Rolul Valorilor Sociale In Procesul Definirii Identitatii Europene a Romaniei

CUPRINS

Introducere……………………………………………………………………………………………………….4

Capitolul I. Rolul valorilor în definirea diferitelor tipuri de identități…………….

I.1. Valori: delimitări conceptuale…………………………………………

I.2. Studii contemporane asupra valorilor……………………………………..

I.3. Impactul valorilor: rolul și funcțiile sociale ale valorilor………………………………..

I.4. Relația valori-identitate……………………………………………

Capitolul II. Identitate națională și identitate europeană. Valori specifice…………………..

II.1. Conceptul de identitate. Aspecte teoretice ………………………………………….

II.2. Construcția identității naționale……………………………………………………………….

II.3. Conștiința identității europene……………………………………………

II. 4. Analiză comparativă pe Eurobarometrele din 2004-2014…………………………

Capitolul III. Valori ale identității românești și raportul lor cu valorile identității europene………………………………………………………………………………………..

III.1. Consolidarea identității românești………………………………….

III. 2. Relevanța modelului european pentru identitatea României……………………..

III.3. Raportul între cultura occidentală și cultura românească…………………

Capitolul IV. Studiu privind percepția socială a cetățenilor români asupra identității naționale și a identității europene

IV.1. Obiectivele cercetării…………………………………………………………………….

IV.2. Ipotezele cercetării…………………………………………………………………….

IV.3. Populația de referință…………………………………………………………….

IV.4. Metodele și tehnicile de cercetare…………………………………………….

IV. 5. Modul de aplicare a instrumentelor……………………………………………………

IV.6. Prelucrarea și interpretarea datelor…………………………………………………………

IV. 7. Concluzii……………………………………………………………………………………….

Concluzii generale………………………………………………………………………………….

Anexe……………………………………………………………………………………………………

Bibliografie……………………………………………………………………………………………

INTRODUCERE

Metodele de cercetare folosite din punct de vedere al analizei cronologice, al analizei literaturii de specialitate, metodelor comparative

Din punct de vedere cantitativ, teza compilează concepte

Din punct de vedere calitativ, pe baza teoriei și analizei, prin studiul noilor tendințe și a noii culturi

Din punct de vedere al domeniul științific, lucrarea se încadrează științelor sociale, dar abordarea este interdisciplinară, prin X,Y,Z

Ideea de identitate europeană apare din ce în ce mai mult în contextul actual al Uniunii Europene, context care creează condițiile necesare țărilor membre, pentru libera circulație a cetățenilor, dezvoltarea pe mai multe paliere și interacțiunea culturală, schimbul de valori, promovarea valorilor naționale și asimilarea celor europene.

Teza de față analizează valorile definitorii pentru identitatea românilor, raportată la identitatea europeană, urmărind să trateze noile valențe ale României în context european, după aderare.

Am considerat că este o temă importantă datorită profundelor implicații la nivel național și internațional și a faptului că este o temă de actualitate.

Lucrarea de față este organizată în 4 capitole.

În primul capitol am evidențiat rolul valorilor în definirea unui sistem cultural și faptul că acestea servesc drept principii, după care indivizii se ghidează. Promovarea valorilor sociale conduce la formarea unor norme de referință, în cadrul unei societăți, unde se dezvoltă relații sociale.

În al doilea capitol am abordat conceptele de identitate națională și europeană, ca forme de identitate colectivă, în raport cu care se definesc și identitățile persoanelor, fiind puse în corelație cu comportamentele și rolurile sociale. Identitatea națională este una dintre cele mai puternice identități, sintetizând trăsături ce țin de specificul componentelor culturale, sociale, economice, lingvistice și politice. Proiectul european, implicit identitatea europeană, se construiește în raport cu națiunea. Identificarea de sine ca cetățean european provine direct din sentimentul de apartenență națională.

În cel de-al treilea capitol am prezentat istoricul consolidării identității românești, specificitatea acesteia raportată la valori și cultură, impactul Uniunii și implicit al europenizării asupra societății și identității românești. Am analizat contextul național pentru a evidenția rolul națiunii în deschiderea spre Occident.

Al patrulea capitol reprezintă cercetarea întreprinsă, structurată pe analiza rezultatelor obținute cu ajutorul instrumentelor specifice. Am intenționat să evidențiez modul în care cetățenii români se percep în Europa, prin analiza valorilor sociale definitorii celor două tipuri de identități și a raportului dintre ele.

Capitolul I. Rolul valorilor în definirea diferitelor tipuri de identități

I.1. Valori: delimitări conceptuale

Cultura, alcătuită din valori spirituale și materiale, a ajuns să transforme lumea în care omul trăiește într-una plină de sensuri, dând astfel și omului un sens. Odată cu trecerea timpului, sistemele de valori nu dispar, doar anumite valori sunt înlocuite cu altele. „Un sistem cultural este un pattern al culturii, ale cărui părți diferite sunt legate între ele pentru a forma sisteme de valori, sisteme de credințe și sisteme de simboluri expresive.”

Conceptul polisemantic de valoare capătă un interes pentru domeniul sociologiei, cuprinzând fenomene, fapte, idei care corespund atât necesităților sociale, precum și idealurilor și principiilor generate. Acestea structurează viața socială, depinzând de reprezentările existenței umane despre nevoi, obiecte și scopuri. Valorile apar atât ca un dat intrinsec, cât și ca reflexii ale unui mod specific de a vedea lumea. Valorile sunt definite drept criterii ce stau la baza diferenței dintre dezirabil și indezirabil, bine și rău, urât și frumos. Valorile sunt plasate la nivelul individului, având o importanță în determinarea naturii societății, în alegerile făcute și în orientarea indivizilor, în ordonarea preferințelor și a vieții.

Termenul de valoare aparține „clasei conceptelor de maximă generalitate, precum existență, ființă etc. În lipsa posibilității unei definiri prin gen proxim și diferență specifică, trebuie determinat progresiv conținutul termenului valoare, cea mai potrivită cale pentru aceasta fiind metoda fenomenologică”.

Valoarea este „expresia ideală a unui acord între eu și lume, care poate fi oricând realizat”. Cultura apare asemenea unui ansamblu de valori și principii pe baza cărora se face aprecierea lumii și a existenței umane. Vianu așază valorile la punctul de întâlnire al nevoilor și dorințelor, al obiectelor și al noțiunilor aflate în relație cu ele. Valorile rămân proiecții ideale și se înfățișează într-un suport fizic sau ideatic.

În studiul său asupra teoriei valorilor, Tudor Vianu evidențiază faptul că „valorile nu sunt, după firea lor proprie, nici mituri, nici sentimente ale posesiunii, nici subiecte sau predicate ale judecăților de valoare. Valorile sunt obiecte ale dorinței.” Valorile sunt incluse în sfera dorinței, fiind asemenea unor obiecte corelative, categoriale. Istoria valorilor nu ține de experiențele sociale ale bunurilor, nu sunt produsul acestor experiențe. Experiența este în sine condiționată de prezența valorilor în conștiință. Valorile pure, ce nu au un suport concret sau o conexiune în conștiință, au determinat numeroase contestări în teoriile axiologice moderne.

Proveniența variației valorilor aparține caracterului actelor în care sunt cuprinse. Pot fi distinse valori generale și permanente sau valori care devin particulare și se schimbă. Particularitatea și variabilitatea sunt în corelație cu permanența și generalitatea. Valorile sunt condiționate de„existența bunurilor, formate din experiențe ale conștiinței. Aici, valorile apar drept forme care nu mai pot fi simplificate, după care indivizii se ghidează prin acte adecvate.

Uneori valorile par a orienta dorințe în forme înalte ale voinței, datorită complexității sufletului, din care rezultă acte de dorință, care sunt apoi incorporate sferei motivelor omului, luând forma de principii generale.

Parsons scrie despre rolul valorilor în comportamente și în atitudini, acestea din urmă fiind considerate drept o expresie directă a valorilor, definindu-le ca ultimul element al acțiunii colectivității și indivizilor. Rokeach aseamănă valorile cu atitudinile, primele sunt însă mai profunde și le determină pe celelalte. Legăturile dintre valori presupun existența unei armonii între valorile fiecăruia.

Aspect al orientării individului, orientarea spre valori „îl angajează în respectarea anumitor norme, standarde, criterii de selecție, de câte ori se află într-o situație neprevăzută care-i permite și cere să facă o alegere.” Aceste orientări îl îndrumă în alegerile spre anumite norme și opțiuni, îl obligă la respectarea anumitor reguli de selecție și spre o serie organizată de reguli. Din punct de vedere cultural, regulile și normele apar ca fiind extrase de la actori cu orientări proprii de valori, care respectă regulile. Această orientare a individului spre valori reprezintă obligația de a le trata cu respect.

În toate sistemele sociale apare forma de interacțiune intre ego și alter. Sistemele comune de simboluri culturale prezintă o semnificație cu valoare normativă pentru actori, precum și dependență între părți. Cultura este atât un set alcătuit din simboluri, cât și un set normativ pentru acțiune.

Tiparele orientărilor spre valoare sunt considerate cele mai importante elemente culturale în ceea ce privește organizarea sistemelor de acțiuni. Sistemul de simboluri cuprinde subsisteme de standarde pentru rezolvarea diferitelor probleme.

Faptele sistemului obiectelor sociale sunt produse ale sistemului cultural care domină în sistemul de acțiune. Acțiunile indivizilor, care sunt ghidate de valori comune, constituie un fel de „apărare” împotriva elementelor care le periclitează. Lipsa de consistență a pattern-urilor valorice e ajustată de mecanismele de control social sau de apărare. Există pattern-uri cu un grad mai mic sau mai mare de instituționlizare, aflate în discrepanță cu sistemul de valori care domină.

Sistemele sociale trăiesc „printr-un sistem de valori instituționalizate, față de care membrii săi trebuie să fie serios legați și la care trebuie să adere în acțiunile lor.” În același timp, ei trebuie să fie de acord și să tolereze acțiuni ce sunt greșite din perspectiva propriilor valori. Eșecul acceptării pune în pericol sistemul, chiar la nivelul de integrare atins astăzi. De aici apar surse de tensiune, instabilitate, schimbare, la nivelul sistemelor sociale.

Valorile înseamnă credințe durabile și puternice, care privesc conduite specifice ale existenței, dezirabile atât pe plan personal, cât și social. Milton Rokeach arată că valorile, atât cele ale unei persoane, cât și cele ale unei societăți sau grup, formează sisteme de valori, având tendința de a se uni într-un grup. Organizarea credințelor referitoare la moduri de comportament și stări de existență definesc sistemul de valori. Nucleul acestuia îl reprezintă valorile cele mai puternice, în jurul căruia, valori cu un grad mai mic de rezistență se grupează. Valorile se constituie în concepții despre dezirabil, ceea ce presupune ordonarea priorităților în ordinea preferințelor. Valorile sunt stabile în ceea ce privește societățile.

Clasificările făcute de-a lungul timpului au împărțit valorile în mai multe categorii. După Rokeach există două tipuri și anume valori instrumentale și valori terminale. Al. I. Dumitru pornește de la concepția lui Rokeach și grupează valorile în categorii precum valori morale, profesionale, sociale. Responsabilitatea, altruismul, credința fac parte din prima categorie, inteligența și creativitatea sunt incluse în sfera profesională, iar autocontrolul, dragostea sunt incluse în sfera psihosocială. În clasificarea făcută de Gordon Allport se regăsesc șase tipuri valori: teoretice, economice, estetice, sociale, politice, religioase, fiecărui tip conferindu-i-se o importanță și un rang diferit, după modul în care acestea contribuie la satisfacerea aspirațiilor, necesităților și trebuințelor omului. Valorile sociale se bazează pe prețuirea omului și a relațiilor create.

Valorile, criterii utilizate de oameni pentru evaluarea lor, evenimentelor și acțiunilor, interacționează și servesc ca principii după care oamenii se ghidează. Cele două dimensiuni principale ale taxonomiei cuprind: domeniul specific al valorilor și domeniul bazat pe nivelul de analiză (cui îi aparțin valorile). Valorile generale, de viață, se împart în valori sociale și valori centrate pe sine (personale). Valorile personale sunt atribute ale sinelui, fiind considerate adesea moduri de acțiune și clase de obiective. În ceea ce privește cea de a doua dimensiune, cea a valorilor sociale, aceasta se referă la obiective largi și modalități de a le îndeplini. Valorile sociale sunt centrate pe relațiile interpersonale și devin scopuri dezirabile. Ierarhia valorilor se schimbă adesea odată cu trecerea unei valori din mediul personal în cel social, având un caracter temporar și relativ. „Emergența formelor noi de individualitate este considerată aici drept rezultatul, nici voluntar, nici programat, al procesului care modifică modurile de identificare a indivizilor, ca o consecință a transformărilor majore în organizarea economică, politică și simbolică a raporturilor sociale”.

Valorile sunt considerate drept elementul central al culturii. Normele definitorii pentru instituții și funcționarea societății sunt concretizate de valorile dominante ale societății. Constantin Crăițoiu face referire la răspândirea itemilor culturali (limba, idei, religie, stil) între persoane care aparțin sau nu aceleiași societăți, acest concept de difuziune culturală fiind folosit în antropologia culturală, geografia culturală și în sociologia culturii. În funcție de valori, care îndrumă modul în care lumea e percepută de indivizi, simbolurile sunt decodificate și comunică mesaje. Valorile sunt concepții relativ stabile în timp, privitoare la ceea ce este dezirabil, arată caracteristici ale mediului social, implică o serie de elemente afective, evaluative și cognitive, dau naștere la comportamente și atitudini. Valorile sunt determinate de alte valori și determină la rândul lor altele.

Valorile au un suport material sau spiritual, real sau personal. Valorile sunt regăsite într-un raport de solidarizare între entități aflate în contact sau de libertate față de obiectele sau persoanele cărora le sunt atribuite acele valori. În raport cu suportul său, valorile teoretice sunt libere, iar tipul de suport sau de conexiune a acestuia cu valoarea compune un prim critriu de sistematizare și de caracterizare a valorilor. „Valorile se găsesc în conexiune nu numai cu suportul lor, dar și unele cu altele. O valoare poate ajuta la realizarea alteia.”

Valorile sunt cuprinse atât în domeniul mijloacelor, cât și al scopurilor absolute. Ele pot fi adunate laolaltă în structuri axiologice ample (valori integrabile), pot să se respingă lucrări de totalizare (valori neintegrabile) sau pot deveni factori integrativi (valori integrative).

În urma analizei criteriilor de grupare a valorilor, Tudor Vianu consideră că valoarea vitală (sănătatea, puterea, frumusețea fizică) este liberă, integrativă, personală, materială, mijloc. Valoarea politică este spirituală, personală, liberă, integrabilă, mijloc. Valorile juridice sunt reale, atribuite instituțiilor de drept privat sau public. Sunt urmărite pentru asigurarea unui cadru legal de viață, care permite atingerea țintelor esențiale ale existenței. În ceea ce privește valorile politice, precum autoritatea, puterea publică, acestea intră în sfera valorilor personale, sunt atribuite entităților precum stat, națiune, biserică, ele însele fiind centre de valorificare. Suportul acestui tip de valori este atât personal, cât și spiritual. Valoarea politicului ia naștere prin scopul pe care îl urmărește. Valorile morale (dreptatea, vitejia, bunătatea) sunt personale, reprezintă scopuri ale vieții, iar ca suport au o persoană.

Un important axiolog, filosoful H. Rickert propune o clasificare a valorilor, grupându-le într-un sistem deschis, ce se îmbogățește continuu. Totodată alți filosofi consideră sistemul de valori ca fiind închis, față de ceea ce privește limitele interioare. În același timp, e deschis prin conținuturile vaste primite între limite.

„Știința axiologiei, stabilind generalitatea valorilor, granițele care separă structurile lor autonome, natura actelor care le pot cuprinde și ordinea obiectivă a ierarhiei lor poate aduce mari servicii oamenilor și societății.”

O condiție fundamentală a progresului cultural o reprezintă diferențierea modernă a valorilor. Pentru concretizarea valorilor în bunuri culturale e necesară folosirea unei game largi de mijloace tehnice complicate. Bunurile culturale se produc atunci când mijloacele sunt adaptate perfect la scop. Odată cu progresul cultural crește și libertatea individuală. În același timp, diferențierea valorilor este una dintre cauzele crizei culturii moderne, suprimând centrul culturii noastre. Omul modern are tendința să se îndrepte către periferie, pentru a ocupa punctul de vedere particular al valorii, care reprezintă fundamentul specialității sale. Această dispersiune creează haos la nivelul vieții.

Consecințele rezultate din această diferențiere nu apar doar la nivelul individual al omului modern, ci și al societății, care se poate dezorganiza. Din perspectiva culturală, în primul plan va apărea individul, purtătorul valorilor culturale diferențiate, dezvoltându-se totodată un individualism modern. Omul nu mai este doar o unitate mărginită, ci el devine un scop în sine.

Filosoful care a teoritizat problema diferențierii valorilor este Immanuel Kant. Numărul de bunuri existente în cultura omenească este direct proporțional cu numărul de valori ale spiritului. Bunurile culturale sunt simboluri ale introducerii unui obiect în domeniul unei valori. Pe parcursul schimbărilor survenite în diversele epoci, o valoare culturală era definită ca fiind superioară, restul apărând în relații de subordonare cu valoarea fundamentală. Au existat o serie de încercări de izolare a uneia dintre valorile spirituale, în urma căreia aceasta ar domina restul valorilor găsite în spiritul omenesc.

Secolul al XVIII-lea afirmă un caracter supraordonat al valorii teoretice. Kant va fi cel care va consacra ideea autonomiei valorilor sistematizându-le într-o structură care legitimează valorile. Pentru Kant, valorile culturale sunt generate de întâlnirea dintre fața necunoscută a lumii și puterile sprituale; ele sunt universale și în același timp necesare. Cel care garantează însușirea absolută a valorilor culturale este omul. Kant a demonstrat cum se poate clădi caracterul absolut al valorilor, pe care se bazează cultura omenească și în același timp dovedea autonomia valorilor spiritului. Subordonarea unora față de altele, așa cum se realizase atât în veacul lui, cât și în Antichitate, era o realitate greșită. Kant susține autonomia valorilor, legitimează universalitatea și necesitatea lor. Odată cu dezvoltarea fiecărei valori, bazată pe mijloace proprii și indepentă față de evoluția altor valori, crește toleranța și libertatea individuală.

Valorile pot fi analizate și din perspectiva caracteristicilor lor. Una dintre caracteristicile valorilor, în concepția lui Tudor Vianu, este excentricitatea, înțeleasă ca însușire a obiectelor de a aparține unor structuri din exteriorul conștiinței. Excentricitatea valorilor, asemenea imaginilor și abstracțiunilor, e o dată a conștiinței. La fel ca valorile și conceptele sunt excentrice.

Valorile pot fi înțelese ca trăiri specifice subiectului, fiind plasate astfel în sfera fenomenelor psihice și legate de purtătorul lor. Îar în momentul reducerii valorilor la idee sau concept, apare o raționalizare. Din perspectiva fenomenologică, valoarea este dată ca mod de viață, apreciere, ideal de acțiune. Oamenii sunt puși neîntrerupt într-un mod sau altul, în fața manifestărilor valorii, fenomen care ține de atributele esențiale ale omului. Valorile aparțin clasei obiectelor ideale, ale căror caracteristici sunt comune cu cele ale valorilor: irealitate, obiectivitate și atemporalitate. Din punctul de vedere al ontologiei, valorile sunt situate în apropierea imediată a obiectelor ideale. O altă trăsătura fundamentală ce caracterizează valorile este valabilitatea. Valorile sunt acceptate și declarate ca fiind legitime de orice ființă, sunt identificate cu ceea ce corespunde dorințelor. Criteriul axiologic absolut îl constituie intensitatea dorinței.

„Valorile se impun printr-un proces social-istoric de valorificare a valorilor, expresia acestuia fiind judecățile de valoare. Rezultatul unei judecăți de valoare devine scop al acțiunii individuale și colective.” Valorile se îmbină permanent cu realitatea, construind un univers autonom. Realizări ale valorilor în opere de artă, fapte grandioase, gesturi simple morale, cultura în ansamblu, manifestă tendința omului de obiectivare a valorii în diverse moduri.

Un alt caracter al valorilor este generalitatea lor. Valorile, ca obiecte ale dorințelor, în momentul în care cuprind aceste stări sufletești, fie ele oricât de individuale, suma totală a dorințelor identice, obiectul probabil al unei pluralități de dorințe care coincid, este postulat în valoare de conștiință. Însuși actul ce inspiră o frică nedeslușită, raportul cu conștiințele care cuprind valorile prin acte corespunzătoare dorințelor, conferă valorilor generalitate.

Valorile, fie ele reprezentate în conștiința unei epoci culturale, a unui grup social sau a unui individ, au un volum mai mare sau mic. Volumul exprimă un raport de natură psihologică între constituția bazată pe experiență a conștiinței și obiectele ei. Spre exemplu, frumusețea este o valoare generală, putând fi cuprinsă de oricare act deziderativ estetic. Dar volumul acestei valori poate fi mai mare sau mai mic pentru anumite conștiințe ale epocilor sau ale indivizilor.

Valorile sunt integrate unui sistem polar, alături de non-valori, obiectele repulsiei, care sunt paralele și în relație reciprocă cu ele. Perechile de termeni, binele-răul, iubirea-ura, toleranța-intoleranța, aparțin circuitului continuu al universului bipolar.

Gradualitatea valorilor e dată de ierarhia actelor deziderative ale conștiinței. Fiecare valoare are un rang, un aspect spontan al conștiinței, prin care fiecare individ poate decide care sunt superioare. Semnificația valorilor ține de rezultatul corelației cu un anumit tip de dorință, astfel încât multiplicitatea și varietatea lor denotă semnificații morale, estetice, economice.

Numeroasele tipuri de valori au determinat o inventariere a valorilor. O serie de criterii grupează valorile în relative și absolute (criteriul valabilității), pozitive și negative, valori ale persoanei și valori ale lucrurilor, valori-scop și valori-mijloc. După criteriul general al obiectului valorilor, valorile corespund grupelor din domeniul cunoștinței și al acțiunii: valori juridice, politice, economice, etc. După sfera de întindere, valorile se grupează în valori cosmice, sociale și individuale

În ceea ce privește ordinea ierarhică a valorilor, aceasta a iscat dispute cu privire la prezentarea unei anumite ierarhii ca fiind absolută. În concepția lui Max Scheler, există cinci criterii de ierarhizare: durabilitate (cu cât valorile sunt mai înalte, cu atât ele sunt și mai durabile), divizibilitate (cu cât valorile sunt mai înalte, cu atât ele sunt mai puțin divizibile), temei (valorile înalte sunt puțin fundate pe alte valori), satisfacție valoarea înaltă aduce cu sine necesitatea de a o satisface prin realizarea ei), grad de relativitate.

Valorile sociale interpretate ca elemente esențiale ale contextului sociocultural, stau la baza modului de comportament, fiind și un standard al conduitei. Normele sociale creeză un cadru de comportament în anumite împrejurări și pe un anumit termen. Aceeași valoare poate constitui un punct de referință pentru o serie de norme particulare. Valorile sunt simbolizări, reprezentări proprii fiecărui individ.

Promovarea valorilor sociale duce la dezvoltarea unei societăți în care indivizii utilizează valori acceptate și apreciate, ce devin norme de referință, în cadrul relațiilor sociale. Valorile sociale promovate în societate sunt: drepturile și libertățile fundamentale ale omului, principii democratice, echitatatea. În aria valorilor sociale sunt incluse democrația, pluripartidismul, economia de piață, liberalismul, libertatea de exprimare, transparența, subsidiaritate, separarea puterilor, drepturile omului, egalitatea șanselor, proprietatea privată, capitalismul. Drepturile omului promovează valori comune principalelor culturi și religii și sunt recunoscute internațional aproape oriunde.

O caracteristică fundamentală a valorilor o reprezintă determinarea socială a valorilor individuale. Elementul cheie îl reprezintă fundamentul social al valorilor. „Moscovici nota că valorile sunt construite colectiv, prin comunicare și intercațiune”. Societatea modelează valorile indivizilor. Norme specifice ale grupurilor sunt interiorizate de indivizi, care dezvoltă valori proprii, care pot deveni la rândul lor valori comune membrilor unor grupuri de apartenență. Valorile se transferă ulterior către indivizi, se manifestă la nivelul lor și prin comportamente, devenind astfel valori sociale.

I.3 Studii contemporane asupra valorilor

Examinarea diferitelor tipuri de societăți s-a făcut și cu ajutorul studierii culturii. Toate societățile au culturi, astfel cultura, prin variabilitatea pattern-urilor sale, are un rol important pentru a determina comportamentul uman. Cultura „produce o identitate specifică pentru o anumită societate (…). cultura devine o sursă de diferențiere socială, asigurând factorii pentru coeziune internă și pentru discriminare externă.” Apartenența la o societate sau la un grup se fondează pe interiorizarea propriilor valori. Astfel coeziunea socială crește, în același timp se trasează și o linie de demarcație, la nivel de conștiință colectivă, între noi și ceilalți.

Prin analiza culturală a dimensiunilor valorice se poate face compararea culturilor și a diferitelor tipuri de identități, în diverse momente istorice. Cele trei seturi de teorii influente: inventarul valorilor sociale al lui Schwartz, teoria lui Hofstede a celor cinci dimensiuni ale culturii și teoria modernizării și postmodernizării structurează spațiul valorilor, compară culturile și evaluează moduri de gândire din țări diferite. Cercetările și studiile (exemple: „European Values Survey”, „World Values Study”) dedicate valorilor din ultimele decenii, au avut un impact la scară largă. Factorii ce au determinat conceperea de studii ale valorilor sunt societățile ce parcurg schimbări către modernitatea reflexivă, globalizarea, catalizatoare pentru studiile comparative. Posibilitatea de a stabili asemănări și deosebiri cantitative între diferitele tipuri de societăți.stimulează studiul comparativ al valorilor.

Indivizii se axează pe înțelegerea diferențelor care în același timp îi separă dar îi și unesc, pe comparea permanentă cu celelate culturi, pe comunicarea interculturală prin care se acceptă reciproc valori ale celorlalți.

Valorile reprezintă un dat cultural, prezintă stabilitate în timp datorită instituțiilor, ca produse rezultate din valorile dominante. Sistemul valori-cultură-instituții este în echilibru, așa cum consideră Hofstede. Abordarea sa își are originile în studiile empirice ale valorilor angajaților dintr-o corporație mare. Studiul acestuia arată că indiferent de însușirile persoanelor, anumite pattern-uri valorice au tendința de a se reproduce, în funcție de naționalitate, în același fel. Factorul definitoriu îl reprezintă valorile, Hofstede identificând orientările de valoare universale din entitățile supreme, omogene din punct devedere al valorilor: națiunile. Caracteristicile culturale ale societății supuse globalizării continuă să aibă un impact și să determine orientări valorice ale indivizilor.

Psiho-sociologul Schwartz inventariează constructe valorice principale ce determină orientări specifice la indivizii din societăți. Cele zece orientări de valoare sunt puterea, realizarea, hedonismul, stimularea, auto-direcționarea, universalismul, benevolența, tradiționalismul, conformismul, securitatea.

Teoriile postmodernizării derivă din teorii ale modernizării culturale, fiind construcții influente în sfera analizei valorilor. Orientările de valoare suferă modificări în noua societate odată cu toleranța, acceptarea diferențelor, înțelegerea celorlalți. Modernizarea presupune schimbare: a valorilor, a societății, a condițiilor de trai. O serie de sondaje privitoare la valorile europene au evidențiat faptul că Sudul Europei este mai tradiționalist decât Nordul, care este mai mai puternic orientat spre postmodernitate, iar Vestul este mai modern decât Estul.

I.3. Impactul valorilor: rolul și funcțiile sociale valorilor

Ceea ce se petrece cu individul și societatea este un rezultat al impactului imediat al valorilor. Modul în care imaginația individului clădește societatea depinde de relațiile sociale, familie, sisteme economice și legislative. Valorile moderne, care au fost generate de perioada iluministă sunt libertatea, democrația, egalitatea, respectul față de lege, demnitatea umană. Uniunea Europeană se bazează pe aceste valori, ce sunt comune statelor membre. În modernitatea târzie au apărut toleranța, drepturile omului, dreptatea, egalitatea de gen. Valorile au rol în asigurarea funcționării entităților, prin transpunerea lor în legi, în programe de dezvoltare comunitară. Societățile deschise la schimbare vor dezvolta mai ușor tehnologii noi. Valorile au impact și asupra comportamentului consumatorilor, în marketing și publicitate, prin dezvoltarea de noi produse, campanii de comunicare.

„Valorile sunt implicate atât în construirea vieții sociale, cât mai ales în derularea acesteia,” asigurând consensul social. În teoriile conflictualiste, valorile au un rol important în ceea ce privește grupurile dominante (sociale, economice, politice), pentru concretizarea ideii acestora de control asupra celorlalte grupuri sociale.

Valorile, componente ale sistemelor puterii sociale, creează cadrul ideologic necesar discursului asupra modului de funcționare al lumii sociale. Durkheim consideră că valorile sunt asociate cu deținătorii celei mai mari puteri sociale. Efectele diferențiale ale valorilor sunt asociate cu conducerea vieții sociale. Cei care se angajează în procesul organizațional al vieții sociale aleg între valori și susțin una drintre acestea cu precădere. Valorile influențează comportamentul social și au o funcție importantă în construcția identității sociale și culturale. Totodată, valorile oferă „repere fiecărui individ pentru a-și defini propria personalitate și pentru a evalua relațiile sale cu ceilalți.”

În concepția lui Rezsohazy, raportată la legătura societate-individ, valorile au mai multe roluri. Un rol central al valorilor este în construirea unei identități a individului și a colectivului. Indivizii conștienți de propriile valori, cu un sistem de valori consolidat, se integrează cu ușurință în viața socială. Valorile intermediază realitatea și actorii, care vor să schimbe sau să mențină realitatea: sunt implicate în alegeri, procese decizionale, aspirații. Valorile oferă materia necesară, de bază, ideologiilor.„Valorile dau naștere atitudinilor și orientează comportamentele. Semnificația matricelor comportamentale nu poate fi elucidată fără a ne referi la valorile culturii cu care avem de-a face. Valorile mobilizează acțiunile(…)”

Valorile au un rol important în manifestările comportamentale și în atitudini, ele ghidând modul de acțiune umană

I.4. Relația identitate – valori

Termenul „identitate” descrie concepții și expresii ce aparțin individualității unei persoane, fiind pus în corelație cu noțiunile de comportament și de rol social. În urma unei interacțiuni cu ceilalți, individul dă sens identității sale, inclusiv a ceea ce implică identitate de grup (culturală, națională, socială).

Chestiunea identităților poate apărea ca o modalitate de identificare atât între persoane, cât și între una și aceeași persoană. Prin schimbarea de valori, a „normelor, modelelor, terminologiei, provoacă o destabilizare a reperelor, a denumirilor, a sistemelor simbolice anterioare. Chiar dacă este complexă și ascunsă, această dimensiune vizează o chestiune crucială: cea a subiectivității, a funcționării psihice și a formelor de individualitate puse astfel în discuție.”

Formele identitare sunt modele de identificare a indivizilor iar prin combinarea lor se permite în mod teoretic caracterizarea configurațiilor istorice, coexistente în viața socială. Identitatea nu poate exista fără alteritate. Alteritatea din planul cultural semnifică întrevederea și acceptarea celuilalt.

Diversificarea etnică și culturală, mobilitatea au dus la nașterea unei separații politice, culturale și sociale, între o „societate deschisă” și o „societate închisă”. Din punct de vedere cultural, societatea deschisă este favorabilă influențelor din exterior, imigrării, pe când cea închisă se opune imigrării și e mai națională.

„Criza a fost adesea însoțită de zdruncinarea credințelor vitale, a valorilor puternic interiorizate, a modelelor servind drept bază pentru existența ordinară.”trecerea de la comunitar la societar este o trecere colectivă, individuală, istorică. Dezvoltarea economică se îmbină cu democratizarea politică, cu individualizarea culturală și subiectivitatea. Un imigrant venit în lumea societară”, dintr-un mediu „comunitar” se lovește de o ruptură considerabilă, între două lumi diferite.

Tema identității naționale apare azi răsturnând imagini și percepții consolidate, așteptări și concepții ce formaseră impresia că lumea se îndreaptă spre o singură formă și comunitate. Însă tocmai această integrare mondială a dus la o criză de identitate în societățile de azi. Lumea contemporană e „răvășită de violența conflictelor interetnice, de erupția neașteptată a naționalismelor mari și mici.” Modernitatea are drept cadru de referință universalizarea ordinii naționale a statelor și a culturilor, ce au devenit un tipar al organizării hărții politie a lumii. Europa înseamnă unitate și diversitate, înseamnă suport pentru cultură și economie. „Identitatea națională este într-un puternic declin în condiții de integrare europeană și sub presiunea valurilor globalizării economice, politice și culturale”. Instituțiile noi, importate din Vest, nu sunt integral asimilate, iar vechile forme și-au pierdut valoarea referențială și forța de influență în acțiuni sociale și individuale.

Mișcări de sens contrar tulbură continentul european. Pe de-o parte, procesele integratoare din Vest se intensifică, pe când în Est tendințe centrifuge și dezintegrative se accentuează. „De-a lungul a aproximativ 500 de ani, civilizația occidentală a ajuns pe o poziție dominantă în lume. Structurile instituționale vestice precum corporațiile, piața și statul națiune au devenit standarde globale în economia și politica competitive – șabloane care trebuie copiate de către restul lumii.” România, țară estică își conservă o istorie regională cu o specificitate dramatică. Schimbări politice și sociale, reorganizări la nivel național sau etnic, revoluțiile din 1989 au condus la o nouă determinare. În același timp, un curent de revigorare a diferențelor și o dorință de integrare în Europa străbat Estul. „Identitățile sunt înrădăcinate în matricea existențială a popoarelor, în tradiții politice, sociale, culturale, lingvistice, religioase, în fundația lor mentală și psihologică, în structurile consolidate ale societăților.” Simbolismul culturii, ce conservă diversitatea formelor de creație, stă sub semnul întrebării în fața puterii uniformizatoare a economiilor.

Confruntarea dintre civilizația occidentală și „restul lumii” duce la un conflict al civilizațiilor, unde fenomenul național e în stare de fierbere. România încearcă să răspundă provocărilor tranziției, reproblematizându-și identitatea. Integrarea și deschiderea spre noile configurații ale lumii stau la baza nevoii de legitimitate a forței creatoare a spiritului românesc. Problemele culturii române moderne au la bază tensiuni generate de caracteristicile raportului dintre integrarea europeană și identitatea națională. Obsedată de formula identității sale, România se reconstruiește pentru a se integra în configurația unității europene, prin dialogul cu trecutul și cu noul mediu al circuitelor spirituale.

Valorile culturii naționale au condus la formarea specificului spiritual al unei țări. Ca expresie a crizei culturii, haosul a apărut adeseori din ignorarea valorilor culturii morale. Astăzi se impune tot mai mult, „în ciuda controverselor teoretice, necesitatea unei etici globale, a unei moralități a statelor, care să întrunească principii, norme și valori, general acceptate de toate popoarele, care să asigure, în aceste vremuri tulburi, dacă nu bunăstarea omenirii, măcar supraviețuirea ei.”

Identitatea Uniunii Europene este predominant definită în sensul politic. Discuțiile legate de ideea de identitate europeană pornesc de la nevoia unei comunități politice de a avea un set comun de referințe și de valori, care ghidează acțiunile și conferă legitimitate. Uniunea, în conformitate cu tratatele, a fost fondată pe anumite principii: libertate, democrație, respectarea drepturilor omului. Încălcarea acestora de către statele membre duce la suspendarea anumitor drepturi parteneriale, așa cum prevede și principiul unității în diversitate, care promovează valori culturale, atât timp cât moștenirea culturală comună e pusă în față. Pentru a deveni membru, statele candidate trebuie să îndeplinească anumite criterii, cum ar fi democrația, stabilitatea instituțiilor, să aibă o economia de piață funcțională.

Apariția identității europene ține de anumite condiții preliminarii, care pot fi structurate pe trei niveluri. Nivelul politic vizează participarea democratică la toate palierele. Concentrarea pe dimensiuni europene, mobilități și învățarea de limbi străine sunt scopuri urmărite de educație și cultură. Cel de-al treilea nivel este reprezentat de coeziunea socială și economică, care urmărește îndepărtarea diferențelor de natură socială și economică. Construcției comunitare europene îi sunt atribuite competențe puternice în domeniul politicilor, relațiilor externe, securitate. Definirea granițelor Uniunii și legitimitatea politică în ochii cetățenilor sunt dezbateri prioritare.

„La nivel european apar frecvent discuții legate de identitatea europeană. Acestea evidențiază că UE are nevoie de o abordare realistă legată de subiecte fierbinți precum: globalizare și imigrare, posibilitatea ca Turcia să devină membru al UE, sau contradicțiile fundamentale legate de moștenirea religioasă a Europei.”

Capitolul II. Identitate națională și identitate europeană. Valori specifice

II.1 Conceptul de identitate. Aspecte teoretice

Identitățile își au rădăcinile în originea popoarelor: în structurile sociale, în fundația psihologică, în tradiții religioase, culturale, politice, sociale. Identitatea este mai mult decât un dat, ea este o calitate care nu se schimbă prin asocierea cu lucruri sau persoane, devine o formă de relaționare, însumând trăsături definitorii.

„Azi, ca și ieri, identitățile sunt un semn de bogăție ș vitalitate a umanului, dar și o sursă a conflictelor pustiitoare, atunci când grupurile etnice și națiunile, culturile, societățile și statele (…) nu reușesc să facă din întâlnirea și coexistența lor în agora lumii actuale o șansă a dezvoltării, o condiție pentru salvarea civilizației.”

Cultura regională și limba strămoșilor reprezintă suporturile pe care se clădește identificarea și diferențierea, întrucât ele au conexiuni cu familia, rasa, personalitatea. Mișcările istorice, vechi și nesigure, trec de la un mod de identificare la altul. Procesele istorice, individuale și colective, modifică configurațiile formelor identitare, care se definesc ca moduri de identificare.

Formele identitare comunitare sunt dependente de credințele grupurilor considerate esențiale pentru existența umană: culturi, națiuni, etnii, corporații. Formele mai recente, numite de Dubar societare, se referă la ansambluri variabile și de scurtă durată, în care indivizii aderă pentru o anumită perioadă. Indivizii posedă mai multe apartenențe, pe care le schimbă în cursul vieții. Identitatea personală și credința în ea impun condiții asupra formelor de identificare societară cu diferite grupuri. Crizele identitare apar imaginate drept o serie de perturbații ale relațiilor, între elementele care structurează activitatea de identificare. Formele identitare reprezintă o serie de maniere prin care se identifică indivizii, iar combinându-se, se permite caracterizarea unor configurații istorice, ce coexistă în viața socială.

Cultura, expresie a națiunii, este concomitent factor care intră în structura existenței istorice. Culturile conservă o diversitate a formelor de creație, care se află sub pericolul de a fi încorporate în ordinea uniformizatoare a economiilor. „Cultura s-a schimbat pe măsură ce lumea a evoluat și a trecut de la o epocă istorică la alta, marile procese și transformări social-istorice punându-și amprenta într-un mod distinctiv asupra manifestării culturii.”

Termenul de identitate descrie concepții și expresii ce aparțin individualității unei persoane, fiind pus în corelație cu noțiunile de comportament și de rol social. În urma unei interacțiuni cu ceilalți, individul dă sens identității sale, inclusiv a ceea ce implică identitate de grup (culturală, națională, socială).

II.2 Construcția identității naționale

„Una din cele mai puternice identități, atât la nivel individual cât și la nivel de grup sau comunitate, rămâne identitatea națională”. Identitatea națională apare ca o sinteză de trăsături ce țin de specificul componentelor culturale, sociale, economice, lingvistice și politice. „Identitatea națională este atributul culturilor moderne naționale care dezvoltă un nucleu etnic, ridicându-l în planul creației majore, universale.” Identitatea națională nu se limitează la nucleul ei constitutiv și nu se rezumă la legitimarea prin specificitatea etno-rasială și psiho-culturală a grupurilor de indivizi. Identitatea recurge la principiul unificator prin care membrii comunității se subordonează presiunilor, se simt solidari și au sentimentul apartenenței la comunitate.

Fiecare unitate etnică apare prin combinația elementelor amestecate, încrucișate, modificate de climă, teritoriu geografic, dezvoltare istorică, alcătuind un tot. Naționalitatea apare sub influența factorilor mediului natural, social și cultural, prin care se creează deprinderi permanente. O cultură unitară poate cuprinde diverse tipuri de rase și naționalități. „Grupurile etnice sunt rezultatul unor interacțiuni, iar continuitatea acestora ca unități sociale, depinde enorm de menținerea unor granițe (nu în sens geografic sau teritorial). Granițele persistă chiar dacă ele pot fi traversate sau deplasate”. Ceea ce este important pentru Frederick Barth este legat de procesele de excluziune sau de încorporare, prin care suport al identităților, categoriile sociale, rezistă în timp și se transmit de la o generație la alta, deși indivizii prezintă mobilitate și apartenențe schimbătoare. Continuitatea identităților etnice și a celor asociate se face prin păstrarea „granițelor” și prin interacțiunile realizate peste „granițe”. Aceste granițe la care Barth face referire în lucrarea sa „Ethnic Groups and Boundaries” apar la nivelul interacțiunii indivizilor și sunt înțelese drept elemente separatorii din comunitățile multiculturale.

Prin identificarea unui grup etnic și asocierea acestuia cu elemente comune ce solidarizează indivizii, apare identitatea națională. Condiția primară necesară unei comunități este aceea de a avea ceva în comun, de la valori și bunuri patrimoniale, la experiențe de viață și eredități. Prin comunitate se fundamentează identitatea colectivă, prin procesele de identificare cu ceilalți care sunt compatibili cu membrii comunității respective.

Construcția simbolică are drept consecință apartenența la comunitate. Pe lângă raporturile dintre indivizi din cadrul ei, comunitatea este și „o construcție culturală, mentală, simbolică a unei definiții a similarității care se delimitează de alte similarități neîmpărtășite.” Elaborarea simbolurilor este esențială la nivelul comunităților, reprezentând măsura implicării în operațiuni prin care identitatea colectivă, etno-culturală și națională este asumată. Prin simboluri sunt reconfirmate valorile etnice și culturale care definesc colectivitățile. Printre modalitățile simbolice de evocare și de invocare a identității naționale se numără stema, imnul, drapelul, sărbătorile patriotice.

Simbolizările identitare conservă și protejează comunitățile etnice, care rezistă și continuă în raport cu alte identități. Astfel, identitatea națională, fie ea individuală sau colectivă, apare ca o construcție de tip simbolic. Conexiunea dintre planul intern și cel extern al identității naționale se bazează pe similarități și diferențe, pe proiecții imaginare care se asociază cu raporturile de existență ale indivizilor, accentuând dimensiunile identitare. Consacrarea la nivel de colectiv a identității naționale se face prin afirmări și reafirmări publice ale ei, prin ceremoniale publice ritualizate care validează identitatea.

Presiunile externe și situațiile de criză pot cauza probleme între identitatea națională și alteritate. „Drepturile cetățenești, recunoscute și respectate formal în cadrul unui stat sau al unei construcții supranaționale, cum este Uniunea Europeană, constituie premisa propriei condiții identitare a indivizilor și grupurilor etnice naționale”. Complexele identitare se accentuează, dând naștere la „amenințări” și crize identitare. Măsurile și politicile construcției europene sunt considerate forme de diluare a sentimentului de integritate națională.

Identitatea națională este percepută în termenii de existență a unei legături de sânge și de apartenență, fiind stimulată de traiul comun în aceeași patrie, de miturile, istoria și simbolurile comune. „De-a lungul întregului secol al XIX-lea, statele națiuni își vor impune treptat un Noi societar ca formă predominantă. Inventarea naționalismului va permite, între altele, a legitima identitatea națională ca formă identitară dominantă.” În ceea ce privește Uniunea Europeană, identitățile naționale vechi se mențin drept resurse și referințe esențiale, pentru ca indivizii să se poată identifica unii pe alții. Există tendința ca aceste identități să fie reînnoite printr-o perspectivă europeană.

Identitatea națională reprezintă un fapt de conștiință, o formă complexă de solidarizare a grupului, un reflex al mentalității colective. Orizontul de aspirații, proiectate atât într-un viitor cât și în trecut, au în centru nevoia de unitate națională. Identitatea națională este un produs de construcții simbolice confirmate prin reacțiile celor intrați în contact cu ea. Prin identitatea națională fiecare individ face parte dintr-un grup larg, definit prin caracteristici etnice, se ghidează după un cod existențial, pe care îl acceptă și indivizii care împărtășesc valori, interese, idei similare.

Identitățile naționale se întemeiază pe un fond originar, cu mitologie și reprezentări complexe ale sinelui colectiv. Cultura se poate încadra simbolic în funcție de suprafața unui stat. Astfel cadrul la care se poate face referire la identitatea culturală îl reprezintă unitatea statală. Termenul de cultură națională reunește înțelesurile comunitare implicite asumate de comunitatea națională. Diversitatea interculturală apare în numeroase subculturi din cadrul culturilor naționale, ce dau naștere la comportamente sociale specifice.

Identitatea națională este un proces complex de înmagazinare istorică, este reprodusă în noi ipostaze, iar trecutul și prezentul o reconstruiesc continuu. Ea reprezintă o sinteză între contexte noi și valori adânc înrădăcinate, între variabilitate și permanență. Factorii culturali moderni contribuie la coeziunea dintre unitățile naționale. Cultura națională are rangul de indicator rezumativ al identității naționale. Sfera creației de valori se exprimă prin imaginea colectivă a națiunii. Sfera manifestărilor identitare și a valorilor cu relevanță identitară s-a lărgit treptat. Definitorii societății moderne sunt statul național și cultura națională: reprezintă realități sudate, de multe ori coincidente. Popoarele, entități independente și interdependente, alcătuiesc cadrul teoretic și de referință al ideii de specific național. Criteriul culturilor naționale delimitează frontierele culturale. Statele devin naționale după ce comunitățile naționale au fost solidarizate prin culturi și limbi.

Identitatea culturală stă la baza organizării nivelurilor comunităților etnice. Identitatea politică se referă la formele organizării statale. Națiunea are drept premisă existențială simultaneitata celor două planuri. Diferențele de reprezentare ale națiunii țin de procese istorice specifice celor două arii europene. Un punct de vedere răspândit arată că națiunea este un ansamblu structurat întâi politic, apoi e prezentat la nivel cultural.

Ideea de națiune are rol în înțelegerea atât a locului ocupat de individ în lume, cât și a locului pe care ceilalți îl ocupă. De aici derivă o funcție importantă a acestei idei, care împarte umanitatea în două mari categorii și anume „cei din interior” și „cei din exterior”.

Termenul polisemantic de națiune a fost în timp o sursă de confuzii creând dificultăți în înțelegerea sensurilor prin care ipostazele identitare sunt înlocuite de elementul identitar național. Națiunea este un atribut colectiv, vizând incluziunea într-un teritoriu, spațiu sau este perceput drept o caracteristică a colectivității sociale. Națiunea, în viziune modernă, „este asociată ideii de putere și suveranitate a poporului constituit în stat. Statul formează o națiune și fiecare cetățean este membru al națiunii.”

Ideea națională este principiul de organizare al identității naționale, este o formă de organizare a diversităților din lumea modernă și interdependentă. Ideea s-a manifestat prin reprezentarea națiunii atât ca unitate culturală, cât și politică. „Aventura modernității europene este legată de afirmarea ideii naționale. Ordinea națională a culturilor și a statelor a fost impusă în istorie de Europa, ca o fericită formulă a unității în diversitate,” reprezentând fundamentul performanțelor culturale. Tendința de individualizare și diferențiere se intersectează cu nevoia de integrare, resimțită în special la națiunile est-europene.

Proiectele de integrare devin câmpuri problematice, dând naștere la noi sensuri de conjuctură istorică, ale ideii naționale. Reacțiile critice asupra procesului globalizării se fondează pe ideea afectării specificului cultural național de tendințele uniformizatoare ale fenomenului. Noua realitate a organizațiilor internaționale integratoare iscă probleme legate de acceptarea membrilor a unui set comun de valori, norme și legi, neținându-se cont de contradicțiile cu structurile proprii sociale și culturale.„Culturile tradiționale par să aibă de pierdut în cadrul acestui proces, anumite obiceiuri seculare fiind scoase în afara legalității, în felul acesta existând riscul ca ele să dispară.”

O altă cauză a criticii globalizării se referă la condiționarea comportamentului de către valorile culturilor dominante, mai mult decât valori naționale, care conferă identitate culturală fiecărei țări. Problema identității naționale s-a transformat într-o problemă de nivel global a omenirii, prezentă în ansamblul culturilor, căpătând un caracter universal. Națiunile își exprimă în același timp identitatea, prin elementele politice și culturale. Modernizarea duce la consolidarea formelor noi create de identitate națională, prin procesele conjugate ale diverșilor agenți. Un conflict deschis între civilizațiile de tip occidental și „restul lumii” duce la reproblematizarea fenomenului național în epoca post-modernității.

Conflictul generalizat al identităților culturale, etnice, politice, economice, religioase redefinește din perspective noi aceste identități, revalorizând identitățile naționale. Suportul lumii prezente este reprezentat de statele naționale și de națiuni.

Stabilitatea secolului al XXI-lea depinde de rezolvarea conflictelor identitare, care duc la o dezordine internațională. Problema identitară este prezentă la națiuni recent ieșite de sub regimuri totalitare, la minorități etnice, dar și la societăți occidentale dezvoltate. Devalorizarea ideii de națiune în sens teoretic are loc în același timp cu o revalorizare practică în cultură, politică, raporturi internaționale. Cu surse aparținând domeniului economic și social, disimulate prin motive spirituale, conflictul identităților este vizibil în planul cultural. Această vizibilitatea a culturii apare ca unul dintre elementele centrale ale identităților.

Identitățile naționale europene s-au format prin procese istorice, bazate pe fundalul unei identități europene difuze, nu tot timpul conștientizate. Recunoașterea identității europene a rezultat din apartenența la comunitățile locale și naționale. Europa nu este doar un spațiu geografic, fizic, istoric. Este un spațiu comun al unor popoare, care deși s-au ciocnit și au avut valeități de dominație, au împărtășit aceleași valori de cultură, obiceiuri, ideologii, principii. Omul european este dual: el trăiește atât într-o arie de tip natal, local, regional, național, cât și într-o arie largă, difuză, continentală. Cea din urmă definește identitatea europeană, care a evoluat în timp și ale cărei dimensiuni s-au îmbogățit. Identitatea națională pune în evidență faptul că interacțiunile și instrumentele de socializare modelează colectivități și indivizi, care determină configurarea „supraidentitații” europene.

II.3. Construcția noii Europe. Identitatea europeană

Identitatea europeană este o componentă a ansamblului de poli-identități, prin care sunt reunite o serie de identități (familială, locală, regională, națională, transnațională, doctrinară). Conștiința identității europene, față de evoluțiile comunității naționale, este încă subdezvoltată. Resimțirea puternică a identității europene are loc atunci când individul e privat de Europa. „Identitatea europeană nu poate decât să se integreze într-o identitate umană, a cărei conștiință este favorizată de era planetară și contrariată de regresiunile, dezbinările, conflictele <<epocii de fier>>. Identitatea europeană și identitatea planetară sunt ambele subdezvoltate.”

Identitatea europeană este abordată de o parte a literaturii drept proces psihologic, social, politic de atașare a indivizilor, față de spațiul și comunitatea europeană, prin integrare. O altă parte a literaturii tratează termenul referindu-se la valorile și la modul de viață european: fie la ansamblul de state grupate într-un continent, fie la o civilizație aparte.

„Identitatea europeană nu este rezultanta unei epurări a diversității naționale, a unei abstrageri deliberate de tot ceea ce presupune stratificarea profundă a unei culturi în timp; ea este marca unui spirit emergent care s-a atașat acelui principiu ordonator, apt să răspundă actualelor imperative istorice. Identitatea europeană (…) este exigența însăși a unei înscrieri într-un alt proces transformator care să facă din Europa o meta-națiune, fără ca aceasta să-și piardă diversitatea inalienabilă pentru a câștiga unitatea.”

Prin crearea unei comunități europene, „noua conștiință europeană a avut mai întâi nevoie, pentru a se afirma, de o disociere de fantasmele trecutului, de abandonarea unei <<eredități>> a idiosincraziilor și exclusivismelor naționaliste.” În interiorul procesului de construcție europeană au început să acționeze tendințele de modernizare, drept principali factori de omogenizare.

Liantul noii construcții a fost consolidat prin extinderea spațiului economic, prin liberalizarea tot mai adâncă a pieței comune, prin reglementările instituite pentru toți membrii comunității. Fiecare dintre statele națiune componente ale comunității au avut atât beneficii, cât și servituții, constrângeri și restricții, care au stat la baza justificării și legitimării anumitor decizii. O trăsătură esențială a identității europene este spiritul democratic și deschiderea spre alte lumi, precum și menținerea și afirmarea mai clară a acestora.

Europa comunitară s-a confruntat și cu probleme care vizau crize în interiorul ei, în afară, dar și crize identitare. Crizele integrării (economice, conjucturale, insttuționale) au fost însoțite de cele identitare. Fiecare națiune are un mod propriu de a aborda agenda comună, are necesități proprii, retorică, rețea de instituții, tradiții politice proprii. „Aportul identitar al europenilor din Est nu a fost totuși de natură să confere identității europene semnificative deplasări de accente, întrucât aceasta s-a dovedit a fi înglobantă, în raport cu identitățile naționale distincte ale est-europenilor”.

Uniunea a devenit un sistem care integrează multiple planuri, recunoaște legitimitatea de reprezentanță a Europei, furnizând un suport solid pe care s-a construit identitatea europeană. Uniunea reprezintă o construcție europeană în a cărei alcătuire intră state și indivizi, dând naștere la o identitate formată din valori și principii.

Identitățile naționale nu au dispărut și nici nu vor dispărea prea curând într-o identitate europeană unică. Conform rezultatelor unor euro-barometre de opinie efectuate în ultimii 15 ani, focusate pe autoidentificare națională și europeană, s-a constatat că ponderea persoanelor investigate care și-au declarat identitatea strict europeană era între 7-15 procente. Procentul celor care se declarau „europeni și naționali” a fost de 12-20, spre deosebire de cele peste 80 de procente care au revenit celor care și-au declarat identitatea națională sau se percepeau drept „naționali și europeni”.

II. 4. Analiză comparativă pe Eurobarometrele din 2004-2014

Primul raport din seria analizelor naționale, care a fost bazat pe datele Eurobarometrului, a fost efectuat în România între 14-27 octombrie și s-a avut în vedere un eșantion reprezentativ de 1012 cetățeni români. Principalul obiectiv al Eurbarometrului a fost să prezinte opiniile avute de români referitoare la Uniunea Europeană, la valori europene și la instituții române.

Orientarea identitară națională cunoaște patru tipuri, la nivelul României, în funcție de modul de manifestare a mândriei de a aparține statului, comparativ cu mândria de a aparține Europei. Categoriile orientărilor identitare sunt următoarele: preponderent națională (un sfert din subiecții intervievați), preponderent europeană (23%), compozită, cu un nivel moderat de manifestare, în egală măsură națională și europeană (24%) și compozită, puternic manifestată, în egală măsură europeană și națională(25%). Cel mai accentuat grad de manifestare a orientării identitar-naționale este prezent la vârstnicii din mediul urban, cel mai redus la tinerii din aceeași zonă rezidențială. În funcție de nivelul de dezvoltare, zona de rezidență, situația economică, pe care subiecții o percep, naționalismul identitar se manifestă cu accente și intensități diferite. În regiuni în care nivelul de dezvoltare este ridicat, iar persoanele manifestă o percepție pozitivă referitoare la situația economică, se afirmă un naționalism identitar moderat.

Cercetătorii au constatat că Europa nu prezintă o solidaritate în forma de identitate europeană, prin faptul că cetățenii europeni rămân atașați de națiunea lor. Conform datelor rezultate din Eurobarometrul 62 al Comisiei Europene, realizat în 2004 un procent de 92 de repondenți se simt atașați de propria țară, iar 67% sunt atașați de Europa. În anul în care a fost realizat Eurobarometrul, 47% dintre intervievați se considerau drept cetățeni atât ai propriei țări, cât și ai Europei, iar un procent de 42 se percepeau numai cetățeni ai propriei țări. 42% dintre indivizii respondenți considerau că o aderare la UE ar conduce la pierderea identității naționale. Un procent de 74% din tinerii intervievați au declarat că libera circulație, atât pentru muncă, cât și pentru studii, este sensul principal prin care asociază UE. În ceea ce privește sentimentele avute, românii, împreună cu poporul iralndez prezentau cea mai bună percepție, la data sondajului, asupra UE. O pondere de peste 50% dintre respondenți au afirmat că se simțeau foarte mândri pentru că sunt români, iar un procent de 10 % au declarat că nu sunt deloc sau sunt foarte puțin mândri de naționalitate.

În concluzie, în urma analizei datelor obținute în 2004, profilul dominant de opinie al românilor a arătat optimism legat de cursul vieții personale și sociale, încredere foarte mare în UE, deși au manifestat un grad scăzut de cunoaștere a funcționării instuțiilor de la nivelul european. România se prezenta ca una dintre țările eterogene în ceea ce privește socialul: diferitele categorii de vârstă au opinii diferite despre UE, orientări valorice și viitor personal, multe dintre aspectele legate de identitatea național/europeană diferențiându-se. România se încadrează unui model cultural cu diferite orientări: preponderent național, național-european, preponderent european și european-națională și prezintă un grad ridicat de atașament față de națiune și față de Europa.

În 2014, an în care au avut loc evenimente relevante (liberalizarea accesului pe piața muncii, alegeri pentru Parlamentul European) în raport cu relația dintre România și UE, a fost realizat de către Comisia Europeană Eurobarometrul Standard 82. România și-a menținut poziția în a fi o țară euro-optimistă. România susține proiectul european și extinderea Uniunii. Majoritatea românilor (88%) apreciază negativ piața românească a forței de muncă, însă 29% așteaptă o ameliorare a acestei situații, România situându-se peste media europeană în ceea ce privește aprecierea unui viitor loc de muncă. Printre cele mai importante probleme cu care se confruntă România se află situația economică. Românii (59%) prezintă o percepție pozitivă în ceea ce privește UE, o imagine negativă fiind întâlnită la un procent de 9%, rezultând faptul că cetățenii prezintă încreere în Uniune.

În 2014 Uniunea Europeană însemna libertate de circulație (53%), democrație(29%), euro(25%). Românii au fost încadrați în rândul euro-optimiștilor, 77% dintre ei fiind de părere cu Uniunea creează factorii necesari pentru mai multe oportunități de muncă în Europa, 77% au afirmat că Uniunea facilitează și deschiderea spre medii de afaceri. în ceea ce privește atașamentul poporului, 93% se simt foarte atașați de orașul/satul de proveniență, 92% față de țară și 58% își arată apropierea față de UE. Cetățenia națională primează: 91% respondenți se consideră români, ma degrabă decât europeni.

Raportnațional—ANEXE http://ec.europa.eu/romania/images/16032015_eb82_ro_ro_nat_pre.pdf

Unitatea Europei organizează o diversitate de civilizații și de entități naționale, căutând o formulă de coexistență. Realitățile Europei de la care pleacă organizarea sunt națiunile componente. Spiritul european, care se înfățișează în variate ipostaze naționale „își are suportul unității sale într-un ansamblu de valori, atitudini și demersuri raționale, menționând tiparul juridic și organizatoric al moștenirii romane, pecetea morală a creștinismului și patrimoniul spiritual-științific al grecilor.”

Unificarea economică și politică a Occidentului este un fenomen important geopolitic actual. Se află în dificultate „datorită rezistențelor alimentate de identitățile culturale ale partenerilor”

Pe fundalul tranziției, statele centrale și răsăritene au o ereditate istorică problematică. Această tradiție istorică reprezintă unul dintre obstacolele apărute în calea obiectivului de unificare. Europeanul gândește asupra trecutului segmentat teritorial, în termeni de identitate națională. „Conștiința națională și naționalismul- grade de intensitate emoțională- sunt prin urmare obstacole în calea integrării europene: rezistente, deși nu invincibile.” Tabloul contemporan european prezintă solicitări contradictorii ce supun identitățile contemporane. Reaprinderea pasiunilor identitare, prin rivalitățile dintre state, intoleranța față de imigranții din Est apare în contextul proiectului de unificare europeană. Decalajul istoric al nivelurilor de civilizație și de dezvoltare dintre Răsărit și Apus reprezintă o sursă a frustrării naționale. „De-a lungul a aproximativ 500 de ani, civilizația occidentală a ajuns pe o poziție dominantă în lume. Structurile instituționale vestice precum corporațiile, piața și statul-națiune au devenit standarde globale în economia și politica competitive- șabloane care trebuie copiate de către restul lumii.”

Printre condițiile care au favorizat problemele se numără: amestecul etniilor, mobilitatea frontierelor, atitudinile față de minorități, divizări dintre orientări autohtone și occidentaliste, diferențe religioase. Zonele prezintă un adevărat pluralism cultural, cu multiple forme de transfer sau de împrumut cu privire la modelele culturale. Experiențele actuale, istorice și culturale, prefigurează un mod nou de înțelegere a raporturilor dintre diversitate și unitate.

Entitățile statale se divizează după principiul etnic(sub-național). „Diferențele identitare naționale și stereotipurile asociate acestora, privitoare la alte etnii sau la indivizi aparținând unor etnii diferite, se păstrează cu intensități diminuate chiar și în sânul unei alcătuiri comunitare la scară continentală, cum este Uniunea Europeană.”Temelia de revendicare a identității pleacă din planul cultural. Diversitatea culturală europeană rezistă în pofida fenomenelor de uniformizare, transfer, hibridare culturală, schimb de valori. Statul național este o manifestare a subiectului istoric, la fel și cultura. Această diversitate este principala bogăție europeană, prin intermediul căreia creația și istoria sunt posibile. Teza lui Huntington sugerează că dinamica civilizațiilor e controlată de state, și nu invers.

Performanțele europene se datorează mijlocirii culturii naționale, bogăției experiențelor de natură spirituală, solidarității dintre națiuni și culturi componente. Culturile vor coopera, vor menține identitatea națională și nu vor ajunge să fie uniforme. Istoricii consideră că prin apropierea forțată a națiunilor, se pot naște reacții de respingere între entitățile Europei. „Diversitatea culturilor este expresia bogăției intrinseci a speciei umane, iar conservarea istorică a acetei diversități este condiția supraviețuirii și dezvoltării ei.”

„În ceea ce privește domeniul culturii, la nivel de Uniune Europeană există un ansamblu program. „Unitate in diversitate”, deviza sub care se acționează, reliefează o grijă și respect acordat tuturor culturilor membrilor. Problema pe care comunitatea vrea să o rezolve este legată de reevaluarea valorilor culturale, în lumea unde accentul este pus pe valorile materiale. Astfel, UE militează pentru o Europă socială, mizând pe promovarea valorilor urbanismului, pe cele ale ale democrației și ale solidarității sociale, pe trecutul complex și bogat al continentului, pe o diversitate culturală care dă conținut altor valori. Valori ce sunt înscrise în Carta Drepturilor Fundamentale a UE, precum libertate, solidaritate, egalitate și demnitate și alături de care apar respectul reciproc, toleranța, responsabilitatea. „Formarea conștiinței de cetățean european care să facă din aceste valori un mod de viață, este un proces de durată, dificil, cu atât mai mult cu cât diversitatea popoarelor aduce în prim plan specificul lor național.”

Prin cetățenie se asigură o relație socială cu membrii societății, individul este integrat în spațiul public. La nivel de națiune democratică, prin politic se instituie socialul. Pe lângă sensul de atribut juridic și politic, cetățenia este și o modalitate care oferă indivizilor un statut social, astfel devenind actorii unei vieți comunitare și colective.

Ideea identității europene, corelată cu spațiul public european face trimitere la ideea de cetățenie europeană. Instituțiile cetățeniei au evoluat în cadrul național, iar practicile au depășit națiunea. Din perspectiva construcției europene, cetățenia se exercită la diferite niveluri: național, infra și supranațional. Calitatea de cetățean, care aparține unui stat membru al uniunii Europene, îi conferă acestuia și valoarea de cetățean european. Europeismul se adaugă și se suprapune determinărilor etnice, culturale, psihologice, geografice, istorice, politice. Ca o supradeterminare, europeismul ține de un caracter european, de o atitudine favorabilă unei unități europene și de o mișcare care tinde să creeze o unitate europeană din perspectiva mai multor planuri.

Orice individ care posedă naționalitatea unui stat membru din Uniune, are și cetățenie UE., care se adaugă celei naționale și aduce un plus de drepturi: libera circulație pe teritoriul comunității, drept de a vota și de a fi eligibili pentru alegerile pentru Parlamentul European, dreptul de a lua contact cu instituții consultative europene (drepturi politice). La nivelul drepturilor economice și sociale, acestea sunt în acord cu totalitatea spațiului comunitar. Sensul politic de cetățenie nu poate fi scos din afara contextului național-european.

Caracterul național al cetățeniei este superior celui european. „Fiecare stat european dispune de instituții politice proprii, de o tradiție specifică, de un caracter național care și-a pus amprenta asupra raportării la problemele provocatoare de conceptul de noua cetățenie europeană. Cetățenia europeană presupune construcția unui spațiu public european, unde cetățenii din țările europene să sa considere prioritar cetățeni europeni.

Problematica referitoare la cetățenia europeană generează controverse și dificultăți cu privire la abordarea unor tematici de interes comun, la nivel de uniune. Fapte ce țin de recenta istorie a construcției, devalorizarea anumitor principii vechi legate de primordialitatea aspectului politic referitor la cetățenia națională, au condus la noi abordări ale conceptului de cetățean european. arhitectura europeană se caracterizează printr-o disparație tot mai mare a restricțiilor frontaliere, printr-o liberă circulație de capitaluri, informații, forță de muncă, care favorizează crearea unei noi reprezentări a ideii de cetățenie. Apartenența la o colectivitate înseamnă atât participare politică, cât și economică și socială. A fi cetățean național nu se limitează doar la drepturile civile proclamate de stat, ci și la statutul social pe care insituțiile europene îl conferă cetățenilor. Puterea supra-națională și trans-națională au creat instrumente pentru o unitate economică. Extinse în dreptul social, instrumentele au garantat la nivel european drepturi pentru salariați și imigranți, libertate de muncă, înlăturare discriminări între sexe.

Europa comunitară își asumă prerogative, mai mult decât națiunile, în politici de ocupare a forței de muncă, de dezvoltare rurală și urbană, în eliminarea activităților discriminatorii față de categorii diverse. Astfel conceptul de cetățenie europeană suferă redimensionări printr-o serie de identități multiple, care se transpun în exercitări de drepturi și îndatoriri. Patriotismul la nivel național, manifestat de cetățeni urmează să se îmbine cu cel constituțional, al cetățeniei europene. Prin aceasta, identitatea națională s-ar mai sprijini pe principiile statului de drept, nu pe cele ale statului-națiune.

Valorile comune la nivel de comunitate rămân într-un plan ideal. Elemente de ordin identitar, simbolic, social se plasează cu temere în spațiul public european. Cultura națională și perimetrul național conferă identității indivizilor atribute distincte. Spațiul european este considerat permisiv și profitabil

La nivelul de economie, politică și instituții, procesul de integrare europeană se desfășoară controlat, desființându-se anumite bariere. În ceea ce privește mentalitățile naționale, pattern-urile etnice și culturale ce corespund națiunilor de pe continent, nu pot fi substituite de modelele culturale euro-comunitare. Mutațiile radicale și masive cu privire la autoidentificarea europeană a cetățenilor țărilor membre Uniunii Europene nu au existat, în detrimentul asumării a ceea ce înseamnă identitate națională.

Isaiah Berlin afirma că naționalismul este efectul direct al rănilor pe care sentimentul de apartenență comună la o rasă, cultură sau națiune le-a suferit.una dintre formele pe care le îmbracă statele noi este conștientizarea carențelor, prin care se condamnă înapoierea și se încearcă cu nerăbdare apropierea de culturi superioare. Alteori apare forma de izolaționism resentimentar, prin care națiunea se concentrează asupra propriilor virtuți și calități, regăsindu-se revenind la vechile izvoare.

„Opus accentelor postmoderniste, Europa culturală continuă să promoveze valorile care i-au definit specificul, de-a lungul epocii moderne de progres și civilizație. Dezvoltarea unei noi spiritualități, a unei noi etici, cu un alt simț critic, bazate pe democrație, egalitate și respect reciproc al popoarelor care alcătuiesc Uniunea Europeană, presupune o amplă strategie culturală”

Cultura contemporană europeană are nevoie de o reunificare și de o respiritualizare, pentru a putea fi păstrată așa cum a fost lăsată, ca produsul unei moșteniri a creștinătății și a antichității. „La nivelul profund și intim al asumării identitare al nevoilor umane pe care așa-numita cultură europeană mai departe cultură globală le poate satisface, se joacă una dintre mizele mari ale proiectului european.”

În Europa, valorile culturale și istorice susțin în primul rând liantul național. În urma analizelor se constată că în statele occidentale națiunea se bazează pe sistemul de referință al identității politice. Națiunile din Răsărit au drept sistem de referință identitatea culturală, care apare asemenea unei forme de apartenență a indivizilor la diverse realități, istorice, culturale, organice, supraindividuale. Cultura națională a fost în cele două zone un instrument de alcătuire al statului național. În Est au predominat mijloacele spirituale și culturale, pe când în Vest factori economici și administrativi. Factorii culturali și cei politici au lucrat tinzând spre același scop și au coincis în spațiul românesc, având un rol în formarea națiunii române. Unitatea culturală a pregătit spațiul unei ulterioare cristalizări a unității politice.

Noile mișcări descentralizează lumea veche, generează nevoia de identificare națională, un raport predominant dintre etnicitate și statalitate, o renaștere a particularismelor naționale. Structurile identității mobilizează o rezistență în fața proiectelor integratoare. După revoluțiile anilor `80-`90, Europa de Est a traversat o criză profundă de identitate, unde procese de ordin social au interferat cu cele de ordin național. Tensiunile de ordin național și etnic interferează, se suprapun și provoacă perturbații cu cele generate de trecerea spre alte modele de societate. Valorile specifice națiunilor se afirmă cu dificultate, nefiind recunoscute drept expresii competitive care aparțin culturii europene. Monopolul centrelor apusene asupra creațiilor, sincronizarea occidentală, nevoie de integrare pan-europeană au determinat nevoia celorlalte națiuni de a-și reconfirma condițiile de subiecte veritabile în istorie.

„Privite la nivel european, în ansamblu, culturile naționale de masă din Europa orientală și balcanică (…) par a fi pe cale de dispariție.” Ele încă mai conservă valori de schimb și de control social, însă comercializarea și instrumentalizarea la nivel politic le-a îndepărtat de obiectivul inițial, în avantajul integrării generale. Cultura națională de masă nu mai păstrează energia mobilizatoare care reprezenta un important instrument de identificare al grupurilor cu statul.

Societățile contemporane prezintă un interes sporit pentru identitățile lor naționale, declanșând redimensionări ale factorului etnic prin confruntări interetnice. Huntington considera că acest tip de conflict va fi alimentat de marile blocuri de civilizație, ca efect al diferențelor sistemelor de valori dintre ele, sisteme ce dirijează strategia de afirmare istorică. Problema suveranității populare și a celei naționale au fost puse simultan de mișcările revoluționare. Din multitudinea tendințelor contradictorii, ce dau naștere noului tip de civilizație face parte și înclinația care duce la noi sensuri ale ideii de națiune. O fază necesară a procesului de mondializare este însăși revenirea identității. Huntington acordă factorului religios o funcție esențială în provocarea conflictelor identităților culturale.

Tranziția post-comunistă a marcat redeschiderea în Europa Centrală și Răsăriteană a problemei naționale. Aflată la zona de întâlnire a marilor interese și blocuri de civilizație, România abordează dintr-o nouă perspectivă conștiința de sine din mediul geopolitic, prin problematizarea raporturilor dintre integrare și identitate, diversitate și unitate. Cu o cultură de interferență și un statut de frontieră, civilizația românească întimpină noi provocări istorice.

Concluzionând, identitățile naționale se afirmă ca entități integrate în sistemul de interdependențe mondiale. În spațiul de interdependență și în interiorul societăților au loc procese de diversificare. Identitățile sunt surse de vitalitate pentru existență, dar în același timp și surse de conflict.

Capitolul III. Valori ale identității românești și raportul lor cu valorile europene

III.1. Istoricul consolidării identității românești

„Reperele identității românești se situează deopotrivă într-un registru istoric, al constituirii de sine și într-un registru etnografic european, la limita confluențelor cu alte popoare și a delimitărilor de acestea în aria continentală de apartenență comună.” Printre elementele la care se referă identitatea românească se numără limba, teritoriul, etnogeneza, spiritualitatea de natură creștină, continuitatea, matricea culturală, însușirile de ordin etno-psihologic. Fiecare componentă devine relevantă raportându-se la determinațiile europene, care sunt regăsite în dimensiunea identității naționale.

Pivotul identității române a fost cu precădere unul cultural, prin raport la procesul de construcție al națiunii române, similar cu cel din spațiul est-european. Performanțele culturale și valorile sunt asimilate în spațiul românesc și estic cu identitatea națională. Valorile culturii naționale sunt component esențiale ale subiectului național și reprezintă expresii de afirmare a personalității națiunilor. Valorile culturale expun cadre sociale, însă integrate în viața comunității, alcătuiesc planuri de asimilare a realității și ordonare a experiențelor. Aria românească s-a emancipat din punct de vedere național și social prin cultură. Geneza și existența națiunii sunt înțelese prin unitatea sintetică dintre cultură, politică și economie. Valorile sunt implicate în procesul de construire și de derulare a vieții sociale.

Identitatea românească e susținută de o moștenire particulară, rezultată prin amestecul „filoanelor daco-romanității (…); își trage substanța din valorile civilizației agreste și pastorale, din valorile creștine ale Ortodoxiei; se atestă invocând principiul continuității istorice în spațiul carpato-danubiano-pontic” și se conduce după anumite reprezentări ale unor virtuți, delimitându-se de identitățe care aparțin popoarelor vecine. La fel ca alte identități naționale, identitatea românească este definită prin trăsături și calități etnice și psihologice recunoscute și prin defecte și carențe respinse și încriminate. Depozitul patrimonial identitar însumează reprezentări de sine și ale altor identități naționale.

„A fi român” și conștiința românității au rădăcini străvechi, expresiile fiind legate de filonul latinității, substrat profund al identității românești și de alte izvoare în latină, slavonă, greacă. Locuitorii spațiului carpato-dunăreano-balcano-pontic au fost denumiți în diverse moduri (vlahi, romani, români, aromâni, geto-daci). Creștinismul, unitatea limbii, structurile comunitare create, invaziile au plămădit identitatea etnică românească. Formă de rezistență identitară a românilor în fața tentativelor de catolicizare a reprezentat-o ortodoxia. Situația geopolitică, acomodarea la împrejurări, rezistența la presiuni exterioare au avut un aport important în construirea identității românești.

Această identitate prezintă și surse precum raportarea față de alteritatea etnică a grupurilor cu care românii au intrat în contact sau au coabitat, contactul cu alte civilizații, experiența istorică. Epoca domniilor fanariote a avut efecte atât în plan cultural, cât și în domeniul organizării vieții publice, iar mai târziu revoluțiile de secol al XIX-lea vor avea determinații identitare.

România a început cu o întârziere impresionantă, statele române închegându-se în secolul al XIV. Întârziere politică, instituțională, cultură toate au avut loc pe teritoriul aceleiași țări. Situarea la margine a teritoriului, condiția de frontieră a generat o consecință contradictorie: o închidere și o deschidere, ambele accentuate. Un teritoriu aflat în drumul oricui, relativ izolat de regiunile bine conturate ale continentului, prea puțin organizat și structurat, toate aceste elemente au dus la crearea unei civilizații, preponderent rurală, receptivă față de diversitatea influențelor externe. Deschiderea apare în amestecul etnolingvistic, care ilustrează proporții considerabile. Elita a împrumutat modele politice, culturale, economice. Trăsătură specifică a istoriei, slăbiciunea statului legată de structura socială, de funcționarea mecanismelor politice, conflicte interne și intervenții din afară. Orașele românești s-au dezvoltat încet, cu un nivel de urbanizare modest și o compoziție etnică „neromânească” pronunțată

Străinii din societatea românească au avut un rol crucial, acoperind golurile care nu puteau fi acoperite de români. Destinație a emigrației europene, România secolului al XIX-lea era văzută ca putând oferi o viață mai liberă, spre deosebire de imperiile vecine. Poporul avea nevoie de competențele românilor. Orașul devine tot mai cosmopolit, cu amestec etnic și împins spre modernitate: acum va fi organizat sistemul medical, industrial și comercial, se dezvoltă arhitectura și diverse stiluri artistice, drumurile.

Despre cultura românească se spune adesea că a păstrat până la începutul secolului al XIX-lea forma orientală de manifestare, cu mentalitatea și instituțiile specifice. „Națiunea română este, în forma ei împlinită, o creație de secol XIX,”secol în care poporul a conștientizat că alcătuiește un corp comun, a apărut conștiința unității. Reconsiderarea tuturor reperelor a fost una dintre consecințele noii perspective naționale: istoria unitară românească a fost rescrisă, criteriul național a fost așezat mai presus de orice, elita românească va începe să privească numai spre Occident. Complexul de inferioritate, conturat încă de atunci, este prima maladie căreia Lucian Boia îi pune un diagnostic. Românii au fost mereu la dispoziția celorlalți, teritoriul a fost stăpânit direct de către străini și mereu a existat nevoia de a prelua și învăța de la ceilalți. De aici s-a născut o construcție orgolioasă, cu exagerări de ansamblu, istorie eroică și origini mărețe, care compensează anumite frustrări din prezent. Relațiile cu străinii au fost dramatizate în concepția lui Boia, atitudinea românilor oscilând între admirație și ostilitate, uneori combinate.„Pe de-o parte românii nu se pot dispensa de ce e străin, pe de altă parte tare și-ar dori să se descurce și singuri. Firește, atitudinile sunt diferențiate și variabile de la o epocă la alta.” Greci, turci, unguri, ruși, evrei: diverse nații și etnii au „împresurat” poporul român, influențând, creând imagini defavorabile și tensiuni, aducând modele sau creând condițiile necesare unui progres.

Cultura româneasca era până în secolul al XIX-lea statică. Schimbarea produsă în acel secol a venit odată cu adoptarea legislației străine, cu dezvoltarea sistemului școlar, cu dinastia străină. S-a trecut de la stilul oriental al vieții la un stil occidental, vioi și plin de transfomări: dezvoltarea comerțului, formarea burgheziei românești, crearea rețelei de căi ferate, organizarea administrativă. Schimbările au contribuit în mare măsură la occidentalizarea țării. Studiul efectuat de tinerii români în Apusul Italian și Francez a reprezentata un nou contact cu Occidentul. Influența călătoriilor spre Apus, spre a cunoaște , imita și încetățeni exemplele străinilor au produs o stare de spirit unitară și complexă. Influențele germanice pătrund prin profesori stabiliți în Principate, prin studiile filosofice ale românilor în spațiul nemțesc. Astfel complexul latin este înlocuit de cel german. Ideea autohtonizării culturii românești a apărut în conformitate cu dorința de dezvoltare ca popor. „Între acestea, cultura română care datorează atâta culturii europene trebuie să-și plătească acum datoria sa. Mari sarcini creatoare incumbă generației noastre și în rezolvarea lor cultura românească ajunsă astăzi la conștiința originalității ei, dar năzuind către universalism, trebuie să-și spună că nu poate atinge în bine acest nivel decât rămânând ea însăși.”

„Dotat cu o constituție europeană, cu instituții publice moderne și având un suport popular-național, statul român se transformă în scurt timp în agentul edificării unei identități românești distincte și atașate taberei occidentale”, pendulând între simpatii de ordin idealist-cultural și interese la nivelul unei politici de independență. După procese de modernizare și frustările apărute după război, țara și-a desăvârșit unitatea națională odată cu alăturarea teritoriilor. Astfel identitatea românească a trecut prin diverse procese de metamorfozare, de la umilință, la opresiune și mai apoi la jubilație națională.

Progresele înregistrate pe diverse planuri (cultural, social, economic) au conturat sentimentul realizării unor aspirații la nivel colectiv. Au urmat șocuri traumatice înregistrate de identitate odată cu războaiele, care au amplificat temeri cu privire la păstrarea identității naționale. Caracteristici specifice identitare românești au fost negate și incriminate odată cu ocupația sovietică, alienarea producându-se prin pârghiile educaționale, partid și intimidarea forțelor naționale. Dificultatea cea mai mare, apărută odată cu modernizarea societății, pe care țara a trebuit să o depășească, a fost armonizarea stilului vechi al deprinderilor socio-culturale cu noile instituții și reguli importate. Lucrurile nu au suferit schimbări radicale, ci transformări treptate.

România din perioada interbelică este țara europeană care prezintă cel mai larg evantai religios, etnic și cultural. La un secol după preluarea modelelor occidentale nu se mai putea vorbi despre formele fără fond. Deși cu întârziere față de curentele occidentale, arta și literatura românească au ajuns să se sincronizeze cu cea europeană, avangarda românească fiind avangarda la nivel european.

La sfârșitul anilor 1950, specificul identitar românesc se reafirmă din ce în ce mai pronunțat, odată cu destalinizarea.

Printre seturile de măsuri ale politicii naționaliste a regimului comunist au fost implicate norme, care aveau drept scop formarea unui anumit tip de identitate națională, precum și un proces care dorea o ștergere a memoriei diversității culturale și etnice. Efectele regimului comunist, prin prisma propriei percepții asupra identității naționale se resimt din ce în ce mai puțin în secolul XXI. În anii 70-80 apare dimensiunea ritualică a istoriei, prin propagandă. Atunci s-au născut sau au fost revigorate mituri și idei legate de continuitate, de simboluri, a apărut conștiința națională a românilor. Întreruperea de legături culturale cu Occidentul a condus la formarea de noi atitudini și comportamente, care au prejudiciat alte etnii și grupuri minoritare, aflate pe teritoriul românesc. S-a dorit o românizare, care a constituit o tentativă de omogenizare a societății, care viza mai multe paliere ale vieții sociale.

După 1968 a urmat o liberalizare temporară a circulației de informații culturale, până la mijlocul anilor 80 când grupurile minoritare au fost defavorizate.

Tradițiile culturale naționale sunt revalorizate, elementele identitare proscrise anterior sunt recuperate, trecutul istoric și figurile simbolice din istorie sunt redescoperite și promovate în planul extern. Suma acestor elemente a condus la consolidarea unei noi autopercepții identitare a românilor pe plan extern. A urmat o criză identitară în ultimii ani ai comunismului, accentuată și prin izolarea țării din punct de vedere internațional. După 1989 a apărut șansa redefinirii identității românești.

După ieșirea din comunism, în România s-a petrecut o românizare accentuată: români mai naționaliști, însă și mai frustrați în fața străinătății. Așa cum afirmă Boia, elita românească e în mare măsură o creație a comunismului. Noile generații apărute și-au pus amprenta pe societatea culturală.

Doar privind în oglinda trecutului, se poate înțelege prezentul. Parcurgând istoria țării, România prezintă o serie de trăsături specifice și combinații contradictorii.„Înlănțuindu-se, toate aceste particularității conduc la România de astăzi:” reușitele, neîmpliniri și dereglări, progresul și capacitatea de adaptabilitate, care contribuie la mersul omenirii în ansamblu au creat o țară cu o identitate proprie.

Reconstrucția cadrelor cheie din istorie, suma diferențelor culturale, schimbarea paradigmelor au condus la constituirea unei țări aflate la frontiera dintre Orient și Occident, o țară „altfel”, privită de multe ori sub aspect negativ. Instabili, imparțiali, mereu ezitând între două lumi, românii au dezvoltat un complex de inferioritate, bazat pe o istorie vulnerabilă și pe reprezentări de ordin mitologic.

III.2. Relevanța modelului european pentru identitatea României

Divizarea continentului european în urma încheierii Războiului Rece și a comunismului, a creat condițiile avantajoase afirmării identităților naționale din zona balcanică. „În România, accesele de febră naționalistă, încurajate de partidul-stat, făceau ca recursul la trecutul istoric să îmbrace mai curând forma ritualului colectiv, comandat de sus, executat mecanic.” Astfel construcția de-a lungul timpului a identității naționale poate fi considerată o expresie a unei predestinări, care urmărea un ideal generos: unitatea, care putea fi obținută prin crearea unui stat național, suveran și independent. Cultura națională a fost revalorizată peste timp. „Identitatea națională este rezultatul unei <<reciclări>> a atributelor românismului prin prisma perceptelor și sloganelor comuniste”. După comunism, identitatea românească, cumulatoare de erori și avataruri nedorite, prezenta o discrepanță față de identitatea europeană, unde înșiși europenii din spațiul Uniunii întâmpinaseră dificultăți pliându-se acestei noi configurații.

D. Drăghicescu semnala o identitate fragmentară, bazată pe împrumuturi, neomogenitate și nefinitudine. Lipsa cultivărilor însușirilor naturale este văzută drept sursă a slăbiciunilor și a neputințelor. Coordonatele spațiale și cele temporale au avut un rol în ceea ce a privit oscilația mentalității românilor, între impulsurile de acțiune, nefinalizată însă, și tendințele de inerție care s-au remarcat atât la nivel individual, cât și colectiv.

Complexul de inferioritate trece prin transformări, ajungând un complex de superioritate față de inflexibilitatea și inaptitudinea străinilor de a fi versatili. Astfel inconsecvența poate fi privită drept o virtute. Individualismul românilor se manifestă prin nevoia de recunoaștere publică și de admirație, printr-o instabilitate a reflexului de solidarizare și a instinctului solidarist-comunitar. Proiectele comunitare prezintă interes în măsura în care individul le percepe ca aducând beneficii personale sau familiale. O astfel de conduită, dezaprobată din punct de vedere formal și moral, considerată firească informal și social, face parte din considerațiile privitoare la un balast identitar, care în contemporaneitate capătă noi relevanțe. Acestea sunt văzute din perspectiva distanței raportate la identitatea europeană și la mentalitățile care domină în statele integrate Uniunii. Depășirea reticențelor de după război, în vestul continentului, a dus la un proces de coagulare a unui ansamblu comunitar social, economic, politic și instituțional. Extinderea permanentă a condus la actuala alcătuire a continentului. Problema principală după Războiul Rece a fost aceea a compatibilizării între statele deja membre în cadrul Uniunii și cele aspirante. Criza identitară și decalajele dintre autopercepții și percepții exterioare constituiau fondul prolematic al europenilor.

Procesul de negociere și de apropiere a României față de UE a însemnat „poate într-o măsură și mai mare decât pentru polonezi, unguri, cehi sau est-germani o provocare majoră cu consecințe directe și pe multiple planuri asupra identității lor naționale, asupra modelării acesteia în contextul edificării unei noi Europe, a cărei parte ei se simțeau.” Experiența condiției de europeni era consumată cu precădere în planul virtual în ultimii ani ai secolului al XX-lea. Incertitudinile cu privire la stadiul în care țara se afla raportat la ale țări și dificultățile interne au creat un orizont de așteptare și un proces de aderare lung, anevoios și tensionat. O reformă a componentelor culturale, economice, instituționale și sociale era condiția unei viitoare alinieri la standardele comunității. A fost necesar un proces de evaluare și de modificare, pentru a ajunge la aceeași lungime de undă cu noua Europă, proces ce a avut loc în întreaga societate românească. Dincolo de programele, politicile și proiectele necesare/implicate, procesul presupune implicarea activă la nivel de grupuri sociale și comunități, care pot deveni subiectul transformărilor graduale.

Odată cu procesul de aderare, imaginea românilor despre ei înșiși, europeni și Europa a avut de suferit modificări substanțiale, din punctul de vedere a ceea ce înseamnă perspectiva autoidentitară. Imaginea a devenit mai complexă, a căpătat nuanțe semnificative și a avut loc un impact prin redescoperirea de către Europa a României, poporul având revelația unei șanse europene a țării. Prin schimbul de informații, multiplicarea contactelor, dobândirea de cunoștințe pe baza experinței reciproce în mediile de afaceri și intelectuale, în organizații nonguvernamentale atât din țară, cât și din Uniune, inhibițiile și tabuurile au fost depășite, criteriile și ideile pe baza cărora alteritatea europeană era sesizată au fost reconsiderate. După anul 2000 interesul față de România a crescut, iar țara a început procese de compatibilizare cu UE prin asigurarea premiselor legislative, pârghii care să accelereze reforma și să recupereze întârzierile.

„Multe dintre manifestările care au ridicat serioase semne de interogație asupra percepției identității românești în spațiul european vizează comportamentul, cel puțin discutabil din punct de vedere moral, al unor exponenți ai clasei politice, mediilor de afaceri și reprezentanților unor instituții publice care au evidențiat în raporturile cu organismele și emisarii Uniunii Europene incorectitudine, venalitate, lipsă de responsabilitate și dispreț pentru interesul public.”

În anumite țări a fost provocat un sentiment de respingere față de țară, afectând imaginea despre România și despre români, identitatea românească fiind percepută într-un sens negativ. Redefinirea identității românești în parametri europeni vizează redobândirea unei bune reputații, pe lângă eforturi de afirmare a valorilor pozitive, în sincron cu realități ale identității europene.

„Fondul problematic al culturii române moderne are în articulația sa profundă tensiunea caracteristică a raportului dintre identitatea națională și integrarea europeană”. România se reconstruiește în raport cu trecutul și cu noile circuite spirituale, pentru a se integra în structura unității europene. În interiorul spațiului românesc există contraste, la fel cum există și o distincție între „noi” și „ceilalți”. Românii au probleme de ordin socio-cultural. Istoria a imprimat poporului o anumită direcție, l-a făcut să fie diferit de la o perioadă la alta și îl va modela mai departe.

„Înlănțuindu-se, toate aceste particularității conduc la România de astăzi.”, reușitele și neîmplinirile contribuind la mersul omenirii în ansamblu și creând o țară cu o identitate proprie. România, fiind inclusă din punct de vedere istoric și geopolitic în categoria statelor din Estul Europei, prezintă o particularitate în ceea ce privește integrarea în comunitatea europeană. Libertatea politică, coeziunea socială și creșterea economică sunt incluse în modelul european, care are un fundament în educație și în mentalitate. Aliniamentele culturii umaniste europene au fost valorificate prin modelul de dezvoltare. Obținerea unei creșteri economice și a unei coeziuni sociale constituie o problemă de care ține esența libertății politice.

III.3. Raportul între cultura occidentală și cultura românească

Raportul între ceea ce privește cultura occidentală și cultura românească se face prin asumarea unor elemente europene în țara noastră și prin contribuția pe care România a putut să o ofere entității culurale europene. De-a lungul dezvoltării românești în plan cultural, poporul s-a arătat preocupat de perceperea și cunoașterea acestei evoluții, înțeleasă ca fenomen dublu: o expresie a trăsăturilor spirituale proprii și o expresie a legăturii, condiționării și influențării cu alte culturi. Imaginea de sine a românilor s-a construit pe repere ce au privit: originile, influențele altor culturi, contribuția acestora referitoare la cultura română. Problematica influențelor culturale a străbătut diferite momente și a făcut apel la registre diferite de interpretare, Occidentul și Orietul având o puternică influență în dezvoltarea de ieri și de azi.

Țările, la fel ca națiunile sunt diferite, dar în același timp și asemănătoare. România face parte din acest joc al asemănărilor. Românii sunt altfel, cu trăsături specifice autohtone. Odată ce țara a ales drumul spre occidentalizare, comparația cu Apusul a devenit inevitabilă. Azi, suprastructura românească este formal specifică celei occidentale. România imită Occidentul, se compară cu el și nu numai și dorește să îl ajungă din urmă. În interiorul spațiului românesc există contraste, la fel cum există și o distincție între „noi” și „ceilalți”. De la evoluția atipică a comunismului, până la așezarea pe hartă: țară balcanică prin țesătura de civilizație, deloc balcanică geografic, răsăriteană, „România s-ar putea să fie încă mai altfel”. O poziție ambiguă, construirea națiunii din multe bucăți și disparate, cu o varietate de amprente clturale, care au fost însă unificate printr-o prezență a românilor majoritari, toate sunt caracteristici ale unei națiuni europene formate diferit față de țările occidentale ale continentului.

Societatea predominant rurală, întârziată, era învelită în stratul subțire și mimetic al elitelor și instituțiilor de factură occidentală și copia structuri politice și dispuneri ideologice. Diferențele dintre nivelurile extreme, dintre occidentalizare și rezistența la ea, par a fi în concepția lui Boia mai accentuate în România decât în oricare altă parte a Europei de Răsărit, la fel de evidente fiind și formele „fără fond”. Românii au intrat târziu în istorie, cu structuri întârziate, care vor deveni un blocaj, timp de secole. Occidentalul, are și părți bune și mai puțin bune: pe de-o parte, e organizat și riguros; iar pe cealaltă, e prea rigid. Românii nu au capacitate de organizare, însă improvizează și sunt descurcăreți. „Capacitatea de imitație a cetățeanului român are un aspect remarcabil, prin faptul că nu copiază pur și simplu, ci și reelaborează modele care au fost adoptate.

Spre deosebire de implicarea activă a bisericilor din Occident în viața socială și publică, Biserica ortodoxă a mers strict doar pe sfera teologică. Biserica, ca un tot, nu a protestat împotriva regimurilor. „România a ajuns să fie o țară și mai ortodoxă decât a fost înainte. Este și o țară al cărei popor prezintă credințe puternice, comparat cu Occidentul secularizat. Ortodoxia românească dovedește un grad mai mare de deschidere spre Occident, față de celelalte ortodoxii, deși are o tendință de închidere în sine.

Condiția precară economică, raportată la țările dezvoltate, determină interpretări negative ale determinanților identității naționale și ale standardului de civilizație. Performanțele culturale și sfera valorilor reprezintă structura de rezistență a identității naționale. Aflată sub presiunea conjuncturilor, cultura română aspiră la ceea ce înseamnă recunoaștere universală. Popoarele simt nevoia continuă de dialog și schimb de valori. Tensiunile generate la nivel național sunt privite drept amenințări de lungă durată asupra stabilității României și Europei în ansamblu. Tendințele complementare întâlnite azi sunt integrarea și diferențierea. Devierea proceselor de tranziție și istoria regională au consecință renașterea unei idei naționale și apariția unor mișcări extremiste și naționaliste. Tranziția unor țări spre alte forme de organizare socială marchează procese de reconstrucție la nivel global, a identității naționale. Această reconstrucție e legată și de obținerea performanțelor economice menite să permită o integrare și de competiția în lumea comunicării. Regăsirea identității a fost o cauză și un efect generate de prăbușirea comunismului.

Așa cum afirmă Rădulescu-Motru, identitatea românească s-a dezvoltat din profilul psihologic al propriilor cetățeni. Principala trăsătură este gregarismul, care a dat naștere calităților românului, fiind o stare impusă de situații, împrejurări și tradiție. Mihai Ralea continuă teza, afirmând că adaptabilitatea este caracteristica mentalității spiritului românesc, aflat între tendințe contradictorii: Orient și Occident. Identitatea românească se evidențiază prin ceea ce înseamnă conștiința colectivă a poporului și reprezintă o expresie a carcaterului național. Continua schimbare a societății reprezintă una dintre dimensiunile identității României raportate la UE.

Progresul României este în strânsă legătură cu funcția de adaptabilitate a poporului, capabil să facă salturi într-o perioadă scurtă de timp. De multe ori, însă, au fost satisfăcute doar condițiile adaptabilității, lipsind adaptarea substratului adânc, postamentul. Occidentalismului, lipsindu-i postamentul, apare instabil la noi, dizolvându-se rapid. Necesitatea acestui salt istoric este o condiție a lansării țării în lume. Impulsiunea dinamică este motivul realizărilor

Uniunea Europeană dispune de o serie de instituții, simboluri și valori, având un impact asupra statului național, prin cetățenii care dau sens identității sale. Spațiul românesc cunoaște o evoluție împreună prin modernizarea de tip european. Europenizarea se desfășoară într-o societatea care prezintă decalaje, discrepanțe și contradicții, având un rol în întărirea mecanismelor elaboratoare a politicilor europene și acționând în ceea ce privește schimbarea cadrului instituțional la nivel național. Europenizarea României este o chestiune care presupune regândirea multor aspecte definitorii poporului, dă naștere unor idei modernizatoare și amplifică raporturile la nivel de Uniune, fructifică mediul socio-cultural și facilitează dialoguri și interacțiuni interculturale. Un european estic specific prezintă în paleta calităților sale o aviditate intelectuală, imaginație, pasiune în discuții, fiind guvernat de un flux de haos interior, care tinde să se stabilizeze în societăți stabile.

„România se va împlini, ca membră a UE, dacă va continua noul curs al construcției Europei unite, care impunându-și o reformă instituțională și crearea unei noi identități europ, devine trebuie să devină, o forță competitivă pe plan global, un centru de putere într-o viitoare lume multipolară.” Există tensiuni interioare, șocul unei europenizări ce au dat naștere unei crize identitare, însă integrarea a atenuat conflictul identitar. UE a avut un impact resimțitit de indivizi pe mai multe planuri: de la efectele politicilor euro-comunitare, la reorientări de atitudine, comportamrnt, speranțe pentru un standard ridicat de trai, schimbări de habitudine.