Rolul Statului In Economie

În societatea contemporană rolul statului în economie a dobîndit o tot mai vastă amploare, astfel ca și felul prin care intervine, într-un mod direct, asupra activitații economice care a început să fie reglementată cît mai exact. Bugetul de stat, instrumentul cu ajutorul căruia statul influențează evoluția economiei, a devenit în aceste condiții obiectul unei noi politici economice, și anume politica bugetară. La etapa de dezvoltare economică, politică și socială, în care se găsește Republica Moldova, o importanță evidentă o are politica bugetar-fiscală, care servește drept instrument de influență a statului în economie. Prin intermediul acesteia, statul aspiră să distribuie rezultatele producției sociale între cetățenii săi mai uniform, decît aceasta ar putea realiza piața. Ea reglează producția și relațiile financiare dintre întreprinzători, societate și stat, astfel încît să asigure mobilizarea financiară necesară atît pentru formarea veniturilor bugetare și locale, cît și pentru susținerea financiară a activității agenților economici.

Schimbările din ultimii ani s-au reflectat în perfecționarea continuă a esenței și rolului sistemului bugetar. La ajustarea sistemului la condițiie economice și sociale, aflate în permanentă schimbare, a contribuit formarea unui nou cadru legislativ și normativ, care reglementează structura și funcționarea sistemului bugetar-fiscal.

Actualitatea temei reiese din condițiile economico-financiare în care se află Republica Moldova, atît la moment, cît și începînd cu anul declarării independenții sale. Ne pune în gardă faptul că: ani în șir bugetul țării noastre înregistreză deficite; ponderea datoriei publice în produsul intern brut are o evoluție ascendentă, ceea ce are, evident, un impact negativ asupra veniturilor publice și asupra scopurilor utilizării acestora; prevalarea datoriei de stat externe asupra celor interne.

Scopul tezei de licență constă în studierea particularităților politicii bugetar-fiscale, a observarii punctelor slabe și forte pe parcursul acestei evoluții, precum și identificarea unor căi de perfecționare a politicii bugetar-fiscale.

Obiectivele propuse sunt următoarele:

-cercetarea concepțiilor teoretice privind politica bugetar-fiscală;

-studierea obiectivelor și instrumentelor de realizare a politicii bugetar-fiscale;

-analiza politicii în domeniul veniturilor și a cheltuielilor bugetare;

-analiza politicii în domeniul gestiunii deficitului bugetar și datoriei publice;

-studierea posibilităților de eficientizare a politicii bugetar-fiscale în Republica moldova.

Scopul și sarcinile cercetarii au determinat structura tezei, care constă din: introducere; trei capitole; încheiere și bibliografie.

În introducere se argumentează actualitatea temei cercetate, definind scopul și sarcinile tezei, obiectul cercetării, metodologia lor.

Capitolu I ASPECTE CONCEPTUALE PRIVIND POLITICA BUGETAR-FISCALĂ cuprinde aspecte teoretice privind politica bugetară, obiectivele și instrumentele de realizare a acesteia.

În Capitolul II PARTICULARITĂȚILE POLITICII BUGETAR-FISCALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA sunt analizate toate componentele politicii bugetare, cum ar fi: politica în domeniul veniturilor și a cheltuielilor bugetare, politica în domeniul gestiunii deficitului bugetar și a datoriei de stat.

În Capitolul III METODE DE PERFECȚIONARE ȘI EFICIENTIZARE A POITICII BUGETAR-FISCALE include căile de soluționare a problemei deficitului bugetar și posibilitățile de eficientizare a politicii în Republica Moldova.

Concluziile și propunerile reprezintă o sinteză a temei analizate și ne propune direcții principale de transformare a politicii bugetare actuale într-o politică de stat activă în scopul relansăriiactivității economice.

Sursele de informare la nivel teoretico-metodologic le constituie lucrările unor cercetători economici și date ale Ministerului Finanțelor a R.M.

Capitolul I. ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND POLITICA BUGETAR-FISCALĂ

1.1 Concepții teoretice privind politica bugetar-fiscală

Pe parcursul dezvoltării economiei mondiale s-a demonstrat, că procesul economic al unei țări depinde, în primul rînd, de gradul de mobilizare și folosire tot mai profundă a resurselor proprii (umane, materiale și financiare). În continuare, progresul economic general al omenirii este rezultatul progresului economic al fiecărei țări în parte, unde are loc dezvoltarea proceselor economice bazate pe relațiile activității de antreprenoriat.

Se cunoaște faptul că statul contemporan realizează majoritatea funcțiilor sale prin partidul de guvernămînt, care adoptă programul de dezvoltare strategică ce conține obiective economice, sociale, ecologice și de altă natură precum și mijloace concrete pe care le intenționează să le folosească.Politica economică, fiind direcția principală de activitate a oricărui guvern, diferă de la o țară la alta în funcție de potențialul economic, gradul de dezvoltare economică, de regimul social, de metoda de conducere a economiei și de alți factori.

Unul din instrumentele principale ale politicii economice este politica financiară, care este definită ca activitatea de influențare a proceselor economice și sociale într-o perioadă determinată prin intermediul metodelor și mijloacelor concrete privind procurarea și dirijarea resurselor financiare, precum și prin intermediul instrumentelor, instituțiilor reglementărilor financiare.[12,p36]

Ca parte integrantă a politicii generale a statului, politica financiară este chemată să contribuie la creșterea potențialului economic al țării și pe această bază la satisfacerea cît mai deplină a nevoilor sociale ale populației.

O componentă importantă a politicii financiare este politica bugetar-fiscală.

Politica bugetar-fiscală, reprezintă o pîrghie efectivă în reformarea economiei. Această politică influențează toate sferel vieții: sconomică, politică, socială. Prin intermediul ei, se formează resursele financiare ale statului, se realizează politica socială, se stimulează activitatea investițională etc. Mecanismu bugetar-fiscal asigură o influență dublă asupra proceselor economice: în primul rînd, majorînd cheltuielile bugetare în domeniile prioritare și, în al doiea rînd, creînd condiții de acumulare a veniturilor prin intermediul sistemului fiscal. Folosind instrumentele politicii bugetar-fiscale, statul realizează reformele pe care e axată strategia de dezvoltare social- economică țării.

T.Manole definește politica bugetar-fiscală ca ,,un ansamblu de măsuri cu ajutorul cărora Guvernul influențează procesele social-economice”.[15,p.297]

Resursele financiare mobilizate prin eforturi însemnate, ca urmare a deciziilor de politică fiscală, asigură suportul bănesc necesar manifestării componentelor politicii bugetare.

Politica bugetară reprezintă procesul de stabilire și ierarhizare a priorităților economico-sociale la nivelul autoritățior de decizie (centrale sau locale), concretizat în structurarea și dimensionarea cheltuielilor publice.

Într-o altă viziune se consideră că politica bugetară ,,reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie publică (local, central sau supranațional) avînd finalități exclusiv economice și sociale și implicînd utilizarea (instrumentarea) cheltuielilor publice”[18,p.24]

Avînd ca sistem de referință bugetul,definit în mod plastic de A.Brrere ca ,,trenul vieții statului”, politica bugetară asigură complementaritatea funcțională a politicii fiscale, ambele politici fiind elaborate simultan de către autoritățile publice. [18,p.24]

Unii autori sunt de părere că politica bugetară include politica fiscală, dar admit că politica bugetară în sens restrîns se numește politica alocativă și, deci, se referă numai la instrumentarea cheltuielilor publice. Alți autori consideră că ,,politica bugetară a grupat de-a lungul timpului esența politicii financiare, în condițiile în care, se poate distinge o politică bugetară tradițională axată pe respectarea echilibrului bugetar și care se reducea la execuția bugetului votat, cît și o politică bugetară modernă, adeptă a deficitului bugetar moderat”. [18,p.24]

În sens larg, politica bugetară reprezintă un ansamblu de opțiuni operate de către stat, în prezența unui volum de mijloace disponibile și a unui număr determinat de nevoi publice de satisfăcut , în vederea obținerii unui avantaj social maxim. Practic , politica bugetară are ca obiect gestionarea veniturilor, respectiv a cheltuielilor bugetare care sunt forma concretă de materializare a fluxurilor fiscale și a fluxurilor de cheltuieli publice (fie că sunt cheltuieli curente sau cheltuieli de capital).

În urma expunerii aspectelor teoretice de mai sus, putem afirma, totuși ,că în practică politica fiscală și politica bugetară se completează reciproc și acțiunile lor au un caracter unitar, reflectat într-un mix al instrumentelor și tehnicilor fiscal-bugetare, aflate la dispoziția statului. Mai mult , în fundamentarea ambelor forme de politică financiară, un rol important îl are necesitatea anticipării evoluției situației economice generale, care se realizează cu ajutorul factorilor de previziune, aceștia pot fi :

factori tehnici, constînd în sporirea productivității ;

factori economici, reprezentați de creșterea volumului de resurse;

factori politici, ca în cazul deciziei guvernului de a efectua noi investiții;

factori sociali, care au la bază schimbările înregistrate în obiceiurile de consum ale anumitor grupuri sau colectivități umane.[18,p. 25].

Pînă la urmă, atît politica fiscală, cît și cea bugetară urmăresc, prin acțiunile lor, realizarea unei utilități sociale maxime, care constă, precum afirmă A.Barrere “în a obține maximum de satisfacție socială, la costull cel mai bun, adică cheltuind în maniera cea mai profitabilă” [18,p. 26]; aceasta reprezintă, totodată, principiul fundamental al economiei publice. El face ca bugetul să nu fie privit drept un simplu instrument care furnizeză informațiile necesare fundamentării unei politici financiare raționale, ci să devină opera tehnicienilor si nu decizia tehnocraților.

Dacă la politica bugetară de austeritate se asociază și o fiscalitate severă, ca premisă a asigurării unui volum tot mai mare de resurse financiare publice, pot apărea nemulțumiri în rîndul contribuabililor, de cele mai dese ori justificate. Motivul este reprezentat de neconcordanța dintre eforturile financiare tot mai mari făcute de cetățeni și calitatea îndoielnică a prestațiilor oferite în schimb de către stat.

Este important de avut în vedere că efectele aplicării unor politici bugetare inadecvate sunt total contraproductive pentru societate. Astefel, limitele acțiunii politicii bugetare trebuie circumscrise necesității obiective de prevenire a unor fenomene negative cum ar fi : efectul de evicțiune, care constă în procesul de comprimare, de eliminare a cheltuielilor sectorului neguvernamental (de stat și privat) de către cele ale sectorului public, ca urmare a utilizării unei părți tot mai mari din creditul intern disponibil pentru finanțarea deficitului bugetului guvernamental consolidat; destabilizarea macroeconomică, fie prin provocarea de inflație (în condițiile finanțării prin emisiune monetară a deficitului bugetar), fie prin generarea unui deficit al balanței de plăți necorelat cu capacitatea țării de onoare a obligațiilor externe (în cazul finanțării deficitului bugetar preponderent din credite externe); neîndeplinirea obiectivelor acțiunii de redistribuire a veniturilor în societate, datorită funcționării imperfecte a unor instrumente de direcționare a transferurilor bugetare, ceea ce necesită fundamentarea, aplicarea și monitorizarea atentă a acestor mecanisme.

Reieșind din importanța politicii bugetar-fiscale din cadrul economiei unei țări, ținem să evidențiem și cele mai importante funcții ale acesteia.

În literatura de specialitate cei mai multi dintre autori optează, atunci cînd definesc politica bugetar- fiscală, pentru următoarele funcții ale acesteia :

funcția de stabilizare ;

funcția de alocare a resurselor;

funcția de redistribuire a veniturilor. [16,p. 280]

Aceste trei funcții ale politicii bugetare oprează în mod concomitent în fiecare perioadă, accentul căzînd pe una sau pe alta dintre acestea, în raport cu obiectivele economico-sociale specifice fiecărui interval de timp.

Funcția de stabilizare a devenit mai activă o dată cu extinderea aplicării teoriei keynisiste în care statului, inclusiv prin politica bugetară, îi revine un rol important în asigurarea unui climat economic stimulativ și, totodata, echilibrat. [16,p. 304]

Macroeconomia este acel domeniu al economiei care se ocupă de dinamica și corelațiile dintre venitul național (PIB) și nivelul prețurilor. Ori,așa cum sa subliniat anterior, între acesti doi parametri macroeconomici, pe de o parte, și cheltuielile publice stabilite potrivit politicii bugetare promovate, pe de altă parte, este o legătură directă și interactivă. Astfel, creșterea sumelor alocate pentru furnizarea de bunuri publice (G) generează o creștere a PIB mai mare decît o reducere echivalentă a impozitelor și a taxelor. Totodată, deși acționează și asupra creșterii prețurilor, majorarea cheltuielilor publice în perioadele de recesiune și deflație are o influență preponderentă asupra creșterii PIB și mai puțin asupra nivelului prețurilor.

Dimensionarea rațională a cheltuielilor publice contribuie la stabilitatea macroeconomică atît prin impactul acestora asupra evoluției PIB, cît și prin integrarea volumului cheltuelilor publice într-un obiectiv realist privind deficitul bugetar, care să permită finanțarea sa neinflaționistă, reducerea ratelor dobînzilor pe piața monetară, concomitent cu creșterea utilizării forței de muncă și cu realizarea unei îndatorări exeterne în limite rezonabile.

Funcția de alocare stabilește volumul și structura bunurilor publice raportat lacele de uz privat. Nefiind bunuri tranzacționate pe piață, al căror consum nu este raționalizat prin intermediul prețurilor, veniturile necesare producerii lor sunt obținute prin perceperea de către stat de impozite și taxe.

Intervenția statului în producerea și furnizarea anumitor categorii de bunuri (publice sau colective) conferă politicii bugetare o poziție importantă în cadrul sistemului de instrumente prin care autoritățile publice caută să răspundă atît solicitării cetățenilor pentru un anumit volum de prestații publice, cît și cerinței obiective ca forțele pieției să permită manifestarea inițiativei și creativității private, precum și stimularea creșterii economice. [16,p. 305]

Funcția de distribuire a politicii bugetare își găsește justificarea în necesitatea corectării inegalităților generate de procesul distribuirii în urma căruia se creează veniturile primare ale membrilor societății. [16,p. 306]

Printr-un sistem complex și diferențiat de prelevări fiscale și transferuri bugetare statul acționează pentru realizarea, în dinamică, a achității și justiției sociale într-o dublă dimensiune : pe orizontală, în sensul tratării similare a cetățenilor cu aceeași stare materială ; pe verticală (aplicarea unui regim fiscal și de transferuri bugetare diferențiat, în funcție de starea materială individuală sau a anumitor grupuri omogene social, în scopul combaterii și prevenirii sărăciei , al stimulării procesului de muncă, precum și al satisfacerii principiului echității fiscale).

Pe lîngă funcțiile pe care le îndeplinește politica bugetar-fiscală, aceasta mai înglobează în sine și un șir de obiective menite la rîndul său să faciliteze atingerea unor scopuri la nivel de politică sau în general a politicii economice a unui stat. Despre aceste obiective vom vorbi în cele ce urmează.

1.2 Obiectivele și instrumentele de realizare a politicii bugetare

Obiectivele politicii fiscal-bugetare sunt strîns corelate cu funcțiile și efectele acestora asupra economiei naționale, precum și cu rezultatele obtenabile prin folosirea impozitelor, împrumuturilor de stat, cheltuielilor bugetare, ca instrumente de intervenție ale autorităților publice.

În ceea ce privește obiectivele acestei politici bugetare, ele constau în diverse alegeri, explicite sau implicite, ale autorității publice, care răspund motivațiilor de ordin calitativ precum bunăstarea, eficacitatea, echitatea, solidaritatea, securitatea etc., interacțiunea lor cu sfera extraeconomică, îndeosebi socială, fiind puternică. Aceste motivații se traduc în obiective susceptibile de cuantificare, de exemplu :

utilizarea forței de muncă;

stabilirea prețurilor;

creșterea producției;

echilibrul balanței de plăți externe;

redistribuirea veniturilor ;

dezvoltarea regională sau sectorială (industriei, agricultură, transporturi, comerț exterior etc.). [16,p. 300]

Anumite obiective de ordin calitativ au implicații economice importante pentru colectivitate și pun, de asemenea, probleme specifice de cuantificare. Este cazul, de exemplu, în domeniul securității sociale, al sănătății, al educației, al construcțiilor de locuințe și amenajării zonelor de locuit.

Intervențiile bugetare se disting în funcție de orizontul lor temporal sau spațial, în unele cazuri vizînd modificarea structurilor de producție, de cheltuială, de venit, iar în alte cazuri vizînd menținerea sau restabilirea marilor echilibre economice. În acest sens, obiectivele sunt fie structurale, fie conjuncturale, ele nefiind totdeauna complementare.

Este cazul, de exemplu, cînd ameliorarea creșterii producției nu poate fi obținută decît cu prețul unei deteriorări a balanței de plăți externe curente.

Asemenea contradicții angajează situații de conflict între obiective. Rezultă adesea o ierarhizare a opțiunilor care nu pot fi realizate în același timp și cu același grad de eficiență (de exemplu utilizarea forței de muncă, echilibrul balanței de plăți externe, creșterea economică și stabilitatea prețurilor).

Ținem să menționăm că atingerea obiectivelor și a scopurilor politicii bugetar- fiscale, precum și a oricărei altei politici, se realizează prin utilizarea corectă, eficientă și oportună a instrumentelor specifice respectivei politici.

Politica bugetară este specifică în deosebi prin instrumentele pe care le utilizează: variația nivelului și /sau structurii cheltuielilor publice și a modalității de acoperire a deficitului bugetar.

Variabilele instrumentale de politică bugetară nu prezintă tot aceleași grade de flexibilitate în utilizare. Pe plan tehnic, această flexibilitate este limitată de ecarturi ale punerii în aplicare a instrumentului dat. Într-adevăr, dacă anumite instrumente acționează de o manieră automată, altele reclamă o decizie discreționară a guvernului, precum și modalităi administrative de punere în aplicare (creșterea sau diminuarea anumitor credite bugetare, modificări ale periodelor de plată a unor cheltuieli etc. ). Pe plan politic se adaugă tendința autorității publice de a prefera măsurile cele mai acceptate de către opinia publică.

Utilizarea instrumentelor bugetare în vederea atingerii unuia sau mai multor obiective finale sau intermediare implică recurgerea la un indicator al influențelor bugetare, care să permită evaluarea politicilor trecute și construirea politicilor viitoare.

Unul din intrumentele politicii bugetare este reflectat de subdiviziunile bugetului. Este de menționat, că bugetul general regrupează, într-un cont unic, toate cheltuielile bugetare, totuși unele venituri putînd fi afectate direct unor cheltuieli bugetare, luînd forma bugetelor anexe și conturilor speciale de trezorerie.[16,p. 313]

Conturile spciale includ la rîndul lor operațiuni pe care trezoreria le execută în afara bugetului general, cuprinzînd conturi de alocare specială, conturi de împrumuturi și conturi de avansuri.[16,p. 313]

Bugetele anexe cuprind operațiuni financiare neautonome juridic, însă care produc bunuri și servicii, generînd plăți, eventualele dezechilibre ale acestora fiind acoperite sau preluate de bugetul general.

Următorul instrument al politicii bugetare îl prezintă operațiunile statului reflectate prin intervenția sa activă în economie,avînd importante consecințeasupra semnificației bugetului și asupra prezentării sale. Din momentul în care statul a intervenit direct în economie prin investiții a apărut normal ca o fracțiune din buget să fie finanțată din alte venituri decît impozitele. În ansamblul investițiilor publice se disting investiții pe care statul le realizează pentru echipamente necesare serviciilor sale (nu au un caracter direct productiv) și investiții cu caracter productiv. Pentru aceasta din urmă statul acționează ca un bancher, modul de finanțare a acestora putînd fi deci împrumutul, și nu impozitul.

În acest context se introduce o distincție între operațiunile cu caracter definitiv, care comportă cheltuieli de funcționare și de capital,precum și cheltuieli de transfer, pe de o parte, și operațiuni cu caracter temporar, cuprinzînd îndeosebi împrumuturi și avansuri rambursabile într-o perioadă mai lungă sau mai scurtă, vizînd acoperirea cheltuielilor de investiții productive. În măsura în car bugetul integrează acest tip de investiții, semnificația soldului general al legii finanțelor publice poate fi afectată. Un sold general deficitar, datorat numai deficitului din operațiuni u caracter temporar, apare ca rezultat al activității de bancher exercitate de către stat, activitate asigurată prin împrumuturi. Din contra, un sold deficitar datorat unui deficit din operațiuni cu titlu definitiv relevă un dezechilibru între resurse și cheltuieli, care contribuie la inflație.

Un alt instrument al politicii bugetare îl prezintă cheltuielile publice. Utilizarea acestora pentru a acționa asupra conjucturii a vizat inițial injectarea în economie a unui flux suplimentar de venituri, generator de noi cheltuieli, treptat influențat, conjucturii asigurîndu-i-see însă prin modularea ritmului cheltuielilor publice: accelerarea în scopuri expansioniste în faza de recesiune, încetenirea cînd fazele de expansiune erau prea rapide sau inflaționiste.

Utilizarea cheltuielilor publice ca instrument de reglare a conjucturii întimpină unele dificultăți, și anume:

efectul expansionist al cheltuielilor publice depinde de natura sa, incidența creșterii cheltuielilor de funcționare sau de transfer asupra conjucturii este mai rapidă decît în cazul investițiilor productive;

efectul antiinflaționist al frînării creșterii cheltuielilor publice poate intra în conflict cu obiectivele non-economice precum dezvoltarea cheltuielilor de transfer social. . [16,p. 315]

Controlul cheltuielilor publice răspunde unor obiective largi, precum ar fi progresia cheltuielilor mai puțin rapidă decît cea a prețurilor,ameliorarea gestiunii serviciilor publice prin: reducerea efectivelor de funcționari; recentrarea acțiunii statului, acordînd prioritate ocupării și operînd reducerea ajutoarelor bugetare;stabilizarea cheltuielilor privind serviciul datoriei publice.

Deci, politica fiscală trebuie să contribuie la stimularea activității întreprinderilor, la susținerea acelor întreprinderi ce creează locuri de muncă, implimentează tehnologii noi, export de mărfuri și servicii, astfel creînd condiții favorabile pentru creșterea și dezvoltarea economică.

Cele menționate mai sus însumează aspectele teoretice generalizatoare ale politicii bugetar-fiscale. În cele ce urmează ținem să facem o descriere analitică a politicii bugetar-fiscale din Republica Moldova, privită în special din prisma componentelor acesteia.

Capitolul II. PARTICULARITĂȚILE POLITICII BUGETAR-FISCALE ÎN REPUBLICA MOLDOVA

2.1 Analiza politicii bugetar-fiscale în domeniul veniturilor bugetare

Instrumentele de politică fiscală ре care statul le utilizează cu scopul de a influența activitatea economică privată sunt: impozitele, cheltuielile bugetare, care includ și transferurile și subvențiile de la buget și reglementările fiscale.

Politica fiscală în domeniul veniturilor constă în modalitatea în care guvernul concepe și acționează pentru obținerea veniturilor bugetare precum impozite, taxe, contribuții etc.

Impozitele reprezintă transferuri obligatorii, prin forța legii, de bani de la persoanele fizice și juridice la bugetul statului. Din venitul total al unei persoane, scăzând impozitul, rezultă venitul disponibil.

Venitul disponibil reprezintă suma de bani rămasă efectiv la dispoziția persoanelor fizice și juridice care poate fi folosită de fiecare după bunul plac.

Datorită impozitului plătit о persoană rămâne cu un venit disponibil mai mic, față de venitul total și, ca urmare, va cumpăra mai puține bunuri sau servicii. În același timp, banii preluați de la cetățeni, agenții economici și instituții, pe calea impozitelor, ajung la bugetul statului, la capitolul „venituri". Din aceste venituri se efectuează cheltuieli de interes public precum asigurarea ordinii publice, apărarea țării, învățâmănt, sănătate, construcția de căi de comunicație, reducerea poluării.

Reducerea veniturilor populației și scăderea cererii de bunuri și servicii constituie principalii factori (pîrghii) ale politicii fiscale de a influența economia globală în ansamblul său.

Fiecare din acești factori nu se poate folosi independent și chiar dacă s-ar urmări acest lucru nu se poate ca efectele produse de folosirea unui factor să nu influențeze și celălalt factor. Consecințele creșterii impozitelor sunt numeroase și dintre cele mai diferite.

Reducerea cererii de bunuri și servicii conduce la micșorarea nivelului real al produsului intern brut (P.I.В.).

Dispoziția statului de mărire a impozitelor generează numeroase și serioase complicații prin fenomenul reacțiilor anticipate: multe persoane fizice și juridice își modifică obiectivele față de mediul economic, social și politic. Pentru cei mai mulți faptul de a munci mult, cinstit și bine, pentru a avea un venit disponibil cît mai mare, reprezintă о problemă de viață foarte serioasă.

Modificările de comportament și atitudine se pot manifesta și prin refuzul de a mai lucra, considerînd că nu merită să muncești pentru a da statului cea mai mare parte de venit și se obține recurgerea la fenomenele de evaziune fiscală, manifestată sub diferite forme, precum: munca la negru; reducerea artificială a veniturilor obținute, declarate și impozitate; nedeclararea în totalitate a veniturilor, emigrarea în alte țări cu fiscalitate mai mică, refuzul investitorilor străini de a-și mai plasa capitalurile într-o asemenea țară, schimbarea atitudinii politice, a unei mari părți din populație, față de partidul de guvernămînt și de guvernul aflat la conducerea țării și multe altele.

În anul 2014 la bugetul public național au fost acumulate venituri în sumă totală de 42455,8 mil. lei cu 503,9 mil. lei mai puțin sau la nivel de 98,8 la sută față de sarcinile anuale stabilite. Comparativ cu anul 2013, încasările au înregistrat o creștere de 5556,3 mil. lei sau cu 15,1 la sută. Din suma totală a veniturilor bugetului public național, veniturile fiscale au constituit 35639,3 mil. lei, iar încasările nefiscale – 1347,4 mil. lei. Sarcinile stabilite pe perioada dată au fost îndeplinite la nivel de 99,0 la sută și 101,0 la sută, respectiv. În comparație cu anul 2013, veniturile fiscale s-au majorat cu 3466,1 mil. lei, iar încasările nefiscale s-au micșorat cu 4,4 mil. lei.

Structura veniturilor încasate la bugetul public național în anii 2012-2014 pe tipuri de bugete se prezintă în următoarele figuri.

Figura 2.1.1 Structura veniturilor încasate la bugetul public național în anii 2012-2014 pe tipuri de bugete

Sursa: www.minfin.gov.md

Evoluția veniturilor bugetului public național în anii 2012-2014 (în milioane lei și ca pondere în PIB) se prezintă în următoarea figură

Figura 2.1.2 Evoluția veniturilor bugetului public național în anii 2012-2014 (în milioane lei și ca pondere în PIB)

Sursa: www.minfin.gov.md

În anul 2014 veniturile bugetului de stat pe toate componentele au constituit 27717,0 mil.lei, ceea ce este mai puțin cu 479,7 mil.lei sau la nivel de 98,3 la sută față de sarcinile anuale stabilite. În comparație cu anul precedent, suma veniturilor car au fost acumulate s-a mărit cu 5280,3 mil.lei adică cu 23,5 la sută.

La componenta de bază s-au acumulat venituri în sumă de 24284,2 mil. lei fiind cu 363,2 mil.lei mai puțin sau la nivele de 98,5 la sută față de suma prevazută pe an. În comparație cu anul precedent, încasările s-au majorat cu 4158,7 mil.lei sau cu 20,7 la sută.

La componenta mijloace speciale instituțiile publice finanțate de la bugetul de stat au acumulat venituri în sumă de 787,8 mil.lei, cu 2,4 mil. lei mai puțin sau la nivel de 99,7 la sută față de sarinile anuale stabilite. În comparație cu anul 2013, încasările date s-au mărit cu 85,8 mil.lei sau cu 12,2 la sută.

Veniturile componentei fonduri speciale în perioada aceasta au constituit 401,4 mil.lei, cu 44,8 mil. lei mai puțin sau la nivelul de 90,0 la sută față de prevederile anuale, și fiind mai mult cu 15,8 mil.lei sau cu 4,1 laa sută, în comparație cu anul 2013.

Veniturile componentei proiecte finanțate din surse externe au constituit 2259,2 mil.lei, cu 69,5 mil.lei mai puțin sau la nivel de 97,0 la sută față de prevederile anuale. Din suma totală, granturile interne și externe au acumulat 2226,5 mil. lei, dintre care: granturi interne – 7,0 mil.lei și granturi externe – 2219,5 mil.lei. În comparație cu anul precedent, veniturile date s-au mărit cu 1002,5 mil.lei.

Structura veniturilor încasate la bugetului de stat în anii 2012 – 2014 sub aspectul componentelor se prezintă în următoarele diagrame.

Anul 2012 Anul 2013

Anul 2014

Figura 2.1.3 Structura veniturilor încasate la bugetul de stat în anii 2012-2014 sub aspectul componentelor

Sursa: www.minfin.gov.md

Politica bugetar-fiscală joacă un rol esențial în economia de piață, deoarece impozitele reprezintă instrumentul principal, modul tradițional de constituire a veniturilor statale. Așadar impozitele,taxele și accizele, subvențiile și donațiile bugetare de fonduri constituie componente importante ale vieții economice și sociale. Anume prin intermediul fiscalității și bugetului se acumulează și se repartizează resursele financiare ale statului. Totodată, ele reprezintă și instrumente de gestiune macroeconomică, de asigurare a achilibrului economic și financiar.

În continuare sunt reprezentate veniturile încasate la bugetul de stat din impozite, taxe și accize, contribuții de asigurări sociale de stat, prima de asigurare obligatorie de asistență medicală.

Tabelul 2.1.1

Sursa: www.minfin.gov.md

2.2. Analiza politicii în domeniul cheltuielilor bugetare

Politica fiscală în domeniul cheltuielilor bugetare constă în achiziții guvernamentale de bunuri și servicii, transferuri și subvenții.

Transferurile și subventiile de la buget se acordă pentru asigurările sociale, pentru ajutorarea persoanelor sărace, avînd ca scop asigurarea veniturilor minime necesare mijloacelor de existență pentru о parte din populație.

Trebuie de avut în vedere că, din punct de vedere al efectelor ce au loc pe plan economic, între cheltuielile efectuate din bugetul de stat și cheltuielile ale agenților economici și/sau ale persoanelor fizice nu există nici о deosebire.

Cheltuielile publice vizează bunuri și servicii, care nu se pot vinde și nu se pot cumpăra ре piață. Exemplu sunt apărarea țării, ordinea publică, aerul și ара curate (prin efectuarea unor cheltuieli, suportate de stat, pentru prevenirea poluării).

De modul în care sunt cheltuiți banii publici depinde în foarte mare măsură situația economică și socială dintr-o țară. Nici o cheltuială bugetară nu poate fi aprobată fară stabilirea sursei de finanțare.

Politica fiscală în domeniul cheltuielilor publice reprezintă modalitatea în care sunt cheltuiți banii publici, din bugetul de stat.

Cheltuielile guvemamentale se efectuează prin achizițiile guvernamentale și transferurile de la buget, care includ și subvențiile.

Achizițiile guvernamentale cuprind cheltuielile realizate pentru cumpărarea de bunuri și servicii publice precum: construcția de școli, spitale, șosele, plata profesorilor, medicilor, polițiștilor etc.

Transferurile de la buget sunt sume de bani acordate de stat persoanelor fizice sărace pentru care acestea nu sunt obligate să presteze, în schimb, nici un serviciu.

Exemple de transfemri de la buget sunt sumele acordate sub forma ajutorului de șomaj, cele pentru încălzirea locuințelor ре timp de iarnă, pensii pentru veteranii de război, pentru incapacitate de muncă, pentru vechime în muncă etc.

Întrucît transferurile și subvențiile de la buget nu sunt facute pentru realizarea și/sau cumpărarea unor bunuri sau servicii, ele nu sunt incluse în P.I.B.

Plata dobînzii pentru datoria bugetară nu reprezintă о cheltuială pentru achiziționarea de bunuri și servicii publice curente, fapt pentru care este deasemenea exclusă din P.I.B.

Dezvoltarea economică și socială a unei țări depinde foarte mult și de modul în care sunt efectuate cheltuielile, de politica fiscală a guvernului în acest domeniu, concretizată în reducerea șomajului, inflației, sporirea volumului producției etc.

Cu cît mai mult cheltuielile bugetare se concretizează în bunuri și servicii, cu atît mai mult efectele pozitive, pe plan economic și social vor fi mai mari și se vor concretiza în sporirea volumului producției, a numărului persoanelor salariate, reducerea șomajului, scăderea inflației.

Prin politica bugetară se influențează activitatea la nivelul întregii economii naționale: volumul și structura producției, șomajul, prețurile, inflația etc. Spre exemplu, anumite efecte se obțin în cazul în care se cheltuiesc importante fonduri bugetare, care se concretizează în bunuri și servicii pentru populație, și cu totul altele sunt efectele dacă aceleași fonduri se alocă spre consumul curent, pentru anumite categorii de persoane.

Volumul, structura și eficiența cheltuielilor bugetare sunt decisive pentru întreaga viață economică și socială a unei țări.

Conform rapoartelor anuale partea de cheltuieli a bugetului public național s-a executat în sumă de 44402,5 mil.lei, cu 2828,1 mil.lei mai puțin sau la nivel de 94,0 la sută față de prevederile anuale. În comparație cu anul precedent, cheltuielile bugetului public național sînt în creștere cu 5751,2 mil.lei sau cu 14,9 la sută.

Cheltuielile publice au fost direcționate pentru:

realizarea programelor cu caracter social-cultural – 65,4 la sută;

domeniul economiei naționale – 17,2 la sută;

apărarea națională, menținerea ordinei publice și securitatea națională – 5,8 la sută;

servicii de stat cu destinație generală – 4,9 la sută;

alte domenii – 6,7 la sută.

Partea de cheltuieli a bugetului de stat pe toate componentele s-a executat în sumă de 29347,6 mil.lei, fiind cu 1684,1 mil.lei mai puțin sau la nivel de 94,6 la sută față de prevederile anuale. Comparativ cu anul 2013, suma cheltuielilor s-a majorat cu 5446,4 mil.lei sau cu 22,8 la sută.

În perioada raportată, de la bugetele unităților administrativ-teritoriale s-au efectuat cheltuieli în sumă totală de 11347,4 mil.lei, cu 883,6 mil.lei mai puțin sau la nivel de 92,8 la sută față de prevederile anuale, ceea ce este cu 1812,7 mil.lei sau cu 19,0 la sută mai mult, comparativ cu anul precedent.

Partea de cheltuieli a bugetului asigurărilor sociale de stat a fost executată în sumă totală de 12029,2 mil.lei, cu 242,0 mil.lei mai puțin sau la nivel de 98,0 la sută față de prevederile anuale, dar cu 1313,0 mil.lei sau cu 12,3 la sută mai mult față de anul trecut.

Cheltuielile fondurilor asigurărilor obligatorii de asistență medicală au fost realizate în sumă de 4679,5 mil.lei, cu 225,2 mil.lei mai puțin sau la nivel de 95,4 la sută față de prevederile anuale, fiind cu 453,4 mil.lei sau cu 10,7 la sută mai mult, comparativ cu anul precedent.

Structura cheltuielilor bugetului public național pe anii 2012-2014 pe tipuri de bugete se prezintă în următoarea figură.

Figura 2.2.1 Structura cheltuielilor bugetului public național pe anii 2012-2014 pe tipuri de bugete

Sursa: www.minfin.gov.md

Evoluția cheltuielilor bugetului public național în anii 2012-2014 (în milioane lei și ca pondere în PIB) se prezintă în figura următoare.

Figura 2.2.2 Evoluția cheltuielilor bugetului public național în anii 2011-2013 (în milioane lei și ca pondere în PIB)

Sursa: www.minfin.gov.md

Partea de cheltuieli a bugetului de stat pe toate componentele s-a executat în sumă de 29347,6 mil. lei, fiind cu 1684,1 mil. lei mai puțin sau la nivel de 94,6 la sută față de prevederile anuale. Comparativ cu anul 2013, suma cheltuielilor s-a majorat cu 5446,4 mil. lei sau cu 22,8 la sută.

Din componenta de bază au fost efectuate cheltuieli în sumă de 24317,9 mil. lei, ceea ce este cu 868,0 mil. lei mai puțin sau la nivel de 96,6 la sută din suma prevăzută pe an. În comparație cu anul trecut, cheltuielile s-au majorat cu 4142,4 mil. lei sau cu 20,5 la sută.

Cheltuielile din componenta mijloace speciale au fost realizate în sumă de 790,0 mil. lei, cu 106,1 mil. lei mai puțin sau la nivel de 88,2 la sută față de prevederile anuale, fiind cu 69,2 mil. lei sau cu 9,6 la sută mai mult, comparativ cu anul 2013.

Cheltuielile din componenta fondurile speciale au constituit 588,0 mil.lei, cu 45,7 mil.lei mai puțin sau la nivel de 92,8 la sută din suma prevăzută pe an. În comparație cu perioada similară a anului precedent, cheltuielile respective s-au majorat cu 168,6 mil. lei sau cu 40,2 la sută.

Cheltuielile din componenta proiecte finanțate din surse externe au însumat 3667,3 mil. lei, cu 664,5 mil. lei mai puțin sau la nivel de 84,7 la sută față de prevederile anuale. Cheltuielile respective s-au majorat cu 1048,7 mil. lei sau cu 40,0 la sută față de anul 2013.

Structura cheltuielilor bugetului de stat sub aspectul componentelor anul 2014 (în milioane lei și %) se prezintă în următoarea figură.

Figura 2.2.3 Structura cheltuielilor bugetului de stat anul 2014 sub aspectul compnentelor

Sursa: www.minfin.gov.md

Politica în domeniul cheltuielilor bugetare este chemată să stabilească volumul și structura cheltuielilor menit să asigure îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, să precizeze formele, metodele și instrumentele cele mai indicate pentru finanțarea cheltuielilor respective, să definească obiectivele ce trebuie urmărite în procesu utilizării resurselor financiare ale statului și căile de realizare a acestor obiective.

Conform datelor de analiză și prognoză reflectate în cadrul de cheltuieli pe termen mediu (în continuare CBTM), politica cheltuieilor publice va fi orientată spre atingerea următoarelor obiective:

Stoparea creșterii sectorului public ca pondere în PIB. Luînd în considerare nivelul existent relativ înalt al bugetului public național ca pondere în PIB, crearea spațiului fiscal pentru creșterea economică și reducerea sărăciei

urmează a fi atins preponderent din contul resurselor existente, fapt care va necesita redistribuiri inter- și intra-sectoriale, precum și sporirea eficienței și eficacității programelor existente de cheltuieli.

Majorarea treptată a alocațiilor pentru investiții capitale în infrastructura economică concomitent cu îmbunătățirea procedurilor de management a proiectelor de investiții. În același timp, va fi limitată creșterea cheltuielilor de personal ca pondere în PIB, fiind pus un accent puternic pe raționalizarea structurilor bugetare și optimizarea nivelului angajărilor în sectorul public. Astfel va fi oferit mai mult spațiu de creștere a cheltuielilor de funcționare și celor investiționale.

Modernizarea guvernării și sporirea transparenței cheltuielilor publice. Acest obiectiv va fi realizat prin promovarea în continuare a reformelor în administrația publică și în sectorul public.

Îmbunătățirea managementului finanțelor publice. Scopul dat se propune a fi realizat prin extinderea în continuare a planificării strategice a bugetului la nivel de sector, implimentarea metodelor de gestionare a bugetului, care ar pune accentul pe indicatorii de performanță și evaluarea cheltuielilor în raport cu rezultatele atinse.

Conform aceluiași document de analiză și prognoză economică, CBTM, obiectivele politicii în domeniul cheltuielilor sunt:

Sporirea utilizării eficiente și efective a resurselor publice.

Fortificarea capacităților de planificare a cheltuielilor publice. Aceasta presupune, în special, dezvoltarea capacităților și responsabilităților autorităților publice în domeniul planificării politicilor sectoriale în conformitate cu cadrul disponibil de resurse. Mesajul de bază în acest sens este că autoritățile publice, ca benefeciari de fonduri publice, trebuie să se axeze pe utilizarea rațională a resurselor disponibile, versus solicitările de resurse

suplimentare.

Optimizarea costurilor de personal. Procesul de analiză și optimizare a costurilor de personal urmează să reflecte obiectivele Concepției optimizării numărului angajaților din sectorul bugetar. Acestui obiectiv i se va acorda o atenție sporită, dată fiind cota înaltă cheltuielilor de personal în totalul cheltuielilor publice (circa ).

Distribuirea resurselor publice pe sectoare (domenii), programe și alte activități în conformitate cu prioritățile stabilite.

Politica în domeniul cheltuielilor a fost orientată spre asigurarea stabilității bugetului public național, crearea unui cadru bugetar-fiscal previzibil și menținerea deficitului bugetar la un nivel rezonabil; promovarea politicii bugetar-fiscale orientate spre creșterea economică durabilă/incluzivă; asigurarea disciplinei, echității, transparenței, simplității și onestității în repartizarea finanțelor publice, accentul fiind pus pe indicatorii de performanță și evaluarea cheltuielilor în raport cu rezultatele atinse.

Principalele măsuri de politică în domeniul cheltuielilor publice, care au atenuat înrăutățirea poziției fiscal-bugetară în condițiile neîncasării veniturilor în volum deplin, au fost:

raționalizarea cheltuielilor curente prin stabilirea unui control strict asupra angajărilor și cheltuielilor de personal și reducerea cheltuielilor pentru bunuri și servicii cu prioritate joasă;

eliminarea unor înlesniri și beneficii pentru angajații din instituțiile cu statut militar și special;

aplicarea condițiilor unice de acordare a îndemnizațiilor la eliberarea din serviciu a colaboratorilor vamali, stabilite pentru salariați în sectorul bugetar;

implimentarea mecanismului de acordare a îndemnizațiilor unice din contul bugetului de stat pentru construcția sau procurarea spațiului locativ sau

restaurarea caselor vechi unor categorii de cetățeni, în schimbul acordării creditelor preferențiale, întru evitarea cheltuielilor suplimentare legate de achitarea dobînzilor bancare;

eficientizarea prestațiilor sociale prin implementarea treptată a sistemului de ajutor social direcționat către cele mai vulnerabile categorii ale populației și dezicerea treptată de la sisteme paralel de protecție sociale;

reformarea mecanismului de acordare a îndemnizațiior pentru incapacitate temporară de muncă;

majorarea vîrstei de pensionare pentru funcționarii publici;

majorarea perioadei de cotizare de la 30 la 35 ani, necesară pentru a obține dreptul la o pensie completă;

inițierea reformelor structurale în sistemul educațional, prin optimizarea numărului de școli, claselor și numărului non-didactic;

lichidarea dublării cheltuielilor pentru remunerarea persoanelor antrenate în procesul electoral și inechității sociale între toți membrii Comisiei Electorale Centrale pentru munca prestată în procesul electoral;

îmbunătățirea procesului de achiziții publice în scopul utilizării cît mai eficiente a mijloacelor financiare publice disponibile și neadmiterii asumării unor angajamente fară suport financiar.

În perioada de raportare eforturile au fost focusate asupra sporirii eficienței și eficacității programelor de cheltuieli și direcționării mijloacelor bugetare limitate la programe de importanță vitală,care a permis soluționarea problemelor stringente, fară admiterea de blocaje finnciare în sistemul bugetar. Rezervele identificate în urma eficientizării programelor de cheltuieli au fost realocate la finanțarea inițiativelor de reforme pentru îmbunătățirea calității serviciilor prestate.

Pentru a minimiza efectele negative ale cadrului limitat a resurselor publice disponibile asupra calității serviciior publlice, au fost întreprinse măsuri pentru asigurarea efectuării cheltuielilor preponderent pentru realizarea politicilor și programelor de cheltuieli, care constituie angajamente deja asumate.

Politica în domeniul repartizării și direcționării investițiilor capitale a fost bazată pe alocarea mijloacelor financiare către obiectivele cu un grad înalt de finisare, punerii acestora în exploatare, precum și realizarea programeor sociale, programelor naționale de reabilitare a drumurilor, modernizării sistemelor de aprovizionare cu apă și canalizare a unor localități.

În scopul îmbunătățirii utilizării banului public a fost continuat procesul de implimentare treptată a planificării bugetare bazată pe programe și performanță.

2.3 Analiza politicii în domeniul gestiunii deficitului bugetar și datoriei de stat

Politica în domeniul deficitului bugetar prevede asigurarea unui echiibru între veniturile bugetare și cheltuielile bugetare pe parcursul anului bugetar,evitîndu-se recurgerea la emisiunea bănească fără acoperire, cît și creditele de consum, fiind posibilă și necesară folosirea unor resurse externe sau interne, sub forma investițiilor directe de capital, în ramuri de interes economic pentru stat.

Bugetul public național din țara noastră s-a soldat în ultimii ani cu un deficit de circa 0,2-0,5 la sută din PIB. Această situație se datorează angajamentului Guvernului de a promova o politică fiscală prudentă, pe de o parte, și rambursării datoriei interne și externe a Guvernului pe de altă parte. Principala sursă de finanțare a deficitului în acești ani au servit mijloacele din vînzarea și privatizarea patrimoniului public. Totodată tot mai semnificativă devine și finanțarea externă netă a bugetului.

Prognoza surselor de finanțare pentru ultimii ani se bazează pe următoarele asumări:

Obținerea mijloacelor din vînzarea și privatizarea patrimoniului public;

Finanțarea externă netă va fi pozitivă, datorită atragerii împrumuturilor noi la condiții cît mai favorabile în scopuri investiționale și suport bugetar;

Utilizarea resurselor fnanciare acumulate pe conturile bugetului public național în perioadele precedente pentru finanțarea cheltuielilor bugetelor respective;

Executarea bugetului public național în anul 2014 s-a încheiat cu un deficit în sumă de 1946,7 mil. lei, ceea ce constituie 1,8 % din PIB.

Evoluția deficitului BPN în anii 2012-2014 este reprezentat în figura următoare.

Figura 2.3.1 Evoluția deficitului BPN în anii 2012-2014 (în mil. lei)

Sursa: www.minfin.gov.md

Deficitul înregistrat pe tipuri de bugete pe anii 2012-2014 (mil. lei,%)

Tabelul 2.3.1

Sursa: datele Ministerului Finanțelor

Bugetul de stat pentru anul 2014 a înregistrat un deficit în sumă de 1630,6 mil. lei (tabelul 2.3.1),ceea ce constituie 1,5% din PIB. Sursele de finanțare a deficitului au costituit:

surse interne în sumă de 689,8 mil. lei, inclusiv mijloacele din vînzarea și privatizarea patrimoniului public 191,4 mil. lei;

surse externe în sumă de 1426,9 mil. lei;

majorarea soldului de mijloace bănești în conturile bugetului de stat cu (-486,1) mil. lei.

Datoria de stat. La data de 31 decembrie 2014 soldul datoriei de stat a constituit 24054,7 mil. lei, majorîndu-se cu 206,7 mil. lei comparativ cu începutul anului.

Evoluția datoriei de stat pe anii 2012-2014 se prezintă în următoarea figură.

Figura 2.3.2 Evoluția datoriei de stat pe anii 2012-2014 (în mil. lei)

Sursa: www.minfin.gov.md

Dinamica datoriei de stat externe și interne pe anii 2012-2014 este reprezentată în figura următoare.

Figura 2.3.3 Dinamica datoriei de stat externe și interne pe anii 2012-2014 (în mil. lei)

Sursa: www.minfin.gov.md

Datoria de stat externă. La situația din 31 decembrie 2014, soldul datoriei de stat externe a constituit 1306,1 mil. dolari SUA, înregistrându-se o majorare, comparativ cu începutul anului, cu 15,9 mil. dolari SUA, cauzată de atingerea valorii pozitive a finanțării externe nete și a fluctuației negative a ratei de schimb a dolarului SUA față de alte valute străine.

Deservirea datoriei de stat externe. Pentru deservirea datoriei de stat externe au fost utilizate mijloace bănești în sumă de 920,0 mil. lei sau 97,3 la sută din suma prevăzută pe an, dintre care:

serviciul datoriei de stat externe în sumă de 214,1 mil. lei,

pentru rambursarea sumei principale în sumă de 705,9 mil. lei.

Datoria de stat internă. La situația din 31 decembrie 2014, datoria de stat internă a constituit 7075,4 mil. lei, dintre care:

– VMS emise pe piața primară în sumă de 4918,83 mil. lei (69,5%);

– VMS convertite în sumă de 2063,39 mil. lei (29,2%);

– VMS emise pentru asigurarea stabilității financiare în sumă de 93,14 mil. lei (1,3 %).

Comparativ cu începutul anului, datoria de stat internă s-a majorat cu 399,6 mil. lei.

Serviciul datoriei de stat interne. Pentru serviciul datoriei de stat interne în anul 2014 au fost utilizate mijloace bănești în sumă de 377,7 mil. lei sau 99,7 la sută din prevederile anuale.

Capitolul III. CĂI ȘI METODE DE PERFECȚIONARE A POLITICII BUGETARE

3.1 Reforma mecanismului de planificare bugetară – metodă de eficientizare a cheltuielilor publice

Un element important al CCTM este analiza unor aspecte specifice cu privire la buget și gestionarea cheltuielilor publice. În practică, structura analizei pentru CCTM poate varia de la an la an.

În anii recenți CCTM a inclus analize cu privire la următoarele subiecte:

managmentul datoriei de stat;

cheltuielile de personal;

investițiile publice, incluzînd proiectele investiționale cu finanțare internă și externă;

relațiile interbugetare.

Managmentul datoriei de stat. Responsabilitățile pentru o astfel de analiză îi revine

Direcției generale datorii publice din cadrul Ministerului Finanțelor.

Analiza trebuie să includă următoarele:

stabilirea obiectivelor și elementelor de bază ale strategiei de management în domeniul datoriei publice;

elaborarea prognozelor acualizate ale plăților privind deservirea datoriei pentru următorii trei ani, inclusiv principalul și dobînda;

evaluarea impactului costului deservirii datoriei asupra programului de cheltuieli publice, ținînd cont de prognozele pe venituri și cheltuieli;

evaluarea posibilităților și elaborarea scenariilor pentru restructurarea datoriei;

identificarea măsurilor, acțiunilor și a unui grafic pentru restructurarea datoriei.

Ținînd cont de faptul, că deservirea datoriei reprezintă o provocare majoră în procesul de

planificare a bugetului, este necesar de a elabora diferite scenarii privind restructurarea datoriei și contractarea împrumuturilor noi pentru suportul bugetului, precum și estimarea implicațiilor acestor scenarii.

Cheltuielile de personal. Responsabilitatea pentru această analiză revine Direcției analiză și monitorizare a cheltuielilor de personal și angajărilor în sectorul bugetar din cadrul Ministerul Finanțelor în conlucrare cu subdiviziunea corespunzătoare din cadrul Ministerului Economiei și Comerțului, care este responsabil de elaborarea politicii privind retribuirea muncii.

Cheltuielile de personal include retribuirea muncii, precum și contribuțiile pentru asigurarea obligatorie de asistență medicală pentru personalul din sectorul bugetar.

Analiza în cauză trebuie să includă:

analiză a tendințelor recente privind cheltuielile de personal, identificarea factorilor de bază și implicațiile acestora pentru nivelele prognozate ale cheltuielilor de personal (cotă din produsul intern brut, procent din volumul total al cheltuielilor recurente – cheltuieli fară investiții capitale);

revizuire a deciziilor și politicilor cu privire la salarizare în sectorul bugetar, implicațiile acestor decizii pentru perioada următoare de trei ani și măsura în care acestea se corelează cu cadrul disponibil de resurse;

revizuire a efectivului de personal și a salariului mediu, identificarea problemelor de management și identificarea recomandărilor privind raționalizarea și optimizarea angajărilor și remunerării în sectorul public;

prognoză a cheltuielilor de personal pe sectoare în următorii trei ani pentru a contura tendințele acestei categorii pe termen mediu.

Investiții publice. Responsabilitatea pentru această analiză revine Direcției finanțele economiei naționale și investiții capitale din cadrul Ministerului Finanțelor în conlucrare cu subdiviziunile corespunzătoare ale Ministerului Economiei și Comerțului.

Investițiile publice – reprezintă cheltuielile publice destinate formării activelor fixe ale infrastructurii publice, necesare pentru dezvoltarea social-economică și prestarea calitativă a serviciilor publice. În condițiile existenței constrîngerilor bugetare, cheltuielile pentru investiții publice trebuie să constituie o categorie protejată, pentru care se stabilesc obiective concrete privind evoluțiile acesteia pe termen mediu, exprimate ca cotă în produsul intern brut sau ca cotă în totalul cheltuielilor publice. Este important ca CCTM să stabilească niște raporturi adecvate între cheltuielile curente și cele investiționale, precum și măsuri de consolidare a managementului investițiilor publice.

Analiza investițiilor publice trebuie să cuprindăurmătoarele:

analiza volumului și nivelului existent al investițiilor publice, incluzînd și proiectele de investiții finanțate din surse externe;

stabilirea obiectivelor privind evoluțiile viitoare ale investițiilor publice, cu identificarea, după caz, a măsurilor care să sprijine realizarea performanțelor planificate;

prognoza cheltuielilor pentru investiții publice (inclusiv cele finanțate din surse externe) pentru următorii trei ani.

Relațiile interbugetare. CCTM trebuie să includă o analiză a distribuirii resurselor între

componentele bugetului public național, în special transferurilor de resurse de la bugetul de stat la bugetele unităților administrativ-teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat și fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală.

Analiza este elaborată de Direcția generală sinteză bugetară în comun cu direcțiile finanțelor de ramură din cadrul Ministerului Finanțelor. Astfel, se analizează propunerile și prognozele CCTM prin acoperirea următoarele aspecte.

Analiza aspectelor relevante și recomandărilor referitoare la posibilele modificări în distribuirea responsabilităților de cheltuieli între bugetul de stat, bugetele unităților administrativ-teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat și fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală.

În baza responsabilităților delegate și propunerilor stipulate în CCTM referitoare la efectuarea cheltuielilor, elaborarea unei prognoze a cheltuielilor pentru următorii trei ani – separat pe bugetul de stat, bugetele unităților administrativ-teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat și fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală.

Determinarea volumului transferurilor pentru următorii trei ani de la bugetul de stat către bugetele unităților administrativ-teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat și fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală.

Plafoanele de cheltuieli reprezintă alocările maxime de resurse estimate, în baza cărora vor fi elaborate și prioritizate propunerile de politicidin cadrul strategiilor sectoriale de cheltuieli și propunerile de buget. Plafoanele de cheltuieli sunt stabilite la nivel de sector și pe autorități publice centrale. Acestea cuprind resursele pentru menținerea performanței actuale a programelor de cheltuieli publice, precum și resursele suplimentare pentru finanțarea noilor inițiative de politici.

Plafoanele de cheltuieli sunt elaborate în cadrul următoarelor etape ale procesului de elaborare a CCTM/bugetului: la etapa I (Conceptul CCTM) – cînd sunt stabilite plafoanele sectoriale preliminare în cadrul cărora se elaborează strategiile setoriale de cheltuieli; la etapa II (Documentul privind prognozele CCTM) – cînd sunt revizuite plafoanele sectoriale de cheltuieli și stabilite plafoanele pe autorități publice centrale, destinate pentru actualizarea ulterioară și finalizarea strategiilor sectoriale de cheltuieli și pentru elaborarea propunerilor de buget. La etapa III (Finalizarea CCTM) alocările de cheltuieli și prognozele pe sectoare și autorități publice centrale sunt finalizate și reflectate în documentul CCTM și proiectul bugetului de stat.

Plafoanele revizuite de cheltuieli sunt emise în luna martie, luînd în considerație cadrul macrofinanciar actualizat la elaborarea CCTM, precum și rezultatul evaluării proiectelor stratgiilor sectoriale de cheltuieli. Plafoanele revizuite de cheltuieli specifică cele două elemente constitutive:

Linia de bază care reprezintă costurile continue ale programelor în decurs de desfășurare.

Resursele suplimentare disponibile pentru finanțarea noilor inițiative de cheltuieli.

Stabilirea plafoanelor revizuite de cheltuieli de regulă implică următoarele etape:

Stabilirea cadrului total de resurse;

Determinarea liniei de bază a plafonului de cheltuieli pentru fiecare sector;

Determinarea volumului de resurse suplimentare;

Identificarea priorităților de cheltuieli suplimentare;

Stabilirea plafoanelor de cheltuieli pe sectoare;

Distribuirea plafoanelor sectoriale de cheltuieli pe autorități publice centrale;

Aprobarea plafoanelor de către Guvern în cadrul Documentului privind prognozele CCTM.

Economiile în urma eficientizării utilizării resurselor reflectă conceptul ce rezidă în existența posibilităților de asigurare a aceluiași volum de servicii publice la un cost mai redus grație progresului tehnologic și al unui management îmbunătățit al resurselor. Economiile în urma eficientizării sunt relevante doar pentru prestarea serviciilor publice și astfel sunt estimate fără cheltuielile curente pentru prestații sociale și alte transferuri. Odată ce aceste costuri au fost deduse din volumele de cheltuieli existente, se asumă un anumit nivel de economii (de regulă între 2% și 5% pe an) ce pot fi aplicate la costurile curente reziduale. Nivelul asumat al economiilor poate varia de la un sector la altul, astfel reflectînd diferența în eficiența relativă a serviciilor publice.

Distribuirea volumului de resurse suplimentare disponibile între sectoare implică două sarcini de bază.

Prima sarcină constă în efectuarea, ce către direcțiile finanțelor de ramură, a analizei noilor cereri de cheltuieli rezultate din proiectele strategiilor sectoriale de cheltuieli. Aceasta impune următoarele:

Identificarea și estimarea noilor angajamente de cheltuieli anunțate de Guvern, dar care încă nu au fost incluse în linia de bază a plafonului de cheltuieli. Acestea reprezintă o primă prioritate pentru alocarea resurselor suplimentar disponibile. De regulă, acestea includ deciziile adoptate de către Guvern cu privire la indexarea salariilor, pensiilor și al altor transferuri sociale.

Analiza implicațiilor propunerilor de cheltuieli și noilor inițiative de cheltuieli din proiectele strategiilor sectoriale de cheltuieli prezentate de grupurile sectoriale de lucru. Această analiză trebuie să ofere o evaluare a calității și realismului propunerilor de cheltuieli și o prioritizare a noilor măsuri de cheltuieli propuse, care reflectă prioritățile de politică sectorială și Strategia națională de dezvoltare.

Analiza propunerilor de distribuire a cheltuielilor între bugetul de stat, bugetele unităților administrativ-teritoriale, bugetul asigurărilor sociale de stat și fondurile asigurării obligatorii de asistență medicală pentru a asigura că aceasta este consistentă cu planurile și prioritățile de cheltuieli propuse.

A doua sarcină este discutarea în cadrul Grupului de lucru pentru politica și prioritățile de cheltuieli a analizei și propunerilor prezentate de direcțiile finanțelor ramură. Ca rezultat al acestor discuții se adoptă cu privire la prioritățile intersectoriale, cuprinzînd și prioritățile pentru noile investiții capitale, către care vor fi direcționate resursele suplimentare disponibile. Aceste priorități sunt ulterior prezentate pentru consultarea Grupului coordonator CCTM.

3.2 Căile de soluționare a problemei deficitului bugetar

Interdependența economică și politică a oricărei formațiuni statale implică în mod obligatoriu promovarea unei politici adecvate, care e orientată spre asigurarea securității economice și politice a țării. Elaborarea unei asemenea strategii a fost necesară din momentul proclamării Republicii Moldova în calitate de stat suveran și independent, însă conștiința necesității promovării ei se cristalizează numai la momentul dat.

Securitatea economică și politică a statului apare ca un fenomen complex și multifuncțional, ca obiective specifice în fiecare perioadă istorică. Ele vor fi specificate în funcție de situația existentă și factorii-risc sau pericolele ce amenință stabilitatea social-economică a țării.

Actualmente strategia securității economice se asociază cu necesitatea depășirii zonei critice în dezvoltare, asigurării unei creșteri economice durabile. Un sistem economic poate fi stabil numai cu condiția dezvoltării lui permanente.

Problema devine rezolvabilă numai prin redresarea și perfecționare tuturor elementelor sistemului economic, parte integră a cărui îl constituie finanțele publice. În general, sistemul financiar după subiecții implicați în relațiile financiare va include finanțele publice, acumulate și consolidate prin intermediul bugetului statal, finanțele întreprinderilor, firmelor și organizațiilor, a sectorului domestic, instituțiilor financiare (băncilor, burselor etc.). În funcție de obiectul asupra cărui acționează sistemul financiar, el poate fi examinat ca un complex ce include sistemul monetar, creditar, bugetar-fiscal și valutar, care apar ca factori și mijloace de influență a tuturor agenților (subiecților) economici.

Avînd scopuri proprii, mecanismul bugetar-fiscal totodată se înscrie în mod obiectiv și organic în strategia securității economice a țării, în general, ți a celei financiare, în special, fiind:

factor de influență majoră a tuturor proceselor economice – prin intermediul

bugetului consolidat sunt atrase sub formă impozitară și apoi redistribuie circa 30 la sută din veniturile anuale ale societății, tradițional estimate prin produsul intern brut;

instrument de promovare a politicii economice – mecanismul bugetar-fiscal asigură o

dublă influență asupra activității economiece: prin direcționarea cheltuielilor bugetare în sferele prioritare și favorizează procesele de creare și acumulare a veniturilor în societate prin intermediul regimului fiscal;

donator de resurse financiare pentru desfășurarea acțiunilor statale – bugetul consolidat

apare practic ca unica sursă financiară de care dispune Executivul pentru susținerea materială și promovarea programelor statale, inclusiv în vederea asigurării securității economice și politice a țării;

sursa de forță a autorităților publice – nivelul concentrării veniturilor naționale în

bugetul public îi predă statului rolul de cel mai influent agent aconomic, care are o forță reală pentru intervenirea substanțială în desfășurarea activității aconomice, dar desigur în limite optimale.

Sistemul bugetar-fiscal, fiind parte componentă a sistemului economic, va proiecta și obiectivele generale de dezvoltare, care în prezent se axează pe direcția asigurării securității economice a statului. De aici derivă ca obiectiv general al politicii bugetar-fiscale devine asigurarea unei dezvoltări durabile a țării prin crearea condițiilor economice necesare și suficiente pentru combaterea și/sau prevenirea pericolelor interne și externe, consolidarea și menținerea ulterioară a integrității sistemului economic (inclusiv a celui financiar), garantarea creșterii economice, în paralel cu creșterea progresivă a nivelului vieții tuturor membrilor societății.

În acest context, politica bugetar-fiscală va implica:

constituirea unui regim fiscal care ar avea un puternic efect de multiplicare a veniturilor,

inclusiv a celor statale, prin menținerea unei presiuni fiscale raționale;

minimizarea proceselor de evaziune fiscală prin reducerea succesivă a economiei

subterane;

optimizarea structurii cheltuielilor publice nu numai din punct de vedere al asigurării unei

echități sociale, dar și din considerente pur economice – posibilități de multiplicare a veniturilor sociale;

reducerea cheltuielilor nesancționate din buget.

În promovarea strategiei asigurării securității economice a țării e necesar să se țină cont

că potențialul bugetar-fiscal al statului derivă din potențialul economic al țării și nicidecum invers. Aceasta nu semnifică că politica bugetar-fiscală are un rol pasiv și nu poate impulsiona sau defavoriza activitatea economică. Problema e că sistemul bugetar-fiscal deseori i se predă rolul definitoriu în crearea condițiilor ameliorării substanțiale a situației economice. În realitate, combaterea crizei, dezvoltarea economică durabilă e un proces mult mai complex și politica bugetar-fiscală își are aportul său în redresarea situației numai în limitele funcțiilor sale.

Situația critică în domeniul finanțelor publice va condiționa promovarea unei politici bugetar-fiscale speciale bazate pe:

monitoringul permanent al tuturor parametrilor bugetului statal, atît din punct de vedere

al procedeilor tradiționale de executare a indicatorilor planificați, cît și din raționamentele eficienței structurii veniturilor și cheltuielilor bugetare, în deosebi prin expertiza minuțioasă a direcționării lor;

aprecierea tendințelor evoluției sistemului bugetar-fiscal prin racordarea indicatorilor

efectivi cu cei critici (sau admisibili) – depășirea lor va semnifica existența unor pericole semnificative din partea sistemului bugetar-fiscal pentru întreaga economie națională, iar apropierea de aceste nivele va implica măsuri preventive pentru evitarea situației critice;

elaborarea măsurilor de ieșire din zona critică sau de neutralizare a factorului risc ce

conduce la intrarea în această zonă.

Practica economică mondială nu apelează la un oarecare indicator al nivelului critic de consolidare a veniturilor sociale în bugetul public. El diferă mult de la țară la țară, variind în limite esențiale de 15-50% din PIB, în dependență de funcțiile asumate de Guvern și tenta socială a politicii economice. La creșterea obligațiunilor sociale ale administrației publice, acest nivel tinde spre extrema maximală.

Totuși, în mod indirect, nivelul critic al acumulărilor bugetare poate fi stbilit prin contrapunerea a 3 factori:

pragul critic al impozitării se apropie de 35-40 % din venit și la depășirea lui defalcările

în bugetul de stat se vor diminua, fie de pe urma evaziunii fiscale, fie a constrîngerii activității economice, ca rezultat al presiunii fiscale exagerate;

orice stat tinde spre o executare bugetară echilibrată, deci veniturile și cheltuielile trebuie

să fie aproximativ egale sau cel puțin să nu depășească pragul deficitului critic de 3,5% din PIB;

orice stat își asumă multiple obligațiuni și devine grant al dezvoltării economice durabile,

asigurările sociale, securității naționale etc., ce necesită un suport financiar semnificativ, desigur dacă statul nu se dezice de funcțiile sale specifice.

Analizînd la general presiunea fiscală pe totalul economiei naționale, putem constata că sistemul economic privit în ansamblu se autoregla, menținînd un nivel mediu al acestui indicator în jurul a 33%. El se obținea prin oscilarea agenților economici între riscul de a fi suspendați de autoritățile fiscale, în cazul evaziunii fiscale și erodării critice a veniturilor bugetare și riscul de a-și defavoriza activitatea economică printr-o diminuare critică a veniturilor disponibile de pe urma impozitării excesive. Echulibrul se menținea fie prin cedarea obligațiunilor fiscale acelor agenți economici ce stimulau legislația, ei erau împovărați de noi fiscalități întru susținerea sistemului bugetar (proces similar includerii datoriilor la resurse energetice în tarifele energiei pentru cei ce mai efectuează plățile), fie prin ascunderea veniturilor reale neidentificate ca bază impozitară (amplificarea economiei subterane).

Contrar opiniei tradiționale, securitatea finanțelor publice ar putea fi asigurată nu atît prin diminuarea maximă a tuturor taxelor impozitare ca condiție a oficializării sectorului tenebru, cît prin crearea unui sistem fiscal generator de venituri, care funcționează în limitele unei presiuni fiscale moderate (narmale).

În realitate, problema legalizării economiei subterane nu este identică cu securitatea finanțelor publice, deși este o parte componentă a acesteia. Prima ține de evidența veniturilor real obținute și impozitarea lor, a doua – de crearea condițiilor unei creșteri permanente a veniturilor bugetare. Se are în vedere că în cazul legalizării, de exemplu, a pieței produselor din tutun, statul îi asigură la moment un venit suplimentar (scop tactic), însă valorile mobiliare poate fi repetat din an în an și valorile mobiliare asigură o creștere a producției și veniturilor totale în țară (scop strategic).

Actualmente, toți agenții economici optează pentru o diminuare substanțială a taxelor de impozitare a venitului (chiar pînă la nivelul zero), motivînd că rata actuală împiedică dezvoltarea producției și îi impune să funcționeze în “regim tenebru”. Sistemul fiscal actual este foarte departe de a fi ideal, însă în ultimii ani aferă posibilitatea de a-și elibera beneficiul de impozitare fie parțial, fie integral în funcție de volumul investirii (legislația în vigoare permite eliberarea venitului de impunere în volum de 50% din suma investițiilor efectuate). Deoarece puțini agenți economici apelau la această înlesnire pentru favorizarea procesului investițional, se poate conclude că mulți din ei sunt cointeresați într-o simplă minimizare a impozitării, însă nu în dezvoltarea permanentă a producției. Sistemul bugetar-fiscal este menit să formeze comportamentul și să implementeze practica favorizării agentului economic rezultativ, dar nu pasiv. Diminuarea poverii fiscale poate fi efectuată prin reducerea bazei impozabile pe contul cheltuielilor investiționale.

O problemă de primă importanță pentru securitatea economică devine proveniența surselor de finanțare a deficitului bugetar și anume raportul dintre finanțarea externă și internă. Atragerea excesivă a surselor externe în aceste scopuri prezintă un pericol substanțial pentru dezvoltarea economică, deoarece conduce la creșterea datoriei externe și sustragerea mijloacelor enorme pentru deservirea ei, iar depășirea nivelelor critice conduce la pierderea independenței statului în promovarea politicii economice – fapt atestat de realitățile Moldovei. Practica mondială susține că nivelul critic al finanțării externe a deficitului bugetar este de 20% din totalul surselor financiare. Insuficiența potențialului impozitar a condiționat apelarea largă la împrumutul surselor financiare pentru finanțarea deficitului bugetar și a avut ca rezultat o acumulare substanțială a datoriei de stat.

Problema deservirii și achitării datoriei de stat e rezolvabilă pe cîteva direcții. În termene scurte ea ar putea fi simplificată prin amînarea civilizată a rambursării creditelor istorice (cronice) acumulate. În termene medii se va cere o politică consecventă în diminuarea deficitului bugetar și optimizarea surselor finanțării acestuia. În termene lungi ea deja va implica complexul de măsuri în vederea amplificării substanțiale a veniturilor bugetare în baza unei creșteri economice durabile.

Recurgerea la credite externe, în contextul economic actual, în ciuda unor numeroase experiențe privind rambursarea datoriei externe, constituie o sursă complementară și absolut necesară pentru succesul procesului de restructurare pe plan mondial și național. Necesitățile sunt determinate de costul acțiunilor economice, sociale ce solicită fonduri. Și anume, necesitățile determină rolul complementar și contadictoriu al resurslor externe menite să contribuie la dezvoltarea fiecărei economii în parte alături de resursele și posibilitățile interne. Deci, orientarea primordială și generală a resurselor externe trebuie să fie axată pe creșterea capacităților de producție, astfel încît să determine creșterea exportului ce ar permite finanțarea dobînzilor și amortizarea datoriilor. Dacă aceasta nu va avea loc, atunci nivelul datoriei externe va depăși exporturile și posibilitățile de producție. De aceea, țările cu un nivel în creștere al exporturilor își pot permite menținerea unui nivel relativ înalt al atragerii resurselor financiare externe. Pe cînd țările cu un nivel înalt al datoriei externe sunt ușor afectate de șocurile macroeconomice.

Datoria externă, în esență, nu este un fenomen negativ. Mai mult ca atît, ea poate juca un rol important, dacă devine un factor real al creșterii și dezvoltării economice. Din aceste considerente, e necesară cercetarea procesului de îndatorare externă, luînd în considerație evoluția principalilor indicatori ai datoriei externe.

Gestionare datoriei externe costituie un element al politicii macroeconomice. Utilizarea eficientă a împrumuturilor externe ar putea deveni un factor major al creșterii economice, capabil să atenueze fluctuațiile economice, oferind resurse financiare suplimentare. Situația stabilă a statului, pe piața mondială a capitalului, onorarea la timp a obligațiunilor de stingere a datoriilor contribuie la consolidarea autorității acestuia și asigură un nou flux de investiții, în condiții și mai avantajoase.

Obiectivele principale ale gestionării datoriei externe, sub aspectul general, ar putea fi divizate în cîteva grupuri:

obiective economice, la care se referă minimizarea valorii împrumuturilor externe atrase,

ameliorarea condițiilor refinanțării și restructurarea datoriilor, reducerea cheltuielilor totale privind deservirea datoriei externe, sporirea randamentului utilizării resurselor. Tot la acest grup se pot referi și obiectivele bugetare, cum ar fi atenuarea acumulării neuniforme a impozitelor și finanțării cheltuielilor bugetare curente. În general, obiectivele economice sunt determinate de gradul împovărării statului cu datoria externă;

obiectivele politice privind gestionarea datoriei externe rezidă în menținerea stabilității

sistemului politic;

obiectivele sociale include, în primul rînd, finanțarea oportună a programelor sociale, asigurarea stabilității sociale;

asigurarea securității economice, deoarece în condițiile incapacității statului de a-și

onora obligațiunile privind achitarea datoriilor externe și a dobînzilor aferente acestora, apare pericolul ce amenință independența economică statului. Povara exagerat de mare a datoriei externe, neonorarea la timp a ei creează dificultăți grave în funcționare economiei naționale, subminează posibilitatea promovării unei politici economice independente și, prin urmare, securitatea economică a statului. În teorie acest fenomen a primit denumirea de “cleștele dependenței”. În practică, aceasta înseamnă defaultul real al țării (falimentul), cînd încep să dicteze condiții nu doar în vederea stingerii datoriei, ci și a promovării politicii economice, în ansamblu.

Gestiunea datoriei externe este unproces ciclic, care presupune mai multe niveluri: atragerea, amplasarea (utilizarea) și stingerea (achitarea datoriei propriu-zise și a dobînzii aferente). Respectiv, sistemul de gestionare a datoriei externe semnifică gestionarea tuturor nivelurilor menționate ale ciclului.

Gestionarea procesului de atragere a datoriei axterne s-ar putea baza atît pe conducerea directă de către stat a acestuia, cît și pe metode indirecte, care se manifestă prin acordarea garanțiilor de stat și reglementarea normativ-administrativă a atragerii creditelor negarantate de către firmele particulare. Gestionarea directă de stat a atragerii împrumutului extern se efectuează, de regulă, în contextul procesului bugetar, care stabilește dimensiunile limită ale împrumutului de stat extern și ale garanțiilor pe anul bugetar curent.

Gestionarea utilizării împrumuturilor externe este caracterizată ca elementul-cheie și cel mai activ al sistemului gestionării datoriei externe.

Gestionarea stingerii datoriei externe poate avea trei surse principale și anume: din buget, din contul resurselor valutare și în aur, din contul noilor împrumuturi. În situația care s-a creat, alegerea unor căi eficiente de gestionare a datoriei externe devine factorul primordial în promovarea reformei economice.

O condiție obligatorie în vederea onorării cu succes a datoriei externe o constituie soluționarea așa-numitei “probleme a transferului”. Aceasta posedă trei especte-cheie:

bugetar, adică este necesară sporirea veniturilor bugetului,astfel acumulînd resurse

pentru stingerea datoriei externe;

sursele, achitarea datoriei externe se efectuează în valută, a cărei sursă principală o

constituie soldul activ al balanței comerciale. Din aceste considerente este necesară o astfel de modificare a fluxurilor resurselor, care ar duce la sporirea volumului mărfurilor pentru export;

sistemic, sporirea volumului fizic al exportului trebuie să determine sporirea adecvată a

volumului valoric al acestuia.

Practica internațională cunoaște cîteva tipuri de strategii potențiale privitor la soluționarea problemei împrumuturilor externe, al căror obiectiv principal este extinderea volumului exportului național.

Primul tip de strategie constă în faptul că prin intermediul măsurilor de limitare a volumului pieței interne să se asigure apariția “surplusurilor” de mărfuri a ramurilor tradiționale de export, în scopul majorării vînzărilor pe piața externă. Varianta clasică de realizare a doctrinei în cauză constă în adoptarea măsurilor de ieftinire a monedei naționale, adică reducerea puterii de cumpărare a acesteia, comparativ cu valutele străine. În primul rînd, aceasta sporește competitivitatea sectorului exportului, atrăgînd astfel resurse suplimentare de producere din alte ramuri ale economiei. În al doilea rînd, aceasta determină reducerea ponderii producției naționale cumpărate în țară, adică în condițiile aceluiași volum de producție se înregistrează o scădere a consumului național și al investițiilor.

Al doilea tip de strategie – stimularea producerii interne a mărfurilor de export tradiționale, prin atragerea în ramurile respective a investițiilor atît în țară, cît și străine, ține de sporirea solvabilității internaționale, în perspectivă, de durată medie și lungă. Aceasta se sprijină pe teoria clasică a comerțului internațional a lui Hecșer-Olin, conform căreia țara ar putea obține profit maxim din contul specializării ei cu factori de producție. (Fetiniuc V., Analele ASEM 2011).

Strategia dezvoltării sectorului de export tradițional nu necesită desfășurarea politicii active din parte statului, ci constituie un rezultat firesc al regimului de comerț extern deschis. Liberalizarea comerțului extern este privită, în mod tradițional, în calitate de element necesar în reforma economică a statelor aflate în tranziție, asigură posibilitatea implicării active a ramurilor de export tradiționale în sistemul relațiilor comerciale mondiale, fapt care sporește atractivitatea investițiilor în aceste ramuri și contribuie la extinderea acestora.

Dacă ne referim la mecanismele concrete de soluționare a crizei datoriei externe a Moldovei, apoi schemele de restructurare, dictate de economia de piață (cum ar fi reeșalonarea datoriilor, securizarea, SWAP-ul), sunt mai preferabile decît lichidarea datoriilor care are un efect extrem de negativ asupra imaginii țării apărute în calitate de debitor. În afară de aceasta, în aplicarea mecanismelor de piață, există întodeauna posibilitatea gestiunii datoriei de stat și optimizării structurii plăților.

Povara datoriei externe a Moldovei crește și va continua să crească atît timp cît țara va fi afectată de un eventual eșec al politicilor economice sau de o modificare esențială a politicii economice. Scopul managmentului datoriei externe este de a armoniza politicile ce influențează expansiunea datoriei. Atragerea de resurse externe ar putea favoriza dezvoltarea și creșterea economică a Republicii Moldova în cazul în care creditele ar fi utilizate pentru a finanța investițiile, însă lucrurile stau tocmai invers, împrumuturile externe excesive nu au fost utilizate, în special, pentru accelerarea schimbărilor structurale, ci pentru suspendarea necesității lor. Progresul lent de restructurare împiedică creșterea economică și duce la o povară relativ mare asupra capacităților de rambursare a împrumuturilor. În plus, Moldova are în prezent un volum mare al datoriei pe termen scurt, care nu este reflectat în capacitățile crescînde de plată. Chiar în comparație cu alte economii în tranziție, Moldova este într-o criză profundă de îndatorare.

O acumulare rapidă a datoriei externe și arieratelor, precum și prestanța slabă a exportului au diminuat considerabil capacitatea Moldovei de rambursare a creditelor externe. Orice îmbunătățire esențială a indicatorilor capacității pe termen scurt este puțin probabilă, ținînd cont de impactul continuu al crizei regionale. Aceasta va fi un efort pe termen lung. Pentru realizarea unui echilibru se impun două obiective macroeconomice: creșterea PIB și menținerea nivelului datoriei externe în limitele rezonabile. Deci, orice cadru macroeconomic stabilizator planificat trebuie sa încorporeze, în mod obligatoriu, programe specifice orientate spre aceste două obiective.

Un stat poate să întîrzie cu plata datorie pînă cînd arieratele acumulate fac necesară o reeșalonare a împrumuturilor. Termenii și condițiile restructurării datoriei sunt mai mult influențate de disponibilitatea debitorului de a aplica un program de macrostabilizare sub coordonarea FMI. Primul program de stabilizare a economiei Moldovei a fost elaborat în comun cu FMI și BNM în anul 1993. El era orientat spre două obiective. Primul – îmbunătățirea mediului pentru activitatea de afaceri; stabilitatea macroeconomică, liberalizarea prețurilor și a comerțului, crearea unui sistem legal credibil în transmiterea activelor din sectorul public în sectorul privat. Al doilea – crearea unui sector financiar dinamic (sistemul bancar, sistemul bugetar).

Programele de ajustare impuse de FMI au generat numeroase controverse în soluțiile propuse de redresarea economică. De cele mai multe ori, aceste soluții constau în deschiderea economică și liberalizarea prețurilor, în condițiile înghețării puterii de cumpărare a populației, pentru a reduce presiunile inflaționiste. Dar în acest mod se produc cel puțin două efecte adverse: se reduc economiile interne și se atenuează efetul multiplicatorului consumului aupra investițiilor. După cum se știe, în lipsa investițiilor nu este posibilă creșterea economică și nici refcerea balanței de plăți. În plus, condițiile impuse de FMI modifică viabilitatea eforturilor de stabilizare macroeconomică întreprinsă de debitorii Moldovei.

Necesitea unei politici pentru Republica Moldova este determinată de principalul moment – s-a creat un pericol real pentru securitatea economică a țării. Majoritatea indicatorilor macroeconomici sunt la limita nivelurilor critice. Indicatorul agregat al securității social-economice în baza a zece indicatori (demografici, de bunăstare socială, finaciari, externi, instituționali etc.) indica un punctaj de 3,34 comparativ cu 10 puncte pentru nivelul optim. Aceasta îneamnă că în Republica Moldova o persoană are o siguranță economică și socială de trei ori mai redusă decît ar trebui să fie în condițiile funcționării normale a ansamblului activităților economice.

La nivel de stat, în cadrul policii economice, este necesară implimentarea unor măsuri de atenuare si evitare a pericolelor interne si externe pentru securitatea economică. Acțiunile primordiale în acet domeniu ar cuprinde monitoringul ssi prognozarea factorilor de baza, ce creează pericole pentru securitatea economică, determinarea pragurilor pentru indicii situației economice, depășirea cărora ar presupune introducerea unor măsuri extraordinare de ordin economic și organizațional. Pentru creditori este importantă evaluarea riscului de țară, deoarece în acest fel pot fi evitate s-au reduse pierderile generate de creșterea riscului de țară al debitorilor sau de încetările de plăți.

În concluzie, constatăm că la baza politicii de gestionare a datoriei de stat în Republica Moldova ar trebui să stea următoarele principii:

eliberarea strategiei, orientată spre micșorarea și lichidarea treptată a datoriei;

controlul dur asupra direcției de utilizare a mijloacelor împrumutate și argumentării atragerii de împrumuturi noi;

lucrul privind restructurarea și, preferabil, anularea unei părți din datoria existentă;

aplicare unor noi modalități în dirijarea datoriei de stat în baza modelului portofoliului investițional;

comercializarea unei părți din dotorii;

folosirea obligațiunilor, convertite în acțiunile întreprinderilor privatizate.

3.3 Posibilitățile de eficientizare a politicii bugetare în Republica Moldova

Este bine știut faptul că pentru menținerea unei economii echilibrate este necesar de asigurat condițiile propice pentru creșterea economică stabilă și de lungă durată. Printre multiplele instrumente și pîrghii de influență a menținerii echilibrului economic se numără și cele financiare în special: fiscale și bugetare.

Pentru înfăptuirea obiectivelor privind dezvoltarea economică și socială a țării este necesar ca bugetul statului să fie alimentat sistematic cu venituri corespunzătoare. Dezvoltarea economiei naționale, întărirea gestiunii economico-financiare, creșterea productivității muncii și reducerea costurilor de producție sunt influențate nemijlocit de impozite și taxe.

Reglementarea relațiilor financiare, potrivit necesităților, conținutului și cuprinsului finanțelor publice, include:

constituirea și utilizarea fondului bugetr al statului;

constituirea și utilizarea fondului de asigurări sociale de stat și a fondului de ajutor de șomaj;

constituirea și utilizarea fondurilor bănești proprii ale regiunilor autonome și ale instituțiilor publice;

emisiunea monetară;

circulația monetară cu numerar și fără numerar;

regimul juridic al valutei;

politca fiscală a statului;

controlul finaciar ;

organizarea și funcționarea aparatului financiar, bancar și de credit.

În funcționarea balansată a tutror componentelor economiei naționale statul, prin pîrghiile

sale, trebuie să promoveze o politică fiscală activă și selectivă.

Odată ce resursele finaciare – ca și cele valutare ori materiale – sînt limitate, iar destinațiile acestora sînt concurențiale, este necesară utilizarea acestora în condiții de maximă eficiență. Această cerință este valabilă atît pentru cheltuielile privind sfera producției materiale, cît și pentru cele privind sfera nematerială și interesează atît eficiența economica a fondurilor utilizate – acolo unde ea se poate măsura, cît și eficacitatea scială a fiecărui mijloc finaciar ce s-a cheltuit pentru invățămînt, sănătate, cultură etc. suntem de părerea că, actualmente, poltica bugetar- fiscală nu se mai poate mulțumi cu promovarea unui regim de economii în materie de cheltuieili, ci trebuie să urmărească creșterea sistematică a eficienței tuturor cheltuielilor.

Vom enumera în continuare instrumente și metode ce țin de perfecționarea politicii bugetar-fiscale în domeniul cheltuielilor:

continuarea procesului de perfecționare a structurii bugetului și asigurarea în legea bugetară anuală a transparenței cheltuielilor bugetului de stat aplicate la specificul fiecărei ramuri;

ajustarea cheltuielilor la nooile condiții create în urma reformelor structurale din economie și, ca o consecință, determinarea volumului lor, reeșind din domeniile prioritare;

stabilirea priorităților de finanțare a sferei ocrotirei sănătății și învățămîntului în dependență de indicatorii demografici și alocarea mijloacelor în concordanță cu aceștia;

raționalizarea cheluielilor pentru întreținerea administrației publice centrale și locale în condițiile perfecționării legislației în vigoare ca bază a activității instuțiilor date;

renunțarea definitivă la practica acordării garanțiilor de stat agenților economici pentru obținerea creditelor și întrepriderea de masuri pentru asigurarea rambursării integrale la buget a sumelor sustrase anterior pentru aceste scopuri;

raționalizarea investițiilor capitale reeșind din trecerea la finanțarea acstor cheltuieli pe programe;

limitarea și reducerea plăților pentru utilizarea resurselor energetice din contul mijloacelor bugetare;

îmbunătățirea gestionării datoriei interne și externe de stat, avînd ca scop utilizarea rațională a mijloacelor obținute și ordonarea în termen a obligațiilor statului;

preocuparea de cea mai mare însemnătate a organilor de decizie în domeniul politicii bugetar fiscale a statului trebuie să fie circumscrierea cheltuielilor totale ale societății în llimitele resurselor ce pot fi mobilizate pe plan național;

utilizarea la un înalt randament, împreună cu alocațiile bugetare a mijloacelor de a acordarea serviciilor cu plată și a mijloacelor obținute din debursări a diferitor proiecte ce se derulează in Moldova cu susținerea financiară a organismelor finaciare internaționale;

asigurarea transparenței achizițiilor publice și evitarea cheltuielilor exagerate și nejustificate;

asigurarea transparenței cheltuielilior bugetare conform specificuui fiecărei ramuri;

oglindirea pierderilor de stat pentru a ocoli cheluielile mari și nelegitime.

În condițiile deficitului bugetar de stat, suntem de părerea că ar trebui să se întreprindă acțiuni îndreptate spre ieftinirea aparatului administrativ, dat fiind faptul că reducerea cheltuielilor pentru întreșinerea aparatului de conducere prezintă o economie directă a mijloacelor bugetare.

În opinia noastră, cheltuielile de stat trebbuie analizate minuțios, cu scopul:

de a aboli organele administrative care nu sunt necesare economiei de piață;

de a ridica eficacitatea lucrului organelor de dirijare, asigurarea cu mijloace a reorganizării economiei, sectorului finaciar și pieții muncii;

de a insuși funcțiile ministerelor de ramură ccu scopul de a slăbi pîrghia de comandă în formarea politicii economice;

de a reduce statele funcșionarilor de stat;

de revedea salariile în sectorul de stat, pentru a ccoordona salariul cu meritele lucrătorilor în condițiile pieții necesar pentru reșinerea și atragerea la posturile-cheie a celor mai calificate cadre.

Un gen de cheltuieli bugetare sun și cele pentru apărarea națională ponderea carora în totalul cheluielilor publice este destul de mare, pe cind aceste cheuieli sînt lipsite de capaciatea sporirii activității economice a statului; respectivele cheltuieli sunt doar de consum, neavînd o mare importanță nici pe plan economic, nici pe plan social. Deaceea considerăm că ete binevenită reducerea acestor ccheltuieli.

Deasemnea, peentru a asigura o eficiență sporită politicii bugetar-fiscale, după parearea noatră ar fi cazul ca fiscalitatea să fie cît mai relaxată, cît mai lejeră, cconssiderînd că prelevările obligatorii au o limită, dincolo de care pot afecta activitatea economică. Fiecare creștere a ratei fiscale riscă să întîmpine rezistența subiecților economici cconfruntați cu concurența internațională, aici putînd fi întîlnite următoarele riscuri:

diminuarea eforturilor productive prin prelevări obligatorii sporite, reducînd-use motivația pentru muncă, pentru economisire, pentru investiții;

frauda și evaziunea ficală, în timp ce frauda cconstituie o nerespectare a legii fiscale, evaziunea fiscală reprezintă o evitare a prelevărilor obligatorii prin utilizarea abilă a legii fiscale;

inflația prin fiscalitate, deoarece majorarea impozitelor are tendința de a resimți asupra proceselor de stabilire a prețurilor și salariilor și de alimenta astfel inflația;

diminuarea competitivității internașionale a produselor autohtone sau a slăbirii capacității de investire și modernizare.

În ceea ce privește principalele obiective ale gestionării datorriei de stat, sub aaspect general, ar putea fi divizate în cîteva grupuri:

obiective economice, la care se referă minimizarea valorii împrumuturilor atrase, ameliorarea condițiilor refinanțării și restructurarea datoriilor, reducerea cheltuielilor totale privind deservirea datoriei de stat, sporirea randamentului utilizării resurselor financiare. De asemenea la acest grup se pot referi și obiectivele bugetare, cum ar fi atenuarea acumulării neuniforme a impozitelor și finanțării cheltuielilor bugetare curente;

obiective politice privind gestionarea datoriei de stat rezidă în menținerea stabilității sistemului politic;

obiective sociale ce include, în primul rînd, finanțarea oportună a programelor sociale, asigurarea stabilității sociale;

asigurarea securității economice, deoarece în condițiile incapacității statului de a-și onora obligațiunile privind achitarea datoriei externe și interne și a dobînzilor aferente acestora apare pericolul ce amenință independența economică a statului.

În viziunea noastră, o posibilitate viabilă, pentru Republica Moldova este dezvoltarea

economic-socială într-un cadru financiar achilibrat, evitîndu-se astfel atît apelul la emisiunea bănească fără acoperire, cît și la creditele pentru consum. Este posibilă folosirea unor resurse externe, sub forma investițiilor directe de capital, în ramuri de interes economic pentru noi, sau a unor împrumuturi pentru obiectivele care la punerea lor în funcțiune pot asigura resursele necesare rambursării ratelor scadente și a plăților dobînzilor aferente. Împrumuturile externe pentru consum sau pentru investiții neproductive ori pentru investiții productive dar slab eficinte, în condiții generoase, duc la creșterea dependenței noastre economice față de străinătate, la compromiterea programului de dezvoltare economică și socială a țării.

În vederea eficientizării politicii bugetare din Republica Moldova, mai propunem următoarele:

armonizarea cadrului legislativ și normativ în domeniul bugetar-fiscal cu cerințele și standardele Uniunii Europene;

împrumuturile externe trbuie să fie utilizate în scopuri productive: dezvoltarea infrastructurii, restructurarea economiei naționale, ceea ce va contribui la creșterea economică în ansamblu a țării;

creșterea rațională a cheltuielilior publice, va contribui la creșterea cererii aregate, care la rîndul său va genera creșterea consumurilor, aceasta generînd creșterea producției care va genera creșterea veniturilor întrprinderilor (repectiv și a veniturilor publice) și la majorarea numărului populației ocupate;

creșterea bunăstării populației, care va duce la creșterea consumului, respectiv la creșterea veniturilor publice;

îmbunătățirea metodelor și mecanismelor de gestionare a datoriei publice în vederea minimizării costurilor de deservire a acesteia.

Este de menționat faptul că eficacitatea politici fiscale depinde de recunoașterea și respectarea obiectivelor și instrumentelor fiscale, în acest sens pot fi enumerate unele condiții esențiale:

corelarea instrumentelor politicii fiscale cu instrumentele altor politici economice și finaciare;

asigurarea gradului de suportabilitate al poverii fiscale;

subrdonarea obiectivelor fiscale, intermediare sau operaționale, obiectivelor globale sau finalităților politicilor economice; plasarea sensului acestor obiective pe traiectorile strategiilor economice;

integrarea politicii fiscale in tendințele pe plan internațional și asigurarea compatibilității cu politica fiscală a altor țări.

Reeșind din cele anterior spuse, putem menționa că aplicarea în practică a politicii fiscale, ca instrument unic anticiclic, nu este atît de simplă, după cum apare în teorie. Politica fiscală nu poate, în mod independent, să soluționeze problemele disfuncționalităților într-o economie cuprinsă de criză și nici nu are posibilitatea de a menține procesul de stabilizare economică în condițiile unui șomaj în creștere și a unei rate înalte a inflației.

În acest context, statul trebuie să utilizeze instrumente monetare, cu efecte imediate, pentru a încerca stimularea, în primul rînd, a investițiilor și a producției. În paralel, se poate ajusta politica fiscală, fapt ce presupune o modificare a impozitelor și a cotelor de impunere, precum și a strcturii cheltuielilor publice în scopul atingerii obiectivelor privind stimularea producției și stoparea inflației. Acestea ar putea fi:

stabilizarea nivelului prețurilor și, deci, a ratei inflației, precum și a venituui real ce ține de nivelul corespunzător utlizării factorilor de producție, prin efectuarea operațiunilor pe piața deschisă de creștere a bazei monetare în baza unor noi prognoze și experiențe rezulate în perioada anterioară;

modificarea ratei dobinzii de refinanțare privind scăderea acesteia;

reducerea necesarului de fonduri de rezerve în vederea creșterii volumului de credite acordate în economie;

asigurarea stabilității sistemului fiscal și previzibilității veniturilor statului;

menținerea facilităților fiscale la impozitul pe venit, destinate incurajării agenților economici pentru efectuarea investițiilor;

crearea noilor locuri de muncă;

dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii.

Am putea cconstata în concluzie că la baza politicii de gestionare a datoriei de stat în Republica Moldova ar trebui să stea următoarele principii:

eliberarea strategiei orientată spre micșorarea și llichidarea treptată a datoriei;

controlul dur asupra direcției de utilizare a mijloacelor împrumutate și argumentării atragerii de noi împrumuturi;

activitatea privind restructurarea și, preferabil, anularea unei părți din datoria existentă;

aplicarea unor noi modalități în dirijarea datoriei de stat în baza moelului portofoliului investițional;

comercializarea unei părți din datorii.

Suntem de părerea că eficiența politicii bugetar-fiscale poate fi apreciată în funcție de rezultatele activităților desfășurate de autoritățile publice centrale și locale în vederea realizării următoarelor obiective:

asigurarea uneii discipline financiare a autorităților locale;

sporirea competenței și responsabilității cadrelor administrațiiloro publice locale;

asigurarea conlucrării în cadrul unui mecanism a cinci instituții publice – consiliile raionale, direcțiile finaciare inspectoratele fiscale, primăriile și trezoreriile teritoriale;

operativitatea soluționării divergențelor apărute între nivelurile sistemului bugetar al Republicii Moldova;

transparența, claritatea executării bugetelor de tote nivelurile la toate etapele;

sporirea randamentului controlului gestionării banului public de către autoritățile publice pentru acumularea și folosirea eficientă a acestora în scolul satisfacerii necesităților sociale și vitale ale teritoriului respectiv;

extinderea competenței consiliilor locale în implimentarea și utilizarea taxelor locale, acestea rămînînd a fi drept surse finaciare suplimentare pentru autoritățile locale;

asigurarea de către autoritățile locale a colectării depline și în termenle stabilite a veniturilor proprii.

După opinia noatră, aplicarea instrumentelor și metodelor propuse anterior va permite ameliorarea situației Republicii Moldova prin:

diversificarea relațiilor internaționale;

schimbări adecvate în legislație;

intreprinderea măsurilor de combatere a corupției;

reducerea inflației și implimentarea mai deplină a reformelor orientate spre piață;

reglarea pieților finaciare;

eliminarea barierelor pentru fluxul de capital;

soluționarea problemelor referitoare la instabilitatea politică;

coordonarea politicilor fiscale și monetare;

dezvoltarea pieților primare și seccundare;

dezvoltarea și menținerea pieței eficiente a hîrtiilor de valoarea de stat.

În concluzie, putem menționa că este dificilă crearea unui set bine defint de caracteristici pentru un pachet fiscal “optim” din punct de vedere al impactului acstuia asupra economiei. Cu toate acestea, alături de cerința potrivit căreia măsurile stimulative de natură fiscală trebuie să fie oportune, precise și temporare, literatura de specialitate indică faptul că structura unui program de stimulente fiscale trebuie să țină seama de mai mulți factori, precum:

poziția fiscală inițială și structurile existente de impozitare și cheluieli;

durata estimată a declinului economic pentru care este eleaborat respectivul program și, în mod corespunzător, compromisul posibil între obiectivele de stabilitate pe termen scurt (pe partea cererii) și instrumentele de stimulare a creșterii pe termen lung (pe partea ofertei);

amplitudinea anticipată a multiplicatorilor fiscali ai diverselor instrumente și durata necesară transmiterii efectelor măsurilor asupra cererii și producției;

caracteristicile instituționale care facilitează implimentarea;

necesitatea reducerii dezechilibrelor la nivelul mecanismeor pieței.

În general, statelor li se recomandă să elaboreze pachete de stimulente fiscale, astfel încît acestea să contribuie la stabilizarea economiei și să pună, totodată, bazele unei redresări activității economice, îndeosebi prin îmbunătățirea calității finanțelor publice și implimentarea reformelor structurale.

ÎNCHEIERE

Trecerea la noi forme de activitate economică în Republica Moldova s-a dovedit a fi destul de dificilă și contradictorie, inclusiv și din cauza politicii financiare. Este necesară o nouă abordare modernă a funcționării relațiilor dintre componentele sistemului monetar-creditar și cel bugetar-fiscal ca sistem național financiar, care ar asigura distribuirea și utilizarea mai rațională a produsului intern brut.

Pentru funcționarea adecvată și stabilă a sistemului financiar național, ar fi oportună elaborarea unei concepții financiare cu mecanisme respective de aplicare a acesteia, care ar asigura reglarea atît a activităților bugetar-fiscale, cît și a celor bancar creditare, asigurîndu-se funcționarea economiei în ansamblu.

Politica bugetar-fiscală joacă un rol esențial în economia de piață, deoarece impozitele reprezintă instrumentul principal, modul tradițional de constituire a veniturilor statale. Așadar impozitele,taxele și accizele, subvențiile și donațiile bugetare de fonduri constituie componente importante ale vieții economice și sociale. Anume prin intermediul fiscalității și bugetului se acumulează și se repartizează resursele financiare ale statului. Totodată, ele reprezintă și instrumente de gestiune macroeconomică, de asigurare a achilibrului economic și financiar.

În prezent, cînd economia Republicii Moldova nu este încă una stabilă, impozitele constituie un instrument important al stabilizării și creșterii economice. În economia de piață, funcția principală a sistemului fiscal constă în reglarea mecanismului de funcționare a economiei naționale, inclusiv stimularea anumitor ramuri, activități, procese etc.

În economia de piață, anume politica bugetar-fiscală stă la baza formării veniturilor bugetare, și delimitează dezvoltarea social-economică a țării. Principalele obiective ale politicii bigetar-fiscale rezidă în sporirea veniturilor statale, necesare pentru finanțarea programelor guvernamentale și serviciilor prestate populației, stimularea creșterii economice.

Politica bugetar-fiscală este o parte importantă a politicii economice generale a statului orientată în prezent spre extinderea activității economice și depășirea situației critice.

Sistemul și mecanismul bugetar-fiscal, de regulă, urmărește:

Dezvoltarea și echilibrarea tuturor proceselor economice; prin acest sistem se acumulează și se redistribuie circa 30% din produsul intern brut;

Finanțarea acțiunilor statale de realizare a protecției sociale;

Promovarea politicii economice și sociale, prin direcționarea cheltuielilor bugetare în sferele prioritare, favorizarea procesului de creare și acumulare a veniturilor pentru finanțarea necesităților sociale;

Acumularea surselor financiare pentru autoritățile publice.

În pofida celor spuse mai sus, suntem de părerea că în cadrul promovării strategiei

durabile de dezvoltare durabilă a Republicii e necesar de a ține cont că potențialul bugetar-fiscal derivă din potențialul economic și nicidecum invers. Însă aceasta nu înseamnă că politica bugetar-fiscală are un rol pasiv și nu poate impulsiona sau defavoriza activitatea economiei naționale. Problema e că sistemul bugetar-fiscal deseori i se acordă rolul definitoriu în crearea condițiilor ameliorării substanțiale a situației economice.

Tradiționa, politica bugetară are ca scop asigurarea creșterii economice și implică:

Optimizarea structurii cheltuielilor publice pentru asigurarea unei echități sociale și posibilitatea de multiplicare a veniturilor sociale;

Reducerea cheltuielilor nesancționate din buget;

De asemenea, în vederea redresării și eficientizării politicii bugetare, în special pentru cea din cadrul Republicii Moldova, propunem implimentare următoarelor măsuri:

armonizarea cadrului legislativ și normativ în domeniul bugetar-fiscal cu cerințele și standardele Uniunii Europene;

împrumuturile externe trebuie să fie utilizate în scopuri productive: dezvoltarea infrastructurii, restructurarea economiei naționale, ceea ce va contribui la creșterea economică în ansamblu a țării;

creșterea rețională a cheltuielilor publice, va contribui la creșterea cererii agregate, care la rîndul său va genera creșterea consumurilor, aceasta generînd creșterea producției care va genera creșterea veniturilor întreprinderilor (respectiv și a veniturilor publice) și la majorarea numărului populației ocupate;

creșterea bunăstării populației, care va duce la creșterea consumului, respectiv la creșterea veniturilor publice;

îmbunătățirea metodelor și mecanismelor de gestionare a datoriei publice în vederea minimizării costurilor de deservire a acesteia.

Propuneri în domeniul cheltuielilor:

optimizarea cheltuielilor administrative ale autorităților publice centrale și locale inclusiv prin reducerea cu cel puțin 50% a cheltuielilor capitale, pentru procurarea bunurilor și serviciilor și a celor direcționate pentru subvenționări, păstrînd un nivel adecvat al cheltuielilor sociale;

introducerea noului sistem de clasificare și gradare a funcțiilor publice, care va sta la baza unui nou sistem de salarizare a funcționarilor publici;

elaborarea unui nou Regulament cu privire la salarizarea conducătorilor întreprinderilor de stat, întreprinderilor cu capital majoritar de stat și ai celor monopoliste, indicate de Guvern.

Menționăm cîteva măsuri care ar putea ameliora situația vizînd datoria Republicii Moldova:

elaborarea pe termen lung a unei strategii vizînd dezvoltarea economică a Republicii Moldova ce ar cuprinde și strategia Republicii Moldova cu privire la atragerea creditelor externe;

îmbunătățirea situației fiscale a statului care ar permite reducerea datoriei externe contractate pentru finanțarea deficitului bugetar;

atragerea creditelor în scopuri investiționale, în special pentru susținerea sectorului privat, fapt ce ar contribui la creșterea economică;

crearea unui cadru legal și a unui mediu favorabil pentru atragerea fluxurilor de mijloace ce nu creează angajamente, așa ca investiții directe, de portofoliu etc;

utilizarea instrumentelor contra riscului valutar și riscului modificării ratei dobînzii;

controlul dur asupra direcției de utilizare a mijloacelor împrumutate și argumentării atragerii de noi împrumuturi;

elaborarea unei strategii de dezvoltare a managmentului datoriei externe.

Credem că implimentarea acestora, precum și altor măsuri de eficientizare a politicii bugetar-fiscale vor contribui la creșterea și stabilitatea economică a țării noastre.

Bibliografie

I.Acte normative și legislative

1. Legea privind sistemul bugetar și procesul bugetar nr. 847-XIII din 24.05.1996, MO nr. 19-20/197 din 27.03.1997;

2. Legea bugetului de stat pe anul 2013 nr. 249 din 02.11.2012, MO nr.263-269/853 din 21.12.2012;

3. Legea fondurilor asigurării obligatorii de asistență medicală pe anul 2013 nr. 251 din 08.11.2012, MO al RM nr. 248-251/814 din 07.12.2012;

4. Cadrul Bugetar pe Termen Mediu 2012-2014.

II. Manuale, monografii și lucrări didactice

5. Bălănescu R. Sistemul de impozite / Bălănascu R. – București. – 1994. – p.215

6. Ciubotaru M. Dezvoltarea economică: politici, strategii, modele, efecte / Ciubotaru M. – Chișinău. – 1999. – p.210

7. Casian Angela. Gestiunea finanțelor publice / Casian Angela ; Departamentul editorial – tipografic al ASEM. – Chișinău. – 2008. – p.163

8. Gîndiuță Marian. Politica fiscală și influența ei asupra echilibrului macroeconomic / Marian Gîndiuță. – Pitești. – 2004. – p.340

9. Gliga I. Dreptul finanțelor publice / Gliga I. – București. – 1992. – p.267

10. Grigorie-Lăcriță Nicolae. Finanțe publice și fisalitate. / Nivolae Grigorie-Lăcriță,

Mariana-Cristina Cioponea. – București. – 2004. – p.364

11. Heyne P. Modul economic de gîndire / Heyne P. – București. – 1991. – p.356

12. Hîncu Rodica. Finanțe publice: sinteze, scheme, teste / Hîncu R. – Chișinău. – 2005. – p.28

13. Hîncu Rodica. Finanțe publice / Hîncu Rodica. – Chișinău. – 1999. – p.150

14. Iancu Vasile. Dreptul finanțelor publice / Iancu Vasile. – București. – 2004. – p.380

15. Manole Tatiana. Finanțe publice (teorie și aplicații) / Manole T. – Chișinău. – 1998. – p.240

16. Manolescu Gheorghe. Politici economice, concepte, instrumente,experiențe / Manolescu Gheorghe. București. – 1997. – p.687

17. Matei G. Finanțe generale / Matei G. – Craiova. 1994. – p.308

18.Onofrei Mihaiela. Impactul politicilor financiare asupra societății / Onofrei Mihaiela. – București. – 2000. – p.288

19. Radu Vasile. Monedă și politică fiscală / Radu Vasile. – București. – Editura Uranus. – 1994. – p.240

20. Secrieru Angela. Finanțe publice / Secrieeru A. – Chișinău. – 2004. – p.423

21. Stancu I. Finanțe / Stancu I. – București. – 1996. – p.297

22. Stratulat Oleg. Politica financiară / Stratulat Oleg; ASEM. – Chișinău. – 1997. p.126

23. Toma Mihai. Finanțe și gestiune financiară / Toma Mihai. – București. – 1994. – p.238

24. Văcărel Iulian. Finanțe publice / Văcărel Iulian. – București. – 1992. – p.757

III. Site-ografia

27. www.minfin.gov.md

28.www.cnaa.md

29.www.fisc.md

30.www.parlament.md