ROLUL STRESULUI ÎN DECLANȘAREA DEPRESIEI ȘI IMPACTUL STIMEI DE SINE ÎN APARIȚIA DEPRESIEI LA ADULȚI Coordonator științific Lect.univ.dr. Valentina… [613539]

UNIVERSITATEA TITU MAIORESCU
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE

LUCRARE DE LICENȚĂ

ROLUL STRESULUI ÎN DECLANȘAREA DEPRESIEI ȘI IMPACTUL
STIMEI DE SINE ÎN APARIȚIA DEPRESIEI LA ADULȚI

Coordonator științific
Lect.univ.dr. Valentina Neacșu
Absolvent: [anonimizat]
2020

1
Rezumat
-urmează să-l scriu la finalizarea lucrării

2
Rezumat
Cuprins
Introducere……………………………………………………………………………
Capitolul 1. Depresia…………………………………………………………………
1.1. Definiție, simptome și clasificarea tulburărilor depresive………………………………
1.2. Factori de risc în depresie……………………………………………………………………
1.3. Date statistice privind dinamica fenomenului depresiei la nivel european..
Capitolul 2. Stima de sine.
2.1. Definiția stimei de sine.
2.2. Fenomenologia stimei de sine ridicate.
2.2.1. Lupta continuă pentru recunoaștere.
2.2.2. Calmul interior necondiționat.
2.3. Fenomenologia stimei de sine scăzute.
2.3.1. Inadaptabilitatea socială.
2.3.2. Echilibru și prudență
Capitolul 3. Stresul și principii de conduită antistres……………………………….
3.1. Stresul. Distresul și eustresul. Manifestări și efecte.………………………………………
3.2. Cauzele apariției stresului……………………………………………………….
3.3. Principii de conduită antistres…………………………………………………..
Capitolul 4. Obiectivele și Metodologia lucrării……………………………………………..
4.1. Obiective și ipoteze de lucru………………………………………………………………………
4.2. Metode și instrumente folosite…………………………………………………………………..
4.3. Descrierea lotului de participanți ……………………………………………………………….
4.4. Procedura de lucru ………………………………………………………………………………….
Capitolul 5. Analiza și interpretarea datelor cuprinse în cercetare ………………………..
Concluzii……………………………………………………………………………………………………….
Bibliografie …………………………………………………………………………………………………..
Anexe

3
Introducere

Depresia a devenit cea mai frecventă suferință mintala la nivel de comunitate.
Un studiu desfășurat de către Organizația Mondială a Sănătății a atestat faptul că depresia
afectează circa 121 de milioane de persoane de pe întregul mapamond.
Se estimează că anual, 3 – 15 % din populația prezintă un episod depresiv, dintre care
0,4 – 5 % sunt episoade depresive severe. În Europa, din 1000 de adulți, 58 prezintă tulburare
depresivă majoră (adica 33,4 milioane de persoane). Toate aceste cifre ingrijorătoare au făcut
ca depresia să devină în acest moment una dintre cele mai studiate afecțiuni psihice.
Cauzele depresiei nu au putut fi elucidate pe deplin, în ciuda eforturilor depuse.
Viziunea unanimă actuală a cercetărilor și clinicilor impune un model bio-psiho-social în care,
la instalarea depresiei, contribuie atât perturbări biochimice la nivelul creierului cât și cauze
psihologice (personalități fragile) sau sociale (stresul cotidian, evenimente de viață negative,
ostilitatea mediului etc.). În aproape un sfert din cazuri, primul episod depresiv se produce ca
o reacție la un eveniment de viață negativ. Ulterior însă, episoadele se pot repeta fără nici o
cauză aparentă.
Se presupune că doar o mică parte din cei care suferă de depresie ajung să
conștientizeze această afecțiune și să se supună tratamentului corespunzător. Motivele sunt
frica de stigmatizare socială, orgoliul personal și ignoranța.
Statisticile OMS arată că în România 5% din populația generală suferă de depresie
Tulburarea depresivă majoră afectează semnificativ familia și relațiile personale ale
persoanei, viața de serviciu sau școlară, obiceiurile de somn și alimentație și sănătatea
generală.
Tratamentul depresiei este unul complex cuprinzând atât abordarea medicamentoasă
cât și cea psihoterapeutică. Cele două modalități de intervenție nu numai că nu se exclud ci se
completează reciproc.
Psihoterapia accelerează procesul de vindecare și acționează acolo unde și când
medicamentele nu reușesc să ajungă. Este bine știut faptul că orice antidepresiv are nevoie de
un timp de acțiune – între 2 și 4 săptămâni pentru a-și atinge eficacitatea maximă, de aceea
ședințele de psihoterapie au valoare deosebită la începutul tratamentului.
Psihoterapia are darul de a crea o alianță terapeutică, de a diminua sentimentul de
izolare și senzația pacientului că suferința lui nu poate fi înțeleasă de ceilalți și de a spori
comunicarea acestuia cu restul lumii. Implicit de aici decurge și o mai bună complianță la

4
tratament iar pacientul devine conștient de faptul că abandonarea precoce a medicației se
însoțește de recidive ale bolii.
Nu în ultimul rând, trebuie spus că familia și prietenii pacientului cu depresie joacă un
rol important în vindecarea acestuia.

5

Capitolul 1. Depresia
1.1. Definiție, simptome și clasificarea tulburărilor depresive .
Depresia este o majoră problemă de sănătate publică care ne afecteazǎ, într-o anumită
mǎsurǎ, pe toți, cel puțin o datǎ pe perioada vieții. Ea ocupǎ locul secund pe lista celor mai
întâlnite afecțiuni medicale, pe primul loc situându-se hipertensiunea arterialǎ. Se estimeazǎ
cǎ unul din zece pacienți, cel puțin, care se prezintǎ la medic, suferǎ de depresie. Din
nefericire, doar o mică parte dintre cazuri sunt vindecate.
Reprezentând o problemǎ majorǎ de sǎnǎtate publicǎ, aceastǎ durere moralǎ, psihicǎ
este deosebit de intensǎ, asociindu-se în general cu anxietatea. Pacientul depresiv trǎiește cu
impresia de inutilitate, de neputințǎ, de vinovăție, de fatalitate disperatǎ, de culpabilitate și
deseori tinde sǎ se autodeprecieze și totodată pot apǎrea gândurile de suicid ce pot fi chiar
duse la finalizare.
Depresia este un larg fenomen rǎspândit pe întreaga planetǎ și de aceea există o
preocupare permanentă din partea oamenilor de științǎ față de studiul acesteia.
În literatura de specialitate depresia este definitǎ ca fiind o „maladie mentalǎ
caracterizatǎ printr-o modificare profundǎ a stǎrii timice, a dispoziției, în sensul tristeții, al
suferinței morale și încetinirii psihomotorii”( Postel, J., 1998, p. 178).
Aceastǎ stare de dispoziție poate fi determinatǎ de diverse cauze, atât biologice, cât și
psihologice, cele mai frecvente fiind tulburǎrile la nivelul neurotransmițǎtorilor, travaliul
doliului, lipsa afecțiunii în copilǎrie, eșecul profesional, viața de cuplu nesatisfăcǎtoare sau
lipsa unei relații de cuplu, absența unui suport social, tulburǎri depresive sau alcoolism în
familie, lipsa stimei de sine pe o perioadǎ lungǎ de timp, etc.
În mod frecvent, depresia are loc alături de alte probleme psihiatrice. National
Comorbidity Survey (SUA) din 1990-92 raportează că jumătate din cei cu depresie majoră
au anxietate pe durata vieții și tulburări asociate acesteia precum tulburarea de anxietate
generalizată. Simptomele de anxietate pot avea un impact major asupra cursului bolii
depresive, cu recuperare întârziată, risc crescut de recidivare, dizabilitate mai mare și spor al
încercărilor de suicid. Sunt rate crescute de abuz de alcool și droguri și în particular de
dependență, iar în jur de o treime din indivizii diagnosticați cu ADHD dezvoltă depresie
comorbidă. Tulburarea de stres posttraumatic și depresia adesea coexistă. Depresia poate , de
asemenea , coexista cu tulburarea hiperchinetică cu deficit de atenție (ADHD), complicând
diagnosticul și tratarea ambelor.Depresia este de asemenea în mod frecvent comorbidă cu

6
abuzul de alcool și tulburările de personalitate. Depresia poate fi de asemenea exacerbată în
anumite luni (de obicei iarna), în cazul celor cu tulburare afectivă sezonieră. Deși utilizarea
excesivă a mediei digitale este asociată cu simptome depresive, media digitală poate fi de
asemenea utilizată în anumite situații pentru a îmbunătăți dispoziția.
Depresia și durerea adesea coexistă. Unul sau mai multe simptome de durere sunt
prezente la 65% din pacienții depresivi și oriunde de la 5 la 85% din pacienții cu durere vor
suferi de depresie, în funcție de mediu; prevalența este mai scăzută în practica generală și mai
mare în clinicile de specialitate. Diagnosticul de depresie este adesea amânat sau ratat, iar
rezultatele se pot înrăutăți dacă depresia este remarcată, dar înțeleasă complet greșit.
Depresia este de asemenea asociată cu un risc de 1.5-2 ori mai mare de boli
cardiovasculare, independent de alți factori de risc cunoscuți și are ea însăși legături directe
sau indirecte cu factori de risc precum fumatul și obezitatea. Persoanele cu depresie majoră
sunt mai puțin înclinate să urmeze recomandări medicale pentru tratarea și prevenirea bolilor
cardiovasculare, fapt ce crește riscul de complicații medicale. În plus, cardiologii pot să nu
identifice depresia care complică o problemă cardiovasculară.
Depresia cuprinde în tabloul manifestărilor sale simptome psihice, inclusiv
comportamentale. Conform lui Stiemerling (Stiemerling, 2011, p 11-13) acestea sunt:
 Perturbarea dispoziției bazale, anume o tristețe continuă, incapacitatea de a se mai
bucura și de a spera, astfel încât lumea nu mai e interesantă, devine gri și lipsită de
provocare. „Unii se manifestă apatic, alții sunt disforici, iritabili, morocănoși, prost-
dispuși” (Stiemerling, 2011, p 11-13) ceea ce îngreunează relaționarea interpersonală.
 Inhibiția gândirii – sunt activate procesele cognitive neproductive și monotone,
rămânând centrați pe propria boală, problemă, având o capacitate ideatică redusă.
 Scăderea inițiativei, inhibiția psihomotorie – la nivelul capacității de inițiativă se
constată o diminuare severă, însoțită de o lipsă de energie și vivacitate, neavând chef
să facă nimic sau să se implice în vreo activitate. Mișcarea e îngreunată, încetinită,
lipsită de spontaneitate sau elan. La polul opus, în varianta maniacală, se constată o
psihomotricitate agitată, o continuă mișcare și neliniște, având uneori activități fără
sens.
 Afectarea vitalității , prejudiciindu-se sentimentul vital, marcând constant dureri
difuze, senzații de apărare, o greutate a corpului apăsătoare, anume perturbarea relației
cu propria corporalitate.
 Simptome vegetative, uneori fiind elementul unic de depistare a unei depresii mascate.
Simptomatologia constă în: tulburări intestinale, senzația de presiune abdominală sau
de apăsare la nivelul capului, uscăciunea gurii, brahicardie sau tahicardie, extrasistole,

7
dureri de cap, stomac, pierderea apetitului alimentar, transpirații sau frisoane, scădere
ponderală, etc.
 Tulburări ale somnului, oscilații diurne, suicidalitate – cea mai des întâlnită, insomnia,
se poate manifesta la adormire, la trezire sau pe parcusul somnului, dând o indispoziție
„matinală” și o stare copleșitoare, de proastă dispoziție și oboseală constantă.
Terminologia medicală desemnează conceptul de sindrom depresiv ca un complex
simptomatic ce asociază un ansamblu din caracteristicile menționate mai sus.
În cazul unei situații izolate a dispoziției depresive nu se poate vorbi de suficiente date
care să diagnosticheze o depresie, căci este necesar să existe mai multe semne caracteristice la
unul și același pacient. Cercetarea în acest domeniu, concluzionează că există trei forme
diferite, diferențiate prin simptome principale:
 Sindromul depresiei inhibate este definit de o dispoziție tristă, inhibiție
psihomotorie și de gândire, acel „nici să fiu trist nu pot”.
 Sindromul depresiei cu afectarea vitalității este definit în plus față de cel de
mai sus cu tulburarea vitalității și de simptome vegetative.
 Sindromul depresiei agitat-anxioase este definit de dispoziție depresivă,
anxietate și agitație psihomotorie.
În general, faza acută a unei tulburări depresive poate să dureze zile, saptămâni, luni
sau chiar mai mult de jumătate de an. Uneori pacienții se declară depresivi, în urma unor
episoade scurte de o zi sau câteva zile sau câteva săptămâni, însă e vorba de o situație
tranzitorie și e greu de stabilit dacă e vorba despre o indispoziție în punctul trist sau despre
tulburarea în forma ei completă considerând doar această declarație a pacientului.
Simptomele fazei depresive pot avea următoarele manifestări (Tudose, Tudose,
Dobranici, 2011, p 451-452):
 sentimente de inutilitate, de lipsă de speranță, de neajutorare;
 indiferență față de orice;
 sentimentul de vină nejustificată;
 tristețe prelungită, accese inexplicabile de plâns, irascibilitate sau iritabilitate;
 activitățile ce altădată îi făceau plăcere (sexul, socializare, munca, hobby-urile)
nu-i mai atrag interesul;
 incapacitatea de a se concentra sau a-și aminti detalii;
 idei de moarte, încercări de suicid;
 apetit pierdut sau, din contră, apetit exagerat;
 letargie, oboseală persistentă;

8
 insomnie sau nevoie crescută de somn;
 dureri, constipație, afecțiuni somatice fără cauză obiectivă.
Se poate concluziona că depresia afectează mai multe funcții psiho-biologice ale
individului (Gilbert, 2011, p 29):
 funcția motivațională, prin apatia instaurată și prin dezinteresul rezultat din lipsa de
sens a vieții și a viitorului;
 funcția emoțională, prin reducerea emoțiilor pozitive și prin incapacitatea de a simți
orice plăcere în corelație cu sporirea trăirilor negative, a furiei, resentimentelor,
rușinii, vinei ori invidiei;
 funcția cognitivă, prin deteriorarea atenției și concentrării și reducerea conținutului
cognitiv sau direcționarea acestuia înspre ruminații negative despre sine, lume, viață;
 funcția comportamentală, inactivitate și retragere socială sau din contră prin agățarea
de anumite persoane cu care își manifestă o agitație psihomotorie;
 funcția biologică, prin somn defectuos sau somatizări organice.
Anhedonismul pare a prelua o semnificație importantă din această tulburare afectivă,
prin pierderea interesului și motivației sau prin pierderea plăcerii. În depresie e preluat ca
sindrom axial, cu o frecvență ridicată, însă având un caracter subiectiv, se consideră potrivit
să nu se confunde cu diminuare afectivă (Doron, Parot, 2006, p 68-69). Imediat după
instaurarea unei stări apatice și lipsită de implicare, cea mai des întâlnită manifestare este cea
vegetativ somatică însoțită de reducerea energiei vitale. Tudose (Tudose, Tudose, Dobranici,
2011, p 440) definește anhedonia ca un ansamblu de simptome ce grupează „dificultățile
pacientului de a resimți plăcere sau interes” pentru activități agreabile sau pentru relații
sociale.
Printre factorii primari de risc pentru depresie, se pot considera următorii parametri
(Tudose, Tudose, Dobranici, 2011, p 454):
 episoade anterioare de depresie;
 istoric familial de boală depresivă;
 tentative de suicid;
 sex feminin (femeile suferă de depresie de două sau trei ori mai mult decât bărbații)
(Gilbert, 2011, p 39);
 vârstă (debutul se apreciază sub 40 de ani);
 perioadă postpartum;
 comorbiditate medicală;
 lipsa unui suport social;

9
 situații stresante de viață;
 consum obișnuit de alcool, medicamente.
Criteriile utilizate cel mai des pentru diagnosticarea condițiilor depresive sunt găsite
în Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mintale (DSM) al Asociației Psihiatrice
Americane (APA) și Clasificarea statistică internațională a bolilor și a problemelor de sănătate
înrudite (ICD) al Organizației Mondiale a Sănătății care utilizează numele episod
depresiv pentru un singur episod și tulburare depresivă recurentă pentru episoadele repetate.
Potrivit DMS-5 (APA, 2016, pag. 155), „Tulburările depresive” includ tulburarea cu
perturbare afectivă de tip disruptiv, tulburarea depresivă majoră (inclusiv episodul
depresiv major), tulburarea depresivă persistentă (distimia), tulburarea disforică
premenstruală, tulburarea depresivă indusă de substanțe sau medicamente, tulburarea
depresivă secundară unei afecțiuni medicale, altă tulburare depresivă specificată și
tulburarea depresivă nespecificată. Spre deosebire de DSM-4 , capitolul „Tulburări
depresive" din acest manual este tratat separat de capitolul anterior, „Tulburarea bipolară
și tulburări înrudite". Trăsătura comună a tuturor acestor afecțiuni este prezența unei stări de
dispoziție triste, de vid interior sau iritabile, acompaniată de modificări somatice și
cognitive care afectează în mod semnificativ capacitatea de a funcționa a individului.
Ceea ce le deosebește este durata, momentul apariției, sau presupusa etiologie.
Tulburările depresive din capitolul 4 al DSM-5 sunt clasificate astfel (tabelul 1.1., citat
din DSM-5 ):

Tabelul 1.1. Tulburările depresive (Sursa: DSM-5, ediția in limba română)
Tulburarea cu perturbare afectivă de tip disruptiv (cu debut între 6 și 18 ani)

Tulburarea depresivă majoră
Tulburarea depresivă persistentă (Distimia)
Tulburarea disforică premenstruală
Tulburarea depresivă indusă de substanțe/medicamente*
Tulburarea depresivă secundară unei afecțiuni medicale*
Altă tulburare depresivă specificată (depresie scurtă recurentă, episod depresiv cu durată
scurtă, episod depresiv cu simptome insuficiente)*
Tulburare depresivă nespecificată

10
Criteriile de diagnostic pentru tulburarea depresivă majoră DSM-5 precizează cinci
criterii de diagnostic pentru tulburarea depresivă majoră, numerotate A, B, C, D și E.
Criteriul A se referă la simptomatologie.
Criteriul B se referă la starea de boală în general, precizând că simptomele trebuie să
cauzeze suferință semnificativă clinic sau o deteriorare semnificativă a funcționării în cel
puțin un domeniu major (social, profesional, familial etc.).
Criteriul C se referă la excluderea depresiei induse de utilizarea unei substanțe sau de
o afecțiune somatică.
Criteriul D se referă la excluderea unei tulburări din cadrul schizofreniei.
Criteriul E se referă la excluderea tulburării afective bipolare.
Criteriul A împarte simptomele în două categorii, cel puțin unul dintre simptomele din
prima categorie trebuind să fie prezent, pentru ca diagnosticul de tulburare depresivă majoră
să fie posibil:
 Prima categorie: Dispoziție depresivă + Diminuarea marcată a
interesului sau a plăcerii pentru activități.
 A doua categorie: Scădere sau creștere ponderală / Insomnie sau
hipersomnie / Agitație sau lentoare psihomotorie / Lipsă de energie /
Sentimente de inutilitate sau de vinovăție / Diminuarea funcțiilor
cognitive / Gânduri recurente de moarte, ideație suicidară recurentă sau
tentativă de suicid.
Conform DSM-5, formularea diagnosticului de episod depresiv major trebuie să
includă și două clase de specificatori: unul de severitate/evoluție și, dacă este cazul, și unul
clinic.
Următorii specificatori se aplică Tulburărilor depresive acolo unde este recomandat:
A se specifica: Cu disconfort anxios (a se specifica severitatea actuală: ușoară,
moderată, moderat-severă, severă); Cu elemente mixte; Cu elemente
melancolice; Cu elemente atipice; Cu elemente psihotice congruente cu
dispoziția; Cu elemente psihotice incongruente cu dispoziția; Cu catatonie (se
va utiliza codul suplimentar 293.89 [F06.1]); Cu debut peripartum; Cu tipar
sezonier .

296.99 (F34.8) Tulburarea cu perturbare afectivă de tip disruptiv
____-__ (___.__) Tulburarea depresivă majoră
____-__ (___.__) Episod unic
296.21 (F32.0) Ușor

11

296.22 (F32.1) Moderat
296.23 (F32.2) Sever
296.24 (F32.3) Cu elemente psihotice
296.25 (F32.4) În remisiune parțială
296.26 (F32.5) În remisiune completă
296.20 (F32.9) Nespecificat
____-__ (___.__) Episod recurent
296.31 (F33.0) Ușor
296.32 (F33.1) Moderat
296.33 (F33.2) Sever
296.34 (F33.3) Cu elemente psihotice
296.35 (F33.41) În remisiune parțială
296.36 (F33.42) În remisiune completă
296.30 (F33.9) Nespecificat
300.4 (F34.1) Tulburare depresivă persistemtă (distimia)
A se specifica dacă: În remisiune parțială, În remisiune
completă A se specifica dacă : Debut precoce, Debut tardiv
A se specifica dacă: Cu sindrom distimic pur; Cu episod
depresiv major persistent; Cu episoade depresive majore
intermitente, în episod actual; Cu episoade depresive majore
intermitente, fără episod actual
A se specifica severitatea actuală: Ușor, moderat, Sever
625.4 (N94.3) Tulburarea disforică premenstruală
____-__ (___.__) Tulburarea depresivă indusă de substanțe sau
medicamente
Notă: a se vedea seturile de criterii și procedurile de înregistrare
corespunzătoare pentru codurile specifice claselor de substanțe
și codificarea ICD-9-CM și ICD-10-CM.
A se specifica dacă: Cu debut în timpul intoxicației, Cu debut în
timpul sevrajului
293.83 (___-__) Tuburarea depresivă secundară unei afecțiuni medicale
A se specifica dacă:
(F06.31) Cu elemente depresive
(F06.32) Cu episod de tip depresiv major
(F06.34) Cu elemente mixte

12
311 (F32.8) Altă tulburare depresivă specificată
311 (F32.9) Tulburare depresivă nespecificată

Caracteristica esențială a tulburării cu perturbare afectivă de tip disruptiv este
iritabilitatea persistentă, cronică și severă. Această iritabilitate severă are două manifestări
clinice principale, prima fiind accesele colerice frecvente. În mod tipic astfel de accese apar
ca răspuns la sentimente de frustrare și pot fi verbale sau comportamentale (cele din urmă pot
îmbrăca forma agresiunii împotriva unor bunuri materiale, propriei persoane sau altor
persoane). Ele trebuie să apară frecvent (în medie, de trei sau mai multe ori pe săptămână)
(Criteriul C) într-o perioadă de timp de cel putin 1 an și în minim două circumstanțe
(Criteriile E și F), de ex. acasă și la școală, și trebuie să fie inadecvate pentru nivelul de
dezvoltare (Criteriul B). Cea de-a doua manifestare a iritabilității severe constă în prezența
cronică și persistentă a unei stări de dispoziție iritabile sau furioase între accesele colerice
severe. Această stare de dispoziție iritabilă sau furioasă trebuie să reprezinte o caracteristică
specifică a copilului, să fie prezentă cea mai mare parte din zi, aproape în fiecare zi și să fie
remarcată de persoanele din anturajul copilului (Criteriul D).
Tulburarea depresivă majoră reprezintă afecțiunea clasică din acest grup de
tulburări. Ea se caracterizează prin episoade distincte cu durata de cel puțin 2 săptămâni
(majoritatea episoadelor au însă o durată considerabil mai mare) care implică modificări
evidente ale afectului, cogniției și funcțiilor neurovegetative și remisiuni inter-episodice.
Diagnosticarea pe baza unui singur episod este posibilă, însă tulburarea este în
majoritatea cazurilor recurentă. Trebuie acordată o atenție deosebită diferențierii tristeții și
doliului normal de un episod depresiv major. Doliul poate induce o suferință sufletească
importantă, dar în mod normal nu induce un episod de tulburare depresivă majoră. În
cazurile în care apar împreună, simptomele depresive și deteriorarea funcțională tind să
fie mai severe, iar prognosticul este mai nefavorabil comparativ cu doliul
neacompaniat de o tulburare depresivă majoră. Depresia asociată doliului tinde să apară
la persoane cu alte predispoziții la tulburări depresive, iar recuperarea poate fi facilitată
de tratamentul cu medicamente antidepresive.
Pentru diagnosticare, este necesar ca cinci (sau mai multe) dintre următoarele
simptome să fi fost prezente în cursul aceleiași perioade de 2 săptămâni și să reprezintă o
modificare față de nivelul anterior de funcționare; cel puțin unul dintre simptome este fie (1)
dispoziție depresivă fie (2) pierderea interesului sau plăcerii.

13
Notă: Nu se includ simptome care pot fi în mod evident atribuite unei alte afecțiuni
medicale.
1. Dispoziție depresivă cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi, fie indicată prin
relatare personală (e.g., sentimente de tristețe sau vid interior, de lipsă a speranței), fie observată
de alte persoane (e.g., pare trist). (Notă: La copii și adolescenți, dispoziția poate fi iritabilă.)
2. Diminuare marcată a interesului sau plăcerii pentru toate sau aproape toate activitățile,
cea mai mare parte a zilei, aproape în fiecare zi (indicată fie prin relatare personală, fie
observată de alte persoane).
3. Scădere ponderală semnificativă involuntară sau creștere în greutate (e.g., o modificare
de peste 5% din greutatea corporală pe lună), sau diminuare ori creștere a apetitului
aproape în fiecare zi. (Notă: La copii, se ia în considerare incapacitatea de a atinge
greutatea așteptată.)
4. Insomnie sau hipersomnie aproape în fiecare zi.
5. Agitație sau lentoare psihomotorie aproape în fiecare zi (observată de alte persoane,
nu doar sentimente subiective de neliniște sau lentoare).
6. Fatigabilitate sau lipsă de energie aproape în fiecare zi.
7. Sentimente de inutilitate sau de vinovăție excesivă ori inadecvată (care poate fi delirantă)
aproape în fiecare zi (nu doar autoreproș sau vinovăție în legătură cu faptul de a fi
bolnav).
8. Diminuarea capacității de gândire sau concentrare ori indecizie, aproape în fiecare zi
(indicată fie prin relatare personală, fie observată de alte persoane).
9. Gânduri recurente de moarte (nu doar teama de moarte), ideație suicidară recurentă
fără un plan anume sau tentativă de suicid ori un plan specific pentru comiterea
suicidului.
Diagnosticul de tulburare depresivă persistentă, o formă mai cronică a depresiei,
poate fi stabilit atunci când perturbarea stării afective durează cel puțin 2 ani la adulți și
cel puțin 1 an la copii. Acest diagnostic, nou introdus în DSM-5, include atât tulburarea
depresivă majoră cronică, cât și distimia din DSM-4.
În urma analizei științifice atente a dovezilor, tulburarea disforică premenstruală a
fost mutată dintr-o anexă a DSM-4 („Seturi de criterii și axe pentru studii suplimentare")
în Partea a II-a DSM-5. Aproape 20 de ani de cercetări suplimentare au confirmat faptul că
această afecțiune reprezintă o formă specifică de tulburare depresivă care răspunde la
tratament, începe după ovulație, se remite la câteva zile după apariția menstruației și are un
impact semnificativ asupra funcționării individului.

14
Un număr foarte mare de droguri, unele medicamente și anumite afecțiuni medicale
pot asocia fenomene depresive. Acest fapt este cuprins în diagnosticele de tulburare
depresivă indusă de substanțe/medicamente și tulburare depresivă secundară unei
afecțiuni medicale.

1.2. Factori de risc în depresie

Depresia poate fi provocată de o varietate de cauze: transformările hormonale și
biochimice din interiorul organismului, predispoziție genetică, stresul în exces (diferite
conflicte, abuzuri etc.), traumele emoționale diverse (pierderea cuiva drag, divorțul etc.).
Există mai multe modele care caută să explice mecanismele tulburărilor din spectrul
depresiv.

Modelul biologic
Cauzele biologice își au originea în modificările care se produc din punct de vedere
chimic în creier, cum sunt de exemplu fluctuațiile hormonale. Studiile realizate până în
prezent arată că persoanele depresive prezintă un dezechilibru la nivelul
neurotransmițătorilor – substanțe care permit comunicarea dintre celulele nervoase.
Există sute de tipuri de neurotransmițători care participă la funcționarea normală a
sistemului nervos și care ne afectează într-un fel sau altul starea psihică. Cel mai frecvent
citați, atunci când e vorba de depresie, sunt:
 Serotonina, responsabilă de stabilitatea emoționala, toleranța la durere și
încrederea în sine. Dacă organismul nu produce suficientă serotonină se instalează o
stare de tristețe, neajutorare, lipsa de speranță și chiar gânduri sinucigașe. Carența de
serotonină poate duce la tulburări ale somnului, iritabilitate și anxietate, toate asociate
cu depresia.
 Dopamina, cu rol în gândire, plăcere, recompensa și afecțiune. Dacă nivelul
dopaminei este scăzut vom remarca scăderea capacității de concentrare, probleme de
memorie și lipsa bunei dispoziții.
 Noradrenalina, care ne ajută să ne simțim energici și motivați în ce
avem de făcut. Dacă nivelul noradrenalinei este scăzut ne confruntăm cu o stare de
letargie, lipsa motivației și atenției, scăderea libidoului.
Persoanele depresive prezintă dezechilibre și la nivelul altor substanțe din organism,
cum ar fi cortizolul, hormon care este eliberat de organism în situații de stres, furie sau teamă.

15
La persoanele sănătoase, nivelul cortizolului este mai ridicat dimineața și scade către seara. În
cazul persoanelor depresive, însa, nivelul cortizolului rămâne constant pe tot parcursul zilei.
Cercetătorii nu pot însă să afirme cu certitudine dacă aceste dezechilibre declanșeaza
boala sau boala declanșează dezechilibrele din organism. Cert este însă că nivelul cortizolului
crește la persoanele care trebuie să facă față la perioade prelungite de stres.
Cauze genetice sau moștenirea din familie
Studiile susțin ipoteza conform căreia, dacă unul sau ambii părinți sunt predispuși
la depresie, vulnerabilitatea este transmisă și copiilor. De exemplu, dacă dintr-o pereche de
gemeni identici unul suferă de depresie sau de o tulburare maniaco-depresivă, celalalt este cu
70% mai predispus să sufere de aceeași afecțiune.
Alte studii, care au analizat starea psihică a copiilor adoptivi, au susținut aceasta
constatare. Chiar dacă părinții adoptivi suferă de depresie, aceasta nu influențează decât într-o
foarte mică măsură vulnerabilitatea copiilor la bolile psihice. Cu toate acestea, incidența bolii
este de trei ori mai mare la copiii adoptați ai căror părinți biologici sunt depresivi .

Factorii de mediu
Factorii de mediu, care se mai numesc și factori emoționali, apar în urma situațiilor
stresante sau solicitante emoțional, precum lipsa dragostei parentale, moartea unuia din
părinți în copilărie, o desparțire dureroasă sau un divorț. Toate acestea pot declanșa sau
agrava o stare depresivă, mai ales în cazul persoanelor vulnerabile.

Modelul psihanalitic
Acest model a fost creat de teoria psihanalitică, și susține că depresia constituie un
răspuns la o pierdere semnificativă pentru persoana în cauză – a unei persoane care a fost
„investită" cu multă afecțiune, a status-ului personal, a suportului social oferit de alte
persoane etc., pierdere care poate fi reală sau imaginară, iar acest răspuns este însoțit de o
autodirecționare a sentimentelor de ostilitate, inclusiv a sentimentelor punitive.

Modelul comportamental, susținut de teoria învățării, avansează ideea că depresia,
respectiv starea de mâhnire, inactivitatea etc, au la bază incidența scăzută a factorilor
ambientali de întărire pozitivă și, implicit, un indice crescut de experiențe personale
neplăcute.

16
Modelul cognitiv, fundamentat de teoria cognitivă, interpretează depresia din două
perspective: una care îi aparține lui Aaron Beck, conform căreia depresivii percep ambianța în
nuanțe negative, având, în plus, un semnificativ demers autocritic pentru eșecurile personale,
și o alta elaborată de Martin Seligman, ce se bazează pe aplicarea conceptului
neajutorării învățate , persoana aflată în stare depresivă apreciază că, prin acțiunile sale, nu își
poate ameliora situația, iar pentru viitor, anticipează doar eșecuri personale.
În apariția tulburărilor afective declanșate de evenimente sociale traumatizante un rol
deosebit de important îl are vulnerabilitatea la stres. În cazul tulburărilor somatoforme,
factorii sociali, culturali și etnici contribuie la expresia somatică a disfuncției psihice, fapt
demonstrat de asocierea tulburărilor somatoforme cu un nivel cultural și educațional scăzut și
cu o condiție economică precară. Educația familială și comunitară poate împinge copilul să
somatizeze.
Factorul vulnerabilitate este un catalizator care amplifică efectul unui agent
declanșator, fie el eveniment major sau dificultate de viată serioasă și care nu este eficace
decât în legătură cu aceștia. Există factori care pot modifica circumstanțial vulnerabilitatea,
cum ar fi: perioadele de criză, modificarea statutului și rolului social, existența sau absența
suportului social. Termenul de suport social a fost larg folosit pentru a desemna mecanismele
prin care relațiile interpersonale protejează persoanele de efectele dăunătoare ale stresului.
Numeroase studii au ajuns la concluzia că suportul social poate oferi protecție
împotriva tulburărilor emoționale legate de crizele de viață.

1.3. Date statistice privind dinamica fenomenului depresiei la nivel
european .
Ziua Europeană Anti-Depresie este marcată în fiecare an la data de 1 octombrie, fiind
o inițiativă a Asociației Europene pentru Combaterea Depresiei – European Depression
Association – EDA.
În continuare voi prezenta date din Analiza de situație efectuată de Ministerul
Sănătății prin Institutul Național de Sănătate Publică, Centrul Național de Evaluare și
Promovarea Stării de Sănătate, respectiv Centrul Regional de Sănatate Publică Sibiu.
Potrivit Organizației Mondiale a Sănătății, depresia a devenit principala cauză de
îmbolnăvire și dizabilitate la nivel mondial. În anul 2017, la nivel global, peste 300 de
milioane de persoane (echivalentul a 4,4% din populația lumii) de toate vârstele sufereau de

17
depresie, cu o creștere de peste 18% între 2005 și 2015. Aproape jumătate din cele peste 300
de milioane de oameni trăiesc în sud-estul Asiei și în Pacificul de Vest.
Organizația Mondială a Sănătății afirmă că până în anul 2020, depresia va deveni a
doua cea mai mare povară a bolilor, după cele cardiovasculare, iar până în anul 2030, se
așteaptă a deveni cel mai mare contributor la povara globală a bolii și dizabilității. În ceea ce
privește costurile economice asociate cu depresia, acestea sunt uluitoare: în 2007, costurile
economice ale depresiei au fost în valoare de 136,3 miliarde EUR în Spațiul Economic
European.
Potrivit Asociației Europene pentru Combaterea Depresiei (European Depression
Association – EDA), în Europa, una din douăzeci de persoane suferă în prezent de depresie și
o persoană din patru va trece printr-un episod depresiv la un moment dat în viață.
La nivelul Uniunii Europene, estimările Eurostat arată că în anul 2014, 7% din
populația UE suferea de depresie cronică. Aceste estimări provin de la al doilea val al
anchetei europene European Health Interview Survey, desfășurat între anii 2013 și 2015 și
care a inclus persoane începând cu vârsta de 15 ani. Următoarea etapă a studiului va fi
realizată în anul 2019, urmând a se desfășura la intervale regulate de cinci ani. Studiul a inclus
întrebări privind autoevaluarea stării de sănătate și datele privind bolile cronice diagnosticate
de un medic și care au avut loc în ultimele 12 luni. Aceste date sunt disponibile pentru toate
statele membre ale UE, Islanda, Norvegia și Turcia.
Potrivit acestui studiu, dintre statele membre ale UE, Irlanda a înregistrat cel mai mare
procent al populației care a raportat depresie cronică, de 12,1%, urmată de Portugalia,
Germania și Finlanda. Republica Cehă, Cipru, Bulgaria și România au înregistrat procente
mai mici de 4%. Dintre statele nemembre ale UE, în Islanda s-a înregistrat cel mai mare
procentaj al persoanelor care au raportat depresie cronică, urmat de Turcia și Norvegia.
Proporția persoanelor care au raportat depresie cronică a fost mai mare pentru femei
decât pentru bărbați în fiecare stat membru al Uniunii Europene. Ponderea femeilor care au
raportat depresie cronică a atins un nivel maxim de 17% în Portugalia, ceea ce a contribuit la
înregistrarea, în Portugalia, a celui mai mare decalaj de gen (ponderea femeilor portugheze
care au raportat depresie cronică a fost cu 11 puncte procentuale mai mare decât cea
corespunzătoare bărbaților portughezi). De asemenea, în Spania, Letonia și Suedia au fost
înregistrate astfel de decalaje de cel puțin 5 puncte procentuale (tabel 1.3.1.).

18

Procentul populației care a raportat depresie cronică, pe sexe, în anul 2014, EU
Tabel 1.3.1.

Notă: clasament în funcție de procentul din populația totală care a raportat depresie
cronică ( Sursa: Eurostat )

În anul 2015, la nivelul regiunii OMS Europa, erau 40 de milioane de persoane care
sufereau de depresie. De asemenea, în fiecare an se înregistrează 128 000 de cazuri de suicid
având drept cauză depresia. La nivel european, prevalența depresiei a fost de 9% în rândul
bărbaților și de 17% în rândul femeilor.

Datele regionale sunt estimări pe grupe de vârstă standardizate
Tabel 1.3.2.

Sursa: Studiul Global Burden of Disease, 2015

19

În ceea ce privește prevalența depresiei pe grupe de vârstă, vârful se întâlnește la
femeile adulte cu vârsta între 55-74 ani, peste 7,5%, iar la bărbați, peste 5,5,% (tabel 1.3.2.).
Depresia apare și la copii și la adolescenți cu vârsta sub 15 ani, dar la un nivel mai
scăzut comparativ cu grupele de vârstă înaintată.

Prevalența episodului depresiv major, UE, ambele genuri
Tabel 1.3.3.

În România, în anul 2014, 1,5% din populație suferea de depresie, iar în anul 2017,
procentul a crescut la 5%. Persoanele în vârstă (peste 65 de ani) și femeile au înregistrat cele
mai mari procente în ceea ce privește raportarea depresiei în 2014, 2% respectiv 2,7% (tabel
1.3.4.)
Depresia în România pe grupe de vârstă și sexe în anul 2014
Tabel 1.3.4.

Sursa: https://ec.europa.eu/health/indicators_data/indicators_ro

20

În anul 2017, prevalența cazurilor de depresie majoră a fost de 1,878.26 la 100,000
locuitori, cu o prevalență de 2,261.61 cazuri înregistrate în rândul femeilor și 1,474,7 cazuri la
100,000 locuitori în rândul bărbaților (tabel 1.3.5.).
Prevalența depresiei (episodului depresiv major) în România, în anul 2017, pe grupe de
vârstă și ambele sexe – Tabel 1.3.5.

Sursa: https://vizhub.healthdata.org/gbd-compare/

21

Capitolul 2. Stima de sine
2.1. Definiția stimei de sine

Petru Iluț definește stima de sine ca ”evaluarea în termeni axiologici a caracteristicilor
pe care cred oamenii că le dețin, însemnând cât de valoroși se cred oamenii și ce prețuire
acordă propriei persoane” (Iluț P, 2001). Cu alte cuvine stima de sine este felul în care ne
vedem și dacă ne place ceea ce vedem.
Stima de sine reprezintă o “variabilă care îndeplinește în funcționarea psihică multiple
și variate funcții de mediator sau moderator” (Bethune S, 2007, p.172).
Cercetările au demonstrat faptul că stima de sine este o variabilă psihologică implicată
în evaluarea intimității și a satisfacției în relațiile interpersonale, aprecierea satisfacției de
viață / calității vieții, reactivitatea la evenimentele evaluative în special la eșec, agresiune,
comportament antisocial și delincvență, depresie și singurătate. De asemenea, se susține că o
stimă de sine ridicată este corelată cu fericirea în timp ce o stimă de sine scăzută conduce la
depresie.
Cercetările au descoperit că o stimă de sine ridicată este pozitiv corelată și cu
performanțele profesionale. Se pare că persoanele cu o stimă de sine ridicată își stabilesc în
viată scopuri mai înalte decât cei cu o stimă de sine mai scăzută. O stimă de sine ridicată
poate crește nivelul de încredere în sine al individului în ceea ce privește rezolvarea unor
situații dificile (Humphreys T., 2007, pp. 27-49).
Indivizii cu o stimă de sine ridicată sunt mai consecvenți, au mai multe șanse de a
încerca în fața eșecului, cei care au un respect de sine scăzut pot internaliza sentimente de
îndoială (Humphreys T., 2007, pp. 27-49).
Există o varietate de factori, care pot reduce stima de sine: eșecul, critica, respingerea
și evenimente care au efecte secundare negative pentru o persoană. Factorii care au tendința
de a crește stima de sine a unui individ includ situațiile în care individul se confruntă cu un
succes, primește laude, este iubit, are interacțiuni pozitive interpersonale.
Cercetările au evidențiat că o stimă de sine scăzută poate juca un rol important în
favorizarea riscurilor de depresie, singurătate, abuzul de substanțe și eșecul profesional
(Clerget S., 2008, pp. 121-145). Stima de sine corelează în mod semnificativ cu raționalitatea,
creativitatea și capacitatea de a gestiona schimbarea, cu disponibilitatea de a recunoaște și de
a corecta posibilele erori.

22
Nivelul global al stimei de sine al unei anumite persoane influențează considerabil
alegerile pe care le face în viață și stilul său existențial. În acest context, o stimă de sine înaltă
este asociată cu strategii de căutare a dezvoltării personale și de acceptare a riscurilor,
erorilor, în timp ce o stimă de sine scăzută, în mod constant, implică mai curând, strategii de
apărare și de evitare a riscurilor și eșecurilor .
Persoanele cu stimă de sine scăzută posedă o paletă largă de patern-uri cognitive,
afective, motivaționale și comportamentale defectuoase care duc spre o inadaptabilitate
socială. Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu ușurință
feedback-urile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoții negative,
sunt înclinați spre anxietate și depresie, adoptă strategii ineficiente în fața .
Există o varietate de factori, în viața unui individ, care pot influența stima de sine.
Unii factori pot slăbi, în timp ce alți factori contribuie la creșterea stimei de sine. Cercetările
sugerează că ridicarea stimei de sine a unui individ nu este numai un aspect benefic doar
pentru acel individ special, dar și pentru societate în ansamblu .
Stima de sine este un concept psihologic complex. Cei mai mulți psihologi definesc
stima de sine ca fiind evaluarea personală a trăsăturilor și a caracteristicilor pe baza observării
de sine și pe baza reacțiilor celorlalți. Branden definește stima de sine ca fiind încrederea în
propria noastră valoare.
Stima de sine sau auto-evaluarea pozitivă este considerată ca o importantă resursă de
coping. Indivizii cu o stimă de sine crescută sunt mai predispuși să adopte strategii de coping
cu stresul mai eficiente decât indivizii cu încredere de sine scăzută. Astfel, confruntați cu
aceiași stresori din mediu, indivizii cu stimă de sine scăzută vor experimenta mai multe reacții
comparativ cu cei cu încredere de sine crescută și vor percepe un nivel mai crescut de stres .
Cercetările indică în general că stima de sine este un moderator al relației stres – reacție.
O persoană cu stimă de sine crescută percepe provocările întâlnite în cadrul activității
de muncă drept situații pe care le poate gestiona și de pe urma cărora poate beneficia, în timp
ce o persoană cu stimă de sine scăzută va interpreta aceleași situații ca o posibilitate nedorită
de a eșua. Cercetările sugerează că indivizii cu stimă de sine crescută mențin optimismul în
confruntarea cu eșecuri, ceea ce face perceperea viitorului succes și viitoarea satisfacție cu
munca mai probabile.
Stima de sine este vitală pentru echilibrul nostru psihologic și ne afectează
performanțele în toate activitățile. Atunci când este pozitivă, ne permite să ne mobilizăm și să
acționăm eficient, să facem față dificultăților existenței, să ne simțim bine în propria piele și
să avem o părere bună despre noi. Dar când este negativă, sporește riscul insucceselor, ne

23
provoacă numeroase suferințe și neplăceri care vin să ne perturbe viața noastră cotidiană și ne
determină o părere și mai sumbră despre propria persoană.
Pilonii stimei se sine sunt: încrederea în sine, concepția despre sine, iubirea de sine.
Iubirea de sine este elementul cel mai important al stimei de sine, susțin unii autori,
este constituentul său cel mai profund și cel mai intim. Ea explică faptul că putem rezista la
adversități și ne putem restabili după un eșec. Ea nu ferește de suferință sau îndoială în cazul
dificultăților, dar ne apără de disperare. Iubirea de sine depinde în mare parte de dragostea pe
care ne-a împărtășit-o familia noastră atunci când eram copii și de ”hrana afectivă” care ne-a
fost împărțită cu dărnicie. Carențele stimei de sine care își au sursele la acest nivel sunt cel
mai dificil de compensat și se regăsesc în tulburările de personalitate.
Concepția despre sine este al doilea stâlp al stimei de sine și se referă la părerea pe
care o avem despre noi, fondată sau nu, despre calitățile și defectele noastre. Nu este vorba
aici despre autocunoaștere, importantă nu este realitatea lucrurilor, ci convingerea pe care o
avem de a fi deținători ai calităților sau defectelor, ai potențialităților și limitelor. Concepția
despre sine pozitivă este o forță interioară care ne permite să ne bucurăm de șansa noastră în
ciuda adversităților. Dacă, din contra, avem o concepție de sine foarte limitată sau stăpânită de
frică sau emoții, ne va face să pierdem mult timp până să ne găsim ”calea” noastră. Ca și
iubirea de sine, concepția de sine pe care o avem o datorăm mediului nostru familial și în
special proiectelor pe care părinții nostri le fac pentru noi. În unele cazuri, copilul este
împovărat inconștient de părinții săi să împlinească ceea ce ei înșiși nu au putut sau nu au știut
să realizeze în viața lor. Aceste proiecte pot fi legitime cu condiția ca presiunea asupra
copilului să nu fie prea mare și să se țină cont de dorințele și capacitățile sale. În lipsa lor se
poate provoca o profundă vulnerabilitate a stimei de sine la copil. În alte cazuri, o concepție
de sine limitată îl va conduce pe copil la o dependență de celălalt: poate stabili relații
satisfăcătoare cu ceilalți, dar se limitează la rolul de succesor, nu calcă decât pe drumuri deja
explorate de alții. Îi este greu să construiască și să ducă la bun sfârșit proiectele sale
personale.
Încrederea în sine este al treilea pilon al stimei de sine și se aplică în special la actele
noastre. Încrederea în sine este deseori confundată cu stima de sine. A fi încrezător, înseamnă
a considera că ești capabil să acționezi într-o manieră adecvată în situațiile importante. Contar
iubirii de sine și concepției de sine, încrederea în sine nu este prea dificil de identificat.
Încrederea în sine are un rol primordial pentru individ, susțin F.Lelord și C. André, deoarece
stima de sine are nevoie de fapte pentru a se menține sau a se dezvolta: micile succese
cotidiene sunt necesare pentru echilibrul nostru psihologic, așa cum hrana și oxigenul sunt
necesare pentru echilibrul nostrul corporal. Încrederea în sine provine din modul de educație

24
care ne-a fost dat în familie sau la școală. Ea se transmite prin exemplu și conversație. Nu
servește la nimic să-l încurajezi pe copil să-și accepte eșecurile, dacă tu însuți nu procedezi
astfel. Copiii judecă convingerile adulților după fapte și mai puțin după sfaturi.
Cele trei componente ele stimei de sine se află în relații de interdependență: iubirea de
sine (a te respecta indiferent de ce ți se întâmplă, a asculta de nevoile și aspirațiile tale)
facilitează o concepție despre sine pozitivă (a crede în capacitățile tale, a te proiecta în viitor)
care, la rândul său, influențează favorabil încredera în sine (a acționa fără teama excesivă de
eșec și de judecata altuia).
Unii cercetători consideră că stima de sine este cumulul a mai multor stime de sine,
specific diferitor domenii, ce pot funcționa în mod relative independent unele de altele (de ex.
putem avea o bună stimă de sine în domeniul profesional și una mai puțin bună în legătură cu
viața personală). În funcție de circumstanțe și interlocutori, sentimentul valorii personale
poate varia considerabil. La majoritatea persoanelor un succes sau un eșec dintr-un domeniu
va determina efecte în alte domenii. O suferință din dragoste va determina la subiectul respins
sau abandonat sentimentul pierderii valorii personale globale. Invers, o reușită într-un anumit
domeniu va da cel mai adesea un imbold stimei de sine.
Corelând nivelul și stabilitatea stimei de sine, autorii citați mai sus, determină patru
tipuri de stimă de sine:
 Înaltă și stabilă – circumstanțele „externe” și evenimentele „normale” de viață
au o influență minoră asupra stimei de sine a subiectului. Acesta nu consacră
prea mult timp și energie pentru apărarea sau promovarea imaginii sale; face
dovadă de convingere în exprimarea punctului său de vedere; când este
contrazis își ascultă interlocutorul fără a fi tensionat și va încerca să-l convingă
nu să-l destabilizeze.
 Înaltă și instabilă – stima de sine a subiectului, chiar dacă este înaltă, poate
suferi șocuri majore dacă se află într-un context competitiv sau destabilizator;
eșecul și critica le percepe ca pe un pericol și încearcă să-si afișeze în exces
calitățile sau succesele; tinde să monopolizeze timpul într-o discuție; se irită
repede când este contrazis și va încerca să-l facă „șah-mat” pe interlocutorul
său printr-o critică sau printr-o glumă agresivă.
 Scăzută și instabilă – persoanele cu o astfel de stimă de sine sunt foarte
sensibile și reactive la evenimentele exterioare negative sau pozitive; fac
eforturi pentru a oferi, lor și celorlalți, o imagine de sine mai bună; nu vorbesc
prea mult, se prezintă cu modestie; când își spun părerile o fac cu prudență,
urmărind reacțiile celor din jur; contraziși se destabilizează repede și au

25
tendința de a nu se opune cu fermitate interlocutorului; dacă este acceptat se
poate destinde și se prezintă mai bine.
 Scăzută și stabilă – circumstanțele „externe”, chiar și cele favorabile, au o
influență minoră în mobilizarea stimei de sine; subiectul depune puțin efort
pentru promovarea imaginii și stimei sale de sine, al cărui nivel scăzut îl
acceptă și-l suportă; această persoană riscă să treacă nebăgat în seamă; trebuie
să fie solicitat pentru a vorbi, și în acest caz, preferă să se afilieze părerilor
emise înaintea lui; dacă i se cere să fie mai explicit suferă și poate emite păreri
destul de negative.
Stima de sine nu este o trăsătură psihică dată pentru totdeauna. Anumite circumstanțe
de viață pot constitui noi începuturi pentru stima de sine. O întâlnire amicală, inserția într-un
grup, accesul la o profesie, accesul la un statut social – pot ajuta la construcția sau la
consolidarea unei stime de sine până atunci ezitantă.
Stima de sine este un fenomen care se auto-întreține. Astfel, un subiect cu înaltă stimă
de sine va acționa mai mult, aducând mai multe succese care îl vor valoriza. Dacă cunoaște
eșecuri, stima de sine îl va împedica să se prăbușească și nu-l va face să se răzgândească,
încercându-și norocul mai târziu. În schimb, un subiect cu scăzută stimă de sine va ezita
îndelung înainte de a se lansa într-o acțiune. Succesele pe care le va strânge vor fi mai puțin
numeroase. Pentru că se va îndoi mereu că le-a meritat cu adevărat și pentru că se va întreba
dacă este capabil să le înnoiască, aceste succese îi vor spori prea puțin stima de sine.

2.2. Fenomenologia stimei de sine ridicate

2.2.1. Perpetua luptă pentru recunoaștere

Conform unor autori, a avea stima de sine ridicată înseamnă că “persoana în cauză este
mândră de cine este și cum este, se simte superioară majorității, gata oricând să se protejeze
contra amenințărilor care pun în discuție imaginea favorabilă pe care o are despre sine”
(Hoyle et al., 1999, p. 85). Altfel spus, astfel de persoane se antrenează cu ușurință în
activități de promovare a propriului eu. Aceste promovări ale propriului eu au fost urmărite în
mai multe circumstanțe stabilindu-se că ele pot îmbrăca o varietate de forme și
comportamente.
Astfel, comparativ cu persoanele cu stima de sine scăzută, persoanele cu stima de sine
ridicată apelează mai des la atribuirile de auto-complezență: își asumă cu multă ușurință
succesul în același timp fiind tentați să atribuie eșecul unor cauze externe. De asemenea,

26
atunci când persoanele cu stima de sine ridicată obțin o performanță scăzută sau sunt criticate
ele răspund vehement protestând și criticând pe ceilalți. Atunci când cineva obține o
performanță mai bună persoanele cu stima de sine ridicată insistă asupra continuării
competiției pentru a se ajunge la comparări suplimentare a performanței.
Probabil că ele sunt înclinate să aprecieze performanța superioară a celuilalt ca fiind
determinată de “norocul orb” pentru că sunt fermi convinși că sunt mai buni.
În condițiile în care le este amenințat eu-l (de exemplu, prin indicarea faptului că nu
vor reuși într-o sarcină dificilă astfel încât trebuie să aleagă o sarcină mai ușoară) persoanele
cu stima de sine ridicată sunt înclinate să insiste pe stabilirea unor scopuri dificile și riscante
ajungând să obțină un rezultat final mai slab decât persoanele cu stima de sine scăzută.
Atunci când nu le este amenințat eu-l, persoanele cu stima de sine ridicată reușesc să
stabilească scopuri optimale și sunt în stare să le atingă. Studiile empirice menționate cât și
alte cercetări ne prezintă persoanele cu stima de sine ridicată ca fiind nesigure în sentimentele
pozitiv pe care le au față de propriul eu și, datorită acestui fapt, acestea sunt nevoite în
permanență să-și demonstreze sieși si celorlalți superioritatea lor.

2.2.2. Calmul interior necondiționat

O altă viziune asupra persoanelor cu stima de sine ridicată este prezentă în cadrul
teoriilor umaniste .
Pentru teoreticienii acestei orientări o persoană cu stima de sine ridicată se percepe ca
fiind întotdeauna o ființă valoroasă, este mulțumită de sine și se respectă, recunoscând și
acceptându-și în același timp defectele sale. Sentimentele pozitive pe care le au astfel de
persoane față de propria lor ființă sunt fondate pe convingerea valorii intrinseci a individului
și nu necesită să fie continuu validate sau promovate. În plus, atunci când intervin, inevitabil,
anumite eșecurile cotidiene, stima de sine a acestor persoane nu este afectată. O astfel de
stimă de sine, în tradiția psihologiei umaniste, se mai numește stimă de sine necondiționată.
Desigur, insuccesul este neplăcut și pentru astfel de persoane; la fel ca și ceilalți ei se
bucură de succes însă, ceea ce este specific pentru astfel de persoane rezidă în faptul că nu
gândesc în termeni comparativi.
În acest sens stima de sine necondiționată este foarte puțin influențată de performanța
individului sau de procesul de comparație socială.

27
2.3. Fenomenologia stimei de sine scăzute

La fel ca și în cazul conceptualizării stimei de sine ridicate și în cazul înțelegerii stimei
de sine scăzute există opinii diferite. De-a lungul timpului s-au conturat două opinii majore
asupra modului în care se manifestă stima de sine scăzută și consecințelor pe care le produce
în funcționarea psihologică și personalitatea individului.

2.3.1. Inadaptabilitatea socială

O parte din cercetători împărtășesc o viziune “sumbră” asupra persoanelor cu stima de
sine scăzută. Conform acestei viziuni persoanele cu stima de sine scăzută posedă o paletă
largă de pattern-uri cognitive, afective, motivaționale și comportamentale defectuoase care
duc spre o inadaptabilitate socială.
Astfel de indivizi se evaluează negativ în majoritatea domeniilor, acceptă cu ușurință
feedback-urile negative despre propria persoană, trăiesc o mare varietate de emoții negative,
sunt înclinați spre anxietate și depresie, adoptă strategii ineficiente în fața obstacolelor.
Cercetările au demonstrat că adolescenții cu o stimă de sine scăzută sunt înclinați spre
delincvență, narcomanie, practici sexuale neprotejate, au frecvent idei și comportament
suicidar. În plus, stima de sine scăzută este implicată într-o serie de boli mintale care necesită
intervenție și asistență psihoterapeutică.

2.3.2. Echilibru și prudență

În opinia unor cercetători mai “optimiști” persoanele care au stima de sine scăzută se
caracterizează în primul rând prin faptul că sunt precauți și nesiguri fără a fi neapărat
inadaptați social. De fapt, astfel de persoane au stiluri comportamentale orientate spre
minimalizarea expunerii deficiențelor personale.
Conceptul despre sine al unor astfel de persoane este frecvent confuz, incert și mai
curând neutru decât negativ.
Studiile empirice indică faptul că persoanele cu stima de sine scăzută recunosc că
posedă anumite aspecte pozitive ale eu-lui și se angajează în unele forme de protejare a eu-lui,
însă, doar atunci când se simt în siguranță că o pot face.

28
În ansamblul lor, studiile menționate mai sus demonstrează faptul că persoanele cu
stima de sine scăzută nu sunt niște inadaptați sociali care se detestă pe sine însuși angajându-
se inevitabil în comportamente auto-destructive.
Studiile au demonstrat că atunci când sunt confruntate cu un eșec, persoanele cu stima
de sine scăzută au reacții afective negative mult mai pronunțate decât persoanele cu stima de
sine ridicată aflate în situații identice. Umilință, lipsa motivației, rușine – sunt doar câteva din
reacțiile afective tipice pe care le trăiesc.
Persoanele cu stima de sine scăzută nu sunt înclinate spre eroarea de auto-
complezentă: ele sunt puțin abile în a găsi cauza insuccesului ca fiind plasată în exterior. Ei de
regulă își atribuie responsabilitatea eșecului, blamându-se pentru lipsa de efort suficient, de
abilități necesare etc.
Una din explicațiile posibile ar consta în faptul că spre deosebire de persoanele cu
stima de sine ridicată, cei cu stimă scăzută consideră că eșecurile particulare au impact
negativ asupra auto-evaluării globale, că aceste eșecuri îi reprezintă. Datorită acestei credințe,
atunci când eșuează, ajung cu ușurință să constate că sunt stupizi, incompetenți, și la modul
general, incapabili să facă ceva corect. Aceste reflecții amplifică reacțiile afective negative
(de altfel normale în cazul unui eșec) cel mai adesea demoralizându-i.

29

Capitolul 3. Stresul și principii de conduită antistres

3.1 Stresul. Distresul și eustresul. Manifestări și efecte.

Stresul este un fenomen psihosocial complex ce decurge din confruntarea persoanei cu
cerințe, sarcini și situații care sunt percepute ca fiind dificile, dureroase sau cu miză mare
pentru persoana în cauză.
Conceptul de stres îi aparține lui Hans Selye, care definește stresul ca ansamblu de
reacții ale organismului uman față de acțiunea externă a unor agenți cauzali (fizici, chimici,
biologici și psihici) constând în modificări morfo-funcționale, cel mai adesea endocrine. În
cazul în care agentul stresor are o acțiune de durată apare sindromul general de adaptare care
presupune o evoluție stadială.
Dintre definițiile existente în literatura de specialitate asupra stresului, cea enunțată de
Zlate definește stresul ca fiind „răspunsul fiziologic sau psihologic al organismului la un
stresor din mediu” (Zlate M., 2004, p. 42).
Deci, „factorii stresori” sunt forțele exterioare, reprezentate de problemele cu care ne
confruntăm în viață: poluare, extreme termice, date limită, suprasolicitare, relații tensionate,
finanțe, boală, deces etc. Termenul de „stres” se referă la răspunsul individului la acești
factori stresori. Astfel, Lussier (2013) definește stresul ca fiind o reacție emoțională și/ sau
fizică a organismului la evenimentele sau acțiunile mediului.
Hans Selye – „părintele stresului" – îl definiște ca pe o reacție generală nespecifică a
organismului la acțiunea externă a unor factori – agenți stresori – de natură variată (fizică,
chimică, biologică și psihică). Lazarus și Folkman definesc stresul drept un „efort cognitiv și
comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera solicitările externe sau interne care depășesc
resursele personale".
Definiția reputatului profesor și cercetător român M. Golu : „stare de tensiune,
încordare, disconfort, determinată de agenți afectogeni cu semnificație negativă (sau pozitivă,
în cazul eustresului), de frustrare sau reprimare a unor motivații (trebuințe, dorințe, aspirații –
inclusiv subsolicitarea), de dificultatea sau imposibilitatea rezolvării unor probleme".
Toate definițiile de până acum ale stresului psihic, inclusiv cele menționate,
accentuează latura conștientizării de către individ (ca și anticiparea, realizată la nivelul
evaluării cognitive) a potențialului nociv al agenților stresori avându-se, deci, în vedere
distresul. Prin aceasta se omite includerea în definiție a eustresului, concept similar din punct

30
de vedere al intensității stărilor afective (însă cu polaritate opusă) și al reacțiilor
psihosomatice apărute, inclusiv implicațiile sale în patologia acută (de exemplu, criza de astm
declanșată de o bucurie neașteptată), dar total diferit în perspectiva repetării sale pe termen
lung (implicații pozitive privind longevitatea).
În 1998, Derevenco prezintă o definiție psiho-biologică a stresului, inspirată de teoria
cognitivă a stresului elaborată de școala lui Lazarus. Astfel, în această definiție accentul este
pus pe „dezechilibrul biologic, psihic și comportamental dintre cerințele (provocările)
mediului fizic, ambiental sau social și dintre resursele – reale sau percepute ca atare – ale
omului, de a face față (prin ajustare sau adaptare) acestor cerințe și situații conflictuale"
(Derevenco P., 1998).
Referitor la definirea stresului psihic, el reprezintă un caz particular de stres, înscris în
sfera noțională a „stresului general", fiind declanșat de anumiți agenți stresori: cei psihologici.
Aceștia sunt dotați cu semnificație negativă (inductori de distres) sau pozitivă (eustres) pentru
indivizi și operează în planul conștiinței numai după decodificarea lor și evaluarea „sarcinii"
pe care ei o pun în fața individului (Iamandescu I.B., 1998).
Efectele stresului psihic se exercită cu precădere asupra unor indivizi cu o anumită
constituție psihică, predispusă (ereditar sau prin traume psihice anterioare) apariției unor
tulburări cu implicații disadaptative comportamentale (obiective de interes atât pentru medic
cât și pentru psiholog).
Dacă ceea ce se definește, în mod obișnuit, prin stres psihic, reprezintă, stresul psihic
primar (cu agenți stresori psihici posesori ai unei semnificații), în cazul stresului psihic
secundar este vorba tot de o reacție de stres psihic dar care survine în continuarea (sau
aproape instantaneu) unui stres primar, declanșat de agenți stresori nepsihogeni (exemplu
cazurile de insolație, o senzație dureroasă sau o stare febrilă). Cel mai elocvent exemplu îl
constituie stresul psihic secundar reprezentat de boală, în cadrul căreia simptomele psihice sau
somatice generează stres psihic secundar nou, cauzat de disconfortul psihic și somatic (dar și
un stres psihic primar prin semnificația de pericol pentru viață sau integritatea individului ori
pentru inserția lui socio-profesională).
Stresul psihic, în ipostaza sa cel mai frecvent invocată de distres, reprezintă o reacție a
întregului organism la unul sau mai mulți excitanți corespunzând așa-numitului „cel de-al
doilea sistem de semnalizare" descris de către Pavlov (limbajul), dar și la stimuli nonverbali
ce posedă o semnificație cu o largă rezonanță afectivă pentru subiectul în cauză. Reacția de
stres psihic se manifestă sub forma unui sindrom „nespecific", în linii generale – ce include
manifestări psihice (predominant cognitive și afective, cu exprimare comportamentală) și
tulburări funcționale (psihosomatice) care pot afecta sau nu sănătatea unui individ. Așa de

31
exemplu, o serie de manifestări, definitorii pentru stres (ex. respirația accelerată, tahicardia,
încordarea musculară) apar, fie că este vorba de un efort fizic sau de o ceartă violentă.
Stresul psihic reprezintă un sindrom constituit de exacerbarea, dincolo de nivelul unor
simple ajustări homeostatice, a unor reacții psihice și a corelatelor lor somatice (afectând
cvasitotalitatea compartimentelor organismului) în legătură cu excitația externă sau internă
exercitată de o configurație de factori declanșanți (agenți stresori) ce acționează intens,
surprinzător, brusc și/sau persistent și având uneori un caracter simbolic „de amenințare",
alteori un rol extrem de favorabil pentru subiect (percepuți sau anticipați ca atare de subiect).
Alteori, agenții stresori mai pot să reprezinte excitanți psihici cu rezonanță afectivă
majoră (pozitivă – eustres sau negativă – distres) sau surse de suprasolicitare a proceselor
cognitive (atenție, gândire, etc.) și voliționale, dar cu mențiunea că stresul psihic are la bază în
primul rând o participare afectivă pregnantă.
Dar există nu numai stresul negativ (distres) ci și stresul pozitiv (eustres). Mai puțin
folosite în vocabularul curent, aceste două cuvinte (eustres și distres) desemnează două tipuri
fundamentale de stres, reliefate de către Selye în 1973.
Distresul este termenul ce desemnează stresurile care au un potențial nociv pentru
organism. Toate caracteristicile stresului general sau psihic amintite anterior s-au referit la
această accepțiune a stresului.
Principalii hormoni eliberați în cursul distresului: catecolaminele (în special
noradrenalina și adrenalina) – care pot favoriza bolile cardiovasculare – și cortizolul, care
scade rezistența organismului față de infecții și față de cancer. În literatură, distresul acoperă
în general sfera noțiunii de stres apărând într-o serie de situații (agenți stresori) cu
semnificație extrem de nefavorabilă pentru majoritatea indivizilor și din acest motiv noi vom
folosi uneori cuvântul stres tot pentru această semnificație negativă (de distres).
Eustresul reprezintă tot o stare de stres, validată printr-o reacție însoțitoare moderată
catecolaminică și cortizolică, alături și de multe alte reacții fiziologice.
Diferența față de distres este însă fundamentală atât din punct de vedere al agenților
stresori (stimuli cu semnificație benefică pentru individ, excitanți plăcuți ai ambianței sau
trăiri psihice pozitive ori „palpitante", de la emoții până la sentimente etc.), cât și al
consecințelor sale pentru organism care sunt, în general, favorabile. Totuși, în cazul unei
reacții catecolaminice generate de eustres pot apărea tulburări grave la un cardiac sau, în cazul
unui acces de râs, se pot declanșa crize de astm la o mare parte dintre cei suferinzi de această
afecțiune.

32
Din punct de vedere al hormonilor de stres, în cursul eustresului are loc, de cele mai
multe ori, numai o moderată creștere a secreției de adrenalină și, de asemenea, cresc
endorfinele cerebrale, ca neurohormoni modelatori ai plăcerii.
Eustresul poate fi indus în mod frecvent de comorile artei sau de splendorile naturii,
generatoare de contemplarea unei grădini înflorite, a unei expoziții de pictură, ori audiția unei
simfonii de către unii subiecți extrem de receptivi, i-ar putea face pe aceștia să „vibreze" la
aceste mesaje artistice, să „intre" într-o stare de eustres, generat de stări psihice cu tonalitate
afectivă pozitivă puternic exprimată (extaz) și, mai ales, cu durată prelungită (de ordinul
orelor, mai rar al zilelor).
Alte exemple elocvente de eustres: revederea unei persoane foarte dragi, aflarea veștii
reușitei la un examen, un spectacol comic „epuizant" prin accesele de râs violente și
frecvente, jocurile „de noroc" (fără miză pecuniară), dar și un film horror dacă „senzațiile tari"
nu depășesc limita la toleranță – pragul pentru distres – a individului. Tot în cadrul eustresului
se mai includ și stările de excitație sexuală sau meciurile de fotbal în care suporterul trăiește
victoria echipei favorite (altfel apare… distresul). Sentimentul de dragoste împărtășită
constituie un eustres cu rol dinamizator, atât asupra conduitei, cât și a creativității (lucru pe
care l-ar realiza – prin „sublimarea" descrisă de Freud, în caz contrar, și distresul generat de o
dragoste neîmpărtășită). Rolul benefic al eustresului se răsfrânge, mai ales, asupra funcțiilor
organelor interne, fenomen cunoscut încă din Evul Mediu.
Derevenco P. (1992) încadrează în noțiunea de eustres (nu numai psihic) acele situații
capabile să genereze o activare psihoendocrină moderată, exemplificând cu un efort fizic de
intensitate medie ori o activitate profesională ergonomie organizată. Dansul este, de
asemenea, un exemplu ideal de eustres.
Eustresul este prin excelență un stres psihic acut; „fericirea", atunci când este
„cronică", nu are amplitudinea paroxistică a stresului, dar constituie un fundal afectiv (cu
numeroase conotații cognitive și emoționale), cu un rol favorabil asupra individului, în plan
psihic și somatic. Repetarea frecventă a eustresurilor constituie o premisă a longevității (mai
ales că produce o creștere a imunității antiinfecțioase și antitumorale). Prin contrast, distresul
(stresul psihic negativ) cumulează calitățile de factor de risc pentru sănătate (tabelul 3.1).

33

Tabel 3.1. Distres și eustres
Distres Eustres
Calitatea
agenților
stresori Neplacuți, amenințători,
suprasolicitanți Placuți, solicitare moderată într-un climat
afectiv pozitiv
Tipuri de
reacții Active: furie, rusine, groază
etc.
Pasive: tristețe adâncă,
neajutorare, nesiguranță,
lipsă de speranța Bucurie, triumf, extaz, senzații tari, râsul în
cascade, excitație sexuală, dragoste, etc.
Efort fizic moderat.
Tipuri de
situații Conflict, suprasolicitare,
frustrare, „examen”,
pierderi majore (ex.:deces,
divorț, concediere, etc.) Câștiguri financiare și morale, contemplare
extatică (opere de artă, muzică, peisaje
naturale), surse de râs (lecturi, spectacole,
etc).
Reactie
endocrină Cresc adrenalina,
noradrenalina și cortizol Creștere moderată a adrenalinei, endorfinele
cerebrale, serotonina.
Sistem imun Inhibiție Imunostimulare
Aparat
cardio-
vascular Predomina cresterea TA Predomină cresterea AV

Stresul psihic cuprinde în tabloul manifestărilor sale, în primul rând simptomele
psihice, inclusiv manifestări comportamentale.
În același timp, orice fenomen psihic, exteriorizat sau nu – de la procesele cognitive
(atenție, memorie, gândire etc.) și până la procesele voliționale și afective – se însoțește de
fenomene fiziologice de hiper- sau hipofuncție a organelor interne.
Între simptomele psihice afective frecvente în distres menționăm: anxietatea,
iritabilitatea, furia (în formele acute), fatigabilitatea, apatia, depresia (în formele cronice).
În eustres apar stări de bucurie, surpriză plăcută, triumf, exaltare, veselie și râsul în
hohote, tandrețe, dragoste, excitație sexuală, extaz, etc. (tabelul 3.2).

34

Tabel 3.2. Tulburări în plan mental și comportamental
(I.B. Iamandecu – „Stresul psihic" – 2002)
Cognitive
Distres Eustres
● Scăderea atenției, memoriei ● Scăderea concentrării și randamentului
intelectual
● Blocaj ideațional ● Scăderea vigilenței
● Scăderea imaginației, creației ● Încredere excesivă în sine și în ceilalți
(scăderea simțului critic)
● Neîncredere în sine ● Subestimarea dificultăților
● Lipsa de speranță
● Neajutorare
● Supraaprecierea dificultăților

Afective
Distres Eustres
● Iritabilitate, revoltă, mânie, furie ● Satisfacție, amuzament (râs)
● rușine, jenă ● Triumf – câștig
● neliniște inexplicabilă, panică ● Mândrie (grade diferite ale anxietății), groază
● teamă, frică, fobie ● Revelație (valori artistice, morale, științifice)
● nerăbdare, agasare, enervare ● Excitație senzorială sau „intelectuală"
● apatie, plictiseală, astenie
● tristețe, scăderea bucuriei de ● Bucurie viață, sentimentul inutilității
● insomnie psihogenă ● Frenezie
● nehotărâre versus încăpățânare ● Excitație sexuală
● scăderea voinței versus ●Extaz (artistic, intelectual, religios) efort de
voință.

Referitor la comportamentul individului în cursul stresului remarcăm excesele
referitoare la substitutul drogului (fumat, cafea, alcool), scăderea randamentului profesional,
refuzul muncii și al acceptării responsabilităților, închiderea în sine, neglijarea aspectului fizic
ca și a unor norme sociale.

35

3.2. Etapele și cauzele apariției stresului

3.2.1. Etapele stresului

Orice persoană poate fi atinsă de un stres pasager. Dacă el este de lungă durată, devine
un veritabil handicap, în viața de zi cu zi. Stresul corespunde unui ansamblu de reacții ale
organismului, apărute când acesta este supus unei schimbări bruște de situație sau tensiunilor
provocate de conflicte personale nerezolvate.
Corpul reacționează împotriva a ceea ce simte ca fiind agresiune sau presiune. După
biochimistul Hans Selye (cel care a introdus în circulație conceptul de stres), există trei faze
ale stresului:

1.Reacția de alarmă
În această etapă apar primele manifestări: respirație scurtă și accelerată, creșterea
bătăilor inimii, a tensiunii arteriale, nod în gât sau stomac, anxietate, angoasa.
Simptomele sunt provocate de eliberarea hormonilor, cum ar fi adrenalina, al cărei
timp de acțiune este de căteva minute și are rolul de a pregăti corpul să reacționeze rapid.
Acesta este primul răspuns al organismului, acest proces însemnând o mobilizare
generală a forțelor de apărare ale organismului, o reacție de “luptă sau fugi”. În faza acută a
reacției de alarmă rezistența generală a organismului scade sub nivelul mediu.
Răspunsul complet însă nu se reduce la reacția de alarmă deoarece, în cazul în care
agentul nociv continuă să acționeze, se produce starea de adaptare sau rezistență. Cu alte
cuvinte nici un organism nu se poate afla în starea de alarmă permanent. Aceasta reacție
inițială este urmată în mod necesar de un stadiu de rezistență .

2.Rezistența
Acest al doilea stadiu se deosebește de primul prin reacțiile chimice și fiziologice care
se produc. După ce organismul s-a adaptat, în stadiul de rezistență capacitatea de rezistență a
organismului crește peste cea medie.

36
Este cea de-a doua fază, când începe adaptarea la stres. În timpul prelungirii
agresiunii, reacția de acomodare provoacă punerea în aplicare a unui proces de rezistență față
de noua situație. Va permite prevenirea organismului asupra epuizării, compensând consumul
de energie cauzat pentru a face față stresului.
Alți hormoni, glucocorticoidele, sunt secretați și ajută la creșterea nivelului glicemiei,
necesară organismului, inimii, creierului, mușchilor. Pentru această perioadă, unii se pregătesc
să înfrunte stresul, alții continuă să trăiască ca și cum n-ar exista, adoptând politica "struțului"
sau evitând cauzele ce l-ar provoca.

3. Epuizarea
Intervine când organismul nu reușește să se mobilizeze, să regăseasca resurse. Nu
poate face față presiunilor, clachează. Rezervele fizice, psihice, biologice sunt total epuizate.
Apar anumite patologii ce obliga la stoparea "ambalării" organismului.
Dacă persoana este expusă mai mult timp acțiunii unui agent nociv, adaptarea obținută
dispare. Astfel se ajunge în acest al treilea stadiu în care rezistența este mai mică decât cea
medie.
Stresul determină blocarea alarmei la nivel cerebral, care răspunde de pregătirea
corpului pentru acțiuni defensive. Sistemul nervos este trezit și hormonii sunt eliberați pentru
a ascuți simțurile, a accelera pulsul, a crește frecvența respirației, a tensiona mușchii. Acest
răspuns este important pentru că ajută în apărarea împotriva anumitor situații. Răspunsul este
"preprogramat biologic". Toată lumea răspunde aproximativ în acelasi mod, indiferent dacă
situația stresantă este prezentă în familie, în viața de zi cu zi. Un episod scurt sau lipsa de
frecvență a episoadelor de stres nu pun probleme serioase. Dar când situațiile stresante nu se
rezolvă, corpul este menținut într-o stare constantă de activare care crește rata de solicitare a
sistemului biologic. În cele din urmă apare oboseala sau distrugerea abilității organismului de
a se repara și de a se apăra. Ca rezultat, riscul de boala este iminent.

3.2.2. Cauzele apariției stresului

Orice întâmplare, situație sau stimul mai mult sau mai puțin solicitant poate deveni un
factor de stres, în funcție de nivelul de vulnerabilitate la stres al unei persoane și de context.
Putem împărți cauzele stresului în patru categorii:
 Catastrofele, imprevizibile si imposibil de controlat: pandemii, dezastre naturale
(cutremure, inundații), atacuri teroriste, războaie, etc.

37
 Etapele de tranziție ale vieții: începerea facultății, căsătoria, nașterea unui copil,
moartea cuiva drag, etc.
 Micile sâcâieli zilnice: ambuteiaje în trafic, întâlniri cu persoane care nu ne plac,
obligații iritante (participarea la un eveniment unde nu dorim să mergem), etc.
 Factori de mediu: poluare, zgomot, înghesuială, etc.
În anul 1967, doi psihiatri pe nume Thomas Holmes și Richard Rahe au pus la punct o
listă de 43 de evenimente stresante din viață care pot afecta sănătatea unei persoane. Aici sunt
incluse atât traumele personale, cât și schimbările, obiceiurilor alimentare, vacanța sau
sărbătorile.
Conform acestei scale, cele mai stresante zece evenimente din viața unui adult sunt
următoarele:
 Decesul partenerului;
 Divorțul;
 Separarea;
 Detenția;
 Decesul unui membru al familiei;
 Trauma personală;
 Căsătoria;
 Concedierea;
 Reconcilierea maritală;
 Pensionarea.
Vulnerabilitatea la stres este un ansamblu de factori biologici, psihologici și sociali
care pot favoriza instalarea stresului cronic, cu efecte negative pentru sănătate.
Prof. Dr. Ioan-Bradu Iamandescu a identificat, printre alți factori psihologici care pot
determina vulnerabilitatea la stres, următoarele trăsături („Psihocardiologie”, Iamandescu &
Sinescu, 2015):
 Introversia;
 Neuroticismul (o trăsătura de personalitate caracterizată de anxietate, teamă,
dispoziție variabilă, etc.);
 Rigiditatea psihică;
 Toleranța la frustrare (neconcordanța dintre nivelul de aspirație și posibilitățile
individului);
 Ostilitatea, agresivitatea, interiorizarea furiei;
 Dispozitia iritabilă;

38
 Epuizarea.
Chiar daca unele persoane sunt mai vulnerabile la stres decât altele, există strategii de
adaptare pe termen lung care le pot ajuta să reacționeze adecvat la factorii stresori.
Foarte frecvent, cel stresat prezintă simptome de anxietate cum ar fi tensiunea,
neliniștea, preocupări și teama de viitor precum și stări de depresie.
Anxietatea este una dintre cele mai periculoase manifestări psihice ale stresului, iar
depresia reprezintă unul dintre riscurile finale ale stresului.
Atunci când stresul a trecut dincolo de faza de alarma și s-a menținut la un nivel
constant, pentru mai mult timp, în faza de rezistență, intrănd apoi în faza de epuizare,
prăpastia care urmează este depresia.

3.3. Principii de conduită antistres

Trebuie să învățăm să trăim cu stresul care adesea este inevitabil. Secretul rezidă în a
transforma stresul în energie învingătoare. Este întotdeauna bine să învățăm să ascultăm
propriul corp și să ni-l facem prieten. Stresul psihic poate fi apreciat ca un examen pe care îl
dă ființa umană – atât la nivel psihic cât și somatic – cu agenți stresori psihici dintre cei mai
variați.
În plan individual, principiile de conduită antistres prezintă nuanțări în funcție de tipul
de personalitate și de vulnerabilitatea la stres a individului respectiv, dar baza oricărui
comportament având scopul de a face față stresului psihic e constituită de îndeplinirea
următoarelor obiective (Iamandescu I.B, C.J. Sinescu, 2005):
1. reglarea optimă a nivelului de aspirații în raport cu nivelul de posibilități
(diferență minimă în favoarea nivelului de aspirații). Astfel, individul trebuie să fie
realist în aprecierea lucidă a scopului și a șanselor, să-și evalueze corect posibilitățile
și să evite adoptarea unor standarde exagerate, de multe ori inadecvate sau absurde;
2. asigurarea celor 3 nevoi psihologice fundamentale postulate de Ralph
Linton: nevoia de afiliere, de securitate pe termen lung, și de noutate a experienței;
3. formarea și/sau dezvoltarea unei gândiri pozitive, bazate pe:
– acceptarea stresului psihic ca pe o sfidare, abordabilă de pe poziția unui loc
de control intern (prin asumarea responsabilității personale) dar incluzând și apelul
judicios la suportul social;

39
– evaluarea corectă a caracteristicilor stresorului, în raport cu resursele
personale (inclusiv evaluarea situațiilor ambigue ca nefiind în mod obligatoriu
amenințătoare);
– creșterea autoeficacității prin raportări repetate la realizările personale
anterioare.
Pornind de la aprecierea aforistică a lui Selye conform căruia „Sancțiunile stresului
sunt bolile și nefericirea", remediile împotriva acestuia trebuie să vizeze cei doi poli ai ființei
umane: psihic și somatic. Sănătatea psihică și somatică sunt intercondiționate, ambele fiind
supuse acțiunii stresului dar acestea trebuie apreciate din perspectiva unei rezultante, de tipul
unei sume algebrice, dintre acțiunile nocive (sau cel puțin provocatoare) ale distresului și cele
benefice ale eustresului. Așadar, se disting următoarele tipuri de conduite:
-descărcarea tensiunii emoționale negative, prin descărcare imediată (ridicarea
vocii, lovirea cu pumnul în masă, plâns, descărcari verbale, într-un context permisiv,
fără a fi văzuți/auziți), antrenarea unei activități musculare (mers prelungit sau
exerciții izomerice atunci când nu ne putem deplasa) și conștientizarea stării de stres;
– relaxare și meditație;
– evitarea sau limitarea/înlăturarea consecințelor (deci distresul s-a produs);
– producerea de eustresuri prin practicarea unor activități generatoare de
eustres (muzică, sport, dans, frecventarea de expoziții, excursii), prin eustres familial
(retragerea dupa o zi de muncă în sânul familiei, acolo unde relațiile sunt armonioase),
prin sentimentul reușitei (realizarea unor proiecte cu șanse certe de reușită), prin
tandrețe, erotism și sexualitate;
Principiile de conduită zilnică antistres concluzionate de specialiști sunt grupate in
următoarele:
1. ierarhizarea obiectivelor într-o perioadă limită (zi, săptămână, lună, trimestru, an)
în obiective majore și minore, cotând realizarea lor cu un punctaj proporțional, astfel încât
realizarea unui obiectiv major să fie compensată de neîndeplinirea mai multor obiective
minore și invers;
2. planificarea eficientă a timpului;
3. a face ceva din plăcere cel puțin o dată pe săptămână (o dată pe zi );
4. a rezerva în fiecare zi un moment de liniște;
5. a realiza un echilibru între muncă/recreație, muncă și familie;
6. a dormi 7-8 ore pe noapte cel puțin de două ori pe săptămână;

40
7. a folosi procedee de relaxare, inclusiv: a oferi și a primi cu regularitate afecțiune, a
discuta dificultățile cu alții, condiție în care vor trebui cultivați (căutați) prietenii cărora să le
poți face confidențe;
8. a cultiva trăiri și sentimente pozitive și a recurge la umor;
9. a practica exerciții fizice (cel puțin la sfârșit de săptămână și – zilnic – mersul pe
jos);
10. a depăși momentul de stres, făcând altceva (interesant);
11. a-și armoniza aspirațiile cu aptitudinile;
12. cultivarea activităților spirituale și transcendentale;
13. evitarea stresurilor inutile (ex. vizite în medii agasante);
14. reflectarea asupra scopurilor majore și sensului vieții;
15. a învăța a spune nu (a nu promite cu ușurință lucruri ce se vor dovedi ulterior un
balast de preocupări stresante);
16. a-și face un obicei din a ajuta pe alții.
Lazarus și Launier au descris (sub numele de „coping" – 1978) o serie de strategii
conștiente (cognitive și comportamentale) de ajustare sau acomodare printr-o adaptare
nuanțată elaborate de individ pentru a face tolerabilă tensiunea interioară (stresul psihic)
indusă de o situație potrivnică (ce depășește resursele personale).
După modul în care individul își concentrează atenția asupra problemei apărute sau
asupra propriei emoții generate de problema respectivă, se disting 3 tipuri de ajustări:
 „Coping" (ajustare) centrat pe problemă. Este utilizat în cazul stresului generat
de situații potențial reversibile. Cuprinde evaluarea în plan mental a unor
posibilități avute la îndemână de subiect, în cadrul acestor conduite, subiectul
întreprinde următoarele operații (cu răsunet afectiv):
– evocă experiența anterioară (eventuale succese în aceleași situații);
– contează pe suportul social;
– va solicita informații și va căuta mijloace;
– elaborează un plan de acțiune. Acesta din urmă este un element central, având
rolul de a liniști subiectul chiar înainte de rezolvarea practică a problemei.
 „Coping" centrat pe emoții („coping" evitant), generat de situațiile fără ieșire,
ireparabile (decese ale unor ființe apropiate, pierderea unui concurs important,
etc). Are rol pozitiv atunci când nu depășește o durată rezonabilă de timp (se
apreciază în cazul decesului, ca fiind de circa 10 zile și poate fi mai redusă în
cazul unor distresuri mai puțin severe). Reprezintă o strategie pasivă, „de
uitare", evitând confruntarea cu gravitatea situației, subiectul încercând o

41
detentă emoțională prin abandonarea tentativelor de rezolvare a problemei – cel
puțin pentru moment – și adoptarea unor strategii defensive constând în:
– negare (conduită parțial conștientă);
– resemnare;
– fatalism;
– agresivitate (acesta ca o reacție de revoltă oarbă contra destinului).
 Reevaluarea problemei.
Constă în reducerea diferenței – percepute inițial de subiect – între gradul de
amenințare și propriile resurse, fapt ce ajută la perceperea situației ca fiind mai
tolerabilă („reinterpretare pozitivă", termen folosit de alți autori).
Strategiile de coping se automatizează și pot fi condiționate față de diverșii agenți
stresori (de exemplu, evitarea unei persoane antipatice sau incomode devenită reflex).
Importanța studierii mecanismelor de coping este extremă deoarece în orice tentativă
pe care dorim să o facem spre a reduce efectele nocive ale stresului este obligatoriu să se țină
seama de adecvarea sau inadecvarea acestei strategii adaptative la situațiile stresante elective
pentru subiectul respectiv.