Rolul Tratamentului Kinetoterapeutic la Pacientii cu Fracturi Bimaleolare Operate

Cuprins

CAP I. PARTEA GENERALĂ……………………. 3

I.1. Generalități

I.2. Anatomia gleznei

I.3. Osteologie

I.4. Examenul clinic

I.5. Clasificarea fracturilor bimaleolare

I.6. Tratament

I.7. Biomecanica articulației gleznei

I.8. Cauzele fracturilor bimaleolare

I.9. Simtomatologie

CAP. II PARTEA SPECIALĂ

II.1. Scopul lucrării

II.2. Materiale și metode

II.3. Grafice

II.4. Tabele

II.5. Rezultate

INTRODUCERE

”Fracturile maleolare se pot produce în urma unor căderi, prin deplasarea astragalului, când greutatea corpului se află pe piciorul respectiv. Înițial fractura se produce la maleola internă (tibială), apoi la cea peronieră prin apăsarea astragalului, producânde-se fractură bimaliolară (Dupuytren). Mai rar fractura se produce mai sus, spre gâtul peroneului (fractura Maisonneuve). ” [1]

CAP I. PARTEA GENERALĂ

I.1. Generalități

Structurile importante ale gleznei pot fi împarțite în mai multe categorii.

Acestea sunt:
– oasele și articulațiile;
– ligamentele și tendoanele;
– mușchii;
– nervii;
– vasele de sânge.

I.2. Anatomia gleznei

Articulația gleznei este formată din conexiunea a trei oase:

Tibie

Fibulă

Talus

Articulația gleznei este întărită de următoarele ligamente:

Ligamentul lateral intern;

Ligamentul lateral extern:

– ligamentul peroneoastragalian anterior;

– ligamentul peroneoastragalian posterior;

– ligamentul peroneocalcanean;

Articulația gleznei este susținută de urmatoarele tendoane:

Tendonul lui Achile;

Tendonul tibial posterior;

Tendonul tibial anterior;

Două tendoane peroneale

Mușchii ce ajută la mișcarea gleznei:

Mușchii peroneali (lung și scurt);

Mușchii gambei (gastrocnemian și soleus);

Mușchiul tibial posterior;

Mușchiul tibial anterior.

Nervii;

Vase de sânge;

Oasele gleznei:

Tibia este un os lung, situat în partea internă a gambei; ea este mai voluminoasă decât fibula. Prezintă un corp și două extremități :

Extremitatea superioară mai voluminoasă decât cea inferioară, este formată din două tuberozități, care se numesc condili : condilul intern și condilul extern. Pe fața lor superioară condilii au suprafețe articulare, cavitățiile glenoide ale tibiei, care se articulează cu condilii femurului. Condilul extern are o fațetă peronieră, pentru articularea cu capul fibulei. Pe partea laterală a acestei extremități există o proeminență, tuberozitatea anterioară, pe care se fixează tendonul rotulei.

Extremitatea inferioară este mai puțin voluminoasă decât cea superioară. Ea prezintă o față anterioară pentru trohleea astragalului. La partea internă, extremitatea inferioară se prelungește sub forma unei apofize, numită maleolă internă, care se articulează tot cu astragalul. Pe fața externă a acestei extremități se găsește o fațetă articulară pentru fibulă.

Corpul tibiei are formă de prizmă triunghiulară. Pe fața posterioară prezintă o creastă care pornește din dreptul condilului extern și merge în jos și medial. Aceasta se numește linia oblica a tibiei și servește pentru inserția mușchiului solear și a mușchiului tibial posterior. Pe fața anterioară are o creastă foarte ascuțită în partea ei mijlocie, creasta tibiei.

Fibula mai este cunoscută sub numele de peroneu. Este un os lung, mai subțire decât tibia, așezat pe partea externă a gambei. Fibula prezintă un corp și două extremități prin care se articulează cu tibia.

extremitatea superioară se prezintă ca o îngroșare numită capul fibulei. Pe fața lui superioară, acesta are o suprafață articulară pentru condilul extern al tibiei, iar lateral de aceasta are o apofiză piramidală, apofiza spiroidă.

corpul fibulei este subțire și are formă de prizmă triunghiulară, cu suprafețe neregulate, pentru inserția mușchilor.

Extremitatea inferioară formează maleola externă și se prezintă ca o îngroșare ovală, turtită lateral, care coboară sub nivelul extremității inferioare a tibiei. Pe fața internă prezintă suprafețe articulare pentru tibie și pentru astragal.

Talus – fața superioară a talusului se potrivește într-un locaș format din capetele inferioare ale tibiei și fibulei; fața inferioară a talusului stă pe osul călcâiului numit calcaneu. Talusul funcționază ca o balama în locașul său pentru a permite piciorului să se miște în sus (dorsiflexie) și în jos (flexie plantară).

Ligamentele sunt țesuturi moi care leagă oasele între ele. Acestea sunt asemănătoare tendoanelor, doar că acestea din urmă unesc mușchii de oase. Ligamentele și tendoanele sunt structuri formate din fibre mici dintr-un material numit colagen. Fibrele de colagen sunt unite între ele pentru a forma o structură asemanatoare unei franghii. Ligamentele și tendoanele au mărimi diferite și la fel ca frânghia, sunt formate din multe fibre de dimensiuni mici. Cu cât ligamentul sau tendonul este mai gros cu atat acesta este mai puternic.

Ligamentul lateral intern sau deltoid, asezat pe partea medială a articulației are formă triunghiulară, fiind fixat, prin vârf de maleola medială, iar prin bază pe astragal și pe scafoid. Este un ligament foarte puternic.

Ligamentul lateral extern este așezat pe partea laterală a articulației și este împărțit în trei ligamente distincte:

ligamentul peroneoastragalian anterior, care merge de la partea anterioară a maleolei externe, la partea anterioară a feței laterale a astragalului, înaintea fațetei articulare;

ligamentul peroneoastragalian posterior, mai puternic decât precedentul, se fixează pe partea posterioară a maleolei externe și pe fața posterioară a astragalului;

ligamentul peroneocalcanean, care se fixează pe varful maleolei laterale și pe fața laterală a calcaneului.

Articulația gleznei, este sustinută, de asemeni, de tendoanele din jur.

Tendonul lui Achile este cel mai important tendon pentru mers, alergat și sărit. Se atașează de mușchii gambei și apoi de calcaneu, mergând până la nivelul degetelor.

Tendonul tibial posterior atașează unul dintre mușchii mici ai gambei de fața inferioară a piciorului. Acest tendon ajută la sprijinirea arcului și permite întoarcerea piciorului spre interior. Tendonul tibial anterior permite ridicarea piciorului.

Două tendoane merg prin spatele maleolei laterale; acestea, numite tendoane peroneale, ajută la răsucirea piciorului în jos și în afară.

Mușchii

Majoritatea mișcărilor gleznei sunt determinate de mușchii puternici ai gambei, ale căror tendoane trec de gleznă și se inseră la nivelul piciorului. Contracția mușchilor gambei este principala modalitate de mișcare a gleznei când persoana merge, sare sau aleargă.

Mușchii și acțiunile lor sunt:.

Tricepsul sural este flexorul plantar al piciorului, când piciorul este liber în mișcarea lui din gleznă. Când piciorul este pe sol, tricepsul sural este stabilizator, acționând în special spre sfârșitul fazei de sprijin -când piciorul se ridică pe vârf.

Solearul are o mai mare sensibilitate la reflexul de întindere decât gemenii și contribuția lui la mobilizarea gleznei este mai mare. Partea medială a solearului este și un puternic mobilizator al piciorului pe gambă și un stabilizator al gambei pe picior. Partea laterală a solearului este mai ales un stabilizator și mai puțin un mobilizator. În acelaș timp solearul medial devine activ în inversie, iar cel lateral în eversie.

Gemenii nu intră în acțiune decât la mișcarea piciorului ca flexori plantari și în mijlocul fazei de balans al piciorului în mers.

Tibialul anterior este principalul flexor dorsal al piciorului, ajutat de extensorii degetelor și halucelui. El nu este un inversor al piciorului decât atunci când se execută simultan și dorsiflexia. În faza de balans al piciorului în mers, tibialul anterior este singurul mușchi care este puternic contractat.

Rolul atribuit tibialului anterior în menținerea bolții plantare este astăzi complet infirmat ca și al lungului peronier de altfel; în schimb în timpul pedalajului pe bicicletă este în plină activitate.

Tibialul posterior este un clasic flexor plantar și un inversor puternic numai când glezna este în flexie plantară.

Peronierii sunt inactivi în dorsiflecție dar se activează în flexia plantară. Se pare ca forța peronierilor se tranzmite articulației tarsale tranzversale și nu gleznei. Ei acționează în faza de sprijin a mersului, după unele păreri având și rolul de mușchi posturali. În statica pe tocuri înalte, peronierii înregistrază o activitate continuă și net marcată.

Musculatura intrinsecă, studiată mai atent în ultima vreme, acționeză ca un grup muscular în multe mișcări ale piciorului, ca și în mers, dar nu pare să aibă vreo activitate în timpul ortostatismului, deși încercarea de a mări bolta plantară face ca, brusc, să apară și să crească activitatea acestei musculaturi. Un rol important îl joacă în stabilizarea piciorului în momentul propulsiei, acționând în principal asupra articulațiilor subtalară și tarsală transversală.

Nervii

Inervația gleznei este realizată prin intermediul nervilor care trec prin această zonă în drumul lor spre picior. Nervul tibial trece prin spatele maleolei mediale. Alt nerv trece prin fața gleznei în drumul său spre picior. Există și un alt nerv care trece pe fața externă a piciorului. Nervii care trec pe marginea exterioară și fața gleznei, controlează mușchii din această zonă și culeg informații senzoriale din partea superioară și marginea externă a piciorului.

Vasele de sânge

Vascularizația gleznei se realizează din arterele din jur, care traversează zona gleznei în drumul lor spre picior. Altă arteră mare, numită artera tibială posterioară, trece prin spatele maleolei mediale. Această trimite vase de sânge mai mici spre marginea interioară a gleznei. Alte artere mai puțin importante care intră la nivelul piciorului din alte direcții, asigură și vascularizația gleznei.

I.3. Osteologie

Compoziția chimică a oaselor:

Osul este alcătuit dintr-o matrice organică solidă, care este foarte mult întărită de depozitele de săruri de calciu. Osul compact obijnuit conține aproximativ 30% din greutate matrice si 70% săruri. Totuși, osul nou format poate avea un procent mult mai mare de matrice decât de săruri.

Matricea organică a osului

Este alcătuită 90-95% din fibre de colagen iar restul este un mediu omogen denumit substanță fundamentală( împreună constituind OSEINA). Fibrele de colagen se extind în primul rând dealungul liniilor de forță de tensiune și dau osului marea sa rezistență la tensiune. Substanța fundamentală este alcătuită din lichid extracelular și proteoglicani, mai ales acid hialuronic și controitin sulfat. Funcția exactă a acestora nu este cunoscută deși ei ajută probabil la controlul depunerii sărurilor de calciu.

Sărurile minerale

Sunt reprezentate în special de calciu și fosfați, iar cea mai importantă substanță cristalină este hidroxiapatita; fiecare cristal are forma unei plăci lungi și plate. Raportul relativ între calciu și fosfor poate varia foarte mult în diverse condiții nutriționale, acest raport în unități de greutate, situându-se între 1,3 și 2,0.

Rezistența la presiune și la compresiune a osului

Fiecare fibră de colagen a osului este alcătuită din segmente periodice. Repetitive la fiecare 64 nanometri ai lungimii sale; cristalele de hidroxiapatită se află adiacent fiecărui segment de fibră și se leagă strâns de acesta, înpiedicând alunecarea lor. Acest lucru este esențial pentru a asigura rezistența osului.

În plus, segmentele fibrelor de colagen invecinate se suprapun, făcând ca și cristalele de hidroxiapatită să fie suprapuse. Fibrele de colagen ale osului, ca și cele din tendoane, au o mare rezistență la tensiune, în timp ce sărurile de calciu au mare rezistență la compresiune. Aceste proprietăți combinate, la care se adaugă gradul de legare între fibrele de colagen și cristale, crează o structură osoasă care are o mare rezistență atât la întindere, cât și la compresiune.

Osteogeneză și osteoliză – remodelarea osului

Osul este în permanență format de către osteoblaste și este continuu lizat acolo unde sunt active osteoclastele. Osteoblastele se găsesc pe suprafețele exterioare ale oaselor și în cavitățile osoase. În toate oasele vii se desfasoară o oarecare activitate osteoblastică.

Osteoliza are loc în imediata vecinatate a osteoclastelor. Acestea emit către os prelungiri similare vilozităților și secretă din aceste vilozități două tipuri de substanțe: 1. enzime proteolitice; 2. câtiva acizi, incluzând acidul citric și acidul lactic. Enzimele digeră sau dezorganizează matricea organică a osului, iar acizii solubilizează solurile minerale.

Echilibrul între osteogeneză și osteoliză. În mod normal, exceptând oasele de creștere, rata osteogenezei și cea a osteolizei sunt egale, astfel încat masa totală a osului ramane constantă.

Formarea și liza osoasă continuă au câteva funcți importante:

1. Osul își ajustează rezistența, de obicei proporțional cu gradul de solicitare a lui; prin urmare oasele se îngroașe când sunt supuse la încărcări mari.

2. Forma osului poate fi remodelată pentru a susține adegvat forțele mecanice, prin osteoliză și osteogeneză, conform modelului sarcinilor la care este supus.

3. Pe măsură ce matricea organică bătrână degenerează, este nevoie de matrice organică nouă. Pe această cale se menține consistența normală a osului.

Osteogeneza. Fractura unui os activează într-un anume mod maximal toate osteoblastele periostale și intraosoase implicate în ruptură. Aproape imediat sunt formate extrem de multe osteoblaste noi din celule osteoprogenitoare (celulele stem ale osului). În scurt timp se dezvoltă intre cele două capete rupte ale osului o mare aglomerare de țesut osteoblastic și o matrice organică nouă, urmată de depunerea sărurilor de calciu. Aceasta poartă numele de calus. Apoi el este remodelat într-o structură osoasă corespunzătoare. [2]

I.4. Examenul clinic

Examenul clinic

Durerea locală, impotența funcțională, tumefacția și prezența echimozelor sunt simtome normale în orice fractură a gleznei. Fracturile fară deplasare pot avea o simtomatologie similară entorselor de gleznă.

Fracturile bimaleolare cu subluxație se însoțesc de deplasarea piciorului posterolateral sau posteromedial.

Examenul clinic local ne poate aduce elemente importante în sprijinul diagnosticului de fractură de pilon tibial. Piciorul în echin cu tumefacție în regiunea posterioară a gleznei cu stergerea conturului ahilean pledează pentru o fractură marginală posterioară, iar alungirea piciorului cu tumefacție și durere pe fața anterioară a gleznei ne poate indica o fractură marginală anterioară .

Examenul obiectiv nu trebuie să omită verificarea pulsului la arterele pedioasă și tibială posterioară precum și a sensibilității la nivelul piciorului.

Examen paraclinic. Examenul radiologic este cel care stabileste diagnosticul de fractură și în acelaș timp ne oferă date asupra tipului de fractură. Incidențele necesare pentru explorarea radiografică a gleznei sunt cele de față, profil și antero-posterioară în rotație internă de 15° pentru evaluarea integrității ligamentelor sindesmozei.

Sunt extrem de rare cazurile în care nu pot fi vizualizate radiologic fracturile gleznei, caz în care poate fi necesară efectuarea unei tomografi compiuterizate. Tomografia compiuterizată este utilă în evaluarea fracturilor cu impactare ale pilonului tibial cand ne oferă informații prețioase asupra tipului de fractură extrem de necesare în efectuarea unui planning preoperator corespunzător.

I.5. Clasificarea fracturilor bimaleolare[3]

Clasificare (Duparc)

Tip I (5%)

adductie

Tip III (20%)

rotatie externa

supratuberculara

Tip II (20%)

abductie

Tip IV (50%)

rotatie externa

intertuberculara

I.6. Tratament

Tratamentul ortopedic este rezervat doar în cazurile unor fracturi extraarticulare, a fracturilor fără deplasare și a fracturilor cu deplasare sub doi milimetri. El constă în practicarea imobilizării gipsate timp de 6-8 săptămâni și ulterior începerea exercițiilor de mobilizare a articulației gleznei cu interzicerea sprijinului pâna la evidențierea semnelor de consolidare la examenul radiologic.

Trtamentul nechirurgical

Dacă fractura este stabilă sau dimensiunile fragmentului nu depasesc 25% din suprafata articulara pe radiografiile de profil, tratamentul se poate face cu o cizma gipsata sau o orteza de glezna pentru 6 saptamani.

Tratamentul chirurgical este cel indicat în majoritatea fracturilor de gleznă, pe de o parte datorită faptului că în general avem de-aface cu fracturi articulare cu deplasare, iar pe de altă parte datorită faptului că având de-aface cu sportivi trebuie să avem în vedere o integrare cât mai rapidă a acestora în programul de recuperare. Scopul osteosintezei în fracturile de gleznă este acela de a realiza o stabilitate cât mai fermă pentru a limita perioada de imobilizare postoperatorie și a permite o mobilizare rapidă a gleznei.

Materialele de osteosinteză folosite pentru stabilizarea fracturilor de gleznă sunt: suruburile, plăcile cu șuruburi, brosele sau cerclajele din sârmă.

După ambele tipuri de tratament încărcarea nu va fi permisă în general până la 3 luni, când putem observa pe radiografie prezența calosului ca semn al consolidării. [4]

I.7. Biomecanica articulației gleznei

În această articulație este posibilă o singură mișcare: flexiunea și extensiunea piciorului. Axul mișcării este transversal; el face cu linia bimaleolară un unghi de 8°, astfel încât, în flexiune dorsală, vârful piciorului se duce ușor în adducție. Amplitudinea totală a mișcării de flexiune-extensiune este de 70°. 25° revin flexiei dorsale, iar 45° celei plantare. În cazul de hipermobilitate, la o extensiune forțată, piciorul cade în unghi drept față de sol (mersul pe poante la balet).

În mișcările articulației talocrurale, suprafața articulară a extremității inferioare a tibiei constituie sistemul de susținere al gleznei, iar pensa maleolară tibiofibulară, sistemul de direcție, care împiedică deplasarea laterală a talusului. La nivelul articulației gleznei se pot produce și ușoare mișcări de alunecare înainte și înapoi, în momentul când oprirea din mers sau alergare se face brusc.

Mușchii motori sunt:

• mușchii flexori dorsali: tibial anterior, extensor lung al halucelui, extensor lung al degetelor;

• mușchii flexori plantari: triceps sural, peronier lung, peronier scurt, flexor lung al degetelor, flexor lung al halucelui, tibial posterior. [5]

I.8. Cauzele fracturilor bimaleolare

Rasucirea sau rotirea gleznei;

Sucirea gleznei;

Impiedicarea sau căderea;

Traumatismul cauzat de un accident rutier.

I.9. Simtomatologie

Deoarece o entorsă severă de gleznă se poate manifesta simptomatic la fel ca o fractură de gleznă, fiecare leziune a acesteia trebuie examinată de un medic specialist ortoped.

Simptomele care indică o fractură de gleznă sunt:

Durerea imediată și de intensitate mare;

Inflamarea (umflarea gleznei);

Inroșirea tegumentului în jurul gleznei;

Sensibilitatea la palpare;

Imposibilitatea sprijinului pe membrul afectat;

Deformarea regiunii, dacă articulația gleznei este luxată (dislocată).

CAP. II PARTEA SPECIALĂ

Procesul de recuperare al fracturilor bimaleolare este încadrat în contextul terapeutic medical, necesitând precocitate, individualizare și continuitatea în tratamentului. Recuperarea medicală, indiferent de particularitățile pacientului, reprezintă o nouă ramură a medicinei, bazată în primul rînd pe stimularea bolnavului, acesta devenind artizanul propriei sale recuperări. La aceasta se adaugă perseverența și priceperea kinetoterapeutului în utilizarea metodelor și mijloacelor terapeutice, care impun reguli stricte de aplicare, de importanță capitală, eliminându-se astfel posibilitatea de agravare a situației. Integrarea kinetoterapeutului, fie în echipa multidisciplinară din cadrul rețelei medicale naționale a Ministerului Sănătății, fie în mediul privat, trebuie facută imediat după intervenția chirurgicală, iar din momentul în care factorii de risc au fost excluși și mișcarea este permisă, acesta se decide asupra utilizării celei mai adecvate modalități de tratament.

Pentru un pacient care a suferit o fractură maleolară sau bimaleolară operată, scopul final al tuturor programelor recuperatorii bazate pe mișcare, este acela de a trăi o viață normală, nelimitată de dizabilități, la care pacientul asistă atât pasiv, activ cât și activo-pasiv. Astfel motivul pentru care pacienții cu fracturi bimaleolare operate trebuie ajutați, pentru a ajunge independenți și a se putea reintegra în societate intr-un timp cât mai scurt.

II.1. Scopul lucrării

Studiu retrospectiv privind prognosticul clinic și funcțional pe termen scurt și mediu al pacienților cu fracturi bimaleolare pentru care s-a intervenit chirurgical, practicându-se osteosinteza.

Un număr mare de studii asupra recuperării mobilității din articulația piciorului a determinat dezvoltarea unor metode ce au permis identificarea unor ținte terapeutice în vederea recuperării de maximă eficiență a fracturilor bimaleolare, prin metode specifice kinetoterapiei. În acest context, scopul studiului este acela de a arăta importanța programului kinetoterapeutic în recuperarea capacităților funcționale ale membrului inferior în urma fracturilor bimaleolare. Cunoașterea acestor date și informații va ajuta la recuperarea rapidă a pacienților cu fracturi bimaleolare operate și va contribuii la dezvoltarea ulterioară a unor metode mai eficiente de recuperare a acestor picienti.

II.2. MATERIALE ȘI METODE

Studiul s-a efectuat în cadrul secției de Ortopedie-Traumatologie în perioada Febroarie- Mai 2015 pe un lot de 10 pacienți cu fracturi bimaleolare la care s-a intervenit chirurgical. Evaluarea pacientilor s-a facut postoperator conform scalei Lickert cu 5 grade în chestionar de satisfacție al pacientului care încadrează pacienții în 5 clase:

Excelent

Bun

Satisfăcător

Slab

Nesatisfăcător 2200 3000

Preoperator pacienții nu au fost încadrați într-un anumit scor dat impotenței funcționale totale generată de leziunea osoasă.

Recuperarea pacienților operați s-a facut conform următorului protocol:

Metodă:

Program de recuperare:

Încălzirea: Înainte de a efectua exercițiile de mai jos, timp de 10 minute cu ajutorul unor mișcări cu impact minor, precum mersul pe jos sau pe o bicicletă stationară.

Întinderea mușchilor: După încălzire, se efectuează exercitiile de intindere prezentate mai jos. După aceea se trece la exercitiile de tonifiere musculară. La terminarea exercițiilor de tonifiere, finalizarea programul se face prin reluarea exercitiilor de întindere.

Nu se ignoră durerea: exercitiile se efectuează până la apariția durerii.

Mușchii vizați: Grupele de mușchi ale gambei sunt cele vizate de acest program, precum și tendoanele și ligamentele care controlează mișcarea piciorului.

EXERCIȚII DE ÎNTINDERE MUSCULARĂ

1. Întinderea tendonului lui Ahile

Principalele grupe de mușchi lucrate: Complexul gastrocnemian-solear (partea posterioară a gambei). Pâmă la resimțirea întinderii musculaturii în gambă și în gleznă

Echipament necesar: nici unul

Repetări: 2 seturi de cate 10; Zile pe saptamana: 6-7

Instrucțiuni detaliate

Se stă cu fața la perete și cu membrul inferior sănătos îndreptat în față. Se îndoae usor genunchiul. Se ține membrul inferior afectat în spate și drept (genunchiul în extensie), cu talpa și degetele usor îndreptate spre interior;

Ambele talpi se țin pe podea și se imping coapsele înspre zid;

Se menține poziția timp de 30 de secunde și se relaxează pentru înca 30 de secunde. Se repetă mișcarea.

Important: Nu se arcuește spatele.

2. Întinderea tendonului lui Ahile cu genunchiul Îndoit

Principalele grupe de mușchi lucrate: mușchiul solear; Trebuie să se resimtă aceasta întindere în gambă, în exteriorul gleznei și în talpă

Echipament necesar: nici unul

Repetări: 2 seturi de cate 10; Zile pe săptămână: 6-7

Instructiuni detaliate

Se stă cu fața la perete și cu piciorul sănătos îndreptat în fațâ. Dr îndoaie ușor genunchiul. Se țineti membrul inferior afectat în spate, cu genunchiul îndoit și degetele usor îndreptate spre interior;

Se țin ambele tălpi pe podea și se împing coapsele înspre zid;

Se menține poziția timp de 30 de secunde și se relaxeaza pentru încă 30 de secunde. Mișcarea se repetă.

Important: se țin soldurile centrate pe ambele picioare.

3. Rularea unei mingi de tenis

Principalele grupe de mușchi lucrate: Fascia plantară; Trebuie să se resimtă această întindere în talpă.

Echipament necesar: o minge de tenis

Repetări: 1; Zile pe săptamână: zilnic

Detalii:

Din decubit pe un scaun stabil cu ambele tălpi pe podea;

Rulări timp de 2 minute pe o minge de tenis cu bolta tălpii membrul inferior afectat.

Important: se stă cu spatele drept și călcâiul îndreptat spre scaun

4. Extensie pasivă cu ajutorul unui prosop

Principalele grupe de mușchi lucrate: Complexul gastrocnemian-solear (partea posterioară a gambei); Trebuie să se resimtă această întindere în gambă și în călcâi

Echipament necesar: un prosop

Repetări: 2 seturi de câte 10; Zile pe săptămână: 6-7

Detalii

Așezat pe saltea cu ambele member inferioare întinse în față;

Se înfășoară un prosop în jurul vârfului labei piciorului, se prind capetele prosopului cu mânile;

Se ține membrul inferior afectat întins în față și se trage de marginile prosopului spre corp;

Se menține timp de 30 de secunde și se relaxează pentru alte 30 de secunde. Mișcarea se reperă de 3 ori.

Important: se stă cu spatele drept și cu picioarele întinse bine.

EXERCIȚII DE TONIFIERE MUSCULARĂ

5. Ridicări pe vârful membrul inferior

Principalele grupe de mușchi lucrate: Complexul gastrocnemian-solear (partea posterioara a gambei); Trebuie resimțit acest exercițiu în partea posterioară a gambei

Echipament necesar: un scaun de sprijin

Repetari: 2 seturi de câte 10; Zile pe săptămână: 6-7

Detalii:

Se stă în ortostatism, astfel încât greutatea corporală să fie distribuită în mod egal pe ambele picioare; sprijin pe spătarul unui scaun pentru echilibru;

Se ridică membrul inferior sănătos de pe podea astfel încât toată greutatea să fie pe membrul inferior afectat;

Se ridică călcâiul membrul inferior afectat cât de sus podibildupă care se revine la poziția inițială

Mișcarea se repetă de 10 ori.

Important: Nu se indoaie genunchiul membrul inferior afectat

6. Mobilizarea gleznei

Principalele grupe de mușchi lucrate: mușchii ce mobilizează glezna; Trebuie să se resimtă acest exercițiu de la varful piciorului până la gleznă.

Echipament necesar: nici unul

Repetări: 2 seturi; Zile pe săptămână: zilnic

Detalii:

Din decubit jos astfel încât laba piciorului să nu atingă podeaua;

Cu ajutorul labei piciorului, se scrie în aer fiecare literă a alfabetului.

Important: mișcări mici,cse utilizează doar laba piciorului și glezna

7. Onduleuri cu prosopul

Principalele grupe de mușchi lucrate: mușchii flexori ai piciorului; Trebuie să se resimtă acest execițiu la nivelul degetelor.

Echipament necesar: un prosop

Repetări: 5; Zile pe săptămână: Zilnic

Detalii:

Din decubit cu ambele picioare pe podea se asează un prosop mic pe podea în fața dvs.;

Se apucă centrul prosopului cu degetele de la picioare și se răsucește

Se relaxează si se repetă.

Important: se crește dificultatea acestui exercițiu prin amplasarea unei greutăți la capatul prosopului.

8. Flexia plantară și flexia dorsală a gleznei

Principalele grupe de mușchi lucrate: tricepsul sural (partea posterioara a gambei), tibialul anterior; Acest exercițiu se resimte în gambă, spatele călcâiului, și vărful piciorului.

Echipament necesar: bandă elastică cu un grad potrivit de rezistență

Repetări: 3 seturi de câte 10; Zile pe săptămână: 3

Detalii:

Se aseză pe podea cu membrele inferioare întinse bine în față;

Pentru flexia dorsală, se prinde banda elastică de un scaun sau de piciorul mesei și se înfăsuară în jurul labei piciorului;

Se trag degetele de la picioare inspre trunchi și se revene apoi usor la poziția inițială;

Pentru flexia plantară, se înfășoară banda elastică în jurul labei piciorului și capetele se tin în mâini;

Se întind ușor degetele de la picioare spre înainte și reveniți ușor la poziția inițială. Repetări de 10 ori.

Important: piciorul se ține drept și călcâiul sprijinit de podea.

Rezultate:

Repartiția în funcție de sex:

4 bărbați – 40%;

6 femei – 60%.

Se observă un procent de afectare al femeilor mai mare decât cel al bărbaților.

Repartiția pe grupe de vârstă:

35 – 40 ani: 2 cazuri – 20%;

41 – 50 ani: 1 cazuri – 10 %;

51 – 60 ani: 3 cazuri – 30%;

61 -70 ani: 4 cazuri – 40%.

Se observă creșterea incidenței de afectare pe măsura înaintării în vârstă.

Repartiția în funcție de activitatea profesională a pacienților în viața socială:

pacienți care profesează în mediu intelectual 2– 20%;

pacienți care activează în munca fizică grea 5– 50%;

pacienți care prestează muncă fizică medie 3– 30%.

Se observă o mai mare predispoziția a celor care activează în condiții grele de muncă.

În funcție de mediul de viața:

pacienți din mediul urban 4 – 20%;

pacienți din mediul rural 6 – 80%.

Se observă o mai mare predispoziția a celor care vin din mediu sportiv si caznic.

Tabel nr. 1 – Prezentarea lotului de pacienți

Graficul nr. 5 Scor postoperator la 1 lună

Graficul nr. 6 Scor postoperator la 3 luni

Graficul nr. 7 Scor postoperator la 6 luni

Interpretarea rezultatelor

Se constată o incidență crescută a persoanelor care au suferit accidente casnice și sportive cu grupa de varstă mai frecventă între 61-70 de ani.

Prognosticul este direct influentat de tipul de intervenție chirurgicală,recupererea precoce.

Prognosticul a fost net favorabil la pacienții care nu au fost imobilizați și s-a început un program de recuperare precoce în primele zile postoperator-fracturile bimaleolare fiind cu traiect articular, necesită recuperare precoce.

Postoperator la 1 luna scorul de satisfacție s-a îmbunatatit foarte mult mai mult de jumatate din cazuri având un scor bun .

La 3 luni rezultatele au fost și mai bune 10 cazuri având scor excelent iar mai mult de jumatate fiind încadrate la scor bun.

Ca particularitate, fracturile de gleznă care au fost operate cu un implant stabil au avut un prognostic foarte bun datorită lipsei imobilizării, recuperării precoce și absența algoneurodistrofiei care este complicația cea mai frecventă care poate apăre.

Nu au existat complicații vitale postoperatorii iar complicațiile funcționale au avut o incidență redusă.

Concluzii

1.Fracturile bimaleolare sunt leziuni severe care în lipsa unui tratament chirurgical adecvat sau a unui program de recuperare corespunzător pot duce la afectarea funcționalității membrului .

2.Scorul de satisfacție a pacientului Lickert este o metodă bună de evaluare postoperatorie a funcționalității unei glezne operate.

3.Scorul de satisfacție s-a îmbunatățit semnificativ după tratamentul de recuperare la pacienții operați fiind net mai bun pentru pacienții operați având în vedere că dacă erau tratați ortopedic trebuiau să fie imobilizați minim 45 de zile cu riscul apariției complicațiilor unei imobilizări prelungite(algoneurodistrofia).

4.Accidentele casnice sunt cele mai frecvente, apar la persoane de vârstă medie de obicei prin mecanism de inversiune iar deplasarile sunt o regulă în marea majoritate a cazurilor.

5.Un program de recuperare adecvat combinat cu intervenția chirurgicală și suportul pacientului asigură un prognostic bun pe termen mediu .

BIBLIOGRAFIE

BĂLTEANU, V. , Elemente de recuperare a traumatismelor la sportivii de performantă, Curs, UNIVERSITATEA "ALEXANTRU IOAN CUZA", IASI, FACULTATEA DE EDUCATIE FIZICA SI SPORT

NICULESCU,C. , VOICULESCU, B. , NIȚĂ, C. ,CÂRMACIU, R. , SĂLĂVĂSTRU, C. , CIORNEI, C. , ANATOMIA ȘI FIZIOLOGIA OMULUI, COMPENDIU, Ed. CORINT, BUCUREȘTI, Pag 60 – 73]

https://cartierul.files.wordpress.com/2012/06/nicolescu-fr-maleolare.ppt

Curs Traumatologie Sportivă

Curs Artrologie și Biomecanică