Rolul suveranului în monarhiile din Orientul Antic [607738]

1
Rolul suveranului în monarhiile din Orientul Antic
(Sumer, Akkad, Egipt)

Nichifor (căs.Belea) Daniela Adriana
Conversie profesională în Istorie – An I

Antichitatea reprezintă capitolul cronologic al istoriei umanității în care își găsesc originea
elemente ale civilizației contemporane . Reprezintă epoca istorică în care evoluțiile socio -economice
și culturale au condus la apariția primelor așezări urbane , forme de scriere, coduri de legi, scrieri
istorice, metalurgiei, credințelor monoteiste și în f inal, a primelor state .
Apariția statului s -a datorat evoluției îndelungate a comunităților preistorice soldate cu
progrese însemnate pe mai multe planuri, în special cel tehnologic. Progresul economic , alături de
creșterea demografică, complexitatea raporturilor sociale, diviziunea muncii , apariția scrisului și
influențele externe au stat la baza trecerii la o organizare politică superioară – statul. Cele mai vechi
structuri politice au luat naștere începând cu a doua jumătate a mileniului IV î.Hr. în valea Nilului ș i
în sudul câmpiei dintr e Tigru și Eufrat.
Indiferent de mecanismul de constituire, structurile politice din Egipt și Mesopotamia se
caracterizează printr -o serie de trăsături generice ale monarhiei cu privire la caracterul divin și
atribut ele suveranului (garantul prosperității și protectorul locuitorilor, legiuitor și judecător ,
conducătorul armatei ).
Caracterul divin al regalității este conceptul religios și politic prin care un conducător este
văzut ca o încarnare ori ca mediator al sacrului sau divinului . Conceptul își are originea în
preistorie . La un moment dat, când religia era legată în totalitate de întreaga existență a individului
și a comunității și când regatele erau legate în diverse moduri de puterea religioasă sau de instituțiile
religioase, nu exista nici un regat care să nu aibă un caracter sacru într-un anume sens.
Statutul divin al conducătorului diferă ca formă și origine. Astfel, s e pot dis tinge trei forme
principale: posesorul puterii supranaturale, caracterul divin sau semidiv in al regelui și agentul
sacru lui.
Conducătorul poate fi văzut ca posesor al puterii supranaturale – atât benefică, cât și
malefică – necesară pentru a menține bunăstarea și ordinea comunității și pentru a preveni pericolul
și daunele. Impactul și înțelegerea unei astfel de puteri exercitate de o căpetenie atinge , spre
exemplu, toate domeniile vieții tribului: furnizarea de hrană, fertilitatea, influențarea vremii , toate
formele de viață comună și protecția împotriva dușmanilor ș i adversități lor. Deoarece puterea
supranaturală a conducătorului este identică cu propria viață, căpetenia (sau regele) unei astfel de

2
societăți nu are voie să aibă defecte fizice. Odată cu scăderea propriilor sale puteri fizice (boală,
îmbătrânire ), se consideră că putere a de a menține și a asigura bunăstarea comună și capacitatea sa
de a conduce se diminu ează în mod corespunzător.
În unele societăți, mai ales în regatele sau în imperii le antice , regele era privit ca un zeu sau
identificat cu un zeu. În Egiptul antic a fost identificat cu Zeul cerului (Horus) și cu Zeul soarelui
(Re, Amon sau Aton). În Papirusul de la Torino (o listă a regilor scris ă în sec. XIII -XII î.Hr.), zeul
soarelui , Re, este amintit ca primul rege al Egiptului și prototipul fara onului ( regele -zeu). Simbolul
cercului solar una dintre cele mai răspândite reprezentări artistice ale regelui divin . Totuși, în
general, regele nu a fost identificat cu un anumit zeu, ci mai degrabă a fost considerat el însuși un
zeu. Fiind întruchiparea a tot ceea ce este divin, faraonul egiptean a fost reprezentat simultan î n
inscrip ții drept Aton, Horus și Re. Semnificativ pentr u teologia regală egipteană a fost doctrina
împărăției zeilor ce cuprindea două generații : fiecare rege a domnit sub numele de Regele Horus și
a devenit Osiris (tatăl lui Horus, zeul fertilității și mai târziu zeu al morți i) după moartea sa.
Un sens mai la rg dat caracterului divin al regelui este considerarea acestuia ca fiind fiul unui
zeu și capacitatea acestuia de a lua diferite forme. Primul rege a fost privit ca un zeu , și succesorii
săi ca fii ai ze ului într -o serie de societăți precum în Egipt .
Un aspect fundamental diferit este firea divină a regelui prin adopție , ca de exemplu în
legenda regelui Sargon din Akkad , în vechea Mesopotamie. Adoptarea prințului moștenitor de către
un zeu face adesea parte din ritualul de încoronare, mai ales în Mesop otamia , unde zeul îl declară pe
rege ca fiu al său când acesta este încoronat .
În plus față de concepția că un rege este întruparea puterii supranaturale și posibila legătură
dintre împărat și divinitate, există și o idee larg răspândită că regele este trimisul unui zeu pe
pământ . Ca slujitor al unui zeu, el desf ășoara lucrarea zeului pe pământ . Caracterul divin al acestei
forme de împărăție sacră nu este legat atât de rege ca individ cât de instituția pe care o reprezintă .
Tocmai punându -se accentul pe instituția regalității se face diferența între regat e precum cel din
Mesopotamia și Egipt. Instituția regalității a fost accentuată în Mesopotamia. În ciuda diferitelor
expresii ale regalității din istoria Mesopotamiei (mai ales în imperiile Sumerului), ex istă totuși o
temă recurentă : adevăratul stăpân al orașului, al țării sau al statului rămâne zeul, iar regele rămâne
într-o relație subordonată cu acesta . Chiar și atunci când împăratul a posedat sau a dispus puterea
divină și a avut caracter și îndatoriri divine , el a rămas subordonat zeului care l -a ales și l -a
înscăunat ca rege. Regele avea o poziție de mediere între zei și oameni , mai ales în semnifica ția sa
religioasă (astfel, Sargon d in Akkad este descris pentru prima dată în inscripții ca reprezentant al lui
Ishtar).
Îndatoririle religioase sunt destul de frecvent legate de funcția de căpetenie, regele având de
asemenea rolul de preot, clarvăzător s au persoana care aduce ploaia. Corespunzător, funcțiile

3
religioase aparțin regelui. În cea de -a treia dinastie din Uruk, Lugalzaggisi este descris ca rege al
țării, preot al zeului Anu (Dumnezeul Cerurilor) și profet al Nisabei (zeița culturilor și a scris ului).
Atunci când s -a dezvoltat o diviziune a funcțiilor, funcțiile religioase au fost transferate
preoților, clarvăzătorilor și altor slujitori ai cultului; însă conceptul vechi al regelui -preot a
supraviețuit în diverse moduri timp de mii de ani. Regele egiptean era preotul suprem al țării și
superiorul tuturor preoților și al altor funcționari religioși. În multe imagini el este portretizat
prezidând marile sărbători și oferind ofrande zeilor. Mai târziu, preoții și -au îndeplinit funcțiile ca
reprezenta nți ai regelui. În Mesopotamia, regele a fost privit ca mediator religios între zeu și
oameni. Ca superior al tuturor preoților din țară, a avut importante funcții religioase în cadrul
festivalului de Anul Nou.
Voința unui zeu putea să îi fie transmisă di rect regelui. Astfel, în Egipt, faraonul a primit o
prevestire divină în timp ce visa în templu. În Mesopotamia, datoria regelui de a pune în practică
voința zeilor a fost accentuată mai mult; zeii îi îndrumau pe regi prin prevestiri, vise sau citirea
măru ntaielor ofrandelor. Toate acțiunile majore ale regelui erau dependente de î ndrumările zeului,
care trebuia consultat în prealabil.
Menirea obișnuită a unui rege divin este de a asigura bunăstarea și prosperitatea
poporului său și de a-l proteja . Pentru că exercită puteri supranatural e asupra vieții și bunăstării
tribului, se crede despre rege că influențează fertilitatea solului, a vitelor și a ființelor umane, dar
mai ales că influențează venirea ploii. El are putere deplină asupra forțelor naturii. În cazul în care
ploaia este vitală pentru bunăstarea și continuitatea unui popor, regele poate fi descris în primul
rând prin prisma acestei funcții speciale. Protecția împotriva nenorocirilor de tot felul este, de
asemenea, impor tantă pentru bunăstarea poporului . Dacă tribul sau țara sunt împietrit e de
nenorocir ile abătute asupra sa – epidemie, foame te, recolte de proast ă calitate sau inundații -, regele
poate fi considerat responsabil. Uneori se crede că regele are puterea de a v indeca boala prin
contactul direct al bolnavului cu el sau cu veșmintele sale .
Capacitatea de a aduce noroc este de asemenea un aspect al regalității divine în culturi
precum cele din Egipt și Mesopotamia. Diferența dintre Egipt și Mesopotamia este semnificativă: în
Egipt, faraonul a fost cel care a împărțit direct norocul , în timp ce în Mesopotamia, regele a mijlocit
distribuirea norocului prin intermediul discursurilor și acțiunilor religioase .
Un faraon egiptean spunea despre el că : "Zeul m-a făcut păstorul acestei țări." În
Mesopotamia imaginea împăratului ca păstor a fost destul de frecventă; în mileniul III î.Hr.
termenul a fost aplicat prinților din orașele sumeriene (de exemplu, Lugalbanda din prima dinastie
din Uruk ). Imaginea păstorului exprimă cele mai importante funcții ale împăratului – le oferă
oamenilor hrana , îi conduce și îi protejează de pericole și, în același timp, își arată superioritatea
față de ei.

4
Din cele mai vechi timpuri, pe lângă alte funcții, suveranul trebu ia să asigure ordinea în
regat și justiție pentru toți sup ușii lui – funcția de legiuitor și judecător . El personifica protecția pe
care comunitatea o oferea individului. Oferind un echilibru de putere în cadrul comunit ății,
medierea conflictelor și protejarea drepturilor individuale, căpetenia sau regele a fost legiuitorul și
cel mai înalt administrator al tuturor treburilor comunității. Ensi, legiuitorul și cea mai înaltă
autoritate judiciară din orașul -stat Sumer , răspundea de ordine. În Egipt, regele era cel mai înalt
judecător, garantul întregii ordini publice, stăpân asupra vieții și a morții. În Egiptul antic s -a
dezvoltat un grad înalt de justiție , activitățile regelui fiind descris e ca ma'at . Concep tul po ate fi
exprimat drept "justiție" sau "ordine", dar de fapt este mai cuprinzătoare. Deoarece regele păstrează
ordinea mondială dată de zeu, sarcina de a fi un conducător drept a fost văzută ca una di ntre
funcțiile sale fundamentale. Faraonul Egiptului a fost considerat responsabil pentru menținerea
ordinii cosmice și sociale.
Regele ca și conducător al armatei . Credința în puterea supranaturală a monarhului l-a
făcut să fie considerat ca protector al poporului său. Pe lângă celelate îndatoriri , a fost căpetenie de
război și a decis asupra problemelor de război și pace (ca în Sumerul antic). Faraonul egiptean a fost
reprezentat, în capacitatea sa divină ca războinic, cu corpul supradime nsionat . Doar el era
considerat trium fător asupra inamicului.
Proprietatea statului asupra pământului și asupra mijloacelor de producție a condus în
Orientul antic la formarea statelor de tip despotic, în cadrul cărora monarhul, fi ind reprezentantul
statului , să-și manifeste puterea fără nici o restricție din partea celorlalte instituții ale statului .
Suveranii aveau putere absolută , având autoritate deplină asupra supușilor lor și a proprietăților
acestora . Acest mod de exercitare a puterii explică, într-o anumită măsură, ridicarea marilor
construcții faraonice de tipul palatelor, piramidelor și templelor, precum și realizarea și întreținerea
unor mari sisteme de irigație care au avut nevoie de mobilizarea unei numeroase forțe de muncă.
Modalități de transmitere a puterii . La început, succesiunea conducerii nu era neapărat
legată de împărăția sacră; regele divin putea fi ales sau, printr -o luptă de putere, putea primi ungere
divină, magică sau supranaturală. Dacă întâi ul fiu născut al regelui nu era prevăzut să -l succeadă
sau dacă regele nu avea moștenitori, existau adesea lupte importante pentru succesiune, care
duceau, în general, la schimbarea dinastiei. Moartea unui rege a fost adesea păstrată în secret până
când succesiunea a fost asigurată, din c auza potențialului pericol pe care îl reprezenta pentru popor
și țară. Pentru a contracara problemele ridicate de succesiun e, au existat ritualuri care asigura u
continuitatea puterii divine . În culturile antice , succesorul conducătorului mort era pus în legătură
fizică cu predecesorul său, purtând însemnele sale sau îmbrăcămintea lui , trebuia să locuiască , de
exemplu, în casa conducătorului mort și să-i folosească vasele. Înmormântarea regelui mort a avut
loc după ce noul rege a fost încoronat sau chi ar înainte de încoronarea sa (ca în Egipt). Eforturile de

5
asigurare a succesiunii arată standarde ridicate de reglementare a acesteia ; în Egipt , complicata linie
a succesiun ii i-a reprezentat pe noul și vechiul regele ca Osiris , respectiv Horus. În timpul vieții
tatălui său, prințul moștenitor putea fi desemnat drept coregent. Desemnarea succesorului era adesea
prevestită de un oracol, de un semn divin sau de o altă manifestare a cuvântului zeului; de exemplu,
Thutmosis al III -lea din Egipt a descris cum a fost desemnat ă succesiunea de către oracolul zeului
Amon.
Încoronarea sau ascensiunea pe tron a unui rege este un act oficial care arată cel mai clar
caracterul divin al regalității . Prin urcarea pe tron, regele este plasat mai sus decât celelalt e persoane
participante la ceremonie , iar actul încoronării este legat de puterile sale supranaturale. Cu această
acțiune începe o nouă eră. În Egipt și Mesopotamia, începutul guvernării unui nou conducător este
marcat de două acte . În primul rând, după moartea vechiului conducător, prințul moștenitor preia
controlul asupra guvernului și, în curând, se stabil ește urcarea acestuia pe tron printr-o festiv itate.
Încoronarea , considerată un nou început cosmic, trebuia, în general, să co incidă cu un nou început
în ciclul natur ii, cum erau festivitățile organizate de Anul Nou. Cele mai importante acțiuni inițiale
ale caracterului divin al regelui – ascensiunea la tron și încoronarea cu însemnele și hainele regale –
au rămas aceleași în m ulte culturi moderne. Tronul, coroana, coafura , îmbrăcămintea (ca semn al
demnității) și sceptrul ( însemne necesare pentru ritualul î ncoron ării) au fost considerate inițial ca
fiind exponente ale puterii prin care domnea regele. În teologia regală egiptean ă, tronul, coroana și
sceptrul sunt privite ca însemne divine ș i identificate cu zei și zeițe: în rugăciunea din timpul
încoronării regele amintește de faptul că cele două tiare – cea a Egiptului de Sus și cea a Egiptului
de Jos – sunt zeițele coroane lor roșie și albă . Uneori tronul regal este privit ca tronul zeului. De
exemplu, Horus i -a spus reginei egipten e Hatshepsut la încoronare că : "Ai urcat pe tronul lui
Horus". În multe picturi egiptene, regele este reprezentat stând pe tron , iar zeul în picioare, lângă el,
atingându -l cu mâna .
Odată cu transformarea (devine zeu), regele primește un nume nou, cel pe care îl va purta ca
rege. Numele regal este o practică cunoscută în Mesopotamia și Egipt (unde cele cinci nume ale
regelui cuprind : numele primit la naștere, numele regal, numele șoimului, numele șarpelui și numele
care desemnează regele ca moștenitor al puterii zeilor).
Ceremonii care însoțesc persoana suveranului. Conceptul că o căpetenie sau un rege
concentrează bunăstarea țării sunt exprimate prin diverse ritualuri . La ordinul unui zeu, un rege
mesopotamian s e putea implica în război; astfel, prada de război era adusă de rege zeului , în templu.
Dacă împăratul lua o decizie ca judecător, era datorită înțelepciunii sale unice, de rege. Dacă media
o ceartă, părțile îi recunoșteau puterea supremă. Regele acționa pentru a -și proteja teritoriul
împotriva inamic ilor; de exemplu, în Egipt, el spune : "Distrug popoarele pentru a le cuceri ." Regele
acționează astfel pentru a asigura fertilitatea pământului și pentru a ajuta la creștere a culturilor .

6
Împăratul a exercitat o funcție importantă prin participarea la marile serbări, care aveau o
importanță deosebită pentru viața poporului său. La astfel de serbări , s-au diferențiat diferite funcții :
cea preoțească, atunci când regele a prezidat sacrificiile, a spus rugăciunile și a dat binecuvântarea
și participarea religioasă , atunci când regele a luat parte la ceremonii . În timpul f estivalul ui Sed, în
Egipt, regele, ca domnitor, își reînnoi a conducerea asupra întregii lumi . În cadrul festivalul de Anul
Nou era reînnoită urcarea pe tron; iar în cadrul festivalul ui Min, regele juca un rol semnificativ ca
zeu – simbol al forței și al reproducerii.
În Mesopotamia, ceremonia sacră a avut o mare importanță, în special festivalul de Anul
Nou Babilonian . O astfel de ceremonie în Mesopotamia a fost căsătoria sacră a suveranului cu
divinități feminine . La "nunta sfântă", regele și o preoteasă au reprezentat zeul și zeița, iar prin
uniunea lor au fost reînnoite puterea de creștere și fertilitate a naturii . Aceste drame religioase provin
din preistori a timpurie, când zeii erau identificați cu forțele naturii și acțiunile religioase erau
considerate că influențează în mod d irect natura .

Bibliografie
1. Cooper, J. S.(2008), Divine Kingship in Mesopotamia, A Fleeting Phenomenon , Religion and
Power – Divine kingship in the ancient world and beyond, The Oriental Institute of the
University of Chicago.Oriental Institute Seminars • Nr. 4, Chicago • Illinois , p. 261.
2. Daniel, C. (1975), Studiu introductiv. Gîndirea asiro -babiloniană în texte. Bibliotheca
Orientalis, Editura Științifică, p.v -xxv.
3. Frandsen, P. J.(2008), Aspects of Kingship in Ancient Egypt , Religion and Power – Divine
kingship in the ancient world and beyond, The Oriental Institute of the University of
Chicago.Oriental Institute Seminars • Nr. 4, Chicago • Illinois , p. 47
4. Matei, H.C. ( 1995), Enciclopedia antichității , Editura Meronia , București .
5. Moscati, S. (1987), Antichi imperi d΄Oriente , Club del Libro, La Spezia.
6. Nistor, G h.V. (2005), Cultură și civilizație în lumea antică , Proiectul pentru Învățământul
Rural, Ministerul Educa ției și Cercetării.