Rolul Tehnicianului Dentar In Reabilitarea Functiei Fizionomice cu Ajutorul Puntilor Metalo Ceramice

Cuprins

1. Introducere…………………………………………………………….4

I. PARTEA GENERALĂ

2.CLASIFICAREA FORMELOR CLINICE ALE EDENTAȚIILOR……

………………………………………………………………………….7

2.1 Definitia edentatiei partiale…………………………………………….. .7

2.2 Calsificarea lui Cummer………………………………………………7

2.3 Clasificarea lui E. Kennedy……………….…………………………. .8

2.4 Clasificarea lui E. Costa ……………………………………….. .9

3. MASE CERAMICE FOLOSITE ÎN TEHNICA DENTARĂ…….10

3.1 Definitia maselor ceramice…………………………………………10

3.1 Compoziția maselor ceramice……………………………………..11

3.3 Caracteristicile maselor ceramice………………………………….12

3.4 Sinterizarea maselor ceramice pe componenta metalică…………15

3.5 Depunerea, modelarea si arderea Straturilor de mase ceramice……19

3.6 Teoriile legaturii metalo-ceramice…………………………………26

4. INTERFATA METALO-CERAMICA…………………………. ..28

4.1Sistemul aliaj-ceramica…………………………………………….28

4.2Posibile surse de eroare ale prelucrarii in laboratorul de Tehnica Dentara………………………………………………………………… 29

5.GENERALITATȚI DESPRE PUNȚILE METALO-CERAMICE….31

5.1Definiția punților dentare…………………………………………..31

5.2Itermediarii puntilor metalo-ceramice……………………………..31

5.3Intermediarii inzoma si probond……………………………………36

5.Etape tehnice de realizare a punților metalo-ceramice……………….38

5.1Definiția lucrarilor metalo-ceramice…………………………………38

5.2 Modelul de lucru…………………………… ……………………38

5.3Particularitațile machetei metalo-ceramice…………………………40

5.3Confecționarea machetei scheletului metalic pentru punțile metalo-ceramice………………………………………………………………..42

5.4Ambalarea machetelor punților metalo-ceramice…………………..44

5.5Preîncalzirea și Încalzirea …………………………………………..45

5.6Turnarea. Definiție, surse de topire…….…………………………..45

5.7Dezambalarea,prelucrarea,lustruirea scheletului metalic………..46

6.ROLUL TEHNICIANUI DENTAR ÎN REABILITAREA ORALĂ COMPLEXĂ…………………………………………………………47

6.1Calități ale tehnicianului dentar…………………………………47

6.2 Responsabilități ale tehnicianului dentar………………………..48

6.3Etica și deontologia în cadrul laboratorului de tehnica dentară…..49

II PARTEA SPECIALĂ

1.INTRODUCERE

Datorită multitudinii de materiale pe care le avem astăzi la dispozitie medicina dentară poate sa satisfacă cu succes exigențele pacienților din punct de vedere estetic cât si al rezistenței pe termen lung.

În stomatologie, în general și în protetică, în special, forma, poziția și culoarea dinților sunt elemente care participă la definirea fizionomiei feței, precum și a personalității pacientului.

Culoarea ar putea fi definită ca fiind senzația produsă de totalitatea radiațiilor luminoase de diferite frecvențe care permite ochiului să deosebească între ele două părți vecine, omogene și egal iluminate, văzute simultan. (Bratu D.,2011)

În direcția proprietaților cromatice ale maselor de placaj în ultimii 20 de ani s-au facut progrese mari, ajungându-se la obținerea unor nuanțe si efecte foarte apropiate de cele ale dinților naturali.

Cercetările din domeniul tehnico-dentar au arătat ca ceramica este un material biocompatibil capabil sa mulțumească cerințele pacienților, medicilor și tehnicienilor.

Originea cuvantului ceramică derivă din limba veche greacă (gr.Keramikos-de argilă), cheramichi-ceramică.

În Grecia antică olarii purtau numele de Kermen.

De asemenea, cuvantul porțelan ale cărui caracteristici sunt superioare, are originea din limba Greacă, denumirea fiind imprumutată de la numele unei scoici ,,Porzellena Cypre”.

Dupa revoluția din decembrie 1989, in România privatizarea si cererea pacienților a dus la necesitatea deschiderii mai multor cabinete dentare si laboaratoare de tehnică – dentară, ducând la o creștere a utilizării ceramicii prin investiția în aparatură, necesară realizării acestui material.

Acum în România porțelanul dentar ocupă un loc de frunte în lucrările potetice, în ciuda crizei economice din ultima perioadă, reabilitarea funcției fizionomice fiind in topul cerițelor pacienților.

Motivația alegerii lucrării se datorează in primul rând popularitații pe care o oferă masele ceramice la ora actuală in cadrul restaurarilor protetice dentare.

Pentru societate frumusețea ține de estetica. În medicina dentară, estetica este un fenomen global care continua sa crească si să se dezvolte, rezultat din necesitațile pacienților tot mai exigente care nu se mai mulțumesc doar sa dețină dinți si un parodonțiu sănătos, ci iși doresc dinți frumoși si un surâs cat mai fermecator (zâmbet ca la Hollywood) care să le dea încredere in sine.

Ca sa practice cu succes estetica dentară, practicienii trebuie să înțelegă arta și știința de disciplină și sa fie la curent cu toate datele noi, să folosească materiale si tehnici moderne.

Zâmbetul, când este plăcut și atractiv, îmbogățește nu numai individul care zâmbește, dar și pe cei care privesc.

Coroanele metalo-ceramice combină rezistența și acuratețea aliajului turnat cu estetica maselor ceramice, transformând artificialul in natural.

Aspectul estetic deosebit si rezultatele foarte bune pe care le oferă punțile metalo-ceramice pacienților duc la satisfacții deosebite și aprecieri pentru echipa medic-tehnician si la mult mai mulți pacienți pe viitor.

PARTEA GENERALĂ

2. CLASIFICAREA EDENTAȚIILOR

2.1 Definitia edentației parțiale

Edentația parțială este o stare patologică care rezultă prin pierderea uneia până la 15 unitați dento – parodontale de pe arcadele dentare, în urma căreia rezultă unul sau mai multe spații edentate cunoscute sub numele de breșe. Spațiile edentate (breșele) pot varia în funcție de topografie, întindere si frecvență. Ele pot fi localizate la maxilar și/sau la mandibulă, pe o hemiarcadă sau pe ambele, în zona frontală sau în zona de sprijin (laterală). (Popescu Mihaela,S.,2013)

2.2Clasificarea lui Cummer

Bazată pe criteriul poziției liniei croșetelor (fulcrum linie sau Kippline) împarte edentațiile în patru clase – Fig.1.

Figura 1. Clasificarea edentatiei dupa W.E. Cummer

Cele patru clase sunt urmatoarele:

      – clasa I-a  – linia crosetelor e diagonală;

      – clasa a II-a  – linia crosetelor e transversală;

      – clasa a III-a – linia crosetelor e unilaterală;

– clasa a IV-a – linia crosetelor e poligonală.

2.3Clasificarea lui E.Kennedy:

Realizată in 1923 este până în prezent cea mai utilizată, fiind didactică, ușor de reținut si utilizată de cele mai multe școli de stomatologie din lume. La baza clasificării lui Kennedy stă topografia spațiilor edentate raportate la dinții restanți si posibilitățile de tratament adecvate – Fig.2.

Fig.2 Casificarea edentatie dupa Kenedy

– Clasa I cuprinde edentațiile bilaterale ale arcadei, breșele fiind delimitate de dinți restanți numai mezial.

– Clasa a II-a cuprinde edentațiile unilaterale ale arcadei, breșele fiind delimitate de dinți restanți numai mezial.

– Clasa a III-a cuprinde edentațiile bilaterale ale arcadei, breșele fiind delimitate de dinți restanți mezial si distal.

– Clasa a IV-a cuprinde edentațiile în regiunea anterioară.

Swenson a propus o modificare logică în succesiunea edentațiilor:

a grupat întâi edentațiile unilaterale si apoi pe cele bilaterale adică clasa a II-a, clasa I, clasa a III-a și clasa a IV-a. Se dă prioritate edentației simple. Kennedy a formulat clasificarea lui in forma indicată anterior, observând frecvența crescută a clasei I,iar, modificarea propusă de Swenson nu a fost folosită decât într-un cerc local, restrâns.

Terkla si Laney au propus modificări utile ale clasificării lui Kenedy care au fost insușite de mulți specialisti.Acestea constau in notarea breșelor suplimentare din regiunea anterioară cu litera A,a breșelor suplimentare din regiunea posteriară cu B,completând util clasificarea anterioara.(Randasu I,1994)

2.4 Clasificarea lui Eugen Costa:

Eugen Costa sistematizează edentațiile folosind o terminologie topografică,utilă elaborarii planului de protezare.

Astfel denumește:

1 Edentație frontală, absența dinților incisivi sau canini;

2 Edentație laterală, abesența unor premolari sau molari uni sau bilateral, edentație la care breșa este delimitată la ambele extremități de dinti restanți;

3 Edentație terminală, absența premolarilor sau molarilor uni sau biterminali, edentații la care breșa este delimitatată numai anterior de dinți restanți;

4 Edentație mixtă, absența mai multor dinți; edentații la care pot coexista breșe frontale; laterale si terminale;

5 Edentație întinsă, caracterizată prin absența dinților din două regiuni (frontală si laterală);

6 Edentații subtotale, când rămâne unul sau doi dinți pe arcadă;

7 Edentații totale.

3. MASE CERAMICE FOLOSITE IN TEHNICA DENTARĂ

3.1 Definiția maselor ceramice

La ora actuală se consideră ceramică toate materialele anorganice, nemetalice, obținute la temperaturi înalte cu punct de plecare de la o pulbere, a căror consolidare se face prin sinterizare, cristalizare sau priza unui liant.

Unii autori folosesc termenul de ceramică, iar alții pe cel de porțelan dentar. Autorii de limbă engleză, utilizează deopotrivă termenii dental porcelain și dental ceramic.

Termenul de ceramică dentară pare a corespunde mai mult compoziției și proprietăților maselor ceramice utilizate în stomatologie. (Bratu D 2011)

3.2 Compozitia maselor ceramice:

Masele ceramice dentare au o structură heterogenă compusâ din:

– Fază amorfă (sticlă transparentă) de exemplu KiO x A^Os x 6 Si02 – Ortoclas sau Nâ20 x

A1203 x 6 Si02 – Albit

– Fază cristalină (opacă) de exemplu: K^O x A^Os x 4 Si02- Leucit.

Cristalele dispersate în faza amorfă au un rol dublu:

modificarea transparenței prin reflecție, refracție și absorbție, care să-i asigure ceramicii un aspect cât mai apropiat de cel al smalțului. (Bratu D.,2011)

Masele ceramice pentru placare se prezintă în sistem bicomponent pulbere/lichid. Pulberea este ambalată în flacoane de sticlă care poartă pe ele o serie de însemne specifice destinației lor (opaquer, dentină, smalț, colet etc.) precum și un număr care indică culoarea sau nuanța.

Lichidul compus din apă distilată și alte adaosuri care-i cresc vâscozitatea este ambalat în flacoane (din polietilenă sau alte mase plastice), prevăzute de obicei cu sisteme de picurare. (Bratu D.,2011)

Compoziția porțelanurilor dentare diferă de cea a porțelanurilor industriale, în ceea ce priveste proporția materiilor prime utilizate in realizarea acestor mase.

Componenții de baza ai porțelanurilor sunt:

Caolinul – este o argilă superioară, este folosit pentru a da plasticitatea materialului in fazele inițiale de prelucrare.

Caolinul este adaugat porțelanului ca linat si asigură rigiditatea produsului.

Cuarțul este folosit pentru a da maselor ceramice rezistență si contribuie la transluciditatea ei menținandu-i forma în timpul arderii datorita temperaturii de fuziune foarte înalte.

Feldspatul constituie componentul principal al porțelanurilor dentare, avand rol de matrice in masele ceramice dentare pentru caolin si cuarț. Feldspatul dă porțelanului transluciditate.

Pe lângă acesti componenți de baza în componenta porțelanurilor dentare se mai adauga o serie de alte substanțe ca: fondanți, oxizi metalici, agenți adiționali sau de flux.

3.3 Caracteristicile maselor ceramice:

Dezavantajul cel mai mare al maselor ceramice este ca suferă modificari volumetrice manifestate prin contracții de 15-25%.

Contracția este influențata de :

– Granulația masei ceramice, se recomandă folosirea maselor ceramice cu granule de mărimi si forme diferite astfel se reduce gradul de contracție al masei respective.

– Tehnica de condensare utilizată prin care se elimină apa din masa ceramică depusă.

Ca tehnici de condensare amintim: vibrarea, spatularea, aplicarea periei, magnetizarea, absorbția, preasarea sau combinarea între diferite tehnici.

– Arderea masei ceramice fiind cea mai importantă formă de contracție datorată eliminării bulelor de aer in timpul arderii.

– Duritatea este mai mare de 400-417 unitați pe scara Brinnel.

Masele ceramice sunt mai dure decât smalțul dentar(280-300uB).

– Rezistența la presiune este mare fiind mult superioara forțelor ce se dezvoltă la nivelul sistemului stomatognat.

Ceramica dentară este un material casant ceea ce nu este neaparat sinonim cu lipsa de rezistență.(Manolea H.,2011).

– Stabilitatea coloristică este mare .

– Transluciditatea este foarte buna ceea ce recomandă ceramică ca un material valoros. .(Manolea H.,2011).

– Biocompatibilitate .

– Ceramica este un material predispus la fisurare.

În materialele ceramice arse ar exista chiar ab inițio microfisuri, fapt remarcat de Grifîth încă de la începutul secolului XX. (Figura 3 si figura 4)

Figura 3. Structură heterogenă a maselor ceramice: fază amorfă; fază cristalină (distribuție sub formâ de ciorchine); microfisuri.

Figura 4. Înmulțirea microfisurilor, unirea și propagarea lor pânâ la nivelul cristalelor; prezentarea schematicâ după aplicarea a 10 000 de cicluri termice (modificarea temperaturii între 5°C și 55°C)

O fisură apărută în cavitatea bucală, pe suprafața sau în grosimea masei ceramice, nu va avea nici o șansă de refacere la temperatura cavității bucale, spre deosebire de un aliaj, care, în urma unei deformări plastice, suferă ruperi și desfaceri ale structurilor atomice la temperatura mediului ambiant. La o solicitare supraliminară fisurile deja existente in faza amorfă se propagă până când întâlnesc un cristal (de leucit sau mulit). Dacă solicitarea nu este prea mare și legătura dintre cele două faze este suficient de putemică fisura se oprește la acest nivel.

Pentru limitarea propagării fisurilor o importanță deosebită o are și mărimea și densitatea cristalelor: cu cât acestea sunt mai dese și mai mari, fisura va întâlni momentul propagării mai multor obstacole până își va pierde complet din putere și se oprește la nivelul unui cristal. O concentrație prea mare de cristale are însă efecte negative asupra aspectului estetic al maselor ceramice.

Rezistența maselor ceramice trebuie abordată din puncte diferite de vedere în funcție de utilizarea lor: pentru placare sau pentru sisteme integral ceramice. (Bratu D.,2011)

3.4 SINTERIZAREA MASELOR CERAMICE PE COMPONENTA METALICĂ

Arderea maselor ceramice pe scheletul metalic al unei coroane mixte metalo-ceramica(CMMC)sau pe scheletul unor intermediari se face în cuptoare speciale.

Modelele noi de cuptoare oferă în camerele lor de ardere o stabilitate termică deosebită, precum și posibilități sporite de control al regimului termic. La aceste cuptoare existâ o constanță remarcabilă a reglajelor, existând o interdependență a celor doi parametri esențiali: timpul și temperatura.

Indiferent de tipul cuptorului, in timpul arderii maselor ceramice și scheletul metalic al coroanelor mixte metalo-ceramice (la 900-980 °C) au loc o serie de fenomene;

•în etapa inițială, de uscare „la gura cuptorului", lichidul din pastă se evaporă, iar substanțele organice (lianții, coloranții) ard fără reziduuri, realizând diminuarea spațiului dintre particule cu aproximativ 75% .

•în etapa de ardere la 900-980°C, conform unui regim termic bine stabilit de fiecare producător, se realizează o topire superficială a particulelor care le scade tensiunea superficială, astfel încât ele încep să „curgă", spațiile dintre ele micșorându-se pânâ la dispariție (fig. 5.).

Concomitent, în funcție de regimul termic aplicat, are loc sau nu, o creștere a fazei cristaline. Cristalele pot depăși faza sticloasă în care erau incluse și să se unească cu cristalele din particulele învecinate.

Fenomenul de topire superficială a particulelor și unirea lor într-o masă compactă se numește sinterizare (fig. 5). în urma sinterizării se diminuează spațiul interstițial dintre particule, acompaniată de o contracție volumetrică a ceramicii după ardere cu 27% până la 45%.

Figura 5 Reprezentarea schematică a procesului de sinterizare:a) masa ceramică modelatâ cu spații largi între particule, umplute cu lichid de modelat, lianți și coloranți organici; b) prin densificare (cu instrumente, prin vibrare mecanică și tamponare), se micșoreazâ spațiile dintre particule; c) prin uscare la gura cuptorului spațiile diminuă cu aproximativ 75%;

d) topirea superficială a particulelor și unirea într-o inasâ compactă.

După arderile succesive se formează o structură chimică bicomponenta care cuprinde o matrice sticloasă cu incluziuni cristaline – leucitul, mulitul etc. și un grad mai mic sau mai mare de incluziuni gazoase. Este de dorit ca numărul arderilor să fie cât mai mic (fig. 6 și 7).

Figura 6. Masă ceramică bicomponentă:

a)înainte de ardere; b) după ardere

Figura 7 Formarea matricei sticloase și structurilor cristaline ale masei ceramice (material bicomponent), de-a lungul sinterizării și a arderilor succesive: A) masa ceramică uscată la gura cuptorului, înainte de prima ardere; B) începutul procesului de sinterizare (topirea superficialâ a particulelor); sectoarele hașurate reprezintâ zonele unde curge faza sticloasă, unind particulele de ceramică;C) masa ceramică după arderea finală; se observă matricea în care sunt încorporate diferite structuri cristaline și incluziuni gazoase;D) structura chimicâ a zonei de trecere de la faza sticloasâ (stânga) la faza cristalinâ (dreapta) a masei ceramice; punctele negre reprezintâ atomi de siliciu, iar cercurile atomi de oxigen;E) detaliul imaginii D – ilustrând configuratia spațialâ a lanțului de Si-0; F) dispoziția atomilor de oxigen înjurul atomului de siliciu, în cele patru colțuri ale tetraedrului (schemâ modificatâ după Rosenstiel, Land, Fujimoto, 1988).

3.5 DEPUNEREA, MODELAREA ȘI ARDEREA STRATURILOR DE MASE CERAMICE

Sortimentele de pulberi (opaquer-ul masele pentru dentină, colet, margini incizale, smalț etc.) se amestecă cu lichidul în godeuri de porțelan sau pe plăci de sticlă până la obținerea unor paste cremoase. Cu ajutorul pensulelor și a unor instrumente care fac parte din truse standardizate (Standard-Vita, Ivoclar ete.), pastele se depun pe suprafețele metalice ale Coroanelor Metalice sau a intermediarilor într-o anumită succesiune.

Depunerea este urmată de condensare, care se poate face:

– folosind instmmentul „LE CON" care presează masa ceramică pe scheletul metalic;

– cu hârtie absorbantă care absoarbe excesul de lichid;

– prin vibrare mecanică.

De obicei se utilizează succesiv condensarea manuală și cea prin vibrare mecanică, după fiecare strat depus.

În mod obișnuit, in funcție de tipul masei ceramice sunt necesare patru sau cinci arderi succesive fără a ține cont de arderea stratului intermediar de adeziv (BONDING):

• arderea grundului (opaquer-ului);

• arderea stratului de bazâ;

• arderea de corecție;

• glazurarea.

Există tehnicieni experimentați și dotați cu un simț deosebit al formelor și culorilor care obțin coroane mixte metalo – ceramice doar după trei arderi.

A) Depunerea și arderea opaquer-ului

Rolul stratului opac este:

• să mascheze culoarea aliajului;

• să asigure legătura aliaj/ceramică;

• să redea placajului ceramic culoarea de bază;

De obicei este suficientă o singură aplicare, majoritatea maselor opace având o aderență excelentă. In unele tehnologii, înainte de ardere, opaquer-ul se usucă la gura cuptomlui.

Aplicarea opaquer-ului în două straturi, primul foarte subțire și al doilea normal ca și grosime garantează o umectare mai bună a scheletului metalic de masa ceramică. Uscarea trebuie făcută în timp pentru a se evita formarea fisurilor și porozităților.

Stratul de opaquer trebuie să acopere în totalitate aliajul. În caz contrar, pe suprafețele neacoperite se depune un strat nou, repetându-se arderea. în final stratul de opaquer ars trebuie să aibă culoarea alb-gălbuie.

În funcție de preparația dentară și de conformitatea scheletului metalic în această zonă, depunerea opaquer-ului în zona cervico-vestibulară prezintă o serie de particularități.

Leibowitch (96,97) contraindică preparațiile cu prag drept și înclinat, deoarece acestea pot crea uneori prejudicii estetice și parodontale (fig. 8 a). în cadrul preparațiilor cervico-vestibulare în chanfrein placajul ceramic se aplică deasupra infrastructurii metalice, iar depunerea opacului paragingival devine inestetică și poate prejudicia concomitent zona parodontală (fig. 8C-a). Aceste prejudicii se pot manifesta pe două planuri:

Figura 8 Limita cervico-vestibulară aliaj-cerâmică: A. preparație în prag drept (a) și înclinat (b) cu efecte inestetice și care favorizează afectarea parodonțiului marginal; B. preparația cervicală chamfer' (en conge) oferă condiții parodontale mult mai favorabile; C. posibilități de aplicare a opaquer-ului: a) expunerea paragingivalâ a opaquer-ului creazâ prejudicii fizionomice si parodontale; b), c), d) „SKIM TECHNIQUE" a lui Kuwata, care înlaturâ condițiile de mai sus

:

a) retenție de placă bacteriană, deoarece opaquer-ul nu se glazurează corect;

b) deficiențe fizionomice prin apariția unei benzi mai albe datorită interpunerii opacului între „ceramica fizionomică" și aliaj.

Kuwata a propus o tehnică, „Skim Technique", care elimină cele două inconveniente . C-b). Primul strat de opaquer trebuie să fie foarte subțire și să se piardă pe măsură ce se apropie de limita cervicală (fig. 8. C-c); al doilea strat îl va acoperi pe primul eu excepția unei porțiuni orizontale a chanfrem-ului.

B) Depunerea, modelarea și arderea straturilor de mase ceramice:

După arderea opaquer-ului urmează depunerea pastei pentru dentină și smalț (mase principale sau substanțe de bază). De regulă, o dată cu acestea se poate aplica și masa de colet. (fig.9.)

Fig 9. Repartizarea straturilor de mase ceramice în funcție de zonă

Pastele au consistență cremoasă. Ele se depun peste stratul de opaquer, succesiv, în porții mari cu ajutorul pensulelor sau al spatulelor.

Operațiunea este urmată de vibrare cu instrumentul Le Con, Roach (fig. 10.) și tamponare cu hârtie absorbantă. Pentru a compensa contracțiile din cursul arderii, coroana se realizează cu un volum supradimensionat în toate sensurile (20-25%). Se schițează crestele marginale, cuspizii, lobulii de creștere, pantele cuspidiene etc.

Figura 10 Vibrarea masei ceramice cu instrumentul ROACÎH

Coroana se pune pe suportul de ardere, poziționându-se corect pentru a evita deformarea marginilor cervicale. Preâncălzirea se face la „gura cuptorului" cel puțin cinci minute. Ceramica depusă devine după preâncălzire complet albă, semn că apa s-a evaporat, iar constituenții organici au ars. Urmează arderea în condiții de vid timp de 6-7 minute la 980 °C. Supunerea masei ceramice la prea multe arderi va provoca o densificare a matricei sticloase (transformarea structurii amorfe în cristale) caracterizată prin crcșterea coeficicntului de expansiune termică și opacifiere.

Coroana se aduce progresiv la temperatura de ardere care se menține constantă pentru scurt timp. După aceasta are loc o răcire progresivă. După scoaterea coroanei din cuptor, se pot constata o serie de deficiențe cu privire la forma și culoarea ei. În această situație, dacă este necesar, se fac o serie de prelucrări cu pietre și freze diamantate. După aceste șlefuiri de corectură coroana se curăță sub jet de apă. Apoi se execută corectările necesare cu diferite mase. După arderea de corectură se fac șlefuirile necesare în vederea obținerii unor raporturi ocluzale corecte cu antagoniștii.

Glazurarea

Coroana, care din acest moment corespunde tuturor exigențelor, se curăță prin diferite mijloace de impuritățile de pe fețele prelucrate. Apoi are loc glazurarea prin aplicarea și arderea unui strat final superficial de masă transparentă. Operațiunea se desfașoară timp de trei minute la 930°C (temperatura fîind întotdeauna mai mică decât cea la care se fac arderile straturilor de bază) în condiții atmosferice normale.

Glazurarea nu se desfășoară în vid pentru că determină migrarea la suprafață a incluziunilor de aer și ar conferi un aspect rugos stratului de glazură.

Scopul acestei operațiuni îl constituie crearea peste straturile depuse a unui strat vitros foarte subțire care să blocheze absorbția fluidelor din mediul bucal.

Înainte de glazurare, iar în unele tehnici, chiar în cursul desfașurării acestei etape se mai pot face o serie de artificii cromatice, cu efecte deosebite.

Trebuiesc evitate tendințele de a efectua „supraglazurări". Acestea creează frecvent imaginea de „dinte fals", mat, în urma fenomenului de vitrificare în care crește foarte mult procentul fazei cristaline.

După glazurare, interiorul coroanei se poate sabla după ce placajul ceramic a fost acoperit cu ceară. In final se lustruiesc marginile metalice.

La ora actuală, în rândul ceramiștilor, în afară de glazurare se mai practică și alte metode pentru tratamentul final al placajului ceramic: glazurarea naturală sau autoglazurarea și lustruirea.

Stratul ceramic se autoglazurează dacă este menținut la temperatura de sinterizare. Mulți practicieni preferă acest procedeu susținând că astfel ceramica își păstrează textura și proprietățile de suprafață. Glazurarea naturală poate fi efectuată doar în cazul când nu se fac multe arderi. Astfel se pierde capacitatea de autoglazurare.

Lustruirea se poate face cu sisteme siliconice speciale (de exemplu TRULUSTER, BASSELER USA sau Porcelain Adjustment Kit, SHOFU DENTAL CORP.), fiind indicată doar pe suprafețe reduse (proximale sau ocluzale). Conform unor studii efectuate în 1991 de Goldstein rezultă că ceramica lustruită corect atinge valori calitative ale ceramicii glazurate, fiind mai puțin abrazivă pe dinții antagoniști. (Bratu D.2011)

3.6 Teoriile legăturii metalo-ceramice

Masa eramica arsă pe un anumit tip de aliaj,în conditii specifice metodei,ramane indestructibil fixată de aceasta, cele doua corpuri cu structuri fizico-chimice diferite, sub acțiunea temperaturilor înalte, se unesc la nivelul suprafețelor de contact,nemaiputandu-se separa cu ușurința. Asupra fenomenelor de legătura dintre cele două corpuri nu s-a putut da o explicație absolută.În prezent sunt emise mai multe ipoteze.

1. Ipoteza legăturilor fizice are la baza rezultatul unor cercetări făcute de OBrien si Ryge. Ei susțin că Unirea dintre aliaj si masa ceramică este determinată de fortele Van der Wals.La baza are atractia dintre doi atomi, fară sa se stabilească legături chimice, ea se produce prin fluctuațiile spontane ale sarcinii electrice.

2. Ipoteza legăturii chimice are la baza rezultatul unor cercetări mai recente.

Cercetările lui Duckworth, Pask, Fulrath, Nally, Trip King, etc, demonstrează că legătura chimică ionică este cea mai eficientă în metalo-ceramică. Este acceptată de majoritatea specialistilor,deoarece argumentează în mod științific intensitatea legăturii.

În timpul arderii, ionii metalici din masa ceramică și ionii metalici ai aliajului devin mobili, producându-se un schimb reciproc între acești ioni. Acest schimb constant de ioni la nivelul interferenței celor doua materiale asigură fixitatea masei ceramice de aliaj.

Dupa multi autori, oxigenul ar avea un rol important. Între masa ceramică si aliaj se creează un strat special de legatura, reprezentat de oxizii metalici din aliaj cu oxizii acelorași metale din compoziția masei ceramice.

3. Ipoteza legăturii mecanice susținută de Lavine și Custer are susținători mai puțini dar este materializată in practică de unii specialiști. Conform acestei ipoteze, pe suprafața aliajului ar exista microdenivelări între care se insinuaeza masa ceramică în stare fluidă. Pe suprafața metalului, susținătorii teoriei realizează retenții mecanice pentru a asigura o unire rezistenta, care să garanteze lucrarea o lunga perioadă de timp. Această atitudine reprezintă manifestarea responsabilității față de acest tip de lucrări, al căror preț de cost are valori ridicate. (Rândasu I., Stanciu Liliana)

4. INTERFATA METALO-CERAMICĂ

4.1 Sistemul aliaj-ceramică

Aliajele sunt clasificate in functie de structura lor chimică. Elementul major de aliere este cel care stabilește caracteristicile esentiale ale alijului si îi dă numele.

Exista două grupe principale: aliaje de metale nobile și aliaje de metale nenobile, respectiv aliaje lipsite de metale nobile. În prima grupa (EM) sunt incluse aliaje de aur, paladiu și argint. În cadrul celei de a doua grupe (NEM) pot fi deosebite aliajele cu continut redus de metale nobile (Cr-CO) și aliajele lipsite de metale nobile (EMF).

Pentru tehnicienii dentari, termenul de aliaj de metale nenobile cu conținut de metale „nobile” poate crea impresia, în mod eronat, că lucrează cu aliaje nobile.

Această afirmație este incorectă de fapt prin urmare nu se recomandă utilizarea acestui termen.

Dintre aliajele de metale nenobile pot fi individualizate aliajele pe bază de Cr-Co sau Cr-Ni pentru restaurări protetice fixe.

În fiecare dintre aceste grupe mari găsim aliaje potrivite pentru placarea cu ceramică. Desigur trebuie sa alegem materialul ceramic adecvat. Criteriile importante din acest punct de vedere sunt inervalul de topire si coeficientul de dilatare termică (WAK); în plus, pentru a asigura o stabilitate corespunzătoare a scheletului, este indicată alegerea unui aliaj cu constantă de elasticitate înaltă (modulul E).

Componentele importante ale structurii chimice sunt reprezentate de așa-numitele ,,formatoare de oxizi pentru legare”. În cazul aliajelor EM, acestea sunt Indiul (Id), Galiul (Ga), Staniul (Sn), fierul (Fe) sau Manganul (Mn). Penttru grupul de aliaje NEM si EMF acest rol este îndeplinit de Cr.

La alegerea ceramicii trebuie să căutam elementul adecvat. Există trei tipuri diferite din punct de vedere al tipului de topire si al constanței de dilatare termică. Ceramica obișnuită se potriveste la aliajele de aur,paladiu,argint sau Cr-Co:Masa LFC poate fi folosită pentru fațetarea aliajelor de aur, argint, Co-Cr. Diferitele tipuri de ceramică nu trebuie amestecate,deoarece acestea prezintă temperatura de ardere si WAK diferite.

4.2Posibile surse de eroare ale prelucrarii in laboratorul de Tehnica Dentara

Chiar si pe parcursul modelării pot sa apară erori care să impiedice legatura metalo-ceramică. Trebuie sa evităm formarea de muchii, acestea formează suprafețe ceramice care se pot fractura.

Ceramica de fațetare nu este la fel de solidă ca cea folosita în executarea scheletului, prin urmare majoritatea solicitărilor trebuie să acționeze asupra scheletului metalic. Pentru a corespunde acestui deziderat, trebuie să fie executată corespunzător (grosimea peretilor de peste 0,3 mm si grosime adecvată între coroane si elementele intermediare-se tine cont de principiul formei T: înălțimea este mai importanta ca lațimea). Masa restaurării trebuie sa fie data de partea metalică; în caz contrar se produc fisuri, fracturi, ciobiri, dezlipiri.

Pentru obținerea legăturii este necesară prezența microretențiilor; din această cauză suprafața trebuie tratată prin sablare. Legatura nu se poate forma pe o suprafață netedă.

Dacă stratul de oxid este prea gros, sub influența presiunii ocluzale din timpul masticației se pot forma fisurări în apropierea acestuia. Acest strat își are importanța sa pentru producerea prizei, însa nu trebuie să aibă o grosime exagerată.

Punctul de fierbere al zincului este de 907°C, ceea ce înseamnă că, in cazul unei prelucrări defectuase, se pot forma la suprafață zone concentrate de zinc. Acestea pot atinge punctul de fierbere în timpul arderii ceramicii. Astfel se pot forma vapori de zinc, care vor conduce la dezlipirea ceramicii de pe scheletul metalic.

Opakerii conțin apă si glicerină, pentru consistența adecvată. În cazul dezbinării elementelor constituente se poate forma o peliculă de glicerină la nivelul scheletului metalic. Punctul de fierbere al glicerinei este mai ridicat decât cel al apei, deci se evaporă în timpul uscării. Se poate însă evapora ulterior, în timpul arderii ceramicii, situație în care se produce, dezlipirea ceramicii.

Pentru a evita sau minimaliza greselile trebuie să impiedicăm supraîncălzirea aliajului,iar suprafața trebuie curațată cu atenție (metoda sablării).Opakerele trebuie verificate din punct de vedere al omogenității.

La arderea ceramicii scheletele se pot deforma. O cauză posibilă este rezistența termică inadecvată a metalului. Aliajele se înmoaie la temperaturi cu valori sub punctul de solodificare. La lucrări extinse, scheletul metalic se deformează, deoarece metalele încep să se lichefieze.

Exista urmatoarele soluții de rezolvare:

– temperatura de ardere a ceramicii trebuie sa fie cât mai distanțată de punctul de solidificare al metalului;

– în cazul unor distanțe mari intre elemente trebuie să folosim metode de sprijin;

– aliajele cu conținut de paladiu sunt mai solide;

– aliajele de tip EMF au caracteristici superioare,deoarece temperatura de ardere este foarte distanțata de punctul de solodificare. (Strietzel Roland)

5.GENERALITATȚI DESPRE PUNȚILE METALO-CERAMICE

5.1 Definiția punților dentare

Punțile dentare reprezintă o proteză fixă care stabileste integritatea morfologică si funcțională a arcadelor dentare in edentații intercalate, reduse, întinse si multiple. (Randasu I.1994)

5.2 Intermediarii punților metalo – ceramice

Intermediarii metalo-ceramici satisfac și la ora actuală majoritatea condițiilor impuse restaurărilor fixe: rezistență, fizionomie, longevitate. Tehnologia lor impune confecționarea unui schelet metalic (diferite aliaje atât nobile, cât și nenobile cu destinație specială pentru metalo -ceramică) peste care se aplică prin coacere un placaj ceramic.

Scheletul metalic trebuie să fie rigid, nedeformabil la dimensiuni relativ reduse, iar aliajele din care este confecționat să aibă punctul de topire cu 200-300°C mai înalt decât temperatura masei ceramice folosite. Orice deformare a scheletului metalic în timpul arderilor succesive ale placajului ceramic, determină apariția de fisuri în cadrul acesteia. Coeficientul de dilatare termică al aliajelor folosite trebuie să fie cât mai apropiate (dacă se poate egal) cu coeficientul de contracție al masei ceramice de placare. Așadar CDT pentru cele două materiale: aliaj, respectiv masă ceramică, trebuie să aibă valori cât mai apropiate. Aceasta se obține în urma combinării fazei amorfe (CDTfază amorfii = 7-8 pm/mK) cu cristale de leucit (CDTieuCit = 25-27 pm/mK) până la obținerea unei valori apropiate de coeficientul de dilatare termică a aliajelor folosite în tehnica metalo-ceramică (CDT = 14-15 pm/mK). Astfel prin înglobarea a 20- 30% cristale de leucit în sticla feldspatică se obține un CDT al maselor ceramice de placare (pentru aliajele clasice) de 12 pm/mK. În situația maselor de placare a aliajelor nobile cu conținut scăzut de aur (ceramica Duceragold sau Omega 800) este necesar un conținut mai mare de leucit decât la masele ceramice de placare a aliajelor nenobile în vederea obținerii unui CDT de 16 țim/mK. Aliajele utilizate în metalo- ceramică, după prima ardere (de oxidare) fac pe suprafața lor oxizi care intră în combinație cu oxizii din masele ceramice, acestea, conform teoriei chimice reprezintă principala cale de unire între cele două materiale. In general macheta scheletului metalic va fi cu 2 mm mai redusă la nivelul zonelor de placare și nu va prezenta unghiuri (toate fețele vor fi rotunjite) deoarece masele ceramice se retractă în urma contracției din spațiile unghiulare.

Masele ceramice tradiționale de placare se contractă prin ardere aproximativ 15-20%, tehnicile de ardere fiind în mare aceleași ca și la coroanele mixte metalo-ceramice.

Ultimii ani au fost marcați de apariția unor mase ceramice de placare noi, cu proprietăți mecanice și estetice îmbunătățite (ex. MagiCeram – DTS-Heppe), precum și alte clase de mase ceramice de placare. Dintre acestea din urmă de remarcat sunt masele ceramice hidrotermale (sistemul Golden-Gate, Degussa) cu temperatură scăzută de sinterizare și modul de elasticitate corespunzător aliajelor, din care se realizează componenta metalică, precum și masele ceramice sticloase (sistemul D-sign, Ivoclar). Scheletul metalic poate fi placat parțial sau în totalitate cu ceramică, în funcție de zona topografică și de particularitățile cazului. Este de dorit ca și contactul corpului de punte cu creasta să fie făcut prin masa ceramică, evitându-se contactul cu mucoasa a zonei de joncțiune metalo-ceramică.

Pentru a realiza un corp de punte suficient de stabil și bine solidarizat la elementele de agregare se recomandă conformarea unui „guler” (prag) oral în scheletul metalic (fig. 11.). Ca și la CMMC acest guler are rolul de a susține masa ceramică și prezintă o importanță deosebită în cazul cuspizilor de sprijin la maxilar.

La mandibulă, în zona de sprijin intermediarii metalo-ceramici trebuie să prezinte suprafețe convexe, preferându-se raportul tangențial cu creasta (fig. 12).

Unghiurile, colțurile și muchiile ascuțite se vor evita atât la scheletul metalic, cât și la placaj, permițând realizarea unei grosimi uniforme a masei ceramice.

Fig. 11. Designul intermediarilor metalo-ceramici diferă la maxilar față de mandibulă: a – conformare greșită a scheletului; b – „gulerul” metalic oral previne fractura cuspidului de sprijin; c – aspectul corpului de punte la mandibulă.

Estetica unei proteze parțiale fixe este influențată în mare măsură de poziția și direcția intermediarilor față de elementele de agregare și/sau de ceilalți dinți restanți.

Deoarece intermediarii simt realizați integral în laboratorul de tehnică dentară, medicul are obligația să facă o serie de recomandări tehnicianului cu privire la confecționarea intermediarilor

Fig.12 Intermediarii Metalo-ceramici la

Mandibula in zona de sprijin:a)Design incorect;

b)design corect,pragul oral nefiind obligatoriu.

Pe langă poziție, înclinare, gabarit este foarte important profilul emergenței, alături de cromatică, poate compromite întreaga estetică a lucrării.

Cu toate că de obicei aria mucozală de contact a intermediarilor cu creastă este din ceramică, design-ul corpului de punte nu trebuie să fie în șa, ci cel mult în ,,semișa” sau in raport tangențial. O excepție de la designul recomandat pentru placarea cu ceramică a suprafeței mucozale a intermediarilor apare când se dorește o suprafață ocluzală ceramică, iar spațiul ocluzo-gingival este redus. Într-o astfel de situație pentru a asigura rigiditatea corpului de punte, suprafața mucozală trebuie să rămâna metalică, joncțiunea metal-ceramică fiind plasată la limita de trecere dintre fața vestibulară și cea mucozală. Această situație apare când există exigențe estetice deosebite în zonele laterale ale arcadelor, în special mandibulare, unde predominant vizibile sunt fețele ocluzale ale premolarilor și molarilor. Intotdeauna când se realizează un corp de punte cu suprafață ocluzală ceramică, trebuie bine analizată situația în ceea ce privește grisimea ocluzo-gingivală a metalului. Pentru a asigura o rigiditate corespunzătoare, suprafața mucozală a intermediarilor trebuie

să fie metalică, compensând astfel cantitatea de metal înlocuită ocluzal de ceramică.

5.3 Intermediarii Inzoma si Probond

Tehnica INZOMA prezintă următoarele particularități:

Scheletul metalic are în treimea ocluzală o proeminență sub formă de guleraș;

Machetele intermediarilor filigranați sunt prefabricate din ceară sau mase plastice;

Pe scheletul metalic turnat se arde un agent de legătură (Bonding Agent) care se prezintă sub forma unei pulberi metalice: INZOMA-P pentru aliaje nobile și INZOMA-NP pentru aliaje nenobile.

Care sunt avantajele tehnicii INZOMA?

Avantajele sunt multiple: se obține un corp de punte metalo -ceramic foarte rezistent din punct de vedere metalic, legătura aliaj ceramică este puternică și se realizează concomitent o economie substanțială de aliaj care poate atinge cota de 40%, fapt demn de luat în considerare când se folosesc aliaje nobile.

Sistemul PROBOND a fost pus la punct de firma RENFERT (1989), componenta metalică a elementelor de agregare și a intermediarilor constă dintr-o plasă care acoperă bonturile și formează componenta metalică a intermediarilor

Față de componenta metalică tradițională, sistemul asigură o economie de aliaje nobile între macheta componentei metalice se confecționează dintr-o plasă elastică de ceară cu polimeri a cărei grosime este de aproximativ 0,4 mm. Pe secțiune, nervurile plasei au o formă de semicerc, suprafața plană venind în raport cu bonturile și creasta, iar suprafața convexă cu masa ceramică, mărind astfel suprafața de contact dintre metal și ceramică cu aproximativ 20%. După machetare, fazele de ambalare, turnare, dezambalare, prelucrare și ardere a ceramicii sunt cele cunoscute din tehnica clasică de confecționare a unei CMMC.

Fig.13Tehnica Inzoma:a – modelul de lucru cu bonturi mobilizabile;b – machetele prefabricate ale coroanelor și intermediarilor individualizați pe model;c – scheletul metalic turnat și pregătit pentru arderea masei ceramice.

5.Etape tehnice de realizare a punților metalo-ceramice

5.1 Definitia lucrarilor metalo-ceramice

Lucrarile metalo-ceramice sunt lucrări protetice mixte fiind constituite dintr-o componenta metalică si o componentă fizionomică care acoperă componenta metalică,mascând-o partial sau in totalitate.

5.2 Modelul de lucru

Modelul reprezintă copia fidelă a câmpului protetic înregistrat cu maximă fidelitate de către o amprentă.

Orice model este alcătuit din doua parți:

– modelul propriu-zis;

– soclul.

Modelul monobloc, cu bonturi fixe

Face parte din tehnologia conventională de confecționare a modelelor. Este modelul cel mai des utilizat pentru arcada antagonista, modelul de studiu si modelul duplicat.

După spalarea si dezinfecția amprentei se prepară pasta de ghips respecând propoțiile pulbere-lichid ale producătorului. Amestecul se poate face manual sau cu vacuum-malaxorul.

Amprenta se așază pe platoul măsuței vibratoare pentru a favoriza pătrunderea pastei de ghips în cele mai fine detalii si pentru a împiedica apariția porozităților în masa modelului.

Pasta de ghips se aplica în porțiunile cele mai înalte ale amprentei,în mod repetat și în cantitați reduse la început.

Când impresiunea corespunzătoare dinților s-a acoperit se pot pune cantități mari de ghips pentru a umple mai repede amprenta. La completa umplere a amprentei aceasta se îndeparteaza de pe măsuța vibratorie și se așteaptă 20-30 de minute pâna la priza ghipsului.

Dacă modelul nu este în totalitate din același tip de ghips și pentru soclu se foloseste o altă categorie de ghips, atunci inainte de priza ghipsului dur pe acesta se vor face cu o spatula de ceară retenții ce vor favoriza legătura între cele două tipuri de material. Stratul pentru soclu se toarnă dupa 20 de minute de la începutul malaxării primului strat de ghips.

Modelul monobloc, cu bonturi fixe are avantajul păstrarii nemodificate în permanență a poziției dinților preparați fața de dinții vecini. Dezavantajul modelului monoboc este ca îngreunează modelarea machetei în zonele proximale,în special în zona cervicală interdentară si nu permite controlul în faza de machetă a acestor zone.

Modelul cu bonturi Mobile

După spălarea si dezinfecția amprentei se aleg pinurile.La nivelul capătului cu retentivitați pentru fixarea gipsului pinul are o prelungire ascuțită care se înfige în materialul de elastic de amprentă-siliconul.

Îmbunatațirea stabilității pinului în amprenta se poate face prin trecerea vestibulo-orală,prin marginea amprentei a unui ac tangențial cu pinul.Acul și pinul se vor solidariza,în zona de contact cu ceară de lipit.

Amprenta se umple cu pastă de ghips dur pâna la depășirea marginii cervicale a dinților arcadei. Cât timp pasta de ghips este plastică în zona amprentei corespunzătoare dinților vecini preparației se plaseaza șaibe metalice retentive introduse pîna la jumătatea lor. După priza ghipsului dur suprafața acestuia se izoloează si se toarnă ghips obișnuit, baza modelului – soclul.

Benzile metalice interproximale si izolarea suprafeței ghipsului permit mobilzarea bontui mobil glisând pe pinul metalic. Prezența șaibelor metalice asigură o legatură stabilă a bazei modelului cu gipsul dur turnat inițial.

5.3 Particularitațile machetei metalo-ceramice

1 – Macroretențiile sunt contraindicate;

2 – Suprafața machetei va fi cât mai netedă fără denivelări si rugozități;

3 – Grosimea viitorului schelet metalic va fi de minim 0,3mm și va trebui să asigure un spațiu uniform de componentei ceramice, de 1-1,2mm;

4 – Retențiile care rezultă din morfologia scheletului metalic sunt contraindicate;

5 – Limita merginală metal+ceramică se face in unghiuri de 90° și ascuțite pentru a asigura o grosime suficientă masei ceramice,prevenindu-se fusurile,fracturile si desprinderile masei ceramice;

6 – Machetele coroanelor care se aplică pe dinți frontali nu au margine incizală,aceasta va consta doar din masa ceramică;

7 – Între forma bontului dentar si morfologia machetei există o strânsă interdependență;

8 – Componenta metalică nu va ajunge niciodata pâna la marginea incizală,deoarece va transpare prin masa ceramică;

9 – În general componenta metalică va reconstitui toate yonele funcționale ale coroanei: suprafețe ocluzale, proxiale si uneori, din mai multe rațiuni si suprafețe orale;

10 – Situarea joncțiunii metalo-ceramice la grupul frontal superior se va situa la 2,5mm spre cervical sau incizal față de stopul ocluzal în situația unei ocluzii psalidodonte;la canin dacă există protecție canină,se preferă o suprafață ocluzală complet metalică;

11 – În zona laterală de sprijin fața ocluzală se va acoperi cu ceramică doar atunci când:

– ocluzia este normală,făra abateri patologice;

– exista un spațiu interocluzal de cel puțin 1,3mm;

– componenta metalică să poată să fie inserată pe bontul dentar fără a întâmpina o rezistență deosebită;

– stopurile ocluzale să poată să fie reproduse foarte exact.

5.3 Confecționarea machetei scheletului metalic pentru punțile metalo – ceramice

În cazul punților în zona frontală sunt preferate corpurile de punte cu raport cu creasta edentată în semișa,raport care permite obținerea unor bune rezultate estetice. Acest tip de corp de punte permite de asemenea realizarea unui strat de ceramică cu o grosime uniformă. Atunci când este posibil din motive ocluzale, scheletul metalic va fi acoperit pe toate suprafețele cu ceramică. Ceramica glazurată oferă o suprafață de care placa bacteriană aderă mai greu decât aliajele metalice. De asemenea fața mucozală va fi placată cu ceramică. Joncțiunea metalo -ceramică este obligatoriu să fie plasată la distanță de mucoasa crestei.

Modelarea inițială la forma si contururile normale ale viitoare punți, pentru a putea aprecia corect aspectul final al viitoarei restaurări, este mai importantă in cazul punților decât în cazul coroanelor. Modul în cae se vor realiza contactele ocluzale statice și dinamice se hotărățte în acest moment. Dimensiunile și poziția dinților intermediari trebuie stabilite acum în ceară, pentru că acum se pot face multiple evaluări si modificări. Această etapa servește ca un ghid pentru realizarea lucrării finite.

În conceperea design-ului scheletului metalic al corpului de punte trebuie știut că gradul de deformare al metalului este direct proporțional cu lungimea scheletului, ridicată la puterea a treia. Astfel, dacă lungimea unui corp de punte se dublează, gradul de deformare crește de 8 ori, sau dacă numarul intermediarilor se triplează gradul de deformare creste de 27 de ori. Aceleași probleme apar și în cazul reducerii excesive a dimensiunii gigivo – ocluzale a corpului de punte.

În cazul punților din zona posterioară designul componentei metalice trebuie să țină seama de forțele existente în aceasta zonă în cursul masticației, dar și de cerințele estetice din fiecare caz clinic. Raportul corpului de punte este frecvent în semișa, dar poate fi ales un raport tangențial la fața vestibulară în cazul punților maxilare, sau raport punctiform in cazul punților mandibulare posterioare.

Conceperea ariilor de contact interproximal depinde de localizarea lor si de materialul din care vor fi restaurate:metal sau ceramică. Pe macheta din ceară a viitoarei restaurări, realizată la dimensiuni si forme normale, se localizeaza viitoarele arii de contact atât în sens cervico-ocluzal, cât și vestibulo – oral. Dacă vor fi realizate din metal se finiseză în această fază joncțiunea metal-ceramică fiind plasată mai aproape de fața vestibulară, dacă se optează pentru ceramică, se trasează joncțiunea metalo – ceramică mai spre oral.

Modelarea marginilor scheletului metalic depinde de tipul preparației cervicale realizate. În cazul unei preparații cu prag, capa metalică se termină la nivelul unghiului de 90° format între peretele axial si prag. Capa trebuie să aibă o grosime care să lase spațiu uniform de 0,7-1mm pentru componenta ceramică.În cazul unei terminații în chanfrein, componenta metalică apare in zona cervicală vestibulară, dar doar pe o zonă foarte subțire care poate fi ascunsă subgingival.

În cazul unei preparații cu brag în bizou, bizoul este obligatoriu să fie acoperit de metal. Placarea metalului din această zona cu ceramică va duce la o supraconturare a restaurării cu efecte negative asupra esteticii și gingiei adiacente. În cazul unei preparații tangențiale, mai puțin recomandată pentru metalo-ceramică, se impune modelarea capei metalice în zona cervicală vestibulară sub forma unei colerete marginale de 2mm care să protejeze masa ceramică vestibulară.

5.4Ambalarea machetelor punților metalo-ceramice

Masele de ambalat sunt specifice pentru fiecare tip sau grup de aliaje. Specificitatea masei de ambalat reprezintă raportul dintre coeficientul de dilatare al mesei de ambalat si coeficientul de contracție al aliajului topit la solidificare.

Factori care influențează comportamentul volumetric al maselor de ambalat:

– proporția pulbere/lichid;

– timpul de imersie in apa;

– vechimea masei de ambalat;

– cantitatea de silice, dimensiunea particulelor de silice;

– timpul si intensitatea spatulării;

– temperatura apei;

– influența maselor de adaos.

Ambalarea propriu-zisă constă în pregătirea prin amestecul de pulbere si lichis a masei de ambalat, în proporțiile indicate de producător, de preferință la vacuum-malaxor.

Macheta este acoperită prin pensulare cu un strat subțire de 1-3mm din masa de ambalat specifică aliajului din care se va realiza piesa turnată. Cilindrul conformatorului căptușit cu hârtie de azbest se aplică pe capacul conformator al măsuței vibratorie unde se umple cu restul pastei de ambalat pregătită anterior la vacuum malaxor.

Ambalarea poate fi făcută în vid, tehnologie ce necesită aparate speciale si mase de ambalat speciale. Rezultatul este o exactitate mare a pereților tiparului și o pierdere redusă de aliaj.

5.5 Preîncălzirea și încalzirea

Preîncălzirea se face într-un cuptor cu hotă care se încalzeste pâna la 200° C. Încălzirea este lentă și are ca scop topirea cerii, eliminarea apei din masa de ambalat si începerea dilatării termice.

Încălzirea se realizează într-un cuptor în care temperatura se ridică treptat de la 200°-800°C. Are ca rezultat arderea completă a cerii, uscarea tiparului, definitivarea dilatării termice a tiparului si aducerea tiparului la temperatura de turnare a aliajului.

5.6Turnarea. Definiție. Surse de topire.

Reprezintă operația tehnică, de laborator, prin care în locul machetei rămas liber prin arderea acesteia se introduce aliajul topit în interiorul tiparului cu ajutorul forței centrifuge sau a presiunii aerului.

Surse de topire a aliajului:

– Flacăra produsă de amestecul oxigenului cu gaze naturale: gaz metan, propan, hidogen, acetilenă. Amestecul cu butan, propan, gaz metan dezvoltă o temperatură intre 1500°-2000°C suficientă pentru topirea metalelor nobile.

Din amestecul acetilenă-oxigen rezultă o flacăra ce generează o temperatura de aproximativ 3000°C, se foloseste pentru aliajele inoxidabile de tip Cr-Co-Ni.

– Curenții electrici sub forma rezistentelor și a bobinelor de inducție,curenți de înaltă frecvență, medie si joasă frecvență. Este o sursă de topire rapidă, necontaminată cu valori ridicate intre 2000°-3000°C și programabile la aparatele de turnat electronice.

5.7 Dezambalarea, prelucrarea, lustruirea scheletului metalic

Dezambalarea reprezintă îndepărtarea învelișului refractar reprezentată de masa de ambalat de pe suprafața piesei turnate.

Prelucrarea este operația de netezire a suprafeței metalice prin folosirea de instrumentar rotativ: freze, pietre montate cu granulație din ce în ce mai fină. În final se folosesc gumele abrazive.

Ultima operație de prelicrare presupune folosirea de pietre cu granulție foarte fină și a gumelor abrazive ce au ca rezultat obținerea de suprafețe netede.

Lustruirea reprezintă ultima operație de prelucrare a suprafeței unei piese metalice. Presupune folosirea de perii si filțuri care fixate la motorul de lustru, antrenează pulberi sau paste abrazive ce pot lustrui suprafețele cu care vin în contact.

6. ROLUL TEHNICIANUI DENTAR ÎN REABILITAREA ORALĂ COMPLEXĂ

6.1 Calități ale tehnicianului dentar

Tehnicianul dentar trebuie sa dovedească un anumit volum de cunoștințe profesionale, să aibă capacitatea de a elabora rapid raționamente logice și să aleagă din posibilitățile multiple, soluții optime, de foarte multe ori fiind necesar să completeze soluția de tratament aleasă de medic, astfel încât produsul finit obținut-lucrarea protetică, să fie optimă funcțional. Un astfel de tehnician dentar ordonat si bine pregătit devine un partener de bază al medicului dentist,si nu rămâne un ,,instalator de proteze” fără ambiții spre perfecțiune.

Tehnicianul dentar este specialistul care cunoaște atât aspectele macroscopice ale morfologiei părților ADM, cât și aspecte privind compoziția, propietățile fizice, chimice, mecanice și tehnicile de manipulare a materialelor din care sunt confecționate piesele de restaurare. În plus pe tot parcursul executării piesei protetice trebuie să fie constient că rodul muncii sale,conceput și executat pe un model de ghips, va fi inserat într-un mediu dinamic, în care există o continuă mișcare, activitate, unde trebuie să devină parte componentă a corpului viu.Această instruire face din tehnicianul dentar un colaborator ,,coechipier” cu o exigentă calificare, care înțelege și cunoaște impactul materialului restaurativ cu țesuturile sistemului stomatognat.

Tehnicianul dentar trebuie să țină seama de faptul că medicina dentară în general și tehnologiile protetice în special, fac progrese neîntrerupte. Astfel e necesar ca acesta sa fie informat continuu asupra noilor tehnologii introduse în tehnica dentară, pentru a putea oferi cele mai bune soluții protetice disponibile, în raport cost – eficiență optim. Introducerea în practica stomatologică a unoe aliaje moderne, aparate de laborator computerizate și multe altele are drept rezultat un grad de confort ridicat atât pentru medic cât si pentru echipa sa precum și pentru pacient.

6.2 Responsabilități ale tehnicianului dentar

1. Să realizeze lucrari protetice dentare urmărind instrucțiunile scrise și oferite de către medicul dentist și să folosească amprentele dentare, modelele, amprentele interocluzale furnizate.

2. Să revizuiască tratamentul împreună cu medicul curant, în cazul în care apar probleme.

3. Să obțină nuanța conform descrierilor din instructiunile originale, în limita posibilitaților oferite de materialelel disponibile.

4. Să-l anunțe imediat pe medicul somatolog în cazul în care se ajunge la concluzia că lucrarea intr-un anumit caz nu poate fi realizată.

5. Să-l informeze pe medicul dentist în legătură cu materialele folosite în cazul respectiv.

6. Să realizeze lucrările protetice în timpul corespunzător.

7. Să urmeze protocolul de control infecțios corespunzător laboratorului.

6.3Etica și deontologia în cadrul laboratorului de tehnica dentară

Deontologia medicală impune o colaborare strânsă între părți bazată pe respect reciproc. De asemenea, putem vorbi și despre o oarecare deontologie tehnică. Este vorba de respectarea legilor scrise si mai ales celor nescrise ale procedurilor tehnice. Laboratorul de tehnică dentară nu mai poate fi perceput ca un mic atelier,asa cum era în trecut, când tehnologiile simpliste făceau din tehnicianul dentar un meseriaș meșteșugar,care executa proteze în mod mecanic. Integrarea pieselor protetice în complexul aparatului dentomaxilar impune pedanterie,acuratețe,precizie și cunostințe exacte, riguroase, În această privință Lindsay spune: ,,La o greseală datorită necunoașterii revin zece greșeli datorate neglijenței”.

Erorile mici sau mari, greșelile inerente procesului tehnic sau datorită instruirii insuficiente trebuie să fie evidențiate și discutate, numai în dorinșa de a învăța. Greșelile nu sunt decât greșeli cât timp sunt necunoscute, dar pot deveni adevărate dezastre, când din cauza orgoliului sunt ascunse. Având în vedere complexitatea procedurolor clinico-tehnice din reabilitarea orală,care implică aspecte de responsabilitate si conștiință umană, nu putem să nu luăm în considerare părerea unui om de stiință în această problemă. Claude Bernard spune ,,un practician desăvârșit trebuie să fie nu numai foarte instruit ,din punct de vedere al științei, ci și un om cinstit,dotat cu mult spirit, cu tact și cu bun simț”.

Pentru a realiza o lucrare protetică de bună calitate toți membrii echipei stomatologice trebuie să înțeleagă ce se așteaptă de la ei în mod rezonabil.(Popescu S.Mihaela,2013)

II PARTEA SPECIALĂ

BIBLIOGRAFIE

1. Bratu D.,Nussbaum R.-Bazele Clinice și Tehnice Ale protezării fixe-Editura Signata Timișoara 2011

2. Manolea H.,Deva,V.,Coleș E.-Materiale Dentare-Craiova 2011

3. Manolea H.-Notițe curs Tehnologie Metalo-ceramică 2013

4. Manolea H-Notițe curs Tehnologia Protezelor Unidentare 2013

5. Popescu S.Mihaela,Drăghici E-Reabilitare Orală Complexă,Clinică,Tehnologie-Ed.Sitech Craiova 2013

6. Rîndașu I.-Proteze Dentare Vol.1-Ed. Medicală,Bucuresti 1994

7. Rîndașu I.,Stanciu Liliana-Restaurări protetice Dentare Ed.Meteor Press,Bucuresti 2006

8. Strietzel R.-Restaurări Protetice fixe și combinate-Ed. Dental Press Hungary 2012

9.