ROLUL TURISMULUI LITERAR CA ALTERNATIVĂ DE DEZVOLTARE ÎN CREEAREA UNEI IMAGINI [612286]

Sebi plagiat
ROLUL TURISMULUI LITERAR CA ALTERNATIVĂ DE DEZVOLTARE ÎN CREEAREA UNEI IMAGINI
TERITORIALE STATALE. STUDIU DE CAZ: ÎNCHISORILE DE PE INSULELE DIAVOLULUI DIN GUYANA
FRANCEZĂ BADEA SEBASTIAN Abstract: Literary tourism and its role as alternative development in
creating a terittorial image (of a country). Case study: The prisons on Devil’s Islands from French
Guiana. No one can promote the image of a country much better than that country and probably the
most important way is through a representative symbols w ith words especially thought to express
the truth. French Guiana has already a slogan, but it’s just for facade because this country wants to
promote only nature without history, just because is a gruesome one due to these prisons located
on Devil’s Island s. What will next is about the entire history of french penal colony from here,
including the prisons on Devil’s Islands, then I will speak about autobiographies of Henri Charrière
(,,Papillon’’) and René Belbenoit (,,Dry Guillotine’’) and their role in th e image promotion of French
Guiana as at final to tell the main strengths and also the main weakness of modern day tourism in
this country, but with accent on prisons from here. In conclusion, we should to pass through few
steps like history of the prisons or details from Henri Charrière and René Belbenoit lives to
understand what is the role of literary tourism in creating a territorial image of this country. Will be a
story wich make you to come back in time and in the same time to the end of its to reali ze how
tourism looks today regarding at prisons on Devil’s Islands. Cuvinte cheie: identitate teritorială,
imagine teritorială, marketing teritorial, turism literar INTRODUCERE În ceea ce privește domeniul
turismului, există două tipuri de implicări prin c are acest sector sar putea dezvolta: implicarea
guvernului respectivei țări, prin planuri de susținere a unor forme particulare de turism și sprijinul
venit din partea sectorului privat, cât despre cazul de față, Guyana Franceză a avut parte de ambele
tipuri de sprijin, pe care o să le detaliez puțin mai târziu. Pentru început, este necesară explicarea
unor termeni care se află în strânsă legătură cu valorificarea și promovarea turistică a unui teritoriu,
este vorba despre: identitate teritorială, imagine t eritorială și marketing teritorial, toate acestea
ducând în final la dezvoltarea turismului. Așadar, identitatea teritorială poate fi definită conform lui
B. Meyronin (2005), ca fiind ,,o componentă a teritoriului ce se referă la spațiul geografic cu
eleme ntele care îl compun: localizare, climat, hidrografie, morfologie și elemente
biopedogeografice’’, cu alte cuvinte, autenticitatea naturală a acelui teritoriu. Imaginea teritorială,
pe de altă parte, se diferențiază de identitatea teritorială având sens pe rceptibil al psihicului uman
cu privire la un anumit teritoriu, mă refer aici la repere de ordin istoric, de dinamică socio –
demografică, socio -culturală, migrații, de patrimoniu construit sau după cum afirma P. Kotler și
colab. (1999): ,,imaginea unui teri toriu este suma credințelor, ideilor și impresiilor care ne sunt
oferite despre acesta’’. 6 Conform lui B. Suditu (2015), marketingul teritorial reprezintă ,,ansamblul
tehnicilor și metodelor care au drept obiectiv, stabilirea strategiilor de valorificare a elementelor de
atractivitate a teritoriilor într -o piață concurențială multiplă’’, care s -ar putea traduce mai pe scurt
prin efortul de valorizare a teritoriilor în vederea vizitării lor. În completare, vine afirmația lui B.
Meyronin (2015), care defineș te marketingul teritorial sub forma unei întrebări: ,,cum să fac din
orașul meu, țara mea, un lucru și o poveste frumoasă și de dorit pentru cei care locuiesc acolo și
pentru cei care vor veni sa viziteze?’’. Toate cele trei, atât identitatea și imaginea t eritorială, cât și
marketingul teritorial, s -au materializat pentru Guyana Franceză pe plan mondial cu ajutorul
turismului literar. În ceea ce privește metodologia extragerii datelor, aceasta a presupus exclusiv
date preluate din surse externe, precum: cer cetări existente, hărți și fotografii. Înainte de a începe
subiectul propriu -zis, voi lămuri principala mare ambiguitate creată în mod eronat de mai toți
scriitorii ce au relatat diferite povestiri de -a lungul timpului ce s -au petrecut în aceste închisori din
Guyana Franceză. De când s -a scris prima dată despre acestea a fost folosită asocierea de cuvinte
,,pușcăria de pe Insula Diavolului’’, asociere ce a continuat și continuă și în prezent, persistând într -o

mare greșeală de exprimare, greșeală care a fos t și este una intenționată pentru a atrage atenția
publicului larg. Expresia a fost promovată de către scriitori înainte de dezvoltarea mass -mediei la
nivel global, fiind asociată cu cazul așa -numitului ,,cel mai faimos prizonier care a trăit vreodată în
acest loc’’, Alfred Dreyfus, care surpriză, nici el nu este pe cât se spune de faimos în comparație cu
alții. Existând un arhipelag format din trei insule mici numit Insulele Diavolului, una dintre cele trei
purtând denumirea de Insula Diavolului și pe care a fost exilat Dreyfus, scriitorii au folosit denumirea
de ,,Insula Diavolului’’ special pentru a atrage atenția și pentru a o face unică, când în realitate există
încă alte două insule pe lângă aceasta și pe care oricum au pășit puțini deținuți pe parcurs ul anilor,
deoarece pușcăriile cele mai importante erau localizate pe celelalte insule sau fie pe țărmul Guyanei
Franceze, cum e cazul uneia. Astfel, s -a creat o percepție total eronată și contradictorie cum că
există o singură insulă unde se află o singur ă închisoare. Din păcate, acesta este unul dintre
multiplele exemple care se află sub semnul ambiguității și a contradicției și care au în prim plan
subiectul reprezentat de închisorile de pe Insulele Diavolului din Guyana Franceză, poate și fiindcă
multe informații diferă mai mult sau mai puțin de la o sursă la alta. Prin urmare, pe parcursul
textului, voi lămuri toate aceste neclarități. POVESTEA ÎNCHISORILOR DE PE INSULELE DIAVOLULUI ȘI
NOTORIETATEA LOCULUI Guyana Franceză se află în nord -estul continent ului Americii de Sud, având
ca vecini, Brazilia la sud și est, Surinam la vest și Oceanul Atlantic la nord. Din punct de vedere
administrativ, este un teritoriu ce aparține Republicii Franța, având o istorie zbuciumată
reprezentând un spațiu unde au fost a duși sclavi negri africani la început, colonizat pe parcurs și
renumit în special prin prisma activităților sinistre din închisorile de odinioară. La aproximativ 11 km
distanță de coastă și 14 km de cel mai apropiat oraș, Kourou, se află un grup format din trei insule
mici de origine vulcanică, un arhipelag numit din punct de vedere geografic Insulele Salvării (Îles du
Salut). Deși apropiate de Kourou, cele trei fac parte din departamentul Cayenne, Cayenne 1 er
Canton Nord -Ouest. Cea mai nordică dintre cele trei insule și tototadă cea mai mică este Insula
Diavolului sau Île du Diable (14 ha, mai puțin de 1,6 km în circumferință și o înălțime de 40 m
deasupra nivelului mării), la mijloc este Insula Regală (Île Royale), cea mai mare ca suprafață și ca
înălțime dintre ele (28 ha și 66 m deasupra nivelului mării), cea mai sudică dintre ele fiind Insula SF.
Joseph (Île Saint -Joseph), cu 20 ha și aflată la 30 m deasupra nivelului mării. Fiecare dintre ele erau
puternic împădurite reprezentând tototadă adevărate jun gle. Inițial, numele lor original era Insulele
Triunghi (datorită formei triunghiulare creată de insule) până în secolul al -XVIII -lea, când coloniștii
francezi le denumeau Insulele Salvării și deși pe hartă ele astăzi se numesc așa, pentru restul lumii
ele sunt cunoscute ca Insulele Diavolului (Îles du Diable). De ce? Din cauză că insulele erau prea
îndepărtate de țărm, în afara tuturor vizitatorilor, dovedindu -se în mai multe decenii că drumul spre
acestea este periculos pentru navigare și implicit pentru transportul maritim, numele lor având să se
schimbe în Insulele Diavolului, ceea ce chiar aveau să și devină la 7 propriu mai târziu, parcă în mod
profetic. Numele de Insulele Diavolului a fost amplificat și promovat și de scriitori precum Blair Niles,
în lucrarea sa ,,Condamnați către Insula Diavolului’’ (Condemned to Devil’s Island), recunoscând că a
utilizat acest termen în linii mari referindu -se la cazul deținutului Alfred Dreyfus, astfel stabilind
această imagine diabolică a insulelor în mintea public ului. Fig.1 Localizarea Insulelor Diavolului (pe
hartă se găsesc sub numele de Insulele Salvării) (Sursa: www.canadiannaturephotographer.com) Pe
lângă aceste insule unde aveau să existe închisori, mai exista și o închisoare pe uscat, în partea de
nord -vest a Guyanei Franceze, chiar la granița cu Surinam (pe atunci, Guyana Olandeză), la Saint
Laurent du Maroni. Povestea penitenciarelor din Guyana Franceză avea să dureze puțin peste un
secol, mai precis 101 ani, începând de la 1852 și continuând până în 1953, dar cu trei mențiuni: din
1938 guvernul francez a interzis să mai trimită deținuți aici, până în anul 1946 pușcăriile începând să
se golească pe rând, proces ce a durat opt ani deoarece chiar atunci se desfășura cel de -al Doilea
Război Mondial care a îngr eunat închiderea bruscă a lor, de atunci, din 1946 când deja nu mai
existau prizonieri și până la 1953, ducând o existență fără scop în colonie, atunci când s -au inchis

definitiv în mod oficial. Aveau să devină 94 de ani (în mod oficial, 101 ani) de teroar e și chinuri
îndurate de condamnați, pline de nedreptăți, ce au făcut ca astăzi, acest sistem penitenciar din
Guyana Franceză să fie cunoscut la nivel mondial ca unul dintre cele mai notorii care au existat
vreodată. În cele ce urmează, vom cunoaște în det aliu toate premisele ce au dus la construirea
închisorilor aici și nu în altă colonie deținută de francezi, deoarece este foarte important să
cunoaștem cauzele care au determinat acest lucru și nu numai să cunoaștem detalii din timpul
funcționării închisor ilor, fără a cunoaște și începuturile. Chiar dacă sună ciudat și greu de crezut la
prima vedere, ideea de a construi închisorile acestea aici își are rădăcinile acum foarte, foarte mulți
ani în urmă, exact de pe la începutul secolului al -XVIIlea, în anul 1 604, odată cu revendicarea acestui
teritoriu de către francezi, mare putere colonială de altfel care a deținut multe alte teritorii în
decursul anilor. De atunci, au existat nenumărate încercări eșuate de colonizare în adevăratul sens al
cuvântului a acest ui spațiu, ultima încercare producându -se pe la anul 1763, când circa 75% din
probabil 12.000 de persoane aduse să colonizeze teritoriul au murit chiar în primul lor an.
Colonizarea de către francezi a fost îngreunată cu siguranță și de faptul că teritoriu l de azi al Guyanei
Franceze a fost un câmp de luptă între portughezi și olandezi la un moment dat, la fel cum a fost de
fapt întregul spațiu de astăzi ocupat pe langa această țară și de Surinam și Guyana, scopul constând
evident în colonizare. Prin urmare , aici au fot aduși sclavi negri africani (cei 8 mai mulți originari din
Ghana) pentru a lucra pe diferite plantații. Închisorile de aici aveau să aibă la bază ca scop principal
de fapt, tot un proces de colonizare, dorindu -se a avea în sfârșit succesul de plin la care visau
francezii încă de când au revendicat acest teritoriu. Totul debuta la începutul secolului al -XIX-lea, pe
fondul creșterii populației urbane a Franței, de la sub 1 milion la peste 16 milioane de locuitori, lucru
ce a determinat implicit ș i o creștere incomensurabilă a crimelor. Din 1832, legislația devenea
priotitatea de bază a statului necesitând închiderea persoanelor care comiteau crime și alte
infracțiuni, însă apărea o nouă problemă reprezentată de recidivism, care era de peste 75% și
devenea o problemă din ce in ce mai majoră. Din 1840, idealul francezilor se îndreaptă spre a trimite
prizonieri în țările colonizate de ei, idee care se va concretiza și va fi pusă în aplicare de abia 11 ani
mai târziu, în 1851. În tot acest timp, marina franceză căreia îi fusese încredințată sarcina de a se
ocupa de aceste închisori, se plângea din ce în ce mai mult de costurile pazei și perturbările cauzate
de deținuți șantierelor navale. Ascultând nemulțimirile prezentate, este momentul ,,intrării în s cenă’’
a primului președinte al Franței, devenind un an mai târziu împărat, Napoléon al -III-lea care va juca
un rol decisiv, ordonând ca prizonierii să fie transferați într -una din coloniile deținute peste mări și
țări: Haiti, Martinique, Noua Caledonie, C uba, Republica Dominicană, Texas, Guyana Franceză sau
altele. Într -un final, a fost votată de către guvernul francez varianta Guyana Franceză ca loc de
trimitere a celor mai preiculoși criminali și să se rezume la trimiterea câtorva francezi la muncă grea
în Noua Caledonie. Drept urmare, în 1852, Napoléon al -III-lea cere prizonieri voluntari care să
accepte să plece acolo, la așa -numita ,,Colonie penală Cayenne’’ (,,Bagne de Cayenne’’) din care
făceau parte mai multe departamente unde erau ținuți prizonieri i, printre aceste locuri se afla și
departamentul închisorilor de la Saint Laurent du Maroni și cele de pe Insulele Diavolului, circa 3000
de deținuți oferindu -se în acest scop. Se numea Colonia penală Cayenne, deoarece Cayenne era
capitala și cel mai impo rtant oraș al Guyanei Franceze, așadar era o denumire la nivel de imagine de
ansamblu și de referință. Celor aproape 3000 de deținuți voluntari (dintre care, unii indochinezi sau
arabi ce locuiau în Franța proveniți din țările colonizate de francezi) care au acceptat să se îmbarce
spre aceste pușcării, li s -au alăturat 239 de republicani care s -au opus deciziei lui Napoléon al -III-lea
din 1851 și mai mulți hoți și criminali. Așadar, data de 31 martie, anul 1852 consimțește primul grup
de prizonieri care se îmbarcau din portul orașului Brest, regiunea Bretagne a Franței cu ieșire la
Oceanul Atlantic, pentru a ajunge în Guyana Franceză. Cu ajutorul unui mare vas, ei aveau să
traverseze Oceanul Atlantic într -o călătorie ce dura aproximativ două săptămâni (de ce le mai multe
ori 15 zile) fiind obligați să stea câte 80 de persoane într -o cușcă. Acest drum avea să aibă loc de

două ori pe an, din 1852 până în anul 1938 când s -a interzis acest lucru, cu o medie a numărului
persoanelor transportate cuprinsă între aprox imativ 750 -800. Până spre sfârșitul Primului Război
Mondial, un transportator german, La Martiniere, transporta cu ajutorul unui vas care purta același
nume, toată suferința umană. Iadul se dezlănțuia prematur, încă din timpul călătoriei spre Guyana
France ză, care a fost una mortală pentru mulți dintre deținuți. Din moment ce erau îmbarcați pe vas,
imediat își pierdeau propria identitate, devenind un simplu număr, nimănui nemaipăsând dacă
aceștia vor muri sau vor supraviețui. Oamenii erau conduși spre josul punții și înghesuiți în celule. Era
un aer greu de respirat acolo în întunericul celulelor dispunând de hamace pentru a dormi. În timpul
zilei erau scoși numai o jumătate de oră afară la aer. Era un moment prielnic pentru ei de a -și crea
relații între ei și de a pune deja planuri la cale de evadare. Prizonierii nu aveau de ales decât să se
comporte bine în vederea gardienilor și asta încă de pe vas, dacă vreunul dintre pușcăriași încerca să
scape din celulele lor sau să își cauzeze singuri lovituri și muta ții, erau foarte rapid potoliți într -un
mod oribil, deoarece în interiorul celulelor existau țevi cu aburi, aburul fierbinte fiind eliberat în
interiorul acestora, opărind aproape toți prizonierii dinăuntru. Țevile cu abur fierbinte erau o
amintire de neui tat pentru orice prizonier care ajungea pe punte la celălalt capăt al călătoriei, la
destinație, trebuiau să se comporte bine și asculte de ordinele gardienilor, în caz contrar, sufereau
consecințele în urma acțiunilor lor. Pe măsură ce vasul naviga apropi indu -se din ce în ce mai mult
spre Guyana Franceză, aerul tropical de acolo făcea ca oamenii să devină din ce în ce mai nervoși și
agresivi, făcând ca să se lupte unii împotriva altora în cuștile în care se aflau. Cu atâtea obstacole de
înfruntat, mulți di ntre prizonieri mureau cu mult înainte ca vasul să ajungă pe țărm. Totuși, cei care
supraviețuiau călătoriei cu vasul timp de circa două săptămâni, erau debarcați în sfârșit în Guyana
Franceză, în orașul Saint Laurent du Maroni, la vest de orașul Kourou, s ituat la granița cu Surinam
(atunci, Guyana Olandeză). Numele de 9 ,,Maroni’’ provine de la așezarea orașului pe malul drept al
fluviului Maroni care constituie granița naturală dintre cele două țări. Saint Laurent reprezenta sediul
principal al închisoril or pentru colonia penală din Guyana Franceză și totodată a fost portul de
debarcare al prizonierilor ce ajungeau aici pentru prima dată, înainte de a fi îmbarcați către Insulele
Diavolului. Saint Laurent du Maroni s -a consolidat ca și oraș în jurul peniten ciarelor construite aici,
fiind fondat propriu -zis în mod oficial de abia în anul 1880, la începuturi reprezentând o simplă
așezare de dimensiune foarte mică, unde locuitorii erau formați din gardieni și prizonieri aproape în
totalitate. Numai un număr mic de condamnați au stat aici pentru mult timp, deoarece era mai
simplu oarecum de evadat în comparație cu cele trei insule unde aveau să fie trimiși de aici, ulterior.
Cei mai puțin periculoși dintre acești condamnați pentru infracțiuni minore, au primit lo curi de
muncă în administrația penitenciară. De asemenea, prizonierii erau separați după naționalitate,
indochinezii și arabii devenind gardieni între timp, sau cel puțin majoritatea dintre ei. Deja apăreau
primele nedreptăți pe față. Aici, munca era mai s implă în general, erau liberi să meargă oriunde prin
curtea închisorilor. De aici, din Saint Laurent du Maroni, prizonierii erau trimiși în adevăratul iad,
spre Insulele Diavolului. La plecare spre aceste insule, unii dintre ei încă mai aveau sume de bani sau
obiecte pe care le -au luat cu ei, nefiind observate pe vas, gardienii urmând să confiște toate lucrurile
deținute de ei la aterizarea pe insule, motiv pentru care, pușcăriașii, conștienți de acest lucru, au
găsit din întâmplare mai multe obiecte de met al sub forma asemănătoare unui glonț mai mare,
goale pe dinăuntru, unde își băgau banii sau obiectele, iar dupa aceea urmând a și le băga în fund în
speranța că și le vor recupera ulterior, asta doar ca să scape de confiscarea lor, în fond, fiind unica
soluție. Continuând cu aventurile prizonierilor, de cum ajungeau aici, prima dată pe Insula Regală, li
se puneau cătușele și erau întâmpinați la sosire cu un discurs ținut chiar de La Martiniere,
transportatorul german, care rostea următoarele cuvinte: ,,Bine ați venit la colonia penală din
Guyana Franceză. Aici nu aveți nicio cale de scăpare, așa că orice încercare de evadare va fi în zadar.
Nu uitați, avem doi gardieni, unul pe junglă și altul pe plajă, în caz că vreți să vă întoarceți mai repede
în Franța ș i să evadați, veți fi mâncați de rechini și oasele voastre vor fi curățate de către furnici.

Dacă veți fi prinși înainte să evadați, veți fi aspru pedepsiți. Veți fi închiși în captivitate. Prima
încercare de evadare adaugă doi ani la pedeapsa inițială, ia r a doua încercare acorda cinci ani’’.
Așadar, se părea că moartea era singura soluție de a evada. Insulele erau înconjurate de rechini, iar
fluviul Maroni pentru cei care rămâneau la Saint Laurent era plin de pești piranha, jungla de pe
insule fiind și ea înconjurată de aligatori. Ajunși aici, mințile prizonierilor deja se gândeau cum să
scape, însă apa care părea cea mai plauzibilă cale de evadare, era și ea renumită pentru furia
curenților oceanici de coastă și pentru rechinii care pândeau dedesubtul val urilor, prin urmare
porțiunea de apă dintre insule și țărm era foarte periculoasă. Potrivit unei relatări: ,,rareori dacă
vreodată corpul unui om se scufunda sub valuri, imediat era făcut bucăți de către rechini’’. Chiar
dacă cineva ar fi putut ajunge pe ț ărm, ar fi înfruntat jungla de aici, iar fără mâncare și instrumentele
necesare supraviețuirii de bază, pierea imediat în sălbăticie înfruntând și alte obstacole. Se estima că
peste 80% din încercările de evadare eșuau și chiar dacă reușeau acest lucru, pe ntru moment
rămâneau blocați în junglă, iar dacă reușeau să și ajungă până în Surinam sau Venezuela, erau prinși
acolo, autoritățile locale trimițându -i înapoi în Guyana Franceză. De parcă discursul lui La Martiniere
de întâmpinare a prizonierilor nu ar fi fost îndeajuns încât să taie aripile și orice grad de speranță de
a evada, li se mai preciza că aproximativ 40% dintre ei vor muri în primul an de detenție, estimare
care avea să se și dovedească adevărată pe măsura trecerii anilor. Dar asta nu e tot! La finalul
discursului, prizonierilor le era adusă la cunoștință poate cea mai groaznică veste, aceea că după ce
sentințele lor vor fi îndeplinite, vor fi obligați să rămână în Guyana Franceză pentru o perioadă de
timp egală cu numărul anilor din sentința ori ginală, de exemplu dacă un prizonier și -a ispășit o
pedeapsă de șapte ani, avea să își petreacă încă alți șapte trăind în această țară, iar dacă sentința
inițială era mai mult de opt ani, pentru tot restul vieții lor. Practic, după ce au supraviețuit
atmos ferei îngrozitoare a acelor închisori ducând la bun sfârșit sentințele, tot le era interzis să
părăsească Guyana Franceză, ba mai mult, în timp ce trăiau în țară aveau nevoie să își caute servicii
și să câștige suficienți bani încât să iși plătească singur i călătoria înapoi spre Franța, traversând
Oceanul Atlantic. Cum erau prea puține locuri de muncă disponibile pentru cei cu o asemenea
reputație de vechi prizonieri, unii aveau să comită noi crime doar pentru a fi reîntorși pe insule. 10
Motivul? Cel puțin acolo aveau mâncare, întrucât fără a avea unde să stea și fără bani, puteau muri
ușor din cauza foametei. Cunoscut mai este și faptul că din 1897, numărul îmbarcărilor prizonierilor
către Guyana Franceză crescuse la aproximativ 1500 pe an din cauza faptul ui că pușcăriile din Noua
Caledonie au fost închise pentru că erau prea atractive pentru criminali, astfel în urma acestei
decizii, ei au fost transferați aici. Întorcându -ne la Insulele Diavolului unde au fost aduși condamnații,
spuneam că prima dată ajun geau pe cea mai mare insula dintre cele trei, Insula Regală, numită așa în
cinstea lui Louis al -XVlea. Varianta aceasta nu a fost aleasă la întâmplare, aici fiind locul unde
existau: spitalul, clădirea administrației și una dintre cele două ghilotine ale c oloniei penale (cealaltă
era la Saint Laurent du Maroni, dar era împrumutată și în alte locuri când era nevoie). În jurul
spitalului exista un far folosit pentru transmiterea mesajelor semafor către un alt far localizat în
orașul Kourou de pe țărm. De asem enea, tot pe Insula Regală existau și niște barăci unde stăteau
prizonierii care au comis crime înainte de a ajunge aici, în fiecare dintre aceste barăci trăind câte 40
de criminali feroce. A fost insula unde au fost trimiși condamnații foarte periculoși, dar și aceia care
au comis infracțiuni minore, unii dintre ei fiind trimiși aici chiar și nevinovați, așadar a fost insula
unde au pășit și au trăit cei mai mulți condamnați. La sud de Insula Regală, pe Insula Sf. Joseph,
existau două pușcării: celule subt erane pentru recidiviști trimiși pentru a fi izolați în captivitate timp
de cel puțin șase luni, pedeapsa mărindu -se de fiecare dată cu alte șase luni în funcție de anumite
circumstanțe, celelalte celule fiind rezervate pentru prizonierii cu probleme minta le. Pentru cei care
repetau încălcarea unor reguli sau din greșeală aveau o criză de nervi în timpul muncii grele pe care
o depuneau și făceau lucruri nebunești, ultima sancțiune era să ,,trăiască moartea’’ pe această
insulă, care era cunoscută de către co ndamnați drept ,,devoratoarea de oameni’’ din cauza celulelor

subterane unde erau obligați să stea complet izolați. Fiecărui condamnat îi era permis dreptul la o
singură oră de exerciții pe zi, restul timpului fiind alocat sportului în mod individual în in teriorul
celulelor dacă aceștia doreau. Indubitabil, pe această insulă care de fapt reprezenta o junglă, în
celulele lor, oamenii deveneau nebuni în tot acest timp stând singuratici, cei mai mulți dintre ei,
după ani întregi de stat în izolare completă, fă ră acces la nimic, în afară de acea oră de exerciții pe zi
și de mâncarea foarte proastă care li se oferea. Acest proces de izolare completă purta denumirea de
,,reluare a disciplinei’’, chiar și a celor mai periculoși criminali care se dorea a fi potoliți în acest mod.
Celulele fiind subterane, prizonierii erau lăsați aproape în întuneric total având lumină ce pătrundea
prin crăpăturile de câtiva centimetri ale pereților, le era interzis să vorbească până și cu gardienii
care împingeau mâncare printr -o spă rtură din colțul de jos al ușilor grele din fier. Izolarea în
captivitate a reprezentat una dintre cele mai dure și îngrozitoare metode de pedepsire a
pușcăriașilor. Fig.2. Ruine ale celulelor închisorilor de pe Insula Saint Joseph. (Surse:
en.tripadvisor. com și www.cnes -csg.fr) La nord de Insula Regală, se afla Insula Diavolului, care prin
prisma dimensiunii mici părea ideală pentru trădătorii de țară (în ceea ce privește Franța) și alți
prizonieri politici. În ceea mai mare parte a secolului în care a fun cționat colonia penală, numai
Alfred Dreyfus și alte câteva sute de 11 politicieni (maxim 500) au pus picioarele pe această insulă,
un număr foarte mic în comparație cu numărul total al prizonierilor de -a lungul timpului (în jur de
70.000). Nici măcar Henr i Charrière, fostul condamnat al cărui roman autobiografic ,,Papillon’’ care
este cea mai cunoscută carte scrisă vreodată despre Insula Diavolului, n -a pus niciodată picioarele pe
insulă. În măsura în care sunt cunoscute date, nici nu ar fi scăpat vreo per soană din acest loc. Fiind
cea mai mică dintre cele trei insule, ea a fost transformată într -o tabără de izolare pentru o mână de
politicieni francezi alungați către Guyana Franceză. Între Insula Diavolului și insula vecină la sud
(Insula Regală) exista un sistem cu ajutorul unui cablu prin care erau trimise provizile și mâncarea
deasupra porțiunii de apă. Cu toate acestea, timp de 101 ani cât au funcționat aceste închisori (94 de
ani în fapt), când într -adevăr era mai greu să iei informații și în mod inexp licabil anii ce au urmat din
1953 și până în zilele noastre, titlul de ,,pușcăria de pe Insula Diavolului’’ a fost principalul reper al
coloniei penale din Guyana Franceză în ceea ce privește cunoașterea și promovarea ei. Întrebarea
care se pune acum este: oare a fost Alfred Dreyfus într -adevăr cel mai faimos prizonier al tuturor
timpurilor din aceste locuri, așa cum a fost promovat și fiind recunoscut astfel? Alfred Dreyfus, un
ofițer francez de origine evreiască (primind mai multe onoruri și decorații), e ste acuzat fals pentru
trădare de țară prin spionaj și trimis în Guyana Franceză, pe Insula Diavolului, ca orice alt politician al
vremii. Avea să stea din 1895 până în 1899 pe această insulă fiind ținut în izolare totală. El nu a fost o
simplă persoană po litică, ci una importantă și cunoscută în acele timpuri, deoarece nu trebuia să fie
trimis în această țară, ci în colonia penală franceză din Noua Caledonie, însă prin anumite nedreptăți
și insistențe a altor dușmani politicieni, a ajuns într -un final aici . El a stat cinci ani pe insulă, timp în
care a îndurat atâtea lucruri inumane, poate cel mai oribil dintre acestea era momentul lăsării
întunericului, seara, când era încătușat toată noaptea, nefiind capabil să se poată răsuci sau să se
întoarcă, întotdea una fiind prada liliecilor vampiri înăbușiți sub acoperișule de fier ondulate a
încăperii unde stătea Dreyfus. Invizibili noaptea, în ciuda aripilor lor uriașe, liliecii așteptau ca victima
lor să adoarmă. Apoi, plutind în tăcere peste picioarele lui, iși înfingeau dinții ascuțiți în carne pentru
a se hrani cu sângele său. Inițial trebuia să stea mai mult pe insulă, nu doar cinci ani, însă la 1898 are
loc un moment decisiv pentru el care avea să îi schimbe viața, să -l scape de iadul de pe insulă și să îl
facă cunoscut mulți ani de atunci înainte. Este vorba despre scrisoarea ,,J’accuse’’ (,,Acuz’’),
publicată în ziarul ,,L’aurore’’ de către autorul ei, Émile Zola, conținând 32 de pagini despre erorile
judiciare și lipsa unor dovezi serioase, dovedind că trim iterea lui Dreyfus în Guyana Franceză a fost
de fapt un complot, un complot ce va fi cunoscut ca ,,afacerea Dreyfus’’. Drept consecință, doi ani
mai târziu, în 1900 Alfred Dreyfus este grațiat de către președintele Franței de pe atunci odată cu
rejudecarea după zece ani a procesului său. Ca și concluzie, în opinia mea, în ceea ce îl privește, titlul

de ,,cel mai faimos prizonier de pe Insulele Diavolului’’ este acordat pe nedrept, deoarece el nici
măcar nu a evadat de pe insulă pentru a fi cu adevărat un co ndamnat faimos, această imagine
consacrată realizându -se pe baza reputației sale de persoană publică cunoscută, devenind foarte
cunoscută ulterior, odată cu scrisoarea la adresa sa a lui Émile Zola. Observate de pe țărm, văzându –
se în depărtare, Insula Dia volului, Insula Regală și Insula Sf. Joseph erau privite de către simplii
trecători ca fiind un paradis, un mic colț de rai, alții erau aproape convinși că acolo ar fi existat un
oraș, ,,orașul de aur’’, pe fondul descoperirii aurului în acel secol în Guya na Franceză. În realitate
însă, cele trei insule erau invadate de condamnați cu pălării cu margini largi și îmbrăcați în uniforme
cu dungi roș -albe, care trăiau iadul la propriu. Arsenarurile de orori și atrocități oferite de către
colonia penală prizonier ilor erau nenumărate, care mai diverse. Muncile lor variau de la munca grea
precum: lemnul de exploatare forestieră, trestie și construcții, către munci mai puțin intense
precum: munci casnice sau menținerea grădinilor din jurul închisorilor. Pușcăriașii e rau cei mai mulți
din Franța, evident, dar adesea mai apăreau persoane de origine arabă, indochineză sau nativi din
alte posesii franceze. Deținuții care se aflau la penitenciarul din Saint Laurent du Maroni își realizau
aproape de unii singuri propriile c elule cu cărămizi din lut roșu local, la fel cum construiau și spitalul,
alte clădiri din incintă, tribunalul și calea ferată spre subcomunitatea Sf. Jean (Saint Jean). Taberele
din penitenciarele Saint Laurent du Maroni și de pe Insula Regală unde existau majoritatea
prizonierilor, erau organizate potrivit clasificărilor acestora, având propriile lor secțuni. 12 Existau fie
celule colective conținând rânduri de paturi de beton de -a lungul zidurilor, la noapte, picioarele lor
fiind legate de o bară lungă de metal, fie celule claustrofobe de 1,8 sau 2 m înălțime pentru cei mai
periculoși criminali. Pe Insula Regală mai existau și barăci unde trăiau circa 40 de criminali sub același
acoperiș. Cu atâția oameni trăind într -un loc așa de restrâns, bătăile între e i erau aproape la ordinea
zilei, uneori având loc și decese. Dacă prizonierii vorbeau prea tare în celulele lor, gardienii aveau o
altă metodă de a -i potoli pe aceștia, pe lângă aburul fierbinte. În cazul în care făceau prea multă
gălăgie sau chiar cântau, aruncau cu sulf în celule, după care închideau ușile din metal, aceștia
rămânând fără aer. Insula Regală, fiind locul cel mai populat de către condamnații din colonia penală
din Guyana Franceză, reprezenta totodată și locul unde se întâmplau cele mai mult e evenimente
pline de cruzime, unde principalii stăpâni erau gardienii, iar sclavii erau pușcăriașii, cei din urmă
depinzând în totalitate de primii. O zi normală aici a unui deținut începea la 6:00 dimineața și se
încheia la ora 18:00 seara, când își term inau programul de muncă, 12 ore în care indiferent de
munca prestată, avea ca beneficiu, o simpla bucată de pâine uscată primită în urma muncii depuse.
Condamnații erau trimiși de cele mai multe ori, fie pentru a extrage lemn, fie pentru a defrișa
pădurile din junglă în vederea construirii de drumuri sau în cel mai bun caz, dacă se poate spune așa,
aveau de prins diverse specii de fluturi prin junglă. Dezbrăcați, dar cu încălțăminte și pălării de paie,
stând până la talie în apă, fiecare condamnat era forța t să taie câte 1m³ dintr -un lemn dur în fiecare
zi. Dacă aceste depozite cu lemn erau supraaglomerate de către prizonieri, ceilalți erau puși să
lucreze la așa -zisa ticăloasa ,,Rută zero’’ (,,Route zéro’’), o sadică și inutilă construcție a unui drum
prin junglă, deoarece în peste 40 de ani de muncă grea, ,,Ruta zero’’ nu a reușit niciodată să
depășească 25 de km lungime. Această construcție a drumului presupunea tăierea arborilor și
traversarea unor terenuri mlăștinoase, deținuții fiind supuși riscului de a fi infectați cu malarie de
către țânțarul Anopheles ce trăiește și în aceste zone tropicale, cum e și cazul Guyanei Franceze. Iar
detaliile spectaculoase nu se opresc aici! La 6:00 dimineața când începeau munca, prizonierii
trebuiau să împingă mai multe cărucioare în care se aflau câțiva gardieni care aveau să îi
supravegheze pe aceștia pe tot parcursul zilei, drumul ținând câțiva kilometri prin junglă, de la
închisoare și până unde trebuiau să muncească. După tot acest efort, prizonierii urmau să facă mu lte
altele și mai grele pe durata zilei, iar când se făcea ora 18:00 seara și se termina programul de lucru,
condamnații erau nevoiți din nou să împingă cărucioarele în care se aflau gardienii înapoi spre
penitenciar. În ceea ce privește prinderea fluturil or, prizonierii trebuiau să alerge de la 6:00

dimineața până la 18:00 seara prin junglă în contextul unor asemenea temperaturi ridicate pe care
aveau să le suporte, pentru a prinde specii interesante și de mari dimensiuni, scopul prinderii
acestora fiind m ai mult un moft, niște dorințe ale unor personalități interesate de acest lucru. Într -un
articol foarte bizar dintr -un ziar tipărit în 1933, un fost oficial francez care a lucrat pe Insulele
Diavolului, a discutat despre cum ia învățat pe prizonierii de ai ci să identifice un fluture rar și cum să
îl prindă pentru el. Aparent, acest fost oficial francez pe nume M. Eugene Le Moult, fusese un
colecționar de fluturi rari și care se mândrea cu colecția sa care conținea cel puțin 4,5 milioane de
fluturi rari, țin uți în aproximativ 30.000 de cutii. După ce i -a învățat pe câțiva dintre condamnați cum
să captureze acești fluturi, a explicat cât de ciudat a fost să vadă ,,criminali și bandiți alergând pe
toată insula după fluturi’’. Alte detalii ce atrag atenția despr e colonia penală din Guyana Franceză
făcând -o atât de notorie pentru lumea largă: pe timpul zilei, uneori prizonierii se mișcau având
lanțuri legate de picioare, noaptea fiindu -le puse cătușe duble la picioare pentru a nu se putea mișca
pe timpul somnului. Fiecare prizonier era obligat să își spele la o lună uniforma în dungi roș -albe. De
asemenea, pușcăriașii făceau baie o singură dată pe săptămână. La lăsarea serii, mulți pușcăriași,
când rămâneau doar ei în celulele lor, se jucau un joc propriu pentru a mai scăpa de rutina zilnică și
pentru a avea un mod de relaxare, singurul de altfel pe care îl puteau avea în asemenea condiții. Se
dorea ca prizonierii să nu fie omorâți brusc de către gardieni sau folosindu -se de una dintre cele
două ghilotine, ci de nat ură, ei spunând: ,,de ce să îi pedepsim, când îi putem lăsa în mâinile naturii,
lucrând muncă grea, având parte de boli tropicale sau eșuând în a evada?’’. Totuși, când chiar era
necesară aplicarea pedepsei prin decapitare cu ajutorul ghilotinei, nici acea sta nu se făcea pur și
simplu, ci în anumite condiții macabre. De obicei, o decapitare avea loc în urma lovirii sau uciderii
unui gardian de către un prizonier, ghilotina fiind adusă în mijlocul secțiunii libere a curții
penitenciarului de la Saint Laurent 13 du Maroni sau celei de pe Insula Regală în cele mai multe
cazuri, execuția fiind făcută de un alt prizonier, după ce un oficial rostea cuvintele : ,,justiția a fost
servită în numele republicii’’. De asemenea, în jurul ghilotinei, prizonierii erau forț ați să
îngenuncheze și să privească decapitările colegilor lor. Apropo de aceea deviză a gardienilor cum că
pușcăriașii să fie omorâți de către natură, în 1931, un caz a fost raportat cum că un prizonier s -ar fi
întors către un gardian și l -a bătut pe aces ta până când a murit. Pentru a -i oferi un exemplu
prizonierului respectiv, gardienii l -au lăsat în junglă, iar când grupul de muncitori s -a oprit, a fost
legat de un copac. Astfel, a fost lăsat în mâinile naturii, a insectelor, a șerpilor și a foametei. Co legii
săi prizonieri au fost duși în închisori după ce au terminat activitatea în junglă, lăsându -l pe acesta în
spate, legat de un copac. Următoarea zi, condamnatul a fost găsit în poziție dreaptă, încă în viață,
dar tăcut. În ziua ce a urmat a fost găsit mort. Pedeapsa acordată acestui prizonier a lăsat fără dubii,
o impresie permanentă asupra celorlalți deținuți rămași și anume aceea că viețile lor sunt cu
adevărat în mâinile acestor gardieni. Gardienii pur și simplu nu aveau milă absolut deloc pentru
deținuții care se răneau în timpul muncii prestate. A fost raportat în nenumărate surse că prizonierii
de pe Insulele Diavolului nu purtau încălțăminte. Erau forțați să muncească în junglă fără a avea nicio
protecție în privința picioarelor lor. Dacă cineva dintre deținuți se rănea, gardienii aveau puțină
preocupare față de acest lucru. În unul dintre cazuri, un bărbat de vârstă medie șchiopăta mai în
spatele rândului, după ce a muncit toată ziua în junglă, iar un gardian devenind nervos din cauza
mersului pr ea încet a prizonierului a încercat să îl ia pe sus, dar omul i -a arătat degetul de la picior
care sângera foarte tare. Gardianului nu i -a păsat deloc și îl împingea să meargă înainte. Pușcăriașul
a încercat să meargă mai repede, dar s -a oprit din nou din cauza durerii. De această dată, gardianul l –
a lovit tare în spate. Omul n -a avut decât să continue să meargă, altfel risca să fie bătut până când
murea sau să înfrunte alte pedepse pentru nesubordonare. Cu atâtea orori de înfruntat, cu atâtea
lucruri inuma ne și aproape imposibil de suportat, foarte puțini rezistau, cei mai mulți mureau de
foamete sau din cauza frigului din celule. Interesant este ceea ce se întâmpla cu cadavrele lor după
ce mureau. Trupurile prizonierilor erau așezate în roabe și descărcate în ocean când apunea soarele.

Un clopot de înmormântare suna apoi, care putea fi la fel de bine asociat cu un clopot ce anunța cina
pentru rechini, rechinii începând să se învârtă în cerc așteptând ca orice parte a cadavrelor sau chiar
ele în sine să se p răbușească în apă. Ca în orice caz, banii fac diferența și această chestiune era
valabilă chiar și în cadrul coloniei penale franceze de aici, în ciuda atâtor interdicții și puținor drepturi
pentru deținuți. În ciuda acestui lucru, condamnații care erau ma i norocoși și aveau familii sau
prieteni care aveau posibilitatea de a le trimite bani, deși acest lucru era total interzis pe Insulele
Diavolului, mai puteau restrânge din activități privind munca grea sau să scape de anumite lucruri,
dar trebuiau să aduc ă și gardienilor la cunoștință acest fapt chiar cu prețul bătăilor și altor pedepse,
iar practica era ca gardienii să păstreze un sfert din sumă pentru ei, iar restul banilor să i se de -a
prizonierului. Oricum, acest lucru s -a materializat de foarte puține ori în istoria închisorilor de aici. În
ciuda imposibilității de a evada din penitenciarele coloniei penale franceze de aici, unii au făcut -o,
întorcându -se la ,,civilizație’’ din nou. Unul dintre ei și cel mai cunoscut de altfel este Henri Charrière,
cunoscut ca și ,,Papillon’’, căruia i se alătură și René Belbenoit. Evadările lor sunt cunoscute pentru
că tot ei le -au povestit cu lux de amănunte în autobiografiile scrise în timp ce erau prizonieri în
aceste locuri. Alți pușcăriași care au scăpat de pe Ins ulele Diavolului sunt: Charles Brunier, Pierre
Bougrot, Clément Duval sau Marius Jacob, și ei deveniți cunoscuți tot datorită autobiografiilor lui
Henri Charrière și René Belbenoit, fiind amintiți în acestea ca prieteni ai lui Papillon în cea mai mare
parte dintre ei. Cu siguranță au mai fost și alții care au reușit să evadeze, însă au păstrat anonimatul.
Toți au evadat cu ajutorul singurei căi de scăpare, pe apă. Dar aceste cazuri au fost numai excepții,
cei mai mulți au murit din cauza foametei în princip al, a sistemului sanitar limitat din cadrul
penitenciarelor și din cauza bolilor tropicale din această zonă, la care se mai adaugă și multe alte
cauze amintite anterior. Rezultatul? Din cei aproximativ 70.000 de persoane care au fost de -a lungul
a 94 de an i în închisorile de pe Insulele Diavolului, mai puțin de 2.000 de prizonieri s -au întors cu
viață, dar aproape în totalitate dintre aceștia 2.000 atunci când închisorile începeau să se închidă pe
rând, una câte una (perioada 1938 -1946), existând cazuri exc epționale de evadare, foarte puțini
ducând la bun sfârșit sentințele lor. 14 Notorietatea acestui loc și a Guyanei Franceze a căpătat
amploare și prin primirea supranumelor de ,,iadul verde’’ (datorită insulelor care erau adevărate
jungle) sau ,,ghilotina seacă’’ (după numele autobiografiei lui René Belbenoit). Care a fost motivul
închiderii penitenciarelor din Guyana Franceză? Cu siguranță cartea scrisă chiar din aceste locuri de
fostul condamnat, René Belbenoit și publicată în 1938, intitulată ,,Ghilotina seacă, 15 ani printre
morți vii’’ (,,Dry guillotine, 15 years among the living dead’’), cunoscută și ca ,,Am evadat de pe
Insula Diavolului’’ (,,I escaped from Devil’s Island’’). Cartea a creat o imagine foarte proastă
penitenciarelor de pe Insulele Diavo lului, în același an, 1938, guvernul francez refuzând să mai
trimită prizonieri aici, închisorile golindu -se în 1946 definitiv. Atunci, ultimii condamnați rămași au
avut de ales intre a ramâne în Guyana Franceză sau să se întoarcă în Franța, cei mai mulți alegând
variantă din urmă, evident. Pe lângă elementul decisiv reprezentat de această autobiografie de
excepție, conștiința poporului francez a fost în cele din urmă agitată și de revelația reporterilor care
au vizitat această țară în urma poveștilor îngro zitoare auzite și de eforturile lui Charles Pean, un
ofițer din Armata Salvării, care a scris numeroase articole despre condițiile dure și aspre din colonia
penală de aici. După cum am precizat încă de la început, toată această poveste a închisorilor de pe
Insulele Diavolului și a celor învecinate care au constituit colonia penală din Guyana Franceză, a avut
scop politic, acela de colonizare, scopul acestei politici numită ,,dublaj’’ (,,doublage’’) fiind să
promoveze așezările permanente prin încurajarea aș a-numiților ,,bărbați liberi’’ să se căsătorească
cu femei native din această țară sau venite din pușcăriile din Franța și să își stabilească familii și case.
Ca urmare, câteva sute de femei voluntare din pușcăriile din Franța aterizau în colonia penală la
mijlocul secolului al -XIX-lea, așteptându -se să stea cu viitorii lor soți, dar experimentul s -a încheiat
prematur prin eșec, din lipsa voluntariatului și a faptului că extrem de puțini prizonieri scăpau cu
viață ducându -și sentințele până la capăt. Așadar , ,,dublajul’’ a reprezentat și el un eșec, la fel ca

toate celelalte încercări de colonizare a acestui teritoriu de către francezi de până atunci. TURISMUL
LITERAR – CONTROVERSE ȘI IMPACTUL AUTOBIOGRAFIILOR ,,DRY GUILLOTINE’’ ȘI ,,PAPILLON’’
ASUPRA GUYANE I FRANCEZE Turismul literar este un concept ce poate fi definit ca acel tip de turism
cultural legat de evenimente sau personaje fictive sau reale dintr -o carte, implicând în același timp și
vizitarea acelor locuri amintite în carte. Exemple de cărți care au avut un succes atât de mare pe plan
mondial încât au culminat cu creșterea masivă a numărului vizitatorilor acelor locuri în scop turistic
sau chiar au devenit atracții turistice: ,,Crima din Orient Express’’ de Agatha Cristie, ,,Codul lui Da
Vinci’’ de Dan Brown sau ,,Dracula’’ de Bram Stocker precum și altele. În urma publicării lor, ruta
liniei feroviare numită Orient Express ca și trenul de altfel ce lega Parisul de Istanbul odinioară,
devenea foarte cunoscută, la fel ca și Muzeul Louvre din Paris și alte locuri descrise în cartea lui Dan
Brown sau Castelul Bran din România, din romanul lui Bram Stocker. Alte două exemple de acest gen
sunt și romanele autobiografice ,,Dry Guillotine’’ (,,Ghilotina seacă’’) a lui René Belbenoit și
,,Papillon’’ a lui He nri Charrière, care au făcut mult mai cunoscută Guyana Franceză decât fusese
până atunci, în prezent, închisorile de pe Insulele Diavolului descries de aceștia devenind principalele
atracții de pe harta turistică a țării. Datorită celor două cărți, majorit atea turiștilor ce vizitează
această țară, o asociază imediat cu fostele închisori de pe Insulele Diavolului. Pe de altă parte, tot în
contextul turismului literar, este necesară a face distincția între turismul literar legat strict de text și
cel legat de autor, deoarece în mai multe cazuri, viața scriitorului s -a dovedit a fi mult mai
interesantă și atractivă decât cartea în sine. La fel cum numele scriitorului Franz Kafka este asociat cu
orașul Praga și numele scriitorilor René Belbenoit și Henri Charriè re au devenit repere pentru fostele
închisori de pe Insulele Diavolului din Guyana Franceză, fiind un alt exemplu de valorificare a
moștenirii culturale a unui respectiv teritoriu. Multe cărți și articole scrise în decursul timpului
despre Insulele Diavolu lui au fost scoase din tipar, unele pline de inexactități și exagerări. Autorii au
folosit exagerări și alte neadevăruri folosinduse de suportul real plin de întâmplări inumane ale
prizonierilor din acele închisori. Însă, în mod ironic, una dintre relatări sau cel puțin una diferită de a
celor mai mulți cu privire la acest loc, este a lui 15 Francis Lagrange, care a trăit câțiva ani în această
colonie penală, alegând să rămână în Guyana Franceză chiar și după ce a fost eliberat la 1946, la
vârsta de 68 de a ni. În cartea sa intitulată ,,Flag on Devil’s Island’’ (,,Steagul de pe Insula Diavolului’’),
el nu a negat nedreptățile și atrocitățile la care erau supuși deținuții, dar a precizat că erau niște
excepții și că administrația încerca să le corecteze. De as emenea, el a mai spus că ,,este important să
ne amintim că a fost colonie penală, nu tabără de vară, că nedreptățile erau aproape comune cu cele
din alte închisori din fiecare colț al lumii’’, adăugând că nu a fost mai rea în comparație cu multe alte
închi sori, considerând -o totuși acceptabilă. Spre deosebire de cartea ,,Dry Guillotine’’ a lui René
Belbenoit, ,,Papillon’’ scrisă de Henri Charrière a fost una foarte controversată, mulți autori sau
critici văzând -o ca pe o imaginație fictivă care conține o mu lțime de invenții și exagerări. Dacă luăm
ca și criteriu de bază cronologia, ,,Dry Guillotine’’ a fost publicată înaintea lui ,,Papillon’’, 1938 față
de 1969. Cele două autobiografii se aseamănă foarte mult, conținând propriile întâmplări trăite de
cei doi foști prizonieri, existând chiar și anumite paragrafe asemănătoare prezente într -o parte și
alta. Ambele lucrări au fost concepute în cea mai mare parte a lor în timpul detenției, chiar în celule
sau pe unde apucau să scrie. Fig. 3. René Belbenoit și cart ea sa ,,Dry Guillotine’’. (Surse:
www.ceskatelevize.cz și niteowljr.files.wordpress.com) În cele ce urmează, mă voi axa pe un rezumat
al celor mai importante întâmplări din viețile fiecăruia în parte dintre cei doi expuse în propriile lor
autobiografii, ia r la final concluzionând prin a spune ce impact au avut aceste două cărți. Ca în orice
lucru cunoscut, există și o parte a istoriei neștiute, acea umbră nevăzută a istoriei fiind de cele mai
multe ori prezentă și mult mai interesantă decât ceea ce s -a făcu t cunoscut ulterior. Este și cazul lui
René Belbenoit, a cărui viață a fost parcă ruptă de realitate, parcă desprinsă din niște povești cu
evenimente și întâmplări nemaivăzute, rar întâlnite. Deși ,,Papillon’’ l -a făcut celebru în întreaga
lume pe Henri Ch arrière pentru viața sa aventurieră, în realitate, deși cu un succes mai mic decât a

lui Henri Charrière, viața lui René Belbenoit a conținut elemente mult mai interesante în comparație
cu acesta din urmă și veți vedea de ce afirm acest lucru. 1923, Saint Laurent du Maroni, Guyana
Franceză. Un prizonier în vârstă de 24 de ani, originar din Paris, scund de statură, este debarcat aici
ca orice alt prizonier al vremii, în ceea ce avea să se numească colonia penală franceză. Era René
Belbenoit, care fusese cond amnat cu un an în urmă (1922) din cauza comiterii a două furturi non –
violente și relativ minore de la angajatori și trimis la opt ani de muncă forțată în aceste locuri, ceea
ce însemna că va trebui să rămână în Guyana Franceză pentru toată viața. A fost pr izonierul cu
numărul 46.635 al acestei colonii penale. Se spune că ar fi avut cinci încercări de evadare, prima
dintre ele având loc chiar în timp ce era pe vas și se îndrepta către Guyana Franceză. El nu a pierdut
timpul deloc și prin urmare, la doar două săptămâni după sosirea aici, a încercat din nou să evadeze
împreună cu un condamnat, luând o plută până în Surinam (atunci, Guyana Olandeză), reușind în
mod surprinzător să ajungă acolo, dar cei doi fiind prinși de 16 autoritățile din această țară și înto rși
la închisoare. Nu numai că aceste încercări de evadare i -au mărit sentința originală cu doi ani la
prima abatere și cu cinci la cea de a doua și tot așa, dar a suportat și pedepse greu de îndurat din
partea gardienilor care au fost la un pas de a -i adu ce sfârșitul, cel puțin una dintre ele. În tot acest
timp petrecut în detenție, el s -a simțit neîndreptățit și izolat, mulți alții dintre condamnați comițând
infracțiuni mult mai grave ca ale sale. Cu toate aceste încercări de a scăpa din iadul prezent pe
insule, mărindui -se pedeapsa de fiecare dată de la opt ani cât avea să stea în mod normal, la mult
mai mulți ani, René avea să își petreacă cam 12 ani în aceste locuri, până în 1935 cândva evada
pentru totdeauna. Gândindu -se la orice cale de a evada, René a realizat printre altele că un talent
pentru scriere putea fi chiar cel mai bun pariu pentru supraviețuire și ulterior pentru evadare, așa că
și-a folosit această abilitate de a povesti încercări de evadare și întâmplări de zi cu zi din aceste
închisori, începând să își scrie ideile pe foi. Acest manuscris de fapt, care a fost conceput în timpul
șederii aici, a fost protejat printr -un înveliș de ulei pentru a -l putea proteja de furtuni și alte
evenimente naturale, astfel a putut supraviețui. În 1926, scrii toarea Blair Niles sosea în Guyana
Franceză chiar la fața locului, la aceste închisori, cu scopul de a sta de vorbă cu câțiva deținuți pentru
a afla diferite lucruri despre închisorile de pe Insulele Diavolului pe care voia să le publice în viitoarea
sa ca rte. Norocul avea să îi surâdă lui Belbenoit, care a fost ales printre alți prizonieri să stea de
vorba cu Blair Niles. A fost o întâlnire care avea să aducă beneficii reciproce, scriitoarea cerându -i să
dea exemple de posibilități de evadare, iar acesta o ferindu -i o serie de astfel de perspective
improbabile pe care le scrisese în notițele sale. Ea avea să îi plătească aproximativ 100 de franci,
cumpărând toate notițele pe care le scrisese René Belbenoit până atunci. El se va folosi de această
sumă de bani pentru a finanța următoarele două evadări. Dintre aceste două, o scăpare nereușită a
dus la o pedeapsă extremă, aproape fatală. Blair Niles în schimb, se va întoarce în S.U.A și va folosi
datele de la el și alți condamnați pentru a concepe o biografie fic ționalizată a coloniei penale din
Guyana Franceză bazată pe experiențele autorului cu prizonieri politici. Lucrarea s -a intitulat
,,Condamned to Devil’s Island’’ (,,Condamnat către Insula Diavolului’’) și a fost publicată în anul
1928. În anul următor avea să se realizeze și un film pe baza cărții care va influența mișcările
internaționale de reformă ale penitenciarelor. Atâția ani de torturi fizice la care a fost supus René
Belbenoit, a determinat și căpătarea unei audiențe, câștigând de partea sa o rețea de prieteni care
era esențială pentru supraviețuirea lui acolo și de ce nu, pentru încercările de evadare ale acestuia.
Un amănunt semnificativ privind existența lui acolo, l -a constituit faptul că avea o pensie de veteran
care îl scutea de munca mai grea la care ar fi trebuit să fie supus. O altă controversă în care a fost
implicat, a fost un lucru nebunesc de -a dreptul, acesta având o aventură cu fiica de 16 ani a unui
administrator al uneia dintre închisorile de acolo. După ce norocul ia surâs când a înt âlnit -o pe
scriitoarea Blair Niles, acesta mai avea să lovească și a doua oară, când o echipă americană de filmări
îi oferă lui Belbenoit aparent 200 de dolari în schimbul cunoașterii unei evadări dramatice. În ciuda
răspunsului lui René Belbenoit care a f ost unul simplu: ,,pe mare’’, regizorul a replicat: ,,ar trebui ca

evadarea să aibă loc prin junglă, întâlnind animale feroce, șerpi, mlaștini…ar fi mult mai captivant’’.
Poate că de la această echipă americană de filmare, lui Belbenoit i -a venit idea să î ncerce și o altă
cale de scăpare decât cele precedente, prin junglă. Prin urmare, a mai luat cu el alți cinci prizonieri
cu care a stat în junglă, când la un moment dat, după câteva zile fără a avea apă și mâncare când
deja șansele de supraviețuire se micș orau din ce în ce mai mult, s -au întâlnit în mod surprinzător cu
un alt grup de evadați din închisorile de pe Insulele Diavolului. Dar asta nu e tot! În asemenea
condiții, fără mâncare de atâtea zile, René împreuna cu grupul său de evadați, vor comite un a ct de
canibalism, omorându -i și mâncându -i pe membrii celuilalt grup de condamnați cu care se întâlnise
în junglă. El nu s -a lăsat niciodată descurajat de evadările sale anterioare soldate cu eșecuri, iar după
ce a comis această faptă oribillă cu ceilalți cinci colegi prizonieri, a scăpat pe ocean într -un final,
folosind banii de la echipa de filmare și cumpărând o barcă de 19 m și câteva provizii. Asta se
întâmpla în anul 1935, când evada definitiv de pe Insulele Diavolului, pe apă. Și dacă până acum
avent urile lui René au fost incredibile, ce va urma în continuare va reprezenta poate apogeul
acestora! El și cei cinci prizonieri aveau să ajungă în Trinidad -Tobago, o insula mică la nord de
Guyana și Venezuela. Aici, grupul a fost despărțit de către autorităț ile din 17 această țară, René
Belbenoit continuându -și călătoria pe cont propriu. Ajungea în Peninsula Guajira din nordul
Columbiei, trăind cu un trib indian aproximativ un an, find obligat să iși ia și o nevastă din acest trib.
Mai mult ca sigur a fost o experiență de neuitat și care avea să îi folosească puțin mai târziu, când va
părăsi acest trib și se va îndrepta către America Centrală, la vest de Columbia, în țara vecină,
Panama. În mod surprinzător și aici va petrece cam șapte luni cu un trib nativ de amerindieni numit
Kuna, unde va captura fluturi pentru a -i vinde și a obține bani în acest mod. Cu banii câștigați va
putea ajunge în El Salvador, mai la nord -vest de Panama. La El Salvador se va ascunde într -o navă, în
mod ilegal, cu care va ajunge tocma i la Los Angeles, în S.U.A, traversând toată coasta de vest a
Mexicului. Se întâmpla la 1937. Așadar, după ce în 1935 evada de pe Insulele Diavolului, își va
petrece alți doi ani cu aproximație până când în sfârșit va ajunge din nou la civilizație. În tot acest
timp, indiferent de locul în care s -a aflat, a purtat cu el manuscrisul pe care l -a scris în pușcărie
protejat cu un înveliș din ulei. Povestea sa va atrage instantaneu atenția mass -mediei și asta pentru
tot restul vieții, apărând în diferite seriale de televiziune sau articole din Los Angeles Times și New
York Times. Publicitatea sa a fost amplificată fără doar și poate de publicarea în 1938 de către
E.P.Dutton în S.U.A a cărții sale pe care a denumit -o ,,Dry Guillotine, fifteen years among living de ad’’
(,,Ghilotina seacă, 15 ani între morți vii’’), cunoscută și ca ,,I escaped from Devil’s Island’’ (,,Am
evadat de pe Insula Diavolului’’). Toate cele povestite până acum se regăsesc în această carte ca și
propriile experiențe trăite de René Belbenoit, dar în această lucrare mai apar și detalii despre
copilăria sa, capturarea, condamnarea și transportul ulterior în Guyana Franceză, iar pe lângă
suferința sa și a partenerilor și brutalitatea gardienilor, oferă o perspectivă asupra structurii sociale a
grupului de condamnați, deținuții mai vechi sau mai agresivi încercau să i -a de partea lor tineri
pentru a se folosi de ei în funcție de scopurile lor. ,,Dry Guillotine’’ reprezintă un volum de numai
puțin de aproximatv 900 de pagini, care conține inclusiv il ustrații, broșura oficială a prizonierului și
mai multe pachete de țigări aplatizate. Cartea a depășit 1 milion de exemplare și a inspirat puternic
,,Papillon’’, 31 de ani mai târziu. A fost tipărită de 14 ori în doar două luni de la lansare. Se spune că
unele din aventurile lui Belbenoit se regăsesc și în cartea lui Henri Charrière, ,,Papillon’’. De
asemenea, se mai spune că în timpul închisorii, René Belbenoit și -ar fi pierdut aproape toți dinții.
Viața lui a fost una zbuciumată și plină de întâmplări înc ă din copilărie, la trei ani fiind părăsit de
mamă și trimis să stea cu bunicii săi, care au murit amandoi când el avea vârsta de 12 ani. Astfel, sa
mutat cu un unchi de -al său, lucrând pentru el la un club de noapte popular din Paris, Café du rat
mort. Ch iar și după ce a ajuns la civilizație, a mai avut probleme cu legea mulți ani de atunci înainte.
A trăit din 1899 și până în 1959. Care a fost impactul cărții ,,Dry Guillotine’’? Unul decisiv pentru
înhiderea coloniei penale franceze, prin conferirea unei imagini foarte proaste a pușcăriilor de acolo,

în 1938 când a fost publicată cartea, guvernul francez refuzând să mai trimită prizonieri în Guyana
Franceză. Dacă am vorbit despre ,,Dry Guillotine’’, nu avem cum să nu amintim și de ,,Papillon’’
scrisă de He nri Charrière. Ca și ,,Dry Guillotine’’ și ,,Papillon’’ este o autobiografie în care autorul își
descrie toate întâmplările de care a avut parte în închisorile de pe Insulele Diavolului. Henri
Charrière a trăit între anii 1906 -1973, dintre care, nouă ani a vea să îi petreacă în închisorile din
Guyana Franceză (între 1933 -1941). 1931 este anul în care Charrière este condamnat pe viață pentru
uciderea unui proxenet pe nume Roland Legrand, spune el pe nedrept și trimis în Guyana Franceză,
în închisorile de pe I nsulele Diavolului. Toată viața sa a susținut ca este nevinovat și că nu el l -a ucis
pe acel proxenet. Totuși, el este îmbarcat către Guyana Franceză unde trebuia să își trăiască tot
restul vieții. Timp cât a stat aici, a avut după spusele sale, nouă tenta tive de evadare, avându -l ca
prieten de nădejdie pe tot parcursul anilor, pe Louis Dega, un falsificator de bani. El și Louis Dega se
cunoșteau dinainte, trimiși amândoi prima dată la închisoarea din Caen. Parteneriatul lor a început
chiar în timpul călăto riei din Franța către Guyana Franceză, pe vas, într -una din acele 30 de minute
pe zi cât îi scoteau pe prizonieri la aer, când Henri Charrière i -a propus lui Dega să îi ofere protecție
împotriva celorlalți prizonieri în schimbul unei sume de bani care voia să îi folosească pentru a
evada. Una dintre celebrele lui încercări de evadare de pe Insulele Diavolului a fost plănuită la
infirmierie, alături de prietenul său Louis Dega și alți doi prizonieri pe care i -a întâlnit acolo, André
Maturette și Clousiot. To ți cei patru au planificat să folosească o barcă cu ajutorul coloniei penale de
leproși de pe Insula Pigeon (țara Saint Vincent și Grenadine), însă evadarea a eșuat, fiind prinși de 18
autorități în Trinidad -Tobago și întorși în Guyana Franceză. De asemene a, Charrière este celebru
pentru că a rezistat doi ani închis în captivitate, în izolare completă, în celulele de pe Insula Sf Joseph
(Saint Joseph). În primele șase luni cât a stat în celulă, a primit cu ajutorul lui Louis Dega câteva nuci
de cocos, acest a ajungând între timp să aibă o funcție în administrație datorită banilor pe care îi
deținea și a unor legături create cu anumite persoane, lucru care i -a mărit pedeapsa inițială cu încă
șase luni lui Charrière. Întrebat de un administrator de acolo cine i -a trimis nucile de cocos, în timp
ce i s -a pus o bâtă la gât de doi gardieni, a refuzat de fiecare dată să îi zică administratorului, întrebat
fiind la fiecare șase luni același lucru până când recunoștea, într -un final lăsându -l memoria stând
atât timp î nchis acolo, primind porții de mâncare pe jumătate și devenind aproape nebun, când chiar
nu își mai putea aminti cine i -a trimis nucile de cocos, a fost eliberat într -un final. În perioada în care
a stat la penitenciarul din Saint Laurent du Maroni și -a gravat porecla ,,Papillon’’ pe jos în interiorul
celulei cu numărul 47. Fig. 4. Henri Charrière în timpul procesului și la câțiva ani după evadare.
(Surse: es.paperblog.com și criminalia.es) Henri Charrière avea să scape într -un final cu ajutorul unui
sac um plut cu nuci de cocos cu care a înfruntat valurile și curenții oceanici de coastă a nordului
Americii de Sud, însoțit fiind de un alt prieten pe nume Sylvain. Deși au evadat într -un mod inedit și
greu de realizat, ei au ajuns până în Venezuela, unde au fos t prinși și trimiși la lagărele de detenție de
lângă orașul El Dorado, un mic oraș de altfel. Între timp, Charrière a fost eliberat și a devenit faimos
datorită poveștii sale pe care avea să o scrie când se afla în detenție pe Insulele Diavolului. Ulterior , a
devenit cetățean venezuelian și a prosperat acolo cu mici afaceri, conducând câteva restaurante,
baruri și cluburi de noapte, căsătorinduse și ducând o viață normală. Cartea scrisă de Henri Charrière
a fost numită ,,Papillon’’ care înseamnă ,,fluture’’ în limba franceză și conține detalii din momentul în
care a fost condamnat (1931) și până în 1945. Acesta avea un tatuaj mare pe piept cu un fluture,
tatuaj făcut în 1926 când se afla într -un batalion disciplinar în Calvi și simboliza speranța de libertat e.
În închisorile de pe Insulele Diavolului avea să fie cunoscut și după porecla ,,Papillon’’. Autobiografia
,,Papillon’’ este o poveste de aproape 750 de pagini despre brutalitate, eroism, trădare și onoare,
care îl are în prim plan pe Charrière, dar care în realitate este mai mult o biografie ficționalizată în
mare măsură, multe dintre faptele prezentate ca aparținând vieții lui, fiind experimentate de alți
prizonieri, printre care Marius Jacob, René Belbenoit, Charles Brunier, Pierre Bougrat sau Clemént
Duval, autorul cărții însușindu -și multe fapte pe care le -au trăit de fapt alți colegi prizonieri de ai săi.

Lucrarea ,,Papillon’’ a fost publicată în Franța prima dată, în anul 1969 și a fost intens criticată din
cauza motivelor anterioare, mulți autori s uspicioși dorind să dovedească că Henri Charrière a mințit
în mai multe privințe și că lucrarea sa nu trebuie privită de public ca fiind așa de spectaculoasă pe cât
ar vrea să pară. În cartea sa, Charrière utilizează dialogul de foarte multe ori, în ceea m ai mare parte
a ei de fapt. 19 În decembrie 1969, la câteva luni după lansarea cărții, editorul Robert Laffont a trimis
un bibliotecar, pe Roger John Ségalat la locul de poveste să verifice veridicitatea cărții. Ségalat a
detectat mai multe elemente false și a povestit expediția sa într -o carte intitulată ,,Sur le traces de
Pappilon’’ (,,Pe urmele lui Papillon’’), pe care a abătut -o totuși de la publicare. În cartea sa din 1974,
editorul Laffont care dă un pasaj laudativ a lui Henri Charrière, nu va spune n imic despre
descoperirile lui Ségalat. Cu un talent la scris și la povestit a lui Henri Charrière și o idee genială a
publicistului său care l -a sfătuit ca în loc de biografie să îi spună autobiografie pentru că ar atrage și
mai mult publicul fiind mai int eresantă dacă el ar fi trăit toate acle momente din carte, decât să le fi
povestit și pe ale altora, a fost de ajuns ca ,,Papillon’’ să devină foarte cunoscută, chiar și în ciuda
criticilor și controverselor. Charrière a susținut până la moartea sa, în 197 3 că este adevărat tot ce
este scris în carte, ceea ce în realitate a fost cel mai probabil un pact în acest sens între el și
publicistul Robert Laffont. Fig. 5. Cartea ,,Papillon’’ a lui Henri Charrière. (Sursa: www.flickr.com) Au
existat două cărți care au ,,sfâșiat’’ practic ,,Papillon’’. Una dintre ele se numește ,,Les quatre vérités
de Papillon’’ (,,Cele patru adevăruri ale lui Papillon’’) de Georges Ménager, un studiu bine
documentat al acestei false compasiuni care face sistematic din criminal, victi mă. Georges Ménager,
un jurnalist de investigație, decide să își concentreze atenția asupra unui caracter de renume
mondial. Demistificarea legendei prin exhumarea pieselor, documentelor, amintirilor de polițiști,
avocați. Potrivit procesului verbal, Charr ière a fost identificat de mai mulți martori. Acest lucru pune
sub semnul întrebării complotul cărții lui Henri Charrière, scăpând pentru a se răzbuna pentru că a
fost acuzat pe nedrept. Cea de a doua carte este ,,Papillon épinglé’’ (,,Fluturele fixat’’) a lui Gerard
de Villiers. Acest studiu arată că lucrarea este deosebit de controversată, de exemplu scăparea de pe
Insulele Diavolului nu a fost niciodată observată de sistemul penitenciar spre deosebire de eliberarea
lui care este întradevăr înregistrată d e administrație. Gerard de Villiers a menționat că numai 10%
din carte reprezintă adevărul. La aceste două controverse, se adaugă o alta, aceea că scriitorul Max
Gallo a fost numit coautor ascuns la această carte. Au fost pasaje asemănătoare cu cartea ,,Dr y
Guillotine’’ a lui René Belbenoit, anume: amândoi au relatat că au apelat la canibalism pentru a
supraviețui, amândoi au declarat că au trăit cu triburile indiene Guajira din Peninsula Guajira din
nordul Columbiei, ambii declarând, de asemenea că au avut neveste din acest trib. Care a fost
impactul cărții ,,Papillon’’? Tocmai toate aceste controverse au dus și mai mult la publicitatea ei,
devenind cea mai cunoscută carte scrisă vreodată despre închisorile de pe Insulele Diavolului și
despre Guyana Francez ă implicit, făcând mult mai cunoscută această mică țară. Cartea a fost
vândută în peste 13 milioane de exemplare în întreaga lume, fiind copiată și tradusă în mai multe
limbi străine. ,,Papillon’’ a fost descrisă ca fiind ,,cea mai mare poveste de aventură a tuturor
timpurilor’’ (Auguste Le Breton) și ,,un clasic modern de curaj și entuziasm’’ (Janet Flammer, The
New Yorker). Această autobiografie a avut un așa mare succes, încât s -a făcut și un film numit
,,Papillon’’ în anul 1973. Chiar și după moartea lu i Henri Charrière și după peste 30 de ani de la
publicarea cărții și apariției filmului, controversele tot nu s -au terminat. În anul 2005, un fost
condamnat al închisorilor de pe Insulele Diavolului, Charles Brunier, în vârstă de 103 ani atunci,
declara și pretindea că el este sursa de inspirație de fapt pentru ,,Papillon’’, dovedind că și el are un
tatuaj cu un fluture pe piept, exact ca Henri Charrière. Anul acesta, în 2017 a apărut un film de
producție americano -spaniolo -ceh, numit tot ,,Papillon’’, care a dorit să readucă în amintirea
publicului povestea lui Henri Charrère. Există multe asemănări între cărțile celor doi autori (René
Belbenoit și Henri Charrière) și între poveștile lor de viață, plus că ambii s -au aflat pentru o perioadă
în același timp î n închisorile de pe Insulele Diavolului, timp de doi ani, între 1933 și 1935, până când

René Belbenoit a reușit să 20 evadeze și să plece de acolo. Ceea ce mi se pare greu de crezut și
foarte dubios, este faptul că cei doi au avut timp și mai ales condiții le necesare pentru a scrie cărțile
în mare parte din conținutul lor chiar în timpul detenției, cu un asemenea program de lucru, de la
6:00 dimineața până la 18:00 seara și cu atâtea obstacole de înfruntat, iar lucrurile sunt mult mai
complexe de atât, nu m ai spun că au reușit să poarte cu ei manuscrisurile, indiferent de locurile în
care s -au aflat fără a le pierde. Chiar și asa, poveștile lor au ajuns cu success la public. În decembrie
2008, o ficțiune documentară ,,Cayenne -Hollywood’’ a fost difuzată în F ranța de canalul ,,Histoire’’,
documentarul trasând viața celor doi bărbați și împletirea uluitoare a destinului lor. TURISMUL
ACTUAL ÎN GUYANA FRANCEZĂ – ÎNCHISORILE DE PE INSULELE DIAVOLULUI Guyana Franceză este o
țară relativ mică, cu o suprafață de 86. 504 km², care poate fi structurată în două părți aproximativ
egale ca și întindere: partea sudică este un areal foarte împădurit în care se află Parcul Național
Amazonian al Guyanei Franceze, iar partea nordică reprezintă un areal în care se află toate așe zările
umane, cu alte cuvinte se poate delimita o parte sudică, sălbatică și o parte nordică unde se află
practic populația țării. Cum jumătatea sudică a țării unde se află acest parc național este foarte greu
accesibilă și nevalorificată din punct de vede re turistic, Guyanei Franceze îi rămâne să valorifice
jumătatea nordică a țării, unde principalele două atracții turistice le constituie: ruinele închisorilor
din fostele sisteme penitenciare de la Saint Laurent du Maroni și de pe Insulele Diavolului, resp ectiv
Centrul spațial guyanez aflat în prelungirea orașului Kourou. Cele două atracții turistice se află în
strânsă legătură și vom vedea mai târziu de ce. Rezultatul turismului actual în Guyana Franceză
privind vizitarea principalelor două obiective turis tice? Peste 50.000 de turiști anual. Mult sau puțin?
Cu siguranță se poate mult mai bine de atât. De obicei, turiștii care vor să viziteze o țară străină, iau
odată cu ei și un bagaj de cunoștințe, așteptări și legende generate de ceea ce se știe despre
identitatea și imaginea acelei țări, iar acest bagaj va interacționa cu ceea ce vor găsi la destinație. În
cazul nostru, pincipalul motiv pentru care un turist străin vizitează Guyana Franceză îl constituie
închisorile de pe Insulele Diavolului și închisoril e de la Saint Laurent du Maroni. Cei mai mulți
asociază aceste închisori cu Papillon (Henri Charrière după numele său real) datorită succesului avut
de autobiografia cu același nume. Curioșii ce se încumetă să viziteze aceste locuri, vor rămâne în
mare par te destul de dezamăgiți de infrastructura turistică care susține practic legendele locurilor de
aici descrise de cei mai faimoși foști prizonieri în măsura în care sunt cunoscuți ei: René Belbenoit și
Henri Charrière. Cel mai bun moment pentru a vizita Guy ana Franceză este în timpul verii sau în
sezonul uscat din iulie -decembrie. După aceea, urmează martie, care este relativ uscată, cuvântul
,,relativ’’ utilizat din cauza faptului că deși în timpul sezonului uscat, există chiar și atunci scurte
,,dușuri’’ a proape zilnic. Pentru aproximativ 100 de ani, oamenii înfruntau rechini și curenți puternici
pentru a evada de pe cele trei insule în vederea ajungerii pe uscat. Astăzi, traficul se desfășoară în
ambele direcții pentru turiștii cu gusturi neobișnuite care se îndreaptă către insulele aflate circa 11
km de coastă. Vapoarele fac curse regulate și elicopterele zboară deasupra blocurilor de celule aflate
în ruină cele mai multe dintre ele, unde vița -de-vie și lianele caută să ascundă insulele de partea
hidoasă a lor. Dar asta este doar o fațadă, fantomele prizonierilor sunt peste tot printre ruine,
locurile acestea fiind mai mult ca sigur bântuite. Este foarte clar că o excursie pe Insulele Diavolului
nu este pentru oricine, cândva una dintre cele mai ticăloase c olonii penale din istorie și nu poate fi
justificată ca o simplă excursie atât timp cât Guyana Franceză nu este un loc foarte accesibil în care
poți ajunge. Din nefericire, din cauza inacesibilității teritoriului țării dinspre sud, sud -vest și sud -est
prin prisma localizării Parcului Național Amazonian, singura cale de a ajunge aici este prin
intermediul avionului. Singurul aeroport este la Cayenne, aeroportul Félix Eboué și chiar și asa,
zborurile directe sunt puține la număr, cele mai multe necesitând esc ale. Mai mult decât atât, când
turiștii în sfârșit ajung aici, au parte de surprize privind lipsa unor facilități cu care aceștia sunt
obișnuiți. Guyana Franceză oferă cu toate acestea, un pachet de curiozități și contradicții: limba,
cultura și bucătăria franceză în inima tropicului Americii de Sud, străzi și bulevarde din cele mai

importante 21 orașe precum Cayenne, Saint Laurent du Maroni sau Kourou care poartă numele unor
personalități franceze remarcante precum Voltaire, Jean -Jacques Rousseau, Charles de Gaulle sau
Louis Pasteur. În ceea ce privește cazarea, în Cayenne se poate opta pentru unul din cele aproximativ
20 de unități de cazare, în cea mai mare parte hoteluri fiind. În Kourou există circa 5 hoteluri, în timp
ce în Saint Laurent du Maroni sunt tot cam atâtea. Care sunt principalele obiective turistice? Centrul
spațial guyanez se află nu departe de periferiile orașului Kourou și a primelor sate întemeiate de
indieni, nu departe de îmbarcarea în portul către Insulele Diavolului. Este portul spați al al ESA
(European Space Agency sau Agenția Spațială Europeană), un centru spațial modern, cu alte cuvinte
răspunsul Europei la Cape Cavernal al NASA, care a sporit competiția în acest domeniu cu S.U.A,
constituind singura bază de lansare a Europei. Dator ita acestui aspect, chiar dacă Guyana Franceză
nu se află În Europa, reprezintă singura țară din afara continentului european care face parte din
Uniunea Europeană. Acest centru spațial se află la 5° nord de Ecuator. În cadrul acestuia, este inclus
un tur gratuit de trei ore, dar pentru un grup limitat de persoane. La finalul turului care este condus
în limba franceză, turiștii pot vizita și muzeul din incintă. De știut faptul că tururile se fac fie începând
cu ora 9:00, fie la 13:00, cu precizarea că în zi lele de lansare, vizitarea nu este permisă nimănui. De
asemenea, vizitele se fac prin rezervare cu cel puțin două zile înainte. În jurul anului 1965, guvernul
francez transfera responsabilitatea Insulelor Diavolului și a închisorilor de la Saint Laurent no ului
Centru spațial fondat atunci. Insulele se află chiar pe traiectoria rachetelor spațiale lansate din
Kourou către ocean, astfel, cele trei insule trebuiesc evacuate în timpul lansărilor. Ele gazduiesc, de
asemenea o serie de aparaturi pentru lansări sp ațiale. Drept urmare, Centrul spațial în ascociație cu
alte agenții, au restaurat clădirile clasificate ca și monumente istorice. Din portul Kourou, la ora 8:00
dimineața, turiștii se îmbarcă pe vapor spre Insulele Diavolului (Insulele Salvării pe hartă). Prima
impresie a lor este una de ușurare a navigării fără incidente pe porțiunea de ocean destul de aspră.
După ce ajung la insule, căpitanul vasului strânge mâinile fiecărui pasager pentru că a împărtășit
experiența traversării unei porțiuni din Oceanul A tlantic destul de priculoase din punct de vedere al
curenților oceanici de coastă, ultima impresie fiind una de surprindere a frumuseții naturii și a
împrejurimilor. Turiștii trebuie sa cunoască și o restricție, aceea că vizitarea Insulei Diavolului nu est e
permisă, nimănui nu îi este de fapt! Cauza? Curenții oceanici periculoși din jurul insulei se pare, dar
aceasta nu pare să fie singura cauză, deoarece împrejurimile acesteia pot fi observate totuși cu
ajutorul unor vase de tip charter. Restul insulelor s unt vizitabile. Insula Sf. Joseph (Saint Joseph) nu
dispune de tururi turistice, fostele celule de acolo fiind adevărate ruine, greu observabile din cauza
vegetației. Această insulă se potrivește mai mult pentru turiștii aventurieri tocmai din aceste motiv e.
E foarte greu să vezi astăzi aceste celule, deoarece se află sub o pătură de coji putrezite de nuci de
cocos și de vița -de-vie din junglă. Chiar și pentru cei mai neînfricați e greu, deoarece sub ele există
șobolanii din specia Agouti de mari dimensiuni care se hrănesc cu frunzele căzute. Totul este ud, plin
de materie organică descompusă și bântuit. Într -un bloc de celule care se prăbușește, vița -de-vie
este la fel de groasă ca brațul unui om, îmbrățișând barele de rugină. Ochiul discerne coridoare
îngu ste cu rânduri de uși de o parte și de alta, fără ferestre. A fost insula unde erau trimiși cei să stea
izolați în captivitate, în mod profetic și astăzi insula se află într -o totală izolare și parcă uitată, unde
predomină elementele cadrului natural. Insu la Regală este singura insulă dintre cele trei în care se
poate vorbi despre turism și asta doar datorită unui antreprenor privat din Franța pe nume Raymond
Blanchard, care a avut ideea de a transforma fosta sală de mese pentru gardieni într -un hotel
modes t, evident, numit L’Auberge de I’lle Royale. Pe lângă acest hotel, Blanchard a mai construit și
mai multe case de oaspeți, acestea fiind singurele unități de cazare. De asemenea, tot aici, mai există
și un mic muzeu dedicat poveștii închisorilor. Există ch iar și ,,cimitirul copiilor’’, locul de odihnă al
descendenților gardienilor și soțiile lor. Arborii de mango veghează deasupra pietrelor de mormânt
ce au fost erodate atâta timp de către apă. Prizonierii ce mureau nu aveau un cimitir al lor, corpurile
lor erau aruncate în mare când apunea soarele. Nici aici nu există tururi turistice din păcate,

vizitatorii fiind liberi să meargă pe cont propriu oriunde pe aceasta insulă. Pot sta minim șase ore
pentru a se întoarce cu același vapor după -amiază. Pentru cei care preferă confortul și să facă și alte
lucruri în același timp, pot lua masa la hotelul de aici, pot înnopta acolo și să plece a doua zi. Turiștii
pot privi Insula Diavolului numai de la balconul de la al doilea etaj al hotelului. Și aici, unele clădiri
sunt în ruină și oricum nu există prea multe elemente 22 care să reamintească despre trectutul
sinistru, până și ghilotina a dispărut, la fel cum a dispărut și cabana izolată de la unul din capetele
insulei în care trăia comandantul care opera ghilotina. Prea puțină implicare din partea autorităților
care se ocupă de acest domeniu al turismului, chiar dacă implicare a fost și din partea guvernului
francez (dar de mult) și din partea sectorului privat (antreprenorul Raymond Blanchard). Trei insule,
dintre c are una nevizitabila din motive neclare (Insula Diavolului), una vizitabilă dar prea periculoasă
pentru acest lucru, neexistând nicio facilitate în acest sens (Insula Saint Joseph) și una în care se
poate practica turismul atât cât se permite, dar și aici fără tururi turistice care sunt esențiale pentru
a pune în valorificare clărdirile și poveștile despre ele (Insula Regală). Fără un tur turistic pe fiecare
dintre cele două insule unde se află închisorile sau cel puțin ce a mai rămas din ele, vizitatorilor nu le
rămâne decât să picteze cu puțină imaginație singuri tabloul condițiilor sinistre în care locuiau
prizonierii și a activităților întreprinse de aceștia. La pușcăriile din Saint Laurent du Maroni există tur
turistic condus de un ghid. Închisorile de aici au fost renovate masiv în anii 1980’, dupa care au
devenit monumente istorice în anul 1994. Zidurile originale, tencuite, vopsite, cu teracotă sunt încă
intacte. Coloanele de cărămidă rezistă vegetației din jurul clădirilor. După anul 1946 când au fos t
închise pușcăriile, vegetația acoperea clădirile, în anii 80’, odată cu renovarea acestora, noi culturi de
viță-de-vie au fost plantate și noi copaci. Aici, cu climatul tropical de care dispune Guyana Franceză,
vegetația care nu este menținută constant î n modul în care se dorește, va putrezi foarte repede.
Acum clădirile sunt protejate cu acoperișuri de aluminiu. De asemenea, ele sunt nesigure și de aceea
este interzisă intrarea în unele corpuri ale penitenciarului. Intrarea în formă de arcadă pe care sun t
inscripționate cuvintele ,,Camp de la transportation’’ (,,Tabăra de transport’’) atrag atenția
instantaneu turiștilor. Întreaga intrare pare prea curată, prea inocentă pentru un loc care a avut
parte de o așa istorie brutală. Alte părți ale închisorii de aici care constituie atracții sunt: ,,Maison en
bois’’ (,,Casa de lemn’’), vopsită cu puțin roz, ghidul folosind o cheie pentru a deschide ușa de lemn
ce conducea către a doua secțiune a lagărului, unde energia este diferită, în spatele ușilor închise
având loc adevăratele orori și ,,Quartier disciplinaire’’ (,,Cartierul disciplinar’’) . Ghidul turistic
păstrează principala atracție către sfârșit. Un singur cuvânt ,,Papillon’’ este gravat în cel mai
îndepărtat colț din stânga a taberei de transport, în cel ula nr. 47, pe jos. Este mărturia că aici a trăit
legendarul Papillon cândva. Pe lângă aceste obiective turistice de bază care constituie practic
turismul în Guyana Franceză, mai există și alte două oferte ale turismului alternativ. Una dintre
aceste ofert e este o excursie cu înnoptare la Pointe Isere, în nord -vestul țării, la granița cu Surinam,
unde noaptea, din aprilie și până în iulie uriașele țestoase Luth cu vechimi din cele mai îndepărtate
vremuri pot fi observate cum fac ouă pe plajele de acolo, ele fac cuiburi în nisip pentru a depune cât
mai multe ouă. Cea de a doua ofertă se adresează adevăraților aventurieri, în ceea ce înseamnă o
călătorie de opt zile cu o canoe dugout (făcută dintr -un trunchi de copac) de -a lungul râului Maroni,
exact la graniț a cu Surinam. Turul cuprinde o înnoptare în hamac în unul dintre satele din junglă.
Dacă toate aceste obicetive turistice vor părea a fi ca o broșură de călătorie, turiștii nu vor face
greșeala de a rata vizitarea închisorilor de pe Insulele Diavolului și de la Saint Laurent du Maroni în
principal sau Centrul spațial guyanez de la Kourou precum și puținele variante ale turismului
alternativ. Nu există viață de noapte, nici tururi organizate (cu excepția închisorii de la Saint Laurent
du Maroni) și nici loca lnici exotici care să confere aceea atmosferă de vacanță. Dată această situație,
este cât se poate de clar că trebuiesc aduse îmbunătățiri masive pentru a dezvolta turismul. Totuși,
în ciuda acestor deficiențe, ce îi determină pe turiști să viziteze în con tinuare inchisorile de pe
Insulele Diavolului și de la Saint Laurent du Maroni? Poate curiozitatea ciudată față de atrocitățile

care s -au petrecut acolo în decursul istoriei. Psihologic vorbind, este foarte bine cunoscut faptul că
noi, oamenii suntem atraș i mai mult de rău decât de bine. Aceste destinații turistice reprezentate de
închisorile de aici se încadrează exact în această categorie de macabritate care atrage oamenii
tocmai prin faptul ca răul poate însemna și mister totodată, fără tururi turistice cu ghizi existând
multe detalii neștiute și nedezvăluite ceea ce amplifică și mai mult acest mister al cunoașterii. Pe
lângă aceste motive, o altă sursă de motivație a vizitării o constituie cărțile lui René Belbenoit și
Henri Charrière care au stârnit int eresul întregii lumi pentru poveștile desprinse parcă de realitate pe
care le -au trăit cei doi în aceste locuri. Cu siguranță, dacă nu existau aceste două autobiografii,
închisorile de pe Insulele Diavolului și de la Saint Laurent nu erau atât de cunoscute la fel cum sunt
astăzi. 23 Guyana Franceză promovează turismul prin sloganul ,,Guyane, naturellement généreuse’’
(,,Guyana, natură generoasă’’), ceea ce nu este greșit deoarece această țară reprezintă un mic colț
de rai din punct de vedere natural, mai al es în partea sudică unde se află o prelungire a pădurilor
amazoniene unde accesibilitatea este foarte redusă, dar oare nu ar fi mai incitant ca închisorile de pe
Insulele Diavolului să aibe propriul segment de promovare alături de natura țării? Fig. 6. Bra ndul
turistic al Guyanei Franceze. (Sursa: www. itunes.apple.com) CONCLUZII Turismul are acea putere de
a contura imaginea teritorială a unui stat, iar promovarea la nivel mondial este absolut necesară
pentru succesul activităților turistice. În ceea ce pr ivește turismul, Guyana Franceză încearcă să
ascundă trecutul istoric nu tocmai plăcut imaginii țării generat de fosta colonie penală, prin sloganul
care pune în evidență strict natura frumoasă, un titlu de fațadă prin care speră să facă uitată istoria
brutală a închisorilor de odinioară. Însă, cei mai mulți dintre viitorii vizitatori vor asocia în continuare
mai mult Guyana Franceză cu închisorile de pe Insulele Diavolului, cunoscute datorită numeroaselor
cărți și articole scrise despre acestea și mai ales a romanelor autobiografice ,,Papillon’’ și ,,Dry
Guillotine’’, în ciuda naturii de care dispune acest teritoriu statal. Trecutul încă face parte din
prezent, deoarece clădirile fostelor închisori încă sunt prezente, chiar dacă multe sunt în ruine, iar cu
dezvoltarea serioasă a infrastructurii turistice a celor trei insule (exemple: accesul pe toate insulele,
tururi turistice cu ghizi specializați, întreținerea vegetației de pe insule, construirea unităților de
cazare pe insula Saint Joseph, promovarea insu lelor cu ajutorul unor filmulețe de prezentare audio –
video) turismul va înflori, dacă se vor dezvolta și alte aspecte ale turismului din împrejurimi, evident.
Alte motive pentru care închisorile de pe Insulele Diavolului ar trebui promovate împreună cu nat ura
țării sunt: o istorie bogată de aproape 100 de ani care constituie în mare parte istoria acestei țări,
localizarea aroape de țărm a lor, faptul că se află apropiate unele de celalalte, acoperirea cu
vegetație, îmbinarea între istorie și natură a insule lor. Chiar dacă aceste închisori vor atrage numai o
anumită paletă și categorie de turiști din cauza tematicii lor, ele constituie totuși principala atracție
turistică a țării din care se scot și bani. Așadar, promovându -se numai natura și istoria nu, va i nduce
în eroare posibilii turiști străini aflați în căutarea adevărului identității și imaginii acestei țări. Mai
exact, închisorile de pe Insulele Diavolului ar putea reprezenta un pion al politicii de marketing
teritorial, fiind nevoie de o simplă aminti re a personajelor semnificative pentru acest loc, René
Belbenoit și Henri Charrière (Papillon) pentru a scoate în evidență brandul ales. Închei prin a spune
că turismul literar are un rol important în creearea unei imagini teritoriale (statale), lucru dove dit și
în cazul Guyanei Franceze prin intermediul autobiografiilor ,,Papillon’’ și ,,Dry Guillotine’’, mai ales că
acest tip de turism cultural pare a se defini singur, modelat fiind într -o mai mare măsură de mediul
extern decât de cel intern în cazul de f ață, din nefericire. 24 BIBLIOGRAFIE Charrière H., (1991),
,,Papillon’’, Editura Artemis, București Suditu B., (2015), ,,Marketing teritorial’’, Editura Universitară,
București ***Atlas Obscura, disponibil online la https://www.atlasobscura.com/articles/in side-the-
brutal -frenchguiana -prison -that-inspired -papillon, accesat la 02.11.2017 ***L’Auberge des Îles,
disponibil online la http://www.aubergedesiles.fr/, accesat la 05.11.2017 ***Dark -Tourism,
disponibil online la http://www.dark -tourism.com/index.php/1 5- countries/individual -chapters/191 –
devils -island, accesat la 28.10.2017 ***Listverse, disponibil online la

https://listverse.com/2017/02/22/10 -horrors -faced -by-the-convictsof -devils -island/, accesat la
23.10.2017 ***philippepoisson -hotmail.com.over -blog. com/article -les-quatre -verites -de-papillon –
99978788.html, accesat la 12.11.2017 ***Ransom centre magazine, disponibil online la
https://sites.utexas.edu/ransomcentermagazine/2013/05/14/rene -belbenoit/, accesat la 06.11.2017
***Sabotage Times, disponibil on line la https://sabotagetimes.com/travel/return -to-devils -island –
thetoughest -penal -colony -of-all-time, accesat la 12.11.2017 ***The Guardian, disponibil online la
https://www.theguardian.com/world/2006/dec/04/france.prisonsandprobation, accesat la
14.11.20 17 ***The New York Times, disponibil online la
http://www.nytimes.com/1983/12/11/travel/escape -todevil -s-island.html?pagewanted=all, accesat
la 20.11.2017 ***Wikipedia, disponibil online la https://fr.wikipedia.org/wiki/Papillon_(livre),
https://en.wikiped ia.org/wiki/Charles_Brunier, https://en.wikipedia.org/wiki/Papillon_(book),
https://fr.wikipedia.org/wiki/Henri_Charri%C3%A8re, https://ro.wikipedia.org/wiki/Alfred_Dreyfus,
https://ro.wikipedia.org/wiki/J%27accuse, https://en.wikipedia.org/wiki/Salvation% 27s_Islands,
https://en.wikipedia.org/wiki/Devil%27s_Island ***Worldatlas, disponibil online la
https://www.worldatlas.com/twitter/satrip/devilisland/devilsphotopage.htm, accesat la 28.10.2017