Rolul Terapeutic AL Exercitiului Fizic LA Persoanele Varstnice
CUPRINS
Argument…………………………………………………………………………………………….3
Introducere………………………………………………………………………………………….6
Partea I………………………………………………………………………………………………30
1. Starea de sănătate fizică și psihică asociată cu un program de activitate fizică pentru persoane în vârstă instituționalizate……………………………30
1.1 Exercițiul fizic și efectele lui…………………………………………………………..30
1.2 Recuperarea geriatrică………………………………………………………………….32
1.3 Avantajele activității fizice la persoanele vârstnice…………………………34
1.4. Activitatea fizică și prevenirea osteoporozei…………………………………..37
1.5 Rolul terapiei prin mișcare în afecțiunile vârstnicilor……………………..39
1.6. Strategii practice de motivare pentru mișcare aplicate persoanelor vârstnice instituționalizate…………………………………………………………..49
Partea a II-a……………………………………………………………………………………….55
2. Metodologia cercetării…………………………………………………………………….55
2.1 Obiectivele cercetării…………………………………………………………………….55
2.2 Ipoteza cercetării…………………………………………………………………………..55
2.3 Metodele de lucru………………………………………………………………………….56
2.4 Lotul de subiecți (grupul – țintă)…………………………………………………….56
2.5 Stabilirea variabilelor cercetării…………………………………………………….57
2.6 Modalitatea de desfășurare a cercetării………………………………………….57
2.7. Teste folosite pentru evaluarea capacității de coordonare a mișcărilor la persoanele vârstnice…………………………………………………………………60
Partea a III-a……………………………………………………………………………………..64
3. Rezultatele cercetării și interpretarea lor…………………………………………64
3.1. Analiza rezultatelor unei cercetări cu privire la satisfacerea nevoilor de mișcare a persoanelor vârstnice instituționalizate…………………….64
3.2. Efecte terapeutice ale exercițiului fizic la persoanele vârstnice instituționalizate………………………………………………………………………….72
Concluzii……………………………………………………………………………………………92
Referințe bibliografice…………………………………………………………96
=== Rolul Exercitiilor Fizice ===
CUPRINS
Argument…………………………………………………………………………………………….3
Introducere………………………………………………………………………………………….6
Partea I………………………………………………………………………………………………30
1. Starea de sănătate fizică și psihică asociată cu un program de activitate fizică pentru persoane în vârstă instituționalizate……………………………30
1.1 Exercițiul fizic și efectele lui…………………………………………………………..30
1.2 Recuperarea geriatrică………………………………………………………………….32
1.3 Avantajele activității fizice la persoanele vârstnice…………………………34
1.4. Activitatea fizică și prevenirea osteoporozei…………………………………..37
1.5 Rolul terapiei prin mișcare în afecțiunile vârstnicilor……………………..39
1.6. Strategii practice de motivare pentru mișcare aplicate persoanelor vârstnice instituționalizate…………………………………………………………..49
Partea a II-a……………………………………………………………………………………….55
2. Metodologia cercetării…………………………………………………………………….55
2.1 Obiectivele cercetării…………………………………………………………………….55
2.2 Ipoteza cercetării…………………………………………………………………………..55
2.3 Metodele de lucru………………………………………………………………………….56
2.4 Lotul de subiecți (grupul – țintă)…………………………………………………….56
2.5 Stabilirea variabilelor cercetării…………………………………………………….57
2.6 Modalitatea de desfășurare a cercetării………………………………………….57
2.7. Teste folosite pentru evaluarea capacității de coordonare a mișcărilor la persoanele vârstnice…………………………………………………………………60
Partea a III-a……………………………………………………………………………………..64
3. Rezultatele cercetării și interpretarea lor…………………………………………64
3.1. Analiza rezultatelor unei cercetări cu privire la satisfacerea nevoilor de mișcare a persoanelor vârstnice instituționalizate…………………….64
3.2. Efecte terapeutice ale exercițiului fizic la persoanele vârstnice instituționalizate………………………………………………………………………….72
Concluzii……………………………………………………………………………………………92
Referințe bibliografice…………………………………………………………96
ROLUL TERAPEUTIC AL EXERCIȚIULUI FIZIC LA PERSOANELE VÂRSTNICE INSTITUȚIONALIZATE
„Cei mai mulți bătrâni nu știu să-și întrebuințeze tinerețea ce le-a rămas”
NICOLAE IORGA
ARGUMENT
Fiecare stat protejează drepturile și libertățile cetățenilor săi vârstnici, în funcție de realitățile și particularitățile sale economice, sociale, culturale. Într-o lume tot mai integrată au apărut preocupări majore ale statelor și organismelor internaționale pentru protecția juridică a populației vârstnice, aflată în creștere, precum și demersuri de aderare la un corp comun de norme. Ansamblul de documente elaborate de organizațiile internaționale (ONU, OMS, Consiliul Europei, UE), care demonstrează un interes deosebit față de fenomenul îmbătrânirii populației și față de necesitatea protecției sociale a persoanelor vârstnice, constituie un ghid indispensabil pentru elaborarea unor politici referitoare la persoanele vârstnice.
Articolul 23 al Cartei, privitor la „Dreptul persoanelor vârstnice la protecție socială” vizează măsuri care să permită persoanelor vârstnice să
rămână membri deplini ai societății cât mai mult timp posibil, prin intermediul:
unor resurse financiare suficiente care să le permită să ducă o existență decentă și să participe activ la viața publică, socială și culturală;
difuzării informațiilor privind serviciile și facilitățile disponibile pentru persoanele vârstnice și posibilităților de a recurge la acestea..
Măsurile trebuie, de asemenea, să permită persoanelor vârstnice să aleagă liber propriul stil de viață și să ducă o existență independentă în mediul lor obișnuit, atâta timp cât doresc și acest lucru este posibil, prin:
punerea la dispoziție a unor locuințe corespunzătoare nevoilor acestora și a stării lor de sănătate sau sprijin adecvat în vederea amenajării locuinței;
îngrijirea sănătății și servicii pe care starea acestora le impune.
Măsurile trebuie să garanteze persoanelor vârstnice care trăiesc în instituții o asistență corespunzătoare în privința vieții private și participarea la determinarea condițiilor de viață în instituție. Fără îndoială, aceste cerințe conturează un standard maxim, care nu este atins însă nici de țările cele mai dezvoltate. (CALITATEA VIEȚII, XIV, nr. 1, 2003)
Persoanele vârstnice trăiesc adevărate drame datorită “excluderii” lor de la viața socială și economică. Activitățile care se desfășoară în favoarea persoanelor vârstnice sunt destul de sporadice și fără ecou; vârstnicii continuă să se simtă marginalizați, inutili și descurajați.
Persoanele vârstnice sunt sau se simt eliminate din circuitul economic productiv și din viața activă comunitară. Persoanele vârstnice au o viață socială limitată la vecinii apropiați și condiționată de disponibilitatea acestora. Neavând posibilitatea frecventării persoanelor de aceeași vârstă, nu pot avea conștiința de sine a categoriei de vârstă pe care o reprezintă, ceea ce ar contribui la ridicarea moralului lor. În situația funcționării anumitor forme de asociere, poate chiar cluburi ale persoanelor de vârsta a treia, în care aceștia să se întâlnească pentru desfășurarea unor activități sociale, condiția lor psihică ar fi mult ameliorată.
Atitudinea publică este descurajatoare pentru dorințele și tentativele unor vârstnici de a continua sa fie activi social, profesional, personal. Deteriorarea parțială sau totală a capacității de muncă, a unor funcții intelectuale și adâncirea cu vârsta a unor trăsături de personalitate incomode pentru cei din jur, alimentează aceasta atitudine negativă sau, în cel mai bun caz, indiferentă. De aceea este nevoie de acțiuni concrete și permanente, care să schimbe, să pozitiveze aceasta opinie publică. Chiar mentalitatea vârstnicilor le subminează șansele menținerii îndelungate a "stării de bine" fizice și psihice, prin aceea că ei singuri și-au interiorizat atitudinea publică demobilizatoare. Pierzându-și încrederea în sine, mulți dintre ei se autoexclud din viața normală. De aceea am considerat că ar fi benefice niște acțiuni care să le readucă vârstnicilor stima de sine și tonusul de viață care, în ultimă instanță, decid nu numai starea lor de bine, ci chiar supraviețuirea.
INTRODUCERE
Nevoia de exercițiu fizic se înregistrează încă din perioada de creștere inducând modificări în dezvoltarea psihofizică și lăsând o amprentă asupra organismului pe tot restul vieții. La vârsta a doua, lăsând la o parte aspectul neidentificării vârstei biologice cu vârsta cronologică, exercițiul fizic are valențe noi în menținerea și promovarea standardului de sănătate ce se reflectă în randamentul la locul de muncă, în capacitatea crescută de refacere, în bunăstarea fizică și mentală. Așa se explică îmbătrânirea precoce, scăderea activă de viață la cei care evită mișcarea și exercițiul fizic. La vârstnici, nevoia de activitate fizică ia aspectul de întreținere biologică, de corectare a unor tulburări funcționale care reduc capacitatea de muncă și nivelul sanogenetic. Toată activitatea fizică, fie ea pentru copil, adult, bătrân trebuie să se subordoneze unui program bine elaborat bazat pe niște principii și teorii supervizate de un specialist în educație fizică și sport.
Sedentarism și mișcare
Viața omului modern este tot mai mult dependentă de tehnologizare, rezultatul fiind înlocuirea efortului fizic aproape în totalitate. Plimbările, practicarea exercițiului fizic, mersul pe bicicletă, tot ceea ce înseamnă mișcare în general, stimulează mintea, corpul, iar implicațiile pe termen lung sunt benefice pentru organism. Prin diminuarea efortului, omul își diminuează și din capacitățile sale fizico-motrice. Corpul nostru are nevoie de mișcare. Bolile de inimă, artrita, durerile de spate, fragilizarea oaselor – toate acestea și altele apar în lipsa exercițiului fizic. Fără exercițiu, mușchii se micșorează și solicită mai puțin oxigen de la inimă și plămâni. Există de asemenea o tendință de îngrășare, ceea ce încetinește metabolismul. În timpul unei plimbări respirația se îmbunătățește, inima lucrează mai bine, sistemul nervos se calmează, crește rezistența la oboseală. Sedentarismul predispune la obezitate, constipație, stază venoasă și alte tulburări funcționale. Frecvența aterosclerozei, a infarctului miocardic și a accidentului vascular cerebral este de două ori mai mare la persoanele sedentare, decât la cele care depun o activitate fizică. Un adult, cu o condiție fizică slabă, va pierde la fiecare 10 ani aproximativ10% din capacitatea sa cardio-pulmonară. Sănătatea corpului nostru este cea care ne asigură un viitor mai bun. Rețeta pentru un mod sănătos de viață: exercițiul fizic constant, alimentație corectă, odihnă activă.
Reducerea apariției bolilor cardiovasculare
Exercițiul fizic constituie unul din factorii importanți care contribuie la prevenirea bolilor cardiovasculare. Pe de altă parte, există numeroși factori care cresc riscul de a dezvolta aceste boli, între aceștia numărându-se: creșterea tensiunii arteriale, creșterea colesterolului, fumatul, consumul de alcool și diabetul.
Monitorizarea valorilor tensiunii arteriale și colesterolului precum și controlul lor scad riscul apariției bolilor cardiovasculare. Tensiunea arterială depinde și de starea arterelor. De cele mai multe ori, creșterea tensiunii arteriale nu produce nici un fel de simptom, motiv pentru care a fost denumită "ucigașul silențios". Ea este un factor de risc pentru boli foarte grave precum angina pectorală, infarctul miocardic acut, accidente vasculare cerebrale, ateroscleroză, insuficiență renală și tulburări de circulație la nivelul membrelor inferioare.
Numeroși cercetători au fost interesați de rolul exercițiilor fizice în reușita profesională, în echilibrul general și în sănătate. NAGYOVA (1990) a studiat grupe de femei și a constatat că cele care practică în mod regulat o activitate fizică oarecare sunt de părere că aceasta le ajută în muncă, contribuie la echilibrul și la sănătatea lor, în timp ce femeile care nu practică nici un fel de exercițiu fizic recunosc că acesta le-ar ajuta în muncă și ar fi un plus pentru sănătatea lor.
DIGEL (1985) și-a îndreptat atenția asupra sportului practicat în cluburi. El a ajuns la concluzia că în cluburile sportive contactele devin mai frecvente, se stabilesc noi relații, capacitatea de comunicare se îmbunătățește.
SUTHERLAND & COOPER (1990) au studiat raportul între forma fizică, pe de o parte, și absenteism, fluctuațiile de personal și angajarea în muncă, pe de altă parte. Conform studiului lor, într-o perioadă de zece luni, numai 1,5% dintre salariații care practicau o activitate fizică au părăsit întreprinderea, în timp ce 15% dintre salariații care nu practicau deloc activitățile fizice au plecat în aceeași perioadă de timp.
KIRKCALDY & SHEPARD (1990) au studiat incidențele terapeutice ale activității fizice regulate în cadrul unui program aplicat la o comunitate de mărime medie. Ei au constatat modificări ale imaginii propriului corp, precum și efecte de ordin social în ceea ce privește activitatea de grup. Progresele au fost mai puțin directe, însă ele au fost de departe mult superioare oricăror consecințe nocive eventuale.
Pentru TUCKER (1990), o bună formă fizică este de natură să reducă sensibil riscul “căderilor” psihice, atât la femei, cât și la bărbați. Practicarea regulată a unei activități fizice intensifică activitatea mecanismelor emoționale, într-o manieră în care factorii de stres sunt mai bine tolerați. Acest fapt exercită o influență favorabilă asupra contactelor sociale.
SONSTROEM (1984), într-un articol despre activitatea fizică și stima de sine (auto-stima), formulează câteva considerații: este util în mod special indivizilor ezitanți, timizi, puțin ambițioși să aibă posibilitatea, grație practicării unei activități fizice sau a unui sport, să întâlnească alte persoane, să învețe să le cunoască, să comunice într-un mediu în care auto-stima scăzută joacă un rol important, deoarece aceasta le poate favoriza o îmbogățire a concepției despre ei înșiși și le poate facilita contactele sociale.
Noțiuni generale de asistență socială
Modificările morfo- și psiho-fiziologice, care caracterizează procesul de îmbătrânire, conduc direct sau indirect (prin consecințele lor) și la modificări ale relațiilor sociale ale persoanei în vârstă, atât în mediul familial cât și în mediul extrafamilial. Abordarea problemelor medicale ale bătrânilor bolnavi impune înarmarea cu noțiuni generale de sociologie a îmbătrânirii și de asistență socială, noțiuni care contribuie la creșterea eficacității intervenției medicale, atât printr-o mai mare înțelegere a situației complexe a vârstnicului care solicită asistență, cât și prin includerea în prescripțiile terapeutice a unor elemente de terapie socială și psihologică.
Specific geriatriei este faptul ca pe lângă înțelegerea necesităților de îngrijire medicală și de măsuri igienico-sanitare, trebuie să se înțeleagă toate modificările de atitudine, de comportament specifice bătrâneții, să se formeze o concepție exactă asupra nevoilor de viață ale bătrânilor și să se adopte astfel atitudinea necesară unui climat de viață normal.
Există în prezent o tendință a familiei de a-și instituționaliza membrii vârstnici din momentul în care aceștia manifestă primele semne de reducere a autonomiei. Cel mai adesea se forțează instituționalizarea chiar când familia dispune de condițiile necesare menținerii vârstnicului în familie și deseori împotriva voinței acestuia. Plasamentul instituțional este o soluție extremă, ea impunându-se numai când nu există familii, când funcțiile familiei nu pot fi normalizate iar bătrânul nu poate fi menținut în cadrul ei sau când starea bătrânului, în special a celor bolnavi depășește posibilitățile familiei de a-l îngriji.
Asistența socială a persoanelor vârstnice
Protecția socială reprezintă un ansamblu de acțiuni asumate de către stat și societatea civilă prin care se asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea consecințelor evenimentelor considerate drept riscuri sociale.
Politica de asistență socială intervine în afara persoanelor și familiilor dependente, anume celor care și-au pierdut temporar sau permanent autonomia fizică, psihică, mentală sau financiară și se materializează sub formă de prestații (în bani sau în natură) și servicii.
Reforma sistemului de asistenta socială în România are în vedere protecția familiei potrivit nevoilor membrilor săi, în toate etapele ciclului de viață. Persoanele vârstnice reprezintă o categorie de populație și nevoi specifice. Asistența socială a persoanelor vârstnice trebuie să asigure atât respectarea demnității umane cât și prevenirea și combaterea tendințelor de discriminare, segregare și marginalizare socială.
Politica socială privind persoanele vârstnice s-a realizat pornind de la necesitatea de promovare a măsurilor de protecție socială care să asigure respectarea drepturilor fundamentale ale acestei categorii de populație, respectiv dreptul la asistență socială și medicală, dreptul la servicii și prestații sociale, în conformitate cu reglementările Cartei Sociale Europene revizuite.
Asistența socială a persoanelor vârstnice are drept obiective:
dezvoltarea și diversificarea formelor de asistență socială pentru persoanele de vârsta a treia în concordanță cu nevoile reale ale acestora,
asigurarea serviciilor de îngrijire la domiciliu sau în instituții,
reorganizarea și efcientizarea instituțiilor de asistență socială,
stabilirea modalităților de plată a serviciilor,
dezvoltarea parteneriatului cu asociații și organizații nonguvernamentale.
Modalități de asistare socială a persoanelor vârstnice instituționalizate
Deși persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă a populației numai în cursul ultimului sfert de veac societatea și-a îndreptat atenția asupra problemelor socio-economice ale persoanelor vârstnice și asupra fenomenului de îmbătrânire demografică, ce tinde să se transforme într-o problemă a societății actuale.
Statisticile arată că ritmul de creștere actual al numărului populației vârstnice la scară mondială este mult mai ridicat decât în anii precedenți.
În România procesul de îmbătrânire demografică este în plină desfășurare. Ponderea persoanelor vârstnice în prezent, în țara noastră este de aproximativ 17%, astfel ocupăm în contextul european un nivel mediu de îmbătrânire demografică. Caracteristic țării noastre este că, deși procesul de îmbătrânire demografică a început mult mai târziu decât în țările dezvoltate, totuși acesta a luat o foarte mare amploare. Se estimează că, în următorii ani procesul de îmbătrânire demografică în țara noastră se va intensifica, urmând ca în anul 2025 să se înregistreze un procent de aproximativ 20%.
Îmbătrânirea individului este un ansamblu de procese individuale (biologice, psihologice și sociale), care în cursul ultimilor ani ai vieții determină o scădere a capacității organismului de a se adapta și de a face față mediului înconjurător. Metoda instituționalizării ar putea fi convenabilă atunci când în familie situația nu permite integrarea bătrânului în cadrul familiei. Totuși metoda instituționalizării în țările dezvoltate și chiar în țara noastră tinde să fie doar o metodă extremă. Bătrânii instituționalizați au un profund sentiment de abandon, sunt privați de sprijinul afectiv, de sentimentul de siguranță, de protecție pe care îl oferă familia. Bătrânii au nevoie de liniște, de protecție și îngrijire. Asistența socială trebuie să le ofere ajutor și soluții la problemele cu care se confruntă, trebuie să se asigure că sunt respectate drepturile persoanelor vârstnice și că acestea primesc îngrijirile necesare.
Vârstele de regresie
Considerate ca vârste fragile de involuție, etapele de după 65 de ani pun desigur mult mai multe probleme clinice decât la celelalte vârste. Gerontologia, domeniul cunoștințelor despre bătrânețea umană, s-a născut în contextul filozofiei și medicinii cu foarte multă vreme înainte de epoca noastră. În secolul al XX-lea s-a dezvoltat medicina socială, igiena și profilaxia, legislația medicală și asigurările sociale, precum și asistența socială a persoanelor vârstnice. Toate acestea au creat condiții importante în contextul mai larg al dezvoltării social-economice și împreuna cu creșterea generală a nivelului de trai, au dus la o modificare a mediei de vârstă și creșterea speranței de longevitate. Totuși vârstele terminale ale vieții se află sub semnul ieșirii din munca activă, fenomen important și profund modificator de condiții de existență, mai ales pentru cei ce s-au identificat foarte mult cu propria lor profesie și au fost foarte activi. Fenomenul pensionării are tendința de a deveni un fenomen social-universal, dat fiind faptul că cea mai mare parte a populației se afla în producție.
Bătrânețea este marcată de foarte multe ori de boală, slăbiciune, dezorientare, ceea ce înseamnă dependență de alții. În unele cazuri dependența este mare în schimb personalitatea își conservă identitatea.
În ultimii ani s-au instaurat și lărgit preocupările pentru bătrâni, pentru îmbogățirea condițiilor culturale și ocupaționale ale acestora. S-au creat condiții pentru desfășurarea diverselor activități și programe culturale. Se fac eforturi ca alături de organizarea unui confort material, de o alimentație rațională să li se ofere persoanelor vârstnice instituționalizate și un confort psiho-afectiv.
Stadiile perioadelor de involuție
Conceptul de bătrânețe a trezit numeroase dispute nu numai datorită faptului că îmbătrânirea este foarte diferită în diverse arii geografice, dar și de la o persoană la altă persoană.
Se consideră că există trei stadii de involuție: stadiul de trecere spre bătrânețe, care este cuprins între 65 – 75 de ani, stadiul bătrâneții medii, între 75 – 85 de ani și stadiul marii bătrâneți peste 85 de ani. Apare o oarecare fragilitate biologică. Bolile curente întâlnite în aceasta perioadă sunt:
infarctul, cancerul, bolile respiratorii etc. La femei sunt mai frecvente tulburările afective. Adeseori bolile degenerescente reduc mobilitatea. Longevitatea și expectația de longevitate a crescut mult după cel de-al doilea război mondial. În Europa, media la bărbați tinde spre 85 de ani, iar la femei spre 90 de ani. Durata medie a vieții tinde spre 70 de ani la bărbați și 75 de ani la femei.
Datorită antrenării sociale și active mai reduse se produc restructurări ale caracteristicilor personalității și o modificare de stare a diferitelor funcții psihice, a conștiinței și dinamicii vieții interioare.
Unii autori vorbesc despre o vârstă socială sau sociologică, caz în care se pune accent pe interesele și gradul de participare al bătrânilor la viața socială. Dar nu se exclude nici conceptul de vârstă bio-socială ce înglobează sintetic caracteristicile vârstelor biologice, psihologice și sociale.
În privința modificărilor biologice fenomenul cel mai semnificativ, este cel al scăderii energiei instinctelor și a eficienței adaptării. În ansamblu se produc o serie de modificări biochimice, trofice, de consistență și funcționale ale structurilor biologice ale organismului. Îmbătrânirea fiziologică față de îmbătrânirea patologică se realizează fără semne prea evidente, dat fiind faptul că organismul antrenează rezervele compensatorii și parcurge forme de echilibrare proprii extern de complexe.
Fără îndoială, un rol important îl joacă îmbătrânirea celulelor, a țesuturilor și a organelor. În urma îmbătrânirii celulelor și țesuturilor apar în exterior o serie de caracteristici dintre care cea mai evidentă este modificarea aspectului general al pielii, care își pierde elasticitatea, devine mai subțire, mai uscată, mai palidă. Se adaugă la aceasta și pigmentația brună, și uneori chiar mici spargeri de vase capilare. Fenomenele de ridare și pigmentare a pielii sunt mai evidente la nivelul feței și al mâinilor. Pielea este influențată și de alimentație, iar oamenii în vârstă au în general o alimentație mai săracă în vitamine, la care se adaugă o digestie dificilă, predispoziții colitice mai accentuate.
Mișcările odată cu înaintarea în vârstă devin greoaie, lipsite de suplețe și forță. Mușchii devin mai scurți datorită unor modificări complexe biochimice în structura lor proteică și în aceea a fibrelor. După vârsta de 50 de ani scade numărul fibrelor musculare active. La aceasta se adaugă creșterea fragilității oaselor, decalcifieri, ceea ce provoacă dureri osoase, de coloană, discopatii sau de tip sciatică, dureri reumatismale, care împreună cu depozitele disproporționate de grăsime determină modificări de ținută, un confort mai mare în anumite poziții.
Și în domeniul organelor interne au loc fenomene de degradare, mai ales la cord și plămâni. La nivelul inimii apare riscul infarctului miocardic și lezarea arterelor coronariene. Ritmul respirației scade, ceea ce face să rămână mai mult aer în plămâni. Digestia suferă și ea modificări, are loc scăderea secreției salivare, secrețiilor implicate în sucul gastric, apar dificultăți de masticație datorită pierderii dinților.
Degradarea și îmbătrânirea sistemului nervos este legată de reducerea capacității organismului de a satisface exigențele alimentare ale creierului – irigarea, oxigenarea. În afară de ischemieri legate de alimentarea creierului au loc intensificări de mortificare a neuronilor, proces ce este ireversibil. În genere, are loc o discretă atrofiere cerebrală chiar la bătrânețea fiziologică, atrofie ce se exprimă prin aplatizarea relativă a unor sciziuni și circumvoluțiuni și prin sterilizarea lentă a activității neurale.
Caracteristici psihice ale vârstelor de regresie
Întregul tablou al activității psihice poartă pe de o parte amprenta experienței de viață parcurse, pe de altă parte, a proceselor complexe de reechilibrare ce antrenează forțele compensatorii ale experienței și cele funcționale ale organismului.
Planul senzorial se află într-un impact discret dual (periferic și central funcțional) ce tinde să se echilibreze pe seama imensei experiențe senzoriale acumulate. Impactul se manifestă în prima etapă ca dominant periferic (scleroza ușoară a celulelor din receptorii senzoriali), apoi începe să domine impactul central (diminuarea funcționalității ANS). Apare scăderea vederii. După 60 de ani apar boli degenerative ale ochiului ca: glaucomul, opacitatea cristalinului și cataracta, dezlipirea de retină. De asemenea, se modifică auzul. Scade sensibilitatea absolută auditivă. Auzul fonematic devine mai puțin sensibil. Fenomenele de surditate se manifestă de cele mai multe ori datorită sclerozării urechii interne. Sensibilitatea tactilă se degradează doar după 50 – 55 de ani conform unui studiu făcut de ZABEL. Scade sensibilitatea la cald, la rece și la durere.
Viteza mișcărilor scade simțitor la subiecții în vârstă, ca de altfel toate performanțele. Scăderea excitabilității senzoriale afectează nivelul general al activității, reducându-i antrenarea curentă, continuitatea și timpul de reacție.
Procesele de cunoaștere complexe sunt influențate de experiența cultural intelectuală, dar și de capacitățile funcționale constituite între timp, deși acestea sunt relativ mai fragile la deteriorare.
În ceea ce privește problema memoriei apar câteva fenomene caracteristice. Memoria de scurtă durată – MSD – suferă o degradare mai pregnantă. Memoria de lunga durată – MLD – este mai rezistentă, dar se fac însă asociații confuze. Devine mai lentă gândirea, atenția, vorbirea. Concomitent are loc o exacerbare a emoționalității, a nervozității, a stărilor de irascibilitate, a fenomenelor de dominare și refulare.
Inteligența poate să se mențină relativ activă, totuși se manifestă momente de vid intelectual, urmate de momente de conștientizare a declinului pe care îl reprezintă aceste momente. Rigiditatea și lentoarea se instalează treptat.
În genere emoțiile devin mai primitive. Dintre toate manifestările psihopatice prezente la bătrânețe, cele care se refera la tulburările afective sunt dominante. Stările depresive au o frecvență mai mare la persoanele în vârstă, depresia este însoțită de o stare de teama în fața morții și regretul pentru perioadele fericite din viața individuală. Apare și fenomenul de hipertrofie a sinelui, ca urmare a raportării la propria persoana a tuturor faptelor și de justificare a comportamentului sau prin dilatarea drepturilor personale și atrofierea sensibilității. În cazurile mai grave apare sindromul de depersonalizare, pierdere a identității.
Funcția mnezică are și ea de suferit la vârstele înaintate. Cel mai adesea apar hipomneziile pe fondul unei nevroze și psihoze, dar sunt și situații când se poate agrava ducând la amnezie. Tulburările memoriei se asociază frecvent cu cele ale gândirii și limbajului. În plan comportamental persoanele care suferă de astfel de tulburări se manifestă ca fiind nervoase, irascibile, trăiesc un sentiment de frustrare.
Toate aceste abateri de la conduita normală semnifică o proastă adaptare și integrare în colectiv, o lipsă de cooperare și un pronunțat egocentrism.
Elemente de geriatrie
Evoluția demografică actuală a adus în prim plan fenomenul îmbătrânirii demografice delimitat cum se știe de creșterea numărului de persoane vârstnice în structura generală a populației, fenomen mai accentuat în țările dezvoltate și caracteristic țării noastre. Deși persoanele vârstnice au constituit totdeauna o parte importantă populației numai în cursul ultimului sfert de veac națiunile și comunitatea mondială și-au îndreptat atenția asupra problemelor de ordin social, economic, științific ridicate de fenomenul îmbătrânirii și caracterul său universal.
În anul 1988, Organizația Mondială a Sănătății include problemele îmbătrânirii printre primele cinci probleme de sănătate ale lumii, alături de bolile cardiovasculare, cancer, SIDA și patologia determinată de alcool.
Cauzele care explică ascensiunea fenomenului de îmbătrânire privesc scăderea natalității, progresele medicinii, în corelație cu creșterea nivelului de trai; în țările dezvoltate progresele medicinii previzibile în deceniile următoare, vor mări rata de creștere numerică a populației vârstnice prin ameliorarea morbidității și a mortalității. Persoanele vârstnice sunt cele care se află în cea de-a treia sau a patra perioadă a existenței, perioadă în care pierderile și declinul pe plan fiziologic, psihologic, economic și social sunt cele mai grave, aceste pierderi nefiind întotdeauna datorate unei evoluții biologice ci fiind implicați concomitent și factori sociali, economici și culturali.
Dimensiunea socială a fenomenului de îmbătrânire a populației rezultă din:
rolul factorilor de mediu social (statut profesional, familia, locuința, alimentația, nivelul cultural, condiții specifice de viață ale mediului urban sau rural) în procesul de îmbătrânire, influenței asupra duratei de viață și longevității.
influența modului de viață a persoanelor vârstnice asupra stării lor de sănătate, asupra capacității de muncă și a stării fizice, precum și asupra unei longevități active.
nevoilor și particularităților asistenței medico-sociale diferențiate pentru vârstnici, care reclamă corespunzător, elaborarea unor forme noi și eficiente de asistență medicală ambulatorie, spitalicească și recuperatorie.
particularităților psihosociale ale procesului de îmbătrânire, cu deosebire a celor referitoare la modificările caracteristicilor de personalitate și comportament.
îmbătrânirii demografice și consecințelor sale de ordin social-economic (probleme de muncă, pensionare, ocrotire socială).
Se apreciază că denumirea de “persoane vârstnice” este mai proprie decât aceea de “persoane în vârstă” sau “bătrâni”.
Termenul evocă o dezvoltare și o evoluție continuă în decursul ultimelor etape ale vieții, mai mult decât o perioada fixă sau statică.
Expresia de “persoane vârstnice”descrie cel mai bine acest sector al populației care a depășit mijlocul vieții. Din motive practice în studiile demografice, în studiile și în relatările politico-sociale referitoare la vârsta a treia, s-a preferat o definiție statistică.
O anchetă realizată în țările Comunității Europene și-a propus să afle preferințele vârstnicilor însăși, privind cea mai potrivită denumire. Majoritatea răspunsurilor s-au grupat în jurul denumirilor de “persoane vârstnice” (personne agees) și “vârsta a treia” (troisieme age) fiind respinși termenii de “batrâni” (vieux) și vârstnici (vieillards).
Îmbătrânirea individului și a populației nu sunt unul și același lucru. În mod curent se admite că prin îmbătrânirea individului este desemnat procesul fiziologic care începe în momentul concepției și care antrenează modificări caracteristice speciei de-a lungul întregii vieți. Este un ansamblu de procese individuale (biologice, psihologice si sociale) care în cursul ultimilor ani ai vieții, determină o scădere a capacității organismului de a se adapta și de a face față mediului înconjurător.
Îmbătrânirea individului sugerează stadii ireversibile care nu pot fi înțelese decât dacă sunt cunoscute procesele biologice, sociologice și psihologice asociate creșterii, maturității și declinului organismului uman în contextul mediului fizic, psihologic și social.
Îmbătrânirea biologică este un proces comun tuturor ființelor vii în determinismul căreia intervin factorii endogeni, genetici, proprii fiecărei specii, proces caracterizat în principal prin limitarea capacității de adaptare. Vârsta biologică sau funcțională care nu coincide întotdeauna cu vârsta cronologică este experimentată sau determinată prin parametrii homeostatici.
Vârsta este un dat biologic ce poate fi influențată în special de factori exteriori ca: igiena deficitară, condiții de viață, boli intercurente, traumatisme fizice și emoționale, doliu. Toți acești factori pot accelera procesul de îmbătrânire.
Îmbătrânirea reprezintă o parte integrantă a dezvoltării organismului, o diferențiere în timp, caracterizată printr-o scădere în creștere. Este un proces fiziologic și toate modificările celulare, reflecta situația anterioară sau o prefigurează pe cea viitoare.
Îmbătrânirea umană este un proces normal, cu un determinism plurifactorial. Derularea fiziologică a ritmului și orarului de îmbătrânire creează premisele unei durate medii de viață. Factorii genetici acționează programat, guvernând modificările ce survin odată cu înaintarea în vârstă. Factorii de mediu – geoclimatici, alimentari, psihici și socio-profesionali – influențează calitatea și durata vieții.
Îmbătrânirea psihologică. Individul în cursul existenței sale trece printr-o suită de adaptări, reorganizări ale modului de viață, pierderi și achiziții de experiențe noi.
Profilul psihologic al vârstnicului are anumite particularități care pot fi observate și la alte niveluri, nu numai în sfera funcțiilor psihice elementare.
Stadiul analitic al funcțiilor intelectuale arata o scădere a memoriei pentru datele recente. Cu toate acestea posibilitățile de sinteză ale vârstnicului, ca urmare a experienței și antrenamentului, se pot menține. Atenția, concentrarea suferă de asemenea de pe urma impactului cu senectutea.
În sfera instinctelor asistăm la manifestări diferite legate de sex. Manifestările sexuale ale femeii vârstnice sunt deosebite de cele ale bărbatului aflat în aceeași etapa a vieții, fiind marcate de o importantă notă individuală.
Odată cu creșterea anilor se mai semnalează și o creștere a instinctului de alimentare.
Există gerontopsihologi, care vorbesc și de instinctul morții.
Important de semnalat este și complexitatea modificărilor, care apar în sfera afectivă, în psihicul celor ce traversează această ultimă etapă a vieții.
Sunt binecunoscute labilitatea afectivă a vârstnicului, hiperemotivitatea și impresionabilitatea lui. Adeseori bătrânețea se însoțește de o stare depresivă cu tendințe de izolare și singurătate.
Îmbătrânirea socială este determinată de succesiunea de schimbări cumulative ireversibile, cel mai adesea brutale. Acestea privesc rolul în familie, statutul profesional, resursele financiare și relațiile sociale. Plecarea și căsătoria copiilor, văduvia, dispariția progresivă a rudelor și prietenilor de aceeași vârstă, încetarea activității, reducerea veniturilor, pierderea locuinței, instituționalizarea sunt schimbări negative, dar care pot fi contrabalansate de unele schimbări cu rol pozitiv, cum ar fi: rolul de bunic, de consilier în raport ce experiența acumulată.
Uneori locuințele nu sunt suficiente pentru a oferi condiții optime la două sau trei generații, în acest caz în țările dezvoltate s-a găsit rezolvarea prin amenajarea de locuințe rezidențiale protejate (terapeutice), proiectate special în scopul găzduirii persoanelor vârstnice. Totuși în aceste cazuri există o problemă care trebuie avută în vedere, și anume aceea că izolarea rezidențiala să nu se transforme și în izolare socială. Acest lucru trebuie realizat prin favorizarea menținerii relațiilor sociale și familiale În acest scop s-au creat locuri de socializare – cluburi geriatrice – care ajută la menținerea relațiilor sociale, neînlocuibile cu nici un medicament. Menținerea unor rețele relaționale combate izolarea – unul dintre cei mai puternici și specifici agenți de subminare a sănătății, calității și duratei vieții persoanei vârstnice.
Spre deosebire de îmbătrânire – proces dinamic indiferent de vârsta cronologică – senescența corespunde de fapt ultimei perioade a vieții, iar în cadrul acesteia unii autori delimitează senilitatea ca perioada finală de deteriorare. Pe de altă parte este astăzi stabilit că senescența nu este o boală, fiind vorba de doua procese diferite.
Definiția procesului de îmbătrânire demografică așa cum apare ea într-un Raport al Comisiei de Experți ai Organizației Mondiale a Sănătății din anul 1974 precizează: “prin îmbătrânire demografică se înțelege creșterea proporției persoanelor vârstnice în sânul populației”.
O consecință demografică va fi creșterea populației feminine, mai ales la populația vârstnică, având drept cauză principală supramortalitatea masculină.
Cercetările medicale și psiho-sociologice au stabilit un cadru larg al ansamblului populației vârstnice, grupele și efectivele susceptibile să fie supuse unor riscuri speciale, pe planul sănătății sau pe planul situației economice sau sociale, cunoscând că în general populația vârstnică este expusă la risc. Aceste grupe cuprind în ordine:
“persoane foarte în vârstă” – cele de 80-90 de ani sau mai mult
“persoane în vârstă trăind singure”
“femeile în vârstă”
“persoane în vârstă trăind în instituții colective”
“persoane în vârstă fără copii”
“persoane în vârstă suferind de afecțiuni și handicapuri grave”
“cupluri în vârstă”
Consecințelor demografice li se adaugă consecințe socio-familiale.
În plan social induce importante mutații: creșterea numărului de familii cu copii puțini sau fără copii face să crească proporția bătrânilor fără copii, ceea ce pe lângă problemele de ordin carențial afectiv pentru vârstnici implică sarcini sporite pentru societate, care se încarcă cu obligații ce îi reveneau familiei. Un alt răsunet familial al creșterii longevității este creșterea numărului familiilor cu patru sau cinci generații, ceea ce face ca în aceste cazuri un cuplu de vârstă activă să aibă în sarcină pe lângă copii proprii și alte două sau chiar trei generații (părinți, bunici și chiar străbunici).
De aceea pe lângă creșterea ajutorului direct pe care societatea și statul trebuie să-l ofere persoanelor vârstnice este necesară și o susținere a familiilor care trebuie să-și asume responsabilitatea îngrijirii unor persoane vârstnice. Un sistem de rețele medico-sociale de îngrijire și ajutor au devenit parte componentă a politicilor sociale și de sănătate în domeniul bătrâneții.
Trei direcții principale include în prezent politicile sociale în domeniul bătrâneții în țările dezvoltate:
Dezvoltarea și diversificarea mijloacelor de susținere la domiciliu și încurajarea solidarității familiale.
Ameliorarea calității vieții în instituțiile de plasament.
Ameliorarea asistenței persoanelor vârstnice dependente.
Drepturile persoanelor vârstnice
În lipsa unor măsuri protective specifice, inițiate deja de organismele internaționale și recomandate guvernelor, vârstnicii pot deveni o populație exclusă, lipsită de drepturi, având drepturi limitate pe plan social, economic, al sănătății și al îngrijirilor, al protecției sociale sau având drepturi sau aflându-se în imposibilitatea de a și le exercita. Vârstnicii, ca și alte categorii defavorizate nu se pot constitui într-o forță de presiune socială capabilă să-și apere singuri și eficient drepturile.
Mai mult drepturile persoanelor vârstnice trebuie adaptate în interiorul categoriei, potrivit nevoilor și particularităților diferitelor grupuri, inegal protejate, comparativ cu categoria adulților în general omogenă. Este vorba pe de o parte, de vârstnicii sănătoși expuși discriminărilor pe motiv de vârstă, pe de alta, de vârstnicii bolnavi expuși nu de rare ori sub diferite forme, discriminării la asistența medicală pe motivul vârstei înaintate; în sfârșit de grupul cel mai defavorizat și mai vulnerabil – persoanele vârstnice dependente – grup care în prezent, în țările dezvoltate face obiectul unei atenții speciale, inclusiv în ceea ce privește garantarea drepturilor.
Drepturile persoanei în vârstă așa cum sunt concepute astăzi, pornind de la dezavantajele pe care le creează îmbătrânirea, include principii generale ca:
nediscriminarea pe criterii de vârstă;
securitatea economică;
dreptul la respect și apărarea demnității;
dreptul la expunerea dorinței și alegerea activității;
dreptul la alegerea locului de viață;
dreptul la sănătate și accesul la instituțiile acesteia;
dreptul la ajutor.
Aceste principii au fost difuzate printr-un document al ONU conținut în rezoluția 46/1991: “Principiile Națiunilor Unite pentru persoanele în vârstă destinate a le permite să trăiască mai bine“.
Percepția socială asupra vârstnicilor
Indiferent de gradul de înțelegere cu care se raportează societatea la problemele bătrâneții, un lucru este cert: faptul că ultimii ani ai vieții prilejuiesc întâlnirea cu cele mai dificile încercări și crize.
Asumarea voluntară sau involuntară a statusului de „persoană vârstnică” implică schimbări drastice și frustrante, uneori în modul de viață al bătrânului. A fi nevoit să trăiești experiența retragerii din majoritatea activităților care dădeau un sens vieții, a fi martor la propriul declin fiziologic și uneori psihic și, mai ales, a înfrunta iminența morții, toate acestea pot obliga individul la reajustări dureroase în modul său de viață.
Problema esențială pe care o semnalăm în această lucrare, și care a adus problematica bătrâneții în discuție, a fost faptul că inactivitatea fizică – mărește dificultățile de adaptare la această vârstă. Iar internarea vârstnicului într-o instituție de îngrijire specializată deteriorează și mai mult modul în care este desfășurată activitatea fizică, acesta fiind unul dintre motivele pentru care ne-am propus să studiem modul în care exercițiul fizic poate revigora activismul persoanelor în vârstă instituționalizate, printr-un experiment de mici proporții.
Scopul nostru nu a fost acela de a realiza o abordare exhaustivă a acestei problematici, ci mai degrabă de a contura o serie de ipoteze și direcții pentru o cercetare ulterioară, de mai mari dimensiuni. Există mai multe motive care justifică acest demers de cercetare. În primul rând, raportarea negativă a societății la problematica bătrâneții devine demnă de luat în seamă, dacă avem în vedere faptul că statisticile demografice ale ultimilor ani indică în România o creștere a numărului de persoane vârstnice și preconizează menținerea acestui proces cu consecințe multiple la nivelul societății. De aceea se impune o reconsiderare a modalităților de abordare a fenomenului bătrâneții în ansamblul său, care trebuie să pornească de la o revizuire a mentalităților, a modelelor sociale de raportare la cei vârstnici.
KUYPERS și BENGTSON (1973) au lansat ideea că poziția defavorizată a vârstnicilor în societate se datorează în parte acestui fenomen și au vorbit despre sindromul crizei sociale la cei vârstnici. Ei susțin că în ultimi ani ai vieții se creează un ciclu de evenimente care conduc, în final, la o imagine de sine negativă a vârstnicilor și la un comportament dezadaptat al acestora. Acest ciclu de evenimente a fost denumit sindromul crizei sociale și el arată, de fapt, cum anume se auto-instrumentalizează stereotipurile legate de vârstnici. Vârstnicul căruia i se aplică o anumită etichetă tinde treptat să se identifice cu aceasta, lucru care se realizează prin procesul descris mai jos:
Etichetarea vârstnicului cu o anumită trăsătură fizică sau psihică negativă;
Asumarea de către individ a rolului sugerat de această trăsătură;
Dobândirea unor comportamente și atitudini negative, adecvate noului rol;
Pierderea treptată a comportamentelor și atitudinilor neconforme cu acest rol;
Identificarea cu această trăsătură și cu statusul aferent.
Bătrânețea presupune pierderea rolului marital și profesional, acestea nefiind înlocuite cu altele de aceeași importanță. Din această cauză, vârstnicul se confruntă cu o lipsă de norme specifice care să-i ghideze comportamentul și cu lipsa unor grupuri cu care să se identifice. Nemaiavând cu cine să se identifice, se orientează spre exterior încercând să găsească niște puncte de reper, niște certitudini, și astfel se transformă într-o persoană dependentă de sursele externe de etichetare.
Înconjurat de circumstanțe potrivnice, după ce a suferit schimbări în viața sa personală, bătrânul se îndreaptă spre cei mai tineri pentru a obține indicații despre cum ar trebui să reacționeze. Însă chiar faptul că apelează la ceilalți pentru ajutor este interpretat ca fiind un semn sigur al declinului capacităților sale. În acest mod, etichetările exterioare îi sunt cel mai adesea defavorabile bătrânului, pentru că este văzut ca o persoană incompetentă, demodată, fără valoare chiar. Fiind permanent supus acestor etichete, individul adoptă treptat și involuntar rolul desemnat de ele, însușindu-și comportamente adecvate acestora și abandonând atitudinile și conduitele inconsistente cu acest nou rol. Ajunge astfel să se identifice cu aceste definiții sociale stereotipe și care, de cele mai multe ori, nu au o bază reală. Odată ciclul inițiat, concepția negativă a vârstnicilor despre propria persoană se întărește, rezultând noi dificultăți și fiind internalizate din ce în ce mai multe etichete negative. În concluzie, e interesant să găsim stereotipurile din modul în care sunt percepuți vârstnicii.
Într-o lucrare de referință în care analizează specificul instituțiilor totale, ERVING GOFFMAN afirmă că trăsătura fundamentală a societății moderne este faptul că individul muncește, se distrează, se odihnește în locuri diferite, cu parteneri diferiți și sub autorități diferite. Instituțiile din care acesta face parte acaparează în mod normal doar o parte din timpul și interesele individului. Instituția totală însă împinge această caracteristică la extrem, realizând astfel un grad foarte ridicat de constrângere și limitare a membrilor ei. GOFFMAN evidențiază patru trăsături ale acestei instituții:
Instituția totală anulează frontierele care există între diferitele câmpuri de activitate ale individului, astfel încât toate aspectele vieții acestuia sunt conduse în același loc și sub controlul aceleiași autorități;
Persoanele membre ale instituției totale sunt supuse acelorași tratamente și au obligații și drepturi identice;
Activitățile sunt reglate după un program strict, realizat fără consultarea membrilor, impus și menținut printr-un set de reguli prestabilite;
Toate activitățile sunt astfel concepute încât să se subordoneze scopului instituției și pentru a instrumentaliza sarcina acesteia.
Aplicând acest tip ideal la studiul problematicii Căminului de bătrâni remarcăm că acest tip de așezământ se încadrează în definiția dată de GOFFMAN. Ca și în alte instituții de acest fel, existența celui care intră în cămin înregistrează o serie de rupturi. Vocația acestui tip de instituții este aceea de a realiza – explicit sau nu – moartea lumii exterioare. Izolarea nu este, în cazul căminelor de bătrâni, impusă prin regulile instituției – care are, de altfel, un program suficient de lejer –, ci ea se datorează faptului că datorită vârstei înaintate, cei de aici se deplasează din ce în ce mai greu și devin dependenți de serviciile personalului. Intrarea în căminul de bătrâni se face atunci când vârstnicul a suferit deja experiența dureroasă a pierderii partenerului, la aceasta adăugându-se o nouă pierdere, aceea a căminului în care a trăit până atunci. Se realizează, astfel, o debarasare de toate bunurile și ființele care alcătuiau esența și sensul vieții sale. Vârstnicul este depersonalizat prin dispariția persoanelor și lucrurilor care îl ajutau să-și definească identitatea. Se regăsește, astfel, sărăcit, într-un mediu uneori ostil, în care nevoia de afectivitate este foarte sumar satisfăcută, singur și resimțind acut lipsa unei persoane care să-l înțeleagă într-un mod autentic. Uneori, absența familiei este compensată prin apropierea de o persoană din cămin – fie membru al personalului, fie coleg de cameră –, dar, de cele mai multe ori, prezența acestora este interpretată ca o limitare a intimității personale.
O a doua ruptură se realizează la nivel mai subtil, ea vizând cultura celui ce intră în cămin. Pentru a se putea adapta noului mediu, schimbarea culturală este imperios necesară, vârstnicul fiind nevoit, de cele mai multe ori, să internalizeze acea cultură a sărăciei specifică acestui spațiu. Adaptarea la condițiile de aici, înseamnă renunțarea la o mare parte din vechile sale comportamente și achiziționarea altora noi, care frecvent nu sunt caracteristice pentru personalitatea vârstnicului, dar sunt necesare pentru ca acesta să poată face față solicitărilor exterioare. Cei care nu mai au puterea de a face acest lucru rămân neintegrați, izolați și deci singuri, devenind treptat apatici și indiferenți la ceea ce se întâmplă în jur. La aceasta se adaugă faptul că bătrânul este nevoit să-și împartă spațiul vital cu o altă persoană străină, astfel încât frontiera impusă între propria sa persoană și ceilalți indivizi este abolită, iar viața sa intimă este profanată. Proximitatea fizică determină treptat și insidios o contaminare morală între bătrâni, aceștia „împrumutând” reciproc, prin imitație, comportamentele celorlalți.
Integrarea socială a persoanelor vârstnice instituționalizate
Considerăm că vârstnicul este o persoană ca oricare alta, care își are locul ei, bine precizat, în societate. Vârstnicii sunt percepuți, ca fiind bine adaptați, pentru că acceptă slăbiciunile acestei vârste, dar în același timp cunosc atuurile ei. Experiența de viață, înțelepciunea, echilibrul interior dobândit îi ajută să facă față dificultăților vârstei într-o manieră firească. Vârstnicii sunt – în mare parte – persoane ce își păstrează independența, utile, cu un rol social bine precizat. Din acest motiv, trebuie să fie facilitată integrarea armonioasă a vârstnicului în grupul din care face parte.
Situația celui care optează pentru această ultimă soluție – căminul – este extrem de delicată, pentru că reprezintă un cumul de pierderi dureroase cu care vârstnicul se confruntă înainte de a intra în cămin: decesul partenerului, plecarea copiilor din casa părintească, părăsirea locuinței, pierderea ocupației prin pensionare și, odată cu toate acestea, pierderea parțială a sentimentului propriei identități. Intrarea în cămin aduce cu sine alte dificultăți, existența vârstnicului transformându-se astfel într-un lung șir de insatisfacții și dificultăți. Viitorul acestor vârstnici este pentru prima dată în viața lor absolut sigur, fără riscuri și fără posibilități de eșec: moartea. Oricât de mult ar încerca să o ignore, ei știu că aceasta este singura certitudine pe care le-o rezervă viitorul. Și totuși încearcă să o amâne cât mai mult, pentru că viața merită trăită chiar și numai ca spectacol: spectacolul lumii și al propriului trecut. De sentimentul insecurității – provocat de lipsa de repere – se apără prin întoarcerea la trecut, prin rememorarea amintirilor plăcute ale vieții. Identitatea lor este pulverizată într-un șir lung de clipe pe care încearcă acum cu trudă, să le reunească într-o imagine unitară și să le ofere un sens. Faptele zilnice, banale ale vieții lor trecute, capătă rezonanțe dureroase, prețioase, iar rememorarea lor este binevenită pentru că le oferă o motivație, de multe ori singura.
Unii din ei au puterea de a găsi noi motivații, de a se dedica unor activități pe care și-au dorit dintotdeauna să le realizeze.
PARTEA I
1. STAREA DE SĂNĂTATE FIZICĂ ȘI PSIHICĂ ASOCIATĂ CU UN PROGRAM DE ACTIVITATE FIZICĂ PENTRU PERSOANE ÎN VÂRSTĂ INSTITUȚIONALIZATE
1.1. EXERCIȚIUL FIZIC ȘI EFECTELE LUI
Efectele favorabile ale activității fizice asupra sănătății individului și colectivității și în general asupra activității omului sunt deja cunoscute și dovedite științific de numeroase studii care descriu mecanismele prin care exercițiul fizic influențează funcțiile și sistemele organismului uman.
"Cartea europeană a sportului", în articolul 2, definește sportul ca fiind "totalitatea formelor de activitate fizică ce urmărește:
exprimarea sau îmbunătățirea condiției fizice (fitness-ul) și a stării mentale bune;
formarea de relații sociale;
obținerea de rezultate sportive în competiții de diverse niveluri".
Activitatea fizică practicată regulat determină menținerea sau îmbunătățirea structurii diverselor țesuturi și organe (mușchi, tendoane, inimă etc.), ameliorează funcțiile și contracarează deteriorările ce apar din cauza inactivității (sedentarismului) și înaintării în vârstă.
Când vorbim de efectele sanogenetice ale exercițiului fizic facem referire atât la modificările pozitive din sfera psihică, cât și la influențele evidente și benefice asupra unor boli dintre cele mai cunoscute afecțiuni lombare (discopatiile) sau endocrine și, mai ales, bolile cardiovasculare. În practică, pentru că răspunde cel mai bine la acțiunea efortului fizic, cardiopatia ischemică, trebuie să constituie principalul obiectiv al oricărui program de mișcare, indiferent de vârstă, sex și indiferent dacă activitatea fizică se practică individual sau sub supraveghere specializată.
Menționăm câteva dintre efectele benefice ale exercițiului fizic asupra:
Sistemului cardiovascular:
crește cantitatea de sânge pe care o poate pompa inima;
se mărește cantitatea de sânge existent în vase;
sângele devine mai fluid și circulă mai ușor prin artere și vene (ajută la prevenirea apariției aterosclerozei, cardiopatiei ischemice, hipertensiunii arteriale);
Sistemului pulmonar:
plămânul poate să ventileze o cantitate mai mare de aer pe minut (ajută la prevenirea apariției bolilor pulmonare cronice);
Mușchiului scheletic:
crește forța, rezistența și puterea;
musculatura "se topește" în ritm mai lent, o dată cu înaintarea în vârstă (ajută la prevenirea apariției lombopatiilor și fracturilor care se produc prin cădere, la bătrâni);
Țesutului adipos:
scade masa totală de grăsime din jurul viscerelor (ajută la prevenirea obezității);
Metabolismului glucidelor:
crește capacitatea mușchiului de a extrage (prelua) glucoza din sânge (ajută la prevenirea apariției diabetului);
Metabolismului grăsimilor:
crește capacitatea mușchiului de a prelua grăsimile din sânge și de a le utiliza pentru procurarea de energie (ajută la prevenirea apariției aterosclerozei);
Funcției de apărare a organismului (imunitatea):
se îmbunătățește capacitatea sistemului imunitar de a răspunde la o agresiune microbiană (infecții);
Proceselor digestive:
se îmbunătățește tranzitul intestinal, înlăturându-se constipația (ajuta la prevenirea apariției cancerului de colon);
Sistemului nervos:
se îmbunătățește viteza de reacție și promptitudinea răspunsurilor la diverși stimuli (ajută la prevenirea apariției fracturilor produse prin cădere la persoanele vârstnice);
Funcțiilor cognitive:
se îmbunătățește viteza de reacție și promptitudinea răspunsurilor la diverși stimuli (fracturile produse prin căderea persoanelor vârstnice);
Comportamentului psihosocial:
se ameliorează imaginea despre propria persoană, eficiența profesională, comportamentul familial, și se instaurează "starea de bine" și bucuria de a trăi (ameliorează stările de depresie și anxietate);
Condiția fizică poate cuprinde activități de: mers, alergare, pedalare, întindere, exerciții la diferite aparate, metode de relaxare și întindere, toate efectuate sub îndrumarea unui specialist în educație fizică și sport.
De reținut,
Din activitatea fizică trebuie să se facă un obicei de lungă durată!
1.2. RECUPERAREA GERIATRICĂ
Se înțelege prin recuperare complexul de metode medicale și fizice, care urmărește recâștigarea unor funcții afectate de boală, de sechelele unor boli sau ale unui accident și reintegrarea subiectului în activitate, într-o colectivitate (familie, cămin). Filosofia recuperării impune conștientizarea faptului că fiecare persoană în vârstă, indiferent de gradul afectării fizice are încă resurse fizice și emoționale pentru a-și recâștiga independența.
Reeducarea și readaptarea funcțională constituie o parte esențială a îngrijirii și terapeuticii persoanelor vârstnice, deoarece principalele boli care le afectează se traduc prin grade variabile de deficite. Aceste deficite se adaugă la cele prezente legate de vârstă, inclusiv senzoriale și intelectuale, totalul acestor deficite făcând să rezulte un grup de handicapuri care fac ca subiectul vârstnic să devină incapabil de autonomie, chiar de cea elementară. Patologia invalidantă îi creează persoanei vârstnice dificultăți sau chiar imposibilitatea integrării în comunitate și uneori în familie.
Înainte de inițierea unui program de recuperare sunt necesare evaluări individualizate ale subiectului în cauză, mai întâi în ceea ce privește deficitul sau deficitele pe care la are și concomitent, capacitățile restante și rezervele.
Pornind de aici se stabilesc obiectivele și metodele legate de gesturile și funcțiile care trebuiesc recuperate. Apoi vor fi efectuate evaluări psihologice; de asemenea și vârsta subiectului este un criteriu de analizat.
Prin urmare, reabilitarea geriatrică are unele particularități, precum și în general scopuri diferite, comparativ cu aceeași formă de terapie la grupele nevârstnice. Astfel, reabilitarea vârstnicului, a subiecților cu deficiențe fizice și psihice presupune dezvoltarea acelor capacități și forțe care să-i permită acestuia independență în autoservire, în primul rând pentru necesitățile vitale.
Altfel spus, recuperarea înseamnă posibilitatea de a acorda cel mai bun ajutor posibil persoanelor în vârstă apărut datorită tulburărilor sau disconfortului de adaptare, acest ajutor interesând toate aspectele vieții care sunt alterate. Se urmărește ca persoana în vârstă supusă acestei forme de terapie să fie adusă cât mai aproape de starea de sănătate anterioară.
Readaptarea persoanelor vârstnice, în viziunea experților Organizației Mondiale a Sănătății are în vedere trei acțiuni:
reactivarea (persoana vârstnică pasivă, imobilizată, trebuie încurajată să reia o viață cotidiană în mediul său normal).
reinserția socială (după boală sau în timpul bolii, persoana vârstnică reia contactul cu familia, prieteni, vecini, încetând să mai fie izolată).
reintegrarea (persoana vârstnică își reia locul în societate, participă la viața normală, își reia adesea activitatea profesională sau alte activități corespunzătoare capacității restante).
Recuperarea se poate face în condiții mai ușoare și la domiciliu, sub supraveghere.
Pentru o mai bună aplicare a terapiei recuperatoare trebuie cunoscute unele particularități ale subiectului vârstnic. Astfel, pentru reabilitarea acestuia sunt importante două particularități fundamentale:
diminuarea capacității de adaptare;
creșterea variațiilor individuale.
Pe fond de involuție și reducere progresivă a capacității de adaptare care caracterizează senescența, pot surveni îmbolnăviri și accidente care lasă infirmități, sechele handicapante în plan biologic general, fizic, psihic și intelectual. Aceasta face ca stabilitatea unui program de reabilitare la vârstnic, în afara de deficiențele funcționale determinate de boală, să se țină seama de declinul fiziologic care apare în mod obișnuit în senescență.
1.3. AVANTAJELE ACTIVITĂȚII FIZICE LA PERSOANELE VÂRSTNICE
De multe ori întâlnim oameni în vârstă care se plimbă, aleargă sau merg pe bicicletă. Acest fenomen, pe lângă implicațiile sociale, are implicații și în plan fiziologic, psihologic și medical.
Din dorința de a stimula un număr cât mai mare de persoane în vârstă, care să se angajeze într-o activitate fizică sistematică cu finalități diverse: recuperare, plăcere și de ce nu, competiție – încercăm să prezentăm câteva dintre avantajele activității fizice la bătrâni.
Referitor la persoanele în vârstă literatura științifică oferă relativ puține date și studii. Fenomenul de îmbătrânire a unui organism se evaluează prin referire la capacitățile psihofizice. Există oameni în vârstă de 70 ani care pot alerga un maraton în 3 ore (R. MANNO, 1996). Ne întrebăm câți dintre noi se pot considera atât de “tineri”?
Odată cu înaintarea în vârstă, are loc un declin al capacităților în plan funcțional, dar există oameni care își păstrează o capacitate de adaptare considerabilă, astfel încât capacitatea funcțională a unui organ se intensifică proporțional cu stimulul primit.
Diminuarea capacităților fizice observată la persoanele în vârstă se datorează și unei tendințe progresive și inevitabile spre inactivitate fizică, tipică omului în vârstă, în cadrul sistemului nostru cultural. Astfel, pot rezulta unele deprinderi greșite de viață sau infirmități care nu sunt invalidante în sine, însă impactul lor psihologic poate conduce la un sedentarism absolut. Cu toate acestea, organismul în vârstă mai are totuși capacitatea de a se adapta și reacționează pozitiv atunci când este solicitat adecvat.
O activitate fizică organizată și sistematică prezintă o serie de efecte asupra organismului uman supus îmbătrânirii.
Efectele psihologice ale activității fizice sunt legate de starea bună pe care o creează organismului, faptul că persoana se simte eficientă, sănătoasă și în formă. Astfel apare:
o mai mică vulnerabilitate la stres;
un somn mai liniștit;
tendința spre optimism și activitate;
capacitate mărită de utilizare eficientă a timpului liber.
În unele cazuri, există satisfacția de a se remarca în competiții cu persoane de aceeași vârstă.
Efectele fizice care apar sunt:
prevenirea durerilor articulare;
ameliorarea situațiilor degenerative instalate deja și a funcției respiratorii;
atenuarea nevoii de a fuma;
creșterea rezistenței la efort și a organismului în general (STRAUZENBERG, 1982), concepută ca fiind aptitudinea de a suporta condiții de mediu perturbate de climă, poluare sau substanțe toxice;
diminuarea surplusului ponderal și a nivelului colesterolului sangvin, cu o creștere a lipoproteinelor cu densitate ridicată (HDL), care contribuie la prevenirea afecțiunilor cardiovasculare (MANNO, 1987);
o mai bună toleranță la glucoză, cu reducerea necesarului de insulină la diabetici;
o reducere a tensiunii arteriale (subiecți normali sau chiar hipertensivi);
o reducere a sensibilității la substanțe în timpul stresului (adrenalina și noradrenalina), prin diminuarea efectelor lor asupra activității cardiace.
Pe lângă aceste efecte, exercițiul fizic tonifică musculatura scheletică, mărește forța musculară, ameliorează factorii de coordonare, favorizează învățarea de deprinderi noi, consolidându-le pe cele existente, ceea ce ajută la execuția unor mișcări complexe.
1.4. ACTIVITATEA FIZICĂ ȘI PREVENIREA OSTEOPOROZEI
Conform literaturii de specialitate, frecvența traumatismelor provocate de căderea sau alunecarea persoanelor vârstnice, este mai ridicată. Leziunile astfel create, apărute de cele mai multe ori și pe fondul osteoporozei, au semnalat o adevărată problemă de sănătate. În mod firesc, ne-am pus întrebarea: ce ar putea stopa sau măcar diminua frecvența acestor accidente?
Este cunoscut de foarte mult timp faptul că, exercițiul fizic este apt să influențeze pozitiv mulți dintre factorii de risc ai căderii, ca de exemplu forța musculară, flexibilitatea, echilibrul, coordonarea, propriocepția, viteza de reacție, chiar și în cazul persoanelor în vârstă, cu o constituție mai fragilă. Studii epidemiologice recente au arătat în mod constant că atât activitatea fizică trecută cât și cea curentă pot juca un rol important în prevenirea fracturilor de coapsă, reducerea riscului ajungând până la 50%. Multe dintre aceste studii au găsit chiar o relație doză-răspuns între gradul de practicare a exercițiului fizic și riscul de a apărea fracturi. Cea mai bună metodă în prevenirea fracturilor, de exemplu, pare a fi o activitate fizică susținută desfășurată anterior alături de continuarea acesteia în prezent, la un nivel mai moderat deoarece o activitate fizică intensă poate predispune la accidente persoanele în vârstă. Pe lângă exercițiile fizice obișnuite, jogging sau practicarea diferitelor ramuri sportive accesibile fiecărei persoane, cele mai la îndemână metode par a fi scăderea în greutate și mersul pe jos (practicat zilnic), urcatul și coborâtul scărilor, acolo unde alte afecțiuni, eventual prezente, permit.
Cel mai frecvent, mai ales în cazul persoanelor în vârstă, fracturile apar foarte ușor datorită osteoporozei. Astfel, se pune problema cum putem îmbunătăți proprietățile scheletului osos, astfel încât să fie împiedicată sau întârziată apariția osteoporozei, la vârsta la care au loc acele modificări de ordin hormonal. Căutând răspunsul optim am găsit două variante posibile, variante pe care să le poată aplica orice persoană, fără a fi foarte costisitoare și fără a solicita mult timp. Astfel, activitatea fizică zilnică și administrarea de calciu, sunt două moduri de viață presupuse a fi importante în dezvoltarea unui schelet sănătos. Dacă o activitate fizică intensă sau o dietă cu conținut ridicat de calciu, administrată în perioada tinereții, poate crește masa osoasă, atunci în perioada adultă aceste stiluri de viață pot preveni o eventuală apariție a osteoporozei de mai târziu.
Parametrii de care trebuie să se țină cont sunt: înălțimea, greutatea, activitatea fizică zilnică și consumul alimentar (cantitate și conținut, din care se poate estima cantitatea de calciu utilizată zilnic). Rezultatul în cazul desfășurării activității fizice, atinge atât componenta metabolică, cât și pe cea mecanică, indică o creștere a densității minerale osoase în perioada adultă, prevenind apariția osteoporozei.
Exercițiul fizic permanent este probabil una dintre puținele metode de succes ce pot preveni apariția fracturilor pe fondul osteoporozei, prin creșterea masei osoase, a densității și a forței acesteia. Vârsta la care se începe exercițiul fizic este foarte importantă; studiile arată că beneficiile obținute la nivelul osului sunt de două ori mai mari dacă activitatea fizică este începută înainte sau în jurul vârstei pubertății!! Țesutul osos este capabil să răspundă la exercițiu în perioada tinereții chiar dacă aceasta pare să însemne mai degrabă conservarea țesutului osos decât adăugarea de țesut osos nou. Fără îndoială că de randamentul exercițiului fizic în conservarea osului la persoanele de vârsta a doua și după aceasta depinde rezistența osoasă și gradul prevenirii fracturilor. Însă tipul, frecvența, intensitatea și durata antrenamentului care ar produce cel mai bine schimbările dorite la acest nivel nu sunt încă bine determinate. Informațiile curente sugerează că sporturile obișnuite precum tenisul, gimnastica aerobică, voleiul, baschetul ar completa cel mai bine aceste cerințe. Pentru persoanele în vârstă dansul, mersul pe jos, urcatul-coborâtul scărilor par a fi mijloacele cele mai accesibile.
Așadar, putem desprinde concluzia că activitatea fizică permanentă, mai ales cea începută în copilărie sau adolescență, este singurul mod ieftin, sigur, oricând la dispoziție și acceptat unanim, de îmbunătățire a rezistenței osoase și de reducere a numărului de căzături (în special la persoanele de vârsta a treia).
De aceea exercițiul fizic trebuie să devină parte esențială a strategiilor ce au drept scop creșterea controlului în ceea ce privește traumatismele induse de accidentările persoanelor în vârstă.
1.5. ROLUL TERAPIEI PRIN MIȘCARE ÎN AFECȚIUNILE VÂRSTNICILOR
Perioada de viață de la 60 de ani în sus și conform este împărțită în următoarele grupe: vârstnici (60-74 de ani), bătrâni (75-89 de ani) și longevivi (90 de ani și peste).
Care sunt principiile generale ale terapiei prin mișcare la vârsta a treia?
În primul rând să nu faci rău. Terapeutul trebuie să cunoască foarte bine cum și când să aplice anumite procedee terapeutice, care sânt posibilitățile dar și limitele lor, care este specificul terapiei prin mișcare la vârsta a treia, precum și noțiuni generale de patologie a acestei vârste. Este necesară o colaborare permanentă între terapeut și medicul care tratează persoana vârstnică.
Participarea conștientă și activă a persoanei vârstnice este deosebit de importantă pentru motivația acesteia. Terapeutul trebuie să fie sigur că persoana vârstnică a înțeles modul în care se efectuează fiecare exercițiu fizic și cum îl poate ajuta terapia prin mișcare în afecțiunea pe care o are.
Gradarea treptată a efortului. Se va începe întotdeauna cu exercițiile simple care nu necesită eforturi mari. Pe măsură ce persoana vârstnică își îmbunătățește condiția fizică, se poate trece la exerciții mai complicate, având grijă ca la apariția semnelor de oboseală să se întrerupă ședința de lucru. Patologia cardiovasculară la această vârstă poate fi agravată de efortul fizic.
Individualitatea tratamentului. Terapia prin mișcare este în esență exercițiu fizic individualizat, în funcție de: afecțiunea persoanei, gradul de pregătire fizică anterioară, capacitatea de adaptare a organismului la efort, vârstă și de celelalte afecțiuni asociate, când este cazul. Este obligatorie adaptarea programelor de terapie prin mișcare pentru fiecare persoană, chiar dacă este prezentă aceeași afecțiune.
Comunicarea eficientă între terapeut și persoana vârstnică. Este necesară pentru realizarea unei atmosfere de lucru favorabilă scopului terapeutic, pentru susținerea pe plan psihic a eforturilor depuse de persoana în vârstă.
Care sunt exercițiile interzise la vârsta a treia?
Ca măsură de precauție, la vârsta a treia sunt interzise anumite tipuri de exerciții, cum ar fi:
exercițiile izometrice;
exercițiile anaerobe;
exercițiile cu greutăți mari;
exercițiile în care capul coboară sub orizontală față de trunchi;
exercițiile cu schimbări bruște de poziție.
Terapia prin mișcare în cifoză
Cifoza senilă apare la unele persoane în vârstă, fiind provocată de slăbirea musculaturii spatelui și de modificări degenerative ale vertebrelor și articulațiilor intervertebrale. Deoarece la vârsta a treia cifozele nu se mai pot corecta, scopul principal al exercițiilor este înlăturarea pe cât posibil a impactului nefavorabil al cifozei asupra aparatului respirator și cardio-vascular. De aceea, pe lângă exercițiile care încearcă redresarea coloanei, accentul se va pune pe exercițiile de respirație.
Exerciții pentru cifoze:
mers cu o carte pe cap;
mers fandat cu un baston ținut la nivelul omoplaților;
cu bastonul ținut la spate de ambele capete, mers cu extensia brațelor și ducerea bastonului înapoi, inspirație, revenire cu expirație;
din poziția stând, cu bastonul ținut de ambele capete, ducerea bastonului sus cu arcuirea brațelor, privirea urmărește bastonul, inspirație, revenire cu expirație;
din poziția așezat, cu bastonul ținut de ambele capete, un braț sus vertical, celălalt lateral, se duce bastonul spre spate, inspirație, revenire cu expirație;
din poziția stând, cu bastonul ținut de ambele capete și sprijinit de omoplați, inspirație, aplecarea trunchiului înainte, cu arcuirea spatelui, capul sus, privirea înainte, expirație, revenire cu inspirație;
din poziția pe genunchi, cu sprijin pe palme, capul sus, privirea înainte, ridicarea alternativă a unui picior, membrul inferior fiind în extensie, inspirație, revenire cu expirație;
din poziția pe genunchi, cu sprijin pe palme, capul sus, privirea înainte, ridicarea brațului și piciorului opus, ambele membre fiind în extensie, inspirație, revenire cu expirație.
Terapia prin mișcare în osteoporoză
Evitarea posturilor lordozante și cifozante împreună cu evitarea aplecării înainte a capului constituie regula de aur în terapia prin mișcare a osteoporozei. Exercițiile în osteoporoză au ca scop: tonifierea musculaturii paravertebrale și abdominale, determinând astfel creșterea densității coloanei vertebrale osteoporozante și stimularea periostului prin exerciții fizice, ce constituie un stimul pentru formarea de os.
Exerciții pentru osteoporoză:
alergare pe loc timp de 30 de secunde;
din poziție verticală, brațele lateral, coatele în extensie, se fac mișcări circulare cu brațele, crescând treptat amplitudinea, apoi scăzând-o, timp de 30 de secunde, pauză 5 secunde, apoi se reia exercițiul în sens invers;
din poziție verticală cu picioarele ușor depărtate se ține în echilibru pe frunte o minge, timp de 10 secunde;
din poziția stând se ține în echilibru o minge de cauciuc pe un picior ridicat de pe podea timp de 10 secunde, după care se schimbă piciorul;
din poziție verticală cu mâinile pe șolduri se fac mișcări circulare de bazin în ambele sensuri;
din poziția culcat pe spate, coapsele la 90 de grade față de bazin, se fac mișcări de pedalare;
se sare coarda timp de 30 de secunde;
genuflexiuni;
din poziția stând, mâinile pe șolduri, înclinări laterale ale trunchiului;
poziția ghemuit, deplasare înainte (mersul piticului);
poziția stând, mâinile la ceafă, rotația coatelor înainte și înapoi;
poziția stând la o lungime de braț de perete, palmele sprijinite de perete, coatele în extensie, flexia coatelor cu apropierea pieptului de perete, revenire.
Terapia prin mișcare în afecțiunile aparatului cardiovascular
În efortul fizic, gradul de solicitare a inimii depinde de: natura efortului, grupele musculare angrenate în efort, gradul de dificultate al exercițiilor, intensitatea și durata contracției musculare, volumul de lucru și ritmul de execuție al exercițiilor. În recuperarea afecțiunilor cardio-vasculare la vârsta a treia se folosesc următoarele tipuri de mișcări:
mișcarea pasivă – mobilizarea articulațiilor de către terapeut și
mișcarea activă – exerciții de gimnastică, mers simplu, mers codificat cu intervale, bicicleta ergonomică, banda rulantă.
Terapia prin mișcare în cardiopatia ischemică
În această afecțiune tratamentul medicamentos este asociat cu antrenamentul fizic în scopul de a dezvolta circulația coronariană colaterală, pentru a încetini evoluția bolii și a obține adaptarea inimii la necesitățile fizice cotidiane. Terapia prin mișcare se va aplica cu prudență și numai la recomandarea medicului, după ce s-a stabilit pragul de efort la care apare durerea.
În cardiopatia ischemică terapia prin mișcare constă în:
mers simplu 3-5 km pe zi,
exerciții de gimnastică medicală,
mers pe covorul rulant și pedalare la bicicleta ergonomică.
Bicicleta ergonomică este folosită cu succes, deoarece odată stabilit pragul de durere al unei persoane, permite dozarea cea mai exactă a efortului ca timp, încărcătură și frecvență de executare.
Terapia prin mișcare în infarctul miocardic
În infarctul miocardic acut, ce evoluează fără complicații, persoana vârstnică trebuie să fie mobilizată cât mai repede pentru a preveni efectele nocive pe plan fizic, psihic și metabolic ale repausului prelungit la pat. Evoluția afecțiunii a fost împărțită în trei perioade:
Perioada acută
Perioada acută corespunde perioadei de spitalizare a persoanei și durează 5-6 săptămâni. Scopul terapiei prin mișcare în această perioadă este de a asigura persoanei condiția fizică pentru rezolvarea necesităților minime: spălat, îmbrăcat, deplasări de scurtă durată. În primele două zile persoana execută mișcări la nivelul tuturor articulațiilor membrelor superioare și inferioare, în ritm lent, timp de 3-5 minute. Mișcările vor fi însoțite de exerciții respiratorii, pentru a combate staza pulmonară. În zilele a treia și a patra mișcarea este permisă timp de 5 minute. În zilele a cincea și a șasea persoana face exerciții cu membrele superioare și inferioare în poziția șezând pe scaun. Poate sta în fotoliu 10 minute. În ziua a șaptea, din poziția stând în picioare, persoana execută mișcări ușoare de membre, timp de 5 minute. În zilele următoare, treptat, se pot face plimbări în jurul patului, în cameră, pe culoar. În săptămâna a treia persoana urcă 4-5 trepte, de două ori pe zi. Se va mări numărul de trepte în așa fel încât până la sfârșitul săptămânii să poată urca un etaj. În săptămâna a patra se execută, din pozițiile culcat, șezând și stând, flexii și extensii începând cu degetele de la mâini și picioare și rotații ale membrelor alternativ și simultan. Se adaugă plimbări în aer liber pe distanța de 100 de metri, de două ori pe zi.
Perioada de convalescență
Perioada de convalescență durează 8-10 săptămâni. Terapia prin mișcare constă în aceleași exerciții ca în perioada de spitalizare, numai că numărul de repetări al fiecărei mișcări poate să crească până la 10. Plimbările pe stradă se vor face într-un ritm lent, crescând treptat distanța, astfel încât la sfârșitul perioadei de convalescență persoana să poată realiza plimbări de 30 de minute, de două ori pe zi.
Perioada de întreținere
Perioada de întreținere durează un an, timp în care pacientul va face terapie prin mișcare de 3 ori pe săptămână, în ședințe de 30 de minute, constând în exerciții fizice și pedalare la bicicleta ergonomică.
Terapia prin mișcare în varicele membrelor inferioare
Varicele sunt dilatații venoase patologice, permanente, datorate în principal insuficienței valvulelor de pe traiectul venei. Scopul terapiei prin mișcare în varicele membrelor inferioare este de a tonifia musculatura gambelor și de a favoriza întoarcerea venoasă.
Exerciții pentru varicele membrelor inferioare:
din poziția corpului întins la orizontală, rotații în ambele sensuri la nivelul gleznei;
din poziția corpului întins la orizontală, depărtarea picioarelor în lateral și revenire;
din poziția corpului întins la orizontală, flexii ale gambei pe coapsă și ale coapsei pe bazin;
din poziția corpului întins la orizontală, mișcări de pedalare;
din poziția stând, ridicări pe vârfuri urmate de trecerea greutății corpului pe călcâie;
mers pe malul mării, apa depășind glezna;
mers pe vârfuri;
mers pe călcâie.
Pe lângă terapia prin mișcare aplicată în cazul varicelor, se recomandă pacienților, în timpul zilei sau în momentele prelungite de stat în picioare, purtarea de ciorapi elastici special confecționați în acest scop. Ciorapii elastici îmbracă piciorul, lăsând libere degetele și călcâiul. Mărimea lor va fi aleasă astfel încât să îmbrace gamba până la genunchi. Trebuie evitați ciorapii cu banda de elastic mai puternică sub genunchi.
Gimnastica de întreținere la vârstnici
Gimnastica de întreținere poate fi aplicată ca profilaxie primară și secundară a patologiei caracteristice vârstei a treia. Gimnastica de întreținere se va face pentru mobilizarea și tonifierea întregului organism, dar se va insista pe segmentele care prin acțiunea lor sunt puțin antrenate în activitățile obișnuite. La vârsta a treia numărul maxim de repetări al unui exercițiu, în cursul unei ședințe, este de 10. Ca măsură de protecție, fiecare exercițiu este bine să se repete de 5 ori. Nu este obligatoriu ca într-o singură ședință să se execute exerciții pentru toate segmentele. Exercițiile de respirație vor ocupa un loc important în programul de întreținere.
Exemple de exerciții:
Din poziția stând cu picioarele depărtate:
mâinile pe umeri, rotația brațelor înainte și înapoi;
ambele brațe sus, extensii ale brațelor;
mâinile prinse în față, brațele pe lângă corp, rotația brațelor spre dreapta și spre stânga;
mâinile prinse la spate, aplecarea trunchiului la orizontală, privirea înainte.
Din poziția corpului întins la orizontală pe spate:
înclinarea capului spre stânga și spre dreapta până când urechea atinge umărul;
ducerea bărbiei în piept, revenire;
flexia gambelor pe coapse și a coapselor pe bazin;
mâinile lateral, ridicarea ambelor membre inferioare la verticală cu genunchii în extensie;
mâinile la ceafă, picioarele fixate, ridicarea trunchiului la verticală (abdomene);
mâinile lateral, depărtarea membrelor inferioare lateral și revenire;
mișcări de pedalare.
Din poziția corpului întins la orizontală lateral:
ducerea ambilor genunchi la piept, revenire;
depărtarea piciorului liber (de sus), repetarea exercițiului cu celalalt picior.
Din poziția corpului întins la orizontală pe abdomen:
mâinile prinse sub bărbie, atingerea mâinilor alternativ cu fruntea și bărbia;
flexii simultane ale gambelor pe coapse;
flexia gambei pe coapsă, extensia coapsei;
extensia coapsei cu genunchiul extins.
Din poziția pe genunchi, sprijin pe palme:
flexia coatelor, coborârea pieptului, privirea înainte, revenire;
ducerea alternativă a unui genunchi la piept;
ridicarea alternativă a câte unui membru inferior întins.
Exerciții de gimnastică respiratorie
În timpul exercițiilor respiratorii trebuie respectate următoarele reguli:
se inspiră pe nas și se expiră pe gură
inspirația va fi lentă și profundă
timpul expirației trebuie să fie de două ori mai mare decât cel al inspirației
în timpul expirației se pronunță sunetul S
Exemple de exerciții:
Din poziția corpului întins la orizontală pe spate:
mâinile pe abdomen, inspir profund cu ridicarea peretelui abdominal, expir lent cu pronunțarea sunetului S și coborârea abdomenului;
cu mâinile pe coaste se respiră astfel încât în inspir mâinile să se depărteze, iar în expir să se apropie;
cu genunchii îndoiți, tălpile sprijinite de pat, ducerea brațului stâng spre șoldul drept, concomitent cu ridicarea capului și umerilor, inspirație, apoi ducerea brațului stâng oblic sus, cu răsucirea capului spre stânga, expirație; același exercițiu se va face și cu brațul drept;
cu genunchii îndoiți, tălpile sprijinite de pat, ducerea ambilor genunchi la piept cu ajutorul brațelor, inspirație, revenire cu expirație;
Din poziția șezând:
aplecarea trunchiului înainte cu brațele încrucișate pe abdomen, inspirație, ridicarea trunchiului cu ducerea brațelor lateral, expirație;
cu mâinile sprijinite pe genunchi, expirație impusă, apoi inspirație concomitent cu ducerea brațului stâng oblic sus, coborârea brațului în poziția inițială, expirație; același exercițiu cu brațul drept.
1.6. STRATEGII PRACTICE DE MOTIVARE PENTRU MIȘCARE APLICATE PERSOANELOR ÎN VÂRSTĂ INSTITUȚIONALIZATE
Termenul de motivație utilizat azi, îndeosebi în limbajul științific, este apropiat de mulți alți termeni din limbajul comun, cum ar fi: trebuință, tendință, dorință, interes, gust sau emoție, care au ca origine comună verbul latin medieval movere, care înseamnă “a pune în mișcare” (FEERETCHAK, HELENE, 1996).
Studiind care sunt principalii factori motivaționali în practicarea practicare sistematică a exercițiilor fizice, vom putea trage concluzii importante privind modalitățile de atragere și menținere în activitatea de practicare sistematică a exercițiilor fizice de-a lungul întregii vieți a unui număr cât mai mare de persoane vârstnice, cu scopul abordării un stil de viață sănătos, al menținerii și întăririi stării de sănătate. Dorim ca acest studiu să reprezinte un demers de explorare a unui domeniu foarte complex, care are atât de multe efecte psihologice, fiziologice și sociale, motivația pentru practicarea exercițiilor fizice și care ar fi de dorit să se mențină pe tot parcursul vieții.
KIMICIEK & HARRIS (1996) realizează o trecere în revistă a studiilor referitoare la sentimentul de plăcere, de bucurie a mișcării, factor ce apare extrem de frecvent în motivarea participării la activitățile sportive în asociere cu distracția (“fun”). Pe baza acestei analize autorii propun o conceptualizare a termenului de “enjoiment” prin aprecierea lui ca fiind un proces – un flux (flow), definindu-l ca o experiență optimală psihologică care determină începerea unei activități pentru propria stare de bine, și care e asociat cu un proces afectiv pozitiv. Bazat pe această definiție, bucuria mișcării (enjoiment) e asociată intim cu motivația intrinsecă și afectul pozitiv. “Astfel, este plăcerea bucuriei, ca o abundență și rațiunea locului ei central în înțelegerea motivelor emoției și comportamentului în sport și în condiții legate de sport”.
Odată cu înaintarea în vârstă, practicarea exercițiilor fizice non-competiționale au ca efect menținerea și îmbunătățirea stării de bine (feeling better), plăcerea, distracția (fun), controlul greutății (weight control), îndemânarea-suplețea (flexibility) și reducerea stresului (stress reduction). (BIDDLE & CARPENTIER, 1993). Cu cât înaintează în vârstă, adulții sunt din ce în ce mai puternic motivați de rațiuni asociate conceptelor de sănătate și stare generală de bine (fig. 3).
Baza strategiilor individuale o constituie mecanismele motivaționale. Există o multitudine de strategii de motivare, unele centrate pe motivațiile individului, altele pe contextele generatoare. O concepție care include strategii de motivare multidirecționale și complementare, este considerată ca fiind cea mai adecvată.
Strategia nr. 1 – Potențarea (mărirea) încrederii în sine
Este o strategie care se bazează pe principiul conform căruia persoanele care nu au încredere în sine, în posibilitățile proprii, au tendința să fie slab motivate. Dacă persoanelor în vârstă li se oferă posibilitatea descoperirii propriilor capacități și aptitudini, probabilitatea este mai mare de a se aprecia la justa valoare și de a deveni mai motivate pentru implicarea în activități fizice.
Astfel, o strategie de motivare bazată pe creșterea încrederii în sine, presupune:
cunoașterea pragului de autoevaluare;
identificarea unor sarcini ordonate progresiv și diferențiat în funcție de tipurile de solicitare și gradele de dificultate;
repartizarea persoanelor în vârstă, diferențiat, pe baza nivelului de încredere în forțele proprii și pe sarcini de complexitate graduală;
evaluarea performanțelor obținute și gratificarea progreselor.
Într-o asemenea strategie, accentul se pune, în faza inițială, pe efectele unor motive extrinseci de recompensare a progreselor. Scopul, însă, este de a facilita descoperirea capacităților individuale și de a mari încrederea în sine, astfel ca, treptat, să se ajungă la situația în care motivația intrinsecă devine predominantă.
Strategia nr. 2 – Dezvoltarea aprecierilor pozitive față de sarcina de rezolvat
Această strategie a fost realizată pe două căi:
Crearea unor condiții pentru obținerea de satisfacții și evitarea insatisfacțiilor;
Construirea unui climat favorabil de apreciere și valorizare a sarcinilor bine rezolvate.
Este necesar să se cunoască conținutul și orientarea atitudinilor persoanelor în vârstă și să se identifice ponderea evaluărilor pozitive. De asemenea, este necesar să se identifice și persoanele (grupurile) care au influență asupra atitudinilor persoanelor în vârstă. Pe această bază se procedează la schimbarea atitudinilor negative și transformarea lor în atitudini pozitive, astfel încât, prin formarea și dezvoltarea acestora, să se structureze, de fapt, sursele de motivare pentru rezolvarea unei sarcini.
O astfel de strategie este centrată mai ales pe grup, și nu pe individ, deoarece tocmai climatul atitudinal al grupului este generator de atitudini individuale.
Succesul acestei strategii depinde de climatul general de valorizare a realizării sarcinilor și de metodele culturale generalizate.
Strategia nr. 3 – Atingerea scopurilor și împlinirea așteptărilor
Orice angajare a persoanei în vârstă în rezolvarea unei sarcini (activități) presupune anumite predicții care iau forma așteptărilor față de condițiile și de realizările scopurilor (finalităților).
Cu cât există o concordanță mai mare între așteptările și scopurile individuale, pe de o parte, și condițiile de desfășurare a sarcinii, pe de altă parte, cu atât este mai probabil ca motivațiile persoanei în vârstă să fie mai intense și mai variate. Strategia de motivare la care ne referim presupune cunoașterea prealabilă a așteptărilor și scopurilor individuale în vederea punerii de acord cu cele ale instituției (organizației) integratoare. Această strategie se bazează pe supoziția că omul este o ființă activă – homo faber – dar nu se angajează oricum, oricând și în orice fel de activitate. Există o proporționalitate directă între motivația pentru o anumită activitate și activitatea respectivă și anume: cu cât activitatea vine mai mult în întâmpinarea așteptărilor unei persoane în vârstă și a scopurilor sale personale, cu atât și motivația pentru desfășurarea acelei activități este mai puternică. Motivele intrinseci și cele extrinseci apar ca interactive.
Treptat, crește ponderea recompensării intrinseci pentru depășirea eventualelor dificultăți sau probleme ivite în practicarea activității și se reduce intervenția motivelor extrinseci.
Strategia nr. 4 – Crearea de condiții și înlăturarea barierelor
Este posibil ca o persoană în vârstă să fie motivată pozitiv și intrinsec, dar să nu dispună de posibilități adecvate pentru a realiza o anumită sarcină sau, să se confrunte cu piedici organizatorice.
O strategie indirectă de motivare constă în multiplicarea condițiilor (posibilităților), adică a situațiilor de realizare a sarcinii, pentru a fi solicitat întregul potențial restant funcțional al persoanei în vârstă.
De asemenea, trebuie înlăturate unele bariere care se referă la: transport, acces fizic, atitudini negative, scumpirea taxelor și materialelor.
Strategia nr. 5 – Competiția
Această strategie este de mult recunoscută ca având o funcție motivatoare deosebit de importantă. Ca strategie de stimulare motivațională, competiția se poate organiza între persoane în vârstă sau grupuri de astfel de persoane, pe baza definirii clare a criteriilor și obiectivelor, în conformitate cu un regulament prestabilit.
Una dintre dificultățile competiției o reprezintă măsura în care aceasta, în loc să înlăture cooperarea, o poate mări. Motivația generală de competiție intra-organizațională trebuie să aibă în vedere maximizarea acelor realizări ale sarcinilor efectuate în condiții de intensificare a cooperării.
Strategiile de motivare a activităților se aplică diferențiat. Nu se poate spune că există o strategie unică și universală, aplicabilă oricând și oriunde, care ar conduce la rezultatele cele mai bune. Premisele care asigură construirea și aplicarea cu succes a unei strategii practice de motivare pentru mișcare, în cazul persoanelor în vârstă, sunt constituite de:
Cunoașterea problemelor și realităților cu care se confruntă persoanele vârstnice instituționalizate și instituțiile în care sunt cuprinse;
Imaginea socială a persoanelor responsabile de realizarea compatibilității intereselor persoanelor vârstnice instituționalizate cu interesele instituției din care fac parte.
Pornind de la rezultatele unor cercetări anterioare care au evidențiat nivelurile de dezvoltare ale procesului de integrare a persoanelor vârstnice instituționalizate, ghidul prezentat în partea a III-a a lucrării noastre a fost orientat spre unele aspecte, cum ar fi:
Optimizarea procesului de integrare socială a persoanelor vârstnice instituționalizate prin aplicarea unui program de mișcare.
Aplicarea unor strategii de terapie prin mișcare stabilite pentru diagnosticul și posibilitățile persoanei vârstnice instituționalizate.
Elaborarea unui program de activități fizice bazat pe terapia prin mișcare și transpunerea în practică a strategiilor de motivare prin mișcare cu șanse reale de creștere a gradului de satisfacție obținut din activități fizice, care să conducă la dezvoltarea procesului integrării sociale și la creșterea calității vieții persoanelor vârstnice instituționalizate.
PARTEA A II-A
2. METODOLOGIA CERCETĂRII
2.1 OBIECTIVELE CERCETĂRII
Obiectivul general
Optimizarea procesului de recuperare desfășurat cu persoanele cu handicap (persoane vârstnice instituționalizate).
Obiectivele specifice
Informarea persoanelor vârstnice instituționalizate în ceea ce privește posibilitățile de recuperare prin mișcare;
Identificarea deficiențelor psihomotrice caracteristice persoanelor în vârstă care pot fi ameliorate;
Evaluarea nevoii de mișcare la persoanele cu handicap (persoane vârstnice instituționalizate);
Evaluarea efectelor terapeutice ale mișcării în procesul de recuperare a persoanelor cu handicap (persoane vârstnice instituționalizate);
2.2 IPOTEZELE CERCETĂRII
Dacă persoanele cu handicap (persoane vârstnice instituționalizate) sunt angajate într-un procent mic într-o formă de activitate motrică (fizică), atunci starea de sănătate (fizică și psihică) redusă se datorează și sedentarismului.
Dacă exercițiile fizice sunt practicate sistematic, atunci se vor ameliora unele aspecte psihologice ale stării de sănătate.
2.3 METODELE DE LUCRU
Ca formă de organizare a cercetării, am folosit: metoda transversală.
Dintre metodele de cunoaștere a persoanelor vârstnice instituționalizate, am recurs la următoarele tipuri de metode:
Metode de cunoaștere a activității fizice:
Metoda observației;
Analiza psihologică a procesului de integrare și participare socială;
Metode de cunoaștere prin intermediul grupului social: Metoda anchetei.
Metode folosite în prelucrarea informației:
Metoda analizei calitative;
Metoda statistică.
Metode și tehnici de organizare a informației:
caracterizare liberă;
forme grafice de prezentare a informației.
2.4 LOTUL DE SUBIECȚI (GRUPUL – ȚINTĂ)
Lotul de subiecți a fost alcătuit din 13 persoane vârstnice instituționalizate cu vârsta cuprinsă între 60-80 de ani, din cadrul Acociației „Bunătatea” Arad.
Participanții au fost selectați pentru a lua parte la desfășurarea programului de intervenție prin mișcare, în funcție de diagnosticul medical și profilul psihologic al acestora.
2.5 STABILIREA VARIABILELOR CERCETĂRII
Nevoia de mișcare;
Disponibilitate pentru mișcare;
Gradul de coordonare a mișcărilor;
Starea de bine.
2.6 MODALITATEA DE DESFĂȘURARE A CERCETĂRII
Cercetarea a fost efectuată în anul 2005 pe o perioadă de 6 luni, cu prezentarea rezultatelor cercetării concretizate în produsul final:
„Efecte terapeutice ale exercițiului fizic la persoanele vârstnice instituționalizate”
Metodologia de elaborare a programului de mișcare pentru persoanele vârstnice instituționalizate a avut în vedere:
coerența pe axa:
obiective – conținut – forme de organizare (metode, procedee, tehnici de intervenție) – forme de evaluare a programului de mișcare (cu valoare de feed-back pentru identificare, diagnosticare și prognosticare);
concordanța dintre cerințele (nevoile) persoanei vârstnice instituționalizate și cele ale mediului social:
aptitudinal: forme și niveluri de manifestare a potențialului restant funcțional al persoanei vârstnice instituționalizate;
psihologic: nevoile cognitive, socio-afective, psihomotorii ale persoanei vârstnice instituționalizate;
social: mediul de proveniență (familial, social, cultural, economic, etnic, rural – urban).
Formele și metodele aplicate în cadrul programului de intervenție prin mișcare a persoanei vârstnice instituționalizate au cuprins:
adaptarea conținutului programului de mișcare atât din puncte de vedere cantitativ (potențialul restant funcțional) cât și calitativ (valoarea nivelurilor funcționale ale proceselor psihice) și adecvarea la stilul de lucru;
principalele procese psihice implicate în programul de mișcare au fost:
procese de comunicare inter și intra-personală;
procese afective (sentimente, emoții);
procese psihice implicate în învățarea socială (atenție, memorie);
atmosfera de lucru (fizică, psihologică, socială) s-a caracterizat prin:
condiții destinse, permisive, de susținere și securizare;
inter-stimulare, aprecieri, observații, sugestii, experiență;
încurajarea exprimării;
acceptarea și respectarea diferențelor și deosebirilor dintre persoanele vârstnice instituționalizate;
echilibru între conduita competițională și cea cooperantă;
Parcurgerea programului de mișcare în vederea integrării sociale a persoanelor vârstnice instituționalizate a avut ca finalizare dezvoltarea unor capacități individuale de coordonare a mișcărilor care s-au putut evidenția în starea de bine (fizică și psihică) manifestată în diverse situații sociale.
Evaluarea programului de mișcare aplicat în scopul îmbunătățirii stării de sănătate (fizică și psihică) a persoanelor vârstnice instituționalizate.
Pentru evaluarea programului de mișcare am folosit o serie de metode și instrumente de evaluare, astfel:
Nivelul de dezvoltare al persoanei vârstnice instituționalizate.
Instrumente:
Motric – teste de psihomotricitate (coordonare, echilibru, etc);
Global – evaluări periodice ale progreselor și dificultăților persoanei vârstnice instituționalizate;
Adaptarea socială a persoanei vârstnice instituționalizate.
Instrumente:
Interviul;
Grila de observare a comportamentului;
Atitudinea mediului social (instituție, comunitate).
Instrumente:
Interviul;
Grila de observare a atitudinii;
Analiza psihologică a procesului de integrare socială.
Evaluarea efectelor terapeutice ale exercițiilor fizice aplicate în procesul de recuperare a persoanei vârstnice instituționalizate a urmărit mai mult progresul individual al persoanei decât clasamentul în cadrul grupului. Performanțele motrice obținute au fost definite mai mult în termeni de conținut decât în termeni comparativi și s-au centrat mai mult pe modalitatea de exprimare și pe procesul de asimilare a mișcărilor.
2.7. TESTE FOLOSITE PENTRU EVALUAREA CAPACITĂȚII DE COORDONARE A MIȘCĂRILOR LA PERSOANELE VÂRSTNICE
Identificarea nevoii de mișcare a fost realizată folosind o serie de teste care au măsurat nivelul de dezvoltare a capacității de coordonare a mișcărilor la persoanele vârstnice cuprinse în lotul de subiecți.
Teste pentru aprecierea nivelului de dezvoltare a îndemânării
Testul de îndemânare Matorin – Testul Matorin măsoară coordonarea generală și echilibrul și constă dintr-o săritură cu întoarcere în jurul axei longitudinale a corpului (spre stânga sau spre dreapta).
Etalonându-l, Matorin a echivalat performanța de peste 360° cu calificativul “foarte bine”. ION TUDUSCIUC (1977) propune o modificare care constă în faptul că, în loc de citirea gradelor se citește sectorul. Cercul se împarte în opt sectoare și se numerotează fie în sensul acelor de ceasornic, fie invers, subiectul ia poziția stând, cu tălpile apropiate, având între ele linia care desparte sectorul 1 de 8. De exemplu, prin săritură cu întoarcere spre dreapta subiectul poate să aterizeze în sectorul 7, sau, dacă are o detentă bună și o viteză de rotație mai mare, poate să aterizeze în sectorul 3, ceea ce înseamnă intrarea în rotația a doua și deci o performanță foarte bună consemnată cu 11 (8+3=11). Întoarcerea se execută în ambele sensuri.
Testul de investigare a echilibrului „Flamingo”– Testul măsoară menținerea echilibrului din stând pe un picior, celălalt îndoit, susținut cu mâna de aceeași parte. Subiectul se plasează în stând pe piciorul preferat pe axa longitudinală a dispozitivului, celălalt picior flectat, susținut cu mâna de aceeași parte la nivelul feței anterioare a labei piciorului, imitând poziția păsării flamingo. Celălalt braț va fi folosit eventual, pentru echilibrare (pentru plasarea în poziție corectă, subiectul se poate sprijini pe antebrațul examinatorului). Testul începe odată cu încetarea sprijinului, moment în care se declanșează cronometrul. Acesta se oprește ori de câte ori subiectul își pierde echilibrul, atingând solul cu orice parte a corpului sau lăsând să-i scape piciorul liber. Proba durează un minut, rezultat din suma timpilor în care subiectul își menține echilibrul. Se va înregistra numărul de încercări pe care subiectul le face timp de un minut. Dacă în primele 30 de secunde subiectul ratează de 15 ori, înseamnă că nu este capabil să-și mențină echilibrul și se va consemna acest lucru.
Teste și exerciții care au fost folosite în scopul verificării capacității de coordonare
Executarea simultană a mișcărilor de brațe, de trunchi și de picioare: De exemplu, din stând:T1 – pas înainte cu piciorul drept, cu ridicarea brațului stâng lateral; T2 – pas înainte cu piciorul drept, cu ridicarea brațului drept lateral; T3 – apropierea piciorului drept de cel stâng, cu rotarea brațelor prin jos, înapoi; T4 – săritură pe ambele picioare, cu rotarea brațelor prin înainte sus și revenire în poziția de plecare. Exercițiul se execută în continuare începând cu piciorul stâng și brațul drept. Profesorul demonstrează o singură dată pe părți, după care executanții îl efectuează după numărătoare, fără pregătire prealabilă. Aprecierea execuțiilor se face potrivit următorului punctaj: 10 puncte – reproducerea exercițiului fără greșeli; – 9,5 puncte – comiterea unei greșeli (lipsește coordonarea dintre mișcarea brațelor și cea a picioarelor sau se omite una din mișcări); – 9 puncte – pentru comiterea a două greșeli; – 8,5 puncte – pentru comiterea a trei greșeli.
Trecerea de la o mișcare la alta : Stând: T1 – depărtarea picioarelor cu ducerea brațelor lateral; T2 –apropierea picioarelor cu ridicarea brațelor lateral. Se repetă de 4 ori. Exercițiul este demonstrat o dată, după care se admite o execuție de probă, apoi se trece la executarea testului, acordând: 10 puncte – pentru trecerea de la primul exercițiu la celălalt fără greșeală și cu menținerea ritmului de execuție; 9,5 puncte – pentru trecerea fără greșeală, dar cu modificarea ritmului execuției (oprire între exerciții); 9 puncte – pentru trecerea de la primul exercițiu la al doilea cu comiterea unei greșeli; 8,5 puncte – pentru trecerea de la primul exercițiu la celălalt, cu comiterea a două greșeli. Exercițiile prezentate în continuare pot fi folosite sub formă de teste în scopul verificării capacității de coordonare. Testul se consideră trecut numai în cazul în care nu au fost comise mai mult de două erori. Exercițiul folosit pentru testare nu trebuie să fie cunoscut în prealabil de către executanți. Ei îl vor executa înaintea testării o singură dată, împreună cu examinatorul: Stând: T1 – ridicarea piciorului drept întins înapoi odată cu ducerea brațului drept înainte și a celui stâng înapoi; T2 – ducerea piciorului drept înainte cu schimbarea poziției brațelor; T3 – ducerea piciorului drept înapoi cu rotarea brațelor prin jos; T4 – revenire în poziția inițială. Același exercițiu începând cu piciorul stâng. (sau alt exemplu) Stând depărtat cu brațele lateral: T1 – întoarcere spre stânga cu îndoirea piciorului stâng, cu ducerea brațului drept înainte și a celui stâng înapoi; T2 – balansarea piciorului drept înainte cu întinderea stângului, odată cu balansarea brațului stâng înainte și a celui drept înapoi; T3 – ducerea piciorului drept înapoi cu vârful sprijinit pe sol și îndoirea piciorului stâng odată cu balansarea brațului drept înainte și a celui stâng înapoi; T4 – revenire în poziția inițială. Același exercițiu se repetă în partea opusă.
Teste pentru verificarea preciziei mișcărilor în spațiu. Precizia mișcărilor de brațe, de picioare și de trunchi a fost apreciată pe fondul unui ecran. Mișcări de brațe, pe fondul ecranului, executate la un unghi de 45°,90°. Mișcări executate cu un picior întins înainte, la un unghi de 45°; lateral la unghi de 45°. Mișcări cu brațele și un picior: brațele la un unghi de 90°, piciorul drept ridicat lateral la 45°; brațele la unghi de 90°, piciorul stâng ridicat lateral la 45°.Mișcări cu brațele, trunchiul și cu un picior: brațele sus, trunchiul aplecat înainte la 45°, piciorul drept ridicat înapoi la 45°. Înainte de începerea testării se acordă executanților trei execuții de probă, comunicându-le pe loc greșelile comise. În continuare se trece la executarea testului notă, înregistrându-se rezultatele fiecărei execuții. Pentru mișcările de brațe și picioare se acordă următoarele calificative: excepțional pentru abateri mai mici de 4°; bine pentru abateri de 4-5°; suficient pentru abateri de 6-8°; insuficient pentru abateri de peste 8°.Calificativele pentru mișcările de aplecare și îndoire de trunchi (potrivit datelor lui A.I.KRAVCIUC, 1969): excepțional pentru abateri mai mici de 4,5-5°; bine pentru abateri de 5,5-6°; suficient pentru abateri de 6,5-8°; insuficient pentru abateri mai mari de 8°.
PARTEA A III-A
3. REZULTATELE CERCETĂRII ȘI INTERPRETAREA DATELOR
3.1. ANALIZA REZULTATELOR UNEI CERCETĂRI CU PRIVIRE LA SATISFACEREA NEVOII DE MIȘCARE A PERSOANELOR VÂRSTNICE INSTITUȚIONALIZATE
Analiza rezultatelor unei cercetări desfășurate în anul 2005 cu privire la necesitatea exercițiilor fizice pentru persoane vârstnice instituționalizate, pentru verificarea metodelor de lucru, a pornit de la obiectivele pe care și le-a propus în ceea ce privește:
Investigarea unor trăsături de personalitate ale vârstnicilor;
Stabilirea unui program de asistență psihologică în vederea optimizării procesului de recuperare desfășurat;
Propunerea unei strategii de compensare a deficiențelor psihomotrice caracteristice persoanelor vârstnice instituționalizate.
Astfel, în urma analizei datelor au fost validate ipotezele de lucru ale cercetării și a reieșit că:
Persoanele în vârstă din cămine nu sunt angajate în nici o formă de activitate motrică (fizică), într-un procent ridicat;
Cauza principală a acestei stări de fapt o constituie lipsa condițiilor materiale și a unei infrastructuri corespunzătoare;
Subiecții investigați în cercetarea noastră au o stare de sănătate redusă, acuzând afecțiuni generate și de sedentarism;
Există o slabă influență socială exercitată în a schimba stilul de viață și atitudinea persoanelor în vârstă din cămine, legată de importanța factorului "mișcare" pentru creșterea calității vieții.
Stadiile perioadelor de involuție cuprinse în cercetare au fost:
Stadiul de trecere spre bătrânețe (31,3%);
Stadiul bătrâneții medii (a bătrâneții propriu-zise, (30,5%);
Stadiul marii bătrâneți (21,1 %).
Într-o fază preliminara cercetării, a fost aplicat un chestionar care a cuprins 16 itemi referitori la activitatea fizică în perspectiva vârstei a treia, unui număr de 29 de subiecți (17 femei si 12 bărbați) din Arad, cu statut socio-profesional diferit și vârste cuprinse între 60 si 75 de ani.
Tematica întrebărilor a cuprins:
statutul social și material al subiecților;
efectele benefice (percepute) ale practicării exercițiilor fizice;
perceperea mișcării ca necesitate;
motivele care duc la lipsa practicării sistematice a exercițiilor fizice;
modalitățile de intervenție (din partea factorilor de decizie) pentru o mai bună angajare a persoanelor în vârstă în diferite forme de mișcare și activități;
cunoștințe privind practicarea exercițiilor fizice de către persoanele în vârstă din alte țări.
Rezultatele acestui chestionar au fost anticipate într-o oarecare măsură. Rezultatele s-au polarizat în zona "negativă" (aproximativ 2/3 dintre subiecți erau sedentari, nu practicau nici o formă de activitate fizică). Acest fapt este semnificativ prin consecințele produse în plan fiziologic, patologic, al vieții psihice și de relație a vârstnicilor, deoarece majoritatea subiecților prezentau, în principal, afecțiuni cardio-vasculare și reumatice.
Din interpretarea datelor a reieșit că:
Un prim aspect al acestui studiu relevă faptul că, efectele benefice ale practicării sistematice a exercițiului fizic de către persoanele în vârstă sunt:
menținerea sănătății;
întărirea tonusului psihic;
menținerea relațiilor în microgrup;
creșterea încrederii în forțele proprii.
Aspectul care se referă la ce trebuie făcut pentru a favoriza practicarea exercițiilor fizice de către persoanele în vârstă surprinde următoarele opțiuni:
elaborarea unor programe speciale;
formarea unor instructori pentru organizarea activităților de timp liber;
existența unor condiții materiale corespunzătoare;
crearea unor cercuri care să funcționeze în parcuri, cartiere etc.
Practicarea sistematică a exercițiilor fizice este efectuată de aproximativ 50% dintre femeile investigate si 75% dintre bărbați. Scopurile practicării activității fizice sunt:
recreativ;
menținerea sănătății;
recuperator;
menținerea condiției fizice.
Dintre subiecții investigați 25% femei și 25% bărbați practicau o formă de activitate fizică (gimnastica zilnică și plimbare – pentru fiecare formă, în medie, 30 de minute zilnic).
Motivele pentru care nu (mai) practicau activități fizice au fost, în principal, următoarele:
lipsa condițiilor materiale (2/3 dintre subiecți);
starea de sănătate (1/3 dintre subiecți);
lipsa timpului (1/2 dintre subiecți);
necunoașterea regulilor elementare de practic are a exercițiilor fizice;
comoditatea.
Aspectul referitor la faptul că activitățile fizice desfășurate conduc la stabilirea de noi relații interumane și la o mai bună integrare socială a persoanelor în vârstă s-a bucurat de un răspuns afirmativ din partea majorității subiecților investigați.
Informații cu privire la practicarea exercițiilor fizice de către persoanele în vârstă din alte țări dețineau doar 50% dintre subiecți.
Astfel, s-a remarcat o stare de sănătate precară la subiecții investigați care era accentuată și de lipsa practicării exercițiilor fizice. Deși, un număr semnificativ dintre subiecții investigați au considerat necesară practicarea exercițiilor fizice, aceștia nu erau angrenați în asemenea activități (considerate benefice prin efectele lor).
Din partea societății există o slabă ofertă de organizare a timpului liber al vârstnicilor, modalitățile de intervenție din partea factorilor de decizie fiind percepute ca necorespunzătoare de către subiecți. S-a conturat un anumit stereotip al vârstei a treia marcat de imposibilitatea angajării persoanelor în vârsta într-un alt stil de viață (din diferite motive) în care mișcarea sistematică și atent dirijată contribuie la prelungirea vieții active și la prevenirea proceselor degenerative.
Concluziile acestui studiu preliminar ne-au canalizat atenția spre abordarea unui lot de subiecți mai numeros (118 subiecți instituționalizați) o mare parte dintre ei manifestând handicap motor (de motricitate). Subiecții sunt cuprinși într-o instituție de protecție socială (Centrul de Îngrijire Vârstnici Arad). Un al doilea motiv care a stat la baza canalizării atenției spre această categorie socială de subiecți l-a constituit faptul că, în instituțiile menționate, ar trebui să existe o asistență socială complexă.
Datele recoltate în urma investigației au fost supuse unui proces de analiză și grupate pe categorii de aspecte ce au fost surprinse cu ajutorul metodelor folosite.
Diagnostic medical.
Aspectul fizic observabil. Mobilitate.
Aspecte psihologice observabile la data examinării.
Aspecte legate de relaționarea cu familia a persoanei instituționalizate.
Propuneri de recuperare.
A. Din analiza aspectului fizic observabil și a particularităților mobilității subiecților investigați, am constatat că un procent de 81% sunt deplasabili (deplasare ușoara – 41 de subiecți; deplasare greoaie – 31 de subiecți), deplasare cu cadru (9 subiecți) și deplasare cu baston sau cârje (15 subiecți). Procentul de 19% l-a reprezentat subiecții nedeplasabili (22 de subiecți).
Tabel nr. 1: Distribuția frecvenței și ponderea disponibilităților pentru mișcare în lotul investigat
Dintre subiecții deplasabili o bună mobilitate a fost găsită la un număr de 27 de subiecți.
Figura nr. 1 – Reprezentarea grafică a potențialului de mișcare în lotul investigat
Legenda:
D – deplasabil cu ușurință;
Dc – deplasabil cu cadru;
Db – deplasabil cu baston;
Dg – deplasabil cu greutate;
N – nedeplasabil.
Legat de aspectul fizic observabil, au fost puse în evidență fenomene ca:
a) pasivitate și lipsă de voință pentru mișcare;
b) oboseală (chiar și la activități ușoare);
c) rigiditate corporală;
d) teama de a nu se lovi;
e) tremurături;
f) stereotipii gestuale;
g) amețeli;
h) mobilizare insuficientă;
i) mimica depresivă;
O parte dintre aceste fenomene (tremurături) se datorează bolilor contractate de către persoanele investigate. O altă parte a fenomenelor sunt generate de viața sedentară pe care o duc subiecții respectivi.
B. Aspectele psihologice observabile la data examinării subiecților au pus în evidență unele trăsături de personalitate cu rol important în stabilirea unei strategii de compensare folosind activitățile fizice. Dintre acești factori de personalitate ne-au reținut atenția:
orientarea spațio-temporală;
memoria imediată;
atenția distributivă;
perioada de latență (timp de reacție);
capacitate de comunicare;
capacitate de cooperare;
stare depresivă;
tendința de suspiciune;
agresivitate;
capacitate de înțelegere;
stare de spirit;
izolare;
aptitudini;
nevoia de activitate;
receptivitate;
anxietate.
Din multitudinea de trăsături de personalitate scoase la iveala cu ajutorul testului Mini Mental State Examination (M.M.S.E.) ne-am axat pe trei dintre acestea și anume:
Orientare spațio-temporală;
Capacitate de comunicare;
Capacitate de cooperare.
Distribuția frecvențelor de apariție a acestor trăsături de personalitate s-a realizat pe trei niveluri:
minim (absent);
mediu (parțial);
maxim (bună).
Deoarece am fost interesați doar de constatarea unor posibilități de cooptare a persoanelor investigate într-o activitate fizică, frecvența ridicată pe cele doua paliere (maxim si mediu) a celor trei trăsături de personalitate ne face să credem că, încercarea de a aplica o strategie compensatorie prin mișcare în procesul de recuperare a persoanelor în vârstă ar putea avea succes. Este important să menționăm că pe lângă ameliorarea trăsăturilor de personalitate ale subiecților, va avea loc un proces de ameliorare (creștere) și a celorlalte trăsături menționate (în lotul de subiecți frecvența acestora a fost nesemnificativă pentru a fi luată în discuție). Astfel, ameliorarea personalității subiectului indusă de activitatea fizică (mișcare) va contribui la ameliorarea calității vieții subiectului instituționalizat.
C. Propunerile de recuperare a subiecților investigați (persoane instituționalizate) au vizat aspecte legate, în principal, de mișcare:
a) exerciții fizice;
b) antrenare în mișcare;
c) antrenare în comunicare;
d) protezare (auditivă, vizuală etc.);
e) terapie prin mișcare;
f) psihoterapie suportivă;
g) masaj;
h) kinetoterapie;
i) ergoterapie;
j) terapia tulburărilor de limbaj.
Am constatat că aproximativ 60% dintre subiecți aveau nevoie de exerciții fizice, antrenamente în mișcare, terapie prin mișcare, masaj, kinetoterapie și ergoterapie. Procentul obținut este demn de luat în seamă de către factorii de decizie cu influență în reorganizarea programului de recuperare a persoanelor instituționalizate.
După părerea noastră, un program de intervenție prin mișcare ar conduce, pe lângă ameliorarea calității vieții persoanelor instituționalizate, și la prevenirea morbidității prin efectele și avantajele pe care le prezintă activitatea fizică la persoanele în vârstă.
3.2. EFECTE TERAPEUTICE ALE EXERCIȚIULUI FIZIC LA PERSOANELE VÂRSTNICE INSTITUȚIONALIZATE
PROGRAM DE ACTIVITATE FIZICĂ
GRUP DE LUCRU – Persoane în vârstă instituționalizate (13 persoane)
CATEGORIA DE ACTIVITATE – Activitate psiho-motorică – exerciții fizice
TEMA – „Efecte terapeutice ale exercițiului fizic la persoanele vârstnice instituționalizate”
DURATA – Programul de intervenție s-a desfășurat pe o perioadă de 6 luni, cu o frecvență de două intervenții pe săptămână, cu durata de 45 minute/ședința.
SCOPUL – Dezvoltarea capacității de mișcare și abilităților psihomotrice ale persoanelor în vârstă instituționalizate;
Optimizarea procesului de recuperare desfășurat cu persoanele în vârstă instituționalizate.
Întărirea unor trăsături de caracter, a voinței, încrederii în forțele proprii;
Formarea și consolidarea deprinderilor motrice, creșterea capacitații generale de mișcare, menținerea abilităților psihomotrice ale persoanelor în vârstă instituționalizate.
OBIECTIVE OPERAȚIONALE
Să execute mișcări simple;
Să răspundă motric la o sarcină dată;
Să execute exerciții vizând mișcarea diferitelor segmente ale corpului (cap, gât, membre superioare, membre inferioare, trunchi, abdomen);
Să participe cu interes și plăcere la desfășurarea activității.
STRATEGII FOLOSITE
Exercițiul fizic, explicația, demonstrația, conversația
Rezultate obținute în urma metodologiei aplicate în cercetarea noastră
Studiul nostru a selectat 13 persoane în vârstă instituționalizate din Asociația “Bunătatea” Arad al căror diagnostic medical le permitea ieșirea din centru și posibilitatea de mișcare. Studiul realizat de noi cu o metodologie care a folosit tehnici de cercetare cantitative dar și calitative s-a adresat unui segment din populație (persoane vârstnice instituționalizate), examinând modul în care activitatea fizică la bătrâni a avut impactul scontat de noi, satisfăcând pe termen scurt nevoia de mișcare a beneficiarilor. Un alt obiectiv al studiului a fost de a răspunde și a aprofunda calitativ unele constatări importante referitoare la extinderea cercetărilor de acest gen.
Tehnicile de cercetare calitative folosite pentru studiul nostru s-au concretizat în interviuri individuale semi-structurate cu persoanele în vârstă cuprinse în studiu, un interviu colectiv cu personalul Asociației “Bunătatea” Arad (medic, asistent medical, asistent social, psiholog) și un chestionar aplicat persoanelor vârstnice instituționalizate care au fost cuprinse în cercetare.
Modalitatea de analiză a datelor utilizată în studiul nostru, a pus în evidență faptul că, experiența desfășurării unor astfel de activități este benefică în ceea ce privește procesul de recuperare a persoanelor vârstnice instituționalizate, iar existența acestora poate constitui un factor important pentru replicarea lor. Am presupus că cele 6 luni de intervenție folosind exercițiul fizic ca element de ameliorare a nevoii de mișcare este un interval suficient pentru ca, ținând cont și de condițiile în care s-a desfășurat cercetarea să genereze un anumit grad de satisfacție la subiecții cuprinși în studiul realizat. A reieșit că, din cele 13 persoane vârstnice instituționalizate, 8 dintre ele au atins un grad de satisfacție ridicat în urma ședințelor de lucru în care au practicat exercițiile fizice specifice unor afecțiuni caracteristice vârstnicilor. Acest lucru poate însemna că, există o nevoie de a permanentiza și a extinde o astfel de intervenție terapeutică, pentru a crea servicii care au în vedere creșterea calității vieții persoanelor în vârstă instituționalizate și chiar a celor îngrijite la domiciliu, numărul lor fiind oricum insuficient față de „cerere”.
Cum am lucrat cu persoanele în vârstă instituționalizate care au constituit lotul de subiecți?
Vârsta înaintată este de regulă însoțită de o creștere a dependenței și a problemelor de sănătate la care se adaugă și singurătatea, mai accentuată la categoriile de vârstnici care din motive medicale sunt imobilizați pentru o anumită perioadă.
Implicarea beneficiarilor (persoane în vârstă instituționalizate). Programul de mișcare desfășurat cu persoanele în vârstă instituționalizate a avut ca scop să aducă o schimbare pozitivă în viața acestora, să-i ajute să depășească problemele cu care se confruntă. Desfășurarea programului de mișcare și mai ales acceptarea lui a fost dificilă și s-a realizat în etape, deoarece apărea „recunoașterea propriei incapacități de realizare a unor mișcări”.
Procesul de inițiere a unei persoane vârstnice într-un program de mișcare și într-un sistem de servicii, este foarte solicitant și cere stăpânirea și exercitarea la un nivel foarte bun, a cunoștințelor și abilităților profesionale. Satisfacțiile celor implicați în programul de mișcare pentru persoanele în vârstă au fost însă, mai mari decât în cazul în care s-ar fi lucrat cu alte categorii de persoane defavorizate: „…impactul a fost așa, la început au fost reticenți, după care chiar ne spuneau ”copiii noștri”, deci impactul a fost la început reticența, după care a fost chiar foarte bine„
În momentul în care persoanele în vârstă cu care am lucrat au început să simtă efectele benefice ale exercițiilor fizice aplicate, a fost acordată o mai mare atenție modalității de lucru implicându-se tot mai mult în activitatea desfășurată.
În inițierea acțiunii am apelat la conversații pe tema mișcării și a efectelor terapeutice ale exercițiului fizic pentru categoriile de populație căreia ne adresăm și afecțiunile cărora le răspundem, exercițiu care practicat sistematic le poate îmbunătăți starea de sănătate fizică și psihică; ulterior am continuat cu desfășurarea programului de mișcare oferit.
Evaluarea capacităților de coordonare a mișcărilor
Am realizat două evaluări, una pentru început (inițială) și alta pentru situația post-intervenție, după 6 luni. În timpul programului de intervenție.
Deși au fost cuprinse în cercetare doar 13 persoane în vârstă, menționăm mai multe aspecte:
Rezumând, putem afirma că s-a produs o creștere evidentă calitativă și cantitativă în privința efectelor activității fizice desfășurate cu persoanele vârstnice instituționalizate cuprinse în cercetare. Am căutat să implicăm tot mai mult persoanele în vârstă în programul de mișcare. Am urmărit refacerea potențialului de mișcare, astfel încât vârstnicii au devenit mai încrezători în ei.
Nevoia de mișcare a persoanelor vârstnice instituționalizate a fost identificată pe primul plan, care alături de nevoia de relaxare face parte dintr-un complex de nevoi (individuale, de grup și comunitare) între care există legături strânse;
Identificarea nevoii de mișcare într-o cercetare anterioară desfășurată în anul 2005 pe un eșantion de 118 persoane în vârstă instituționalizate (Asociația „Bunătatea” Arad) a constituit punctul de plecare al programului de intervenție centrat pe mișcare (activitate fizică). De exemplu, lipsa de informație sau de integrare socială a unei persoane în vârstă sunt categorii de nevoi pentru care serviciile furnizate trebuie să fie de informare, consiliere, activare socială.
Evaluarea inițială a constituit o procedură destul de eficientă pentru a identifica nevoile reale ale persoanelor vârstnice instituționalizate. Evaluarea inițială a fost făcută pe baza metodologiei descrise de către o echipă de lucru multidisciplinară. În urma analizării diagnosticului dat de medicul geriatru, în strânsă legătură cu beneficiarul, au fost stabilite nevoile sociale ale acestuia și i s-a propus un program de reabilitare socială.
Evaluarea complexă pe baza Fișei socio-medicale cuprinde: date personale, evaluare socială, evaluarea stării de sănătate, evaluarea gradului de dependență, rezultatele evaluării în grade de dependență, serviciile sociale și socio-medicale (de îngrijire) apte să răspundă nevoilor identificate, dorințelor persoanei vârstnice evaluate, măsura în care oferta de servicii poate acoperi nevoile identificate, concluziile și Planul de îngrijire (referiri la gradul de dependență, la locul în care necesită să fie îngrijit – domiciliu sau în instituție, posibilități reale de a realiza îngrijirile, persoanele care efectuează îngrijirile, etc.)
În funcție de informațiile furnizate de evaluarea inițială, evaluarea complexă se alcătuiește un plan de îngrijiri socio-medicale corespunzător nevoilor identificate. Planul de îngrijiri este documentul pe baza căruia se vor derula activitățile necesare pentru remedierea situației vârstnicului. Planul individualizat de asistență și îngrijire este redactat sub formă de tabel și cuprinde următoarele:
sarcini și resurse de asistență socială,
sarcini și resurse ale altor membri echipei de îngrijiri (kinetoterapeut, maseur, medic, sociolog),
lista problemelor vârstnicului,
lista schimbărilor preconizate (obiectivele),
estimarea costurilor îngrijirii,
repere pentru evaluarea progreselor beneficiarului (când se va testa satisfacția beneficiarului, ce metode și instrumente sunt utilizate pentru evaluările intermediare).
Satisfacerea nevoii de mișcare a persoanelor în vârstă
Specialiștii din diverse domenii care se ocupă de persoanele în vârstă converg prin a recunoaște că vârstnicii au în medie, raportat la restul populației o satisfacție de viață mai mare, concomitent cu o tot mai redusă participare la viața socială. Satisfacția de viață mai ridicată se datorează reducerii nivelului de expectanță și face ca nevoile exprimate ale celor vârstnici să fie cu precădere canalizate spre aspectele grave socio-medicale, cele de socializare fiind lăsate oarecum în umbră.
În investigația pe care am realizat-o pe cele 13 persoane vârstnice instituționalizate, care au beneficiat de un serviciu de terapie prin mișcare oferit de echipa de lucru care a activat în proiect, am urmărit să vedem care este gama de mișcări pe care persoanele în vârstă instituționalizate pot să le realizeze și în ce măsură ele au și efecte benefice asupra psihicului lor și a integrării sociale.
Dintre nevoile persoanelor vârstnice instituționalizate care au fost satisfăcute putem menționa:
posibilitatea de a face vizite (la 7 din 13 vârstnici)
șansa de a ieși din instituție (5 din 13 vârstnici),
„ieșirea din monotonie” (1 caz).
Am urmărit de asemenea să vedem care sunt așteptările persoanelor vârstnice instituționalizate referitoare la problemele pe care le au („Care credeți că vor fi principalele greutăți de care vă veți lovi în continuare”). Aici proporția anticipărilor între medical și social s-a schimbat, 10 din 13 vârstnici fiind de părere că vor avea probleme medicale: de mobilitate, de vedere, în general cu sănătatea, etc.
Aprecierea eficacității programului de mișcare aplicat privind pregătirea psihomotrică a persoanelor în vârstă instituționalizate
Rezultatele cercetării prealabile
În cadrul cercetării prealabile a fost efectuată analiza teoretică (și generalizarea) a datelor oferite de literatura de specialitate, au fost culese și puse în valoare cât mai multe date despre activitatea fizică din perspectiva vârstei a treia (date obținute prin: studierea documentelor, analiza rezultatelor în ceea ce privește cercetarea efectuată în anul 2005, pe un eșantion de 160 de persoane vârstnice instituționalizate de la Căminul de bătrâni Asociația „Bunătatea” Arad, analiza nivelului condiției fizice a persoanelor în vârstă, studierea răspunsurilor la interviul aplicat). Corelarea tuturor informațiilor obținute ne-au oferit o imagine de ansamblu asupra modului cum se poate desfășura activitatea fizică la nivelul acestei categorii de persoane. De aici a reieșit necesitatea optimizării modalităților de intervenție la acest nivel în vederea realizării obiectivelor propuse și obținerii efectelor terapeutice estimate în cele mai bune condiții.
După opinia noastră, aceste lipsuri sunt motivate prin faptul nerespectării, în primul rând, a principiului sistematizării și continuității în aplicarea unui program de mișcare, principiu care se bazează pe anumite legități psiho-fiziologice ale formării deprinderii, și anume în episodizarea, întreruperea mecanismului de însumare succesivă a efectelor cumulative.
Exercițiul fizic este un important adjuvant al terapiei anti-osteoporotice.
În urma unei activități fizice specifice de o durată de 20-30 de minute, de 2-3 ori pe săptămână putem menține și chiar crește – între anumite limite – densitatea masei osoase (deși densitatea masei osoase la vârsta a treia depinde de masa osoasă acumulată în tinerețe prin activitate fizică).
deprinderilor, în depășirea interferențelor negative și în corectarea deprinderilor greșite. Fiind o mișcare conștientă a mușchilor în raport cu mișcarea intențională coordonarea mișcării trebuie înțeleasă ca un proces de dirijare și reglare. Persoanele care dispun de capacități de coordonare bine dezvoltate vor reuși să învețe mai ușor și să-și însușească mișcările mai repede.
Testarea capacității de coordonare au fost efectuate prin tehnici de măsurare:
testul de coordonare psiho-motrică;
testul „Flamingo” – evaluarea echilibrului;
testul Matorin (cu rotire spre stânga și cu rotire spre dreapta) – evaluarea coordonării generale.
Rezultatele testării capacității de coordonare
Testul de coordonare senzomotric (cm). Indicatorii de coordonare senzo-motrici, testarea inițială au o valoare medie de 32,08 cm – calificativ satisfăcător, iar la testarea finală valori de 23,17 cm – calificativ bine. Valorile lui „T” – 0,71 (tabel 1) sunt mai mici decât „P” (pragul de semnificație). Cu toate că se observă o îmbunătățire a calificativului de la satisfăcător la bine, creșterea este nesemnificativă.
Deoarece datele au fost calculate în valoare absolută, cu plus (+) și minus (–) și implicit în final s-a luat valoarea absolută, coeficientul de variabilitate, intervalul de semnificație și abaterea standard apar cu valori foarte mari (tabel 2 și 3).
Tabelul 1. Indicatorii statistici pentru parametrii coordonării la persoanele vârstnice testate.
T – s-a calculat între indicatorii inițiali și finali
P1 – este cel din tabelul lui Ficher la pragul de semnificație de 0,05, în conformitate cu eșantionul cercetat
* rezultatele sunt date în valoare absolută
Tabelul 2. Rezultatele obținute de persoanele vârstnice la testele de coordonare.(T.I.)
* Datele sunt calculate în valoare absolută
Testul „Flamingo” – pentru evaluarea echilibrului (sec.) ne dă valori medii la testarea inițială de 14,26 sec. și de 16,46 sec. la testarea finală rata de creștere fiind 2,20 sec. Valoarea lui „T” este de 0,80 mai mică decât „P” deci creșterea este nesemnificativă (Tabel 1).
Valorile abaterii standard (S) și a coeficientului de variabilitate (Cv) sunt mari, ceea ce denotă că valorile înregistrate de componenții grupei au fost mult deosebite de medie ceea ce indică un colectiv neomogen. Cv – 59,28 % la T.F. (tabel 3) depășește granița celor 35 % având o împrăștiere excesivă.
Tabelul 3. Rezultatele obținute de persoanele vârstnice la testele de coordonare.(T.F.)
* Datele sunt calculate în valoare absolută
Testul Matorin cu rotire spre stânga (grade). Testarea inițială are valori medii de 330,83 grade (tabel 1) iar T.F. de 348,33 grade, având rata de creștere de 17,50 grade. Valoarea lui „T” este de 1,69 deci mai mic decât „P” creșterea fiind nesemnificativă.
Abaterea standard este de 26,44 T.I. și de 24,06 T.F. Coeficientul de variabilitate are valori de 56,76 % T.I. (tabel 2) și 59,28 % T. F. (tabel 3) ceea ce denotă o împrăștiere excesivă a valorilor individuale.
Testul Matorin cu rotire spre dreapta (grade). Testul psiho – motor care evaluează coordonarea generală, cu rotire spre dreapta, are valori medii la testarea inițială 341,67 grade și 355 grade la T.F. Rata de creștere dintre T.I. și T.F. este de 13,33 grade. Valoarea lui „T” este de 2,24 deci mai mare decât P0,05, creșterea fiind semnificativă. (Tabel 1).
Calificativul de bine la T.I. și foarte bine la T.F.
Abaterea standard și coeficientul de variabilitate sunt la ambele testări în limite normale.
Manifestările afectivității în mișcare au fost puse în evidență prin unele stări afective produse de:
intensificarea activității musculare – a determinat apariția voiciunii, bucuriei și satisfacției în urma efectuării unei mișcări;
efectuarea unei mișcări mai dificile – a determinat apariția satisfacției și încrederii în forțele proprii;
pregătirea pentru efectuarea unei mișcări – a determinat apariția neliniștii, apatiei, indiferenței și mobilizării afective;
desfășurarea acțiunilor de mișcare – a determinat apariția bucuriei și mobilizării.
Pentru persoanele vârstnice instituționalizate, terapia prin mișcare a reprezentat și un “canal de comunicare” atunci când subiecții au avut dificultăți în exprimarea “sinelui” sau când a lipsit comunicarea verbală.
Scopul aplicării terapiei prin mișcare – folosită ca instrument într-un proces terapeutic complex – a fost de a integra persoana vârstnică instituționalizată în activitatea de grup în așa fel încât, orientând-o spre un comportament normal, aceasta să aibă inițiativă proprie.
Exercițiile de relaxare și influențare psihomotrică trebuie reluate de fiecare dată cu încredere în reușită, ori de câte ori condițiile interne și externe ale persoanei sunt favorizante. Ca orice lucru făcut temeinic și serios, este imposibil ca rezultatele să nu survină.
Efectele acestor metode au fost următoarele:
Realizarea stării de calm, destindere, care protejează sistemul nervos, muscular și visceral de uzură;
Dobândirea capacității de concentrare, autocontrol și anticipare, cu rol important în prevenirea riscului de dezechilibru afectiv sau somatic în fața unor situații;
Reprimarea unor stări neplăcute ca: oboseala, teama, neliniștea, neîncrederea prin înlocuirea lor cu reversul acestora: odihnă, calm, liniște, încredere.
Perfecționarea autoreglării funcțiilor vegetative; dilatație vasculară, respirație calmă, relaxarea musculară;
Creșterea capacității de autosugestie pozitivă, cu dinamică în creșterea încrederii persoanei vârstnice în forțele sale proprii.
După aplicarea experimentului s-a obținut:
Crearea "stării de bine" psihice și fizice, de reabilitare a stimei de sine si demnității bătrânilor, prin crearea de oportunități pentru viața sociala: a fi împreună, activități de loisir, etc.;
Schimbarea mentalității vârstnicilor de subminare a șanselor menținerii îndelungate a "stării de bine" psihice și fizice, influențând procesul de interiorizare a atitudinii publice demobilizatoare. Pierzându-și încrederea în sine, mulți dintre ei se autoexclud din viața normală. Astfel, experimentul desfășurat a readus vârstnicilor stima de sine și tonusul de viață.
Structura motivației pentru practicarea exercițiului fizic la persoanele în vârstă instituționalizate
Tabloul motivației pentru practicarea activității fizice are în prim plan atât factori extrinseci, legați de particularitățile metodologiei domeniului (muzica, calitățile instructorului), cât și factori intrinseci legați de efectele psihofizice scontate (nevoia de relaxare-compensare, dorința de îmbunătățire a imaginii de sine).
Am considerat că este necesar să investigăm structura motivației, prin stabilirea factorilor care au determinat aderarea la un program de mișcare, printr-un interviu aplicat persoanelor vârstnice instituționalizate. “Menționați motivele principale pentru care practicați exercițiul fizic. Am înregistrat mai multe răspunsuri, diferite ca exprimare, care însă, după o analiză sintetică, au putut fi grupate astfel: facilități de practicare (sală), calitatea instruirii, accesibilitatea efortului, social, atractivitatea, prezența muzicii, progresul personal.
Răspunsurile au fost marcat pe o scală de evaluare notată de la 1 la 5 (1, reprezentând absența atracției (deloc) iar 5, atracția maximă (f. mult), cifrele intermediare reprezentând nivele intermediare ale atracției (2 – puțin, 3 – moderat și 3 – mult).
Rezultate și discuții
Principalele motive pentru care persoanele în vârstă nu fac mișcare au fost:
“Nu-mi face plăcere mișcarea în general”;
“Simt că nu fac față cerințelor” (lipsa competenței);
Motivele cu cele mai mari intensități înregistrate au fost:
Atmosferă plăcută (“Se desfășoară pe muzică”),
Efectul de relaxare (“Mă relaxează”),
Calitățile echipei de lucru (“Datorită instructorilor”).
Prezintă intensități moderate și foarte scăzute în decizia de implicare în mișcare:
Progresul perceput (“Simt că progresez de la o ședință la alta”),
Plăcerea de mișcare (“Îmi face plăcere efortul fizic în general”),
Competența (“Efortul e pe măsura condiției mele fizice”),
Controlul greutății (“E un prilej de a mai slăbi”),
Accesibilitatea (“Este ușor de învățat și practicat”),
Varietatea (“Apare ceva nou de fiecare dată”).
Cu intensități foarte scăzute și diferențe nesemnificative între mediile înregistrate, regăsim:
Dorința de afirmare a capacității motrice (“Este un prilej de a-mi arăta calitățile”),
Se desfășoară în sală.
Evaluarea eficienței mijloacelor și procedeelor folosite în practicarea corectă a exercițiilor fizice specifice afecțiunilor vârstei a treia.
Studiul s-a bazat pe urmărirea lotului de 13 subiecți persoane vârstnice instituționalizate în Căminul de bătrâni Asociația „Bunătatea” Arad. Selecția subiecților s-a făcut pe baza diagnosticului medical și a propunerilor de recuperare a persoanelor vârstnice instituționalizate care au făcut parte din eșantion.
Implicarea noastră a fost minimă, ea rezumându-se la corectarea execuției unor exerciții (corectarea modului de succesiune a exercițiilor). Exercițiile utilizate în această perioadă de acomodare au fost efectuate în special pentru adaptarea organismului la mișcare, urmând ca treptat să introducem exerciții specifice afecțiunilor vârstei a treia. S-au executat 2-3 serii pentru fiecare exercițiu.
În cadrul primei luni de antrenament am urmărit în special corectitudinea execuției exercițiilor, precum și adaptarea respirației la efortul depus. Din cea de-a noua săptămână de antrenament am trecut la mărirea numărului de exerciții, al seriilor și al repetărilor.
Începând cu a douăsprezecea săptămână am constatat o adaptare a organismului la efortul depus, fapt ce ne-a determinat ca, față de perioada precedentă, să folosim un număr 8–10 repetări, numărul de serii rămânând neschimbat (2–3). Această formulă de antrenament am utilizat-o până la sfârșitul experimentului.
În cadrul acestei perioade am constatat la subiecți un vizibil progres în ceea ce privește tonusul muscular.
Dacă în prima lună subiectul a învățat să execute corect mișcarea, în cea de a doua și a treia lună de antrenament preocuparea lui s-a axat pe concentrarea atenției din timpul execuției. Totodată au început să simtă „gustul progresului“, lucru foarte important în obținerea unor rezultate.
Pe perioada experimentului, numărul de antrenamente a fost de 1-2 pe săptămână. Această structură a programului de mișcare i-a obișnuit pe subiecți cu lucrul în echipă.
La sfârșitul experimentului am aplicat probele de control de la începutul experimentului, majoritatea subiecților obținând rezultate superioare celor inițiale.
În consecință, ne-am propus ca în cadrul acestui experiment să identificăm nevoia de mișcare a persoanelor vârstnice instituționalizate și să le implicăm într-un program de mișcare.
Am constatat la persoanele în vârstă instituționalizate că este prezentă tendința de a fi preocupate cu precădere de servicii medicale sau cu caracter socio-medical și mai puțin de serviciile cu caracter psihosocial: consiliere, socializare, terapie comportamentala, etc.
În concluzie putem spune că serviciul social de terapie prin mișcare pentru vârstnicii instituționalizați trebuie să țină cont de patologia caracteristică persoanelor vârstnice, de nevoia lor acută de servicii socio-medicale, dar și de necesitatea de le garanta o satisfacere a nevoilor de refacere/recuperare.
Rezultatele obținute în ceea ce privește structura motivației de practicare a exercițiului fizic
Cunoașterea motivelor persoanelor vârstnice instituționalizate pentru implicarea în activitatea motrică a fost necesară pentru a ne contura o imagine a în ceea ce privește practicarea sistematică a exercițiilor fizice (un principiu al metodologiei tuturor activităților corporale, fie ele formale sau non formale, corective sau numai de loisir.
Față de activitățile corporale în general, activitatea fizică desfășurată a prezentat particularități specifice de aderare motivațională. Factorii care au contribuit opțiunea persoanelor vârstnice instituționalizate pentru practicarea exercițiilor fizice au fost:
Nevoia de mișcare se regăsește pe primul loc în structura motivației intrinseci pentru practicarea exercițiului fizic. A crea practicanților toate condițiile de reușită nu înseamnă a ne limita numai la cele materiale (condiții de lucru, metode moderne etc) ci și cele psihologice care să-i pună în stare de acțiune, să le creeze și să le întărească motivația, să le stimuleze interesul, să-i pună în situația de a-și mobiliza forțele, de a simți măsura capacității lor și gustul reușitei.
Orientările motivaționale ale activității umane nu sunt rezultatele unor interese spontane. Ele sunt efectul unui angajament personal și a unui efort concentrat. De aceea, în activitatea fizică nu este suficient ca să se ofere imaginea corectă a diverselor exerciții fizice (demonstrații și explicații) sau să asigure numai supravegherea grupului de lucru (stilul “laise faire”). Trebuie să fie creată o atmosferă plăcută de lucru și în același timp să determine persoanele în vârstă instituționalizate să depună eforturile necesare de a descoperi prin exerciții variate, plăcerea mișcării și a ritmului, satisfacțiile realizării unui efort de rezistență.
Subiecții din grupul de lucru au efectuat două antrenamente pe săptămână. În primele două săptămâni antrenamentul s-a axat pe exerciții libere ușoare, pentru a pregăti corpul pentru noul tip de efort și anume efortul depus prin exerciții fizice desfășurate la aparate. Efortul s-a îndreptat spre modalitățile de creștere a interesului pentru exercițiile fizice, spre cele mai accesibile și atrăgătoare mijloace și metode, cu scopul menținerii și întăririi sănătății al socializării prin activitățile corporale, cunoscându-se faptul că sunt șanse mult mai mari ca o persoană în vârstă să practice sistematic activitățile corporale pe tot parcursul vieții dacă a fost îndrumată adecvat și obișnuită să facă acest lucru.
Informațiile și datele analizate, precum și experiența acumulată, ne îndreptățesc să afirmăm că menținerea și întărirea motivației intrinseci, dominantă pentru practicarea exercițiilor fizice în general, pot fi realizate atunci când sunt întrunite câteva condiții esențiale:
Convingere – importanță – necesitate
Dependență – independență
Capacitate – experiență – satisfacție
Convingere – importanță – necesitate. Convingerea că mișcarea are un rol important în menținerea și întărirea sănătății și că este indispensabilă unui stil de viață sănătos. Este condiția sine qua non pentru continuarea unui program de exerciții fizice.
Dependență – independență. Cel care practică exercițiile fizice are două trebuințe opuse: vrea să se bazeze pe cel care-l instruiește, să fie condus de acesta spre atingerea obiectivului dar în același timp dorește să fie respectat, să i se ofere independență și posibilitatea de autoafirmare, de realizare.
Capacitate – experiență – satisfacție. Fiecare practicant se simte în interiorul activității dacă face față cerințelor prin propria capacitate, prin experiența anterioară. Fiecare mică reușită, fiecare mic progres îi oferă satisfacție, plăcere. Satisfacție și plăcere care înseamnă încă un pas spre următoarea reușită. Aceasta este o sursă permanentă de întărire a motivației pentru continuarea activității, cheia îndeplinirii cu succes a obiectivelor.
CONCLUZII
Rezultatele testelor ne arată că, factorul determinant în procesul desfășurare a actelor motrice este capacitatea de coordonare. De asemenea, persoanele în vârstă fiind puse pentru prima dată în fața acestor teste au reacționat nefiresc, iar performanțele acestora nu reflectă – după părerea noastră – cele mai veridice rezultate.
În urma analizei rezultatelor obținute, putem menționa că nu s-a respectat principiul privind frecvența stimulilor (numărul activităților motrice – minimum 3 – propuse sub diferite forme de organizare), astfel încât ei să-și păstreze eficiența, adică să se suprapună peste „urmele” de repetare anterioară.
Aprecierea în etapa inițială a indicilor privind nivelul unor abilități motrice și a stării funcționale a persoanelor în vârstă instituționalizate, ne-a demonstrat o antrenare în mișcare insuficientă, cu multe carențe, fapt ce reiese din analiza rezultatelor măsurătorilor și testărilor efectuate asupra eșantionului cercetat. Cercetările efectuate preliminar indică un potențial motric redus, activitate motrică limitată în regimul zilei și săptămânii, ceea ce permite constatarea că există o legătură structurală între factorii care au influență asupra activității motrice.
Modalitățile de lucru propuse și aplicate în experimentul realizat de noi în baza efectelor cumulative ale exercițiilor fizice aplicate au condus la îmbunătățirea parametrilor fizici, motrici și funcționali (valorile medii ale grupei experimentale înregistrând un progres semnificativ, cu sporuri de două ori mai mari la parametrii funcționali și cu o rată de creștere între 0,5 și 1,0 la parametrii motrici).
Exercițiile fizice care au fost cuprinse în programul de mișcare aplicat (specifice afecțiunilor caracteristice vârstnicilor), având la bază factori dinamici, cinematici, structurali și motivaționali, au optimizat procesul de recuperare a persoanelor vârstnice instituționalizate, prin varietatea acțiunilor motrice pe care le-au conținut, determinând crearea motivației de practicare a exercițiilor fizice și participarea activă în program.
Experimentul realizat a demonstrat eficiența mijloacelor și modalităților de organizare aplicate în baza efectelor cumulative ale exercițiului fizic adaptat specificului persoanelor în vârstă. Creșterile sunt evidente în favoarea grupelor experimentale față de grupele martor la toate categoriile de teste care au vizat dezvoltarea fizică și starea funcțională. Datele prezentate demonstrează faptul că folosirea modalităților propuse de noi contribuie creșterea eficienței procesului de recuperare a persoanelor vârstnice instituționalizate.
Așadar, rezultatele obținute experimental au confirmat ipotezele cercetării. În urma interpretării rezultatelor obținute am putut desprinde următoarele concluzii:
La nivelul grupului de studiu am constatat o creștere indicilor de dezvoltare a forței și de coordonare a mișcărilor, datorită programului de pregătire aplicat;
Grupul de subiecți a înregistrat, de asemenea, un progres mic, în toate cazurile de exerciții aplicate, fără valori prea mari ale performanțelor;
Persoanele vârstnice instituționalizate s-au acomodat rapid la efortul fizic și au aplicat diferite principii de antrenament;
Antrenamentul de forță, pe lângă efectele benefice asupra organismului, a contribuit la dezvoltarea unor calități și trăsături moral-volitive;
Practicarea sistematică a exercițiilor fizice a condus la apariția și menținerea unei stări bune de sănătate a organismului.
Motivarea pentru mișcare a persoanelor vârstnice instituționalizate a condus la ameliorarea relațiilor interpersonale și a dezechilibrelor emoționale ale acestora;
Acordarea unui sprijin personalului care lucrează cu persoana vârstnică instituționalizată a fost necesar în majoritatea situațiilor de integrare socială;
Pe măsură ce motivația pentru mișcare a devenit intrinsecă și a fost mai mare, implicarea în activitatea fizică s-a realizat mai intens și performanțele fizice și psihice au fost mai mari;
Atunci când condițiile de mediu sunt extrem de favorabile mișcării, persoana vârstnică se adaptează mai ușor situațiilor de mișcare iar evoluția procesului de integrare socială este mult accelerată;
Persoanele vârstnice se află în stare critică și din cauza problemelor sociale pe care le implică posibilitatea redusă de mișcare, uneori fiind în imposibilitate de a se “îngriji”. Există un număr mare de persoane dependente fără nici un suport din partea serviciilor publice, a familiilor.
Rezultatele obținute prin efectuarea acestui studiu ne permit să afirmăm următoarele:
Sportul și activitatea fizică oferă o ocazie excepțională de a întâlni alte persoane și de a comunica cu ele, de a juca diferite roluri, de a dobândi anumite competențe sociale (precum toleranța, respectul pentru celălalt), de a accepta diverse atitudini în raport cu activitatea aflată în discuție (ceea ce favorizează dezvoltarea personalității), de a experimenta emoții care nu sunt atât de ușor de cunoscut în alte domenii ale existenței, de a accepta obiectivul fixat de echipă (și de a-l exprima prin cooperare, coeziune etc.), toate acestea nefiind decât unele dintre cele mai generale procese declanșate de practicarea exercițiului fizic.
Cum orice tip de sport și de activitate fizică interesează unitatea corpului cu spiritul, este necesar să luam în considerare și problemele care ating dezvoltarea personalității. Astfel, există suficiente elemente care atestă efectul pozitiv al activității fizice asupra imaginii de sine, auto-stimei, anxietății, depresiei, asupra tensiunii și stres-ului, încrederii în sine, energiei, eficienței și stării de bine general.
În final, se poate spune că activitatea fizică în varietatea formelor ei are implicații în satisfacerea tuturor trebuințelor individului, pornind de la cele fiziologice – nevoia de mișcare; de siguranță și sociale prin sentimentul de aderență la grup, prin varietatea modelelor oferite; trebuințele relative la EU și de auto-realizare prin creșterea stimei de sine prin satisfacerea nevoii de apreciere, de aprobare socială, de statut; trebuințele cognitive – prin nevoia de nou și satisfacerea curiozității; finalizând cu cele estetice – știut fiind rolul mișcării active în dobândirea frumuseții corporale, armoniei, grației și prin toate cele de mai sus se poate realiza auto-exprimarea – șansa unei vieți grefată pe bucuria mișcării, cu un tonus fizic și psihic bun, cu posibilități crescute de a evita și combate stresul (chiar prin refugiul în sport).
În fața seniorilor nu trebuie să avem gură, ci ochi și inimă!
BIBLIOGRAFIE
ANIANSSON, A.; GUSTAFSSON, E., Physical training in elderly men with special reference to quadriceps muscle strength and morphology. Clin. Physiol. 1:87-98, 1981.
ALEXE, N., Studii de sociologie, psihologie, biochimie și metodica educației fizice și sportului, București, Editura Sport Turism, 1971.
ALEXE, N., Teoria și metodica antrenamentului sportiv, București, Editura Fundației România de mâine, 1999.
BIDDLE SJH, FOX KR, BOUTCHER SH (eds), Physical Activity and Psychological Wellbeing, Routledge, London, 2000.
BOGDAN, C., Geriatrie, București, Editura Medicală, 1997.
BOGDAN, C., Teoria antrenamentului sportiv, Arad, Editura Vasile Goldiș, 1998.
BOGDAN, C.; STOIANOVICI, S., Ghid de nursing geriatric, București, Editura Zecasin, 1997.
BONTILĂ, G., Culegere de teste psihologice de nivel și aptitudini, București, Editura Universul, 1995.
BROWN, D. R., Physical activity, ageing, and psychological well-being. Can. J. Sports Sci. 17:185-193, 1992.
CARL, C. A., The effects of an exercise program on self-care activities for the institutionalized elderly, J. Gerontol. 8:282-285, 1982.
COLIBABA EVULEȚ, D., BOTA, I., Jocuri sportive – Teorie și metodică, București, Editura ALDDIN, 1998.
CHANDLER, J. M; HADLEY, E. C., Exercise to improve physiologic and functional performance in old ag, Clin. Geriatr. Med. 12:761-784, 1996.
DEMETER, A., Fiziologia sporturilor, București, Editura Stadion, 1972.
DRAGNEA, A., BOTA, A., Teoria activităților motrice, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2000;
DRAGNEA, A., Antrenamentul sportiv, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1996.
DRĂGAN, I., DEMETER, A., Sport și sănătate, București, Ed. Sport – Turism, 1990.
DUMITRU, GH., Sănătate prin sport pe înțelesul fiecăruia, București, Federația Română Sportul pentru Toți, 1997.
DUMITRU, M., Bătrânețe activă, București, Editura Medicală, 1984.
EPURAN, M., Psihologia educației fizice, București, Editura Sport – Turism, 1976.
EPURAN, M., Modelarea conduitei sportive, București, Editura Sport–Turism, 1990
EPURAN, M.; MAROLICARU, MARIANA, Metodologia cercetării activităților corporale, Cluj-Napoca, Editura Risoprint, 1998.
FAURE, E., A învăța să fii, București, Editura Didactică și Pedagogică, 1974.
FEERTCHAK, HELENE., Les motivations et les valeurs en psycho-sociologie, Paris: Armand Colin, 1996.
FIATARONE, M. A.; EVANS, W. J., Exercise in the oldest old, Top. Geriatr. Rehabil. 5:63-77, 1990.
GORGOS, C., Dicționar enciclopedic de psihiatrie, București, Editura medicală, 1992; GRENINGER, L. AND KINNEY, M., Therapeutic exercises for older adults, Dubuque, IA: Eddie Bowers. 1987
HIRTZ, P., SASS, H., Jocurile sportive – solicitări psihomotrice și de coordonare – calități de coordonare, C.C.E.F.S. Nr. 3 (82) / 1990.
HIRTZ, P., SASS, H., Practicarea jocurilor sportive și perfecționarea calităților de coordonare, C.C.E.F.S.
HORGHIDAN, V., Problematica psihomotricității, București, Editura Globus, 2000.
KIDD, J. R., Cum învață adulții. (How adults learn), (traducere de Dumitru, A.). București: EDP. 1981.
LESLIE, D. K.; G. A. FREKANY, Effects of an exercise program on selected flexibility measures of senior citizens, Gerontologist 4:182-183, 1975.
LESSER, M., The effects of rhythmic exercise on the range of motion in older adults. Am. Correct. Ther. J. 32:118-122, 1978.
LUDU, V., Îndemânarea și metodica dezvoltării ei, București, Editura Consiliului Național pentru Educație Fizică și Sport, 1969.
MANNO, R., Bazele teoretice ale antrenamentului sportiv, București, C.C.P.S., 1996;
MARTINSEN, E. W., Benefits of exercise of the treatment of depression, Sports Med. 9:380-389, 1990.
MASLOW, A. H., Motivation and personality, New York: Harpo and Row, 1970.
MEYERS, C., Walking: A complete guide to the complete exercise, New York, NY: Random House, 1992.
MCAULEY, E.; RUDOLPH, D., Physical activity, aging, and psychological well-being, J. Aging Physiol. Activ. 3:67-96, 1995.
MITRA, G.; MOGOȘ, A., Dezvoltarea calităților motrice, București, Editura Sport – Turism, 1977.
Raport al Comisiei de Experți ai Organizației Mondiale a Sănătății din anul 1974
ZAMFIR C., ZAMFIR E., Politici Sociale, Ed. Alternative, București, 1995
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Terapeutic AL Exercitiului Fizic LA Persoanele Varstnice (ID: 155288)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.