățile bune ale omului. Descoperă tainele dumnezeiești și cele mai presus de fire și le face să se întipărească în om, ca omul să poată înfăptui lucruri mai presus de puterea lui firească.
Cunoașterea nu trebuie să fie doar teoretică, ci prin ea omul se poate înfăptui sau împlini nu numai până la limita naturii sale, ci și dincolo de ea, la nesfârșit.
Cele trei trepte ale cunoașterii: referitoare la trup, la suflet și la viața duhovnicească, sunt cele ce conduc spre credință. Cunoștința se desăvârșește în credință. Ea e premergătoare a credinței și poate deveni superioară împreună cu credința.
Sfântul Isaac Sirul afirma faptul că atunci “când cineva ajunge aproape de credință, nu mai are nevoie de cunoștință”. Putem spune că s-a ajuns la o cunoștință mai presus de cunoștință, iar aici a încetat și credința.Amândouă sunt depășite de ceea ce Sfinții Părinți numesc “vedere”.
Părintele Profesor Dumitru Stăniloae vorbește despre “trei etape principale ale cunoștinței adevărate: cea a naturii, care premerge credinței și duce la ea; cea care sporește împreună cu credința, în care domeniile lor nu mai sunt deosebite; și cea mai presus de cunoștință, și de credință.”
Prin credință, sufletul omului devine singura comoară, dar nu prin cercetarea și puterea cunoștinței.
Cunoașterea și respectarea faptelor creștine are și un caracter normativ și poate să conducă omul spre tot mai mult bine. Faptele creștine sau cum au fost numite de Sfinții Părinți – “faptele dreptății” sunt: postul, milostenia, privegherea, dragostea de aproapele, smerita cugetare a inimii, iertarea greșelilor sau cercetarea tainelor aflate în Sfintele Scripturi. Cunoștința însușită din Sfânta Scriptură este premergătoare credinței și putem deduce din ea virtuțile. Deci, Sfânta Scriptură ne prezintă virtuțile pe înțelesul tuturor. Dar credința e mai importantă decât ele.
Există și virtuți dezvoltate și susținute de credință, sau de harul ei. Dar cunoștința continuă să ajute credința, în dezvoltarea lor. Pe acest plan, superior, virtuțile sunt pline de credința iubirii. Ele nu sunt simple manifestări ale dreptății, ale corectitudinii. Iar iubirea deplină față de om nu e decât cea din credință, cea care vede în om o existență destinată veșniciei. “Să iubești un om înseamnă să-l vezi așa cum l-a gândit Dumnezeu” afirma Albert Einstein. La temelia virtuții nu trebuie să existe un efort încordat al omului. Cel ce are o adâncă iubire face bine persoanei iubite, fără vreun efort. Această treaptă este superioară virtuților, nu prin părăsirea lor sau prin abaterea de la ele, ci prin iradierea lor fără efort. “Viețuirea din credință” cuprinde “toate chipurile viețuirii duhovnicești”, afirmă Sfântul Isaac Sirul. “Viețuirea din credință” e mai presus decât toată virtutea, iar lucrarea ei nu stă în fapte, ci e o odihnă desăvârșită și o mângâiere și se săvârșește și în inimă și în cele ale sufletului. “Viețuirea din credință”, simțită în inimă, produce o bucurie a sufletului, o bucurie în Dumnezeu dată sufletului vrednic de harul fericiri, care se săvârșește încă din viața aceasta.
Cunoștința adevărată e și din puterea omului și a lui Dumnezeu. Cunoștința omului e de mai multe tipuri, referindu-ne la circumstanțele pe care le întâmpină acesta în viața de zi cu zi: cunoștință legată cu poftele trupești, cunoștință iscoditoare și cunoștința adevărului întru smerenie.
Cunoștința legată cu poftele trupești nu pune călăuzirile pe seama purtării de grijă a lui Dumnezeu, ci socotește că orice bine este în om și el se poate feri de piedicile ce-l întâmpină în calea mântuirii. Această cunoștință lăudăroasă socotește că toate stau în purtarea ei de grijă. Dar ea e însoțită mereu de frică, iar omul e stăpânit de lipsa de curaj, de întristare, de deznădejde, de frica de draci, de lașitatea față de oameni, de știrile despre moartea unora sau altora, de grija de boli, de teama sărăciei, de lipsa celor de trebuință, de frica suferinței și de celelalte asemenea acestora. Și toate acestea se întâmplă întrucât unul ca acesta nu știe să se încreadă în Dumnezeu, cu o credință tare și statornică. De aceea, această cunoștință e legată de uneltiri și viclenii, iar când nu-i reușesc planurile, nu caută la purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ci se luptă cu oamenii.
Cunoștința iscoditoare vrea să știe micile greșeli ale altor oameni și pricinile și slăbiciunile lor. Omul ce posedă asemenea cunoștință se împotrivește în cuvinte, uneltește prin vicleșuguri rele și ocărăște pe semeni. Din această cunoștință se naște trufia și îngâmfarea, pentru că pune pe seama ei toate realizările și nu pe seama lui Dumnezeu.
Cunoștința adevărului întru smerenie face desăvârșit sufletul celor ce o au. Așa l-a făcut pe Moise, pe David, pe Isaia, pe Petru, pe Pavel și pe ceilalți sfinți care s-au învrednicit în chip desăvârșit de cunoștința aceasta după măsura firii omenești. Vederea superioară a celor duhovnicești și tainelor negrăite covârșesc cu totul conștiința lor, iar trupului nu i se dă valoarea cuvenită.
Sfinții au lucrat virtuțile plăcute lui Dumnezeu. Faptele lor nu s-au îndreptat spre grija de născociri și de cele deșarte. Cei ce umblă întru acestea se rătăcesc de la lumina cunoștinței Fiului lui Dumnezeu.
Cunoașterea felului de înaintare pe calea virtuților e necesară omului contemporan, așezat în cadrul dilemelor de tot felul. Sfinții Părinți ne dau în acest sens, câteva sfaturi, necesare desăvârșirii noastre: citirea scripturilor, “liniștirea dinspre partea oamenilor”, osteneala trupească, care ne întărește nădejdea și frica.
Sfântul Isaac Sirul face deosebire între cunoștințele asimilate din cuvintele Scripturii și cele primite direct de la Duhul în inimă. Aceasta se întâmplă când inima s-a făcut “impresionabilă” față de lucrarea Duhului. Dar și aceasta se petrece când respectiva persoană a trecut prin filtrul discernământului cuvintele Scripturii.
Rândurile Noului Testament ne aduc în prim-plan persoana Mântuitorului Hristos. Acesta e Cel ce s-a jertfit pe Sine pentru a ne salva pe noi. Hristos nu a ținut cont de acei ce au strigat în fața lui Pilat: “Răstignește-l! Răstignește-l!”, El a avut dragoste jertfitoare față de toți. Mântuitorul lumii a suferit mai mult decât toți de păcatele oamenilor și în acest fel le-a luat asupra Sa, dar nu S-a făcut totuși păcătos. Oricărui creștin i se cere curăția cugetului și o responsabilitate acuțită pentru a-l sensibiliza cuvintele Evangheliei. Viața noastră trebuie susținută de o conștiință neadormită și de faptul că Dumnezeu ne vrea dăruiți neîncetat Lui, răspunzând cu iubire curată iubirii Lui curate.
Sfântul Isaac Sirul leagă curăția inimii și vederea lui Dumnezeu și de lacrimi. Numai lacrimile de pocăință curățesc inima de păcate. Numai lacrimile ca supremă înduioșare față de iubirea lui Dumnezeu, dăruiesc vederea lui Dumnezeu. “Acest dar al lacrimilor și al plânsului e al celor nepătimitori. Și dacă pe cel ce plânge și se jelește pentru un timp lacrimile pot nu numai să-l conducă la nepătimire, ci să și șteargă cu desăvârșire patimile din mintea lui și s-o izbăvească pe aceasta de amintirea lor, ce să zicem despre cei ce au noaptea și ziua lucrarea aceasta în cunoștință?”, se întreabă Sfântul Isaac.
Cunoștința tainelor mari e ca o băutură care îmbată de entuziasm și de bucurie, producând în sufletul persoanei o adevărata uitare de sine. Numai luminat de lumina dumnezeiască, cel ce se nevoiește își cunoaște, prin curăție, natura sa adevărată, făcută pentru infinitatea plină de înțelesuri și de iubire a lui Dumnezeu. Omul, numai în relație iubitoare cu alte subiecte umane, pune în valoare posibilitățile sale, ascunsă în bogăția descoperită în sufletul său. Dar acestui om, cu cât i se dezvăluie mai mult din frumusețea tainelor, cu atât își înmulțește și ostenelile nevoinței spre tot mai mare curățire a sa, ca să ajungă la cunoștința desăvârșită. Vrea să dobândească noblețea personalității sfinților. Cunoștința adevărată a lucrurilor sau a rațiunilor lor dumnezeiești nu se obține decât în starea de nepătimire. Sufletul și-a găsit “aripile, care sunt argintate sau curate de patimi”, cum afirma părintele Dumitru Stăniloae.
Cunoașterea și contemplarea lui Dumnezeu din creația Sa
Contemplarea naturală și teologia sunt două trepte superioare treptei făptuitoare, prin care se curățesc patimile și se dobândesc virtuțile. Contemplarea naturală e o privire curată asupra rațiunilor existente în lucruri, iar acesta face lumea străvezie pentru Dumnezeu. Teologia de taină este unirea lui Dumnezeu dincolo de orice cunoaștere a lucrurilor ca existențe deosebite.
Răsfrângându-ne privirea în lumea creată de Dumnezeu, ne vom minuna de marea Lui înțelepciune. Bogăția creației se cunoaște la tot pasul, iar celor credincioși le oferă bogăție de cunoștințe și îi aduce spre dragostea Lui.
Glasul lui Dumnezeu auzit la crearea lumii e ca o lege veșnică a firii: “Să dea pământul din sine verdeață: iarbă, cu sămânță într-însă, după felul și asemănarea ei”. Privind în toate colțurile naturii, “ne vom aduce aminte de asemănarea ce o avem împreună”.
Acest fapt e mărturisit de unul din psalmii lui David: “Omul ca iarba, zilele lui ca floarea câmpului” (Psalmul 102.15). Când trecem peste o pășune și vedem iarbă uscată de vreme ne ducem cu gândul la “nimicnicia noastră pe acest pământ”. Dacă vedem că într-o câmpie înflorită au intrat niște cosași și coasa lor nemiloasă taie iarba și florile frumoase, care înmiresmau aerul cu parfumul lor, ne aducem aminte că și noi ne vom încheia menirea pe acest pământ. Florile veștejite ne duc cu gândul la moartea noastră. Aceasta nu are milă de nimeni, ci pe toți ne duce în veșnicia veacului celui fără de margini.
“Înțelepciunea Ziditorului” se observă peste tot, de la spicul de grâu și pâna la amurgul serii. Cine privește cu ochiul minții și al credinței minunile lui Dumnezeu din zidire, ajunge la convingerea că toate “strigă către noi că există Dumnezeu”.
Dar când cunoștința s-a ridicat la cele nevăzute a devenit credință, pentru că acelea nu mai sunt cunoscute prin simțuri.
Propriu-zis, credința aceea naște adevărata cunoștință, cunoștința de la început a firii noastre, când trăia în orizontul realităților duhovnicești. Atunci, omul a intrat în planul Duhului, unde e “libertate de legi”, unde suflă iubirea nesfârșită și unde se observă manifestările fără sfârșit ale iubirii și ale comuniunii.
Omul, prin credință, atinge “adâncurile neatinse de simțuri și de minte”, adică ale vieții dumnezeiești, ale Duhului. Cunoștințele pe care persoana le deține prin credință, sunt sesizate în același timp mai presus de înțelegere, printr-o intuiție simplă și subțire, de ordin duhovnicesc.
Simțurile interioare sunt pătrunse în lucrarea lor de lucrarea Duhului. Simțurile devin instrumente ale lucrării Duhului, producându-se o lucrare teandrică, divino-umană. E o stare în care se gustă cu anticipare nemurirea și nestricăciunea.În fiecare moment se trăiește veșnicia, fără să se mai calculeze clipa. Cel ce a ajuns la o asemenea trăire viețuiește lăuntric, în taină, învierea, și aceasta îi este o dovadă despre înnoirea tuturor – care se va produce prin puterea revărsată din acea stare de înviere lăuntrică.
Acestea sunt cele trei moduri ale cunoașterii, prin care trece întreg drumul omului: în trup, în suflet și în duh. În general, omul rămânând, cât trăiește pe pământ, în trup muritor, nu poate stărui în treapta a treia, a vederii tainelor dumnezeiești și nu poate ajunge la ea fără osteneala faptelor, în vederea desăvârșirii. Omul e supus schimbării. Această schimbare îl înalță câte o dată din condiția trupească, dar îl coboară apoi, din nou, la condiția caracteristică firii sale. De aceea, în cea mai mare parte din timp, el trebuie să actualizeze virtuțile a căror potență e pusă în firea lui. Prin aceasta se îmbogățește sufletul.
Omul trebuie să slujească lui Dumnezeu ca să nu cadă mai prejos de fire, și ca să se urce din când în când la starea mai presus de fire. În cea mai mare parte din timp el se află în starea de mijloc, dacă face efortul să se mențină în ea. Nici această stare nu e lipsită cu totul de har. Din har cade numai când ajunge în starea mai prejos de fire.
“Pentru că nu este libertate desăvârșită în veacul acesta nedesăvârșit. De aceea, toată lucrarea cunoașterii este lucrare de deprindere (de exercitare obositoare, de creștere). Iar lucrarea credinței nu se săvârșește prin fapte, ci se împlinește în înțelegeri duhovnicești și e deasupra simțirilor. Pentru că, credința e mai subțire decât cunoașterea”, mărturisea Sfântul Isaac Sirul.
Sfinții au petrecut prin puterea credinței în bucuria viețuirii mai presus de fire. Ei l-au iubit pe Dumnezeu și ne-au învățat și pe noi să-L iubim și să ne mântuim. De aceea, “fără iubirea lui Dumnezeu Tatăl și fără prezența sfinților, care fac simțită afecțiunea și glasul Său, viața pe pământ se întunecă și se răcește ca o pedeapsă: locuitorii “țării îndepărtate” te distrug, “trimițându-te să paști porcii, patimile trupului”, afirma Vasilios Gondikakis.
Fiul mai tânăr – din parabola fiului risipitor – “e un exemplu de întoarcere și întruchipare a ceea ce este mărturisirea: rod al căinței, mărturisire a greșelilor”, zdrobire de inimă și cerere a milei.
Tatăl este “un senior al iubirii”. Nu este interesat de el însuși – în această parabolă. Este interesat să-l salveze pe copilul său. “Iubirea tatălui depășește judecata lumii” și revolta fiului mai mare. Dar cel care s-a întors își vede numai nevrednicia sa: “Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău”.Totuși simte și se miră de iubirea lui Dumnezeu. Iubirea părintească a biruit moartea. Fiul mai tânăr a vrut să rămână în casa Tatălui “ca unul din argații săi”, dar tatăl îl face personaj al unei mari prăznuiri. “Tatăl îl zdrobește cu iubirea sa nemăsurată” și plânsul fiului deduce “înmulțirea veseliei”.
Fiul mai mare e un “exemplu al învârtoșării inimii și o osândire a altora”. Dar numai Hristos poate face din el cel din urmă păcătos un adevărat om. Acesta este labirintul hristologic: reașezarea omului în starea lui paradisiacă de altădată. Faptul că-și va aduce aminte de greșeala sa îi dă o “beatitudine superioară celei a raiului inițial”.
Caracterul ascetic al cunoașterii
Prin virtuți se definește cu adevărat omul. În ele e cunoștință adevărată a sa proprie, a oamenilor și a lui Dumnezeu. Prin virtuți, omul se pune cu seriozitate în practicarea lucrurilor mari, se depășește pe sine. Cunoștința celor sufletești și duhovnicești nu e rezultatul unor definiții teoretice, în care nu e angajată persoana întreagă, ci numai rațiunea.
Idealul purității îl au și oamenii cei mai impuri, care-și închipuie că impuritatea lor e o formă de curăție. Dar virtuțile, ca și curăția nu trebuie absolutizate. Există virtuți ale binelui și virtuți ale răului, iar cele din urmă iau ființă printr-un exces și printr-o greșită înțelegere a virtuților. Adevărul, ca și binele, ca și mila pot deveni, prin exagerare, printr-un fel de monomanie, “printr-un fel de fixație obsesională, pot deveni și ele năpaste.”
“Trebuie să ne aducem mereu aminte că virtuțile trebuie echilibrate, trebuie armonizate între ele și numai așa se poate ajunge la virtutea supremă, pe care înțelepciunea ancestrală a denumit-o dreaptă socotință”, afirma Nicolae Steinhardt.
Prin practicarea neîncetată a virtuților, din mintea omului se șterge amintirea patimilor.
În scrierea Sfântului Isaac Sirul, găsim o amănunțită descriere a modului cum se câștigă nepătimirea. Realizarea ei se dobândește nu luptând direct împotriva patimilor, ci dând sufletului un conținut pozitiv.
Patimile se nasc când omul e stăpânit de mândrie. Gândurile lui se împrăștie întrucât nu are statornicia să aprofundeze ceva din toată realitatea obiectivă. Nu se adâncește în cunoașterea de sine însuși și în ordonarea vieții sale.
Voința cea bună este a celui smerit, a celui ce nu voiește să fie văzut și cunoscut de oameni. El cunoaște și iubește doar pe Dumnezeu, așa cum un îndrăgostit nu știe decât de iubita lui. Este cea mai înaltă definiție a smereniei: să fii ca și cum nu ești, să nu fii cunoscut nici de tine însuti, dar să nu te asemeni unui animal sau unei plante. Să fii conștient de Dumnezeu și nu de tine.
A judeca toate din punctul propriu de vedere, a judeca doar prin prisma a ceea ce oferă viața personală de zi cu zi – îl arată pe creștin necredincios, nejertifitor. Dumnezeu “vrea ca toți să se mântuiască și la cunoștința adevărului să vină”. O cunoaștere înrobită propriilor raționamente, care nu atinge pragul iubirii agapice nu ne conduce spre logica iubirii și a milei. A sluji doar ideologie, care împiedică cunoașterea lui Dumnezeu. E o logică care împiedică iubirea, deci o logică a absurdului. A gândi fără a iubi înseamnă a separa inteligența de iubire, iar acesta înseamnă desființarea omului ca element component al societății. O inteligență marcată de păcat e deja imposibilitatea de a cunoaște corect.
Lumea lăuntrică a omului se dezvăluie în relațiile cu ceilalți. De aici rezultă faptul că relațiile interpersonale ocupă un loc central în structura personalității. Familia, biserica și școala trebuie să orienteze individul spre prețioasele diamante ale demnității umane: luciditate, recunoștință, încredere reciprocă, neprefăcătorie și credință.
Personalitatea, dacă este în linii mari cristalizată, dă naștere, își apropie și selectează anumite relații, iar pe altele le evită sau le respinge, pe unele le acceptă, promovează, dezvoltă și amplifică, pe altele le anulează. Persoanele flexibile stabilesc ușor contacte cu ceilalți, în timp ce persoanele rigide, dogmatice, închistate, orientate excesiv spre propria lor persoană sunt aproape incapabile să stabilească și să întrețină relații normale. Cei incapabili de a înțelege trăirile semenilor, de a se acomoda la ele, se închid în sine. Aceștia viețuiesc într-o stare de autonemulțumire și îi transformă pe alții în simple instrumente în vederea satisfacerii trebuințelor personale.
Vocea, șoapta și suspinul aproapelui, iar acesta perceput ca o taină, sunt ca picăturile de rouă care, la apariția soarelui, dau imaginea unor scumpe diamante. Numai interinfluențarea reciprocă dintre relații și personalitate asigură atât formarea personalității, cât și acțiunea ei adecvată în diferite contexte sociale.
Cercetările relațiilor de intercunoaștere au arătat că o mare importanță în buna funcționare a acestora o are corectitudinea sistemului de imagini deținute de parteneri. Cu cât părerea despre sine și despre celălalt sunt mai aproape de realitate cu atât se creează premisele unei normale funcționalități a relațiilor dintre indivizi. Dacă atitudinile de receptivitate și inițiativă, ca și intensitățile interacțiunilor se completează unele pe altele, între parteneri vor exista relații de compatibilitate; dacă nu, vor apărea relații de incompatibilitate.În afara conștiinței de sine, a conștiinței relației ca atare dintre parteneri, nu poate fi vorba de relații interpersonale. Deci, oamenii trebuie să fie conștienți de existența nevoilor și însușirilor lor, de natura și scopul raportului ce se stabilesc între ei. Treptat, se dobândesc anumite calități de voință ce definesc capacitatea de efort voluntar a unei persoane. Cele mai importante sunt: puterea de voință, independența, perseverența, promptitudinea luării hotărârii.
Spontaneitatea exigentă a minții înseamnă întărirea caracterului personal al omului.Omul lucrează împreună cu Duhul, asemeni unei unități bipersonale. Prin persoana umană lucrează Persoana Duhului, dar fără ca persoana umană să înceteze de a lucra. Dimpotrivă – lucrând totodată Duhul prin ea – e făcută mai lucrătoare.
Omul răspunde rațiunilor lui Dumnezeu cu rațiunile sale, înțelepțite din acelea, conformându-se cu ele uneori mai mult, alteori mai puțin, alteori deloc. Dar și în cazul din urmă el are conștiința existenței lui Dumnezeu. Cel ajuns la vederea sufletească adevărată, vede în chip conștient rațiunile dumnezeiești ale lucrurilor, și pune în lucrare rațiunile sale naturale ca răspunsuri corespunzătoare, simetrice, la rațiunile dumnezeiești. Dumnezeu a ales măsura omului în realizarea îndumnezeirii după har. Dar pe om l-a făcut pe măsura Sa, capabil să-și însușească la nesfârșit conținutul dumnezeirii Sale.
Rugăciunea – culme a cunoașterii lui Dumnezeu și a celor spirituale
Trebuie să știm că toate sunt legate de om. Iar omul ce se stăpânește pe sine, stăpânește peste toate. Iar pe sine se stăpânește atunci când se supune lui Dumnezeu. Celui ce se cunoaște pe sine, I s-a dat cunoștința tuturor. Numai în cunoștința de sine se află plinătatea cunoștinței tuturor și numai în supunerea sufletului tău, se cuprinde supunerea tuturor.
Când smerenia va stăpâni în viețuirea noastră, atunci toate se vor supune nouă. Mândria face pe om aspru și opac, smerenia îl face delicat și transparent. În ea stă înnobilarea firii noastre. În om se văd toate rațiunile creaturilor, atât ale celor sensibile, cât și ale celor înțelese și înțelegătoare. El e rațiunea atotcuprinzătoare a tuturor rațiunilor create. Dar omul se bucură de a se cunoaște real și de a cunoaște.
Atunci când se smerește, se cunoaște cel mai bine pe sine. De aceea, întru el se bucură toată zidirea, când, smerindu-se, se cunoaște cel mai mult și pe sine însuși și, în el, pe toate.
Numai prin smerenie se arată adevărata cunoștință a omului. Omul contemporan nu ar trebui să fie preocupat de viața celor ce practică yoga sau se închină altor dumnezei, întrucât el trebuie să urmărească propria desăvârșire. Sfântul Isaac Sirul afirma că cel smerit “nu are ochi să ia aminte la scăderile altuia, nici ureche să audă cele ce nu folosesc sufletului său. Și nu are vreo treabă cu cineva decât cu păcatele sale.
Numai dreapta credință este temei și izvor de smerenie. Orice altă credință e produsul mândriei. Smerita cugetare e o cunoaștere a harului și a milei lui Dumnezeu. De aceea, doar cei ce cred în Dumnezeul Cel adevărat, Care S-a coborât din iubire până la noi, pot primi harul smeritei cugetări.
Smerita cugetare, deși e din har, ne adâncește cunoștința de noi înșine și aduce în noi adevărata cunoaștere a noastră.
Smerenia poate fi interpretată și ca fiind recunoașterea propriilor daruri, dar și cea care ne ține în legătură cu semenii. Mândria ne oprește să intrăm în adevărata comuniune cu ceilalți, chiar dacă facem fapte bune pentru ei. Ei primesc faptele noastre, dar nu pe noi, căci nu se încred în noi. Pentru că nici noi nu ne dăruim o dată cu faptele noastre. În aceste fapte, cel mândru dăruiește ceva din afară de sine, nu se dăruiește pe sine. Numai în smerenie se dăruiește pe sine, căci se roagă să fie primit de ceilalți, pe care îi prețuiește mai mult ca pe sine. Se arată ca om ce are nevoie de ei.
Același lucru se întâmplă și în raporturile noastre cu Dumnezeu : smerenia ne deschide pe Dumnezeu și pe Dumnezeu ni-L deschide nouă. Iar ca o concluzie la toate acestea, putem afirma că smerenia noastră o urmărește Dumnezeu. Și prin ea stăpânim, în chip paradoxal, peste toate, căci în Dumnezeu suntem liberi de toate.
O altă idee susținută de Biserica Ortodoxă e și aceea că nu posedăm cu adevărat un lucru decât atunci când îl dăruim. Dar când inima bate cu râvnă în trup, trupul nu se întristează în necazuri, nici nu se ferește de ele din frică, ci mintea îl susține în toate încercările, ca să rămână neclintit în dorința sa.
Râvna pentru voia lui Hristos naște îndrăzneala, puterea sufletului și străduința trupului.
Când omul simte ajutorul dumnezeiesc, inima lui se umple de credință. Atunci recunoaște pe Cel ce l-a creat și-I poartă de grijă și înțelege că poate sta în legătură cu Acesta doar prin rugăciune.
Rugăciunea este calea prin care omul găsește ajutor și visterie de încredere și liman izbitor de vijelie, lumină celor din întuneric și sprijin celor slabi. Rugăciunea ne izbăvește de încercările primejdioase, prin care trecem în viața aceasta, ea ne ajută să ne izbăvim de boli și de războaie și, simplu vorbind, toată mulțimea bunătăților se dăruiesc omului prin rugăciune.
Omul se poate desfăta din această viață prin rugăciunea credinței. Prin aceasta, inima lui se luminează de încredere și nu rămâne în împietrire. “De când omul va cunoaște ce bunătăți i se dăruie datorită rugăciunii, o va prețui pe aceasta asemănător unei comori. Iar de aici, rugăciunea se va transforma în mulțumire”, afirma Isaac Sirul.
Sfinții Părinți enumeră trei feluri de rugăciuni: de preamărire, de mulțumire și de cerere. Rugăciunea făcută întru cunoștința lui Dumnezeu e însoțită de bucuria inimii. Cel ce a descoperit bucuria rugăciunii adevărată a cunoscut și bunătățile deosebite ce se nasc din ea.
Dar aceste bunătăți izvorăsc din faptul că omul își cunoaște slăbiciunea sa, și, dorind ajutorul lui Dumnezeu – se apropie de Dumnezeu stăruind în rugăciune. Iar cu cât se apropie mai mult de Dumnezeu prin voința lui, cu atât se apropie și Dumnezeu de el cu darurile sale.
Datorită și marii lui smerenii, nu va ridica nici harul Său de la el. Dumnezeu oprește harurile de la om, tocmai pentru ca acesta să i se facă pricină de a se apropia de El și de a stărui în rugăciune.
Dreptul care nu-și cunoaște slăbiciunea lui, stă pe muchie de cuțit și niciodată nu-I desparte de cădere sau de mândrie. Iar cel ce nu-și cunoaște slăbiciunea sa e lipsit de smerenie, iar cel ce nu o are pe aceasta e lipsit de desăvârșire, stăruiește mereu frica, deoarece libertatea omului nu e pecetluită de Duhul, ci slujește bunului plac. Nu e libertatea Duhului care ține legătura cu Dumnezeu și cu semenii, ci e o libertate limitată de egoism.
“Drumul în adâncimea misterului”, urcarea spre stările superioare ale Ființei divine, reprezintă singura posibilitate a omului de a se mântui. Vindecarea adevărată presupune tocmai “ieșirea din individualitate”. Când unui om tradițional îi era istorisit un mit sau îi era citit un mesaj din Evanghelie, se desprindea automat cu cea ce-l transcedea tocmai spre a-l vindeca”, afirma Dan Stanca.
Cunoașterea propriu-zisă a mitului nu ar avea rost altfel, iar gestul de binecuvântare al oricărui preot sau părinte spiritual, în prezența unei istorisiri de genul celei amintite anterior, oferă individului chiar această posibilitate de-a ieși din mlaștina măruntelor și nocivelor obsesii. După căderea în mlaștină “urmează coborârea în Infern”.
În primul caz, e tocmai captivitatea individualității, în al doilea caz e schițat deja traseul posibilei salvări. Întrucât trecerea prin Infern, având deci conștiința că străbați Infernul care trebuie epuizat, modifică toate complexele și obsesiile, dându-le o valoare universală și rectificatoare. Tot în acest sens putem citi un fragment din dialogurile părintelui Cleopa cu ucenicii săi ascultătorii: “ De aceea adeseori găsim în sfintele lor învățături (învățăturile Sfinților Părinți) că patimile numesc draci și când voiesc să spună pentru cineva că este luptat de vreo patimă, nu numesc patima, ci pe dracul acestei patimi”.
Demonul “camuflat în obsesie” poate fi lecuit doar prin Tradiție, mit sau prin religia sub care s-a născut nefericitul muncit de chinuri. Iar psihanaliza e cu atât mai periculoasă cu cât, pretinzând că e știință, ramură a medicinii și, în consecință, mijloc terapeutic, ajunge s-l îmbolnăvească și mai mult pe pacient.
Fiindcă nici o maladie psihică nu e propriu-zis maladie, ci o fisură în care omul se poate prăbuși”, dar pe care o poate considera și începutul unui “drum inițiatic”. Ceea ce ar părea la prima vedere simplă terapie, vindecare, se dezvăluie până la urmă cale spre Divin.
E foarte important deci la ce altitudine situezi sacrul. Una este să-l înalți până în non-ființă, care nu se confundă în nici un fel cu Neantul, cum ar crede “grăbiții filosofi contemporani existențialiști pentru care apofaza divină e un nihilism oarecare, și alta e să-l menții la nivelul lumii, al creației.
Recuperarea credinței religioase și implicit, a unei vieți religioase trebuie urmărită permanent de oricare muritor Astfel, mitul hristic rămâne mit numai în măsura în care oricărei ființe i se oferă șansa de a retrăi ce a trăit Iisus până la capăt. Istoria sacră are, deci, calitatea că poate fi mereu comprimată în originea ei. Cine percepe tainele creștine în perfecta lor actualitate și eficacitate, acela trăiește întru numele divin. Pentru el nu există fatala separație dintre doctrină și istorie, dintre sacru și profan.
Misterele antice se bazau tocmai pe asemenea transformări hotărâtoare ale individului ce pătrundea în alchimia lor. Altfel credința se atrofiază, se convenționalizează, se limitează la o simplă poziție etică față de instituția bisericii, devenind o chestiune de educație și nu de trăire – participare. Biserica, în măsura în care se respectă, trebuie să investească risc maxim în cele șapte taine ale ei.
Preotul care nu se înfioră atunci când oficiază sfânta liturghie nu e preot. “Atunci când arta încetează de a mai fi tradițională și devine umană, individuală și prin urmare arbitrară, schimbarea constituie semnul infailibil al unei decadențe intelectuale” afirma Schuon în opera sa “Despre unitatea transcendentă a religiilor”.
Maturizarea omului este o mare taină din perspectivă spirituală. Omul zilelor noastre trebuie să cunoască bine Tainele Bisericii Ortodoxe. Trebuie să cunoască faptul că și păcatul cel mai adânc poate fi convertit într-o apropiere mai conștientă de El.
De-a lungul generațiilor, omenirea va trebuie să meargă pe urma parabolei fiului risipitor pentru a descoperi într-o măsură tot mai mare , că religia nu este constrângere, că “Biserica nu există pentru a domina lumea, ci pentru a o binecuvânta, sfinți, iubi și lumina.”
Faptul că trebuie să ajungem la umilințe profunde pentru a recunoaște că punctul de plecare era greșit și că înțelegerea noastră despre un Dumnezeu dur, sever, limitat, rival al omului nu era cea a adevăratului Dumnezeu, pare inevitabil.
Vedem în Biblie că pentru a ajunge la înțelegerea faptului că Dumnezeu este tată și iubire e nevoie de atâtea generații, erori, păcate, sânge. “Și aceasta rămâne paradigma până la sfârșitul vremurilor: înțelegerea și cunoașterea lui Hristos prin intermediul lucrării Duhului Sfânt, a faptului că Dumnezeu este Tatăl nostru, pentru că este Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos.” Afirma P. Marko, I.Rupnik.
Omul este un organism viu, ca și omenirea în ansamblul său. De aceea nu trebuie să privim istoria ca pe niște etape precis conturate, istoric circumscrise.
Istoria nu merge înainte după o logică a consecvenței, “ci în baza principiului” maturizării unui organism, care într-un anume moment evidențiază comportamente ce mai înainte nu se vedeau și care manifestă și o anume libertate de creștere, un anume caracter imprevizibil.
De aceea o lectură spirituală, din perspectiva Sfintei Scripturi sau din cea sapiențial – teologică a Tradiției, permite o legătură dinamică și organică, evitând ideologizările și schematismele riguroase.
Cercetând Sfânta Scriptură vom vedea că toate converg spre numele lui Dumnezeu. În același timp, întreaga Biblie ne face să vedem drama umană transmisă din generație în generație, provocată de faptul că omul nu se mai simte pe sine ca fiu. Ea arată că mântuirea constă tocmai în faptul că adevăratul Fiu al lui Dumnezeu, născut din Dumnezeu Însuși, vine ca om să trăiască ca fiu, și că în El se deschide pentru oameni calea înfierii. Întreaga Biblie poate fi citită ca o lentă, progresivă și dinamică trecere de le o sclavie la libertate, de la starea de robi la cea de fii.
Trupul lui Hristos, pe care-L primim în Sfânta Împărtășanie, nu e alt trup decât cel primit de Fiul lui Dumnezeu din Sfânta Fecioară, dar îndumnezeit prin înviere și înălțare, ca să fie în noi aluat spre îndumnezeire și spre înviere și înălțare.
Capitolul IV
Dacă în primele două capitole am vorbit despre modul în care a fost adusă la existență creația lui Dumnezeu și implicit a omului, unde am urmărit să arătăm menirea acesteia. Apoi am descris toate etapele ce au fost necesare pentru aducerea ei pe drumul inițial de la care se abătuse în urma neascultării, în acest ultim capitol al lucrării vom încerca o abordare a modului în care omul poate să dobândească sau să împlinească menirea sa. Să ajungă după cuvintele Sfântului Apostol Pavel la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos190 sau cu alte cuvinte cum poate omul să dobândească îndumnezeirea ținând cont de faptul că are deja un Înaintemergător pe această cale după cum arată și cuvântul Sfântului Atanasie L-a creat ca om pentru noi și ni L-a făcut pe Acesta (Iisus Hristos) cale nouă191.
Pentru început este nevoie să facem precizarea că termenul îndumnezeire nu este folosit de la bun început în scrierile Sfinților Părinți, cu atît mai puțin în Sfinta Scriptură. Acest termen avea o întrebuințare foarte des întâlnită în scrierile filosofice ale vremii și în religiile orientale. Pentru a nu risca o înțelegere greșită a termenului autorii scrierilor Noului testament s-au ferit de întrebuințarea acestui termen pentru a descrie și explica starea ultimă a creștinului. Ei au ales să folosească alți termeni pentru a exprima această legătură ce s-a petrecut între om și Dumnezeu după întruparea Fiului lui Său. Pentru că în perioada creștină exista pericolul de înțelegere greșită a învățăturii creștine despre îndumnezeire, mai ales din partea creștinilor eleniști sau a celor proveniți dintre neamuri, nu numai autorii textelor sfinte ale noului Testament, ci chiar și Părinții „platonicieni” ai Bisericii au ecitat sistematic să folosească această terminologie păgână192. Abia după mai multe secole de coabitarea când potrivit lui Patronos, creștinismul a simțit că gândirea grecească a fost îmblânzită și dresată, iar capacitatea sa de exprimare teologică a prins vigoare, nu s-a dat înapoi să preia în discursul său instrumental de eyprimare al epocii, limba și termenii pe care cultura grecească atât de bogată și de răspândită le prelucrase193.
Din cele spuse vedem că această învățătură despre îndumnezeire este prezentă în cadrul Bisericii de la bun început, însă a a fost exprimată prin alte expresii decât cea de îndumnezeire sau theosis, în limbajul elenist.
Arătând faptul că atât Sfinții Apostoli, cât și Părinții Bisericii din primele veacuri foloseau o terminologie destul de vastă pentru a vorbi despre îndumnezeirea omului, rămâne acum să vedem cum percepeau ei posibilitatea împlinirii acesteia.
III.1. Sfinții Părinți și conceptul de îndumnezeire
În continuare vom încerca să arătăm care este viziunea Părinților asupra modului în care se poate lucra îndumnezeirea omului.
Întreaga concepție își are rădăcina, dacă îi putem spune așa, în antropologia omului creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Dacă primii oameni nu au putut să realizeze această asemănare cu Creatorul din cauza căderii în păcat, în urma întrupării Fiului lui Dumnezeu aceștia au fost din nou aduși la starea lor inițială, făcând din nou posibilă legătura acestora cu divinitatea. Iar prin faptul că Hristos este cel care a făcut posibilă reluarea deplină a acestei legături între om și Dumnezeu rezultă că noi putem să ajungem la măsura umanității realizate de El urmând drumul Său.
Cei mai de seamă reprezentați ai acestei învățături despre îndumnezeire au în centru pe Sfântul Atanasie cel Mare, cel care, de fapt a pus primul bazele unei abordări mai sistematice a subiectului, pot fi luați în considerare Părinții greci și scriitorii bisericești din secolele următoare din Biserica ortodoxă. În acest șir, cel dintâi stă Sfântul Grigorie de Nazianz, apoi marele teolog sistematic Sfântul Grigorie de Nyssa, cel care a fost și cel mai mare filosof dintre Părinți, după aceea Sfântul Chiril, marele tâlcuitor din Alexanria, în învățătura căruia se consideră că teologia despre îndumnezeire și-a aflat cea mai mare putere de expresie.
Urmează lucrările lui Dionisie Areopagitul, cel numit și Pseudo-Dionisie, prin adâncirea surprinzătoare a gândirii sale filosofice și teologice, cele ale lui Maxim Mărturisitorul, în operele căruia teologia a luat noi căi de exprimare și formulare, și cele ale Sfântului Ioan Damaschin, care nu numai că a rezumat învățătura respectivă a Părinților și scriitorilor bisericești anteriori lui, ci a și adâncit ideea de îndumnezeire prin termeni ortodocși foarte curați. Dar nici Sfântului Vasile cel Mare nu îi este necunoscută învățătura despre îndumnezeire, numai că el este mai reținut înformularea teologică decât fratele său Grigorie de Nyssa, care prefera să privească subiectele mai filosofic.
Mare este, de asemena, și contribuția Părinților capadocieni și a scriitorilor bisericești ai Școlii din Antiohia. În ciuda înclinațiilor raționaliste ale acestei școli, Sfântul Ioan Hrisostom și tâlcuitorul Teodoret al Cirului au contribuit neînchipuit de mult la dezvoltarea subiectelor antropologice și pastorale, precum și la o formulare mai atentă în ceea ce privește subiectul îndumnezeirii.(…)
Fără îndoială învățătura despre îndumnezeirea omului caracterizează și teologia din întreaga perioadă bizantină și deține o oziție centrală în gândirea lui Simeon Noul Teolog, a lui Nicolae al Methonei și mai ales mai târziu în cea a Sfântului Grigorie Palama în secolul al XIV- lea194. Din această trecere în revistă a celor mai importanți reprezentați ai acestei învățături putem să spunem că cele mai importante figuri ale spiritualității creștine au abordat acest subiect pentru a arăta adevărul propovăduit de Biserică. Această temă ocupă un rol central în gândireea lor, fiind de fapt un mod de viață al adevăratului creștin ce are ca scop să se asemene cât mai mult cu Cel ce a pătimit pentru el, să ajungă să spună împreună cu Apostolul Pavel nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine195. De altfel Părinții Bisericii văd îndumnezeirea omului ca fiind hristificarea acestora. Din cuvintele Sfântului Apostol Pavel se vede clar că viața trăită de Hristos reprezintă punctul cel mai înalt pe care omul îl poate ajunge.
Sfântul Atanasie cel Mare leagă posibilitatea îndumnezeirii de întruparea Fiului lui Dumnezeu. În viziune acestuia, omului i-ar fi fost cu neputință să se ridice din păcate fără întruparea lui Hristos. Această întrupare l-a ridicat pe om din postura de rob al păcatului la aceea de asemănare cu Dumnezeu. Și precum nu ne-am fi eliberat de păcat și de blestem, dacă trupul pe care l-a îmbrăcat Cuvântul n-ar fi fost trup omenesc –căci nu avem nimic comun cu ceea ce ne este străin –așa nu s-ar fi îndumnezeit omul dacă Cuvântul care s-a făcut trup n-ar fi fost prin fire din Tatăl și cu adevărat și propriu al Lui. Căci de aceea s-a făcut acestă unire, ca omul prin fire să se unească cu Cel prin fire Dumnezeu și mântuirea omului și îndumnezeirea lui să fie sigură196. Vedem că Sfântul nu desparte posibilitatea îndumnezeirii de activitatea lui Hristos, care a putut să realizeze primul această îndumnezeire a firii omenește datorită celeilalte firi a Sa, cea dumezeiască, singura capabilă să-l ridice pe om din păcat. Tot Sfântului Atanasie aparține și celebra formulă Dumnezeu S-a făcut om ca pe om să-l facă dumnezeu197, folosită de teologii ortodocșipentru a răspunde la întrebarea formulată de Anselm de Canterbury în opera sa Cur Deus homo?
Sfântul Grigorie de Nazianz își însușește întru totul gândirea teologică a Sfântuui Atanasie aducând precizarea faptului că omul este chemat să contribuie și el la acest proces. El susține teza conform căreia și noi trebuie să ne facem ca Hristos, de vreme ce Hristos S-a făcut ca noi; să ne facem dumnezei pentru El, câtă vreme și El pentru noi S-a făcut om198. Se observă în gândirea Sfântului Grigorie accentul pus pe iubirea arătată de Dumnezeu pentru noi Care S-a făcut ascultător până la moarte , și încă moarte pe cruce199 pentru ca astfel omul să poată deveni dumnezeu. La acestă iubire arătată de Dumnezeu, Sfântul Grigorie ne îndeamnă și pe noi săă răspundem cu aceeași măsură, adică să ne străduim și noi să urmăm pildei Sale pentru a ajunge asemenea Lui.
Sfântul Chiril al Alexandriei face o nouă reactualizare a învățăturii despre îndumnezeire aducând în discuție și evenimentele petrecute în Vechiul Testament alături de semnificația lor duhovnicească. El face prezentarea activități lui Hristos din postura unui nou Adam, venit să-l izbăvească pe cel dintâi. Îl arată pe primul ca fiind începutul istoric al omenirii, iar cel de-al doilea, Hristos este prezentat ca fiind cel ce înnoiește toată zidirea, inclusiv pe Adam cel dintâi, și o ridică la starea de comuniune cu dumnezeirea. Însă el arată și care este condiția de a putea beneficia de această stare de îndumnezeire. Omul nu poate ajunge la această măsură dacă faptele sale nu sunt vrednice. În gândirea sa îndumnezeirea are la bază două principii ce nu pot fi despărțite. „Sființirea” istorică și „fericirea” eshatologică sunt cei doi parametrii fundamentali.
Tema îndumnezeirii i-a amploare odată cu scrierile lui Dionisie Areopagitul și ale Sfântului Maxim Mărturisitorul, urmate de sinteza efectuată de Sfântul Ioan Damaschin ce recapitulează întreaga viziune despre îndumnezeire a Sfinților Părinți de până la el.
Dionisie Areopagitul înțelege îndumnezeirea ca o participare a omului la toate etapele hristice ale „parcursului” istoric și eshatologic al Cuvântului, din clipa zămislirii, nașterii, morții și învierii, și chiar și până la evenimentele celei de-a doua și slăvite Veniri. Scopul ultim al tuturor acestora este slava finală a omului și, totodată nașterea din nou și restaurarea lumii întregi201. Îndumnezeirea este privită de Dionise nu doar ca o restaurare a omului, ci a întregii creații pentru că și făptura însăși se va izbăvi din robi stricăciunii, ca să fie părtașă la libertatea mării fiilor lui Dumnezeu202. Deci omul este chemat să aducă cu sine lui Dumnezeu nu doar pe sine însuș, ci și întreaga creație realizând comuniunea tuturor în Dumnezeire.
Sfântul Maxim Mărturisitorul adâncește și mai mult această învățătură despre îndumnezeire. El leagă îndumnezeirea omului în mod indusolubil de întruparea Fiului lui Dumnezeu. În schimb întruparea Acestuia nu este condiționată, în învățătura sa, de căderea omului. Fiindcă pentru Hristos sau pentru taina lui Hristos au primit toate veacurile și cele aflătoare în lăuntrul veacurilor începutul existenței și sfârșitul lui Hristos. Căci încă dinainte de veacuri a fost cugetată și rânduită unirea hotarului (definitului) și a nehotărniciei (indifenitului), a măsurii și a lipsei de măsură, a marginii și a nemărginirii, a Creatorului și a creaturii, a stabilității, a stabilității și a mișcării203.
În continuare el face distincție în modul în care se petrece unirea și îndumnezeirea. Omul nu se poate îndumnezei decât după har, iar nu după ființa lui Dumnezeu. Căci pentru aceasta s-a făcut om adevărat, ca să ne facă pe noi dumnezei după har204.
Sfântul Ioan Damaschin păstrează aceeași gândire ca aSfântului Maxim, însă eel aseamnă omul cu un animal ce are în componența sa atât materialul cât și spiritualul, un microcosm în macrocosm(…) Animal condus aici, adică în viața prezentă, dar mutat în altă parte, adică în veacul ce va să fie; iar termenul final al tainei este îndumnezeirea sa prin înclinația către Dumnezeu. Se împărtășește prin participarea la iluminarea dumnezeiască și nu prin transformarea sa în ființa dumnezeiască205.
În concepția Sfântului Ioan Damaschin singurul lucru ca nu intră în cadrul îndumnezeirii este păcatul. Singurele care nu intră sub lucrarea îndumnezeitoare sunt răul și păcatul206. El vede totodată și o recapitulare eshatologică a neamului omenesc în persoana lui Hristos, posibilă prin intermediul Bisericii. Aceasta pe de o parte, arată premisa realizării istorice a întrupării Cuvântului și, pe de alta, arată „recapitularea” eshatologică a tuturor oamenilor în persoana Celui de-al doile și ultimului Adam207.
Dacă în primele secole învățătura despre îndumezeirea omului a cunoscut o înflorire remarcantă, odată cu Sfântul Ioan Damaschinul aceasta a cunoscut o perioadă de stagnare, în sensul că nu au mai fost Părinți care să o dezvolte la aceeași măsură a înaintașilor lor.
Renașterea acestei învățături s-a petrecut odată cu Sfântul Simeon Noul Teolog, Nicolae al Methonei și mai ales Sfântul Grigorie Palama.
Gândirea sfântului Simeon Noul Teolog are în centrul iubirea dintre Dumnezeu și om. El o exprimă cel mai bine în imnele sale despre iubire. Georgios Patronos îl consideră pe Sfântul Simeon ca fiind poate singurul Părinte a Bisericii care consideră îndumnezeirea ca rod al unei legături erotice și nupțiale și ca rezultat al comuniunii în unire între Dumnezeu și oameni208.
Teologia despre îndumnezeire a lui Nicolae al Methonei pune în centru învierea. Viața de îndumnezeire este o viață a bucuriei învierii209. Punând în centrul vieții învierea, credința în biruința morții și toate efectele pe care aceasta le-a produs în univers, Nicolae al Methonei arată pe ce ar trebui omul să se concentreze în drumul său spre îndumnezeire. Privirea la învierea Domnului nu ne mai lasă loc de teamă în fața ispitei, ci ne dă nădejdea vieții viitoare alături de El, ne deschide calea spre o înțelegere eshatologică a vieții prezente.
Renașterea acestei concepții despre îndumnezeire și-a cunoscut apogeul în învățătura despre energiile necreate ale Dumnezeirii fomulată de Sfântul Grigorie Palama.
Acesta a introdus în spațiul teologic un nou limbaj și o nouă terminologie. Opera sa, ca de altfel și a majorității Părinților a fost rezultatul unei dispute ce avea în centru o înțelegere greșită a ceea ce înseamnă mântuirea omului.
Gândirea Sfântului Grigorie este apropiată de cea a Sfântului Maxim Mărturisitorul, ambii pun accentul pe harul lui Dumnezeu care lucrează îndumnezeirea, făcând astfel disticție între natura Dumnezeirii și harul ce lucrează prin energiile necreate și este împărtășit oamenilor. Harul acesta care îndumnezeiește, din care motiv se numește și principiul dumnezeirii, adică al îndumnezeirii, care nu are început și sfârșit, care se împărtășește și poate fi văzut în chip suprasensibil, are mai presus de sine ființa cea mai presus de ființă și de principiu, a lui dumnezeu. Harul intră în relație cu cele ce sunt mai jos de el, se împărtășește; ființa e mai
presus se orice împărtășire și relație(…). Harul îndumnezeitor al Duhului nu e însăși ființa cea mai presus de ființă, ci lucrarea ei210.
Am văzut din cele prezentate că învățăturile Sfinților Părinți despre îndumnezeire nu se contrazic, ci chiar dacă ele au fost dezvoltate de-a lungul mai multor secole în contexte diferite, esența acestora poate fi rezumată în cuvântul Sfântului Atanasie cel Mare Hristos S-a întrupat, ca noi să fim îndumnezeiți211. Întreaga teologie a Bisericii are în centrul său învățătura despre întruparea Fiului lui Dumnezeu care a făcut ca omul să acceadă la îndumnezeire, la împărtășirea de harul lui Dumnezeu. Dacă Biserica ar face abstracție de această învățătură ar însemna să-și
nege propria existență. Doar lucrarea lui Hristos în istorie face ca să putem vorbi de o îndumnezeire a omului în cadrul Bisericii, constituită ca trup tainic al lui Hristos212.
III.2. Dinamica îndumnezeirii
În acest subcapitol vom încerca să abordăm modul în care se realizează îndumnezeirea omului. Dacă în subcapitolul anterior am vorbit despre viziunea celor mai importați reprezentanți ai acestei învățături, acum vom încerca să prezentăm modul în care aceștia abordau îndumnezeirea. Vom încerca să prezentăm, destul de succint, care este drumul până la îndumnezeire și mai ales cum trebuie acesta privit și abordat.
În finalul subcapitolului anterior am spus că lucrarea efectuată de Hristos în lume ne este acum împărtășită de Biserică. În Faptele Apostolilor ni se prezintă modul în care Biserica a luat ființă213și ceea ce reprezenta ea pentru Apostoli.
În viziunea Părinților, aceasta reprezintă o prelungire a întrupării lui Hristos care are scopul de a recapitula și de a transfigura întreaga creație pentru a o transforma în Trupul lui Hristos.
În ceea ce privește modul de dezvoltare al acesteia, Panayotis Nellas propune trei puncte fără de care Biserica nu ar putea să devină Trup al lui Hristos.
a. Biserica nu poate fi zidită decât integrând în ea elementul creat, adică oamenii fiecărei epoci inseparabili de realitățile istorice în care aceștia sunt inserați prin existențele lor.
b. Pentru a fi integrat în Biserică, elementul creat trebuie botezat, cu alte cuvinte trebuie să moară în el însuși și să trăiască prin viața lui necreată.(…)
c. Devenit membru al Trupului lui Hristos, elementul creat al fiecărei epoci Îl revelează pe Hristos în această epocă concretă ca Dumnezeu întrupat, viu și mântuitor. Devenit Trup al lui Hristos, elementul creat îi dă lui Hristos posibilitatea de a Se revela, de a acționa și a se actualiza în istorie214.
Vedem din prezentarea în trei puncte a Bisericii făcută de către Nellas că o condiție esențială pentru a face parte din Biserică este botezul.
De aceea drumul spre îndumnezeire pornește odată cu nașterea din nou a credinciosului. Această naștere se face prin asumarea morții lui Hristos concretizată prin primirea Sfântului Botez, unde însăși existența biologică a omului se împărtășește în mod real de moartea și învierea lui Hristos215. Hristos Însuși pecetluiește acest lucru arătând din convorbirea cu Nicodim că omul poate merge pe acest drum doar dacă va beneficia de Botezul Său, pentru că de nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu216.
Este nevoie de acest botez pentru a ne asuma în mod deplin lucrarea lui Hristos din lume, căci spune Sfântul Nicolae Cabasila, nu se poate să beneficiezi de o unire cu Hristos din moment ce nu ești împreună –părtaș cu El la suferințele Sale. A fi unit cu Hristos este cu putință pentru toți cei ce trec prin toate câte a trecut Hristos, și suferă toate și devin toate câte a suferit și devenit El217. De aceea și Apostolul spune romanilor: Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne- am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat?/ Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții; / Căci dacă am fost altoiți pe El prin asemănarea morții Lui, atunci vom fi părtași și ai învierii Lui, /Cunoscând aceasta, că omul nostru cel vechi a fost răstignit împreună cu El, ca să se nimicească trupul păcatului, pentru a nu mai fi robi ai Păcatului. / Căci Cel care a murit a fost curățit de păcat. / Iar dacă am murit împreună cu Hristos credem că vom și viețui împreună cu El218, iar galatenilor le spune toți sunteți fii ai lui Dumnezeu prin credința în Hristos Iisus. / Căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat219.
Sfântul Nicolae Cabasila accentuează faptul că întâi de toate, botezul este cel care deschide omului calea spre unirea cu Dumnezeu. Omul nu poate să își înceapă urcușul dacă nu a primit botezul. El aduce ca exemplu viața lui Hristos, care înainte de a începe activitatea de propovăduire a primit botezul. Baia Botezului este începutul și temelia vieții în Hristos se vede de acolo că Însuși Mântuitorul, ca să arate până unde S-a coborât a primit întâi de toate botezul220.
Importanța acestei taine ne-o arată Sfântul Vasile cel Mare care ne spune că botezul este restaurarea stării inițiale a omului în paradis, dezbrăcarea de omul cel vechi, îmbrăcarea în Hristos, înfierea de către Dumnezeu-Tatăl, o nouă naștere spirituală, condiția esențială pentru intrarea în Împărăție221. Observăm că doar primirea botezului nu duce la îndumnezeire, căci el ne aduce la starea inițială, la starea de dinainte de păcat. Deci pentru a dobândi îndumnezeirea trebuie ca de după botez fiecare credincios să înceapă urcușul său. Dar tocmai pentru că acesta nu este ușor de făcut, prin botez noi primim și sprijinul necesar pentru acest drum. De aceea îndeamnă Sfântul Pavel: Pentru aceea, luați toate armele lui Dumnezeu, ca să puteți sta împotrivă în ziua cea rea, și, toate biruindu-le, să rămâneți în picioare222. Aceste arme le primește creștinul sub întruchiparea Sfântului Mir, care reprezintă pecetea Duhului Sfânt, și a Sfintei Împărtășanii ce ne dă împărtășirea cu Trupul lui Hristos Cel răstignit și înviat. Prin aceste alte două taine, omul primește cu adevărat intrarea pe poarta creștinismului, cum mai este denumită Taina Sfântului Botez. El primește pe Dumnezeu ca ajutor pe cale, realizând o sinergie a îndumnezeirii, o împreună-lucrare a omului și a dumnezeirii care va culmina prin unirea creatului cu Necreatul.
În introducerea la cartea Din apă și din Duh, părintele Alexander Schmemenn arată faptul că botezul îl pregătește pe creștinul ce și-l asumă pentru o viață nouă, reprezintă punctul de plecare și totodată fundamentul filosofiei creștine a vieții, o orientare permanentă și fermă pentru toată existența sa, aducând răspunsuri la toate întrebările și rezolvând toate problemele223.
Acest lucru îl întărește și învățătura Sfântului Nicolae Cabasila care arată botezul mai presus de nașterea biologică, pentru că acesta îl naște pe om în Hristos. Prin încorporarea în Hristos existența biologică își găsește adevărata ei ipostasă spirituală224.
Alături de botez care îl naște pe om în Hristos, o importanță covârșitoare o are și taina Euharistiei care are menirea de a-l crește pe om în asemănarea cu Dumnezeu. Dacă Sfântul Botez este primit o singură dată de către om, taina Sfintei Împărtășanii face parte componentă din viața creștinului. Omul nu se poate numi creștin ce tinde spre îndumnezeire dacă nu se află în legătură cu cel ce dă îndumnezeirea. Georgios Patronos chiar numește această taină sfârșitul
îndumnezeirii225 pentru că prin intermediul ei primim în noi pe Însuși Dumnezeu.
Sfântul Nicolae Cabasila vede această taină ca fiind trupul Bisericii, trupul credincioșilor, mântuirea creației, slava lui Dumnezeu și a oamenilor, libertatea, bucuria și hrana sfinților. Ca Euharistie, comuniune, ca cină, ca trup al lui Hristos și trup al credincioșilor, acest trup, e adevăratul Spațiu și Timp al Bisericii, în El viețuim, ne mișcăm și suntem226.
Tot Cabasila are o concepție depre transfigurarea creștinului în urma primirii Sfintelor Taine, și a conștientizării credinței totodată, ce pune accentul pe schimbarea atitudinii celui ce își asumă credința în Hristos. Acesta nu desparte trăirea în Hristos de viața cotidiană. Pentru el un adevărat creștin nu este cel care în momentul descoperiri lui Hristos fuge de lume pentru a nu-L pierde, ci în viziunea sa, adevăratul creștin este cel care își asumă viața lui Hristos și vrea să o transmită și să o împărtășească cu ceilalți. Creștinul spune el, nu-și schimbă locul [topos],ci modul [tropos] de existență și de viață. În acest mod viețuim în Dumnezeu: strămutându-ne viața de la lumea noastră văzută la cea nevăzută, nu schimbând locul, ci viața și viețuirea. Fiindcă nu noi ne-am mișcat sau urcat la Dumnezeu, ci el a venit și S-a coborât la noi227.
Părintele Stăniloae este de acord și el cu viziunea Sfântului Nicolae Cabasila, dar el folosește o altă exprimare și se raportează la modul în care Dumnezeu a creat persoana umană. Aceasta având ca model Sfânta Treime nu se poate raporta la aceasta sau nu se poate apropia la măsura iubirii Acesteia decât adoptând modelul ei de viețuire. De aceea părintele Stăniloae arată faptul că viața omului nu poate fi întreagă decât în comuniune. Viața fiecăruia vibrează în comuniune cu altul. Omul e ipostas cuvântător, pentru că e ipostas-comunicare. El nu-și este
suficient sieși, nu este un adevărat întreg în sine228.
Observăm din ambele viziuni că omul nu poate să tindă spre Dumnezeu dacă se izolează de ceilalți oameni. Însăși structura Bisericii este concepută ca o comuniune unde noi suntem trupul lui Hristos și mădulare (fiecare) în parte229. Această unire a oamenilor între ei a fost dorită și de către Hristos care înainte de Pătimirile Sale S-a rugat pentru ca noi să fim uniți după modelul Sfintei Treimi. (…)nu numai pentru aceștia Mă rog, ci și pentru cei ce vor crede în Mine, prin cuvântul lor, / Ca toți să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine și Eu întru tine, așa și aceștia în Noi să fie una (…)ca ei să fie desăvârșiți întru unime230.
De fapt ceea ce ne cheamă Hristos să realizăm este iubirea de aproapele. Ne amintim faptul că atunci când a fost întrebat care este cea mai mare poruncă din Lege, El a răspuns: Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău și cu tot cugetul tău./ Aceasta este cea mai mare și întâia poruncă. / Iar a doua, la fel ca aceasta: Să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți231. Din acest răspuns vedem că Hristos a pus pe picior de egalitate iubirea lui Dumnezeu cu iubirea aproapelui, căci a spus Iar a doua, la fel ca aceasta. În multe locuri și feluri ne arată Scriptura acestă dimensiune a iubirii, dar cea mai expresivă prezentare este considerată a fi cea a Sfântului Apostol Pavel în Epistola către Corinteni232, unde prezintă toate însușirile iubirii sau ale dragostei, iar cea mai importantă este că dragostea nu cade niciodată.
În centrul urcușului omului spre Dumnezeu se află iubirea. Pentru a crește în unire cu Dumnezeu, omul trebuie să crească în iubire. Iar părintele Stăniloae Îl numește pe Dumnezeu supremul focar al iubirii233.
Omul a fost creat ca produsul unei iubiri și avea ca scop întoarcerea acestei iubiri către Creator. El putea să realizeze aceasta cu ajutorul creației. Omul trebuia doar să păstreze o comuniune de iubire între el și ceilalți semeni ai săi și între el și creație, întreaga creație fiind un dar al iubirii lui Dumnezeu pentru a se deschide și mai mult iubirii Lui și a se umple și ei de această iubire către Dumnezeu și între ei, oferindu-se pe ei înșiși și prin aceasta lucrurile lui Dumnezeu și semenilor lor234. Dumnezeu cere de la oameni prin această iubire, să renunțe la persoana lor și să se dăruiască în întregime celor pe care îi iubesc. Doar prin acest gen de iubire omul poate urca în asemănarea sa cu dumnezeirea și poate accede la îndumnezeire.
Părintele Stăniloae aseamănă acestă dăruire totală, stării trăite de Sfântul Apostol Pavel care ajunsese să spună că: Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine235.
Omul ce dorește să ajungă la treapta îndumnezeirii trebuie să aibe grijă de atitudinea sa față de întreaga creație. Este necesar ca acesta să poată să trăiască în iubire cu ceilalți, dar trebuie ca această iubire să-l facă să transceadă dincolo de universul material și să-l transpună pe om în legătură tainică cu Dumnezeu. În toate activitățile sale omul trebuie să vadă în semenul său pe Însuși Dumnezeu, comunicările între oameni pătrunse de iubire, participarea unora la suferițele
altora, fac și pe unii și pe alții membre transparente ale infinității care pentru creștini este Dumnezeu236.
Numai într-o asemenea viziune omul poate să se ridice la asemănarea lui Dumnezeu. Trebuie menționat faptul că pentru creștin această modalitate de a privi pe cel de lângă el este parte componentă a vieții sale. Prin toată activitatea sa el nu face decât să arate faptul că sunt născuți din apă și din Duh.
Dacă prin intermediul Sintelor Taine omul este unit cu celelalte mădulare ale Bisericii, acesta trebuie să-și manifeste calitatea sa de creștin și ăn afara spațiului acesteia, în raporturiile sale cu ceillți oameni, iar prin viața sa să arate și celorlalți că este un om nou în Hristos Iisus. Acest mod de a trăi are la bază porunca dată de Hristos ucenicilor îndată după spălarea picioarelor: Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiți uul pe altul. Precum eu v-am iubit pe voi, așa și voi să vă iubiți unul pe altul. / Întru aceasta vor cunoaște toți că sunteți ucenicii Mei, dacă veți avea dragoste unii față de alții237.
În toate îndemnurile Sale Hristos face apel la dragoste și iubire, de unde deducem faptul că adevăratul creștin ce vrea să meargă la treapta îndumnezeirii trebuie să aibă o capacitate de iubire asemenea celei a lui Dumnezeu. Dar am văzut în capitolele anterioare faptul că Dumnezeu a dus această dragoste până la jertfă și moarte, de aceea sunt unii Părinți ai Bisericii care folosesc termenul de pătimire a îndumnezeirii. Acest concept a plecat de la certitudinea creștinului că poate să realizeze taina îndumnezeirii încă de acum și de aici, iar aceasta dă credinciosului o nădejde și o dorință de a înainta în viața virtuoasă, iar, prin lucrarea virtuților, el tinde spre
taina „pătimirii îndumnezeirii”, taină experimentată doar de către cei în care Hristos, Cel sălășluit în suflet la botez, lucrează desăvârșit238. Se aduce din nou în discuție taina Botezului pentru că, după cum am menționat acesta este cel ce deschide drumul creștinului către viața duovnicească ce se activează prin Mirungere și se hrănește prin dumnezeiasca Euharistie, se întărește prin asceză, se cultivă prin rugăciune239. Este nevoie ca pe lângă darul pe care Dumnezeu îl face omului să vină în ajutor și voința acestuia în drumul său spre unirea cu Dumnezeu. În orice binefacere pe care Dumnezeu vrea să o facă omului, El are nevoie și de acordul lui, fără o împreună-lucrare nu este posibilă lucrarea lui Dumnzeu asupra persoanei umane, de aici și nevoia ca omul să participe în mod voit la îndumnezeirea sa, participare ce are ca suport o viață bazată pe asceză și rugăciune.
Majoritatea Părinților văd în acest urcuș al omului spre Dumnezeu trei etape principale.
Fiecare etapă corespunde unui anumit stadiu al îndumnezeirii.
În primul rând omul trebuie să se curățească de patimi pentru a fi capabil să distingă care este voia lui Dumnezeu și care este voia sa pătimașă. Această treaptă este numită treapta purificării întrucât ea îl face pe om capabil să-și părăsească egoismul dobândit la cădere și să se deschidă din nou spre o comuniune cu semenii săi și cu Dumnezeu.
În acest stadiu omul învață să lupte cu patimile sale, având în ajutorul său pe Hristos ce i se împărtășește ca putere în Taina Euharistiei. Totodată prin biruirea patimilor el se îmbogățește cu virtuțile care în mod logic își găsesc locaș în golul lăsat de patimile omului. vorbind despre această treaptă, părintele Stăniloae spune: Nepătimirea poate ajunge la înălțimi amețitoare. Prin biruința asupra patimilor, ca mișcări exagerate și contrare firii ale afectelor, se poate înălța cineva chiar și deasupra afectelor și trebuințelor naturale, măcar în mod intermitent, anticipând starea de după înviere, când trupul nu va mai avea nevoie de nimic, când vom trăi numai prin bucurii spirituale ca minți pure240.
A doua treaptă este reprezentată de iluminare sau contemplație. În acest stadiu omul îl cunoaște pe Dumnezeu ca fiind creatorul tuturor făpturilor, acestea oferindu-i de altfel și posibilitatea de a-L contempla pe Dumnezeu și totodată de a-l face pe om să se îndrepte către Acesta. Prin iluminare, omul primește darurile Sfântului Duh și ajunge să distingă voia lui Dumnezeu în toate împrejurările, iar stadiul ultim al acestei iluminări este vederea luminii
duhovnicești. Căci deși există o înaintare și în aceasta, însoțită de o iubire înflăcărată, pe de altă parte ea e o liniștire de la orice lucrare a ființei proprii și de la toate grijile lumești241.
Ultimul stadiu al urcușului spre Dumnezeu este îndumnezeirea, văzută ca pe o totală comuniune cu Dumnezeu. Ea este prezentată de părintele Stăniloae ca îndeplinindu-se într-un sens larg și strâns.
Primul sens al îndumnezeirii îl definește ca începând de la botez și întinzându-se de-a lungul purificării de patimi, a dobândirii virtuților și al iluminării242. Acest proces este caracterizat și de participarea omului, al doile sens însă este caracterizat doar de lucrarea lui Dumnezeu asupra omului și fiind posibilă abia după ieșirea din viața aceaasta. Îndumnezeirea în sens strâns, ca proces de desăvârșire a omului după ce naturalul a ajuns la limita puterilor lui de activitate și după ce a încetat orice contribuție activă din partea lui, aparține de abia veacului viitor. În timpul vieții de aici ea e numai anticipată în clipe scurte, în formă de arvună243.
Vedem astfel că omul poate realiza îndumnezeirea în această viață doar într-o anumită măsură, pe putința puterilor omenești. Însă această stare de îndumnezeire nu-l schimbă cu nimic din punct de vedere ontologic. Această îndumnezeire este posibilă doar prin dobândirea harului dumnezeiesc transmis prin intermediul energiilor necreate. Această îndumnezeire nu este o împărtășire a omului din natura dumnezeirii, ci o îndumnezeire prin har unde omul lucrează asemenea dumnezeirii.
Capitolul V dinamica despătimirii
Spiritualitatea creștină nu face altceva decât să ne prezinte dinamica despătimirii, procesul înaintării creștinului pe drumul desăvârșirii întru Hristos, prin curățirea de patimi și dobândirea virtuților. Acest proces se săvârșește întro anumită ordine, ordine asupra căreia vom stărui.
Dacă dogmatica ne învață ce să credem, morala ce să facem, mistica este preocupată de unirea ființei omenești cu Ființa supremă, cu Dumnezeu. Ținta este să “ajungem toți la unitatea credinței și a cunoașterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4, 13).
Drumul înspre țintă are, teoretic, două mari etape: ascetica și mistica. Ascetica este preocupată de purificarea de patimi, iar mistica de înaintarea în unirea cu Dumnezeu. De fapt cele două se întrepătrund. Pe măsură ce ne purificăm de patimi ne umplem de Duhul, ne unim cu Dumnezeu. Etapa ascezei este activă, presupune luptă și nevoință. Etapa misticii este contemplativă, presupune că s-a ajuns la desăvârșire, la unirea cu Dumnezeu. Sfântul Pavel le rezumă magistral pe amândouă într-un verset: “M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20).
Etapa activă a ascezei urmărește curățirea de patimi. Etapa contemplativă presupune că s-a ajuns la desăvârșire. Între cele două etape Sfântul Dionisie Areopagitul mai concepe o fază interme-diară, a iluminării. De aceea toată colecția filocalică este așezată sub această sintagmă: Filocalia sfintelor nevoințe ale desăvârșirii sau calea cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși. Așadar se face vorbire de trei faze: faza activă a curățirii; faza intermediară a iluminării și faza contempla- tivă a desăvârșirii.
Este clar, și trebuie subliniat acest lucru cu tărie, că drumul înspre țintă nu-l putem parcurge fără ajutorul lui Dumnezeu. Puterea vine de la El. Noi trebuie să dăm lucrarea pentru care primim puterea prin Sfintele Taine.
Există o puternică legătură între cele trei etape, sau trei faze, ale vieții duhovnicești și cele trei taine de inițiere. Botezul, Mirul și Sfânta Euharistie ne oferă harul, puterea, energia necreată, cu care conlucrând putem ajunge la îndumnezeire. Prin aceste taine de inițiere există o progresivă prezență mistică a lui Hristos în noi.
Rezultă de aici “un paralelism între cele trei taine și cele trei faze: dacă Botezul e pruncia, Mirul bărbăția și Euharistia vârsta împlinită, faza purificativă e asemănată cu Botezul, cea ilumi-nativă cu Mirul, cea unitivă cu Euharistia”.(3) Harul primit la Botez îl punem în lucrare în faza curățitoare, cel primit la Miruire în faza iluminatoare și cel primit în Euharistie în faza de desăvârșire.
Așa cum în Botez ne răstignim, ne îngropăm și înviem cu Hristos, tot așa în etapa curățitoare transpunem în realitate această moarte și înviere cu Hristos. Efortul de despătimire este actualizarea Botezului, prelungirea Botezului. Omul vechi este omorât și-i ia locul omul cel nou.
Darurile Sfântului Duh, care în stare latentă sunt prezente în tot creștinul de la Miruire, devin active în faza iluminativă. Omul curățit de patimi ajunge la exercitarea conștientă a acestor daruri, înțelege Scripturile, citește ca întro carte în toată creația lui Dumnezeu.
Desăvârșirea, unirea cu Dumnezeu, este actualizarea Euharistiei. În Euharistie se realizează cea mai intimă unire între Hristos și credincioși. Pe de o parte, pentru a te împărtăși trebuie mai întâi să te curățești de păcate, dar pe de altă parte, pentru a te tămădui de patimile și poftele rele trebuie să alergi la izvoarele harului, să primești putere și ajutor de la Hristos euharistic. “Vrăjmașul știind ce roadă și ce mare tămăduire se află în Sfânta Împărtășanie, se trudește, cât poate, să întoarcă și să împiedice în tot felul și la orice prilej, pe credincioși și pe oamenii evlavioși, de la ea”. (4)
Tratatele de mistică, în general, se opresc la toate cele trei faze. În demersul nostru, însă, noi ne vom opri doar la prima fază, la curățire, cele ce le vom relata înscriindu-se în această Dinamică a despătimirii.
Ne vom opri doar la această primă etapă pentru că, din nefericire, zbuciumul luptei noastre pentru a scăpa de păcate ne face să avem limpede experiența acestei faze. Iluminarea, și cu atât mai mult desăvâr-șirea, rămân niște deziderate spre care tânjim. Despre ele este și foarte greu să ne pronunțăm.
În Pateric ni se relatează în acest sens o întâmplare cu mesaj limpede. Un ucenic de-al lui Avva Pimen ajunge prin străinătate. Vizitându-l acolo pe un părinte vestit îi povestește despre faima pe care o are Avva Pimen. Curios părintele, peste un timp, vine să-l întâlnească pe Avva Pimen. Ucenicul îl introduce la părintele său. "Deci l-a primit pe el cu bucurie și, sărutându-se unul pe altul, au șezut. Și a început cel străin a vorbi din Scriptură locuri duhovnicești și cerești. Și și-a întors Avva Pimen fața lui și nu i-a dat răspuns”. Și văzând străinul că nu-i răspunde bătrânul a ieșit mâhnit. Ucenicul bătrânului, însă, i-a dezlegat nedumerirea: Avva Pimen nu se antrena în discuții savante despre cele cerești, ci era preocupat de probleme duhovnicești practice. Străinul “umilindu-se a intrat la bătrânul și a zis către dânsul: ce voi face avvo, că mă stăpânesc patimile sufletului? Și a luat aminte la dânsul bătrânul, bucurându-se. Și a zis: acum bine ai venit”. (5) Și i-a vorbit despre despătimire.
În consens cu cele afirmate vom zăbovi și noi asupra celor șapte etape din urcușul spre desăvârșire. Dinamica despătimirii presupune următoarele etape: 1. Credința; 2. Frica de Dumnezeu; 3. Pocăința; 4. Înfrânarea; 5. Răbdarea; 6. Nădejdea; 7. Nepătimirea.
A nu urca, din punct de vedere spiritual, nu înseamnă a sta pe loc, ci a regresa. Fericitul Augustin ne spune că “nu putem să ne oprim de a nu aluneca înapoi, decât forțându-ne mereu de a sui; îndată ce ne oprim; coborâm; și a nu înainta înseamnă a coborî; încât dacă nu vrem să recădem, trebuie să ne silim mereu a înainta fără a face popas”. (6)
O stare neutră a sufletului nu se poate obține. Patimile eliminate trebuiesc înlocuite cu virtuțile. Iar prima grijă pe care trebuie să o avem este aceea de a ne fixa rațiunea întro atitudine fermă: lucrul acesta se realizează prin Credință.
Credința.
Atei convinși sunt puțini. De multe ori cei ce se declară necredincioși, de fapt, își impun să creadă că nu este Dumnezeu pentru a-și trăi viața în neorânduială și fără nici o cenzură morală.
Din păcate nici credincioșii convinși nu sunt foarte mulți. În România majoritatea covârșitoare a locuitorilor s-au declarat credin-cioși. Este vorba, însă, de o credință căldicică, care nu determină la acțiune. De fapt, la un moment dat și apostolii i-au cerut Domnului Hristos: "Sporește-ne credința. Iar Domnul a zis: De ați avea credință cât un grăunte de muștar, ați zice acestui sicomor: Dezrădăcinează-te și te sădește în mare, și vă va asculta” (Luca 17, 5-6).
La acțiune duce o asemenea credință tare, credință lucrătoare, iar nu una teoretică. O credință leșinată te face să trăiești ca și cum n-ar exista Dumnezeu.
O credință adevărată, dacă ai și o judecată sănătoasă, te determină să trăiești în conformitate cu convingerile tale. Dacă ești creștin, ea te determină să-ți dedici viața lui Hristos. Ea îți spune că Hristos este Dumnezeu adevărat. Existența Lui e tot atât de adevărată ca existența ta. El este cu tine chiar și în acest moment când citești. El te dorește să devii una cu El, iar scopul vieții tale să fie slujirea cauzei Lui. De fapt, nici nu ești creștin adevărat decât în măsura în care îți predai viața Lui.
S-ar putea să trăim cu impresia că așa și este. Lucrurile trebuiesc însă verificate. În veacul trecut trăia un echilibrist celebru cu numele de Blondin. (1) El a întins o sfoară peste cascada Niagara și apoi în fața a zece mii de oameni a trecut de pe malul canadian al cascadei pe cel american. Când a ajuns, mulțimea a început să-i scandeze numele: “Blondin! Blondin! Blondin!"
Victorios și-a ridicat brațele și i-a întrebat: “credeți în mine?” Iar ei i-au răspuns într-un glas: “Credem! Credem! Credem!” După ce s-a făcut liniște le-a vorbit din nou: “Mă voi întoarce din nou pe aceeași sfoară, dar de data aceasta vreau să duc pe cineva în spate. Credeți că pot face lucrul acesta?” Mulțimea a strigat: “Credem! Credem!”
A continuat apoi: “Cine vrea să-l iau în spate?” S-a făcut tăcere de mormânt. Toți se codeau. În cele din urmă din mulțime s-a desprins un om. S-a urcat pe umerii lui Blondin și în următoarele trei ore și jumătate Blondin a trecut cu el în spate pe malul canadian. Unul din zece mii.
Morala întâmplării este clară. Zece mii de oameni au stat acolo și au strigat: “Credem! Credem! Credem!” Credință adevărată a avut însă numai o persoană. A crede cu adevărat nu înseamnă a te declara creștin, ci a avea curajul să-ți pui viața în mâinile lui Hristos, a trăi conform Evangheliei lui Hristos.
Credința adevărată te determină la acțiune, te face să pornești cursul despătimirii și să fii preocupat de viața spirituală. Despre o asemenea credință este vorba aici.
Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Credința este încredințarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute” (Evrei 11, 1). Sau, dacă ar fi să ne exprimăm catehetic, credința este convingerea neclintită, formată în creștin prin harul divin, în virtutea căreia el ține ca adevărate toate cele descoperite de Dumnezeu. Această convingere este o lucrare a harului dumnezeiesc, dar e și rezultatul căutărilor proprii, a sbuciumului interior care se finalizează printr-o viziune limpede a sensului existenței.
Avva Pimen dă o definiție pragmatică a credinței. “Zis-a fratele: ce este credința? Zis-a bătrânul: credința este a petrece cu smerită cugetare și a face milostenie". (2) Cu alte cuvinte, a te implica în social. De fapt, lucrul acesta îl spune și Sfântul Iacov: “Dacă un frate sau o soră sunt goi și lipsiți de hrana cea de toate zilele, și cineva dintre voi le-ar zice: Mergeți în pace! Încălziți-vă și vă săturați, dar nu le dați cele trebuincioase trupului, care ar fi folosul? Așa și credința: dacă nu are fapte, este moartă în ea însăși” (Iacov 2, 15-17).
Credința o avem prin harul lui Dumnezeu, dar își face vizibilă prezența prin conlucrarea noastră personală cu harul. Cuvântul lui Dumnezeu, de exemplu, este purtător de har. “Nu numai cu pâine va trăi omul, ci cu tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”, spune Domnul Iisus Hristos (Matei 4, 4). Iar Sfântul Apostol Pavel, întro logică imbatabilă, le scrie celor din Roma: “Și cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Și cum vor auzi, fără propovăduitor? Și cum vor propovădui, de nu vor fi trimiși?… Prin urmare credința este din auzire, iar auzirea prin cuvântul lui Hristos” (Romani 10, 14-17).
Necreștinul auzind cuvântul lui Hristos primește un har pregătitor care-l determină să se boteze. Iar creștinul botezat, dar ajuns indiferent din punct de vedere religios, prin cuvântul lui Hristos primește harul care-l determină să se pocăiască, să se convertească.
De fapt, Botezul ne oferă harul lui Dumnezeu, ne oferă credința care este o lucrare a harului. “Credința, de care a spus Apostolul că este temelia faptelor celor după Dumnezeu, am primit-o la dumnezeiescul Botez prin harul lui Hristos și nu din fapte”. (3) Dar credința își face vizibilă prezența prin conlucrarea noastră perso-nală cu harul, această energie necreată izvorâtoare din Dumnezeu și împărtășită oamenilor în Biserică. Toată viața virtuoasă nu e decât o desfășurare a acestui început pus de Dumnezeu. Nu e vorba de o desfășurare automată, fără noi, ci o desfășurare voită și ajutată de noi. Înainte de a porni pe drumul purificării este necesar ca omul să-și întărească credința primită la Botez, prin voință. (4)
Și dacă credința este o lucrare a harului lui Dumnezeu, să nu uităm că și-n omul căzut a mai rămas o licărire de har. Nici din cel căzut n-a dispărut chipul lui Dumnezeu, ci s-a adumbrit. De aceea Mircea Eliade, cunoscută autoritate în ce privește istoria religiilor, spune lucrul următor: "Sacrul este un element în structura conștiinței și nu un stadiu în istoria acestei conștiințe. La nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca ființă umană este în sine un act religios, căci alimentația, viața sexuală și munca au o valoare sacramentală. Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om, înseamnă a fi religios". (5) Adică a fi om înseamnă a crede.
Numai că această credință la care poate ajunge omul fără a auzi cuvântul lui Dumnezeu, fără ajutorul revelației, este o credință difuză. Această credință te determină să accepți că există un Dumnezeu care a creat totul, dar nu-ți oferă elementele necesare pentru a te mântui, pentru a înțelege rostul vieții tale. La această credință poate ajunge orice om.
Teologia Dogmatică și Teologia Funda-mentală, în expozeul lor cu tentă scolastică dar necesară, aduc o seamă de argumente pentru a dovedi existența lui Dumnezeu, pentru a da un temei credinței. În general se vorbește de cinci argumente: argumentul istoric, argumentul teleo-logic, argumentul moral, argumentul cosmologic și argumentul ontologic. (6) Argumentul istoric deduce existența lui Dumnezeu din universalitatea ideii de Dumnezeu în timp și spațiu. Argumentul teleologic, plecând de la ideea că orice lucru din lume are un scop precis, trage concluzia existenței unui coordonator. Argumentul moral pleacă de la constatarea că există o ordine morală în om și în afara lui, că omul are conștiință morală care trebuie să vină de undeva. Această conștiință este glasul lui Dumnezeu din om. Argumentul cosmologic pleacă de la un raționament imbatabil: toate lucrurile au o cauză, cauza primă fiind Dumnezeu. Argumentul ontologic pleacă de la realitatea că omul, așa cum afirma Mircea Eliade, se naște cu ideea de Dumnezeu și n-o dobândește neapărat prin educație.
Nu vom stărui asupra acestor argumente, ci vom menționa câteva afirmații ale Sfintei Scripturi care spun același lucru. În cartea Dreptului Iov citim: “Dar ia întreabă dobitoacele și te vor învăța, și păsările cerului, și te vor lămuri; Sau vorbește cu pământul, și-ți va da învățătură și peștii mării îți vor istorisi cu de-amănuntul. Cine nu cunoaște din toate acestea că mâna Domnului a făcut aceste lucruri?” (Iov 12, 7-9).
Înțeleptul Solomon spune cam același lucru: “Deșerți sunt din fire toți oamenii care nu cunosc pe Dumnezeu și care n-au știut, plecând de la bunătățile văzute, să vadă pe Cel care este, nici din cercetarea lucrurilor Sale să înțeleagă pe meșter” (Înțelepciune 13, 1).
Iar Sfântul Apostol Pavel se folosește de argumentul cauzalității: "Ceea ce se poate cunoaște despre Dumnezeu este cunoscut de către ei; fiindcă Dumnezeu le-a arătat lor. Cele nevăzute ale Lui se văd de la facerea lumii, înțelegându-se din făpturi, adică veșnica Lui putere și dumnezeire, așa ca ei să fie fără cuvânt de apărare" (Romani 1, 19-20).
Toate aceste raționamente întăresc credința în sufletul celui ce-L caută sincer pe Dumnezeu. Cei ce sunt plini de ei înșiși și consideră că au înțeles prin propriile lor puteri toate lucrurile, nu pot ajunge la credință. Cuviosul Nichita Stithatul spune că “tuturor virtuților le premerge credința din inimă, pe care o are cineva atunci când sufletul nu poartă în el socotință îndoielnică, ci a lepădat cu desăvârșire iubirea de sine. Căci pe cel ce s-a gătit de curând spre lupte, nimic nu-l împiedică așa de mult de la lucrarea poruncilor, ca atotreaua iubire de sine". (7)
Oamenii smeriți, care se zbuciumă pentru a înțelege rostul vieții, îl află pe Dumnezeu pretutindeni, pentru că “Dumnezeu nu este nicăieri pentru cei ce privesc trupește, căci e nevăzut. Dar, pentru cei ce înțeleg duhovnicește este pretutindeni; căci e de față, fiind în toate și în afară de toate”. (8)
Credința, primită prin har, trebuie întărită prin voința proprie. (9) Este clar, însă, că Dumnezeu face începutul. De aceea L-au rugat ucenicii pe Mântuitorul, zicându-I: “sporește-ne credința" (Luca 17, 5). Iar omul adăugă voința proprie de a-L găsi pe Dumnezeu, de a crede: “Începutul a toată lucrarea de Dumnezeu iubitoare este chemarea cu credință a numelui mântuitor al Domnului nostru Iisus Hristos. Căci El însuși a zis: Fără de mine nu puteți face nimic” (Ioan 15, 5). (10) Se vede limpede că în această frământare de a-ți întări credința este nevoie și de rugăciune.
Am dat mai înainte câteva citate din Sfânta Scriptură, din care reiese că observând lumea înconjurătoare, folosindu-ne de cunoașterea naturală, putem ajunge la credință. Sfântul Isaac Sirul face în acest scop o dizertație întreagă. “Cunoștința naturală, care este o deosebire între bine și rău și e sădită de Dumnezeu în fire, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existență. Și credința produce în noi frica și frica ne silește să ne pocăim și să lucrăm cele bune. Și prin aceasta se dă omului cunoștința duhovnicească, care este simțirea tainelor și naște credința din vedere (contemplația) adevărată”. (11)
Așadar credința este o cale de cunoaștere, și încă cea mai sigură, pentru că se bazează pe revelația dumnezeiască. În virtutea credinței omul primește ca adevărate toate cele cuprinse în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție știind că ele vin de la Dumnezeu. Și cu ajutorul acestor descoperiri știe ce se va întâmpla cu el și cu lumea întreagă.
O cale de cunoaștere este și filozofia. Numai că fiecare filozof își are sistemul său, adevărul său. Iar cunoscutul filozof Petre Țuțea spune că “mai multe adevăruri… raportate la Dumnezeu este egal cu nici un adevăr”. (12) Întrebat dacă în tinerețe a fost ateu, n-a negat, ci a răspuns: “Da. Și când am avut revelația că în afară de Dumnezeu nu există adevăr, că El e adevărul unic… Sau cum spune un gânditor francez: “Dieu ou rien” – Dumnezeu sau nimica. Această formulă mi-a arătat că, în afară de Dumnezeu, nu există nici un adevăr, ci frânturi care se coboară din măreția și eternitatea Lui pe care ființa imperfectă, omul, le înregistrează când face istorie în etape".(13) Iar concluzia limpede și convingătoare, în ceea ce ne preocupă, este următoarea: “Fără Dumnezeu, fără credință, omul devine un animal rațional, care vine de nicăieri și merge spre nicăieri”. (14)
O altă cale de cunoaștere ne-o oferă științele exacte. Ele lămuresc foarte bine lucrurile în preajma noastră, dar nu pot pătrunde infinitatea oceanului de necunoscute care ne înconjoară. Mi-a rămas întipărit în minte un aforism al lui Lucian Blaga, din cartea “Pietre pentru templul meu”. Gânditorul stă pe vârf de munte noaptea și scrutează zările. În depărtare zărește contururi de sate și orașe… nu le vede bine, dar le vede. Aprinde un muc de lumânare: dintr-o dată vede clar copacii la doi pași, dar mai departe nimic. Științele exacte aprind mucul de lumânare. Credința pătrunde în oceanul necunoscut care ne înconjoară.
Calea de cunoaștere prin credință și cea științifică nu se exclud, ci se completează. S-a încercat, artificial, mai ales în perioada marxismu-lui-ateu, ca cele două să fie prezentate ca incompatibile. Răspunsul la această încercare îl dă un strălucit pedagog: “Marea criză prin care trece întreaga omenire pe urma celor două războaie mondiale nu face decât să confirme pentru orice om cu simț de răspundere morală neviciat de ambiții deșarte și de interese meschine, marele adevăr că tendințele extremiste și exclusiviste îndreptate spre desființarea uneia sau alteia din cele două forțe, prin care trăiește universul, forța spirituală și forța materială, nu au alt efect decât pe acela de a tulbura adevărata pace dintre indivizii care alcătuiesc umanitatea și de a-i îndepărta de la fericirea la care fiecare generație are un drept sfânt. Cu toată această criză acută, care a cuprins, ca niciodată înainte de aceasta, întreaga omenire, eu nu disperez. Dimpotrivă, eu văd apropiindu-se zorii unor vremuri de dezmeticire a capetelor astăzi prea aprinse, când spiritul și materia vor putea nu numai <coexista pașnic>, ci vor putea colabora în cea mai ideală armonie <dând cezarului ce este a cezarului și lui Dumnezeu ce este a lui Dumnezeu>”. (15)
Vremurile de dezmeticire am vrea să credem că au venit acum, după căderea comunismului. Din nefericire, însă, dacă materialismul dialectic și istoric, ca doctrină oficială de stat, a căzut, materialismul practic ia amploare. În societatea post-modernă multă lume nu-și mai pune serios problema credinței. Problemele legate de desfătările trupești și de banii cu care și le pot oferi sunt la ordinea zilei.
Este adevărat că la ultimul recensământ 86% din cetățenii României s-au declarat orto-docși și peste 98% credincioși. Toate bisericile sunt pline în timpul slujbelor religioase. Tragedia este, însă, că puțini dintre participanți sunt mărturisitorii unei credințe puternice și lucrătoare. Teoretic toată lumea crede. Peste tot asiști la ceremonii religioase oficiate cu cele mai diverse ocazii. Nu lipsesc oficialitățile și personalitățile marcante. Întrebarea esențială este, însă, ce înseamnă Hristos pentru fiecare dintre ei?
Dacă intri într-un bar, sau în orice local, și-l întrebi pe cel de lângă tine: “crezi în Dumnezeu?" Probabil că îți va răspunde: "Da!" Pe jumătate mort de beat, sau pe punctul de a se lansa întro aventură amoroasă, îți va spune totuși că el crede în Dumnezeu. Dacă, însă, i-ai pune întrebări legate de felul cum se răsfrânge credința în viața lui ți-ar răspunde mai greu. Pentru că el este un creștin cu numele și nu cu preocupările. A fi un credincios adevărat înseamnă a crede tot ceea ce spune Mântuitorul. A fi creștin înseamnă a-L urma pe Hristos, a trăi în Hristos, a păzi poruncile Lui.
Este adevărat că și credința trece printr-un proces de creștere. Crezi în numele bun al cuiva pentru că o persoană vrednică de încredere ți-a vorbit despre acesta. Pentru a te lămuri mai bine, începi să studiezi despre el, să citești ce a scris, să cauți ce s-a scris referitor la viața lui. Apoi, dacă ești pasionat, ajungi să-l cunoști direct. Relația directă, pe care o aprofundezi, îți aduce fericirea pe care o căutai.
Așa se întâmplă și în viața de credință. “Ea poate începe numai cu încrederea în mărturia oamenilor care L-au cunoscut, au făcut expe-riența prezenței Lui și s-au învrednicit de vederea feței Lui. Aceasta înseamnă încredere în mărturia experienței, trăirii strămoșilor, a sfinților, a profeților, a Apostolilor. În continuare, credința poate progresa în descoperirea și cercetarea dragostei pe care o fac evidentă lucrările Sale, intervențiile Sale revelatoare în istorie, cuvântul Său care ne îndrumă spre adevăr. Astfel, credința se transformă în certitudine nemijlocită și în dăruire totală de sine dragostei Sale, atunci când ne învrednicim să cunoaștem fața Lui, frumusețea necreată a luminii slavei Lui”. (16)
Acest proces de creștere a credinței, de fapt, are loc concomitent cu despătimirea noastră. “Cunoștința naturală”, spunea Sfântul Isaac Sirul, duce la credință. Credința ne determină să avem frică de Dumnezeu și să ne pocăim, începând drumul greu al despătimirii. Finalul este “credința din vedere” sau contemplația. Întâi îl vedem "ca prin oglindă”, iar în final “față către față” (1 Corinteni 13, 12).
Ajungând la o credință serioasă suntem conștienți că Dumnezeu este de față pretutindeni și mereu. Când muncim, când ne destindem, când mâncăm și chiar când păcătuim El este prezent. Este de față și ne vede, pentru că "Duhul lui Dumnezeu umple lumea, El cuprinde toate și știe orice șoaptă” (Inț. 1, 7).
Suntem conștienți că Dumnezeu ne vede și suntem tot atât de conștienți că am făcut multe lucruri rele pe care Dumnezeu nu le îngăduie. Și atunci ne cuprinde frica de Dumnezeu, care ne duce la pocăință. Așadar credința este primul pas în viața duhovnicească. Ea ne dă imboldul necesar pentru a acționa, pentru a ne schimba viața. “Fără credință nu este cu putință să fim plăcuți lui Dumnezeu, căci cine se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este și că se face răsplătitor celor care Îl caută” (Evrei 11, 6).
2. Frica de Dumnezeu
A doua etapă pe calea despătimirii este frica de Dumnezeu. Credința sinceră ne duce inevitabil la frica de Dumnezeu. Credința sinceră ne ajută să ne punem serios problema vieții duhovnicești. Solomon ne spune că “frica de Dumnezeu este începutul înțelepciunii” (Pilde 1, 7).
Ne reamintim faptul că Sfântul Isaac Sirul vede o înlănțuire logică a virtuților. “Cunoștința naturală, spune el, ne convinge să credem în Dumnezeu, Cel ce a adus toate la existență. Și credința produce în noi frica și frica ne silește să ne pocăim și să lucrăm cele bune". (17)
Sfântul Petru Damaschin este pragmatic și menționează că “din frică ne-am hotărât să păzim poruncile și pentru aceasta am voit să lucrăm virtuțile trupești, adică liniștea, postul, priveghe-rea cu măsură, psalmodia, rugăciunea, citirea și întrebarea celor ce au experiență despre tot gândul, cuvântul și lucrul, ca prin asemenea fapte să ni se curățească trupul de patimile atot-rușinoase, adică de lăcomia pântecelui, de curvie și de avuție de prisos, îndestulându-ne cu cele de față…” (18)
Neamul nostru, a cărui spiritualitate a dospit în frământătură creștină, atunci când dorește să-l caracterizeze pe un om încărcat de virtuți se folosește de sintagma “om cu frică de Dumnezeu”. De fapt însuși Domnul Iisus Hristos vorbindu-ne despre un om ticălos ne spune că “întro cetate era un judecător care de Dumnezeu nu se temea și de om nu se rușina” (Luca 18, 2).
Sfântul Ioan Gură de Aur subliniază cu tărie folosul pe care ni-l aduce frica de Dumnezeu. Ea pune frâu păcatului și înmulțește virtuțile. Ea îl ajută pe om să rămână pe calea cea dreaptă. “Unde stăpânește temerea, nu se află invidie; unde stăpânește temerea, nu ne supără dragostea de bogății; unde stăpânește temerea, pofta vinovată este înăbușită, orice patimă neînțeleaptă este alungată… Acolo unde stăpânește temerea, stăpânesc, de asemenea, râvna milosteniei, rugăciunea fierbinte, lacrimile arzătoare și fără oprire, gemetele pline de părere de rău…” (19)
Dacă atunci când vorbeam de credință spuneam că aceasta suferă un proces de creștere și întărire, același lucru se întâmplă și cu frica de Dumnezeu. Are și ea măsurile ei. În general Părinții pomenesc, în ordine crescândă, trei măsuri ale fricii de Dumnezeu: măsura robilor, măsura simbriașilor și măsura fiilor.
Cea mai de jos măsură, de la care începe frica de Dumnezeu, este măsura robilor. Robii împlineau voia stăpânului de frica pedepsei, de frica biciului. Nu era vorba de sentimente deosebite în relația dintre sclav și stăpân și nici de conștiința unei datorii pe care trebuie să o îndeplinească. Este vorba, pur și simplu, de fiorul ce ți-l dă eventuala pedeapsă pe care ți-o poate administra stăpânul dacă nu-ți faci datoria. La această măsură sunt creștinii care fac voia lui Dumnezeu gândindu-se la pedepsele vremelnice, pe care li le-ar putea da Dumnezeu, sau la chinurile iadului din viața de apoi. Și totuși e bine dacă, măcar așa, de frica pedepsei, oamenii duc o viață plăcută lui Dumnezeu. Totuși Sfântul Apostol Pavel le scrie romanilor: “este nevoie să vă supuneți, nu numai pentru mânie, ci și pentru conștiință” (Romani 13, 5).
A doua măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este măsura simbriașilor. Simbriașii lucrează bine și cu râvnă nu de frica pedepsei, ci gândindu-se la răsplata muncii lor. La această măsură sunt creștinii care fac voia lui Dumnezeu pentru a le merge bine pe pământ și a moșteni raiul după moarte. Ei sunt niște buni negustori. Știu să câștige raiul prin faptele lor.
A treia măsură la care ajunge frica de Dumnezeu este cea a fiilor. Fiii cuminți și ascultători fac voia tatălui nici de frică, nici gândindu-se la avantaje, ci pentru că își iubesc părintele. Sfântul Ioan ne spune, în acest sens, că "în iubire nu este frică, că iubirea desăvârșită alungă frica” (1 Ioan 4, 18). Iar Sfântul Antonie cel Mare face o afirmație îndrăzneață: “eu nu mă mai tem de Dumnezeu, ci Il iubesc pe El. Că dragostea scoate afară frica”. (20)
Și cu toate că, pentru cei ce au ajuns pe o treaptă înaltă de spiritualitate, frica este înlocuită de iubire, chiar și pentru aceștia este o virtute frica de Dumnezeu. Proorocul David zice: “Temeți-vă de Domnul toți Sfinții Lui, că n-au lipsă cei ce se tem de El” (Psalmul 33, 9). Așadar și sfinții au frică de Dumnezeu.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne vorbește și el de o înaintare pe calea fricii de Dumnezeu: “Ordinea cea bună a Sfintei Scripturi, care urmează rânduielii mântuitoare a Duhului, deosebind treptele celor ce înaintează de la învălmășeala dinafară a patimilor spre unitatea divină, pe cei începători, care se află la porțile curții dumnezeiești a virtuților, i-a numit temători; pe cei ce au dobândit o deprindere măsurată a rațiunilor și a chipurilor virtuții i-a numit înaintați; iar pe cei cari au ajuns prin cunoaștere la vârful însuși al adevărului, care se face întrevăzut prin virtuți, îi numește desăvârșiți”. (21)
Filozofia marxistă considera credința ca un rezultat al fricii omului în fața stihiilor naturii. Lucrurile stau tocmai invers: din credința că există Dumnezeu decurge frica de a nu-L supăra și de a nu-L determina să te pedepsească cu ajutorul stihiilor naturii. Pentru a te teme de cineva trebuie să crezi că acel cineva există.
Frica de Dumnezeu ce se naște din credința în El, spune Părintele Dumitru Stăniloae, este o reînviorare a fricii primordiale, a fricii spirituale a omului. (22) Totuși și în starea primordială nu era numai această frică a omului, de a se pierde prin desprinderea de Dumnezeu, ci era și o frică unită cu încrederea în El.
Frica de Dumnezeu este stimulată de aducerea aminte de moarte. Iisus fiul lui Sirah spune în acest sens: “În tot ce faci adu-ți aminte de sfârșitul tău și nu vei păcătui niciodată” (Sirah 7, 38). Pomenirea morții este un exercițiu duhovnicesc pe care mulți Părinți îl au în evlavie. De aceea ei recomandă altora aducerea aminte de moarte ca mijloc de purificare. Este limpede că nu moartea în sine îl sperie pe credincios, ci judecata lui Dumnezeu care urmează după moarte.
Sfântul Apostol Pavel face următoarea afirmație: “M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine" (Galateni 2, 20). Este rezumată aici toată ascetica și mistica. Întâi e ascetica, adică răstignirea cu Hristos, apoi unirea și trăirea dimpreună cu El.
S-a imaginat și un mod duhovnicesc de a te răstigni cu Hristos, de a te lupta cu patimile și de a le birui. Cele patru cuie duhovnicești care te pironesc pe crucea Domnului, care nu-ți mai îngăduie să trăiești de capul tău, sunt: aducerea aminte de moarte, aducerea aminte de judecată, aducerea aminte de rai și aducerea aminte de iad.
Agapie Criteanul, într-un capitol întreg, este preocupat de cele patru mai de pe urmă ale omului: moartea, a doua venire a Domnului Hristos, slava raiului și pedeapsa muncilor nesfârșite. (23) În graiul dulce, al scrierilor de odini-oară, se adresează tuturor creștinilor: “Adu-ți aminte totdeauna, omule, că muritor fiind, ai să mori întro zi, că nici unul nu poate fugi de acest pahar, fie împărat, fie patriarh… Vine ceasul în care tu cel ce citești astăzi în această carte, fiind sănătos cu toate mădularele și simțurile tale, să te afli pe pat și să aștepți înfricoșata rană a morții”. (24)
Rugăciunile pe care le are Biserica fac amintire mereu de venirea Domnului Hristos și de judecata înfricoșătoare. Credinciosul își pune cu frică problema răspunsului ce îl va da atunci: "Când va ședea Judecătorul pe scaunul Său și îngerii vor sta de față; când trâmbița va răsuna și văpaia va arde, ce vei face, suflete al meu, ducându-te la judecată? Căci atunci răutățile tale vor sta de față și greșelile tale cele ascunse se vor vădi”. (25)
Dacă tot creștinul își aduce aminte de moarte, cu atât mai mult este preocupat de această realitate monahul. În "Scara raiului", Sfântul Ioan Scărarul vorbește în capitolul VI despre acest exercițiu. “Precum pâinea e cea mai de trebuință dintre toate mâncările, zice el, așa aducerea aminte de moarte e cea mai de trebuință dintre toate lucrările”. (26) Pentru a putea fi mereu în trezvie și a nu uita că ești muritor, nu trebuie să te lași înglodat de grijile lumii acesteia căci “cel ce voiește să țină pururea în sine pomenirea morții și a judecății lui Dumnezeu, dar s-a predat pe sine grijilor și împrăștierilor lumești, este asemenea celui ce înoată, dar voiește să-și ciocnească palmele”.(27) Sfântul Ioan asociază sforțarea de a-ți aduce aminte de moarte cu asceza: “pomenirea conștientă a morții depărtează mâncarea. Iar mâncarea înlă-turată cu smerenie, depărtează patimile”.(28)
Am văzut că pentru cei înaintați din punct de vedere duhovnicesc frica de Dumnezeu se preface întro puternică iubire. Tot așa fiorul pe care îl produce aducerea aminte de moarte se preface întro dorire a morții, care devine poarta de intrare în eternitate și momentul întâlnirii cu Dumnezeu față către față. În acest sens scrie Sfântul Apostol Pavel că pentru el “viața este Hristos și moartea un câștig” (Filipeni 1, 21). Înțeleptul Solomon spune și el: “mai de preț este un nume bun, decât untdelemnul cel binemirositor și ziua morții, decât ziua nașterii” (Ecclesiastul 7, 1).
Sunt mai multe motive pentru care sfinții așteptau cu drag moartea. Unul l-am și amintit: pentru a fi dimpreună cu Domnul. Altul este acela de a scăpa de necazurile vieții acesteia: “Mai bună este moartea decât viața amară sau decât boala necontenită” (Sirah 30, 17). Sfinții spun că Dumnezeu a îngăduit atâtea necazuri în lume și pentru a nu ne lega cu toate puterile de această viață trecătoare, ci să ne îndreptăm nădejdile spre viața veșnică, unde “nici plângere, nici strigăt, nici durere nu vor mai fi" (Apocalipsa 21, 4).
Un alt motiv, pentru care drepții doreau să moară, era acela de a nu mai vedea fărădelegile ce se comit pe pământ și felul în care este batjocorit numele lui Dumnezeu. Ne este foarte cunoscută atitudinea Sfântului Ilie în acest sens. Văzând cerbicia Izabelei care, și în fața minunilor evidente, a rămas idolatră și nestatornicia lui Ahab, Ilie “s-a așezat sub un ienupăr și își ruga moartea, zicând: Îmi ajunge acum, Doamne! Ia-mi sufletul că nu sunt eu mai bun decât părinții mei" (3 Regi 19, 4). Oamenii lui Dumnezeu mai doreau să moară și pentru a nu mai adăuga păcate. Este adevărat că omul înțelept, dacă Dumnezeu îi dă ani, poate face și pocăință.
Cu toate acestea, însă, aducerea aminte de moarte care întărește frica întâlnirii cu Dumnezeu, o găsim și la părinții vestiți prin viața lor duhovnicească. Când era pe moarte Avva Arsenie “l-au văzut pe el frații plângând și i-au zis lui: într-adevăr și tu te temi, părinte? Și a zis lor: într-adevăr, frica cea de acum, ce este cu mine în ceasul acesta, cu mine este de când m-am făcut călugăr. Și așa a adormit".(29) Iar Avva Antonie cel Mare dă tuturor sfatul ca “totdeauna să ai înaintea ochilor frica lui Dumnezeu”.(30)
Rezumând vom spune că omul care are credință și frică de Dumnezeu își dă seama că este păcătos și face pasul următor pe calea despă-timirii: se pocăiește.
3. Pocăința
Sfântul Ioan Botezătorul, Înaintemergătorul Domnului Iisus Hristos, și-a început propovă-duirea cu cuvintele: “Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor" (Matei 3, 2). Mântuitorul, când a ieșit la misiune, a spus exact același lucru: “Pocăiți-vă, căci s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei 4, 17). Cuvântul pocăință vine în românește de la slavonescul pokajanije, care însemnă părere de rău. Însă, Pocăința este mai mult decât o părere de rău, ea presupune și o schimbare a vieții, o schimbare a felului de a gândi și acționa. De aceea cuvântul corespunzător în greacă este m e t a u o i a , care înseamnă schimbarea spiritului, schimbarea lăun-trică. În latină această taină se numește paenitentia.
Sfântul Ioan Damaschin dă o definiție pentru această lucrare duhovnicească: “Pocăința este întoarcerea prin asceză și osteneli, de la starea cea contra naturii la starea naturală și de la diavolul la Dumnezeu”. (31)
Pocăința, ca Taină, este mijlocul pe care Biserica ni-l pune la îndemână pentru a ne curăți de întinăciunea păcatelor. Prin duhovnic, Dumnezeu iartă păcatele creștinilor care se căiesc sincer și se mărturisesc în fața lui. “Dacă zicem că păcat nu avem, spune Sfântul Ioan Evanghe-listul, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (1Ioan 1, 8-9). În fața cui să le mărturisim? În fața celui ce are putere să ni le ierte, în fața episcopului sau a preotului. Pentru că tot Sfântul Ioan ne relatează că în ziua învierii, când a apărut în mijlocul ucenicilor, Domnul Hristos “a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh sfânt; Cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan, 20, 22-23).
De păcatele săvârșite după Botez ne curățim, așadar, prin Taina Pocăinței, Mărturisirii sau Spovedaniei. Pocăința este o trebuință firească a sufletului omenesc, primind în creștinism demnitatea de Taină. Ea este “mijlocul prin care credinciosul este scos din închisoarea egoistă în care îl aruncă păcatul, pentru a fi readus în comuniune cu Dumnezeu și cu aproapele”. (32) Dacă păcatul distruge comuniunea pe care o avem cu Dumnezeu și cu oamenii, pocăința o reface.
Pocăința este o lucrare de moment, dar și una de durată. Ca lucrare de moment se finali-zează în fața scaunului de spovedanie, după ce, simțind povara păcatului, ne-am hotărât să ne întoarcem la Dumnezeu. Aici ne ușurăm conștiin-ța și primim dezlegare. În acest sens modelul pe care ni-l dă fiul risipitor este emblematic. În urma frământărilor sufletești acesta și-a zis: "Sculându-mă, mă voi duce la tatăl meu, și-i voi spune: tată am greșit la cer și înaintea ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul tău. Fă-mă ca pe unul din argații tăi” (Luca15, 18-19). Iar vameșul ne arată starea de smerenie cu care trebuie să facem pocăință. Fiind conștient de păcatele sale “departe stând, nu voia nici ochii să-și ridice către cer, ci-și bătea pieptul zicând: Dumnezeule fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).
Ca lucrare de durată pocăința acoperă toată viața pe care o mai avem în față. Ea este de fapt o stare sufletească care ne face să urâm păcatul și să dorim sfințenia înspre care tindem și pe care dorim să o dobândim. Pocăința ca stare sufle-tească, și care durează toată viața, își trage puterea din pocăința ca Taină. Harul primit în Taina Spovedaniei încununează cu succes efortul nostru de a ne despătimi. "Pocăința este corabia, frica de Dumnezeu este cârmaciul, iubirea este limanul dumnezeiesc. Frica ne așează deci în corabia pocăinței și ne trece peste marea vieții acoperită cu aburi sărați și ne trece spre limanul dumnezeiesc, care este iubirea, călăuzindu-ne spre Cel spre care străbat toți cei ce se ostenesc și sunt împovărați, prin pocăință. Căci când ajungem la iubire, am ajuns la Dumnezeu și drumul nostru s-a sfârșit și am străbătut la ostrovul care e dincolo de lume, unde e Tatăl și Fiul și Sfântul Duh". (33)
Prin pocăință dobândim frumusețea sufletească dintru început. La ea trebuie să apelăm mereu și, dacă am căzut, să nu deznădăjduim. Pentru aceasta însă, e nevoie și de voință. “Dacă vrem, harul cel de-al doilea al lui Dumnezeu, sau pocăința, poate să ne ridice iarăși la frumusețea străveche. Dar dacă nu avem grijă nici de aceasta, vom merge neapărat, ca și dracii care nu se pocăiesc, la muncile veșnice, împreună cu ei, mai mult vrând decât nevrând”.(34)
Diavolul încearcă să-i aducă omului care a păcătuit deznădăjduire și să-l facă să-și piardă speranța mântuirii. Părinții stăruie în a-i îndemna pe creștini să aibă mereu curajul pocăinței. “Ai căzut, ridică-te. Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși. Numai pe Doctorul tău să nu-L părăsești, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaș. Stăruie pe lângă El și El își face milă cu tine, fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să ști tu”. (35)
S-ar putea ca eșecurile noastre să fie multe. Lucrul acesta se întâmplă și pentru faptul că ne punem nădejdea în propriile noastre puteri. Am vrea să trăim pentru Dumnezeu și de fapt este nevoie ca El să trăiască în noi. Există o mare diferență între încercarea de a face ceva în virtutea convingerilor noastre duhovnicești și între a-i permite lui Dumnezeu să acționeze cu harul Său prin noi. Ori harul lui Dumnezeu îl primești prin Taine. De aceea pentru a putea face o bună pocăință ai nevoie de un duhovnic priceput și de harul ce-l primești prin mijlocirea lui.
Pocăința, ca stare, durează toată viața. Pentru păcatele mari și pentru cele mici “pocăința rămâne neterminată până la moarte. Deși nu o putem săvârși cu fapta până atunci, totuși suntem datori să o cultivăm cu intenția”. (36) Avva Sisoe era bolnav de moarte și s-au adunat părinții la el în chilie. La un moment dat l-au întrebat: “ce vezi avvo? Și el le-a zis: văd pe unii că vin la mine și-i rog să mă lase puțin să mă pocăiesc. I-a zis lui unul dintre bătrâni: și de te vor lăsa, de acum poți să te folosești spre pocăință? I-a zis lui bătrânul: deși nu pot face, dar suspin în sufletul meu puțin și îmi este de ajuns”. (37)
Prin pocăință Dumnezeu ne iartă păcatul. “De vor fi păcatele voastre cum e cârmizul, ca zăpada le voi albi, și de vor fi ca purpura, ca lâna albă le voi face”, ne spune Dumnezeu prin Proorocul Isaia (Isaia 1, 18). Important este ca pocăința noastră să fie sinceră și nu formală: "Acum, zice Domnul, întoarceți-vă la Mine din toată inima voastră, cu postiri, cu plâns și cu tânguire. Sfâșiați inimile și nu hainele voastre, și întoarceți-vă către Domnul Dumnezeul vostru, căci El este milostiv și îndurat, încet la mânie și mult Milostiv și-I pare rău de răul pe care l-a trimis asupra voastră” (Ioil 2, 12-13).
Orice greșeală ar fi făcut omul, mare sau mică, i se iartă prin pocăință, dar imaginea păcatului rămâne până la cea din urmă suflare. (38) David a păcutit grav punând la cale uciderea lui Urie Heteul și luându-i nevasta. Prin pocăință Dumnezeu l-a iertat, atunci când a fost mustrat de Proorocul Natan (2 Regi 12, 1-13). Dar cu toate acestea a primit canon: copilul născut din Batșeba a murit, iar imaginea greșelii l-a însoțit toată viața și n-a cârtit atunci când Dumnezeu a îngăduit să vină peste el necazurile și încercările.
Atunci când se săvârșește pocăința, ca Taină, duhovnicul îi administrează penitentului un canon, sau epitimie. Canonul are mai mult un caracter terapeutic decât punitiv, deși nu lipsește nici aspectul de certare din el. Când ascultă spovedania penitentului, duhovnicul este părinte iubitor și prieten înțelegător, iar atunci când îi dă canonul este medic iscusit și judecător. Paul Evdokimov consideră canonul ca un exercițiu de căință și ca un medicament: "El este o doctorie, iar părintele duhovnicesc caută raportul organic între cel bolnav și mijlocul de vindecare. Scopul canonului este să-l pună pe penitent în niște condiții noi, în care nu mai este ispitit de păcat”.(39)
Canonul de pocăință, care îl ajută pe om să-și tămăduiască rana sufletului, trebuie înțeles în duhul și nu în slova lui. Sigur că rămân valabile sfintele canoane rânduite de Biserică, dar ele trebuiesc interpretate duhovnicește. Canonul trebuie să-l smulgă pe om din cele potrivnice firii și să-l ajute să intre în normalitate. Canonul trebuie să administreze leacul potrivit bolii. De aceea nu-i de ajuns înlăturarea pentru un timp de la Sfânta Euharistie. Acest lucru pentru omul secularizat, care și așa nu se mai împărtășește, nu mai înseamnă nimic.
Pentru creștinul conștient, și care suferă din cauza păcatului, canonul se scurtează tocmai datorită pocăinței lui sincere. “Întrebat-au unii pe avva Sisoe, zicând: de va cădea un frate, n-are trebuință să se pocăiască un an? Iar el a răspuns: aspru este cuvântul. Iarăși au întrebat: dar șase luni? Și iarăși a zis: mult este. I-au zis atunci: deci de va cădea fratele și va afla îndată că se face pomană, intra-va și el acolo? Le-a zis bătrânul: nu, ci are trebuință să se pocăiască câteva zile. Căci cred lui Dumnezeu, că din tot sufletul dacă se va pocăi unul ca acesta și în trei zile îl primește pe dânsul Dumnezeu”. (40)
În literatura duhovnicească avem relatări convingătoare care ne fac să înțelegem că pocăința poate face din păcătoși notorii sfinți emblematici. Ei, în momentul în care s-au decis pentru Dumnezeu, au intrat în dinamica despă-timirii ca stare, dar pentru a se putea lupta apelau la pocăința ca Taină regenerându-și puterile sufletești. Un asemenea exemplu ni-l dă arhi-cunoscuta Maria Egipteanca, de care se face pomenire atât la 1 aprilie cât și-n duminica a 5-a din postul mare.
"În una din mănăstirile Palestinei s-a aflat un ieromonah bătrân cu numele de Zosima, care era atât de îmbunătățit cu viața, că mulți monahi din mănăstirile din preajmă veneau la el spre a căpăta cuvânt de aleasă învățătură.
Și a petrecut el cincizeci și trei de ani într-acea mănăstire, păzind cu asprime și cu duh puternic toată pravila monahicească și aducând lui Dumnezeu laude, fără oprire.
Dar întro zi, cercetat fiind de diavol, el a avut un gând de deșartă slăvire, zicându-și: "Oare se află în această pustie vreun om sau monah care să mă întreacă?”
Atunci i s-a arătat îngerul – și i-a zis:
– “O, Zosima, mare a fost nevoința ta până acum, dară nimeni nu se află între oameni care s-ar putea arăta pe sine ca desăvârșit. Drept aceea, ca să afli câte căi sunt spre mântuire, ieși din pământul tău, precum odinioară Avraam, și mergi în una din mănăstirile ce se află lângă râul Iardanului”.
De îndată, Zosima, urmând îndemnul a ieșit din acea mănăstire și a purces spre locul arătat lui de înger. Ajungând la mănăstirea de lângă râu, a fost primit de egumen, dându-i găzduire.
Acolo, Zosima a văzut pe monahi strălucind în faptele cele bune și cu duhul arzând de dragostea Domnului. Cântarea lor era neîncetată, privigherea era toată noaptea. Cuvinte deșarte nu erau între dânșii, iar gâlcevile omenești nici nu știau de ele. Se socoteau morți cu trupul, hrana lor fiind Cuvântul Domnului.
Și era acolo obiceiul, ca monahii, în vremea marelui și sfântului post, să iasă și să se ducă, fiecare, singur, în pustia fără capăt din preajma mănăstirii – și acolo, în rugăciune și-n postire, să aducă aleasă laudă lui Dumnezeu.
Așa că, Zosima ieșind din mănăstire, a trecut Iordanul – și a intrat în pustie, luând cu el puțină hrană și haina de pe el.
Și mergând douăsprezece zile, s-a oprit într-un loc așa de pustiu, că parcă niciodată nu călcase picior de om pe acolo. A stătut – și și-a făcut cele cuvenite rugăciuni, cântând și închinându-se.
Cum stătea el așa, a văzut de-a-dreapta o umbră, care semăna a trup omenesc. Părându-i-se că-i o nălucire diavolească, s-a spăimântat și s-a închinat.
Lepădând frica, s-a întors cu fața într-acolo – și a văzut pe cineva cu trup gol, alergând încolo. Și avea pielea arsă de soare, iar părul îi era alb, tot, ca lâna.
Zosima a alergat spre arătarea aceea, înfundându-se în pustie și mai adânc.
După ce s-a apropiat, încât să poată fi auzit glasul, Zosima a strigat:
– “De ce fugi de mine – și cine ești tu?”
Arătarea a dat glas, zicând:
– “Ava Zosima, iartă-mă că nu mă pot arăta ție; căci sunt femeie goală, – ci, dacă vrei să-mi dai mie, păcătoasei, rugăciunea și binecuvântarea ta, aruncă-mi ceva din hainele tale, ca să-mi acopăr goliciunea…”
Atunci, frică mare a cuprins pe Zosima, căci de unde femeia aceea îi cunoștea numele nevăzându-l niciodată? Și-a dezbrăcat atunci haina ce-avea pe deasupra și i-a aruncat-o, întorcându-și fața în altă parte. Femeia a luat haina și s-a acoperit. Apoi a zis lui Zosima:
– “De ce te-ai ostenit a veni să vezi o femeie păcătoasă, de la care nimic nu ai a învăța?”
Iar Zosima, i-a zis, căzând în genunchi:
– “Binecuvântează-mă!…” – dar femeia a îngenunchiat și ea, zicând: “Binecuvântat este Dumnezeu, Cel ce voește mântuirea sufletelor omenești…”
Șezând apoi întru vorbire duhovnicească, femeia a întrebat pe Zosima:
– “Spune-mi, părinte, cum viețuiesc acum creștinii, cum împărații și cum stau bisericile?”
Zosima a răspuns:
– “Prin rugăciunile voastre sfinte, Dumnezeu a dăruit pace – și așa, roagă-te necontenit pentru noi și pentru acestea toate…”
Atunci ea a început să se roage cu putere, ridicându-și ochii în sus – și mâinile înălțându-și. Zosima privind către ea, a văzut-o ridicată de un cot de la pământ – și foarte tare s-a înfricoșat. S-a aruncat așadar în genunchi și plângând zicea doar atâta: "Doamne miluiește”.
După ce femeia a stătut din rugăciune, părintele Zosima i-a zis:
– “În numele Domnului nostru Iisus Hristos, Cel născut din Fecioară, spune-mi pentru ce porți goliciunea aceasta și pentru ce ți-ai omorât trupul, neascunzând de mine viața ta, ci toate să-mi spui, ca să se arate mărirea lui Dumnezeu…”
Iar femeia i-a răspuns:
– “Rușine mi-i de mine și de faptele mele, părinte, și a ți le povesti, mare scârbă am, – dar fiindcă văzut-ai trupul meu gol, îți voi arăta golit și duhul meu, nu spre lauda mea cumva, ci ca să vezi ticăloasa mea alcătuire și să te rogi pentru mine lui Dumnezeu…”
Stând, a povestit astfel părintelui Zosima:
– “Eu, părinte, m-am născut în Egipet și când eram de doisprezece ani, m-am lepădat de dragostea părinților mei și m-am dus în Alexandria. Acolo, mi-am întinat fecioria și-am început a face desfrânare. Șaptesprezece ani și încă mai mult am făcut desfrânare în popor, având aprindere fără saț în trupul meu păcătos. Astfel viețuind, am văzut întro vreme de seceriș, popor mult de bărbați libieni și egipteni mergând spre mare”.
Atunci am întrebat pe unul de aproape:
– “Unde merg oamenii aceștia?” – și acela mi-a răspuns:
– “Merg la Ierusalim, unde peste puțin este prăznuirea înălțării Sfintei Cruci”.
Și i-am zis lui:
– “Mă vor lua, oare, și pe mine?”
El mi-a răspuns:
– “De vei avea bani pentru chirie și hrană, de ce oare, nu te-ar lua?”
Și eu, nerușinată, i-am spus:
– “N-am bani nici de chirie, nici de hrană, dar voi merge cu ei pe corabie și le voi da trupul meu drept plată pentru acelea".
Iartă-mă, părinte Zosima, că spurc văzduhul cu vorbele mele.
Așadar, acel tânăr auzind nerușinarea vorbelor mele, a mers spre tovarășii lui, râzând. Atunci am mers și eu în mijlocul lor și sărind, le-am spus:
– “Luați-mă cu voi, că nu vă voi fi neplăcută”. Ei m-au luat în corabie – și-am început a pluti pe mare.
Cele ce-am făcut acolo, cum ți-le voi putea spune ție, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limbă le va grăi sau ce auz le va auzi? Că pe toți eu i-am chemat la păcat – și încă în ce fel!… Cum de-a putut suferi marea și văzduhul, desfrânarea mea? Și de ce nu și-a deschis gura pământul, să mă înghită de vie în iad, pe mine, păcătoasa, care și pe alții am adus la păcat?!… Socotesc, părinte, că bunul Dumnezeu căuta pocăința mea, El care nu vrea moartea păcătosului, ci așteaptă cu îndelungă răbdare întoarcerea.
M-am dus, așadar, la Ierusalim și, câteva zile înainte de praznic am făcut și acolo multe și mari rele, chemând spre păcat și pe alții, nu numai pe cei cu care venisem. Când a venit praznicul Sfintei Înălțări a cinstitei Cruci, am mers și eu, nevrednica și păcătoasa, la biserică, și am stătut în pridvor, cu gânduri nerușinate. Când a venit ceasul Înălțării, am vrut să intru în biserică, odată cu norodul ce se îmbulzea, – dar o putere nevăzută ce sta înaintea mea, nu mă lăsa să intru, – mă împingea înapoi. Și, iar m-am silit să intru, și din nou puterea m-a împins înapoi. Toți au trecut pragul, ci numai eu stăteam singură, lepădată în pridvor. Fiind cuprinsă de rușine și de desnădăjduire, stăteam într-un colț, – și am început atunci a prinde în nevrednicul meu cuget și în putregăiosul meu duh, lumina înțelegerii mântuitoare, – porunca Domnului cea strălucită arătându-mi că tina faptelor mele mă oprește să intru în biserică. Deci am început a plânge, și tânguindu-mă, mă băteam în piept, suspinând din adâncul inimii mele.
Atunci, plângând în locul în care stam, am văzut sus pe perete icoana Sfintei Născătoare de Dumnezeu și am zis către Ea, ținându-mi privirea ațintită acolo: “O, Fecioară Stăpână, care ai născut pe Dumnezeu Cuvântul, știu că nu se cade mie, nevrednica și stricata, să privesc spre cinstita icoana Ta ci se cuvine cu drept, să fiu lepădată… Dar de vreme ce am auzit că Dumnezeu, Fiul Tău, a venit să cheme pe cei păcătoși la pocăință, ajută-mi mie, care de la nimeni altul nu am ajutor – și poruncește ca să-mi fie dată și mie intrarea în biserică, să pot vedea cinstitul lemn pe care cu trupul s-a pironit Dumnezeu cel născut de Tine. Mijlocește Tu, Stăpâno, către Fiul Tău, să fiu și eu primită, că de-acum nu voi mai întina trupul cu stricăciunea desfrânării. Ci, după ce voi vedea sfânta Cruce a Domnului, mă voi lepăda cu totul de lume și voi ieși acolo unde Tu mă vei îndruma”.
Acestea zicând și aprinzându-mă cu credință, am pășit spre prag și nimeni nu m-a mai oprit să intru. Atunci, m-a cuprins o spaimă mare și căzând la pământ, m-am închinat cinstitului lemn al Crucii, sărutându-l cu frică. Pe urmă, am mers la icoana mijlocitoarei mele și, plecând genunchii, m-am închinat ei, rugând-o cu mare aprindere în suflet, să mă povățuiască ce am de făcut. Am auzit atunci un glas de departe spunându-mi: “De vei trece Iordanul, bună odihnă vei avea!” Am căzut cu fruntea în pământ și am zis: “Stăpână, de Dumnezeu Născătoare, nu mă lăsa!” După aceea am ieșit din pridvorul bisericii, și cu grabnică alergare am plecat.
Aflând poarta care ducea spre pustie, am ieșit și am început călătoria. Când soarele s-a aplecat spre apunere, am ajuns la biserica Sfântului Ioan Botezătorul, aproape de Iordan. Am intrat și m-am împărtășit cu cinstitele și de viață făcătoarele Taine ale lui Hristos. A doua zi, aflând o luntre mică, am trecut de cealaltă parte a Iordanului și am venit în pustiul acesta. De atunci și până azi, aici m-am sălășluit, așteptând pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuiește de viforul sufletului, pe mine, ceea care m-am întors către El…
Atunci, Zosima, a zis către ea:
– “Și de când locuiești în pustia aceasta?”
Iar ea i-a răspuns:
– “Socotesc că vor fi ani patruzeci și șapte, de când am ieșit din sfânta cetate."
“Dar hrană și veșminte ce-ai avut?” i-a zis ei Zosima.
– “Când am trecut Iordanul am avut cu mine trei pâini și jumătate – și care, uscându-se, s-au împietrit. Din ele gustând câte puțin mi-au ținut șaptesprezece ani. După aceea m-am hrănit cu verdețurile din pustietatea asta. Cât despre îmbrăcămintea mea, de mult s-a zdrențuit și a pierit, ca să pot suferi deplin zăduful verii și înghețul iernii. Și așa, de multe ori, zăceam goală și nemâncată la pământ, ca să pot răscumpăra grelele mele păcate. Mă hrănesc cu nădejdea mântuirii mele și mă îmbrac cu desbrăcarea păcatului, căci scris este că nu numai cu pâine va fi omul viu, ci și cu cuvântul lui Dumnezeu, – iar cei ce nu aveau acoperământ, în piatră s-au îmbrăcat, când s-au dezbrăcat de veșmântul păcatului."
Auzind cuvintele din Sfânta Scriptură, părintele Zosima a grăit către ea:
– “Cum de-ai învățat psalmii și scripturile?”
Și ea a răspuns:
– “Carte n-am învățat niciodată – și om afară de tine, n-am văzut de când am pășit în pustie, dar Cuvântul lui Dumnezeu cel viu și lucrător, învață și pe cel neștiutor…”
Mult s-a minunat atunci Zosima.
Pe urmă, dorind a afla și alte învățături, a întrebat-o astfel:
– “Cum de-ai petrecut atâta vreme aici, fără ca să nu te cerce tulburarea?”
Ea i-a răspuns:
– “Mă înspăimânt, părinte, să-ți spun aceasta. Îndelungă vreme am luptat cu ispitele și cu gândurile proaste, întocmai ca și cu niște fiare. Dorit-am de multe ori viața, vinul și cântecele stricăciunii mele de odinioară, – dar de îndată, spăimântându-mă, începeam să plâng și să mă bat în piept, aducându-mi aminte de făgăduințele ce-am făcut Maicii Preacurate, de Dumnezeu Născătoare. O rugam pe Ea să gonească de la mine gândurile acelea, – și vedeam atunci o lumină care mă înconjura de pretutindeni, scoțându-mă din valuri și alinându-mă. Și iar venea furtuna gândurilor, clătindu-mă, și din nou mă rugam, căzând zi și noapte întreagă cu trupul la pământ, până ce lumina cea dulce se pogora asupra mea, gonind duhurile și potolind duhul. Și așa, necontenit, Ajutătoarea mea, Născătoarea de Dumnezeu, mă povățuiește de tot pasul…”
Zicând acestea, femeia s-a oprit – după care a spus lui Zosima:
– “Iată, aici este sfârșitul povestirii celei despre mine… Mai multe nu-ți voi spune, întru cât toate ai aflat. Ci, acum, cuvioase părinte Zosima, roagă-te pentru păcătoasa de mine.”
Iar Zosima a mers către ea – și închinându-i-se, cu lacrimi i-a grăit:
– “Bine este cuvântat Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari și înfricoșate, Cel ce minunate bunuri dăruiește celor ce se tem de El…”
Ea l-a oprit spunându-i:
– “În numele lui Iisus Hristos Mântuitorul, rogu-te omule a lui Dumnezeu, să nu spui nimănui cele ce-ai auzit. Ci mergi acum cu pace, și iarăși în anul viitor vino să mă vezi…”
Zosima a mai zis:
– “Slavă lui Dumnezeu, Cel ce atâtea a dăruit celor ce-L iubesc!…"
În umilință, femeia l-a rugat:
– “Rogu-te iarăși părinte, ca în sfânta și marea Joie, în seara cinei de Taină a lui Hristos, să iei din făcătorul de viață Trup și Sânge al Său și să-mi aduci, așteptându-mă pe mine de partea cealaltă a Iordanului, ca să mă împărtășesc și eu cu darurile de viață făcătoare.”
Acestea zicând, s-a dus în cea mai dinlăuntru pustie.
Iar Zosima s-a închinat până la pământ și a sărutat locul unde au stătut picioarele ei. Pe urmă, s-a întors, lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu – și a purces spre mănăstirea sa. Gândind apoi la lungimea curgerii anului, dorea ca să fie numai o zi anul acela, de-ar fi fost cu putință.
Iar când s-a apropiat întâia Duminică a marelui post, au ieșit frații, după obicei, în pustie, cântând. După ce s-a întors și s-a apropiat seara cinei celei de Taină, a făcut Zosima ceea ce i-se poruncise lui: a pus într-un vas mic și prea curat, din trupul și sângele lui Hristos, iar întro coșniță puține smochine uscate și un pumn de linte muiate în apă. Pe urmă a purces spre malul Iordanului.
Zăbovind sfânta, Zosima n-a dormit, ci cu răbdare privea spre pustie, s-o vadă venind. Și stând așa, se ruga lui Dumnezeu să vadă iarăși fața aceea plină de umilință și de dragoste pentru Domnul. Apoi se gândea cum de va trece ea Iordanul, căci nici punte și nici vreo luntre nu se afla în preajmă. Tot atunci ea s-a arătat pe celălalt mal, iar Zosima s-a umplut de bucurie, preamărind pe Dumnezeu. Făcând semnul crucii asupra Iordanului, sfânta a purces pe apă, umblând ca pe uscat – și a venit la el, zicându-i: “Binecuvântează, părinte, binecuvântează!…”
Spăimântat de minunea călcării apei, Zosima a zis către dânsa cu cutremur:
– “Cu adevărat nemincinos este Dumnezeu, că El împlinește toate, celor ce ascultă de El!… Slavă Ție, Hristoase Dumnezeule, Cel ce mi-ai arătat prin această roabă a Ta, cât de departe sunt de măsura desăvârșirii!…”
A rostit apoi “Simbolul Credinței” și “Tatăl nostru”, după care sfânta s-a împărtășit cu preacinstitele și preacuratele Taine ale Domnului Hristos.
Ridicând mâinile la cer, sfânta a strigat: “Acum slobozește pe roaba Ta, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace, că văzură ochii mei mântuirea Ta!”
Zosima, apropiindu-se, i-a zis:
“Gustă puțin din aceste merinde, pe care le-am adus.”
Sfânta a luat câteva fire de linte – și a mulțumit zicând:
“Roagă-te, părinte, pentru mine – și adu-ți aminte de ticăloșia mea.”
Și i-a răspuns Zosima:
– “Tu să te rogi pentru biserici, pentru împărați și pentru toată lumea…”
Și așa, a lăsat-o să plece.
Ea a însemnat cu crucea, din nou, Iordanul și l-a trecut peste fața apei. Și a plecat în ale sale și Zosima.
Trecând anul, Zosima a trecut iarăși în pustie spre minunata vedenie. Privea în dreapta și în stânga, căuta cu ochii în toate părțile, iar după ce n-a văzut nicăieri nimic, s-a rugat, cerând să-i arate pe îngerul cel în trup, căreia toată lumea nu este vrednică a i se asemăna. Așa rugându-se, a ajuns la locul din ceilalți ani – și a aflat acolo pe sfânta moartă, cu mâinile strânse și cu fața întoarsă spre răsărit. Plângând și citind psalmii cei de cuviință la trebuința vremii aceleia, a făcut rugăciunea de îngropare, zicându-și apoi în sine: “Cum oare voi săpa groapa pentru ea?” Atunci, din pustie a venit către el un leu, pășind blând spre trupul sfintei.
Zosima a zis atunci: “Sunt bătrân și nu pot a-i săpa groapa, – ce mă voi face, oare, Doamne?”
Auzind aceasta, leul, ca și când ar fi primit o poruncă de la Dumnezeu, a început a scurma cu putere pământul cu labele sale, făcând groapă. În ea, Zosima a așezat trupul sfintei, acoperindu-l apoi cu pământul ce fusese scurmat de leu. Și nu avea pe ea sfânta decât haina veche și ruptă pe care i-o aruncase cândva cuviosul Zosima.
După aceea, leul, blând ca o oaie, s-a dus în pustie, iar Zosima s-a întors într-ale sale, binecuvântând și lăudând pe Hristos Dumnezeul nostru.
Ajungând la mănăstirea sa, a spus tuturor monahilor despre cuvioasa aceasta Maria, neascunzând nimic. Iar ei s-au minunat, și au început a-i face pomenire cinstind ziua morții ei.
Iar Zosima, când era aproape de o sută de ani, s-a dus spre cele veșnice către Domnul.
Și unii de la alții, monahii au trecut din gură în gură și din veac în veac povestirea vieții sfintei Maria Egipteanca, până ce sfântul Sofronie a scris-o pe ea, ca să ne rămână plăcută aducere aminte despre o viață pe care o păcătoasă a petrecut-o în pustie, ca să-și răscumpere păcatele ce făcuse – și ca să ne rămână pildă întru aceasta.
Iar bunul Dumnezeu dulce răsplătire i-a dat, curățind-o pe ea de toată spurcăciunea – și primind-o în ceata sfinților Săi, în veșnică fericire, unde se roagă lui Dumnezeu pentru iertarea păcatelor noastre – și întru veșnica slavă a Lui, acum și pururea – și în vecii vecilor. Amin. (41)
Ne este limpede, analizând acest caz tipic de pocăință sinceră, că porțile despătimirii și sfințirii vieții sunt deschise oricui. În convorbirea cu Nicodim, Mântuitorul afirmă acest lucru: “Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3, 16). Întreaga Evanghelie este rezumată în acest verset. Cel ce crede și are frică de Dumnezeu se pocăiește și face pași pe calea despătimirii. “Bunătatea lui Dumnezeu, spune Cuviosul Isaia Pustnicul, se arată în aceea că în clipa în care se întoarce omul de la păcatele lui, îl primește cu bucurie și nu-i mai socotește acele păcate… să ne ostenim deci din toată inima până suntem în trup – și e scurt timpul vieții noastre – să luptăm ca să moștenim bucuria veșnică cea negrăită”. (42)
Viață adevărată nu poți avea decât prin Hristos. Omul însetat de viață poate fi amăgit și atras de reclamele false pe care i le îmbie diavolul. Setea lui de infinit poate fi adăpată cu surogate și pervertită. Este valabilă și acum afirmația Proorocului: “Două rele a făcut poporul Meu: pe Mine izvorul apei celei vii, M-a părăsit, și și-a săpat fântâni sparte, care nu pot ține apă” (Ieremia 2, 13). Dacă se caută mulțumirea în sex, în droguri, în băutură și în bani, la un moment dat se constată că rezultatul este un suflet pustiit și un trup secătuit de vlagă.
Pocăința singură poate întinde colacul de salvare. Nu numai când este vorba de sex, ca în cazul Mariei Egipteanca, dar și atunci când e vorba de droguri și de alcool omul are posibi-litatea reabilitării. Trebuie doar să vrea serios acest lucru. Iar voința i-o întărește o credință sinceră în Dumnezeu.
Este important momentul în care cel prins în mreaja viciului își pune problema vieții sale duhovnicești în mod serios. Primul lucru pe care trebuie să-l facă atunci este să-și caute un părinte duhovnicesc. Găsindu-l, să apeleze la el cu toată sinceritatea și hotărârea de a-i urma sfatul. “Înainte de toate, alege-ți, după lepădarea deplină, potrivit cuvântului sfânt, ascultarea neprefăcută și desăvârșită, adică caută cu toată silința să afli un povățuitor și un dascăl neamăgitor… Iar aflându-l pe acesta și lipindu-te cu toată ființa de el, ca un fiu iubitor de părintele adevărat, rămâi întreg în atârnare de poruncile lui, socotindu-l ca pe Hristos însuși…”. (43)
N-are nici un sens o falsă pudoare, atunci când ești robit de patimi, nici mândria prostească de a nu te umili în fața unui om. Pentru că omul acela este slujitorul lui Dumnezeu pentru salvarea sufletului tău. Duhovnicul te va elibera de povara care îți sufoca viața duhovnicească și-ți va arăta drumul cel bun.
Sfântul Ioan Scărarul ne relatează cazul unui tâlhar care și-a venit în sine și s-a hotărât să se călugărească. Dorul de a-și schimba viața era atât de puternic încât a acceptat să facă o spovedanie, nu în taină ci, cu glas tare în mijlocul bisericii. “Unul din frații aflați acolo a îndrăznit să-mi spună: am văzut pe cineva ținând o hârtie scrisă și o trestie; și când cel ce zăcea jos își spunea un păcat, acela îl ștergea cu trestia.”(44)
Este o realitate faptul că prin Spovedanie Dumnezeu ne curățește de toate fărădelegile și ne primește din nou în comuniune cu Sine. Este grăitoare în acest sens o rugăciune: “Tu, Cel ce ai venit să chemi la pocăință, nu pe cei drepți, ci pe cei păcătoși, ai milă și îndurare și Te milostivește spre sufletul meu; rupe zapisul faptelor mele cele rele și urâte și mă povățuiește la calea cea dreaptă, ca umblând întru adevărul Tău, să pot scăpa de săgețile vicleanului și așa să stau fără osândă înaintea înfricoșătorului Tău divan.” (45)
Se obișnuiește în vremurile actuale ca în firmele mari, în școli și în spitale, să fie angajați psihologi. La ei se apelează în cazuri deosebite de labilitate sufletească, de frământări psihice și de neliniște. S-ar putea ca psihologul să-i poată da o mână de ajutor celui în suferință. El însă, nu-l poate elibera de povara păcatului care-i apasă conștiința. Acest lucru îl face numai duhovnicul.
Îmi amintesc în acest sens de o întâmplare mișcătoare din primii mei ani de preoție. Eram paroh într-un cartier muncitoresc, cu multă lume săracă, dar râvnitoare și credincioasă. Și cu toată propaganda ateistă ce o făcea sistemul de atunci, legătura cu Biserica era puternică.
La un moment dat am fost rugat de o credincioasă ortodoxă, a cărui soț bolnav de cancer suferea cumplit, să mă duc să-i citesc o rugăciune. Punctul sensibil consta în faptul că omul respectiv nu era ortodox, ci maghiar reformat. Ani de zile fusese activist al partidului comunist în câteva fabrici mari și oficial propagase învățătura marxistă atee.
M-am dus totuși cu bunăvoință și cu deschidere sufletească. Mare mi-a fost mirarea însă, că el nu solicita orice rugăciune, ci dorea să se spovedească. Dorea să-și ușureze conștiința și să se împace cu Dumnezeu.
Nu faptul că era maghiar mă oprea să-l spovedesc, ci o realitate obiectivă: nu era ortodox. Era reformat. Tainele se pot împărtăși doar unui ortodox. Înțelegând acest lucru mi-a zis: “Doresc să devin ortodox.” Dorea acest lucru pentru a se putea spovedi. Cum botezul reformat îl primește, prin iconomie, Biserica Ortodoxă i-am administrat doar Taina Mirungerii și l-am spovedit.
Pentru mine a rămas spovedania respectivă ca un punct de referință. Sinceritatea și seriozitatea cu care a fost făcută m-au dat gata. Eram convins pentru totdeauna, dacă mai era cazul, că toată făptura omenească are nevoie de această baie duhovnicească care-i spală sufletul de păcate și-i împacă conștiința. Creștinul respectiv era un alt om. Mi-a solicitat și Taina Sfântului Maslu și, știind că ceasurile-i sunt numărate, mi-a cerut să-i oficiez slujba înmormântării. Era împăcat cu Dumnezeu, cu oamenii și cu propria-i conștiință.
Așadar să ne spovedim cât mai des. Pocăința, ca stare, să ne însoțească toată viața. “Precum mâncăm, bem, grăim și auzim, tot așa de firesc suntem datori să ne pocăim”.(46) Prin pocăință din păcătoși devenim sfinți și avem perspectiva vieții veșnice fericite.
4. Înfrânarea.
Recăderea este periculoasă. Cel ce s-a eliberat de o povară păcătoasă trebuie să aibă grijă să nu recidiveze. Puterea celui rău nu va înceta să-l ispitească din nou pentru a-l recâștiga. "Când duhul necurat, spune Mântuitorul, a ieșit din om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă și nu găsește. Atunci zice: mă voi întoarce la casa mea de unde am ieșit; și venind, o află golită, măturată și împodobită. Atunci se duce și ia cu sine alte șapte duhuri mai rele decât el și, intrând, sălășluiesc aici și se fac cele de pe urmă ale omului aceluia mai rele decât cele dintâi” (Matei 12, 43-45).
Dacă am reușit să scăpăm, prin pocăință, de patimi, este de neapărată trebuință înfrânarea. Vorbind, de exemplu, despre înfrânarea pânte-cului, Sfântul Ioan Casian spune: “De bucate numai atât să ne slujim, cât să trăim, nu ca să ne facem robi pornirilor poftei. Primirea hranei cu măsură și cu socoteală, dă trupului sănătatea, nu îi ia sfințenia. Regula înfrânării și canonul așezat de Părinți, acesta este: Cel ce se împărtășește de vreo hrană să se depărteze de ea până mai are încă poftă și să nu aștepte să se sature". (47) Așa trebuie procedat cu toate celelalte trebuințe firești care pot deveni, prin lipsa înfrânării, patimi.
Eliberați din robia patimilor avem nevoie de o adevărată artă în a ne feri de ele, de toate. Nici una nu trebuie neglijată, pentru că ele formează, oarecum, un întreg, un balaur cu multe capete, cum spune Părintele Dumitru Stăniloae, căruia tăindu-i un cap scoate altul la iveală. Așa că nu numai îmbuibarea pântecelui, care facilitează desfrânarea, ci toate – culminând cu slava deșartă – sunt periculoase. Aceasta din urmă e prezentă, adeseori, chiar când ni se pare că suntem eliberați de patimi. Ea crește chiar pe locul unde au fost tăiate alte capete, hrănindu-se cu sângele lor, ea poate răsări chiar din smerenie.
Este nevoie, deci, de înfrânare pentru a nu recădea în patima de care te-ai eliberat și care devenise ca o a doua natură. Literatura duhovni-cească ne pune la îndemână multe întâmplări de felul acesta. Avva Dorotei ne relatează un caz tipic.
Un tâlhar s-a călugărit. I-a părut rău de viața lui ticăloasă, s-a spovedit și a intrat în obște hotărât să nu mai fure. Ne relatează Părintele ce s-a întâmplat apoi: “Întro bună zi a venit la mine fratele și mi-a zis: iartă-mă și roagă-te pentru mine căci eu fur pentru a mânca. Eu i-am zis: de ce furi? Ți-e foame? Da, mi-a zis el, mi-e foame înaintea mesei rânduite pentru frați, și nu pot cere de mâncare mai devreme. Eu i-am zis: de ce nu mergi să vorbești cu avva? El a spus: mi-e rușine. Eu i-am zis: vrei să mergem împreună? Mi-a răspuns: cum vrei tu părinte. Am mers deci, să-i spunem avvei și el mi-a zis: fii bun și ocupă-te de el. Atunci l-am luat cu mine și în prezența lui i-am spus chelarului: fii bun și de câte ori va veni acest frate la tine, nu importă la ce oră, dă-i tot ce dorește, și nu-i refuza nimic. Chelarul m-a ascultat, zicându-mi: dacă-mi poruncești, eu o să fac. Fratele cu pricina a făcut acest lucru câteva zile, apoi s-a reîntors să-mi zică: iartă-mă părinte, eu am reînceput să fur. Eu i-am zis: de ce? Nu-ți dă chelarul tot ce vrei? Ba da, dar mi-e rușine de el. L-am întrebat atunci: dar de mine îți este rușine? Nu! Mi-a spus el. Eu i-am zis: ei bine, când ai nevoie de ceva vino și ia de la mine, și nu mai fura. Eu atunci aveam ascultarea la infirmerie. Fratele venea deci la mine și lua tot ce dorea. Totuși peste câteva zile a reînceput să fure și a venit la mine foarte trist și mi-a spus: iartă-mă că eu iarăși fur! Eu i-am zis: de ce frate? Nu-ți dau eu tot ce-ți trebuie? El a răspuns: ba da. Și eu i-am zis: atunci de ce furi? Eu mi-a zis: iartă-mă, nu știu de ce, așa din senin, fără motiv. Atunci eu l-am întrebat: spune-mi sincer, ce faci cu cele furate? Le dau asinului să le mănânce.” (48) Cu bietul frate s-a întâmplat ce spusesem mai înainte: păcatul devenise ca o a doua natură.
Patima furatului devenise pentru el un mod de viață. Chiar după intrarea în mănăstire, în primă fază, nu s-a putut înfrâna. Totuși, mai apoi, cu ajutorul lui Dumnezeu a biruit această neputință.
Este foarte important, pentru a te putea înfrâna de la păcatele spovedite, să te ferești de ocazii. Este elementar, dacă dorești să scapi de apucăturile rele, să eviți locurile care ți-au facilitat căderea și persoanele cu care ai păcătuit. Nu va fi deloc ușor, pentru că obișnuit cu un anume mediu și cu dulceața păcatelor, o să le simți lipsa.
Ne autoamăgim atunci când credem că ne putem elibera de patimi frecventând locurile și persoanele care ne-au făcut să cădem. Trebuie să ajungem în o asemenea stare sufletească încât să urâm păcatele. Este foarte sugestiv în acest sens Sfântul Isaac Sirul, care ne spune că este un paradox a vrea să scapi de patimi, dar a dori pe mai departe prilejurile lor. “Păcatele nu le iubim, dar pricinile ce le aduc în noi le primim cu plăcere. De aceea cele din urmă se fac pricinuitoare ale celor dintâi prin lucrarea lor. Cel ce iubește prilejurile patimilor se supune fără voie patimilor și se face rob lor. Cel ce-și urăște păcatele sale încetează a le face, și cel ce le mărturisește dobândește iertarea”. (49)
Pentru un bețiv prilejul de a păcătui este cârciuma, pentru un narcoman “gașca” și discoteca. Aceleași medii facilitează desfrâul și alte păcate. Numai că pentru a-l smulge pe tânăr din “gașcă” și din discotecă trebuie să-i oferi altceva. Să-i oferi o comunitate în care să se simtă bine, să-i oferi prilejul unei comuniuni sfinte.
Dacă-l lași în mediul viciat, pe omul ce a reușit să se smulgă din păcat, este foarte probabil că va recădea. Tovarășii de desfătări îl vor persifla, îi vor demonstra că ceea ce face este “anormal”, că a renunțat la “libertatea” pe care o are omul de a duce o viață “normală”. Despre aceștia Sfântul Petru zice că “sunt izvoare fără apă și nori purtați de furtună, cărora li se păstrează, în veac, întunericul cel de nepătruns. Căci rostind vorbe trufașe și deșarte, ei momesc întru poftele trupului, cu desfrânări, pe cei care de abia au scăpat de cei ce viețuiesc în rătăcire. Ei le făgăduiesc libertate, fiind ei înșiși robii stricăciunii, fiindcă ceea ce te biruiește, aceea te și stăpânește. Căci dacă, după ce au scăpat de întinăciunea lumii, prin cunoașterea Domnului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, iarăși se încurcă în acestea, ei sunt învinși; li s-au făcut cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi. Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptății, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor. Cu ei s-a întâmplat adevărul din zicală: câinele se întoarce la vărsătura lui și porcul scăldat la noroiul mocirlei lui” (2 Petru 2, 17-22).
Este sugestivă, în ce privește frecventarea locurilor și a societăților care te-au făcut să cazi, următoarea întâmplare, cu un căruțaș. Nenea Ion trăia din cărăușie, el și familia lui. Din nefericire s-a dedat la băutură. Când încheia o zi de muncă oprea căruța în fața cârciumii și-și irosea banii cu prietenii. Soția și copiii erau exasperați: venea beat acasă și făcea scandal. Situația devenise insuportabilă.
Din fericire a înțeles și el că nu e bine. S-a dus la biserică, s-a spovedit și s-a hotărât să fie bun. Părintele duhovnic i-a dat un canon simplu, dar eficient: să nu mai treacă prin fața cârciumei.
Și-a ținut canonul cu strășnicie o vreme. Când însă a socotit că nu mai e nici un pericol, că pofta de băutură i-a trecut, întro seară n-a mai ocolit ulița cu cârciuma. Îi era mai drept drumul spre casă prin fața cârciumei. Întâmplarea a făcut ca în curte să fie unul dintre vechii lui prieteni. Acesta-l zării și-l cheamă: “știu c-ai devenit sfânt, și nici nu te îmbiu să bei, dar oprește o leacă să schimbăm două vorbe”. S-a oprit, a intrat în curte, au schimbat două vorbe, apoi mai multe și, îmbiat fiind doar să guste, a gustat dintr-un pahar cu țuică. Gustarea i-a fost fatală. I-a revenit apetitul pentru băutură și starea lui de pe urmă a ajuns mai rea decât cea dintâi.
Același lucru se întâmplă și cu celelalte patimi, atât de răspândite astăzi: consumul de droguri, desfrâul, fumatul și pentru tinerii necăsă-toriți, masturbația. Consumul de droguri are efecte catastrofale. Cel ce ajunge dependent de ele este întro stare mai rea decât un alcoolic. Și alcoolicul devine dependent de băutură, dar cu un efort susținut, poate scăpa. Narcomanul mai greu. El este în stare să fure, să intre-n afaceri dubioase, pentru a-și procura narcoticele necesare. În acest caz este fatal începutul, care poate-i din curiozi-tate. O singură țigară cu stupefiante, o mică doză luată în băutură, este fatală. Ea va cere altele și altele. Omul se dărâmă sufletește și trupește. În cazul tuturor patimilor amintite, repet, este necesară evitarea ocaziilor de a recădea. Localu-rile și prietenii care te-au dus la cădere trebuiesc evitate. Spune Domnul Hristos acest lucru: “Dacă mâna ta sau piciorul tău te smintește, taie-l și aruncă-l de la tine, că este mai bine pentru tine să intri în viață ciung sau șchiop, decât, având amândouă mâinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul veșnic. Și dacă ochiul tău te smintește, scoate-l și aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viață cu un singur ochi, decât, având amândoi ochii, să fii aruncat în ghenă" (Matei 18, 8-9). Este evident că-i vorba, aici, de o exprimare metaforică. Ochiul, mâna, piciorul, sunt persoane apropiate, de care foarte greu te poți dispensa.
Citim în "Carte foarte folositoare de suflet" (50) că un om înstărit trăia de mută vreme cu o slujnică. El era, totuși, un om care-și punea problema religioasă. Când se spovedea, duhov-nicii îl sfătuiau să întrerupă această relație păcătoasă. Petru el era însă foarte greu. Iar duhovnicii îl opreau de la împărtășanie.
S-a găsit, mai apoi, un duhovnic iscusit care i-a zis: “Știu că duhovnicii tăi de până acum au fost aspri și n-au voit să te dezlege, eu te dezleg cu condiția să pleci la țară cincisprezece zile, iar slujnica să rămână acasă. A acceptat omul și, după cincisprezece zile, a venit bucuros și triumfător la duhovnic, ca și cum ar fi fost din nou fecior. Duhovnicul i-a zis iarăși: “văd că poți lupta împotriva patimii, și am intenția să-ți dau voie să te împărtășești, dar pentru a mă putea lămuri definitiv, trimite-o pe slujnică cincisprezece zile la țară și tu rămâi în oraș”. După ce au trecut și aceste zile, bucuros fiind omul de biruința sa, duhovnicul a avut cu el o discuție foarte serioasă, convingându-l să se însoare cu o femeie potrivită. Tactul duhovnicului de a-l scoate din mediul ce-i producea această cădere a dat rezultat.
O problemă foarte gingașă, mai ales pentru cei tineri, este următoarea: l-ai scos din mediul viciat, dar ce-i oferi în loc? Omul e dornic de comuniune. Are nevoie de un mediu în care să se simtă bine. Are nevoie de o biserică în care oamenii sunt preocupați de cele duhovnicești, cu tineri implicați în viața religioasă. Și toate acestea în mare măsură depind de preot. Pentru că altfel, chiar dacă l-ai scos din mediul păcătos, rămâne singur și s-ar putea să se întoarcă la “gașca” lui, unde avea totuși un dram de "comuniune".
Dacă ferirea de ocazii este o măsură elementară pentru a te putea înfrâna, privind lucrurile de o poziție mai înaltă, și mergând până la rădăcina patimii, vom ajunge la războiul cu gândurile. “Ați auzit, zice Mântuitorul, că s-a zis celor de demult: să nu săvârșești adulter. Eu însă vă spun vouă: că oricine se uită la femeie, poftind-o, a și săvârșit adulter cu ea în inima lui”. (Matei 5, 27-28).
Momentul decisiv, în desfășurarea patimii, este acela în care, războindu-ne gândurile, rațiunea noastră consimte, sau nu, să facă un lucru. Gândurile sunt stimulate de firea noastră căzută, de lume și de diavoli.
Este greu ca, la începutul vieții noastre duhovnicești, să putem birui gândurile. Dar chiar dacă la acest nivel pierdem lupta, putem opri păcătuirea cu fapta ocolind ocaziile, așa cum am spus mai înainte.
Paza minții sau a gândurilor, o recomandă cu insistență Părinții. Pentru că gândurile pătimașe sunt stârnite de satana pentru a ne determina să facem un păcat cu care ne obișnuisem, sau ne sugerează unul nou.
Sfântul Diadoh al Foticenii, comentând cuvintele Mântuitorului, că “din inimă ies: gânduri rele, ucideri, adultere, desfrâuri, furtișa-guri, mărturii mincinoase, hule" (Matei 15, 19), va zice lucrul următor: “E drept că inima izvorăște și din sine gânduri bune și rele. Dar nu rodește prin fire cugetările rele, ci amintirea răului i s-a făcut ca un fel de deprindere din pricina rătăcirii dintâi. Însă cele mai multe și mai rele dintre gânduri le zămislește din răutatea dracilor." (51)
Când apare gândul rău, imediat, trebuie să apelăm la ajutorul Domnului Hristos prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul. Dar chiar și gândul bun trebuie închinat lui Hristos ca nu cumva dracul să-l pângărească și să-l schimbe în unul rău. “Am gândul de a primi pe străini, zice Evragrie, și-l am într-adevăr pentru Domnul dar, venind ispititorul, îl taie și furișează în suflet gândul de-a primi pe străini pentru slavă”. (52)
Pentru a nu intra gândurile rele în inimă trebuie păzite intrările în suflet, trebuiesc păzite simțurile. “Trebuie să avem o mare grijă ca să ne păzim toate intrările sufletului și mai cu seamă să fim cu atenție la ochii noștri, pentru că prin ei pătrunde, de obicei, răul în inimă”.(53) De bună seamă că și celelalte simțuri trebuiesc păzite, mai ales auzul și pipăitul, dar în acest veac dominat de transmiterea imaginilor văzul este cel mai agresat. Spune Sfântul Siluan Athonitul că imaginația, stimulată de imaginile obscene, este tunelul prin care intră dracul în suflet.
Imaginile transmise de televiziune sau privite în reviste, sunt secondate de tot felul de mesaje cuprinse în cărți și în ziare. “Cel ce năzuiește spre rugăciunea curată nu trebuie să se intereseze de știrile din ziare, nu trebuie să studieze cărți rele nici, împins de curiozitate, să caute să știe ceva despre viața altora. Toate acestea vâră în minte gânduri necurate, iar când omul încearcă să le analizeze, ele devin din ce în ce mai complexe și obosesc sufletul lui”. (54)
Imaginile deșteaptă poftele amorțite din noi. Lucrul acesta-l știau foarte bine toți cei preocupați de viața duhovnicească. “Făcusem legământ cu ochii mei, zice Iov, și asupra unei fecioare nu-i ridicam" (Iov 31, 1). De ce? Pentru că ochii sunt ferestrele sufletului și prin ei intră gândurile rele în inimă. Cine-și păzește ochii are inima în siguranță. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest text, zice: “Cine nu se va mira, văzând pe un om ca Iov, care a stat împotriva diavolului și nu s-a temut să se lupte cu el, care a biruit toate încercările și vicleniile acestuia, să nu cuteze să privească la fața unei femei? Prin aceasta însă vrea să ne învețe că reținerea ochilor trebuie s-o deprindă și cei mai înaintați în virtute”. (55)
Exemplele acestea pălesc când ne gândim la orgiile pe care ni le servește din plin televiziunea, sau alte mijloace mass-media. De aceea e bine să nu-i faci diavolului hatârul de a intra în discuție cu el, pentru că până la urmă, te bate în argumente și te înduplecă.
Ni se par naive, dar sunt realiste, sfaturile unei bunicuțe către nepotul său care pleca să studieze într-un oraș mare: “Dumnezeu să-ți ajute, dragul bunicii, să-ți poți închide ușile”, zise ea la despărțire. “Care uși, bunico, doar n-o să mă fac portar, acum când am ajuns student?”. Și bunica-l lămuri cu înțelepciune: “Pe unde vei merge, bagă de seamă, să-ți închizi mai întâi ușile urechilor tale. Să le închizi față de toate șoaptele și ispitele satanei. Să-ți închizi apoi ușile ochilor tăi. Să nu privești imagini păcătoase și să nu citești cărți pline de otravă. Să nu te duci nicăieri unde inima ta se poate otrăvi cu priveliștea ochilor. Să-ți închizi apoi ușa gurii tale, ascultând de sfatul psalmistului: pune Doamne pază gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Gândește-te neîncetat la cuvintele Mântuitorului Care ne spune că pentru orice cuvânt nefolositor omul va da seama în ziua judecății. Și mai presus de toate să-ți închizi ușa inimii tale față de toate ispitele cele rele. Să o lași deschisă numai pentru Dumnezeu".(56)
Păcatele încep din gând. Lui trebuie să-i punem frâu. Evagrie Monahul ne spune: “Nepăti-mire numesc nu simpla oprire a păcatului cu fapta, căci aceasta se zice înfrânare, ci aceea care taie din cugetare gândurile pătimașe, pe care Sfântul Pavel a numit-o și tăiere duhovnicească împrejur a iudeului ascuns” (Romani 2, 29).(57)
Este important să nu cochetăm cu gândurile cele rele. În acest sens Patericul ne dă nenumărate exemple. Ne oprim la unul dintre ele: “Un frate oarecare, fiind supărat de gândurile cele din pofta curviei, a mers la un bătrân mare și l-a rugat, zicând: rogu-te, părinte, fă rugăciune lui Dumnezeu pentru mine, că mă supără foarte războiul curviei, și pentru rugăciunile sfinției tale mă va izbăvi Dumnezeu de această supărare! Răspuns-a lui bătrânul: bine fiule, voi face rugăciune. Și așa bătrânul a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, iar fratele s-a dus la chilia sa. Și după câteva zile iar a venit fratele la acel bătrân, jeluindu-se că nu se poate izbăvi de acea supărare și rugându-l să se roage cu de-adinsul lui Dumnezeu pentru dânsul. Apoi bătrânul iar a început a se ruga lui Dumnezeu pentru dânsul, zicând: Doamne, arată-mi mie fapta acestui frate și de unde-i vine lui acea deznădăjduire și lucrare diavolească într-însul, că m-am rugat Ție pentru el și nu s-a izbăvit de supărare. Și Dumnezeu i-a descoperit lui pe acel frate și l-a văzut pe el șezând, și duhul curviei aproape de dânsul, cu care glumea și râdea și se mângâia. Pe îngerul lui îl vedea stând departe și mâniindu-se pe el că nu alerga la ajutorul lui Dumnezeu, ci se îndulcea cu necuvioasele sale gânduri și tot gândul și-l da spre mângâirea vrăjmașului. Și a priceput bătrânul că partea fratelui este pricina războiului său și chemându-l, i-a zis: fiule, eu am cunoscut că pricina acelui război ești tu însuți, pentru că te îndulcești și te mângâi și te dezmierzi cu acele gânduri spurcate pe care însuți de voia ta le gândești și le primești. Și așa l-a învățat cum să se împotrivească și să stea împotriva gândurilor sale. Iar fratele, mult folosindu-se, cu rugăciunea bătrânului, a mers la chilia sa”.(58)
Așa că paza gândurilor rămâne un exercițiu foarte important pentru cel ce vrea să se înfrâneze de la păcat. Atunci când apare sămânța de gând, și rostind rugăciunea lui Iisus nu poate să-l izgonească, să-și mute gândul la orice altceva, numai la păcatul sugerat nu.
Câtă vreme nu ne-am tămăduit complet de patimi gândurile rele ne atacă. Omul ajuns înspre desăvârșire nici nu mai visează lucruri rele. Noi fiind încă în război trebuie să ne sforțăm a ne înfrâna. “Toate gândurile necurate stăruind în noi din pricina patimilor, duc mintea la stricăciune și pieire. Căci precum icoana pâinii zăbovește în cel flămând din pricina foamei sale și icoana apei din pricina setei, tot așa și ideea avuției și a banilor stăruiește din pricina lăcomiei, iar înțelesurile gândurilor rușinoase ce se nasc din bucate, zăbovesc din pricina patimilor noastre. Același lucru se întâmplă și în cazul gândurilor slavei deșarte și a altor gânduri”. (59) Decisiv este în lupta cu gândurile momentul în care le respin-gem. Cât n-am consimțit cu sugestia păcătoasă, nici nu-i păcat. Păcat începe să fie gândul când consimțim și ne îndulcim din el.
În războiul cu patimile câștigăm bătălie după bătălie până la victoria finală. Sfântul Maxim Mărturisitorul punctează patru trepte în acest progres înspre biruință.(60) Ajuns pe prima treaptă omul se înfrânează să nu săvârșească păcatul cu fapta. Pe a doua treaptă omul nu mai păcătuiește nici cu gândul, și e de la sine înțeles că neavând gânduri rele nu va purcede nici la fapte. Pe a treia treaptă ajunge la performanța ca poftele naturale firești să nu se mai miște spre patimi. Pe a patra treaptă fiind, reușește să înlăture din minte orice închipuire sensibilă.
Este limpede că pentru a reuși să facă această înfrânare, slab fiind, omul are nevoie de ajutorul lui Dumnezeu. Ori acest ajutor îi vine prin ascultarea de un duhovnic – iar prin duhovnic de Dumnezeu – și prin Sfintele Taine care-i împărtășesc harul Sfântului Duh.
5. Răbdarea.
Omul credincios, care s-a pocăit de păcatele sale, care se înfrânează de la rău, nu este scutit de încercări. Rămâne valabil peste veacuri îndemnul Înțeleptului Isus Sirah: “Fiule! Când vrei să te apropii să slujești Domnului Dumnezeu, gătește-ți sufletul tău spre ispită” (Isus Sirah 2, 1).
Necazurile-i vin omului credincios de la diavol, de la lume și de la firea sa slabă. Ba chiar bunul Dumnezeu îngăduie să vină peste omul preocupat de o viață creștină încercări, fie pentru a-i fortifica credința, fie pentru a-l certa pentru anumite greșeli și a-l readuce la calea cea bună.
Este foarte important să le știm da necazurilor o interpretare duhovnicească și să le răbdăm. În acest sens, Sfântul Apostol Pavel ne spune: “Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde. Iar nădejdea nu rușinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).
Unul dintre părinții care n-a fost scutit de necazuri ne sfătuiește: “Primiți ca niște oameni divini orice lovitură. Oamenii buni vă ajută la mântuire mult, dar cei răi și mai mult, răbdați-i fără necaz. Toate veacurile au fost pline de dușmani, dar dușmanii din veacul acesta au umplut cerul cu sfinți”. (61)
Modelul absolut de răbdare a suferințelor este Domnul nostru Iisus Hristos. Încă Proorocul Isaia îl vedea ca pe un Fiu al durerii, batjocorit pentru noi oamenii: “Disprețuit era și cel din urmă dintre oameni; om al durerilor și cunoscător al suferinței, unul înaintea căruia să-ți acoperi fața; disprețuit și nebăgat în seamă” (Isaia 53, 3).
Sfântul Apostol Pavel, pentru a-i încuraja pe evrei, le dă modelul Mântuitorului: “Cu ochii ațintiți asupra lui Iisus, începătorul și plinitorul credinței, Care, pentru bucuria pusă înainte-i; a suferit crucea, n-a ținut seama de ocara ei și a șezut de-a dreapta tronului lui Dumnezeu. Luați bine aminte, dar, la Cel ce a răbdat de la păcătoși asupra Sa, o atât de mare împotrivire, ca să nu vă lăsați osteniți, slăbind în sufletele voastre. În lupta voastră cu păcatul, nu v-ați împotrivit încă până la sânge”. (Evrei 12, 2-4).
Suferinței trebuie să-i găsești un sens duhovnicesc, pentru că pe pământ nimeni nu-i lipsit de necazuri. Găsind un sens în suferință porți crucea cu nădejde și cu drag. Dacă nu găsești un sens suferinței vei purta crucea de nevoie, cu lehamite și cârtind, dar totuși o vei purta. Dacă te împotrivești unei cruci, poate, vei da peste alta și mai grea.
Toma de Kempis ne pune o întrebare retorică: “Socotești oare, că scapi de ceea ce nici un muritor n-a putut să scape? Care dintre sfinți a fost pe lume fără cruce și fără suferință? Și nici Iisus Hristos, Domnul nostru, cât a trăit, n-a fost un singur ceas fără durerea patimii. Trebuia, zice El, să pătimească Hristos și să învieze din morți și să intre în mărirea Sa (Luca 24, 46). Și tu cum de cauți un alt drum, decât drumul acesta împărătesc, care este drumul sfintei cruci?”(62)
Nefiind în firea omului predispoziția înspre a purta crucea, înspre a suporta suferințele, spre a fugi de onoruri, spre a se nevoi, înspre a îndura cu resemnare ocările, trebuie ca tuturor acestora să le descopere, prin harul lui Dumnezeu, un sens pozitiv și atunci ele vor deveni elemente de ajutor în viața spirituală.
Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că Dumnezeu îl conduce pe om spre țintă cu ajutorul a două mijloace: un mijloc pozitiv, numit Providență sau Pronie, și un mijloc negativ, numit judecată. În virtutea primului mijloc Dumnezeu îl răsfață pe om cu toate bunătățile, îi dă sănătate, îl ajută să realizeze multe lucruri, ca folosindu-se de ele să-L slujească pe El și să ajungă la mântuire. În virtutea celui de-al doilea mijloc, atunci când omul se abate de la cale, Dumnezeu îngăduie să vină peste el necazuri pentru a-l îndrepta și a-l readuce la drumul cel bun.
“Acela care iubește lucrurile bune și frumoase, spune Sfântul Maxim, tinde de bună voie spre harul îndumnezeirii, fiind călăuzit de Providență prin rațiunile înțelepciunii. Iar acela care nu e îndrăgostit de acestea, e tras de la păcat împotriva voii lui și lucrul acesta îl face Judecata cea dreaptă prin diferite moduri de pedepse. Cel dintâi, adică iubitorul de Dumnezeu, e îndumne-zeit de Providență, cel de-al doilea, adică iubitorul de materie, e oprit de Judecată să ajungă la osândă”. (63)
Uneori, și nu rar, omul plin de toate bunătățile uită de Dumnezeu. În această situație, dacă Dumnezeu vrea să-l aducă la cale, îl pune la încercare cu sărăcia. Este cunoscut cazul relatat de Avva Daniil.(64) Un pietrar din Tebaida, cu numele de Evghenie, era foarte milostiv. Din această pricină, cu gândul că dac-ar fi bogat ar deveni și mai milostiv, Avva Daniil s-a rugat lui Dumnezeu să-i dea bogăție. Și întro zi, pe când scotea piatră din carieră, a găsit o mare comoară. Cu ajutorul banilor ajunge patrician la Constantinopol, unde Justin era împărat. Numai că “mărirea schimbă firea". Când Daniil s-a dus să-l viziteze ne povestește că stând lângă poarta lui “îl văd îndată pe el cu fală și înconjurat de oameni mulți și am zis către el: miluiește-mă, am să-ți grăiesc oarece deosebit! Iar el nu a luat aminte, ci și cei ce mergeau înainte au dat în mine…" Când și-a revenit la bunătatea de la început? Atunci când Dumnezeu l-a făcut din nou sărac și lucrător în cariera de piatră.
Răbdarea necazurilor ne ajută și la biruirea patimilor din noi. Omul care nu este mâncat de rele poate ajunge un răsfățat indiferent la cele duhovnicești. “Privegherea, rugăciunea și răbda-rea necazurilor ce vin asupra noastră aduc inimii zdrobirea neprimejdioasă și folositoare, dacă nu împrăștiem tovărășia lor prin lăcomia după ceva. Căci cel ce rabdă în acestea și în celelalte va fi ajutat, iar cel nepăsător și împrăștiat, la ieșirea din trup cumplit se va chinui”. (65)
Necazurile le sunt folositoare oamenilor, din punct de vedere duhovnicesc, ori pe ce treaptă s-ar găsi. Sunt necesare păcătoșilor, pentru a-i întoarce la o viață creștinească normală, dar le sunt necesare și celor înaintați din punct de vedere duhovnicesc, pentru a-i fortifica și a-i ajuta să înainteze spre Dumnezeu.
Pe bună dreptate Sfântul Isaac Sirul ne spune că “încercările sunt neapărat folositoare", și că “se cuvine celui ce umblă pe calea lui Dumnezeu să-I mulțumească pentru toate cele ce vin asupra lui și să-și învinovățească și să-și ocărască sufletul său și să știe că nu ar fi fost lăsat de Purtătorul de grijă, dacă nu s-ar fi lenevit”.(66)
Credincioșii, uitându-se la crucea Domnului Hristos, știu că necazurilor trecătoare le urmează cununa cea nepieritoare. Viața pămân-tească e scurtă și eternitatea este fără sfârșit. Sunt convinși că Dumnezeu îi încununează pe cei ce se luptă. "Dumnezeu nu vrea ca lucrarea celor sârguincioși să fie nechinuită, ci foarte încercată. De aceea îngăduie focul ispitelor și retrage puțin harul dat lor de sus și lasă ca pacea gândurilor să fie tulburată de duhurile răutății pentru o vreme, ca să vadă sufletul cui se dăruiește mai mult”. (67)
Răbdarea necazurilor îl apropie pe om mai mult de Dumnezeu. La începutul lor, el se roagă lui Dumnezeu ca un străin dar, pe măsura răbdării lor, se apropie de Dumnezeu ca un fiu adevărat.(68) Sfântul Isaac Sirul le și enumeră pe acestea: “pregetarea, îngreunarea trupului, moleșala mădularelor, trândăvia, zăpăceala cugetării, închipuirea slăbiciunii trupului, încetarea nădejdii pentru o vreme, întunecarea gândurilor, lipsa unui ajutor omenesc, lipsa celor trebuincioase trupului… Purtătorul de grijă le rânduiește pe acestea spre puterea și trebuința celor ce le primesc pe ele”. (69)
Suferințele, boala și necazurile, pe care Dumnezeu le îngăduie, sunt un semn că El ne iubește și dorește să ne îndrepte. Despre drepți ni se spune că “fiind pedepsiți cu puțin, mare răsplată vor primi, căci Dumnezeu i-a pus la încercare și i-a găsit vrednici de El. Ca pe aur în topitoare, așa i-a lămurit, și ca pe o jertfă de ardere întreagă i-a primit” (Inț.Sol. 3, 5-6). De aceea un bătrân îi spunea ucenicului care era bolnav: “fiul meu, nu te întrista din cauza acestei boli, ci-I mulțumește lui Dumnezeu, căci ea este ca un foc care îți va fi de mare folos, dacă tu ești un creștin de aur”. A mulțumi lui Dumnezeu pentru suferințele pe care ni le trimite înseamnă a avea o mare evlavie. S-a experimentat faptul că “întâmplarea dureroasă face pe înțelept să-și aducă aminte de Dumnezeu, și întristează pe măsura ei pe cel ce a uitat de Dumnezeu”. (70)
Mai există un adevăr: sunt unii oameni care-L află pe Dumnezeu numai atunci când suferă. Atunci când s-au prăbușit toate planurile lor, atunci când își dau seama cât de efemere sunt cele pământești, nu le rămâne altă șansă decât Dumnezeu. Pe Dumnezeu îl găsesc printre lacrimi.
Spuneam la începutul capitolului că omul ce s-a hotărât să ducă o viață creștină este supus la multe încercări venite de la diavol, de la lume și de la firea sa înclinată spre păcat. Este limpede că Dumnezeu, din motive pedagogice, îngăduie aceste încercări. În focul lor omul n-are altă armă decât răbdarea.
A rămas clasic cazul dreptului Iov pe care, cu îngăduința lui Dumnezeu, diavolul l-a șicanat până la exasperare. Și el a răbdat. De aceea Sfântul Iacov ni-l dă de exemplu: “Luați fraților, pildă de suferință și de îndelungă răbdare pe proorocii care au grăit în numele Domnului. Iată, noi fericim pe cei ce au răbdat: ați auzit de răbdarea lui Iov și ați văzut sfârșitul hărăzit lui de Domnul” (Iacov 4, 10-11).
După ce diavolul a pus la cale risipirea averii lui Iov, pierderea copiilor și îmbolnăvirea sa trupească, el a rostit un cuvânt de înțelepciune valabil pentru tot omul credincios: “Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în pământ! Domnul a dat, Domnul a luat: fie numele Domnului binecuvântat” (Iov 1, 21). Prin aceste cuvinte, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, Iov a meritat mai mult decât prin toate faptele sale bune. (71)
Diavolul are mare râvnă atunci când se luptă cu un credincios hotărât să facă binele. Aduce asupra lui fel de fel de încercări pentru a-l doborî. În Pateric ni se spune că la un moment dat satana făcea bilanțul activității dracilor. “Și a venit unul din draci și i s-a închinat. Iar el l-a întrebat, zicând: de unde vii și ce ai făcut? Răspuns-a dracul și a zis: iată, în cutare parte am fost și am ridicat sfadă, război mare și multă vărsare de sânge am făcut între oameni și am venit să-ți spun. Zis-a lui satana: în câte zile ai făcut acestea? Răspuns-a dracul: în treizeci de zile. Mâniindu-se a poruncit și l-a bătut pe el, zicând: numai această slujbă mi-ai făcut în atâtea zile? Apoi a venit un altul, închinându-i-se, iar el l-a întrebat și pe acela, zicând: de unde ai venit? Răspuns-a: am fost pe mare și am ridicat furtună asupra unei corăbii cu mulțime de oameni și s-au înecat toți și am venit să-ți spun. Apoi l-a întrebat, zicând: în câte zile ai făcut acestea? Răspuns-a: în douăzeci de zile. Și a poruncit de l-au bătut și pe el, zicând: pentru ce numai așa puțin lucru și așa puțină slujbă mi-ai făcut în atâtea zile? Iată și al treilea a venit și i s-a închinat. Atunci l-a întrebat și pe el: de unde ai venit? Iar acela a răspuns zicând: în această cetate s-a făcut o nuntă. Și am pornit sfadă și război mare între nuntași, între mire și mireasă și multă vărsare de sânge am făcut și am venit să-ți spun. Și l-a întrebat pe dânsul, zicând: în câte zile ai făcut aceasta? Și a zis: în cinci zile. Și a poruncit ca să-l bată și pe acela, zicând: pentru ce în cinci zile numai atâta slujbă și lucru mi-ai făcut? După aceasta a venit altul și i s-a închinat. Și l-a întrebat și pe acela, zicând: dar tu de unde ai venit? Răspuns-a acela, zicând: eu, stăpâne, patruzeci de ani sunt de când pururea mă lupt cu un călugăr sihastru în pustie, iar în această noapte l-am împins și l-am aruncat în desfrânare. Satana, auzind aceasta, s-a sculat și l-a sărutat și luând cununa care era pe capul lui, a pus-o pe capul aceluia”.(72)
Ne putem închipui câtă răbdare a avut bietul om luptându-se cu diavolul patruzeci de ani. Și, ca acesta, sunt milioane de creștini ispitiți mereu de diavolul. E nevoie de dârzenie în această luptă. Dracul trebuie respins din primul moment când îți sugerează un lucru rău, pentru că nu este vorba doar de desfrânare, ci și de multe altele. Zicea Lucian Blaga, parafrazându-i pe Părinți, că diavolului nu trebuie să-i faci hatârul să stai de vorbă cu el, pentru că, până la urmă, te bate în dialectică și te înduplecă.
Răbdare trebuie să aibă creștinul și când e vorba de șicanele pe care i le fac oamenii. Dacă te hotărăști a duce o viață duhovnicească autentică, va trebui să suporți răutățile unora care încep cu banale persiflări și luări peste picior și merg până la marginalizare, izolare sau discriminare pe motive religioase. Cuvântul Mântuitorului rămâne valabil și astăzi: “Veți fi urâți de toți pentru numele Meu; dar cel ce va răbda până la sfârșit, acela se va mântui” (Matei 10, 22).
Observăm, și nu o dată, cum bărbații care se lasă de chefuri și destrăbălări sunt ironizați de colegii lor de muncă. Tinerii băieți din liceu, sau din facultate, care refuză să participe la partide de sex întâmplătoare, sunt considerați anacronici. Tinerele care-și păstrează virginitatea până la căsătorie sunt ironizate. Creștinii care postesc sunt socotiți habotnici. Și lista ar putea continua.
Răbdare trebuie să avem însă și cu șicanele pe care ni le face firea noastră păcătoasă. Chiar botezați fiind, concupiscența își spune cuvântul. De fapt concupiscența și este definită ca “o mișcare a apetitului sensibil contra ordinii”.(73) Apetitul nostru, pofta noastră, se mișcă înspre încălcarea rânduielii firești lăsată de Dumnezeu. Sfântul Iacov spune că “pofta, zămislind, naște păcatul, iar păcatul, odată săvârșit, aduce moartea” (Iacov 1, 15). Lupta cu poftele este teribilă, și pentru a birui avem nevoie de multă răbdare, pentru că "trupul poftește împotriva duhului, iar duhul împotriva trupului” (Galateni 5, 17).
Am amintit însă, mai înainte, că suferințele și încercările le îngăduie și Dumnezeu, fie pentru a ne fortifica duhovnicește, fie pentru a ne întoarce de pe o cale greșită la adevăr. Fără cruce nu există înviere și biruință. Ori, în încercări, avem nevoie de multă răbdare. Un bătrân al Pate-ricului spune: “stejarul de nu va fi clătinat de vânturi nici nu va crește, nici rădăcină nu va slobozi. Așa și creștinul: de nu va pătimi și nu va răbda, nu poate să fie ostaș a lui Hristos”. (74)
Chemarea pe care ne-o face Mântuitorul este cunoscută: "Oricine voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie”. (Marcu 8, 34). Crucea trebuie să o purtăm cu răbdare și fără să cârtim. Chemarea lui Hristos nu-i un sfat, ci-i o poftire insistentă, iar mântuirea atârnă de urmarea ei. "Cel ce nu-și ia crucea și nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine” (Matei 10, 38). Crucea aceasta constă din boală, sărăcie, neînțelegeri acasă, probleme la serviciu și din multe altele.
Dumnezeul nostru este un Dumnezeu răstignit și înviat. Sfântul Petru, adresându-se creștinilor, le spune: “Întrucât sunteți părtași la suferințele lui Hristos, bucurați-vă, pentru ca și la arătarea slavei Lui să vă bucurați cu bucurie mare” (1Petru 4, 13). Dacă este greu să te bucuri, atunci când suferi, suportă măcar acest lucru cu răbdare și resemnare.
Din fire noi oamenii suntem ființe slabe și neputincioase. Dar, întăriți de harul lui Dumnezeu, devenim tari și dârji. De aceea și spunem în rugăciunea de la acatistul Sfintei Cruci, după ce am constatat că fără cruce nu se ajunge în cer, lucrul următor: “Înmulțește-mi Doamne osteneli-le, ispitele și durerile, dar să-mi înmulțești împreună și să-mi prisosești și răbdarea și puterea, ca să pot răbda toate câte mi s-ar întâmpla”.(75)
În vechiul folclor monahal găsim următoarea poezie:
Răbdare și smerenie
Întro zi de iarnă rece, zi de-ngheț, de pâclă deasă,
Coborau Avva și Fiul din pustie înspre casă.
Gânduri sfinte, doruri multe le-nălța în mers avântul,
Și luați de-nflăcărare, nici nu mai vedeau pământul.
Când Avva încetă pasul și voios așa grăiește:
– Frate dragă, să dea Domnul, cum frăția noastră crește,
Pildă vie de virtute pretutindenea să fie.
Însă asta, ține minte, nu-i deplină bucurie.
Merg cât merg și zice iarăși: – Dacă frații cu putere,
Și cu nume mare-n lume, ar da orbilor vedere,
Și sărmanilor muți, frate, le-ar îngădui vorbirea
Și-ar scăpa pe veci de diavoli toată, toată omenirea,
Morții chiar de patru zile, de-ar ajunge să-i învie,
Să știi frate, că aceasta nu-i deplină bucurie.
Câțiva pași și iar îl cheamă: Frate dragă, frate ascultă,
Dacă frații noștri simpli ar avea știință multă,
Ar grăi în limbi străine, și cu har ca și profeții
Ar citi în minți, în inimi, toate tainele vieții,
Blânda Domnului oiță, tu să știi și toți să știe,
Că în toate aceste daruri nu-i deplină bucurie.
Și pornesc pe drum. Dar iarăși tot Avva vrea să-i vorbească,
Și îi zice: – Frate dragă, dacă limba îngerească,
Ar vorbi-o-n viață frații, și-ar cunoaște toată calea
Stelelor strălucitoare, taina ce-o îngroapă valea;
Oameni, animale, plante, să cunoască, să descrie;
Nici în astea, frate dragă, nu-i deplină bucurie.
Merg puțin și iar s-aude glasul dulcelui Părinte:
– Frate dragă, dacă frații cu potop de vorbe sfinte
Ar încreștina tot omul, oricât de păgân să fie,
Nici în asta frățioare, nu-i deplină bucurie…
Mult vorbind așa pe cale, tot cu mare-nsuflețire,
Pe Avva învățăcelul îl întreabă cu uimire:
– Spune-mi deci, Părinte sfinte, unde poate atunci să fie,
Cum aflăm aici pe lume noi deplină bucurie?
Avva grabnic îi răspunde: – Dacă noi acasă frate,
Am ajunge rupți de foame, înghețați de frig și-am bate
Să ni se deschidă poarta. Iar portaru-n toate bune,
Ne-ar lua de hoți și vorbe de batjocură ne-ar spune,
Și afară-n ger pe noapte, ne-ar lăsa fără păsare.
Iar noi fără să ne plângem, blânzi și pașnici cu răbdare,
Le-am primi ca meritate, pentru sfânta veșnicie.
Frate dragă, asta-nseamnă o deplină bucurie.
Dacă noi, constrânși de noapte, am tot bate mai cu silă,
Și portarului mai dulce ne-am ruga să-i fie milă,
În lavră să ne primească. El de ciudă, foc și pară
Cu-o prăjină noduroasă ar ieși la noi afară,
Și trântindu-ne-n zăpadă ne-ar lovi ca scos din fire,
Iar apoi, zdrobiți, departe ne-ar goni de mănăstire…
Și noi blânzi, ca mieii, frate toate le-am răbda-n tăcere,
Amintindu-ne de cruce, cum și Domnul nostru cere.
Crede-mă aceasta, frate, e deplină bucurie.
Căci sunt multe daruri sfinte, însă nu toți vor să știe
Că-ntre toate: a te-nvinge, a te umili-n răbdare.
Din iubire către Domnul, este darul cel mai mare.
Este sugestivă, pentru înțelesul duhovnicesc al suferințelor, următoarea întâmplare: Peste holda unui creștin obișnuiau oamenii să facă potecă, distrugându-i recolta. Bietul om a montat o tăbliță și a scris: “trecerea oprită”. Inscripția n-a avut nici un succes. A săpat apoi șanț. Oamenii săreau și peste șanț. În sfârșit a plantat la capătul holdei un gard de spini cu țepi mari. Printre spini oamenii n-au mai trecut. Tâlcul spiritual al întâmplării este următorul:
"Prin Evanghelie Dumnezeu îi strigă omului: oprește-te din calea fărădelegilor. Dar omul n-are habar. Dumnezeu sapă în calea omului o groapă, un necaz, dar omul sare peste el. La urmă Dumnezeu sădește în calea vieții omului spinii ascuțiți și statornici ai suferințelor. Cu aceștia îl oprește din calea pierzării”. (76)
Răbdarea este o mare virtute creștină. Ea îl fortifică pe om în lupta cu necazurile ce-i vin de la diavoli, de la lume, de la firea sa slabă, sau cu suferințele pe care le îngăduie Dumnezeu.
6. Nădejdea.
În capitolul anterior l-am citat pe Sfântul Pavel, care zice: “Ne lăudăm și în suferințe, bine știind că suferința aduce răbdare, și răbdarea încercare, și încercarea nădejde” (Romani 5, 3). Așadar din răbdare se naște nădejdea creștină. Este un adevăr, experimentat de mulți, că pe Dumnezeu Îl vezi, de obicei, printre lacrimi.
Dacă la început răbdăm de nevoie, încet, la orizontul răbdării apare nădejdea. A răbda cu nădejdea izbăvirii este un lucru plin de mângâiere. Știm bine că cele trei virtuți teologice sunt: credința, nădejdea și dragostea (1 Corinteni 13, 13).
Nădejdea este înțeleasă ca o credință îndreptată înspre viitor. Nădejdea ia naștere în sufletul creștinului datorită harului divin și-i ajută acestuia să aștepte, cu încredere, fericirea veșnică făgăduită de Dumnezeu. Sfântul Marcu Ascetul spune că “nădejdea în Dumnezeu face inima largă, iar grija trupească o îngustează”. (77)
Atât nădejdea, cât și grija, au preocupările îndreptate înspre viitor, însă sunt totalmente diferite una de alta. Nădejdea ne ajută să așteptăm cu încredere viitorul. Să fim optimiști, să înfruntăm viața cu toate necazurile ei, știind că finalul va fi glorios. Înainte de patimi Mântuitorul i-a încurajat pe Apostoli, și pe noi pe toți, spunând: “în lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 33). Iar Fericitul Augustin îi spune unui om încercat de necazuri: “cântă și mergi înainte, la capătul drumului te așteaptă Dumnezeu”.
Îngrijorarea, dimpotrivă, ne paralizează puterile sufletești și fizice. Ea produce în suflet o întristare continuă, iar Sfântul Ioan Casian spune că "precum molia roade haina și cariul lemnul, așa întristarea întunecă sufletul omului”.(78) Omul cuprins de această stare nu se poate ruga, nu poate face lectură duhovnicească, n-are răbdare cu semenii, este irascibil, n-are râvnă să mai facă nimic.
Nădejdea întâlnirii cu Dumnezeu îi dă omului curajul necesar pentru a depăși toate încercările vieții. Nădejdea moștenirii vieții veșnice îl face pe om să se străduiască a duce o viață creștinească. Sfântul Apostol Pavel, însuși, era încurajat în lupta lui de această perspectivă: “Având nădejdea în Dumnezeu… că va fi învierea morților, și a drepților și a nedrepților. Și întru aceasta mă străduiesc și eu ca să am totdeauna înaintea lui Dumnezeu și a oamenilor un cuget neîntinat” (F.Ap. 24, 15-16).
Perspectiva bucuriei finale îi ajută pe credincioși și le oferă o stare sufletească bună chiar și atunci când au necazuri. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor, înainte de patimi, lucrul următor: "Adevărat, adevărat zic vouă că voi veți plânge și vă veți tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veți întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie. Femeia, când e să nască, se întristează, fiindcă a sosit ceasul ei; dar după ce a născut copilul, nu-și mai aduce aminte de durere, pentru bucuria că s-a născut om în lume. Deci și voi acum sunteți triști, dar iarăși vă voi vedea și se va bucura inima voastră și bucuria voastră nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16, 20-22).
Când omul nădăjduiește în Dumnezeu nu se tulbură de ceea ce-i fac sau zic oamenii despre el. Știindu-se bine intenționat merge înainte. Toate le socoate ca mijloace de fortificare spirituală. În taina sufletului său îl aude pe Mântuitorul spunându-i: “Fiul Meu, rămâi neclintit și pune-ți nădejdea întru Mine! Căci vorbele, ce sunt oare, decât numai niște vorbe? Zboară prin văzduh, dar nu despică piatra. Dacă ești vinovat, gândește-te că trebuie să te îndrepți bucuros. Dacă nu ai nimic pe cuget gândește-te că trebuie să înduri aceasta cu plăcere pentru Dumnezeu”. (79)
Omul vremurilor noastre, în general, n-are vocația jertfelniciei. Ar vrea să realizeze lucruri importante fără trudă, fără jertfă, fără suferință. Întreprinzătorul ar dori să ajungă bogat fără muncă; elevul și studentul ar vrea să-și încheie cu bine studiile fără să învețe; și, în sfârșit, creștinul ar vrea să se mântuiască fără nevoință. Lucrul acesta este absolut imposibil. Pentru a avea rezultate, în orice domeniu, este nevoie de efort împreunat cu răbdare și, pe deasupra, de nădejde. Noi nu sporim în fapte bune pentru că “nu cunoaștem măsura noastră, pentru că nu avem răbdare în lucrurile pe care le începem. Fără osteneală noi voim să câștigăm bunătățile, umblăm din loc în loc vrând să aflăm loc de odihnă unde nu este diavol, ca, călugărul care se silește și se ostenește câteva zile, apoi se trândăvește și slăbește și iar se silește și iar se lenevește. Unul ca acesta nu sporește nimic, nici răbdare nu poate să aibă”.(80)
Sfântul Isaac Sirul ne spune că nădejdea este de două feluri: bună și nelegiuită.(81) Nădejdea cea bună ia naștere din credință și are ca obiect lucrurile mântuitoare. Omul care are o asemenea nădejde subordonează realizările materiale scopurilor duhovnicești. El știe foarte bine că Mântuitorul a spus: “Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui și toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33).
Și omul pătimaș are o nădejde. Aceasta însă este nelegiuită. El își face sumedenie de planuri păcătoase și nădăjduiește în realizarea lor. Bogatul fără de minte își spunea sieși: “Voi strica jitnițele mele; și voi zice sufletului: ai multe bunătăți strânse pentru mulți ani; odihnește-te, mâncă, bea, veselește-te” (Luca 12, 18-19). Cu siguranță că el nădăjduia întro viață de îmbuibare și desfrâu. Cum nădejdea lui era nelegiuită s-a prăbușit întro clipă.
Omul care are nădejdea că va realiza un lucru bun își urmărește cu tenacitate țelul, fiind ajutat pe drumul său de harul lui Dumnezeu. Ne spune o povestire că mezinul unui împărat și-a propus, cu încăpățânare, ca țel al vieții sale să afle "dreptatea". (82) Știm câte fețe are dreptatea pe pământ. Și cu toate acestea el avea buna nădejde că o va găsi. Nu s-a dat bătut deși “obrajii fragezi se ofiliră și fruntea netedă de odinioară era brăzdată de sute de brazde. Părul bălai și barba lungă era ninsă de vreme…”. Și cum a găsit-o? Iată cum: El știa că dreptatea trebuie să aibă urme albe. Când, la adânci bătrânețe, a găsit aceste urme le-a parcurs cu îndărătnicie. “Urmele albe se sfârșeau la picioarele unei bârne groase de lemn. Drumețul își ridică ochii. În fața lui se înălța o cruce grea de stejar, iar pe cruce era răstignit Acela, din al cărui trup sângerând și cap încununat cu spini izvora lumină albă strălucitoare…”. Pe cruce era răstignită Dreptatea care peste trei zile a înviat biruitoare.
Călătorind pe calea "cea strâmtă și cu scârbe”, (83) și având nădejde în suflet, până la urmă ajungem la picioarele crucii lui Hristos. Ajunși acolo ne răstignim împreună cu El și înviem împreună cu El. De fapt nu mai trăim noi, ci Hristos trăiește înlăuntrul nostru (Galateni 2, 20).
Nevoitorul care are în suflet nădejde, și cu ajutorul ei înfruntă răbdător toate încercările, în vâltoarea acestei vieți este liniștit, calm, “blând și smerit cu inima”. El a luat foarte în serios cuvântul lui Hristos: “Veniți la Mine toți cei osteniți și împovărați și Eu vă voi odihni pe voi. Luați jugul Meu asupra voastră și învățați-vă de la Mine, că sunt blând și smerit cu inima și veți găsi odihnă sufletelor voastre. Că jugul Meu este bun și povara Mea este ușoară” (Matei 11, 28-30).
Blândețea și smerenia lui izvorăsc din răbdarea împreunată cu nădejdea. El știe că Dumnezeu îi poartă de grijă. Cuvintele Prooro-cului David sunt normative pentru el: "Nu te vei teme de frica de noapte, de săgeata ce zboară ziua, de lucrul ce umblă în întuneric, de molima ce bântuie întru amiază” (Psalmul 90, 5-6). În călătoria captivității Sfântului Apostol Pavel, atunci când corabia era pe punctul de a fi înghițită de valuri, încredințat de Dumnezeu că va scăpa, îi încuraja pe ceilalți zicând: “Vă îndemn să aveți voie bună, căci nici un suflet dintre voi nu va pieri… și luând pâine, a mulțumit lui Dumnezeu înaintea tuturor și frângând a început să mănânce. Și devenind toți voioși, au luat și ei și au mâncat” (Fapte 27, 22-36).
Înfruntând necazurile, răbdând suferințele, cu ajutorul nădejdii, Îl vedem la orizontul vieții noastre pe Dumnezeu care ne zice ca și Proorocului Iacov: “Nu te teme!… Iată, Eu sunt cu tine și te voi păzi în orice cale vei merge" (Facere 28, 13-15).
7. Nepătimirea
Capătul drumului nevoinței creștine este despătimirea și unirea cu Hristos în dragoste. Toată lucrarea aceasta complicată și grea, Sfântul Apostol Pavel o rezumă într-un verset: “M-am răstignit împreună cu Hristos; și nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni 2, 20). De fapt, acest urcuș anevoios îl facem la porunca lui Hristos: “Fiți, dar, voi desăvârșiți, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârșit este” (Matei 5, 48).
Drumul pe care l-am creionat până aici nu-i altceva decât un drum al crucii împreună cu Hristos, o răstignire dimpreună cu Hristos și o biruință asupra păcatului și morții cu ajutorul lui Hristos. Nu fără tâlc duhovnicesc o stihiră din săptămâna patimilor spune: "Mergând Domnul spre Patima cea de bunăvoie, a zis Apostolilor pe cale: Iată ne suim la Ierusalim și Se va da Fiul Omului precum scrie pentru Dânsul. Să venim dar și noi cu gânduri curate, să mergem împreună cu Dânsul și împreună să ne răstignim, și să ne omorâm pentru Dânsul, despre desfătările lumești; ca să și viețuim împreună cu Dânsul". (84)
În ziua plină de lumină a Învierii Domnului afirmăm același lucru: "Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine; Însuți împreună mă preamărește, Mântuitorule, întru Împărăția Ta”.(85)
Nepătimirea este culmea spre care duce tot efortul nevoințelor noastre. Nepătimirea este o stare de pace a sufletului. Cel ce a ajuns la nepătimire nu mai păcătuiește ușor nici cu fapta, nici cu gândul. Pofta și mânia nu se mai mișcă spre păcat.(86)
Nepătimirea este un adevărat cer pământesc. În această situație pământul devine un adevărat cer covârșit fiind de darurile Sfântului Duh. “Nepătimitor este și se cunoaște, propriu-zis, cel ce și-a făcut trupul nestricăcios, și-a înălțat mintea deasupra zidirii și toate simțurile și le-a supus minții, iar sufletul și l-a supus lui Dumnezeu”. (87) Uneori trupul unui asemenea om nu putrezește nici după moarte, ci moaștele lui sunt binemirositoare și făcătoare de minuni.
Avva Longhin ne dă și un criteriu după care putem cunoaște când am ajuns la nepătimire: “femeia atunci cunoaște că a zămislit, când i se va opri sângele. Așadar și sufletul, atunci cunoaște că a primit Duhul Sfânt, când i se vor opri patimile ce curg jos dintr-însul. Iar câtă vreme petrece într-însele, cum poate să se mărească în deșert, că este fără patimă? Dă sânge și ia Duh!”.(88) Când a ajuns nepătimitor omul, nici nu mai visează lucruri urâte.
Nepătimașul are și pe plan social un comportament binecuvântat. Spun Părinții că lui îi este totuna dacă cineva îl laudă sau îl hulește; el îl iubește cu aceeași intensitate pe vrăjmaș ca și pe prieten. Lucrul acesta îl face fiind rănit de dragostea lui Hristos. Ori, dragostea “toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduiește, toate le rabdă” (1 Corinteni 13, 7).
Omul desăvârșit s-a curățit de toate patimile, de toate răutățile și în primul rând de iubirea de sine și de egoism. Inima lui este plină de milă pentru toată zidirea. În mod concret această milă se manifestă prin “arderea inimii pentru toată zidirea, pentru oameni, pentru păsări, pentru dobitoace, pentru draci și pentru toată făptura. În acest caz, gândul la acestea și vederea lor fac să curgă din ochi șiroaie de lacrimi. Din mila multă și apăsătoare ce stăpânește inima și din străduință, inima se micșorează și nu mai poate răbda sau auzi, sau vedea, vreo vătămare, sau vreo întristare cât de mică, ivită în vreo zidire”. (89)
Nepătimirea, curăția de patimi, presupune o iubire față de toate. Ea este contrariul oricărui fel de egoism. Cine îl iubește pe Dumnezeu trebuie să-l iubească și pe semenul său. “Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubește pe fratele său pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (1Ioan 4, 20).
Nu numai Sfântul Isaac Sirul avea o dragoste puternică pentru toți și pentru toate. Orice sfânt are această dragoste. Iată, de exemplu, ce spune Sfântul Siluan Athonitul: “Domnul m-a învățat să iubesc pe vrăjmași. Lipsit de harul lui Dumnezeu nu putem iubi pe vrăjmași, dar Duhul Sfânt ne învață iubirea și atunci vom simți milă chiar și pentru demoni, căci ei s-au dezlipit de bine, au pierdut smerenia și iubirea lui Dumnezeu”.(90)
Părintele Paisie Olaru, un isihast român care a plecat la Domnul imediat după Revoluție, spune că semnele sporirii duhovnicești sunt “lacrimile la rugăciune, cugetul că ești cel mai păcătos, o mare bucurie în inimă și multă iubire și milă față de toată zidirea”. (91)
Nepătimirea nu se face văzută doar în relațiile cu oamenii și cu mediul înconjurător, pofta și mânia fiind anihilate, ci și în planul cugetării. Omul desăvârșit "poate zbura, purtat de aripi, în planurile celor nevăzute și să atingă adâncul mării celei neatinse, pătrunzând cârmuirile dumnezeiești și minunate, cele din firile celor gândite cu mintea și din firile celor supuse simțurilor, și cercetează tainele cele duhovnicești, cele prinse printr-o înțelegere simplă și subțire”. (92) Dumnezeu Cel transcendent este experimentat, prin har, datorită stării de curăție la care nevoitorul a ajuns.
Harul lui Dumnezeu este prezent în inima lui și își face văzută această prezență printr-o seamă de lucrări: contemplarea lui Dumnezeu în creație, înțelegerea duhovnicească a Scripturii, cunoașterea apofatică (tainică) a lui Dumnezeu, rugăciunea curată și fenomene mistice extraordinare.
Omul poate vedea cu ochii trupești Lumina dumnezeiască, așa cum au văzut-o ucenicii Domnului pe Muntele Tabor, dacă a fost preschimbat prin harul lui Dumnezeu și efortul propriu într-un om nou. (93) Trupul nu este piedică în această experiență mistică pentru că el însuși a devenit "trup duhovnicesc" (Romani 8, 11).
"Se spune despre Avva Pamvo, citim în Pateric, că precum a luat Moise icoana slavei lui Adam, când s-a slăvit fața lui, așa și fața lui Avva Pamvo, ca fulgerul strălucea și era ca un împărat șezând pe tron. De aceeași lucrare era și Avva Siluan și Avva Sisoe”.(94)
Conștiința plinătății Sfântului Duh, pe care o are omul pe măsura despătimirii, face să se risipească întunericul morții, teama de judecată, adâncul iadului, îndreptând privirile numai către Domnul Hristos Care vine în Slava Sa. Nici un efort nu-i prea mare pentru a intra “în cămara de nuntă a palatului. Că de vom lipsi din vreo pricină oarecare, fie din pricina poverii vreunei patimi ce ne stăpânește de mai înainte, fie din pricina vremii, fie și numai de vreun locaș din jurul cămării de nuntă, va fi mare nenorocire". (95)
Nepătimirea poate ajunge la măsuri nebănuite. Biruind asupra patimilor, care sunt rezultatul pervertirii unor funcțiuni firești așezate de Dumnezeu în om, se poate ajunge la performanța de a te ridica – măcar vremelnic – deasupra chiar a trebuințelor firești. Se anticipă astfel starea de după înviere când oamenii “nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” (Matei 22, 30). Sfinții au ajuns să se lipsească vremelnic și de hrana strict trebuincioasă. Nepătimirea presupune mai întâi tămăduirea firii din starea de boală la care au adus-o patimile, iar în al doilea rând ridicarea ei mai presus de fire.(96)
Bibliografie
A. Izvoare scripturistice:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 2008.
B. Izvoare patristice:
2. ATANASIE cel Mare, Sfântul, Cuvântul întâi împotriva arienilor, trad., introd. și note de Pr. D. Stăniloae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
3. Idem, Cuvântul al doilea împotriva arienilor, trad., introd. și note de Pr. D. Stăniloae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 15,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
4. Idem, Tratat despre întruparea Cuvântului, trad., introd. și note de Pr. D. Stăniloae, în Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
5. CABASILA, Nicolae, Sfântul, Despre viața în Hristos, trad. și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
6. DAMASCHIN, Ioan, Sfântul, Despre cele două voințe ale lui Hristos, trad. pr. Olimp N. Căciulă, postfață Pr. John Meyendorff, cronologie, note, bibliografie și indici Bogdan Tătaru –Cazaban, Editura Anastasia, București, 2004.
7. Idem, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Ediție electronică, Apologeticum, 2004.
8. DIADOH al Foticeii, sfântul, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol.I, ed. a II-a, trad. de Pr. D. Stăniloae, Editura Institutului de Arte Grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1947.
9. GRIGORIE de Nyssa, Sfântul, Despre facerea omului, trad. pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
10. Idem, Marele cuvânt catehetic sau despre învățământul religios, trad. pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
11. GURĂ DE AUR, Ioan, Sfântul, Scrieri. Partea I. Omilii la Facere, trad., introd. și note de Pr. D. Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
12. MAXIM Mărturisitorul, Sfântul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia vol.III, tard., introd. și note de Pr. Prof. D. Stăniloae, Ediție electronică, Apologeticum, 2005.
13. ORIGEN, Comentariu la Evanghelia după Ioan, trad., note și studii de Cristian Bădiliță, Editura Institutului European, Iași, 1995.
14. VASILE CEL MARE, Sfântul, Despre Botez, trad., introd. și note de monah Policarp Pîrvuloiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
C. Cărți, studii, articole:
15. BOUYER, Louis, Le Fils Éternel, théologie de la parole de Diueu et christologie, les Édition du Cerf, Paris, 1974.
16. DANIEL, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și spiritualitate, Editura Basilica, București, 2010.
17. DESEILLE, Placide, Nostalgia Ortodoxiei, trad. Dora Mezdrea, Editura Anastasia, București, 1995.
18. EVDOKIMOV, Paul, Prezența Duhului Sfânt în tradiția Ortodoxă, trad., prefață, note de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, 1995.
19. LOSSKY, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, trad. de Lidia și Remus Rus, Editura Sophia, București, 2006.
20. Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, f. an.
21. LOT-BORODINE, Myrrha, La déification de l’homme, selon la doctrine de Pères grcs,
préface par le Cardinal Jean Daniélou, Édition du Cerf, Paris, 1970.
22. NELLAS, Panayotis, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea noastră. Pentru o soteriologie ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Ioan Ică sr, Editura Deisis, Sibiu, 2012.
23. Idem, Omul –animal îndumnezeit: Perspective pentru o antropologie ortodoxă, introd., trad. Diac. Ioan Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2009.
24. Idem, Ortodoxia –divino-umanism în acțiune, studii și articole, trad. Pr. Prof. Ioan Ică sr, Editura Deisis, Sibiu, 2013.
25. PANAHIDA, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1948.
26. PENTICOSTAR, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.
27. PRUTEANU, Petre, Antropologia teologică a pr. Stăniloae, (ediție electronică, www.teologie.net).
28. RUPNIK, Marko Ivan, Cuvinte despre om. I Persoana-ființă a Paștelui, introd. olivier Clément, trad. Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
29. SCHMEMANN, Alexander, Din apă și din Duh, Studiu liturgic al botezului, trad. de pr. Prof. Ioan Buga, Editura Symbol, 1992.
30. STĂNILOAE, Dumitru, Preot, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Editura Cristal, București, 1995.
31. Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în Ortodoxia, nr. 1, 1976.
32. Idem, Dinamica creației în Biserică, în Ortodoxia, nr. 3-4, 1977.
33. Idem, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat și înviat ca om-reunificatorul creației în El pentru veci, în Mitropolia Olteniei, nr. 4, 1987.
34. Idem, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993.
35. Idem, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.
36. Idem, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990.
37. Idem, Iubirea creștină, Editura Porto-Franco, Galați, 1993.
38. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.I, ed. a II-a, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
39. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.
40. Idem, Teologia morală ortodoxă, vol. III, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
41. Idem, viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, ed. a II-a, Editura Scripta, București, 1993.
42. TEȘU, C. Ioan, Preot, Omul-Taină teologică, Editura Christiana, București, 2002.
Bibliografie
A. Izvoare scripturistice:
1. BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Patriarh Daniel, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Biserici Ortodoxe Române, București, 2008.
B. Izvoare patristice:
2. ATANASIE cel Mare, Sfântul, Cuvântul întâi împotriva arienilor, trad., introd. și note de Pr. D. Stăniloae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 15, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
3. Idem, Cuvântul al doilea împotriva arienilor, trad., introd. și note de Pr. D. Stăniloae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 15,Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
4. Idem, Tratat despre întruparea Cuvântului, trad., introd. și note de Pr. D. Stăniloae, în Părinți și Scriitori Bisericești, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
5. CABASILA, Nicolae, Sfântul, Despre viața în Hristos, trad. și note de Pr. Prof. Teodor Bodogae, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2009.
6. DAMASCHIN, Ioan, Sfântul, Despre cele două voințe ale lui Hristos, trad. pr. Olimp N. Căciulă, postfață Pr. John Meyendorff, cronologie, note, bibliografie și indici Bogdan Tătaru –Cazaban, Editura Anastasia, București, 2004.
7. Idem, Dogmatica, trad. de Pr. D. Fecioru, Ediție electronică, Apologeticum, 2004.
8. DIADOH al Foticeii, sfântul, Cuvânt ascetic, în Filocalia, vol.I, ed. a II-a, trad. de Pr. D. Stăniloae, Editura Institutului de Arte Grafice „Dacia Traiană”, Sibiu, 1947.
9. GRIGORIE de Nyssa, Sfântul, Despre facerea omului, trad. pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
10. Idem, Marele cuvânt catehetic sau despre învățământul religios, trad. pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 30, Editura Institutului Biblic și de Misiunea al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1998.
11. GURĂ DE AUR, Ioan, Sfântul, Scrieri. Partea I. Omilii la Facere, trad., introd. și note de Pr. D. Fecioru, în Părinți și Scriitori Bisericești, vol. 21, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1987.
12. MAXIM Mărturisitorul, Sfântul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia vol.III, tard., introd. și note de Pr. Prof. D. Stăniloae, Ediție electronică, Apologeticum, 2005.
13. ORIGEN, Comentariu la Evanghelia după Ioan, trad., note și studii de Cristian Bădiliță, Editura Institutului European, Iași, 1995.
14. VASILE CEL MARE, Sfântul, Despre Botez, trad., introd. și note de monah Policarp Pîrvuloiu, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2010.
C. Cărți, studii, articole:
15. BOUYER, Louis, Le Fils Éternel, théologie de la parole de Diueu et christologie, les Édition du Cerf, Paris, 1974.
16. DANIEL, patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teologie și spiritualitate, Editura Basilica, București, 2010.
17. DESEILLE, Placide, Nostalgia Ortodoxiei, trad. Dora Mezdrea, Editura Anastasia, București, 1995.
18. EVDOKIMOV, Paul, Prezența Duhului Sfânt în tradiția Ortodoxă, trad., prefață, note de Pr. Dr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, 1995.
19. LOSSKY, Vladimir, Introducere în teologia ortodoxă, trad. de Lidia și Remus Rus, Editura Sophia, București, 2006.
20. Idem, Teologia mistică a Bisericii de Răsărit, trad. de Pr. Vasile Răducă, Editura Anastasia, f. an.
21. LOT-BORODINE, Myrrha, La déification de l’homme, selon la doctrine de Pères grcs,
préface par le Cardinal Jean Daniélou, Édition du Cerf, Paris, 1970.
22. NELLAS, Panayotis, Hristos, Dreptatea lui Dumnezeu și îndreptarea noastră. Pentru o soteriologie ortodoxă, trad. de Pr. Prof. Ioan Ică sr, Editura Deisis, Sibiu, 2012.
23. Idem, Omul –animal îndumnezeit: Perspective pentru o antropologie ortodoxă, introd., trad. Diac. Ioan Ică jr, Editura Deisis, Sibiu, 2009.
24. Idem, Ortodoxia –divino-umanism în acțiune, studii și articole, trad. Pr. Prof. Ioan Ică sr, Editura Deisis, Sibiu, 2013.
25. PANAHIDA, tipărită cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1948.
26. PENTICOSTAR, tipărit cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1999.
27. PRUTEANU, Petre, Antropologia teologică a pr. Stăniloae, (ediție electronică, www.teologie.net).
28. RUPNIK, Marko Ivan, Cuvinte despre om. I Persoana-ființă a Paștelui, introd. olivier Clément, trad. Maria-Cornelia Oros, Editura Deisis, Sibiu, 1997.
29. SCHMEMANN, Alexander, Din apă și din Duh, Studiu liturgic al botezului, trad. de pr. Prof. Ioan Buga, Editura Symbol, 1992.
30. STĂNILOAE, Dumitru, Preot, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. I, Editura Cristal, București, 1995.
31. Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în Ortodoxia, nr. 1, 1976.
32. Idem, Dinamica creației în Biserică, în Ortodoxia, nr. 3-4, 1977.
33. Idem, Fiul și Cuvântul lui Dumnezeu cel întrupat și înviat ca om-reunificatorul creației în El pentru veci, în Mitropolia Olteniei, nr. 4, 1987.
34. Idem, Iisus Hristos, lumina lumii și îndumnezeitorul omului, Editura Anastasia, București, 1993.
35. Idem, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2012.
36. Idem, Studii de teologie dogmatică ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990.
37. Idem, Iubirea creștină, Editura Porto-Franco, Galați, 1993.
38. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol.I, ed. a II-a, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1996.
39. Idem, Teologia dogmatică ortodoxă, vol. II, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978.
40. Idem, Teologia morală ortodoxă, vol. III, Editura Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1981.
41. Idem, viața și învățătura Sfântului Grigorie Palama, ed. a II-a, Editura Scripta, București, 1993.
42. TEȘU, C. Ioan, Preot, Omul-Taină teologică, Editura Christiana, București, 2002.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Virtutilor In Procesul Desavarsirii (ID: 167902)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.