Rolul Terapiei Logopedice In Cresterea Randamentului Scolar al Copilului Dislalic

Introducere

Randamentul școlar

Definiție

Strategii și condiții de prevenire și eliminare a insuccesului școlar

Factori ai creșterii randamentului școlar:

Inteligența școlară

Maturitatea cognitivă

Maturitatea socio-afectivă

Abilitățile de comunicare orală și scrisă

Probleme specifice elevului logopat

Deficiențe de vorbire:

Dislalia

Terapii logopedice ale copilului dislalic

Cercetare

Concluzii

2. Randamentul școlar

2.1. Definiție

Succesul școlar al elevilor reprezintă un scop spre care aspiră fiecare cadru didactic și fiecare elev, în activitatea desfașurată împreună. Acesta țintește raportul dintre cerințele programei, nivelul de capacități și nivelul abilităților elevului.

Raportul dintre cerințe și posibilități reprezintă randamentul școlar al elevului care redă eficiența procesului de predare-învățare pe parcursul desfășurării activității, la sfârșitul unui ciclu sau a unei forme de învățământ.

Randamentul școlar se fixează pe baza evaluării activității școlare și a personalității elevului prin procesul de interacțiune. El se remarcă prin evaluarea pregătirii teoretice și practice a tinerilor, ca urmare a prețuirii raportului dintre curriculum, programele școlare și cunoștințele dobândite de elevi.

Pe baza unei evaluări școlare corectă și obiectivă se scoate în evidență randamentul școlar, succesul și insuccesul școlar al elevilor. În ceea ce privește succesul școlar, acesta este o alternativă optimă a randamentului școlar care poartă numele și de reușită școlară. Acesta depinde de pregătirea elevilor, atât teoretică, cât și practică, la un nivel cât mai ridicat și eficient.

De asemenea depinde și de calitățile elevilor, cum ar fi capacitățile intelectuale superioare ( memorie logică, gândire abstractă și creativă, imaginație bogată, spirit de observație, coefficient ridicat de inteligență), spirit de independență, capacitate de adaptare școlară și social, capacități de autoevaluare ș.a.

Insuccesul școlare se poate define ca fiind o alternativă nefavorabillă a randamentului școlar care poartă numele de nereușită școlară sau de eșec școlar. Acesta este reprezentat de rezultatele slabe la învățătură din pricina capacităților intelectuale slab dezvoltate, lipsei de motivație și de interes, prezența indiscilinei, inadaptabilitate școlară și socială, urmate de lipsa calităților de integrare socioprofesională.

Strategii și condiții de prevenire și eliminare a insuccesului școlar

Există diferite cauze ale apariției insuccesului școlar, cum ar fi cauzele de tip familial, psiho-social și pedagogic.

Referitor la cauzele de tip familial regăsim familiile dezorganizate formate din soți care nu mai au o relație oficială în ciuda faptului că trăiesc sub același acoperiș. În cadrul acestui tip de familie unul dintre cei doi soți nu mai indeplinește condițiile unei căsătorii, acesta lipsind foarte mult de acasă, fiind mai puțin interest de problemele familiale și de educația copiilor, fapt ce creează tensiuni în relația cu copiii. Ton în cadrul familiilor de acest tip întâlnim soți care au divorțat, educația copiilor fiind lăsată, în cele mai multe cazuri, pe seama unuia singur, celalălt rezumându-se doar la oferirea unei pensii alimentare, astfel frustrând copiii.

Alte cauze de natură familială sunt lipsa unor condiții de viață cotitiene ca hrana, îmbrăcămintea, încălțămintea, lipsa unui spațiu de locui etc, lipsa condițiilor de învățătură, a rechizitelor, a manualelor, comportamentul autoritar a unuia sau a ambilor părinți, lipsa controlului părinților asupra activităților școlare și extrașcolare, lipsa preocupării părinților asupra orientării școlare și profesionale a copiilor, lipsa legăturii părinților cu școala, cu profesorii ș.a.

În ceea ce privește cauzele de tip psiho-social regăsim tulburările psihice și de comportament, care pot fi de natură nevrotică, mentală, afectivă, volitivă și caracterială în cadrul cărora se manifestă obsesiile, fobiile sau ideile fixe, stări de instabilitate sau impulsivitate și negativismul psihic. De asemenea se regăsesc și tulburări ale relațiilor sociale și interpersonale în cadrul unui grup social care apar ca urmare a unei insatisfacții psihosociale.

În cadrul cauzelor de tip pedagogic întâlnim slaba organizare școlară la nivelul clasei, curriculum necorespunzător, slaba pregătire a cadrelor didactice, mijloace de învățământ necorespunzătoare, lipsa de cooperare dintre profesori, grupu școlar dezorganizat, orientarea școlară și profesională slabă, evaluarea subiectivă a rezultatelor școlare, insuficienta apreciere și sprijinul limitat pentru dezvoltarea învățământului și lipsa preocupărilor

socioeducative de dezvoltare a calitaților necesare integrării eficiente socioprofesionale la absolvirea școlii.

În ceea ce privește strategiile și condițiile de prevenire și eliminare a insuccesului școlar, acesta se fixează ca urmare a cauzelor nereușitei școlare, fiind în strânsă legatură cu cauzele de tip familial, psiho-social și pedagogic. Așadar, în cazul lipsei unei relații a părintelui cu școala, cu cadrele didactice, eforturile elementelor didactice se vor orienta spre a determina părinții să păstreze o legătură strânsă cu școala, cu profesorii pentru ca împreună să ajute la prevenirea și eliminarea nereușitei școlare a propiilor copii, îndreptându-i spre succesul școlar.

În cazul tulburărilor psiho-sociale o strategie și condiție de prevenire și eliminare a insuccesului școlar poate fi psihoterapia care garantează un ansamblu de metode și măsuri psihosociopedagogice terapeutice ca: persuasiunea, sugestiile, procedeele catarsice, hipnoza, analiza conflictelor psihice si conștientizarea efectelor subconștiente și inconștiente. Toate aceste metode au la bază comunicarea verbală sau nonverbală dintre cadrul didactic ( psihoterapeut, psiholog) și subiect, îmbinându-se astfel metodele de comunicare, cum ar fi: impresionarea sugestivă, gesturile, faptele, mijloacele intuitive și explicația simplă și direct.

În cazul cauzelor pedagogice determinate de strategii pasive și nefavorabile specialității și vârstei elevilor, soluția de îmbunătățire a procesului didactic, care să ajute la prevenirea și eliminarea eșecului școlar, rezidă în depistarea unor strategii didactice activ-participative și euristice, cum ar fi problematizarea, modelarea, studiul de caz, experimentul, exercițiile teoretico-aplicative în clasă etc. care să-l împingă pe elev să devină propriul său educator.

De asemenea, pentru îmbunătățirea procesului didactic, profesorul trebuie să îndeplinească câteva condiții specifice, cum ar fi manifestarea unei concepții optimiste față de educație, dragoste și dăruire față de elev, iscusință și tact pedagogic, conștientizarea elevului față de posibilitățile sale reale.

Factori ai creșterii randamentului școlar

Inteligența școlară

În ceea ce privește factorii creșterii randamentului școlar regăsim factori fizici, intelectuali, afectivi, caracteriali, pe de o parte, iar pe de altă parte factori familiali, sociali și pedagogici.

Inteligența este doar unul din factorii interni ai reușitei școlare, însă în cazul copiilor cu deficiență mintală, importanța factorilor intelectuali este mai mare decât în cazul copiilor normali. Există, așadar situații în care inteligența, prin deficiențele sale, devine agentul principal în fixarea randamentului școlar. Dar nu în toate cazurile acesta este factorul principal, ci și factori interni ca motivația, atitudinea și factori externi ca metoda, exigențele, manualul școlar duc la performanță școlară. Rezultatele la învățătură se modifică odată cu schimbarea metodei de predare, a motivației, în ciuda faptului ca factorul intelectual este constant.

Alți factori ai reușitei școlare, în viziunea lui Emil Păun sunt: maturitatea cognitivă și maturitatea socio-afectivă.

Maturitatea cognitivă

Maturitatea cognitivă se referă la următoarele aspecte ( Vasilescu A., 1988, p. 28-31):

Copilul capabil de școală are o memorie bună;

Cunoaște conexiunea dintre genul proxim și diferența specifică a noțiunii cotidiene;

Clasifică și ordonează obiectele concrete , respectând criteria diferite;

Cunoaște și utilizează noțiunile de timp și spațiu;

Poate opera cifra mulțimii corespunzătoare, (în limita 1-10);

Cunoaște raportul dintre numere și sensul succesiunii acestora;

Stabilitatea atenției este de aproximativ 30 de minute;

Deși gândirea lui este dominant analitică,reușește să transfere cunoștințele pe care le posedă altor domenii;

Prezintă un bagaj bogat de cunoștințe despre mediul înconjurător;

Adaptarea în clasa I presupune dezvoltarea corespunzătoare a proceselor cognitive.

Operații: analiza, sinteza, comparația, generalizarea, clasificarea;

Calitățile gândirii (corectitudine, promptitudine, independență, flexibilitate);

Însușiri intelectuale (spirit de observație, stabilitate, distribuție);

Formarea unor deprinderi de muncă intelectuală (de a observa, de a asculta cerințele adultului, de a acționa corect pe baza acestora, de a răspunde la întrebări, de a formula întrebări, de a aprecia și completa răspunsurile altor elevi).

Aici se mai adaugă și factori care se referă la dezvoltarea fizică a elevului, cum ar fi:

dezvoltarea armonioasă a înălțimii;

stare fizică generală bună;

acuitate vizuală;

dezvoltarea deprinderilor de mers, alergare, săritură, coordonare motrică.

Maturitatea socio-afectivă

În cazul maturității socio-afective se regăsesc următoarele aspecte:

însușirea și respectarea unor deprinderi de conduită civilizată în colectiv;

existența unei independențe relative a copilului în acțiune și față de adult în sensul de a se dispensa treptat de ajutorul și îndrumarea permanentă a acestuia;

a se adapta facil la prezența persoanelor străine;

prezența spiritului de întrajutorare cu alți copii în realizarea unor lucrări commune;

sociabilitate, stabilirea relațiilor cu alți copii;

păstrarea, ocrotirea obiectelor cu care intră în contact;

perseverența în acțiuni, îndrăzneala, încrederea în forțele proprii;

interesul pentru activitatea de tip școlar;

subordonarea intereselor personale celor colective;

inițiativă în acțiune.

Abilitățile de comunicare verbală și nonverbal

Numeroase dificultăți pe care copilul le întâlnește în adaptarea sa la viața socio-culturală se datorează unor deficiențe de comunicare nerezolvate la timp.

Comunicarea este un proces de mare amploare, care stă la baza relațiilor ființei umane cu lumea exterioară, fiind un schimb permanent de idei, mesaje, gânduri și sentimente între indivizi. Legăturile pe care individul le formează și le menține cu lumea materială desemnează universul său de dezvoltare și ansamblul propriu de comunicare. După cum bine știm comunicarea este se clasifică în mai multe tipuri, cele mai importante fiind comunicarea verbală și comunicarea nonverbală.

În ceea ce privește comunicarea verbală, aceasta este ușor de evidențiat și de identificat, prin caracteristicile sale impuse de condițiile de emisie ( articulare, formă, sens, ton, direcție, semnificație, etc.) și de recepție ( compatibilitade de limbaj, integritatea analizatorilor, dispoziția de recepție).

În cazul comunicării nonverbale este bine de știut faptul că aceasta este reprezentată de expresia corporală însoțită de gesturi, mimică și atitudine posturală. Comunicare, cu toate formele sale, este un factor important în creșterea randamentului școlar deoarece orice dificultate în comunicare constituie o posibilitate de excludere deliberată sau întâmplătoare din activitățile vieții cotidiene. Tulburările de comunicare stârnesc împiedică funcționarea normal a relațiilor cu ceilalți și în relațiile cu natura, acest lucru ducînd astfel la deformarea imaginii de sine și la lipsa încrederii în forțele proprii.

Probleme specifice elevului logopat

Logopedia (etimologic “educația vorbirii) are ca obiect prevenirea și corectarea tulburărilor de limbaj, precum și, într-un sens mai larg, studierea evoluției limbajului în contextual dezvoltării personalității (E. Verza, 1998).

3.1. Deficiențe de vorbire-Dislalia

Tulburările de pronunție sunt cele mai răspândite în cadrul tulburărilor de limbaj, deși, de obicei, nu include și deficiențele cele mai grave. Printre aceste tulburări se regăsește și dislalia, care este acea tulburare “tulburare a vorbirii caracterizată prin deficiențe în pronunțarea unor sunete sau grupe de sunete, vorbirea în ansamblul ei fiind normal” (Popescu-Neveanu, 1978, p. 206). N. Toncescu definea dislalia ca fiind “incapacitatea de a emite anumite foneme, manifestată permanent, în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât și în cea repetată, în cuvinte, silabe sau încercarea de a emite izolat fonemul în cauză.”

În concepția E. Vrășmaș, I. Mușu și C. Stănică (1997,p. 110) dislalia reprezintă “tulburarea de pronunție (de articulare) provocată de afecțiuni organice sau funcționale ale organelor periferice ale vorbirii și care constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau a mai multor sunete (combinații de sunete)”.

Amplificarea dificultăților de pronunție la o gamă mai largă de sunete, duce la apariția unor forme mai grave, care la rândul lor duc la apariția unei vorbiri neinteligibile. La copii se constată destul de des deficiențe articulatorii ca “deformarea, substituirea, omiterea și inversarea anumitor sunete în vorbirea spontană și în cea reprodusă” (E.Verza, 2003, p. 125).

Etiologia dislaliei este foarte variată, fiind inculpați factori organic și factori de ordin educative și socio-cultural. Așadar principalele cauze (după C. Buică, 2004, p. 216) sunt:

Anomalii anatomo-fiziologice ale organelor periferice implicate în expresia verbal (malformații, distonii musculare, deficiențe psihomotorii);

Anomalii structurale și funcționale la nivelul scoarței cerebrale, cu efecte grave, atât în ceea ce privește recepția și decodificarea limbajului (afaziile senzoriale), cât și exprimarea acestuia prin vorbire și scris (afaziile motorii);

Tulburări de dezvoltare sau leziuni ale căilor nervoase efectorii (piramidale și extrapiramidale), cu efecte destructurante ale expresiei verbale;

Lipsă de stimulare a comunicării verbale;

Existența unor modele verbale dialectale sau personale care ajung să fie imitate de către copii;

Menținerea habitudinilor vicioase de pronunție, mai ales atunci când anturajul încurajează aceasta în mod indirect (datorită amuzamentului pe care îl produc în societate).

Cauzele educative și socio-culturale primează modificându-se conduita verbală și comportamentală, iar tulburările dislalice apărute în urma cauzelor organice nu pot fi corectate decât în momentul în care cele din urma au fost deja remediate.

Tulburările dislalice sunt diferite atât din punct de vedere al complexității, cât și al frecvenței lor la diferite etape de vârstă, astfel încât în etapa de antepreșcolaritate apariția unor deficiențe fono-articulatorii simple nu sunt îngrijorătoare, în special când este vorba de sunete dificile. Așa cum afirma E. Verza “ la copilul antepreșcolar dislalia are o natură fiziologică, ca urmare a nedezvoltării suficiente a aparatului fonoarticulator și a sistemelor cerebrale implicate în actul vorbirii. Dar, după vârsta de 3-4 ani, acestea devin sufficient de dezvoltate pentru a putea realiza o pronunție corectă. În cazul când deficiențele de pronunție se mențin și după aceasta vârstă, avem de-a face cu o serie de cause nocive sau ele tind să se transforme în obișnuințe negative datorită persistenței pe o perioadă prea îndelungată.” (Șchiopu și Verza, 1997, p. 400)

Clasificarea dislaliilor se face în funcție de diferite criteria carre diferă de la autor la autor. Așadar un prim criteriu de clasificare ar fi cel simptomatologic care împarte dislalia în:

Dislalie monomorfă sau simplă, care apare atunci când deficiențele articulatorii se limitează doar la sunete isolate sau la o singură categorie fonematică;

Dislalie polimorfă sau complexă, care apare atunci când tulburările au un caracter extins, afectând grav vorbirea;

Dislalie totală, care apare atunci când sunt afectate toate fonemele, vorbirea devenind neinteligibilă.

În funcție de sunetele afectate, dislalia se poate clasifica (după E. Verza) în:

Betacism și parabetacism, atunci când sunetul afectat este “b”;

Capacism și paracapacism, atunci când sunetul afectat este “c”;

Deltacism și paradeltacism, atunci când sunetul afectat este “d” și “t”;

Fitacism și parafitacism, atunci când este afectat sunetul “f”;

Gamacism și paragamacism, sunetul afectat este “g”;

Mutacism și paramutacism, atunci când este afectat sunetul “m”;

Rotacism și pararotacism, atunci când este afectat sunetul “r”;

Stigmatism și parasigmatism, sunetele afectate sunt cele sigmatice “s”, “ș”, “z”, “ț”, “j”, “ci”, “ce”;

Sigmatismele, la rândul lor pot fi parțiale și totale, în funcție de numărul sigmaticelor afectate:

Hapacism și parahapacism, când sunetul afectat este “h”;

Jotacism și parajotacism, atunci când este afectat sunetul “j”;

Nutacism și paranutacism, atunci când sunetul afectat este “n”;

Pitacism și parapitacism, atunci când sunetul afectat este “p”;

Tetacism și paratetacism, atunci când este afectat sunetul “t”;

Vitacism și paravitacism, atunci când este afectat sunetul “v”;

Zitacism și parazitacism, atunci când sunetul afectat este “z”.

Dislalia monomorfă întâmpină la randul ei varietăți și subvarietăți. Așadar mai departe voi prezenta forme ale sigmatismului și rotacismului.

Cele mai întâlnite forme ale sigmatismului (după C. Buică) sunt:

Sigmatismul interdental: fonemele “s” și “z” sunt pronunțate cu vârful limbii scos ușor printre arcadele dendale, sunetul devenind astfel “moale”.

Sigmatismul addental: vârful limbii se sprijină pe dinți în loc să rămâna la baza alveolelor incisivilor inferiori, pepermițând aerului să se scurgă prin șanțul median lingual și apoi prin deschiderea dintre arcadele dentale;

Sigmatismul lateral: jetul de aer iese lateral-dreapta, lateral-stânga, respectiv pe ambele căi;

Sigmatismul strident: aerul este emis cu o forță exagerată, rezultând un effect fricativ puternic;

Sigmatismul palatal: vârful limbii este retras exagerat, aerul fiind comprimat între zona lingual mediană (convexă) și zona bolții palatine;

Sigmatismul bilabial: șuieratul specific fonemelor “s” și “z” este produs cu ajutorul esențial al buzelor, limba contribuind doar prin formarea unui șanț median profund;

Sigmatismul labiodental: emiterea perechii de siflante este efectul comprimării buzei inferioare pe incisivii inferiori, cu expulzarea fricativă a aerului;

Sigmatismul nazal: apariția nazalizării, datorită unor deficiențe velare sau nazale (asociate despicăturilor palatine, deviațiilor de sept nazal, vegetațiilor adenoide, etc.);â

Parasigmatismul: include toate acele articulări de tip substitutive al sunetelor “s” și “z” (când acestea sunt înlocuite cu foneme asemănătoare ca mod de pronunțare sau ca effect acustic , ca “f” respectiv “v”, “ș” respectiv “j” etc.).

Din perspectiva lui E. Verza “ în dislalie, grupa sigmatismelor și a parasigmatismelor ocupă locul central. În genere, sunetele siflante și șuierătoare apar mai târziu în vorbirea copilului, iar emisia or presupune mișcări fine ale aparatului articulator, o anumită dezvoltare a auzului fonematic care contribuie la diferențierea sunetelor unele de altele, un auz nealterat. (1977, p. 58)

În ceea ce privește rotacismul, cele mai întâlnite tipuri sunt (după C. Buică):

Rotacism velar: se constată vibrația vălului palatin și nu cea a vârfului limbii;

Rotacism uvular: vibrația glotei produce un sunet oarecum asemănător fonemului “r”;

Rotacism apical: vârful limbii este comprimat de aleveolele incisivilor superiori, ceea ce împiedică vibrația sa corespunzătoare;

Rotacism bucal: aerul se scurge printre spațiile laterale dintre limbă și obraji, forțând limba să vibreze, cu efect dezagreabil în vorbire;

Rotacism labial: buzele sunt cele răspunzătoare de emiterea sunetului (ca atunci când se imită senzația de frig, ambalarea motorului de motocicletă etc.), limba fiind antrenată în mod pasiv;

Rotacism labiodental: apare prin vibrarea buzei superioare ce atinge incisivii inferiori, o dată cu vibrarea masivă a limbii (sau, invers, prin contactul dintre buza inferioară și incisivii superiori);

Rotacismul nazal: emisie stridentă a vibrantei „r”, cu nazalizare puternică, datorită neînchiderii suficiente a orificiului palatofaringian (ceea ce determină vibrații la nivelul vălului palatin și al faringelui posterior);

Pararotacismele: sunt cele mai frecvente manifestări deoarece consoana „r” este adeseori confundată cu „l”, iar uneori cu „n” sau „i”, ori atunci când discriminarea auditivă este bună, substituită cu aceste foneme din cauza dificultății deosebite de a obține vibrația corectă a vârfului limbii.

„ De obicei, prezența rotacismului și a pararotacismului este un indiciu al existenței și altor tulburări dislalice, ca urmare a mecanismelor complexe care participă la emiterea sunetului „r” și care, prin funcționare deficitară, determină pronunțarea defectuoasă a unor sunete dificil de pronunțat” (E. Verza, 1977, p. 62).

Așadar terapia logopedică de corectare și recuperare trebuie adaptată fiecarui tip de dislalie și să țină cont de particularitățile fiecărui logopat.

Deformările, omisiunile, substituirile, adăugirile specifice dislaliilor trebuie să respecte următoarele reguli:

Substituirea unui sunet cu alt sunet apropiat ca emisie, care implică mișcări asemănătoare ale componentelor fonoarticulatorii;

Deformarea sunetelor ce presupun grad mare de dificultate în emiterea și sincronizarea delicată a componentelor fonoarticulatorii;

Omiterea sunetelor dificile, care apar mai târziu în dezvolatarea ontogenetică a limbajului copilului;

Omiterea, deformarea și substituirea sunetelor ce se află în grupuri de bi- și triconsonantice (E. Verza, 2003, p. 156).

Referitor la dislalia centrală sau dizartria, aceasta este cea mai gravă tulburare de pronunție și se datoreaza unor leziuni neuronilor motori centrali sau a unor deficiențe corticale și subcorticale. Recuperarea în acesta caz este foarte dificilă și parțial reușită. Dizartria se caracterizează printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu rezonanță nazală.

„La copiii cu dizartrie se remarcă și complicații de tip senzorial, afectiv, motric, relațional intelectual” (E. Verza, 1998, p.85).

„ Pronunția defectuoasă a copiilor dizartrici poate fi cauzată și de spasticitatea musculaturii fono-articulatorii, de contracțiile involuntare ce perturbă coordonarea normală sau de ataxia de origine cerebeloasă” (Francis-Williams, 1976, p.12).