Rolul Terapiei Ocupationale In Formarea Abilitatilor de Autoingrijire la Copiii cu Autism

CUPRINS

ARGUMENT

ACTUALITATEA TEMEI

CAPITOLUL 1. CADRU CONCEPTUAL DE ABORDARE A DIAGNOSTICULUI DE AUTISM LA COPII

1.1. Perspectivă istorică asupra diagnosticului de autism

1.2. Definirea diagnosticului de autism

1.3. Manifestǎri autiste la copii

1.4. Influența autismului în viața socialǎ a copilului

CAPITOLUL 2. TERAPIA OCUPAȚIONALĂ ȘI FORMAREA ABILITĂȚILOR DE AUTOÎNGRIJIRE LA COPIII AUTIȘTI

2.1. Terapia ocupaționalǎ: definire și caracterizare

2.2. Rolul și importanța terapiei ocupaționale

2.3. Terapia ocupaționalǎ pentru copiii autiști

2.4. Activitatea de autoîngrijire la copiii autiști

2.5. Terapia ocupaționalǎ în vederea formǎrii abilitǎților de autoîngrijire la copiii autiști

CAPITOLUL 3. INVESTIGAȚII EMPIRICE ASUPRA TERAPIEI OCUPAȚIONALE ÎN VEDEREA FORMĂRII ABILITĂȚILOR DE AUTOÎNGRIJIRE LA COPIII AUTIȘTI
3.1. Metodologia cercetării

3.1.1. Problema de cercetare

3.1.2. Obiective

3.1.3. Ipoteze

3.1.4. Instrumente de cercetare

3.1.5. Participanți

3.2. Demersul terapeutic

3.1.1. Prezentarea cazurilor

3.1.2. Analiza rezultatelor obținute

3.1.3. Interpretarea psihologică a demersului terapeutic

3.3. Discuții

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

ARGUMENT

Lucrarea de față își propune să abordeze tema terapiei ocupaționale în vederea formarii abilitaților de autoîngrijire la copiii cu autism.

Îmi propun ca în cadruul acestei lucrări să prezint cât mai obiectiv posibil opiniile mai multor specialiști în domeniu, încercând în același timp să evidențiez eficientă și eficacitatea terapiei ocupaționale în vederea dezvoltării deprinderilor de autoîngrijire.

Am ales această temă ca urmare a interesului meu crescut în vederea sprijinirii copiilor autiști în procesul lor de recuperare. Sunt de părere că terapia ocupațională îi poate ajuta cu adevărat pe copiii autiști să devină independenți și să reușească să se adapteze într-un mod corespunzător la toate cerințele sociale, care nu sunt întotdeauna adecvate nevoilor lor speciale.

Mi-aș dori ca această lucrare să sublinieze importanta studierii acestei teme, atât de critice și de dramatice pentru atât de mulți copii care se confrunta cu un astfel de diagnostic și care, în continuare sunt dependenți de alții, deși autismul nu reprezintă un handicap, iar însoțitorul nu ar trebui să eprezinte o necesitate.

Este clar că problematica acestor copii trebuie soluționată cât mai repede, ca urmare a creșterii seminificative a prevalentei autismului în ultimii ani. Un alt motov pentru care aceasta problematică trebuie analizată din punct de vedere teoretic și practic se referă la incapacitatae lor de a se adapta și integra normal și, ca atare, la afectarea societății în ansamblu.

Pornind de la toate motivele mai sus amintite consider întru-totul justificată alegerea acestei teme, precum și importanța sa pentru societatea noastră actuală.

ACTUALITATEA TEMEI

Copiii cu autism din țara noastră reprezintă un segment cu adevărat important al populației ca urmare a incidenței foarte mari, și de altfel în creștere. Părinții acestor copii, în general, trebuie informați foarte bine pentru a putea observa de timpuriu toate simptomele autismului și, mai apoi să se adreseze mai departe specialiștilor în domeniu, medicilor pediatrii și de familie, care reprezintă un alt segment important în vederea diagnosticării timpurii, prin metode și tehnici relativ facile.

În momentul de față, rata autismului se afla într-o continuă creștere, în mod special în America, însă nu se știe cu exactitate încă care ar fii cauzele ce determină această întreagă creștere alarmantă. În lume însă, rata autismului este de aproximativ 60 la 10,000 de nașteri. Potrivit CDC (The Centers for Disease Control and Prevention), în Statele Unite ale Americii, unul din 88 de copii este diagnosticat cu o tulburare de spectru autist, acest lucru reprezentând o creștere de 23% în prevalența autismului, comparativ cu raportul anterior din 2009 (1 din 110 copii). Cel mai recent raport demonstrază că probabilitatea de a dezvolta această tulburare este de 5 ori mai mare la băieți decât la fete. În acest an au fost diagnosticate mai multe cazuri de autism decât cele de SIDA, cancer și diabet la un loc. Zilnic sunt diagnosticați 67 de copiii cu autism, iar la fiecare 11 minute este diagnosticat un nou caz.

Autismul și problematica tuturor persoanelor cu autism sunt foarte puțin cunoscute în țara noastră, iar nevoile specifice acestor persoane nu sunt intotdeauan satisfăcute, serviciile fiind neadecvate, iar situația lor fiind adesea dramatică. Până în prezent, instituțiile statului s-au arătat ca fiind mult prea puțin interesate de elaborarea unei reale strategii naționale privind identificarea, evaluarea, diagnosticarea, precum și intervenția în cazul copiilor cu autism.

Tema aleasă de mine este de foarte mare actualitate și consider că ar trebui să fie una de interes național, intrcat problematica autismului la copii afectează întreaga societate românească, fără doar și poate.

CAPITOLUL 1.

CADRU CONCEPTUAL DE ABORDARE A DIAGNOSTICULUI DE AUTISM LA COPII

1.1. Perspectivă istorică asupra diagnosticului de autism

Autismul, ca și formă de manifestare, a existat, dintotdeauna. Kanner însă nu l-a descoperit propriu-zis; deși lui îi datorăm faptul că l-a introdus în mediul medical și psihologic și că a grupat diferitele semne corelate într-un sindrom pe care l-a numit autism infantil precoce.

În momentul de față, se știe că toate aceste dificultăți de ordin verbal, perceptive și de adaptare socială persistă tot timpul vieții, sub diferite astepecte, chiar dacă termenul generic întâlnit în studiile de specialitate este acela de autism.

Conceptul de autism a fost introdus de către Bleuler în anul 1911 (Băndilă, A., Rusu, C., 1999, p. 32) și definit ca fiind o "detașare de la realitate, însoțită de o predominare a vieții interioare, o repliere totală asupra lumii lăuntrice, un mod de gândire necritic, centrat pe subiectivitate și rupt de realitate" (Verza, F., 2002, p. 202).

În anul 1943 autisnul a fost descris pentru prima data 11 copii care s-au prezentat la clinică să cu o combinație de grave deficite de vorbire marcate de anormalități în interacțiunea socială și o înclinație spre comportamente stereotipe, repetitive și ritualisitce. Toți acești 11 copii au fost primii copii diagnosticați cu autism infantil. Deși titulatura inițială a evidențiat ca autismul infantil e observat în copilărie și documentele descriu comportamentul autist la copii, acum este clar că autismul e văzut că o boală pe tot parcursul vieții a cărei tip și severitate se modifică în timp odată cu dezvoltarea individului. (Kanner, 1943, p. 78-98)

În jurul anulor ’70, mai multe lucrări sistematice confirmă însă că personalitatea părinților sau chiar maniera de educație nu constituie cu adevărat originea autismului la copii. Se revine, de fapt, la toate acele prime concluzii ale lui Kanner.

Cu toate acestea însă, într-o perioadă în care autismul era aproape complet exclus din întreaga literatura de specialitate românească, "Dicționarul sănătății" (ce face parte din renumită serie de dicționare ale editurii Albatros) descria, în anul 1978, autismul ca reprezentând o "tulburare de comportament manifestată prin izolare, închidere în sine, ruperea legăturii cu lumea din jur", cu precizarea că "autismul se întâlnește în schizofrenie, psihopatie etc." (Sârbu, A., 1978, p. 58).

Cu toate acestea însă, cu aproximativ două decenii mai târziu, într-unul dintre dicționarele de specialitate apărut la o editură de profil ("Handicap și readaptare. Dicționar selectiv"), autismul este definit ca "Manifestare fundamentală în psihoza schizofrenică, caracterizată printr-o gravă tulburare de comunicare. Bolnavului îi lipsește capacitatea dar și intenția de comunicare, pierzând orice contact cu realitatea exterioară. Comportamentul său este bizar și obsesiv, centrat aproape exclusiv pe viața interioară." (Băndilă, A., Rusu, C., 1999, p. 32).

Între aceste două momente însă, autismul ca și tulburare a fost abordat mult mai în detaliu în cadrul manualului de "Psihopedagogie specială" pentru școlile de tip normal, manual care a sufeit mai multe revizuiri și adăugiri succesive. Acest manual a inclus autismul în categoria polihandicapurilor și avertizează în același timp că deși în ultima vreme au fost întreprinse o serie de cercetări, autismul rămâne însă unul dintre conceptele cele mai controversate și, că în cadrul diagnozei autismului se realizează în mod frecvente diverse confuzii și substituiri cu alte tipuri de sindroame care, la rândul lor, sunt mult prea puțin delimitate în teorie și în practică, însă prezintă o serie de manifestări asemănătoare ori chiar comune cu cele de autism. (Verza, Emil, 1997, p. 125)

1.2. Definirea diagnosticului de autism

Autismul reprezintă o reală tulburare ce afectează nu doar funcționarea normală a copilului diagnosticat, ci și întreaga familie a acestuia. Atȃt părinții, cȃt și frații copiilor cu o astfel de tulburare de spectru autist, pot ȋncerca diferite sentimente cum ar fi teamă, negarea, șocul, furia, dezamăgirea, depresia și vinovăția. În acest mod, toate abordările terapeutice sunt deosebit de complexe și au cunoscut ȋn ultimile două decenii diverse tipuri de schimbări. Cu toate caestea însă, dacă, ȋn trecut, părintelui i se acorda întotdeauna un rol pasiv ȋn terapia copilului, în prezent el este privit ca un factor important al schimbării.

În societatea noastră contemporană, ca urmare a circumstanțelor istorice, culturale și sociologice, foarte mulți indivizi cu autism nu reușesc să devină independennti. În prezent, copiii cu autism trebuie să urmeze diverse programe de tip educațional și de socializare extinse pentru a reuși să ajungă să se îngrijească singuri. Independența și chiar procurarea hranei depind atât de unele abilități sociale, cât și de învățarea în contextulsocial. Școlarizarea poate fi foarte dificilă pentru aceștia, întrucât au o înclinație spre a învăța singuri și nu de la alții. (Siegel, B., 2003, p. 78)

Autismul reprezintă deci o tulburare care afectează indivizii începând de la naștere ori din copilărie și este diagnosticat în funcție de prezența a trei mari simptome: deficite sociale, limbaj afectat, comportamente repetitive ori stereotipice. (Piven, J., 2000, p. 214-224)

Potrivit Ancuței Partenie (1999, p. 109) autismul se constată și în alte tipuri de tulburări precum schizofrenie printr-un caracter excesiv și discordant, pacientul trăind într-un izolaționism cvasitotal" însă, există chiar șiîn afara unor tipuri de autism ca simptom în diferitele boli de ordin psihice. În acest din urmă caz considerat de către Kenner în anul 1943 când a descris "sindromul comportamental de autism".

Etimologic vorbind, conceptul de autism provine de la cuvântul de baza grecesc "autos", care se referă la termenul de "însuși" sau "eul propriu" (ibidem, p. 202), însă în afara acestui sens acordat de către Leo Kanner acestei noțiuni, el a avut o serie de multe alte accepțiuni așa cum sunt cele din literatura psihanalitică care descrie parcurgerea unei faze autistice ca drept un moment cu adevărat important în conturarea personalității copilului normal sau la Abraham Maslow care identifică la omul cvasinormal un tip de "autism agitat", în cadrul căruia subiectul încearcă, într-un plan imaginativ, experiențe care fie îl terorizează, fie îl aduc la extaz, și un tip de "autism calm", contemplativ, în cadrul căruia subiectul se complace într-o situație idilică prin intermediul iluzionării sau al autoconsolarii (Neamțu, C., Gherguț, A., 2000, p. 82).

Referitor la autismul infantil, se spune despre acesta ar reprezenta una dintre acele afecțiuni cele mai grave ale micii copilării, care împiedică într-o foarte mare măsură dezvoltarea personalității, prognosticul fiind foarte frecvent unul sumbru, cu toate măsurile psihoterapeutice realizate. Principalele tipuri particularități ale autismului infantil sunt reprezentate de: (Partenie, A., 1999, p. 110)

absența limbajului, care nu apare atunci când trebuie și absența interesului de a putea înțelege anturajul, de a-l contacta;

accentuarea sistematică a izolării, precum și persistența insensibilității la doversii stimulii vizuali și auditivi;

celelalte funcții par a fii complet normale, iar autiștii au chiar o mai mare dexteritate în mișcări;

atașamentul este exagerat pentru diverse tipuri de obiecte și mai puțin sau chiar deloc pentru persoane.

Este deja foarte cunoscut faptul că chiar și cele mai precoce forme ale schizofreniei nu încep înaintea pubertății iar, în aceste cazuri, dezvoltarea socială și cea a comunicării nu sunt întotdeauna perturbate din punct de vedere calitativ în cursul primei copilării. Termenul de psihoză nu este însă adecvat suferinței autiste întrucât copilul nu deformează realitatea după ce și și-a construit-o, ci pur și simplu nu-o construiește. Unele tipuri de bizarerii legate de toate conduitele de siguranță dau uneori impresia unui delir, însă de fapt nu este vorba despre acest lucru, iar acțiunea neurolepticelor este relativ limitată și, orin urmare, prea puțin recomandabilă în autism (eventual în cazul absenței unor terapii alternative comportamentale).

Autismul infantil s-a înscris foarte rapid ca și domeniu privilegiat al etologiei umane. încă din anul 1966, când Hutt și colaboratorii săi au realizat un studiu etologic al stereotipii lor autistice, demonstrând astfel multiplicarea tuturor acestora în cazul creșterii masive a complexității mediului.

Așa cum am mai amintit deja, etologii își desfășoară toate studiile cu precădere în mediul natural; cu toate acestea însă, nu este exclusă variația acestui mediu în vederea observareii consecințelor sale asupra comportamentului copilului (spre exemplu, introducerea în mediu a unei anumite persoane necunoscute, separarea copilului de o persoană cunoscută etc.).

Culegerea tuturor datelor face apel, în același timp, la observația cercetătorului și a tuturor notițelor sale, precum și la mijloacele de înregistrare obiectivă (magnetofon, magnetoscop). În vederea studierii autismului, etologii au recurs la trei tipuri de tehnici: observația directă, studiul filmelor familiale, precum și observația participativă.

Bettelheim (1967) a apropiat autismul infantil de diverse tipuri de stări psihice pe care le observase în timpul cercetărilor sale trăite în lagărele de concentrare naziste, stări ce au fost caracterizate prin noțiunea de “situație extremă”, împrejurare în cadrul căreia individul are impresia că orice tip de acțiune a sa are ca și efect agravarea situației. În opinia autorului, copilul autist ar experimenta în mod subiectiv incapacitatea sa de a produce în mediul exterior o adevarta ameliorare a situației, această incapacitate determinând la rândul său un profund sentiment de disperare, intrycat absolut nimic nu este mai dureros decât un non-răspuns la o tentativă de comunicare.

Autorul amintit anterior insistă însă și asupra importanței “mutualității” mamă-copil, un eșec foarte grav și precoce al acesteia putând conduce chiar la situația extremă descrisă. Ipotezele lui Bettelheim au suscitat, atât în vremurile respective, cât și mai târziu, numeroase controverse, precum și puternice reacții de opoziție din partea mai mult asociații ale părinților copiilor autiști, care s-au simțit în postura de acuzați.

Un studiu publicat în anul 2011, în jurnalul Evolutionary Psychology, subliniază ipoteza „vânătorului-culegătorului singuratic“, ceea ce sugerează că diverse tipuri de gene care contribuie la autism au fost selectate și menținute întrucât au facilitat subzistența solitară. Grupurile reduse din punct de vedere numeric, dispersia populației, înstrăinarea acesteia, separarea, precum și pierderea de grup ar fi putut avea un impact major asupra genomului uman de-a lungul evoluției slae, chiar dacă, cel mai probabil, nu se întâmplau în mod frecvent. Indivizii cu autism sunt deci descriși ca având potențialul de a fi vânători capabili și independenți în diverse contexte caracterizate de un contact social redus. În altă ordine de idei, toți acești indivizi, spre deosebire de oamenii neurotipici, nu ar fi avut nicio obligație sociale și ar fi fost predispuși la alegerea unei adevărate vieți retrase. Anumite tipuri de caracteristici psihologice ale autismului ar putea reprezenta o întreagă suită de adaptări cognitive ce ar fi facilitat de fapt vânătoarea solitară. La fel ca și alte mamifere solitare cu aptitudini cognitive similare, este foarte probabil că aceștia să nu fi fost complet singuratici; mai degrabă, vânau singuri, însă din când în când se reîntorceau printre indivizii familiari.(Resesr, J.R., 2011, p. 207-238).

În ceea ce privește cauzele care ar determina aceste tulburări, "se presupune că poate exista fie o predispoziție ereditară, fie un complex de factori care determină o serie de afecțiuni la nivelul creierului" (ibidem, p. 82). Se consideră astfel că autismul are o frecvență relativ similară cu cea a surdității și o frecvență mai mare decât cea a cecității, datele recente consemnând astfel prevalența autismului de tip Kanner de 1/20.000 de copii (Verza, F. 2002, p. 202).

Într-o altă lucrare, media este de 1/10.000 (Partenie, A., 1999, p. 116). Raportată la sexe, frecvența autismului este mai mare la băieți, aproximativ 4 la 1, față de fete.

Cercetările în domeniu demonstrează că autismul dispune de un nivel crescut de heritabilitate (se transmite de la o generație la alta) și a fost asociat în mod frecvent cu numeroși factori de risc genetici și ambientali. (Cantor, R.M., 2009, p. 137-142)

Diverse tipuri de teorii au încercat în mod sistematic să explice cauzele autismului. În momentul de fată se știe faptul că tulburarea reprezintă un fenomen biologic în care susceptibilitatea genetică interacționează cu diverse circumstanțe ambientale timpurii în determinarea severității bolii (Kunar, R.A., Christian, S.L., 2009, p. 188-197)

1.3. Manifestări autiste la copii

Tulburările de tip autist reprezint deci a un spectru de condiții psihologice caracterizate de diverse anomalii ale interacțiunilor sociale și comunicației, precum și de un comportament repetitiv și interes limitat. Diferite persoane diagnosticate cu autism pot prezenta simptome extrem de variate. Medicii considera autismul ca fiins un spectru de tulburări, un grup de tulburări cu divese caracteristici similare. O persoană poate avea anumite simptome ușoare în timp ce altă poate avea simptome severe, însă ambele au spectrul autismului.

Este clar că tulburarea variază de la forma severă denumită autism până la una mult mai ușoară – sindromul Asperger. Dacă un copil are simptomele unei astfel de tulburări, însă nu întrunește celelalte criterii specifice pentru acestea, diagnosticul este doar de tulburare autistă nespecificata. În spectrul autismului sunt incluse și diverse alte tipuri de tulbrari foarte severe, rare, cum ar fii sindromul Rett sau tulburarea dezintegrativa a copilăriei.

Spectrul condițiilor autiste cuprinde deci autismul, sindromul Asperger, precum și autismul atipic. Simptomele principale ale acestei tulburări vizează afectarea comunicării verbale și nonverbale, sociale, precum și împărtășirea emoțiilor, înțelegerea moșului în care gândesc și simt, menținerea unei conversații, comportamente de rutină ori repetitive cunoscute și sub denumirea de stereotipuri, cum ar fi repetarea unor cuvinte sau a unor acțiuni, urmarea obsesiva a rutinelor sau jucatul în moduri repetitive. Toate simptomele tulburării pot fi observate, de regulă, de la vârsta de 18 luni.

Simptomele specifice altor categorii patologice, sunt și cele din relație cu schizofrenia, care este o "psihoză gravă, care apare la adultul tânăr, cu simptome de disociere mentală, de discordanță afectivă și de activitate delirantă incoerentă, care poate determina întreruperea contactului cu lumea exterioară" (Băndilă, A.; Rusu, C., 1999, p. 154).

Partenie Anucuța (1999, p. 111) considera că,"unii autori au considerat, în mod incorect că autismul este o formă particulară a schizofreniei" existând însă numeroase caracteristici care le disting.

Se poate remarca foarte clar din aspectele etiologice cât de complex este autismul și cât de variate pot fi cazurile particulare care se constituie în reale identități concrete, specifice (Verza, E., 1997, p. 128). Acesta este de fapt motivul pentru care simptomatologia și diagnoza autismului este imposibil de realizat doar pe baza unor anumite caracteristici comune. În schimb anumite tipuri de trăsături caracteristice mai importante care se pot regăsi la majoritatea copiilor autiști, pot fi grupate în: (Idem, p. 134)

diverse dificultăți de limbaj și de comunicare;

discontinuitate în ceea ce privește dezvoltarea și învățarea;

diverse deficiențe perceptuale și relaționale;

tulburări de tip acțional și comportamental;

anumite disfuncționalități ale proceselor, însușirilor și funcțiilor psihice.

Cu adevărat definitorii în diagnosticarea obiectivă a autismului ar fi după Creak (apud Neamțu, C., Gherguț, A., 2000, p. 83) următoarele:

existența unor anumite bariere accentuate și constante în relațiile emoționale cu cei din jur;

aparenta lipsă de voință în ceea ce privește structurarea propriei identități;

preocuparea patologică față de diverse obiecte ori caracteristici ale acestora, însă fără preocupare față de funcționalitatea lor;

rezistență accentuată la toate schimbările mediului său de viață și preocuparea exagerată pentru refacerea și pentru conservarea caracteristicilor inițiale ale mediului respectiv;

experiența perceptuală anormală (fără existența unor anumite tulburări de natură organică);

anxietate acută, excesivă și aparent complet ilogică;

vorbirea pierdută sau neînsușită, care poate degenera chiar până la un nivel specific copilului mic;

evidențierea unor diverse distorsiuni în modelele de mobilitate care i-au fost oferite;

evidențierea unor anumite "insule" de funcții intelectuale normale, aparent normale ori excepționale, pe un adevărat fundal de retardare mintală.

Copilul autist supraviețuiește însă în mediu, controlând cu mare greutate toate evenimentele, adaptându-se foarte greu, agățându-se cum poate de toate senzațiile care îi oferă o oarecare siguranță, senzații devenite cu timpul stereotipe. Acești oameni utilizează stereotipiile în mod frecvent doar pentru a umple câmpul conștiinței și a reduce informația deranjantă, nedorită.

Copilul autist pare a nu putea utiliza, din diverse rațiuni încă nedeslușite, partenerul uman (privire, atitudini, expresii mimice,fata, intonații ale vocii) pentru a se putea orienta. Acesta se dezvoltă fără un tutore, primind din plin ceea ce-i atinge și îi stimulează canalele senzoriale fără o anumită schemă de filtrare. Reacționează total ori chiar deloc la aceste senzații care, nemodulate, devin extreme, este agresat de toți stimulii pe care nu știe să-i organizeze sau controleze și cel mai frecvent oscilează între o inhibiție totală și o deschidere totală. Spre exemplu, în plan vizual, autistul poate fixă o anumită sursă de lumină foarte puternică fără să pară jenat ori, dimpotrivă, nu poate suportanici privirea intensă a cuiva fără să-și întoarcă fața.

Toate stereotipiile de care se agață copilul autist conduc în mod clar la apariția tuturor acelor balansări înainte și înapoi îndată ce acesta poate să stea în patru labe, la seriile interminabile de sărituri pe saltea ori la mișcările de rotație în jurul propriei sale axe, mai amețitoare ca un drog. Toate aceste autostimulări au capacitatea de a-l ocupa spiritual, de a diminua astfel activitatea cerebrală și de a evita supraîncărcarea.

Copilul autist, mai ales atunci când este hipertonic, se prezintă în mod frecvent ca fiind că un copil foarte vioi, independent și voluntar în timpul primului an de viață. Deficitele sale de ordin intelectual ori social nu ies în evidență decât odată cu trecerea timpului, întrucât vizează mai ales stabilirea de relații sociale reciproce și diverse operații mintale abstracte ori verbale. Copilul autist nu a atins încă acest stadiu și de aceea prăpastia nu va putea apare decât de-a lungul anilor ce urmează. Autiștii cel mai puțin atinși sau cei mai inteligenți pot da uneori chiar iluzia unei supradotări în primii ani de viață.

Inteligența autostilor este însă rigidă imediat ce depășește sfera pasiunilor. Toate talentele lor excepționale apar exact acolo unde nu estedeloc necesară speculația, pornind de la punctul de vedere al altuia. Așa cum amintește și Schopler (1991), autiștii supradotați sunt mult mai numeroși în lucrările științifice, decât în realitate. De fapt, chiar și cei mai dotați prezintă o anumită formă de inteligență care nu le poate permite sesizarea subtilităților socialului ori ale limbajului verbal în timpul unei conversații. Toate regulile jocului social le sunt practic inaccesibile și trebuie să depună eforturi foarte nări pentru a-și regla distanța, postura, mimică, timbrul vocal etc.

Acest tip de joc insidios al instalării simptomatologiei premonitorii este, fără doar și poate, una dintre principalele cauze ale dificultății diagnosticării și, prin urmare, a aplicării schemei terapeutice corespunzătoare. Făcând refetire și la conivența patologiei cu altele, înrudite ori poatedoar aparent înrudite, putem să constatăm foarte clar care sunt complicațiile (erorile) posibile, pledând totodată pentru un anumit maxim de repere fiabile și flexibilitate în gândirea psiho-clinică.

1.4. Influența autismului în viața socială a copilului

Toate modalitățile și tehnicile prin care un copil autist comunică sunt diferite și uneori neobișnuite. Însă acest aspect nu ne poate împiedica să încercăm să-i putem acorda ceva mai multe șanse de a o face. Schimbarea poate începe atunci când ne așteptăm mai puțin.

Încă de la debut, copiii care se dezvolta într-un mod normal sunt tot fiinite sociale. Foarte timpuriu în viață, copiii autiști se manifesta în fața oamenilor, repetă anumite cuvinte, prind degetele și chiar zâmbesc. În schimb, mulți dintre acești copii cu autism par a avea și diverse problematici în a învăța cum să se angajeze în diverse relații sociale de zi cu zi.

Încă din primele luni de viață ale copilului, foarte mulți nu interacționează și evita contactul vizual. Acești copii pot părea indiferenți la alți oameni și s-ar zice că prefera să fie singuri. Pot rezista atenției și pot chiar accepta într-un mod pasiv îmbrățișările și joacă. Mult mai târziu vor căuta un anumit grad de confort ori vor răspunde părinților prin furie sau, în foarte puțin cazuri, afecțiune, însă într-un mod foarte diferit. Majoritatea ercetatorilor sugerează că, deși acești copii sunt foarte atașați de părinții lor, expresia acestui tip de atașare este complet neobișnuită și greu de înțeles. Pentru mulți părinți poate părea că aceștia nu îi iubesc.

Copiii cu autism învața de fapt să interpreteze tot ceea ce gândesc și simt alții mai greu. Toate indiciile sociale subtile, precum zâmbetul, o simplă grimasă sau chiar un clipit din ochi pot să nu însemne aproape nimic pentru ei. Acești copii nu pot interpreta gesturile și expresiile faciale.

Acești copii au dificultăți în a înțelege lucrurile din perspectiva altei persoane. La vârsta de 5 ani, copiii normali reușesc să înțeleagă că alte persoane au diferite informații, emoții și cerințe fata de ei. O persoană cu autism însă nu poate înțelege toate aceste lucruri. Exact ceasta incapacitate a lor nu le poate permite să prezică sau să înțeleagă acțiunile altora.

Deși nu este genearl este cât se poate de comun faptul că persoanele cu autism prezintă diverse probleme în a-și controla emoțiile, comportându-se astfel complet imatur: plâng în clasă sau au diverse crize verbale care par inadecvate pentru cei din jur. Copilul cu autism poate fi chiar agresiv fizic, uneori făcând relațiile sociale cu mult mai dificile. Au o tendință foarte frecvența de a-și pierde controlul, mai ales atunci când sunt într-un anumit mediu nou sau copleșitor, sau când se simt frustrați ori furioși. Pot rupe diverse lucruri, ataca persoane sau se pot răni. În frustrarea lor unii chiar se și lovesc cu capul de pereți, își smulg părul său se mușcă de brațe.

Până la vârsta de 3 ani, marea majoritate a copiilor autiști au depășit încercările întâlnite în învățarea imbajului; cea mai timpurie dintre acestea fiind gânguritul. La prima sa aniversare, un sugar normal spune diverse cuvinte, se întoarce atunci când își aude numele, arata atunci când vrea o jucărie și când nu vrea ceva arata foarte clar că răspunsul este nu.

Unii copii cu autism rămân practic muți pentru întreaga lor viață. Alții însă, care prezintă mai târziu semne de autism, arata și gânguresc în primele lor luni de viață, însă apoi se opresc. Alții pot fi complet întârziați și dezvolta limbajul la vârsta de 5 sau 9 ani. Unii copii pot învăța să utilizeze sisteme de comunicare, cum ar fi fotografiile sau limbajul semnelor.

Toți cei care vorbesc utilizează limbajul în moduri complet neobișnuite. Nu pot să combine anumite cuvintele în propoziții. Unii vorbesc doar în cuvinte unice, în timp ce alții pot repeta o singură frază la nesfârșit.

Copiii autiști pot repeta un cuvânt atunci când îl aud – echolalie. Deși mulți dintre copiii fără autism repetă anumite cuvinte auzite, această fază este trecătoare până la 3 ani. Unii copii afectați foarte ușor de autism pot prezenta diverse întârzieri în limbaj sau chiar limbaj precoce și vocabular extins, însă dificultăți în sustineea unei conversații normale. Caracterul de dialog al unei anumite conversații este foarte dificil pentru ei, deși pot purta un întreg monolog pe un singur subiect favorit, fără a da posibilitatea celuilalt de a răspunde. O altă problemarica se referă la faptul că nu înțeleg limbajul corpului, tonul vocii sau expresiile.

În studiile efectuate, Bruner (1993) a încercat în mod frecvent să descopere măsura în care abilitățile lingvistice legate de narațiune ar putea fi nedezvoltate la copiii autiști. Au fost realizate o serie de speculații referitoare la faptul că acest lucru ar putea avea de-a face cu menținerea unei achiziții cognitive într-o anumită formă care nu a fost niciodată codificată în manieră semiotică, făcând-o în acest mod accesibilă în cursul conversației. Bruner sugerează că ar putea fi vorba despre o anumită absență timpurie la copilul autist a unui anumit impuls normal de a spune povești – o activitate care, în mod normal, dă experienței brute o formă simbolică, foarte utilă pentru integrarea vieții cotidiene în discurs.

Ipoteza pe care o propune Bruner este cea conform căreia toate problemele comunicaționale în autism iau naștere ca urmare a unui impuls foarte slab ori chiar a unei absențe a impulsului de a transpune experiența proprie de viață în narațiune, începând cu o vârstă foarte fragedă (2-3 ani). Iar acest întreg deficit persistă mult mai târziu, manifestându-se chiar și la copiii cu autism foarte ușor, ca o dificultate de a spune o poveste.

Poate părea absolut imposibil de afirmat că doar acest deficit legat de capacitatea copilului de a putea înțelege și a cunoaște stările mintale ale altora produce ori chiar constituie sindromul autist.

S-ar putea spune mai curând că acest întreg deficit, al cărui importanță nu este pusă la îndoială, reprezintă practic consecința unui alt deficit, mult mai grav, în funcționarea normală cognitivă generală. Acesta din urmă are ca și efect deprivarea copilului de “baia” informațională care i-ar putea face posibilă crearea tuturor semnificațiilor prin care să poată participa la viața socială. Această carență generală constă dintr-o abilitate extrem de redusă de a putea codifica experiența într-o manieră de tip narativ.

Copilul autist este practic incapabil de a organiza interacțiunile interpersonale într-o anumită formă canonică, în care toate afirmațiile indivizilor sunt plasate în diverse situații tipice, fiind exprimate în diverse secvențe acționale tipice și necesită răspuns, participare reciprocă.

În timp ce poate fi foarte dificil de înțeles ceea ce spun autiștii, limbajul trupului lor este de asemenea greu de înțeles. Toate expresiile faciale, mișcările și gesturile se potrivesc foarte rar cu ceea ce spun. De asemenea, nici tonul vocii nu reflectă intotdeauan emoțiile lor. O voce plată, ca de robot, ori pițigăiata este foarte comună. Unii dintre copiii cu aptitudini verbale relativ bune pot vorbi ca niște adulți mici, fără însă a copia limbajul special copiilor.

Fără anumite gesturi adecvate pentru a putea cere diverse lucruri, persoanele autiste nu pot arăta întotdeauna ceea ce vor. Ca și rezultat, aceștia pot doar să țipe ori să prindă ce vor. Până când sunt învățați diverse moduri mai bune de a-și exprima nevoile, aceștia însă fac orice pot pentru a reuși să ajungă la ceilalți. Pe măsură ce cresc, ei pot deveni perfect conștienți de dificultățile cu care se confrunta în a-i înțelege pe alții și a fi înțeleși. Ca rezultat, aceștia ar putea deveni anxioși sau depresivi.

În literatura de specialitate e vorbește relativ puțin despre acele cercetări cognitive cu privire la interacțiunile precoce în autism, fără îndoială, ca uramre a dificultăților metodologice legate de momentul stabilirii diagnosticului (foarte rar în perioada primului an) și ca urmare a faptului că, cel mai frecvent, nu se cunoaște adevărata dezvoltare timpurie la copiii autiști.

Cu toate acestea însă, Ornitz și colaboratorii săi (1977) susțin existența unor diverse anomalii discrete ale reacției sugarilor autiști față de diverse alte persoane, anomalii prezente încă din primele 3 luni, fapt scos întotdeauna în evidență și de toate studiile lui Houzel (1985) pentru 60% dintre copiii studiați. S-au oferit asttel exemple referitoare la modul în care, îndiverse situații de exprimare a dorințelor, de   frustrare,   de   surprize   agreabile   sau   dezagreabile,   vocalizele copiilor autiști erau aproape întotdeauna cu totul ieșite din comun și complet diferite de cele ale copiilor normali, de aceeași vârstă cronologică cu cea a copiilor autiști.

Așa cum a subliniat și Hobson (1989), până în anii ’80, foarte puțini specialiști în domeniu au fost cu adeavrat interesați de aspectul emoțional al sindromului autist, poate și ca urmare a excluderii emoționalității din câmpul studiilor cognitive în domeniu. Ulterior însă, în vederea recunoașterii emoțiilor celorlalți au fost utilizate diverse filme încărcate din punct de vedere emoțional, cărora copiii autsti trebuiau să le asocieze un anumit semn convențional ori diverse fotografii ale unor fețe ce trebuiau triate în funcție de emoția specifică exprimată; s-a demonstrat astfel atunci eșecul copiilor autiști la toate aceste tipuri de probe.

S-a ajuns în acest mod la concluzia conform căreia autiștii se găsesc totuși în incapacitatea de a putea înțelege toate evenimentele create prin punerea în scenă a unor anumite personaje, evenimente cu un conținut intențional și emoțional.

De asemenea, înțelegerea și utilizarea tuturor cuvintelor cu un conținut emoțional sunt adesea perturbate la copiii autiști. De regulă, aceștia nu utilizează limbajul pentru a putea vehicula emoții, iar limbajul lor, atunci când există, este complet lipsit de tonalitate emoțională.

Alți cercetători importanți au studiat recunoașterea altor tipuri de expresii mintale, utilizând diverse scenarii cu anumite marionete ori aranjamente ale unor imagini, reprezentând unele stări mintale ale personajelor reprezentate (Baron-Cohen, S., 1985).

S-a evdentiat astfel incapacitatea copiilor autiști de a putea atribui o rela convingere unei alte persoane, de a putea concepe o poveste ținând seama de toate stările mintale ale protagoniștilor, de a outea înțelege anumite scenarii cu conținut emoțional. Acești copii sunt incapabili să-și reprezinte în mod concret caracteristicile psihice, precum și interacțiunile implicite ale interlocutorilor, fiind vorba deci, de o tulburare a integrării sociale și de reglare internă a obiectelor mintale ale altcuiva.

Problematica autismului în general nu consta într-o absență a dorinței de interacțiune socială și comunicare, ci consta într-o lipsă a posibilității de a putea face acest lucru.

Toate aceste dificultăți de socializare exercită o foarte puternică influență asupra comprehensiunii complexităților și tuturor schimbărilor continue ale vieții sociale, subiecții autiști refugiindu-se practic în diverse aspecte ale lumii care nu se schimbă. Pentru a-și putea controla incapacitatea de înțelegere și teamă, aceștia se agață în mod frecvent fie de obiecte ori de diverse ritualuri, fie își concentrează întreaga lor energie asupra unor anumite subiecte anume în care toate regulile sunt fixe. Iar dacă sunt deranjați din toate aceste activități repetitive, devin foarte agitați, uneori chiar agresivi.

Orin urmare, toți specialiștii în domeniu se regăsesc în fața unor reale dificultăți destul de mari întrucât, pentru moment, lipsesc acele mijloace reale de vindecare a disfuncțiilor cerebrale; de asemenea, întreaga normalitate este foarte greu de stabilit în cadrul interacțiunilor de ordin social ale copiilor autiști întrucât lipsește acea capacitate spontană, instinctivă, de a putea înțelege ce simt și ce gândesc ceilalți.

Din perspectiva dezvoltării sociale, educația în cadrul unei clase este foarte importantă, una din funcțiile principale ale acesteia fiind exat aceea de a-l ajuta pe copil să accepte însăși apartenența la un grup.

Poate fi absolut necesară și aici introducerea copilului într-un mod gradat în colectivitate, lăsându-l în fiecare zi puțin mai mult, până când va putea fi capabil să tolereze prezența și a altor copii. Procesul educativ în ansamblul său este foarte util pentru întreaga ameliorare a competențelor sociale; dezvoltarea comprehensiunii și utilizării limbajului verbal și nonverbal fiind esențială, iar activitățile extrașcolare, vizitele ori excursiile reprezintă ocazii reale de încurajare a participării la viața socială.

CAPITOLUL 2.

TERAPIA OCUPAȚIONALĂ ȘI FORMAREA ABILITĂȚILOR DE AUTOÎNGRIJIRE LA COPIII AUTIȘTI

2.1. Terapia ocupaționalǎ: definire și caracterizare

,,Omul are nevoie de ocupație, de activitate, nu numai din considerente de ordin social-economic, ci și pentru întreținerea diferitelor funcții ale organismului.” (Dumitru, M., 1984 p. 92)

Terapia ocupațională se fundamentează în special pe ideea comform căreia activitatea practica care include în toate componentele sale și relația individului cu mediul extern, precum și relațiile interpersonale, care pot fi folosite pentru a preveni sau remedia aceste disfuncții facilitând astfel adaptarea.

Cea mai importantă parte a sistemului de asistenta psihomedicala s-a dezvoltat prin intermediul unei abordări simplificatoare a individului, ființa umană fiind astfel privită ca un întreg ansamblu de părți funcționale.

Plecând de la toate aceste idei, în timp s-au dezvoltat diverse specialități cu o rază relativ mică de acțiune concentrată asupra problemelor specifice.

Aceasta intreagaabordare a fost cu adevărat benefică pentru producerea medicației necesare diverselor tipuri de specialități și pentru dezvoltarea noii tehnologii a aparaturii. În ultima vreme însă, medicina s-a orientat mai mult spre omul privit din punct de vedere holistic susținând astfel ca persoana umană reprezintă un întreg, o interacțiune completă de elemente fizice, psihologice, culturale, sociale și de mediu din care fiecare element sau chiar subsistem participa la activitatea armonioasă a acesteia.

Din această accepțiune, terapia ocupațională are se structurează pe ideea conform căreia ocupația reprezintă elementul decisiv pentru existența ființei umane. Din punctul de vedere al terapiei ocupaționale, ocupația se referă de fapt și la lucruri compler obișnuite, ordinare și familiare pe care oamenii le realizează zi de zi.

Terapia ocupațională are ca principal obiectiv, ideea de a depista și stimulain același timp, interesul tuturor subiecților pentru diverse tipuri de activități. Terpaia ocupaționala include ergoterapia și artterapia.

Ergoterapia. are ca siscop readaptarea din punct de vedere psihomotric și reinserția profesională și socială a pacientului. În ceea ce privește reluarea muncii după externare, această acțiune nu trebuie să constituie pentru pacient un factor de stres ori de încordare fizică și psihică. Din acest motiv a nu este bine ca pacientul, pe perioada spitalizării, să-și piardă antrenamentul la efort, precum și aptitudinile psihomotrice. Pentru acesta, ergoterapia ca și proces medical cu o finalitate socială își propune în special ocuparea timpului liber al pacienților cu diverse tipuri de activități remunerate. Dintre toate aceste activități enumerăm: țesutul și tapiseria, croșetarea, tâmplăria, brodarea, sculptura, croitoria, ostrungăria, cartonajul, mecanicq fină, olăritul, cizmărieq legătoriq, activitățile agrozootehnice, cultura plantelor și a florilor etc..

Principalul scop al ergoterapiei, așa cum s-a precizat și anterior, este unul mai mult medical cu finalitate socială, însă nu este de neglijat nici aspectul economic și financiar al recuperării forței de muncă prin ergoterapie, deși el ocupă un loc secundar ca și importanță. Dacă avem însă în vedere toate interesele reale ale societății, realizările sunt absolut minore, dar totuși demne de luat în calcul în condițiile actuale ale economiei contemporane. Astfel, ne referim în consens cu numeroși alți autori ( Popescu, A., 1994, p. 98-105) la:

reducerea semnificativă a perioadei de readaptare la procesul muncii;

reducerea semnificativă a perioadei de concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă, deci o așa-zisă creștere a volumului producției în zilele recuperate din concediul medical;

valoarea reală a tuturor obiectelor produse pe perioada spitalizării care rămân în posesia unității respective și se îmbunătățesc astfel condițiile de spitalizare, ori de școlarizare, ori de trăi în funcție de tipul de instituție.

Din întreaga multitudine de obiective, pe care și le propune ergoterapia, se considera că următoarele șase sunt principale și le includ și pe toate celelalte: (Popovici, D.V., Matei, R., 2005, p. 63-76)

stimularea încrederii în sine, precum și în toți ceilalți a pacienților, autiștilor și handicapaților pentru o cât mai bună dezvoltare a personalității lor și pentru evitarea degradării acesteia;

amenajarea unor reale condiții de muncă ergonomice și realizarea unor diverse programe de mișcări dirijate;

foarte bună cooperare dintre medic, ergoterapeut și pacient cât și o foarte bună corelare între recuperarea medicală și cea profesională;

diagnoza, precum și prognoza evoluției ulterioare a tuturor capacităților pricipale ale subiectului;

reintegrarea cât mai optimă, mai rapidă și mai eficientă a subiecților în viața socio-profesională;

înlăturarea prin intermediul reabilitării a imaginii de sine, precum și a stării de dependență creată de întâmpinarea unor dificultăți de relaționare și acțiune.

Terapia ocupațională îl ajuta ăe individ să se recupereze într-un mod inedit, un mod prcatic, ce oo oferă de fapt o nouă perspectivă de viață, ajutându-l să se adapteze mai ușor la toate cerințele societății.

2.2. Rolul și importanța terapiei ocupaționale

Numeroase discuții, prelegeri și controverse au fost purtate în legătură cu limitarea absolută a ramurilor de studiu care alcătuiesc de fapt domeniul terapiei ocupaționale și al distincțiilor dintre acestea.

După cum am mai aminti deja, Popescu (1994) demonstrează, în acest sens ca, terapia ocupațională propriu-zisă cuprinde, de faot mai multe tipuri de terapii, toate dintre ele foarte practice și având o importanat foarte mare pentru individ. Implicând astfel afectivitatea, simțul estetic beneficiul economic.

Tot celasi autor face și distincția dntre ergoterapie și alte tipuri de activități de muncă, efectuate de către subiecți. Popeescu (1994) definește în mod sintetic ergoterapia ca fiind "terapia prin munca remunerată și asigurată, pe cât posibil, pe bază de autofinanțare."

Considerăm terapia ocupațională a fii absolut utilă, mai ales din perspectiva didactică, enumerarea realizată de către autor cu privire la toate domeniile de acțiune care se subsumează terapiei, în general. Trebuie să se menționeze însa ca, întreaga activitate remunerată poate fi complet valabilă eventual în spitale, însă în unitățile de învățământ se considera absolut justa denumirea de terapie ocupațională data tuturor activităților de munca efectuate de către elevi, chiar dacă acestea nu sunt recompensate financiar. Deci în învățământ, cu toată lipsa de cointeresare financiară a elevilor se realueaza terapie ocupațională, care la nivelul școlilor profesionale estefoarte bine să se organizeze într-un sistem cu diverse recompense materiale, pentru a putea pregăti astfel elevul cât mai bine, în vederea integrării profesionale ulterioare.

Întregul proces al domeniilor subsumate terapiei ocupaționale, care includ, la rândul lor, diverse metode și procedee specifice, contribuie, într-un final, la realizarea unor diverse obiective comune, care se referă strict la recuperarea, adaptarea și integrarea socială și profesională a pacienților, autiștilor și persoanelor handicapate.

Așadar, importanta tuturor domeniilor de terapie ocupațională poate fi complet diferită într-un moment sau altul al procesului de recuperare, în funcție de scopurile terapeutului și de caracteristicile subiectului.

În mass-media, de exemplu, precum și în diverse alte surse de informare, de-a lungul timpului au circulat diverse articole referitoare la terapiile alternative, cum ar fi tratamentul cu secretina și antrenamentul de integrare de tip auditiv. Atunci când se ia în
calcul orice fel de tratament, este foarte important să se cunoască foarte bine sursa
de informație și să se certifice concret ca toate acele studii sunt complet fondate din punct
de vedere științific.

Relatările unui astfel de succesa individual nu reprezintă dovezi
suficiente pentru a se susține astfel utilizarea pe o scară foarte largă a acelui
tratament. Se recomanda astfel acordarea de atenție tuturor studiilor de o mai mare
amploare, foarte bine controlate, care pot avea valabilitate.

Referitor la profilaxie, până în momentul de față, experții nu au reușit să găsească încă nicio metodă de a putea preveni autismul.

Au persistat foarte mult timp divesre ipoteze care au susținut din plin ideea unei asocieri intre autism și vaccinurile administrate în timpul copilăriei. Totuși, numeroasele cercetări efectuate nu au reușit să demonstreze în mod clar că ar exista o legătură concretă intre autism și vaccinul antirubeola, antioreion și antirujeola. Dacă însă se evita
imunizarea copiilor, aceștia, precum și alții din comunitatea în care trăiesc
vor fi supuși unui risc foarte mare de a face boli severe, care pot conduce la
diverse afecțiuni serioase și chiar la deces.

2.3. Terapia ocupaționalǎ pentru copiii autiști

Recuperarea prin intermediul terapiei ocupațională îmbracă foarte multe forme: terapia prin învățare, ludoterapia (terapia prin joc) și ergoterapia. Ergoterapia și activitățile de tip lucrativ, reprezintă un mijloc real de exprimare, permițând persoanei să creeze în realitate ceea ce a văzut, a trăit sau și-a imaginat. (Bojan, C., 2012, p. 69)

În anul 1974, Academia Română definea recuperarea ca reprezentând o activitate deosebit de complexă, de tip medico-educațională și socio-profesională prin intermediul căreia se urmărește restabilirea cât mai deplină a tuturor capacităților funcționale scăzute sau chiar pierdute de către o anumită persoană în urma unei boli congenitale sau dobândite, a unui handicap sau chiar a unor traumatisme precum și dezvoltarea unor mecanisme compensatorii și de adaptare la o viața activă prin asigurarea unei independențe financiare și sociale.

În accepțiunea O.M.S., termenul de recuperare se referă de fapt la recuperare medicală, precm și la recuperare socio-profesională, iar în accepțiunea psihiatriei este vorba de resocializare.

Readaptarea la viața socială a autiștilor prin intermediul terapiei ocupaționale reprezintă un concept frecvent utilizat de către unele țări din Europa pentru a putea desemna o redare cât mai obiectivă și mai concretă a unui mod de viață foarte util pentru societate și pentru propria persoană. În cazul autiștilor, se face referire la readaptare socială psihică, fizică și profesională.

Reeducarea, ca și activitate corectivă și organizată social pentru auitisti, reprezintă un proces de readaptare la mediu și la toate condițiile de muncă. Se aplică astfel prin intermediul influențelor educative de către medici, psihologi, pedagogi, defectologi (Popescu, A., 1994, p. 112-116).

În acest întreg context, rezidă din toate cele amintite anterior, că principiile de bază ale terapiei ocupaționale pentru autiști sunt: (Popovici, D.V., Matei, R., 2005, p. 96-104)

ființa umană are o foarte mare nevoie acută și fundamentală de ocupație atât pentru a se putea dezvolta și a se putea menține într-o foarte bună formă fizică și psihică, cât și pentru a-și putea satisface toate trebuințele și expectațiile;

ca urmare a unei boli este foarte posibilă întreruperea ocupației și deci apariția „deficienței ocupaționale”;

ocupația reprezintă organizatorul natural al comportamentului din fiecare zi și tot ocupația are și rol de reorganizare a tuturor conduitelor umane.

Intervenția terapeutului ocupațional pentru autiști nu trebuie să streseze însă copilul, în activitatea de hrănire, aceasta terapie nu trebuie transformată în timp de reeducare (Popescu, A., 1994, p. 87-89).

Intervențiile personalului specializat trebuie să fie sistematice, episodice și de foarte scurtă durată.

La copiii autiști cu mari probleme posturale, poziția optimă se obține în mod progresiv, integrând în practică de terapie ocupațională pozițiile realizate prin intermediul kinetoterapiei.

Odată cu începerea perioadei preșcolare se pot utiliza și diverse jocuri electronice foarte simple, păpuși și diverse animale de pluș sau din plastic, viu colorate și extrem de utile în efectuarea unor diverse exerciții de clasificare și de identificare. Un rol foarte important în dezvoltarea motricității și a îndemânării îl are și utilizarea traforajului (forță și coordonare), a cuburilor, a gherghefului, a jocurilor de construcție și strategie, a puzzle-urile (motricitate fină, coordonare, ordonare, identificare etc.).

Mult mai târziu copilul va putea fi îndrumat să confecționeze singur obiecte din hârtie și carton, și poate chiar din lemn, piel etc..

2.4. Activitatea de autoîngrijire la copiii autiști

Câștigarea deprinderilor de autoingrijire la copiii autisti reprezintă cel ami important scop al terapiei ocupaționale.

Acest tip de terapie își propune să-i determine pe copii să fie cât mai independenți și să câștige diverse deprinderi de autoingrijire, cum ar fi cele alimentare, igienice, vestimentare, medicale, sociale, comunicaționale etc.

Toate modificările progresive se manifestă și în domeniul culturalizării legate de îmbrăcare, igienă și toaletă.

Câștigarea unei anumite independențe vestimentare, spre exemplu este foarte importantă și se realizează de asemenea cgradat începând cu vârsta de 2 ani. Toate aceste conduite implică de fapt diverse deprinderi, precum și competențe implicate în decizia de a alege vestimentația în funcție de o serie de factori relevanți (de a se păstra îngrijit, de a se spăla și folosi toaleta etc.).

Copilul este astfel inițial învățat să se descalțe și mai apoi să se dezbrace. Începând cu perioada antepprescolara și preșcolară, copilul poate fi învățat să se și îmbrace. La început poate să se îmbrace cu lucruri ceva mai lejere (rochița, pijama, tricouri largi etc.), însă doar după ce a învățat să încheie și să descheie nasturi și fermoare și se îmbrace și să dezbrace păpușile.

Hainele trebuie să fie cât mai comode și să nu deranjeze copilul prin materialul rogid. Independența de tip vestimentar se câștigă sub forma unei adevărate pregătiri la o ședință de kinetoterapie ori chiar înainte de baie, cu ajutorul unor jucării plutitoare care să îl poată atrage atenția.

În cazul copiilor autiști, terapia ocupațională se va aplica atât într-o sală special amenajată pentru astfel de terapie, cu mobilier adaptat nevoilor specifice ale copiilor cât și în dormitoare, săli de mese, chiar toalete etc. cu atenție deosebit de sporită din partea terapeutului pentru a se evita pe cât posibil astfel posibilele accidente (înghițirea de diverse obiecte mici, ingerarea de diverse substanțe și lichide toxice, lovirea de obiecte foarte dure de mobilier etc.).

Sălile amenajate în mod special trebuie să fie foarte liniștite, spațioase și să aibă în vedere că mediul extern sălii nu trebuie să distragă atenția copilului. Sala trebuie să aibă la dispoziție foarte multe jucării de greutăți și mărimi diferite. Unele dintre aceste jucării ar putea fi chiar inventate de terapeut și sunt chiar de preferat, fiind adaptate realei necesității de moment a terapiei. Se pot utiliza, de asemenea și diverse tipuri obiecte cum ar fi sticle de plastic, hârtii colorate, perii, cutii etc..

2.5. Terapia ocupaționalǎ în vederea formǎrii abilitǎților de autoîngrijire la copiii autiști

Deprinderea tuturor activităților legate de alimentație, vestimentație, igienă, joc, la copiii autiști se urmărește a se efectua, de fapt în măsura tuturor posibilităților, prin renunțarea la scaune rulante, la bastoane, la cârje, la aparate ortopedice și prin încercarea de a-i face pe copii să se deplaseze singuri, poate la început prin prin sprijinirea de pereți, de mobilă sau cu ajutorul colegilor din grupul terapeutic. Toate acestea se pot realiza însă doar cu foarte multă răbdare și bunăvoință (Popescu, A., 1994, p. 79).

O etapă foarte importantă în terapia ocupațională se referă și al interacțiunea directă cu mediul natural, mai exact cu plantele și animalele, mai ales dacă luăm în calcul educarea copiilor autiști. Acest contact cu natura este absolut benefic pentru copilul autist, îmbogățindu-i astfel viața afectivă și dezvoltându-i sfera psihomotrică. Copiii autiști trebuie să fie cât se poate de orientați spre cultivarea, săparea, poate chiar udarea și îngrijirea plantelor. În acest mod, următoarele tipuri de condiții se impun în clasele de copii cu handicap:

copilul nu trebuie să-și dea seama niciodată că lui i se aplică un tratament special;

copilul nu trebuie niciodată obosit în cadrul tuturor activităților de terapie ocupațională;

copilului trebuie să i se respecte sistematic ritmul dinamic pentru a se putea obține astfel rezultate optime prin acceptul și prin coparticiparea copilului la activitatea propusă;

toate obiectele confecționate de către copil devin ale acestuia și le poate lua;

trebuie întreținut un dialog permanent cu copilul iar adresarea trebuie realizată în funcție de particularitățile de vârstă și de înțelegere a acestuia;

trebuie apreciate în mod corect toate stadiile de independență și autonomie ale copilului pentru a se putea hotărî în ce măsură poate fi antrenat în anumite activități sau nu;

activitățile de lucru manual nu trebuie să aibă loc după alte tipuri de activități intelectuale ori fizice întrucât randamentul va fi mai scăzut, iar pericolul accidentării va crește datorită oboselii acumulate;

terapeutul trebuie să însoțească întotdeauna copilul peste tot chiar și la toaletă, corectând astfel deprinderile greșite ale acestuia;

existența unor anumite obiecte de consum adaptate la toate nevoile speciale ale copiilor autiști în funcție de diagnostic (diverse linguri cu mâner special cu prindere de încheietura mâinii, diverse farfurii cu ventuze pentru a se putea prinde de masă, diverse pahare incasabile cu mâner, creioane colorate adaptate etc.).