Rolul Societatilor Transnationale In Economia Mondiala

Cuprins:

TOC \t "heading 1, 1,heading 2, 2,heading 3, 3"

Introducere: PAGEREF _Toc \h 1

Capitolul 1. Sistemul societăților transnaționale PAGEREF _Toc1 \h 3

1.1. Societatea transnațională: determinări, caracteristici PAGEREF _Toc2 \h 4

1.2. Apariția societăților transnaționale PAGEREF _Toc3 \h 7

1.3. Evolutia societăților transnaționale PAGEREF _Toc4 \h 9

1.4. Factorii care au favorizat dezvoltarea societăților transnaționale PAGEREF _Toc5 \h 17

1.5. Tipologia societăților trasnaționale PAGEREF _Toc6 \h 18

1.6. Principalele cai de expasiune PAGEREF _Toc7 \h 24

Capitolul 2. Guvernanța sociatăților trasnaționale PAGEREF _Toc8 \h 27

2.1. Sistemul economiei mondiale PAGEREF _Toc9 \h 28

2.1.1.Economiile naționale PAGEREF _Toc10 \h 28

2.1.2.Ordinea economică internațională PAGEREF _Toc11 \h 29

2.1.3. Piața mondială PAGEREF _Toc12 \h 31

2.2. Rolul societăților transnaționale la nivel global PAGEREF _Toc13 \h 38

2.3. Principalele strategii de dezvoltare ale societăților transnaționale PAGEREF _Toc14 \h 42

2.4. Competiția societăților transnaționale și globalizarea organizării afacerilor PAGEREF _Toc15 \h 43

2.6. Impactul societăților transnaționale asupra mediului de implementare PAGEREF _Toc16 \h 45

Capitolul 3. Societățile trasnaționale și Investițiile străine directe PAGEREF _Toc17 \h 49

3.2. Clasificarea investițiilor straine directe PAGEREF _Toc18 \h 54

3.3. Tendința de liberalizare a regimului investițiilor stăine directe. PAGEREF _Toc19 \h 57

Capitolul 4. Studiu de caz Dacia Group Renault PAGEREF _Toc20 \h 68

4.1. Istoric PAGEREF _Toc21 \h 68

4.2. Realizări PAGEREF _Toc22 \h 74

4.2.1. Realizări pe piața națională și internațională 2009 PAGEREF _Toc23 \h 74

4.4. Strategii de evitare a riscurilor și perspective de dezvoltare PAGEREF _Toc24 \h 94

Concluzii: PAGEREF _Toc25 \h 96

Bibliografie: PAGEREF _Toc26 \h 97

Introducere:

Asistăm, în ultima vreme, la o dezvoltare și transformare fără precedent a lumii în care trăim. Aproape totul se schimbă, se reorganizează, apar elemente noi, sau cele vechi se adaptează și modernizează. Economia mondială nu face nici ea excepție de la această tendință devenită regulă.

Când afirm că granițele încep să dispară, mă gândesc în special la un fenomen care nu este cu totul nou, dar care dobândește o tot mai mare amploare. Acest fenomen se numește societăți transnaționale. Aceste societăți sunt firme care au depășit granița lor națională, dezvoltându-și activități, strategice sau nu, în alte țări. Puterea economică a acestor societăți este din ce în ce mai mare, ajungând să depășească chiar produsul intern al anumitor țări sau chiar grupuri de țări.

Contextul care favorizează apariția și proliferarea societăților transnaționale este globalizarea. De fapt, există o dilemă, care dintre ele a fost cauza și care efectul? Ce a apărut mai întâi globalizarea sau societatea transnațională? Nu doresc să dau un răspuns complet, dar cred că aceste fenomene s-au dezvoltat independent. Societățile transnaționale sunt principalii actori ai globalizării și acționează în toate sectoarele de activități: industrie, agricultura, bănci, asigurări, publicitate, turism, etc. Aceste societăți inițiază și organizează producția internațională, fiind, prin puterea economică pe care o dețin, generatori de investiții străine directe, care pot juca un rol fundamental în completarea eforturilor de dezvoltare și progres ale firmelor naționale din țările gazdă prin resursele pe care le asigură: capital, tehnologie, acces la piețe, abilități și cunoștințe tehnice profesionale și manageriale avansate.

Legăturile dintre economiile naționale sunt tot mai mult influențate de activitățile economice internaționale desfășurate în cadrul societăților transnaționale și în rețeaua creată de acestea. Această rețea formează un sistem mondial integrat, cu valori economice, sociale și etice comune, care joacă un rol determinant în evoluția economiei mondiale în ansamblu și a fiecarei țări în parte, influențând totodată comportamentele economice, sociale și politice de natură să susțină transformări fundamentale în modelele de dezvoltare economică și creșterea bunăstării.

O dată definite aceste câteva trăsături caracteristice și manifestări esențiale ale societăților transnaționale (care vor fi dezvoltate și ilustrate în lucrarea de față), doresc în continuare să schițez planul general al lucrării.

Primul capitol descrie și analizează societatea transnațională, apariția, evoluția dar și principalii factori care au favorizat dezvoltarea acestora. Am analizat în detaliu problematica privind societățile transnaționale, începând cu definițiile conceptelor strict legate de existența acestora, până la strategiile lor de expansiune. Am trecut în revistă geneza, universul lor actual (ilustrat de câteva dintre cele mai mari societăți), dar și rolul, influența și impactul lor asupra economiei mondiale. De asemenea, stilul de management adoptat de o companie transnațională în extinderea sa pe piața globală.

În capitolul doi am evidențiat influența acestor companii atât la nivel global cât și la nivelul economiilor țărilor de implantare. Apoi am abordat subiectul concurenței, atât în ceea ce privește relația directă care se stabilește între două companii de acest fel, ca și relațiile de competitivitate între statele gazdă. O altă implicație pe care societatea transnațională o are asupra economiei gazdă este faptul că poate contribui la dezvoltarea avantajelor competitive ale unei țări pe mai multe căi: fie investesc în activități ce presupun o valoare adăugată ridicată, fie ridică economia din stare de productivitate slabă, tehnologie necompetitivă și activități ce necesită o muncă intensivă, la stare de economie productivă, deținând tehnologie și cunoștințe de ultimă oră. Aceste societăți transnaționale ridică astfel nivelul de trai stabilizează economia și au efecte și asupra mediului social, așa cum am menționat mai sus.

În continuare m-am referit la situația din România, în ceea ce privește aria și impactul societăților transnaționale și evoluția pe care au avut-o și o au asupra economiei românești. Am abordat aspecte pe care le-am considerat ca fiind cele mai importante, și anume: reformele structurale pe care România le-a efectuat pentru atragerea de investiții străine directe (ISD), necesitatea atragerilor, legislția existentă precum și evoluția acestora de-a lungul procesului de trecere la o economie de piață funcțională.

În ultimul capitol am tratat societatea Dacia care aparține Grupului Renault. Am făcut aceasta alegere deoarece Dacia este un exemplu excelent de achiziție și investiție a unei companii în țara noastră. De asemenea, Dacia are un success considerabil atat pe piața din România, cat și pe piața europeană și mondială, reprezentând o relansare istorică a automobilelor din România, un plus de inovație și tehnologie.

Capitolul 1. Sistemul societăților transnaționale

Conform aprecierilor unor economiști și viitorologi de prestigiu, societățile transnaționale sunt în prezent, poate cele mai importante "personaje" pe scena economică mondială.

Marile firme au cele mai mari posibilități ca prin diverse strategii să își extindă și întărească poziția pe piața natională și internațională. Explicația constă în resursele financiare și materiale mari pe care acestea le au la dispoziție, creditul și imaginea favorabilă de care se bucură, posibilitățile de cercetare, inovare și utilizare a tehnologiilor de vârf, rețelele de comercializare diversificate, o vastă și eficace activitate de marketing, un management modern, care le permite să dețină avantaje competitive în comparație cu alte firme.

Societatea transnațională este un fenomen economic în plină dinamică: uriașe imperii care se întind pe tot globul, cu cifre de afaceri anuale echivalente cu PNB-ul multor națiuni. Teoriile privind societatea transnațională nu sunt nici pe departe unitare și urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internațional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăși denumirea fenomenului analizat.

În sensul cel mai cuprinzător, o societate transnațională este o companie care produce bunuri sau oferă servicii în mai multe țări. În sensul cel mai restrâns, se referă la o întreprindere care, prin investiții externe directe (IED), deține și administrează filiale într-un număr de țări, în afara bazei sale interne.

Terminologia utilizată pentru a defini aceste societăți (corporații) este însă foarte variată: societăți sau companii internaționale, firme pluri sau multinaționale, firme transnaționale.

Cea mai cunoscuta definiție dată societații transnaționale este cea data de John Dunning, considerat de catre mulți specialiști drept "parintele transnaționalelor" și care consideră transnaționala "o firma care se angajează în investiții străine directe și care deține și controlează activitați creatoare de valoare în mai mult de o țară". Națiunile Unite consideră societatea transnațională drept acea întreprindere ce deține și controlează producția în afara țării în care operează, într-o manieră care îi permite să valorifice oportunitațile globale pe care le oferă piața mondială.

Din punct de vedere tehnic, o companie transnațională este o întreprindere ce are ca obiect fundamental obținerea de profit și care acționează pornind de la două caracteristici fundamentale, și anume: este implicată în suficient de multe activități în afara țării de origine, astfel încat să depindă din punct de vedere financiar de activitatea din strainatate, iar deciziile manageriale se bazează pe elemente ce țin de contextul global sau regional în care acționează.
În literatura anglo – saxonă sunt întâlniți foarte adesea o serie de termeni specifici universului corporatist.

Societățile pe acțiuni care sunt amplasate în mai mult de o țară sunt adesea numite întreprinderi multinaționale, deși Națiunile Unite le desemnează oficial prin corporații transnaționale (CTN). ONU definește aceste societăți transnaționale drept acele întreprinderi care dețin sau controlează unități de producție sau de servicii situate în afara țării în care se află sediul central. O afacere transnațională sau multinațională operează în mai multe țări, pe când o afacere internă operează într-o singură țară.

În literatura economică românească și cea internațională există numeroase abordări ale problematicii societăților transnaționale. Teoriile privind aceste firme nu sunt nici pe departe unitare și urmează caracterul dinamic al obiectului lor de studiu. În fapt, pe plan internațional, nu s-a conturat un consens nici măcar cu privire la însăși denumirea fenomenului analizat.

1.1. Societatea transnațională: determinări, caracteristici

Terminologia utilizată pentru a defini societățile transnaționale este foarte variată, întreprinderi pluri- sau multinaționale, societăți sau companii internaționale, corporații sau societăți transnaționale. Unii specialiști atrag atenția asupra unor deosebiri esențiale care există între conceptul de societate transnațională și cel de societate multinațională. Ei spun că societățile multinaționale sunt formate și controlate de capitalul mai multor țări, iar în cazul societății transnaționale, se pornește de la o societate națională care se extinde în plan internațional prin intermediul filialelor (sau a altor tipuri de întreprinderi cu care este legată sub diferite forme). Ca urmare, în practică există foarte puține societăți multinaționale (ex. Royal Dutch-Shell, Dunlop-Pirelli).

De asemenea sunt păreri care susțin că termenul de multinațională este întrebuințat atunci când producția în străinătate a atins un procentaj important din producția totală și este admis de o manieră arbitrară, că acest procentaj ar trebui să fie de cca 25-30%. Sunt și păreri care susțin că, nu este "transnațională" orice societate care are un anumit nivel de activitate internațională.

Societatea care este prezentă în străinătate doar prinnsnațională: determinări, caracteristici

Terminologia utilizată pentru a defini societățile transnaționale este foarte variată, întreprinderi pluri- sau multinaționale, societăți sau companii internaționale, corporații sau societăți transnaționale. Unii specialiști atrag atenția asupra unor deosebiri esențiale care există între conceptul de societate transnațională și cel de societate multinațională. Ei spun că societățile multinaționale sunt formate și controlate de capitalul mai multor țări, iar în cazul societății transnaționale, se pornește de la o societate națională care se extinde în plan internațional prin intermediul filialelor (sau a altor tipuri de întreprinderi cu care este legată sub diferite forme). Ca urmare, în practică există foarte puține societăți multinaționale (ex. Royal Dutch-Shell, Dunlop-Pirelli).

De asemenea sunt păreri care susțin că termenul de multinațională este întrebuințat atunci când producția în străinătate a atins un procentaj important din producția totală și este admis de o manieră arbitrară, că acest procentaj ar trebui să fie de cca 25-30%. Sunt și păreri care susțin că, nu este "transnațională" orice societate care are un anumit nivel de activitate internațională.

Societatea care este prezentă în străinătate doar prin comerț, cesiune de procedee tehnice etc., nu este o "transnațională", chiar dacă această acțiune acoperă numeroase țări și reprezintă o fracțiune importantă a activității sale totale, pentru că ea nu interesează producția. În situația în care o societate dispune de o rețea de filiale de vânzare, dar nu are decât un număr limitat (una sau două) de implantări în producție, politica globală a firmei nu este condusă într-un cadru real internațional, ci se realizează în țara de origine.

În practică, o linie de departajare dintre societățile multinaționale, societățile internaționale și cele transnaționale este greu de stabilit. De obicei, o societate internațională dinamică devine o "transnațională" în plin avânt.

Momentul în care o societate internațională trece la stadiul de transnațională sau devine o multinațională, se încearcă a fi stabilit cu ajutorul unor criterii cantitative, cum ar fi, numărul de filiale în străinătate, procentul de proprietate, profiturile, activul, producția, vânzările în străinătate etc. Nu există un punct de vedere comun acceptat asupra pragului peste care se poate vorbi de o societate transnațională, nu există o definire unanim împărtășită a societății multinaționale, specialiștii menționând diferitele elemente de ordin cantitativ, care ar condiționa această calitate.

Se apreciază că, dificultățile și controversele existente în legătură cu definirea societății transnaționale, derivă din mai multe caracteristici ale acestora și anume:

din structura lor: numărul de țări în care operează, naționalitatea acționarilor, compoziția multinațională a managementului de la vîrful conducerii;

din performanța lor: volumul absolut al veniturilor, activelor, angajaților care provin din/sau implicați în operațiunile la scară internațională ale firmei respective etc;

din comportamentul conducerii de vîrf al firmei etc.

În general, cu termenul de "transnațională" este denumită o societate în situația în care investește o parte din resursele sale peste graniță, sub diferite forme (filiale sub control 100%, societăți mixte la care, uneori, poate participa chiar guvernul din țara gazdă).

Societățile transnaționale reprezintă, de fapt, extinderea unei firme în afara granițelor propriei țări. Ea alcătuiește un ansamblu vast la scară mondo-economică format dintr-o societate principală, numită societate mamă și un număr de filiale implantate în diverse țări. Sunt, deci, entități economice, formate din unități legate între ele prin relații de proprietate sau de altă natură și care operează în mai multe țări.

O trăsătură care distinge cel mai bine o societate transnațională de o societate națională este faptul că în cazul societăților transnaționale, o parte importantă din resursele utilizate (materiale, umane) sunt externe, adică societatea transnațională oferă imaginea perfectei comuniuni de acțiune dintre societatea-mamă și filialele din străinătate. Această acțiune este concepută, organizată și condusă la scară mondo-economică. Tripla ipostază a unei societăți transnaționale poate fi explicată prin:

conceperea și extinderea operațiunilor firmei – producție, cercetare etc, în numeroase alte țări decât țara de origine;

conducerea firmei pe bază unei politici globale care să ia în considerare condițiile și perspectivele mondiale ale activității și nu pe cele ale unei singure țări;

organizarea internațională a firmei care să facă operativă această politică;

scopurile urmărite de societatea transnațională sunt, de fapt identice cu cele ale tuturor firmelor private și anume: profitul și expansiunea.

Companiile transnaționale reprezintă unul dintre cei mai importanți factori ai progresului economic contemporan, ele reprezentând latura „cea mai vizibilă a globalizării” . Dezvoltarea acestor companii a fost favorizată de liberalizarea permanentă a comerțului internațional și a fluxurilor de investiții. Aceste companii își desfășoară activitatea atât în țările dezvoltate, cât și în țările în curs de dezvoltare.

În literatura economică internațională, companiile (societățile) transnaționale sau multinaționale sunt definite având ca punct de plecare fie statutul juridic al acestora, fie comportamentul lor economic, financiar și managerial în relațiile internaționale .

De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe definiții privind aceste companii.

Raymond Vernon definește ca transnaționale acele societăți care pot să îndeplinească cumulativ condițiile:

să acționeze în cel puțin 6 țări, nu numai ca simple exportări, ci având unități de producție și comercializare proprii pe piețele respective (în cadrul cărora se realizează o parte importantă din cifra de afaceri, în general peste o cincime);

cifra de afaceri să fie peste 100 milioane de dolari;

să aibă un număr important de filiale în străinătate, care sunt controlate de sediul central sau de un cartier general;

indiferent de gradul relativei independențe de gestiune lăsată uneia sau alteia din unitățile companiei, politica urmată de acestea este, în esență, stabilită centralizat, strategia fiind comună, profitul fiind urmărit pe ansamblul companiei, iar patrimoniul financiar fiind considerat unic .

Producția internațională reprezintă o activitate creatoare de valoare adăugată care se află sub proprietatea, controlul și organizarea unei firme sau unui grup de firme dincolo de hotarele naționale .

N. Rainelli consideră că „o societate transnațională este o întreprindere care controlează unități de producție localizate în mai multe țări, indiferent de talia acestora”.

În opinia economiștilor, o companie multinațională este o firmă care și-a extins producția și marketing-ul dincolo de hotarele unei singure țări.

Alți teoreticienii au concluzionat că „orice mare societate care are filiale în mai multe țări este o societate multinațională” .

Producția internațională se află în centrul procesului de globalizare. Globalizarea oferă atât avantaje, cât și dezavantaje. Lărgirea piețelor și dezvoltarea tehnicii poate să determine creșterea productivității și îmbunătățirea nivelului de trai, dar poate să conducă la instabilitate și schimbări nedorite, cum ar fi: teama de reducere a numărului locurilor de muncă prin pătrunderea importurilor din străinătate, instabilitate financiară – provocată de fluxurile inconstante ale capitalului străin și amenințările la adresa mediului la nivel global. În secolul al XXI-lea o țară va avea succes dacă va reuși să gestioneze cele două forțe: globalizarea și localizarea.

Companiile transnaționale angajate, desigur, în producția internațională, cuprind peste 80.000 de firme mamă, multe dintre acestea având relații de cooperare cu numeroase firme locale.

W. Andreff consideră că societatea transnațională este „orice firmă al cărei capital este investit în procesul de acumulare internațională într-o activitate productivă, e însăși internațională. Ea este forma sub care se organizează o parte a capitalului internațional”.

De exemplu, la sfârșitul secolului trecut, primele companii transnaționale aveau 2000 de miliarde USD în active în străinătate, deținând o cifră de afaceri de peste 2000 miliarde USD, dispunând de 6 milioane de salariați în cadrul filialelor, ceea ce reprezintă 12% din activele totale ale companiilor multinaționale, 16% din vânzări, 15% din numărul total de angajați.

În „Dictionary of Modern Economy”, o societate transnațională este definită ca o „întreprindere de mari dimensiuni având sediul central într-o țară și operând în principal sau parțial prin filialele sale din alte țări. Aceste corporații se extind la scară internațională pentru a valorifica avantajele verticale și orizontale ale economiei de scară”. Printre domeniile de activitate ale companiilor transnaționale, enumerăm: industria petrolieră, industria alimentară, industria automobilelor, echipamente electrice și produse electronice, publicitate, turism, bănci, asigurări etc.

Dezvoltarea societăților multinaționale a determinat apariția unei piețe speciale, rezultat al operațiunilor de vânzare-cumpărare de bunuri și servicii dintre societatea-mamă și filialele sale sau numai dintre acestea din urmă.Societățile transnaționale au devenit cei mai importanți agenți economici în economia mondială contemporană și o influențează în mod direct. „O societate transnațională este o firmă care și-a extins activitatea economico-financiară dincolo de granițele țării de origine. Ea alcătuiește un vast ansamblu la scară internațională, format dintr-o societate principală – firma mamă, și un număr de filiale, adică de firme dependente față de societatea principală, implantate în diferite țări”. Pentru început, ele s-au afirmat în țările în dezvoltare cu economie de piață, multe dintre acestea au dobândit de-a lungul timpului o forță economică mai mare decât a unui stat națiune.

1.2. Apariția societăților transnaționale

În perioada postbelică, societățile transnaționale au dobândit o prezență globală. În cea mai mare parte a acestei perioade, stocurile și fluxurile de investiții străine directe au crescut mai repede decât venitul mondial și, uneori, decât comerțul, în special în anii '60 și începând cu mijlocul anilor '80. Este incontestabil faptul că transnaționalele au devenit jucători de primă mărime în economia mondială: în afară de anii '70 și începutul anilor '80, cifra de afaceri a celor mai mari 500 de companii a crescut mai repede decât producția mondială.

Societațile transnaționale totalizează acum majoritatea exporturilor mondiale, în timp ce vânzările filialelor din străinătate depășesc totalul exporturilor globale. Mai mult, pe măsură ce STN-urile s-au dezvoltat, s-a înregistrat o transnaționalizare semnificativă a producției, exprimată în formarea rețelelor globale de producție și distribuție.

Expansiunea inițială a investițiilor străine directe în epoca postbelică a pornit de la companii americane: în anii '50 și '60, cel puțin jumătate din totalul fluxurilor de investiții străine directe își avea originea în SUA. Corporațiile americane au investit în sectorul minier și în agricultură pe tot cuprinsul globului, în special în industria petrolului. Pe măsură ce țările latino-americane se industrializau în spatele barierelor protecționiste, societățile transnaționale prelucrătoare americane au reacționat la posibilitățile reduse de export amplasând producția în regiune. Dar principala sursă de expansiune a fost prin prelucrarea în Europa și Canada.

La început, investițiile americane au fost concentrate în zone familiare, abia în anii `60 cota ce revenea Canadei a scăzut sub jumătate din fluxurile totale, iar partea Marii Britanii s-a redus la mai puțin de jumătate din fluxurile către Europa. Având în vedere barierele protecționiste, costurile de transport în scădere și cererea în creștere a consumatorilor, era adesea mai ușor de aprovizionat piețele străine prin producția în străinătate decât prin exporturi. Societățile transnaționale americane au continuat să se extindă pe baza superiorității lor tehnologice într-o serie de sectoare. Unele firme europene au susținut și au dezvoltat, după război, avantaje competitive în anumite industrii, iar în anii '70, companiile europene și japoneze au atins niveluri de productivitate similare cu cele ale Statelor Unite în anumite sectoare. Prin urmare, de-a lungul acestei perioade, companiile europene și japoneze au început să investească în străinătate, firmele europene extinzându-se adesea pe piețele vecine.

În timp ce societățile transnaționale europene și americane au atins să-și folosească în străinătate tehnicile de producție cele mai avansate din punct de vedere tehnologic, cele japoneze și-au păstrat în țară, în mare măsură, producția avansată, în timp ce salariile în creștere și aprecierea yenului le-au stimulat să reamplaseze activitățile intensive din punctul de vedere al forței de muncă în țări cu salarii mai mici.

După o încetinire relativă la începutul anilor '80, investițiile străine directe au explodat către sfârșitul anilor '80 și au atins niveluri record spre sfârșitul anilor '90. Piața Unică a UE, Declarația de la Osaka a CEAP (care proclamă liberalizarea și deschiderea comerțului și investițiilor în regiunea Asia-Pacific până în 2010) și NAFTA au încurajat dezvoltarea a trei piețe regionale principale, astfel încât societățile transnaționale au fost determinate să amplaseze producția în interiorul fiecăruia dintre aceste „blocuri". Inițial, temerile că aceste piețe regionale ar putea deveni închise pentru restul lumii au intensificat tendința respectivă. Firmele japoneze au amplasat producții avansate în Europa și America de Nord pe o scară mult mai largă decât înainte, iar firmele europene și-au sporit substanțial prezența în America de Nord. Mare parte din toate acestea s-au produs prin achiziționarea firmelor locale și naționale existente, obținându-se astfel, în mod direct, poziții în cadrul rețelelor de producție consolidate: în perioada 1986-1990, fuziunile și achizițiile au reprezentat aproximativ 70% din totalul investițiilor străine directe în țările OCDE și, de atunci, au totalizat între o treime și peste o jumătate din totalul fluxurilor investițiilor străine directe; însă fuziunile și achizițiile reprezentau numai circa 20% din investițiile străine directe către țările în curs de dezvoltare.

O data cu începutul anilor '90, majoritatea țărilor au liberalizat reglementările privind investițiile străine și au încurajat activ investițiile către interior. În perioada 1991-1996, 95% dintre cele 599 de modificări de pe glob în reglementările naționale referitoare la ISD s-au făcut în sensul unei liberalizări progresive. Această tendință a fost deosebit de importantă pentru investițiile în servicii, în special în serviciile financiare, acolo unde companiile străine se confruntaseră anterior cu diferite restricții naționale.

Deși majoritatea fluxurilor de ISD în această perioadă s-au desfășurat între țări OCDE, liberalizarea financiară în cadrul altor țări și oportunitățile îmbunătățite pentru investiții au determinat fluxuri considerabile către Asia de Est și America Latină; o parte dintre ele au fost atrase de programe de privatizare, care au reprezentat 5-10% din fluxurile către țările în curs de dezvoltare în perioada 1989-1994 și majoritatea fluxurilor în economiile de piață emergente ale Europei de Est. Pentru prima dată după 1945, Europa de Est a fost martora unor vaste fluxuri de ISD către interior.Au apărut multe societăți mixte importante, remarcabilă fiind restructurarea spectaculoasă a Skodei de către Volkswagen. În anii '90, o dată cu extinderea ISD în economiile de tranziție, ISD au dobândit o amploare globală, societățile transnaționale operând practic în toate economiile.

Acest cadru este accentuat de patternul tratatelor bilaterale de investiții menite să promoveze ISD. În 1997 existau 1.513 asemenea tratate cuprinzând peste 162 de țări, o creștere semnificativă față de 1992. Spre sfârșitul anilor '90, puține economii erau în afara influenței activității societăților transnaționale și a rețelelor globale de producție. Toate regiunile globului sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, atât origine, cât și receptor pentru filialele lor străine. Frapantă este însă scara activității societăților transnaționale în interiorul sau provenind din țările în curs de dezvoltare. Ea este elocventă pentru tendința societăților transnaționale occidentale, începând din 1989, de a considera tot mai atractive țările în curs de dezvoltare, dar și pentru participarea din ce în ce mai vastă a acestora din urmă în rețelele globale de producție ca o gazdă pentru societățile transnaționale indigene și sursă pentru importante fluxuri de investiții străine directe către exterior.

Către sfârșitul anilor '80, țările în curs de dezvoltare erau gazdă pentru circa 3.800 de societăți transnaționale autohtone. Anii 1980 au fost martorii multor schimbări în comportamentul STN-urilor. Statele Unite au încetat să mai fie principalul investitor străin prin societățile transnaționale ale sale, fiind, în schimb principalul loc pentru investițiile străine din partea STN-urilor străine. Japonia a devenit principalul investitor străin prin STN-uri. Companiile japoneze au demonstrat o abilitate superioară de inovații în activitățile cu un nivel înalt al tehnologiilor utilizate, cum ar fi aplicarea tehnologiilor bazate pe microelectronică în sistemele de fabricație și cu manipularea informațiilor în sectorul de servicii, în final, țările mai puțin dezvoltate au suferit mari reduceri în cantitatea capitalului străin pe care îl importă prin STN-uri străine. Ca rezultat, majoritatea țărilor mai puțin dezvoltate au lăsat deoparte retorica lor împotriva capitalului străin și au adoptat în loc politici destinate atragerii unor astfel de investiții.

Lumea se află încă în faza numită de către Națiunile Unite "continua transnaționalizare a activității economice mondiale".societățile transnaționale din Statele Unite par acum să fi atins un plafon al mărimii lor, după expansiunea puternică din deceniile anterioare, însă o expansiune rapidă a societăților transnaționale din Japonia,Europa de Vest, Australia, Canada și Coreea sugerează că, deși localizarea STN-urilor în expansiune se poate să se fi schimbat, expansiunea generală continuă.

1.3. Evolutia societăților transnaționale

Pe la mijlocul anilor '90, nivelul atins reprezenta mai mult decât dublul primului. Este un indiciu al dimensiunilor în creștere ale sistemelor globale de producție și distribuție. La începutul anilor 1990, existau cam 37.000 de STN-uri în lume și ele controlau cam 170.000 de filiale străine; 90% din aceste STN-uri erau stabilite în țările dezvoltate. Cele cinci țări principale în care se află sediile principale – Franța, Germania, Japonia, Regatul Unit și Statele Unite – dețineau mai mult de jumătate din totalul STN-urilor corespunzător țărilor dezvoltate. Cam 60% din totalul STN-urilor-mamă sunt în fabricație, 37% în servicii și 3% în sectorul primar, cum ar fi cel forestier și mineritul.

Clasificate în funcție de proprietățile străine (și excluzând sectorul bancar și financiar), cele mai mari 100 de STN-uri au cam 3.200 miliarde dolari SUA în proprietăți globale, din care se estimează că 1.200 miliarde se află în afara țării de origine a firmei-mamă. Cam 3/4 din aceste firme foarte mari își au sediile principale în cele cinci țări importante pentru investitori, care sunt: Franța, Germania, Japonia, Regatul Unit și Statele Unite.

În 1998 în fruntea societăților transnaționale se afla cele de origine americană. Un clasament din același an al primelor 100 de companii pe plan mondial, după valoarea lor de piață, plasa pe primul loc pe General Electric, cu 271,64 miliarde de dolari. Valoarea de piață rezultă din înmulțirea prețului de piață (transformat în dolari) al acțiunilor cotate la bursă în diferite țări, cu numărul acțiunilor emise.

Potrivit aceluiași clasament UNCTAD, în anul 2000, situația era următoarea: SUA ramâne în continuare pe primul loc cu 61 de STN-uri, urmată de Marea Britanie (10), Japonia (7), Franța (5), Germania (4).Restul companiilor își aveau sediul în Elveția (4), Italia (3), Olanda (2) și câte una în Suedia, Canada, Spania și Finlanda. După cum se poate observa, transnaționalizarea economiei americane este net superioară în raport cu aceea a celorlalte țări dezvoltate.

În anul 2000, în fruntea societăților multinaționale se afla tot General Electric, cu o valoare de piață uriașă: 520,35 miliarde de dolari, între 1990-2000, G.E. a fost lider mondial de mai multe ori.

Companiile americane se mențin în top și în clasamente după alte criterii: profit (7 din primele 10), vânzări (6 din 10), în anul 2000. Evoluția unei STN nu este lineară. Ea înregistrează oscilații puternice. Iată câteva exemple semnificative (după valoarea de piață).

În topul mondial, într-un singur an (1997-1998), Pfizer (SUA) ajunge pe locul 7, de pe locul 20, grație succesului deosebit cunoscut de noul său produs Viagra; Danone (Franța) saltă peste 100 de locuri. Recordul îl deține însă Lehman Brothers (SUA) care câștigă 345 locuri.

În același interval s-au produs și căderi. Ele mai spectaculoase au fost caracteristice unor bănci japoneze: Bank of Tokyo-Mitsubishi de la poziția 15 la 68, Sumitomo Bank 50-131, Sanwa 65-156, Dai-Ichi Kongyo 62-211, Fuji Bank 64-287. Motivul este criza puternică în care au intrat, datorită forțării speculațiilor și a excesului de credite neperformante acordate. Chiar și „monștrii sacri” nu sunt scutiți de neplăceri; General Motors ajunge pe locul 69 în topul mondial (după valoarea de piață).

Evoluția STN cunoaște puternice oscilații, în anul 2000, nou veniți în grupul „celor 10" erau, Cisco, Vodafone și Nokia, sub impulsul celei de-a treia revoluții industriale. Față de 1998, nu se mai regăsesc, în acest top, Merck, Pfizer și Coca-Cola, care, în 2000, au coborât pe locurile 19, 20 și, respectiv, 26.

Există căderi și mai importante, într-un singur an (1999-2000), Ford Motors a pierdut 34 de locuri, Daimler-Chrysler – 58, iar General Motors nu mai figurează în „top 100". Nume mari ca General Dynamics și Renault, ajunseseră, în 2000, pe locurile 448 și, respectiv, 472. Cândva celebră, Imperial Chemical Industries (Marea Britanie) ocupa, în același an, locul 811. Și nu sunt singurele cazuri.

Multe dintre mariile companii aflate în top cu ani în urmă nu se mai regăsesc, în prezent, pe primele locuri. Cauzele sunt diferite. După „Standard and Poors 500”, 14 dintre primele 20 de companiii în anul 1964 nu mai figurează în topul respectiv, în 1998. Cazul cel mai celebru este al companiei „Standard Oil” care, suportând rigorile legislației americane antitrust, a fost dezmembrată.

Lupta de concurență între societățile transnaționale devine tot mai intensă. Sunt însă și cazuri în care constanta caracterizează evoluția STN-urilor. Unele companii mari reușesc să se mențină în top ani îndelungați. Exemplu în acest sens pot fi General Electric, Exxon, IBM, ATT din SUA, dar și Toyota, Nestlé, Unilever, British Petroleum și, mai ales, Royal Duch-Shell. Este de remarcat, de asemenea, constanța în topul mondial al societăților de telecomunicații: Nippon Telegraph and Telephone, Deutsche Telekom, British Telecommunications, France Telecom etc. De o constanță remarcabilă dau dovadă și STN-uri din țări mici: Roche și Nestlé (Elveția), Ericsson și Elecrolux (Suedia), ABB (Asea Brown-Boveri, Suedia-Elveția) etc.

General Electric este compania care deține cel mai mare volum de active în străinătate din lume în rândul companiilor nonfinanciare, potrivit acestui raport World Investment, prezentat în cadrul Conferinței pe Comerț și Dezvoltare a ONU. Valoarea activelor din străinătate ale GE se ridică la 401 mld. dolari (303 mld. euro), jumătate din totalul activelor companiei, scrie The Economist.

Tabel 1.1. Cele mai mari transnaționale 2010

Sursa: Articol Ziarul Financiar

Pentru Vodafone, companie britanică de telecom, și pentru ArcelorMittal, cel mai mare producător de oțel din lume, raportul activelor în străinătate în total depășește 90%. Șase dintre cele mai mari zece corporații transnaționale după valoarea activelor în străinătate provin din sectorul energetic și petrolier. Toyota, cel mai mare producător auto din lume, este singura companie asiatică din top 12. Exxon Mobil este grupul cu cele mai mari vânzări în străinătate, în valoare de 322 mld. $ (244 mld. euro). Wal-Mart, situată doar pe poziția a 30-a după valoarea activelor în străinătate, are cei mai mulți angajați în afara granițelor țării-mamă, 650.000.

În concluzie, se poate menționa a STN-urile nu sunt „actori” noi ai tabloului economic internațional. Încă din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea firmele private au constituit liantul între producătorii și consumatorii din diferite colțuri ale lumii. Pe parcursul și ulterior procesului de decolonizare, STN-urile au dominat piețele internaționale pe baze cvasimonopoliste. Ceea ce s-a schimbat în prezent este rolul sporit pe care acestea îl au în cadrul sistemului economic internațional.

Producția înternațională realizată de aceste firme crește într-un ritm superior celorlalți indicatori macroeconomici. Integrarea economică globală este, în tot mai mare măsură, produsul sistemelor productive integrate ale STN-urilor. Ele au devenit deschizărtori de drumuri către piețe, investiții și tehnologie, trei dintre cerințele de bază ale integrării de succes în economia globală.

Puternica expansiune a societăților transnaționale decurge din amplificarea fără precedent a procesului de concentrare și centralizare a capitalului și a producției. Ca urmare, la începutul anilor '90, existau în lume aproximativ 37000 de societăți mamă și 170000 filiale.

În funcție de dimensiuni, forța economică și proporțiile expansiunii lor, societățile transnaționale se reunesc în cadrul unui sistem. Elementele acestui sistem sunt: societățile transnaționale de mari dimensiuni "Clubul Miliardarilor" și societățile mici și mijlocii. În prezent, sistemul este alcătuit din câțiva giganți cu vânzări de miliarde și numeroase societăți mici, multe necunoscute, cu vânzări de ordinul milioanelor. Între acestea există o relație de interdependență, ele constituindu-se și desfășurându-și activitatea ca un întreg organizat.

Mai mult de 90% dintre firmele mamă își au sediul în țările puternic industrializate și aproximativ 50% din filialele lor sunt localizate în țări în curs de dezvoltare. Primele 100 dintre cele mai mari societăți transnaționale sunt localizate în țări dezvoltate, 53 în Europa occidentală, 27 în SUA, 14 în Japonia, iar restul în Australia, Canada și Noua Zeelanda. Ultimii ani s-au caracterizat printr-o creștere a numărului de societăți transnaționale în țările în curs de dezvoltare. Acestea au devenit și ele parte integrantă a sistemului societăților transnaționale.

Deși societățile transnaționale au o arie largă de întindere a rețelelor globale, cea mai mare parte a activităților este realizată de un număr comparativ redus de firme. Privind cele mai mari 1000 de firme globale industriale, datele arată că, primele 35 realizează cca 35% din producția realizată în străinătate de corporațiile transnaționale, primele 250 realizează 65%, iar primele 500 cele mai mari transnaționale realizează aproape 75%.

Privind societățile transnaționale care operează în sectorul serviciilor se apreciază, de asemenea, că un număr comparativ mic de societăți derulează cea mai mare parte a activității în sectoare cum sunt: asigurările, serviciile bancare, contabilitate, reclama comercială, construcții, hoteluri, linii aeriene.

În funcție de dinamica creșterii și descreșterii societății transnaționale pe perioade de timp determinate, se constată ca acestea înregistrează ritmuri de creștere și dezvoltare diferite și anume: societăți transnaționale în creștere accelerată, în creștere ridicată, în creștere moderată, în stagnări și societățile transnaționale în declin.

Se apreciază că, societățile transnaționale cu creșterea cea mai dinamică sunt acelea care au un grad de transnaționalizare mai ridicat, adică acelea care își extind cel mai mult operațiunile la scară internațională. Conform sistemului organizatorico-decizional – criteriu frecvent folosit, societățile transnaționale pot fi: etnocentrice, policentrice și geocentrice.

Organizarea și conducerea activității societăților transnaționale astfel încât să fie elastică, eficientă și coerentă, este una din cele mai dificile dar și mai importante probleme cu care se confruntă acestea. Dificultatea constă în principal, din mai multe cauze obiective: dimensiunile mari ale societăților (uneori sunt uriașe), diferențele de statut juridic, de vechime, dintre diversele entități componente ale societății, dispersia geografică a entităților și stadiile lor de dezvoltare diferite etc.

Cea mai dificilă problemă este însă, de a găsi un echilibru între două tendințe opuse și anume, centralizarea, prin care se asigură unitatea obiectivelor și orientării grupului și care garantează o gestiune rațională a resurselor sale și descentralizarea, care permite să se țină seama cât mai bine de diferențele în funcționare ale diverselor entități.

Orientarea spre o structură centralizată sau descentralizată este în funcție de foarte mulți factori, dar în oricare din situații, trebuie să răspundă scopurilor urmărite de către fiecare societate transnațională. În sistemul etnocentric societatea-mamă controlează strict sucursalele și filialele din străinătate, conducerea acestora fiind încredințată unor cetățeni ai țării de origine.

Centralizarea ca principiu de organizare adoptat de multe societăți transnaționale, a cunoscut și cunoaște și în prezent, o aplicare deosebită din cauza extrateritorialității largi a operațiilor pe care le realizează și a marii varietăți a mediului în care acționează. În scopul diminuării gradului de incertitudine, opțiunile cele mai importante care rezultă din confruntarea capacităților firmei cu viitorul și echilibrul de ansamblu sunt luate de responsabilii "sediului social" al firmei și impus filialelor.

Societatea mamă, impune strategia de urmat, obiectivele care trebuiesc atinse, recurgând la tehnica planului imperativ. În această situație, societatea transnațională fiind creată de o firmă națională dintr-o țară dezvoltată, iar filialele sale aflându-se în țări care au fiecare caracteristici economice și social politice diferite, ea funcționează într-un cadru internațional foarte variat și cu multe zone și cu fenomene de instabilitate. Ca urmare, desfășurarea operațiunilor trebuie asigurată prin existența unui centru de decizie cu mare autoritate, funcția unităților componente fiind de a participa la maximizarea rezultatelor economice ale ansamblului transnațional.

Filialele beneficiază de avantaje, prin faptul că fac parte dintr-o asemenea "organizație" care le furnizează capital, personal calificat, informații detaliate asupra piețelor, procedee tehnice moderne și maniera de a le utiliza (know-how), management modern, dar nu au libertatea utilizării veniturilor realizate, acestea fiind folosite potrivit strategiei globale a societății transnaționale.

Acest sistem centralizat de conducere, etnocentric, deși, duce la crearea unui sistem închis, în ultimii ani cunoaște o largă aplicare, pentru că permite societății mamă să dirijeze activitățile filialelor sale, în funcție de interesele societății, de tendința de a concentra efortul de cercetare științifică la societatea mamă, de a realiza interesul ei major, maximizarea profiturilor. De cele mai multe ori, relațiile dintre societatea mamă și filialele sale, sunt relații de inegalitate.

Sistemul policentric acordă o autonomie relativă filialelor și sucursalelor din străinătate, gestiunea descentralizată a societății urmărind să răspundă exigențelor adaptării la condițiile de pe piețele locale. Conform acestui principiu de conducere și organizare – descentralizarea – societatea-mamă acordă un anumit grad de independență filialelor.

Sunt situații când, o societate transnațională adoptă, încă de la început, o structură "bicefală" de organizare, adică are două societăți mamă, de naționalități diferite.

Cea mai puternică societate europeană, de exemplu Royal Duch Shell, este condusă de două firme total distincte, una olandeză "Royal Duch Company" și alta engleză "Shell Transport and Trading Company". Aceasta controlează indirect societățile care compun grupul (societăți operaționale specializate și societăți de servicii) prin intermediul a două societăți holding – Shell Petroleum N.V., cu sediul la Haga și The Shell Petroleum Company Ltd., cu sediul la Londra. Rolul holdingurilor constă în mobilizarea capitalului și în analiza rezultatelor obținute de către"operating companies". Acestea din urmă la rândul lor, au rol esențial în activitatea de exploatare, de producție, de transport și de vânzare. Companiile operaționale sunt autohtone, într-o măsură mai mică sau mai mare, în raport direct cu talia lor.

Oricum, fiecare companie este responsabilă de elaborarea unui plan, care să se refere la toate activitățile pe care le desfășoară într-o anumită țară. În legătură cu acest aspect, în fața grupului se pune o problemă esențială: aceea a corelării strategiei și politicii societăților (filialelor) operaționale cu cele globale ale grupului.

Cartierul general al societăților transnaționale ia puține decizii pentru managerii filialelor. Personalul filialelor este local, dar sunt situații când acestea au și personal din țara de origine a societății mamă. Multe societăți transnaționale europene (Royal Duch Shell), japoneze și americane (Coca-Cola) tind spre acest tip de organizare.

Sistemul geocentric este varianta cea mai evoluată a tipului policentric de organizare și conducere, în care descentralizarea este maximă. Societățile transnaționale care operează în sistemul geocentric sunt acelea în care societatea mamă, filialele și sucursalele din străinătate formează un tot integrat.

În cadrul acestei forme de organizare, firmele își orientează activitatea spre întreaga piață mondială, au o structură integrată mondial, structură în care fiecare entitate este strâns legată de o altă entitate a societății transnaționale. Orientarea spre acest tip de structură este motivată de know-how-ul tehnologic și managerial de care dispun țările gazdă, de tendința de utilizare la maximum a resurselor materiale și umane locale, necesitatea unui sistem informațional mondial, selectarea celui mai capabil personal.

Există și dificultăți în promovarea acestui principiu de conducere și organizare care decurg din:

"naționalismul" din economia și politica țărilor gazdă și a țării mamă, deosebirile esențiale între țările bogate și cele sărace, existența "secretelor" în țara de origine indiferent de natura lor, tehnice, economice, militare etc, lipsa de încredere reciprocă, probleme de limbă și culturale. De asemenea, sunt păreri care susțin că aplicarea acestui principiu al descentralizării, permite apariția unor efecte negative cum sunt:

proliferarea serviciilor generale – constituirea diviziilor operaționale în unități autonome determină necesitatea întăririi mijloacelor de control și îndrumare al cărui efect este extinderea serviciilor generale și creșterea deosebită a cheltuielilor generale;

dublarea funcțiilor – descentralizarea maximă are ca efect crearea unui lanț de specialiști la fiecare nivel de decizie și acest lucru produce paralelisme între serviciile generale și responsabilii diviziilor operaționale.

Pentru că multe firme, care au procedat la descentralizare au săvârșit diverse excese, de la un anumit moment s-a produs un recul față de această formă de organizare. Conform unui studiu a lui AMA (American Management Association), două cincimi din marile firme din SUA au revenit la o conducere centralizată.

La baza organizării și stabilirii unei anumite structuri pentru o societate transnațională se au în vedere mai multe elemente: tipul de întreprindere și de legături specifice, sectorul/sectoarele în care își desfășoară activitatea, dimensiunile sale, gradul de multinaționalitate etc.

În practică, se întâlnesc patru "modele" de organizare a societății transnaționale, a căror structură au la baza, diviziunea internă și internațională, diviziunea geografică, diviziunea pe produs și structuri mixte.

diviziunea internă și internațională, presupune funcționarea unui serviciu însărcinat cuactivitatea externă a societății, alături de serviciile necesare funcționării oricărei firme, cu posibilitatea suplimentării activității acestor servicii odată cu apariția unor noi condiții de piață;

diviziunea geografică, presupune ca fiecare entitate să răspundă de toate produsele pe o anumită zonă geografică. Se întâlnește în cazul în care se produce de către societate o gamă de produse relativ omogene, care trebuie să fie adaptate condițiilor specifice ale piețelor locale.

Unitățile de producție și de vânzare sunt grupate pe mari zone geografice, iar funcțiile de producție și marketing sunt cumulate de un singur executant – directorul regional. Acest mod de organizare acordă responsabilitate directorilor regionali, care trebuie să raporteze mai departe unui funcționar executiv principal.

Societățile întâmpină o serie de dificultăți însă, în legătură cu coordonarea în timp și în spațiu a gamei de produse și acoperirea întregii cereri potențiale. În scopul reducerii efectelor negative ale acestui tip de structură, unele societăți numesc responsabili funcționali, pe toată societatea, pentru un produs sau o gamă de produse.

diviziunea pe produs este caracteristica societăților transnaționale care produc și comercializează în exterior o gamă largă de produse (ex. industria electronică); această organizare, pe lângă avantajele care decurg din coordonarea unitară a produselor, are și unele dezavantaje, lipsa de personal specializat, care să se implice pe întreaga piață a produsului sau să coordoneze diferitele diviziuni dintr-o zonă geografică, concurența dintre produsele diviziunilor diferitelor societăți transnaționale, concurența dintre diviziunile aceleiași societăți transnaționale, cu domiciliul în țara gazdă.

În scopul diminuării efectelor negative, societatea transnațională numește responsabili funcționali pe o anumită zonă geografică, care au sarcina de a coordona diferitele diviziuni dintr-o zonă.

structuri mixte – în general, s-a constatat că societățile transnaționale recurg adesea, la combinarea celor trei tipuri de structuri, pentru că, în alegerea tipului de structura se are în vedere în primul rând, adaptarea permanentă la condițiile mediului economic și deci obținerea unui profit maxim. Deși acest tip este mai complex și implică un personal mai numeros, asigură o eficiență mai mare activității.

1.4. Factorii care au favorizat dezvoltarea societăților transnaționale

Procesul de industrializare, început la sfârșitul secolului al XVIII-lea nu putea să se dezvolte decât având la bază state centralizate, cu un teritoriu vast destul de întins pentru a avea acces la materii prime și forță de muncă suficiente. Apariția și dezvoltarea corporațiilor transnaționale au schimbat total și datele privind concurența. Ele trebuie să fie competitive pe piața globală.

În anul 1970, primele 15 națiuni dezvoltate ale lumii aveau în compunerea lor aproximativ 7.500 de corporații multinaționale, iar, în 1994 aceleași țări aveau 25.000 de firme multinaționale. Astăzi, se estimează că există aproximativ 65.000 de corporații cu circa 850.000 de afiliați străini pe întreg globul.

În anul 2001, afiliații străini aveau în total 54 milioane de angajați în comparație cu anul 1990 când însumau 24 milioane. Vânzările lor de aproximativ 19 miliarde dolari SUA au fost de două ori mai mari decât exporturile lumii în anul 2001, în comparație cu anul 1990 când vânzările și exporturile au fost aproximativ egale. În această perioadă, stocul pentru investițiile străine directe a crescut de la 1700 miliarde dolari SUA la 6600 miliarde dolari SUA. În momentul actual, afiliații străini reprezintă a zecea parte din PIB mondial și a treia parte din exporturile mondiale. În cazul în care s-ar lua în considerare valoarea activităților corporațiilor transnaționale de pe glob asociate cu relațiile non-capital propriu (de ex. licențe, producători pe bază de contract), atunci aceste corporații ar deține o parte și mai mare în aceste agregate mondiale.

Cele mai mari corporații transnaționale ale lumii domină această imagine. De exemplu, în anul 2000, primele 100 de corporații transnaționale ne-financiare au reprezentat mai mult de jumătate din vânzările totale și din locurile de muncă pentru afiliați. Ca rezultat în primul rând al fuziunilor achizițiilor majore (M&As) din anul 2000, locurile lor de muncă au crescut cu 19%, iar vânzările lor au crescut cu 15%. Fuziunile și achizițiile au afectat, de asemenea, compoziția industrială, având ca rezultat o creștere a numărului de companii de telecomunicații și media înregistrate la bursă. Toate acestea, bineînțeles, reprezintă doar o fotografie la minut a situației chiar înainte de încetinirea economică globală.

Principalul factor care a stimulat dezvoltarea companiilor transnaționale este revoluția tehnico-științifică actuală. Inovarea, cercetarea – dezvoltarea au o importantă contribuție privind angajarea în producția internațională. Companiile transnaționale americane și japoneze au evidențiat faptul că cea mai mare parte a cheltuielilor de cercetare – dezvoltare sunt efectuate de firmele mamă în cadrul țărilor de origine, iar filialele au tendința de a investi mai puțin în acest domeniu de cercetare – dezvoltare.

În această perioadă importanța inovației crește, aceasta având un rol principal în existența corporațiilor. Pentru a nu fi marginalizate, societățile transnaționale trebuie să-și înlocuiască o mare parte din producțiile actuale. Costurile pentru cercetare și dezvoltare sunt cu atât mai ridicate cu cât efortul pentru inovare este mai rapid. Inovarea se finanțează doar prin internaționalizarea activității.

Creșterea numărului de companii transnaționale a fost determinată de impactul tehnologiilor informaționale și de transport (acestea au avut un important rol în reducerea costurilor și riscurilor în ceea e privește procesul de conducere de la distanță), crearea de noi tehnologii (care au schimbat dimensiunile unei producții eficiente) și disponibilitatea unei varietăți crescânde de instrumente financiare (fiind utile pentru susținerea unei creșteri complexe a tranzacțiilor internaționale). Procesul de uniformizare a cererii pe întregul continent ajutat de marketingul internațional prin noile tehnici moderne ale mass-mediei a creat mediul propice pentru procesul de internaționalizare.

Alți factori care au facilitat dezvoltarea rapidă a companiilor transnaționale pot fi sintetizați astfel:

Restricțiile de aprovizionare. O parte dintre țările industrializate au în posesie un anumit spațiu în care se află resurse naturale destul de limitate și în care specializarea industrială necesită asigurarea aprovizionării din exterior (de exemplu Japonia). Diverse țări au limitat exploatarea propriilor resurse cu scopul de a-și asigura resurse strategice (de exemplu SUA, pentru petrol).

Diversificarea geografică. Statele gazdă au diverse avantaje financiare sau fiscale, prezentând importanță pentru corporații, acestea căutând noi locuri unde să se instaleze. În ultimii ani s-au produs mari schimbări privind locațiile optime ale activităților companiilor transnaționale în distribuția geografică a tehnologiei, producției și a activităților de marketing în cadrul sistemelor de producție internațională. Producția a fost dispersată mai multe decenii din punct de vedere internațional, dar tendința de integrare la o scară geografică din ce în ce mai mare este relativ nouă. Ansamblul ofertelor au fost extinse la noi teritorii ale globului și au integrat activități de producție regională distincte. Deși distanța nu mai are importanță foarte mare pentru numeroase tranzacții (pentru că a fost îmbunătățită tehnologia informațiilor și comunicațiilor), apropierea de principalele piețe a rămas importantă pentru anumite produse. Corporațiile multinaționale sunt interesate de țările bogate în resurse naturale, cu cadru economic favorabil, cu forță de muncă calificată și relativ ieftină, cu piețe interne mari.

Structura oligopolistă internațională. Majoritatea companiilor transnaționale se află în situația de oligopol pe piața internă, aceasta constând în dificultăți de a mări segmentul de piață din economia națională. Blocarea expansiunii pe piața națională duce inițial la export și mai târziu la globalizare.

Costurile de producție. Scăderea costurilor salariale constituie un factor determinant deoarece investitorii străini preferă țările cu salarii mici.

1.5. Tipologia societăților trasnaționale

Cauzele procesului de mondializare a activităților firmelor sunt multiple și de natură complexă. Ele se pot grupa astfel:

Cauze de natură comercială. Din această grupă, amintim, în primul rând, necesitatea prezenței pe mai multe piețe. Țările care dispun de un spațiu mărginit de frontiere, în care sursele naturale sunt uneori limitate, iar specializarea internațională necesită asigurarea aprovizionării din afară. Lipsa sau insuficiența pe teritoriul național a unor resurse naturale de importanță deosebită (de ex: petrol, minereuri etc.), a fost, deseori motivul principal de expansiune externă a activității societăților și nu căutarea profitului imediat. Grija pe care au avut-o anumite țări de a proteja resursele locale, explică de ce unele firme s-au orientat spre exploatarea resurselor minerale din teritoriile “de peste mări”(in special, SUA pentru petrol). Aceste două motive au stat în mare măsură la baza formării imperiilor coloniale, însă decolonizarea din anii ’50 nu a însemnat sfârșitul dependenței economice, o mare parte a ramurilor de bază necesare țărilor dezvoltate rămânând sub controlul societăților multinaționale. Totodată, spațiile economiilor naționale au reprezentat o piedică pentru expansiunea comercială prin export. Necesitatea trecerii peste barierele protecționiste, care nu s-au redus doar la taxele vamale, ci au cuprins și contingentări, reglementări tehnice referitoare la normele de securitate, igienă, poluare etc. a facilitat “producția pe loc ”, în spațiul în care se vând rezultatele acesteia. Această producție are și avantajul de a se realiza potrivit preferințelor consumatorului. În plus, statele conferă anumite avantaje financiare și fiscale firmelor străine, care își extind activitatea în spațiul lor. În acest sens, zonele libere exercită o atracție deosebită. Totodată, diversificarea geografică răspunde strategiei de diminuare a riscurilor, reducând dependența față de anumite piețe și țări. La aceasta se adaugă necesitatea “liberalizării” constrângerilor care rezultă din situația de oligopol ce se stabilește în procesul de concentrare pe piața internă. Blocajul expansiunii pe piața internă a determinat firmele oligopolistice să treacă la modernizare, prin înființarea mai întâi de filiale de export și, apoi, de producție în străinătate. În cele mai multe cazuri aceasta a generat un efect de antrenare asupra firmelor concurente din aceeași ramură, preocupate de a nu lăsa libertate totală de acțiune concurenților ce s-au instalat pe o nouă piață.

Cauze de natură economică ce favorizează producția în străinătate. În primul rând, în procesul activității firmelor, un rol important revine costurilor de producție. În cadrul elementelor de cost, pe primul plan se situează cheltuielile salariale. Investitorii străini urmăresc să profite de diferențele în costurile cu mâna de lucru, plasând capitalul în țările cu salarii mici.

Avantajele sunt cu atât mai mari cu cât firmele folosesc în proporție însemnată mâna de lucru cu un nivel redus de calificare. Chiar și în țările dezvoltate, luarea în considerație a costurilor sociale devine importantă. Aceasta a fost unul din motivele implantărilor americane în Europa în anii ’60. Expansiunea firmelor germane, franceze, engleze etc. în SUA din anii ’70 s-a explicat, în mare măsură, prin reducerea diferențelor de salarii între Europa și SUA. În al doilea rând, cheltuielile de transport pot determina reducerea costului total, ca urmare a apropierii unităților de prelucrare de sursele de materii prime și asigurării ritmicității aprovizionării. Însă în cadrul elementelor de cost, cheltuielile de transport nu joacă un rol cu totul secundar în explicarea acestui fenomen. În ramurile petroliere și miniere, unitățile de rafinare și prelucrare sunt rareori situate în apropierea zăcămintelor. Costurile de transport prezintă importanță numai în anumite cazuri: produse cu valoare unitară scăzută (ciment), produse ce necesită ambalare costisitoare (gaze naturale), produse alimentare cu durată de consum scurtă etc.

Alte motive de implantare în străinătate ar putea constitui localizarea cea mai avantajoasă în funcție de legislație și fiscalitate, dorința de protecție în fața unor fluctuații puternice ale cursurilor de schimb valutar etc.

În prezent coexistă mai multe tipuri de societăți multinaționale, pe care diverși autori le clasifică după diferite criterii:

Din punct de vedere al modului de implantare în exterior, și al strategiei de dezvoltare sunt delimitate trei tipuri de societăți multinaționale:

firme etnocentrate – în situația în care implementarea se face prin sucursale sau filiale ce rămân subordonate, sub aspectul gestiunii și strategiilor de dezvoltare, societății – mamă. Ele păstrează vizibil amprenta mediului economic național al țării în care a apărut;

firmele policentrate – ce își realizează expansiunea în exterior sub forma unor unități propriu-zise, juridic autonome față de societatea – mamă;

firmele geocentrate – care indiferent de forma lor juridică de implementare (filială sau întreprindere “națională”), sunt constituite, organizate și gestionate conform unei strategii concepute direct la scară mondială.

Acestea se caracterizează printr-un înalt grad de autonomie față de autoritățile guvernamentale, atât din țara de origine cat și din țara – gazdă, de unde și denumirea de “societate transnațională”. Uneori, “societatea – mamă” se reduce la sediul staff-lui managerial, cu identitate națională difuză, cu domiciliul într-un “paradis fiscal”.

După apartenența capitalului investit pentru crearea structurilor internaționale de producție și comercializare se disting:

Societăți multinaționale cu capital național – când capitalul destinat desfășurării activității în exterior provine din țara de origine a societății; dincolo de un anumit punct al cifrei de afaceri filialele își lărgesc activitatea pe seama finanțării de pe piețele în care funcționează;

Societăți cu capital multinațional – când capitalul investit în structurile create în diferite țări a rezultat prin coparticiparea, în diferite proporții, a unor capitaluri din țara de origine a societății și din alte țări de implantare a filialelor.

În funcție de proporția participării, filialele sau întreprinderile societăților multinaționale pot fi:

filiale sau întreprinderi străine – ale căror capital este constituit prin participarea exclusivă (în proporție de 100 %) a societăților multinaționale;

filiale sau întreprinderi comune (joint – venture) – al căror capital este constituit prin asocierea capitalului societății – mamă cu cel național în proporții reglementate de legislația țării gazdă.

După funcțiile alocate filialelor în procesul de producție se disting:

filiale releu –ce produc la scară mai mică profitul de producție al societății mamă pe piața națională a altor țări; ele apar ca rezultat al politicii de substituire a importurilor, iar producția lor este, de regulă destinată pieței din țara gazdă;

filiale atelier – sunt rezultatul unei strategii de integrare verticală a producției la scară internațională, fiecare filială componentă a unei societăți multinaționale are ca obiect de activitate o anumită secvență, bine delimitată, din circuitul de producție, distribuție sau circulație a unui produs.

După obiectul activității filialelor componente pot fi puse în evidență următoarele tipuri:

Societăți multinaționale “primare” – în cazul în care filialele își dezvoltă, în principal activitățile lor în sectoarele primare: extracție de minereuri și petrol, produse agricole etc.Printre cele mai puternice societăți multinaționale unele se găsesc în sectorul petrolier sau agroalimentar (Exxon, Uniliver United Brands). Cu toate acestea, țările unde sunt implantate au căutat să controleze tot mai riguros activitățile lor, de unde a rezultat un proces de adaptare și de diversificare a societăților multinaționale, îmbrăcând forma unor conglomerate internaționale;

Societăți multinaționale cu strategie comercială – ce reprezintă o formă de multinaționalizare prin care implementarea în străinătate a fost făcută pentru a asigura piața de desfacere, în condițiile în care era din ce în ce mai greu de rămas sau de pătruns pe calea exportului. Producția” la fața locului” este realizată de „filialele releu”. Deși ele se numesc societăți multinaționale cu strategie comercială, nu este vorba de firme exportatoare, ci de producția „la fața locului” a „filialelor de releu” ce apare ca un substitut al exporturilor. Decizia de a investi este determinată de capacitatea de absorbție a pieței respective;

Societățile multinaționale cu strategie productivă – ce se caracterizează prin internaționalizarea procesului de producție. În acest caz, producția unui bun, de exemplu:calculatoare, automobile etc… este organizată la scară mondială, diferitele filiale, numite „filiale atelier” sunt specializate în realizarea unei părți din produsul final sau în montarea unor componente furnizate de acestea. Piața locală de implementare nu mai are importanță ca în cazul precedent, întrucât produsele „filialelor atelier” sunt, aproape în totalitate exportate, pentru a fi montate în altă parte, ceea ce permite ca produsele finite să beneficieze de eticheta unei țări dezvoltate (de exemplu: made în Japan, made în USA, made în Germany etc.);

Societăți multinaționale tehnologico –financiare – reprezintă mai mult modelul viitorului, în măsura în care acestea, mai ales cele din țările dezvoltate, vor renunța treptat la sectoarele manufacturiere, în favoarea unor activități de servicii ce necesită un nivel ridicat de cunoștințe științifice și tehnice. Aceasta presupune orientarea societății multinaționale spre vânzarea de materie cenușie (brevete, licențe, metode moderne de gestiune, management și marketing etc.) dezvoltarea de operațiuni financiare (realizarea de structuri care să favorizeze circulația internațională a capitalului) etc.

1.6. Piața sociataților trasnaționale

Societățile transnaționale urmăresc permanent să-și mărească sfera de activitate, atât în interiorul țării de origine cât și peste graniță în alte țări. În cazul când societățile transnaționale își extind sfera de activitate foarte mult se produce o interpenetrație între cele trei niveluri, micro, macro și mondo-economic. Ca urmare, o societate transnațională este prezentă permanent în trei spații economice: în cazul societății mamă – spațiul național, autohton, în cazul filialelor – spațiul extern, în situația în care este vorba despre schimburile dintre unitățile care o compun sau dintre acestea și restul lumii în spațiul internațional.

Societățile transnaționale își desfășoară activitatea în cadrul unei piețe proprii, care este o piață internațională și care are anumite caracteristici specifice.

Având în vedere trăsăturile caracteristice ale pieței societății transnaționale, specialiștii afirmă că, în cadrul ei, se reduc incertitudinile legate de fluctuațiile prețurilor, concurența internațională începând la granița "piețelor".

La baza apariției companiilor transnaționale se află investițiile externe, care sunt principalul instrument de dezvoltare a relațiilor economice internaționale. Valoarea bunurilor și serviciilor rezultate din investițiile interne depășește valoarea exporturilor propriu-zise de mărfuri pe plan mondial.

„Dictionary of International Trade” oferă o definiție a societății transnaționale ca fiind „o organizație comercială largă, cu filiale care operează în mai multe țări”.

Cu ajutorul definițiilor date corporațiilor multinaționale sunt evidențiate principalele trăsături ale acestora. Prin companie multinațională se înțelege „extinderea unei companii în afara granițelor propriei țări, alcătuind astfel un vast ansamblu format dintr-o societate principală, societatea-mamă și un număr de filiale importante în diferite țări”.

În anul 1970, primele națiuni dezvoltate ale lumii aveau în alcătuirea lor aproximativ 7.500 de corporații multinaționale, iar în 1994 aveau aproximativ 25.000 de firme multinaționale.

Biroul Internațional al Muncii estimează că firmele multinaționale au aproximativ 100 de milioane de angajați direct, ceea ce reprezintă 4% din forța de muncă activă salariată din regiunile dezvoltate ale lumii și 12% din cea a statelor aflate în curs de dezvoltare. Anual, vânzările totale ale corporațiilor multinaționale se ridică la 3,5 trilioane de dolari.

În opinia lui Korten, companiile multinaționale au apărut ca instituții dominante de guvernare a planetei, cele mai mari dintre ele ajungând practic în fiecare țară a lumii, depășind cele mai multe guverne în influență și putere.

Companiile multinaționale au ca obiectiv țările care au cele mai bune perspective de creștere și cu resurse naturale mari, un cadru economic favorabil, forță de muncă calificată și relativ ieftină, piețe interne mari.

Lanțul acestor companii și a filialelor lor aflate în întreaga lume constituie un sistem integrat, cu valori sociale și economice care au un rol principal în evoluția economiei mondiale în general.

Problematica corporațiilor multinaționale a fost abordată, în mod empiric, încă din anul 1932 de către Bearle și Means și chiar, mai devreme, de către Adam Smith în 1776.

Deși companiile transnaționale au rol foarte important în funcționarea economiei mondiale, economiștii neoclasici au ignorat în marea lor majoritate această problemă.

Indiferența manifestată de majoritatea economiștilor neoclasici față de companiile transnaționale, în ciuda importanței pe care acestea o au în economia mondială poate avea diferite explicații. Credința puternică în supremația piețelor, îi determină pe acei economiști să desconsidere importanța instituțiilor. Aceștia apreciază următorul fapt: comportamentul unei firme este determinat aproape în întregime de semnalele pieței, și, prin urmare, naționalitatea unei firme și faptul că își desfășoară activitatea pe plan intern sau internațional au o foarte mică importanță. Mai mult, echivalența Mundell, acceptată de către majoritatea economiștilor, susține că transferul internațional al factorilor de producție (capital, tehnologie, etc.) prin intermediul investițiilor străine directe (ISD) are consecințe asupra echivalentului mondial real față de fluxul internațional de bunuri. Altfel spus, din perspectiva economiștilor, comerțul și investițiile sunt, unul pentru celalalt, substituenți perfecți. De asemenea, economia ne învață că investițiile sunt precedate de comerț și nu invers. Locația activităților economice pe tot cuprinsul lumii și tipul comerțului sunt determinate de teoria locației și principiul avantajului comparativ; producția va fi localizată acolo unde are eficacitatea cea mai mare.

Diverse obstacole metodologice i-au împiedicat pe economiști să formuleze o teorie general acceptată pentru a explica termenii de investiții străine directe și companii transnaționale. În primul rând, transnaționalele sunt oligopolistice și funcționează pe piețe imperfecte, neexistând un model formal satisfăcător care să cuprindă toate comportamentele oligopolistice. Lipsa unui model general generează atitudini ambigue și contradictorii față de multinaționale în rândul economiștilor. Un motiv important datorită căruia economia neoclasică nu a putut oferi o explicație teoretică generală cu privire la investițiile străine directe și companiile transnaționale constă în faptul că acestea sunt în mare parte un produs al imperfecțiunilor pieței și al experiențelor corporaționale unice. Spre exemplu, IBM produce într-o serie de țări mai degrabă pentru a menține o relație politică bună cu guvernele țărilor gazdă decât strict din motive economice. Anumite imperfecțiuni ale pieței sunt create de guvernele naționale prin politici cum ar fi protecția comerțului și politica industrială. De fapt, guvernele creează câteodată imperfecțiuni ale pieței pentru a încuraja companiile transnaționale străine să investească în economiile lor. Un exemplu notabil este dat de ridicarea barierelor de comerț și de eliminarea taxelor pentru încurajarea investițiilor străine directe. Fără astfel de imperfecțiuni, o companie poate considera că este mai eficient să-și exporte produsele din economia națională sau să-și vândă tehnologia unei firme străine.

Atitudinea ambiguă a economiștilor profesioniști în legătură cu companiile transnaționale este ilustrată în scrierile lui Paul Krugman. Pe de o parte, el a adoptat poziția convențională conform căreia companiile transnaționale nu sunt un factor semnificativ în economia mondială, într-adevăr, el și coautorul său Maurice Obstfeld au scris în cartea lor despre economiile internaționale ca efectele investițiilor străine directe asupra distribuției globale a activităților economice și a altor rezultate economice nu se pot distinge de cele ale comerțului internațional.

Principalul efect al investițiilor străine directe, susțin ei, este asupra distribuției interne a venitului, adică între capital și muncă; pe de altă parte, Krugman susține, în multe scrieri de-ale sale, că natura oligopolistică a afacerilor internaționale este semnificativă pentru tipul comerțului și locația activităților economice. Spre exemplu, datorită faptului că firmele oligopoliste adoptă un comportament strategic, decizia unei transnaționale, fie de a exporta un produs din piața internă, fie de a investi în străinătate cu scopul de a servi o piața străină, va afecta puternic locația activităților economice și rata creșterii economice pe plan mondial. În acest mod, activitățile companiilor transnaționale pot avea un impact profund asupra afacerilor economice internaționale. Transnaționalele nu sunt doar substituenți ai comerțului; ele încearcă într-adevăr să-și extindă puterea și controlul asupra economiilor străine. Este cert faptul că firmele transnaționale doresc nu numai să câștige profituri imediate, dar și să schimbe și să influențeze regulile sau regimul care guvernează comerțul și competiția internațională cu scopul de a-și îmbunătăți poziționarea pe termen lung.

Din fericire, indiferența tradițională a economiștilor față de companiile transnaționale a început să se schimbe ca răspuns la o serie de formulări teoretice, cât și ca răspuns la importanța de netăgăduit a companiilor transnaționale în economia mondială. Formulările teoretice cu privire la teoria organizațiilor industriale și a comerțului strategic, ca și aprecierea crescândă a importanței inovației tehnologice pentru avantajul comparativ, i-au determinat pe economiști să fie mai conștienți de importanța transnaționalelor. Spre exemplu, transnaționalele au fost recunoscute drept mijloace de reducere a costurilor de tranzacție; poate fi mai ieftină organizarea verticală prin intermediul investițiilor străine directe decât prin intermediul tranzacțiilor pe piață.

Pe lângă abordarea neoclasică în perioada postbelică au apărut și alte teorii referitoare la companiile transnaționale: instituționalistă, neoinstituționalistă și eclectică.

Abordarea instituționalistă oferă fundamentarea teoretică pentru intervenția sporită a statului în economie. Ea explică politicile adoptate de stat ca fiind determinate de instituțiile statului (deci nu de elite). Vogelcompară într-un studiu recent birocrația japoneză cu cea britanică, pentru a extrage de aici explicația strategiilor diferite aplicate de Japonia, respectiv de Marea Britanie, cu privire la companiile transnaționale. Abordarea instituționalistă afirmă că statele-națiune sunt suficient de puternice atât pentru a liberaliza, cât si pentru a restrânge din nou activitatea piețelor, și ca urmare sunt capabile să creeze un climat competițional specific la care companiile transnaționale trebuie să se adapteze.

1.6. Principalele cai de expasiune

Dacă inițial, investițiile în străinătate au fost făcute în vederea exploatării unor resurse de materii prime, care să fie apoi livrate în țara de origine a investițiilor, ulterior investirea de capital în străinătate s-a deplasat tot mai mult spre sectoarele de vârf ale industriei, având drept obiectiv producerea de mărfuri care să fie desfăcute în primul rând chiar pe piețele respective dar și pe alte piețe.

Dezvoltarea societăților transnaționale nu este o caracteristică exclusivă a industriei. Asemenea societăți s-au extins și în alte sectoare – bănci, asigurări, turism etc. Deosebit de intensă a devenit activitatea internațională a mărilor firme comerciale care tind să-și creeze filiale în tot mai multe țări: Sears Roebuck – cea mai mare societate de vânzări prin corespondența și Safeway – leader de supermarket- uri, ambele din SUA, s-au instalat ferm pe piețele vest-europene. În domeniul publicității, cele mai puternice agenții transnaționale sunt cele din SUA (J. Walter, Thompson, Mc. Cann-Erickson etc) și Japonia (Dentsu). Extinderea publicității peste granițele naționale a fost legată de transnationalizarea activității din celelalte domenii.

Creșterea taliei unei societăți transnaționale se produce pe următoarele căi: integrarea internațională pe orizontală, integrarea internațională pe verticală și conglomerare internațională. În general, strategia de creștere este determinată de societatea-mamă.

Integrarea internațională pe orizontală, semnifică creșterea taliei întreprinderii prin fuzionarea sau absorbția pe plan național sau internațional a unor firme precum și prin crearea pe loc gol de firme și ca urmare creșterea numărului de filiale în aceeași ramură de activitate cu societatea-mamă. Acest gen de integrare, nu antrenează părăsirea ramurii de bază. Societăți transnaționale mai cunoscute care au adoptat integrarea internațională pe orizontală sunt: General Electric, Ford, Chrysler, General Motors, toate cu cartierul general în Statele Unite.

General Motors s-a dezvoltat că societate transnațională prin achiziționarea firmelor Adam Opel (Germania) și Vauxhall (Marea Britanie), ca și construirea de întreprinderi de montaj în diferite țări. General Motors, "suveranul automobilului", a promovat, însă, și un proces de diversificare intrasectoriala, fiind în prezent implicat și în producția de motoare pentru nave, de material rulant feroviar, de aparate electrice etc. În schimb, General Electric s-a extins peste graniță pe calea sporirii participării la societăți că Bull (Franța), AEG (Germania) și Olivetti (Italia), toate din electronică.

Integrarea internațională pe verticală – înseamnă creșterea taliei firmei, prin achiziționarea sau construirea de întreprinderi în alte țări situate în "aval" sau în "amonte", în raport cu activitatea societății mamă. Aceste gen de integrare este caracteristică de obicei, societăților transnaționale care operează în domeniul produselor primare. În acest fel, societățile achiziționează surse de aprovizionare cu materii prime, crează societăți de exploatare și dezvoltă și rețele de distribuție / comercializare pe întreg globul.

Ambele forme de integrare sunt considerate forme "clasice" de centralizare și urmăresc diversificarea producției. Sunt vizate în special, firme cu forță de concurență relativ mică, aflate în declin. Activând în industria alimentară, societatea elvețiană Nestlé a practicat diversificarea intersectorială, având un nomenclator de produse foarte variat: de la concentrate (lapte, ciocolată, cafea solubilă) până la produse alimentare congelate.

Societatea transnațională Singer a recurs la diversificarea intersectorială, plecând de la tradiționalele mașini de cusut până la cel mai complex utilaj textil, dar și la diversificarea intrasectorială, fabricând mașini de calcul, mobilă, climatizoare, echipament de simulare la soletc.

Conglomerarea este considerată o formă mai nouă de centralizare a capitalului, apărută ca urmare a influenței revoluției tehnico-științifice, a accentuării fără precedent a luptei de concurență. Caracteristic pentru această formă de integrare, este faptul că firmele absorbite fac parte din ramurile cele mai diverse. Ea înseamnă "uniunea" unor firme din diferite țări, ale căror activități sunt, de cele mai multe ori, fără nici o complementaritate, nici chiar pe linie tehnologică. Acest aspect este determinat de însuși scopul operațiunii de absorbție, nu se urmărește sporirea capacității de producție, ci mărirea profitului, așadar absorbțiile sunt determinate de motive pur financiare, din motive de rentabilitate.

Prin conglomerare sunt absorbite firme în plină expansiune, de talie mare, care dețin o poziție puternică pe o anumită piață. În numeroase cazuri, candidații la absorbție sunt aleși printre cei care au un raport profit/valoare bursieră, inferior celui realizat de conglomerat. Această diferență constitue punctul de plecare în declanșarea operațiunii. Sunt situații când conducătorii firmelor vizate a fi absorbite nu acceptă tranzacția propusă. În aceste situații, conglomeratul recurge la surse externe pentru finanțarea operațiunii, face apel la acționari printr-o "ofertă publică de cumpărare", adică emit un număr suplimentar de acțiuni în scopul procurării capitalului necesar achiziționării forțate a unei anumite societăți.

Politică de conglomerare internațională este caracteristică mai ales firmelor americane. În Europa occidentală, această politică se întâlnește mai puțin.

Specialiștii apreciază ca piețele financiare europene au mijloace mai reduse pentru finanțarea unor astfel de operațiuni și de aceea, conglomeratele mai importante din Europa aparțin statului.

Avantajele implantării de filiale peste graniță sunt diverse. Între acestea pot fi amintite următoarele:

în condițiile unor politici comerciale care au devenit tot mai protecționiste, este dificil săse păstreze o piață numai pe calea exporturilor clasice, de aceea a devenit tot mai necesar să se producă direct în străinătate și, astfel, apare posibilitatea ocolirii barierelor vamale;

societate transnațională poate profită cel mai bine de pe urmă diferențelor dintre ratelenaționale ale dobânzii; folosind rețeaua de comunicații dintre filialele externe, această va împrumuta acolo unde condițiile sunt cele mai favorabile și va acorda fondurile obținute unei alte filiale, care ar fi fost obligată, ca și firmele concurente, să suporte efectele "banilor scumpi";

societățile transnaționale au posibilitatea să profite din plin de pe urma fluctuaților monetare, operând concomitent mai multe.

conglomeratele o stabilitate profitului pe ansamblul firmei, pentru , un sector undeclin afacerilor, el poate fi compensat prin rezultatele altor firme care operează dinamice;

conglomeratul permite ocolirea efectelor antitrust, prin care s-a urmărit limitarea monopolizării producției prin integrarea pe orizontală și pe verticală;

în conformitate cu dispozițiile fiscale din țările dezvoltate, în cazul în care o absorbție este plătită prin acțiuni ale societății absorbante, tranzacția nu este impozabilă.

Cel mai mare dezavantaj al conglomeratelor este acela că, prin politica lor financiară sunt silite să apeleze excesiv la surse externe de finanțare ajungând astfel să aibă datorii extrem de mari.

Implantarea externă a societăților transnaționale se produce în diverse modalități concrete, care merg de la o participare minoritară până la deținerea integrală a capitalului unei filiale și anume de cele mai multe ori, se preferă o participație minoritară la o firmă străină existentă.

Acest tip de asociere permite societății mamă să pătrundă pe multe piețe cu un capital inițial mai mic. Se pare că alt motiv ar fi acela că se reduce riscul naționalizării. De asemenea, poate fi evitat riscul pierderii exclusivității unui procedeu tehnic, a unui brevet, prin analiză atentă a partenerilor, iar în contractul de asociere se pot include prevederi prohibitive.

În mod curent, capitalul american și cel japonez, pătrund pentru început, într-o anumită societate străină cu scopul de a studia și a cunoaște piața locală, de a începe relații de afaceri, de a evalua posibilitățile de extindere a cererii, a ofertei etc. După această fază de informare, dacă perspectivele sunt atrăgătoare, se solicită o creștere masivă a capitalului, și cum capitalurile locale sunt insuficiente, de obicei, societatea transnațională preia controlul asupra societății și într-un interval de timp mai scurt sau mai lung, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor autohtone este redusă la o mărime neînsemnată.

Cumpărarea unor societăți deja în funcțiune este strategia cea mai convenabilă de implantare externă a firmelor americane și japoneze.

Cumpărarea este decisă în ultimă instanță, de raportul preț plătit / profit previzibil. Această cale permite economie de timp și bani, asigurarea cu salariați care-și cunosc bine munca lor, avantajele unei conduceri care cunoaște caracteristicile pieței locale etc.

formă specială de implantare a societăților transnaționale o constitue;

întreprinderile comune cu reprezentanții statului (mixed joint ventures), care constă într-o asociere între una sau mai multe firme străine cu o firmă de stat autohtonă, în condiții aproximativ egale. Această formă de asociere este întâlnită mai mult în Japonia. Legislația niponă impune o participație a capitalurilor autohtone proporții egale cu cele ale capitalului ;

întreprinderile conjugate (joint business ventures) este în general rezultatul unui contract, care obține recunoașterea valorii aportului propriu (resurse naturale, capital, forță de muncă) de către firma străină care aparține în general, unei țări dezvoltate.

crearea unor filiale pe loc gol, este cazul cel mai puțin întâlnit.

Principalul element de atracție pentru societatea transnațională este de aprobare a investițiilor străine, participarea admisă pentru capitalul, repatrierea capitalurilor, transferul de profit, de dividente, de impozite, alte de ordin economic – financiar etc.

Capitolul 2. Guvernanța sociatăților trasnaționale

Economiile țărilor lumii sunt astăzi toate implicate în procesul globalizării însă într-o măsură diferită, cu intensități diferite, ceea ce le accentuează volatilitatea și le fragilizează. Mediul economic (global) care se face tot mai mult simțit și componentele sale naționale sau locale care tind să se apropie sub diferite aspecte, dar se îndepărtează altele rămânând încă extrem de diferite între ele, generează ambianță de complexitate excepțională, niciodată întâlnită în trecut, pentru toate unitățile economice indiferent de scara la care acționează, dar cu amploare și semnificații în linii generale concordante gradului globalizării activității și entității lor.

În asemenea împrejurări, multiplele poziționări ale firmelor multinaționale în mediile economice în care acționează și mai ales structura lor funcțională de tip piramidal în mediul economic global dobândesc o însemnătate majoră întrucât aceste unități economice au atins talii critice permanent instabile și diferențiate pe trepte și intervale ale structurii piramidale, astfel încât aceste unități economice au atins talii critice permanent instabile și diferențiate pe trepte și intervale ale structurii piramidale, astfel încât, fiecare dispunând de o forță economică impresionantă, cât și de o putere mai mare trebuie să fie gestionate mult mai responsabil, să genereze și să fie conduse de o manieră deosebit de adaptabilă și eficientă, în pas cu timpul.

Guvernanța de firmă este un fenomen complex care se derulează într-un context economic, social și politic de care nu se poate rupe, ba mai mult se interferează. Guvernanța publică gestionează mediul în care există și acționează firmele, iar guvernanța de firmă nu poate conduce la bune rezultate decât în condiții de concordanță cu cea dintâi. Realizarea unei bune guvernanțe atât de firmă, cât și publice ridică întotdeauna problema coordonării intereselor, realizării intereselor particular – private proprii firmelor, dar și a celor publice generale. În afara unei asemenea situații nu rămâne decât calea conflictului de interese, nemulțumiri, și blocarea sistemului de dezvoltare economică.

2.1. Sistemul economiei mondiale

Economia mondială este rezultatul unui proces evolutiv al dezvoltării schimbului reciproc de activității, de la forme inferioare la forme superioare, de la simplu la complex.Schimbul reciproc se desfășura preponderent la nivel de gospodărire individuală.
În evoluția economiei mondiale de o importanță cruciala s-au dovedit a fi marile descoperiri geografice.

Principalii piloni ai economiei în perioada respectivă (Europa și America) erau "specializați" în producția diferitelor marfuri, astfel încât aproape toate mărfurile europene erau noi pentru America și reciproc, mărfurile americane erau noi pentru europeni.

Secolul XVI este secolul apariției pieței mondiale iar începutul secolului XIX prima revoluție industrială. Odată formate, economiile naționale vor conferi cadrul propice pentru generalizarea revoluției industriale, pentru un avânt al factorilor de producție, care, însă, se va produce în mod neuniform. Lumea care va rezulta din prezenta rearanjare a valorilor, credințelor, structurilor economice si sociale, va fi diferită de ceea ce și-ar putea imagina oricine astazi.

Este cert ca în materie de politică am trecut de la cei patru sute de ani ai națiunii-stat suveran, la un pluralism în care statul-națiune va fi mai degraba una dintre unitățile de integrare politică, și nu unica. Va fi o componentă, desi înca una cheie, ceea ce se poate numi politica post-capitalistă, un sistem în care statele transnaționale, regionale, statele-națiuni și structurile locale, chiar tribale, vor concura și vor coexista în concluzie, putem afirma că economia mondială este un sistem complex, eterogen, ale carui componente fundamentale sunt economiile naționale, societățile transnaționale, organizațiile economice internaționale.

Alături de aceste elemente fundamentale, sistemul economiei mondiale cuprinde și elemente derivate, de legatură: piața mondială, relațiile economice internaționale, diviziunea internaționala a muncii, ordinea mondială.

2.1.1.Economiile naționale

Economia mondială este astazi un ansamblu interdependent în care economiile naționale, statele suverane, sunt constituenții fundamentali, iar întregul esafod instituțional modern și are la bază statul suveran.

Economia națională reprezintă o entitate rezultată din dezvoltarea schimbului reciproc de activități între membri unei comunități umane pe ansamblul teritoriului unui stat național. De asemenea, o economie presupune existența unei suprastructuri, care reprezintă ansamblul instituțional al unei țări.

Caracterizarea economiilor naționale se poate face din punct de vedere demo-geografic (dimensiunea teritoriului sau marimea populației) și din punct de vedere economic: dimensiunea PIB sau PNB (indicator ce reflectă potențialul economic al unei țări) sau de nivelul de dezvoltare al țării respective.

PIB reprezinta valoarea bunurilor și serviciilor realizate în decursul unui an de rezidenții unei țări. PNB este rezultatul activității naționalilor, ceea ce înseamnă ca din PIB se scade activitatea străinilor ce acționează pe teritoriul țării respective și se adaugă activitatea naționalilor ce acționează în afara granițelor.

Țara care are cel mai mare potențial economic este Statele Unite ale Americii. Cu un PIB de 14.256 mil. dolari, SUA devansează de departe celelalte țări aflate în topul țărilor cu cel mai mare potențial economic.

Cel mai utilizat criteriu de clasificare a țărilor este cel al nivelului de dezvoltare. Nivelul de dezvoltare este o noțiune complexă, ce desemnează capacitatea unei țări de a satisface cerințele de bază și de a crea bogăție pentru cetățenii săi. Definirea nivelului de dezvoltare nu include doar aspecte economice, ci și sociale, cum ar fi speranța de viață sau nivelul de educație, respectarea drepturilor fundamentale ale omului sau egalitatea între sexe.

Din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, țările se grupeaza în tari dezvoltate și țări în dezvoltare. Cele mai multe dintre țările lumii fac parte din grupul țărilor în dezvoltare, grup extrem de eterogen, în care alaturi de țări avansate sunt și țări extrem de sărace.

PIB pe locuitor este unul dintre cei mai utilizați indicatori la scară mondială pentru a aprecia nivelul de dezvoltare. Considerat un indicator sintetic, ce reflectă eficiența de ansamblu a unei economii, cele mai multe dintre clasamentele cu care opereaza instituțiile internaționale (ca Banca Mondială sau ONU) au drept criteriu nivelul PIB pe locuitor sau PIB real pe locuitor.PIB real pe locuitor este expresia PIB nominal pe locuitor, ajustat cu puterea de cumpărarea a monedei respective, dat fiind faptul că nivelul prețurilor este diferit de la o țară la alta și, deci, valoarea banilor nu este aceeași.

Structura unei economii este dată în principal de ponderea celor trei sectoare: sectorul primar (agricultura și industria extractivă) sectorul secundar (industria prelucrătoare) și sectorul terțiar (al serviciilor).

2.1.2.Ordinea economică internațională

Ordinea economică internațională exprimă modalitatea de organizare în timp și spațiu a elementelor economiei mondiale, altfel spus, raporturile de putere care exista între componentele sistemului economic mondial.

Puterea în relatiile internaționale exprima capacitatea unei națiuni de a utiliza activele sale tangibile și intangibile, astfel încât aceasta să influenteze comportamentul altor natiuni. Exercitarea puterii se poate realiza pe cale militară, pe cale economică, politică sau prin influență.

Puterea militară este un mijloc tradițional de impunere a voinței unui stat și de a determina o anumită ordine internațională (al doilea razboi mondial).Modalitatea economică de a determina ordinea mondială este una dintre cele mai întâlnite căi de a influența raporturile de putere. Germania sau Japonia s-au impus în economia mondială prin forța economiilor lor. Puterea politică poate determina și ea un anumit sistem de relații internaționale. De exemplu, SUA iși folosește forța politică pentru a convinge Israelul să negocieze cu tarile arabe din Orientul Mijlociu.

În ceea ce privește influența, ea exprimă capacitatea de a exercita presiuni asupra unui stat, altele decât cele legate de utilizarea în mod implicit sau explicit a forței sau a sancțiunilor economice- Poate ca exemplul cel mai ilustrativ în ceea ce privește influența la nivel mondial este cel al Bisericii Catolice.

Necesitatea unei noi ordini economice internaționale a apărut, astfel, un lucru firesc, determinat de multitudinea de probleme acumulate în plan internațional (razboiul rece, suspendarea convertibilității în aur a dolarului, deteriorarea termenilor schimbului, neimplinirile în asigurarea unui ritm de dezvoltare sustenabil pentru țarile în dezvoltare, etc.). Conceptul de Noua Ordine Internațională a fost discutat pentru prima dată în cadrul celei de-a Șasea Sesiuni Speciale a Adunării Generale a ONU și este un document cu 18 prevederi ce susține schimbări la nivel internațional, care să permită tărilor mai puțin dezvoltate să gasească o ieșire din starea de săracie în care se află.

Printre prevederile acestui document se numără:

creșterea prețurilor produselor de export ale țărilor în dezvoltare în concordanță cu cele ale țărilor dezvoltate;

dezvoltarea unui mecanism de transfer de tehnologie către țarile în dezvoltare, care să fie separat de cel al investițiilor străine;

atingerea țintei de 0,7% din PNB-ul țărilor dezvoltate ca asistență financiară oficială pentru dezvoltare;

tarife reduse pentru exporturile țărilor în dezvoltare pe piețele țărilor dezvoltate;

reafirmarea dreptului suveran al statelor asupra resurselor naturale și al activității economice desfașurate pe teritoriul lor, ceea ce însemnă dreptul de naționalizare a proprietăților deținute de străini.

Poate că cea mai importantă schimbare adusă în ierarhia raporturilor de forțe în plan internațional a constituit-o crearea OPEC și impunerea unui preț al petrolului la un nivel care a determinat apariția unor sume uriașe obținute de țările exportatoare de petrol și transformarea unora dintre acestea în noii imbogațiți ai lumii.

Actuala ordine economică internațională se poate caracteriza prin câteva trasături specifice:

economia mondială este dominată de tarile dezvoltate, atât în plan economic, demonstrat de ponderile acestora în PIB-ul mondial, în comerțul internațional etc, cât și de influența lor politică;

țările în dezvoltare, deși dețin cea mai mare parte a populației lumii și cel mai mare teritoriu, nu au aceeași forță economică și cu siguranță nu dețin aceeași influență ca țarile dezvoltate- în ultimele decenii, însă, se observă o adevărată "ofensivă" a țărilor în dezvoltare în ceea ce privește restructurarea relațiilor ierarhice în economia mondială;

sfârșitul Razboiului Rece, care a dus la generalizarea capitalismului și la "imbrațișarea" aproape unanimă a valorilor economiei de piață și la dispariția unui important oponent al țărilor capitaliste dezvoltate în dominația mondială;

dincolo de tradiționale instrumente de persuasiune la nivel internațional (forța economică, forța politică) au aparut și altele, ca populația- China și India nu mai pot fi ignorate, ținând cont că populația acestor două țări numară o treime din populația mondială- Probleme sociale au început să influențeze puternic ordinea economică internațională prin legaturile complexe cu alți factori, cum ar fi investițiile străine, probleme de mediu, migrația internațională, etc.;

creșterea interdependențelor ca urmare a fenomenului de globalizare dă mult mai multă instabilitate mediului internațional.

Teoria comerțului strategic recunoaște că guvernele și STN pot interveni strategic în comerțul internațional prin urmatoarele mijloace: blocarea accesului pe piețe prin crearea de bariere prin intermediul costurilor de promovare și investiții ridicate, folosirea economiilor de scară pentru a reduce prețurile și a elimina noii concurenți, practica de dumping, pentru a caștiga cote cât mai mari de piață, "strategii de intâietate" în inovare, design, cercetare dezvoltare și penetrarea piețelor pentru a combate avantajele competitive ale concurenților, susținerea de către stat a cercetării dezvoltării și a noilor tehnologii, alternând cu subvenții pentru companiile autohtone, descurajând, în felul acesta, intrarea pe piața a concurenților străini înaintea firmelor autohtone.

În ceea ce priveste teoria avantajelor competitive, Michael Porter pleacă de urmatoarele întrebări: de ce națiunile reusesc în anumite domenii pe piața internațională- care este influența națiunii asupra concurentei în anumite industrii- de ce anumite firme ale unei anumite națiuni aleg anumite strategii concurențiale.

Michael Porter a ajuns la concluzia că succesul unei specializări internaționale depinde de patru atribute naționale, ce definesc mediul economic în care firmele acționează și care influențează capacitatea de a concura la nivel internațional:

condițiile factorilor de producție, care se referă în special la forța de muncă înalt calificată și nivelul de dezvoltare al infrastructurii;

condițiile cererii, respectiv marimea pieței interne, nivelul de exigență al consumatorilor autohtoni;

situația industriilor din amonte și aval, pentru ca nivelul de competitivitate al acestora va influența nivelul de competitivitate al firmei (industriei) în cauză;

structura, strategia și rivalitatea companiei, care este pivotul central al competitivității.

Economia mondială cunoaște grade diferite de specializare internațională.Țările dezvoltate se regăsesc pe cea mai înaltă treaptă a specializării, asimiland permanent progresul tehnic și reușind să se specializeze în produse cu valoare adaugată mare- Țările în dezvoltare cunosc în mare masură o specializare primară, care nu permite obținerea de beneficii și care face dificilă acumularea de bogăție.

2.1.3. Piața mondială

Piața mondială exprimă totalitatea relațiilor care se stabilesc între producătorii și consumatorii din țări diferite, între economiile naționale în procesul schimbului de activități, care are loc pe plan internațional prin intermediul tranzacțiilor economice, datorită diviziunii ințernationale a muncii.

Formarea pieței mondiale a început în secolul XVI și a devenit atotcuprinzătoare odată cu adâncirea diviziunii mondiale a muncii, cu generalizarea producției de tip capitalist.
Piața mondială reflectă structurile și trasăturile definitorii ale economiei mondiale, având un caracter obiectiv ce decurge din dezvoltarea și adâncirea interdependențelor economice dintre toate națiunile lumii. De asemenea, piața mondială are un caracter complex, datorită diversității economiei mondiale, a particularităților componentelor sale, a multitudinii participanților la schimburile economice internaționale.

Piața mondială, ca orice piață, se caracterizează prin complexitatea obiectul sau: tipurile de tranzacții, volum, potențial, capacitate, structură, un mecanism bazat pe acțiunea cererii și ofertei sub influența diversilor factori de influență: economici, demografici, socio-culturali, geografici, politici, instituționali etc.

Piața mondială se prezintă ca un sistem diversificat, în cadrul caruia există microsisteme (piețe internaționale caracteristice, cum ar fi piața financiară, piața capitalurilor, piața bunurilor etc).

Piața internațională caracteristică este acea parte a pieței mondiale unde se desfașoară cel mai mare volum de schimburi comerciale cu un anumit produs sau grupă de produse unde se stabilește prețul mondial. Piața mondială este astăzi dominată din punct de vedere al obiectului sau de comerțul internațional cu produse manufacturate, iar din punct de vedere al participanților, de societațile transnaționale. Pe grupuri de țări, ponderea țărilor dezvoltate este majoritară, pe fondul unui avans al țărilor în dezvoltare, chiar daca este vorba doar de un grup restrâns la țărilor în dezvoltare (țările Asiei de Sud, Est și cele din America Latină).

2.1.4.Relațiile economice internaționale

Relațiile economice internaționale exprimă totalitatea raporturilor, a schimburilor și tranzacțiilor economice dintre țările lumii, formate în virtutea diviziunii mondiale a muncii și care definesc ordinea economică mondială.

Relațiile internaționale se desfasoară într-un cadru bilateral și multilateral, una din trasaturile definitorii ale relațiilor economice internaționale o constituie multilateralismul, respectiv ansamblul de raporturi simultane și coordonate la scară subregională, regională sau mondială, între state independente și suverane.

Scopul principal al companiilor transnaționale este de a investi în străinătate, deoarece, la aceeași valoare a investiției se așteaptă să câștige mai mult decât firmele locale. Investind, companiile multinaționale își asumă riscuri și implicit costuri suplimentare legate de distanță, diferență de timp, decalaje informaționale, naționalitate, cultură și alte aspecte ale unui mediu străin care nu au ingerințe pentru firmele naționale. Desigur, aceste costuri suplimentare trebuie să fie compensate de câștiguri mai mari decât a concurenților locali. Dar, tehnologia superioară, calitățile antreprenoriale și manageriale, o structură organizatorică la nivel mondial sunt atuurile companiilor multinaționale.

Potrivit statisticilor, companiile transnaționale dețin circa 75-80% din cheltuielile mondiale civile pentru cercetare și dezvoltare, care constituie baza dezvoltării tehnologice, iar cele mai mari 700 dintre ele dețin în jur de jumătate din invențiile comercializate pe plan mondial.

Cele mai mari transnaționale ale lumii numără aproximativ patru cincimi din producția industrială a lumii în timp ce angajează două treimi din forța de muncă de acasă. Investițiile străine directe (ISD) au crescut rapid. Între 1985-1990, ISD a crescut cu o rată medie de 30 procente pe an, de patru ori mai mare decât creșterea producției mondiale și de trei ori mai mare decât rata creșterii comerțului. De fapt, în investițiile străine directe a devenit de fapt un determinant major al modelelor de comerț. Fluxul anual al ISD s-a dublat din 1992 ajungând pană la aproape 350 bilion $.

Comerțul interfirmă – adică comerțul dintre filialele aceleași firme – a reprezentat o treime din exporturile americane și doua cincimi din bunurile importate de SUA în 1994, aproximativ jumătate din comerțul dintre Japonia și SUA este reprezentat de comerțul interfirmă. Acest comerț interfirmă are loc la prețuri de transfer stabilite de către firme, în cadrul unei strategii corporaționale globale care nu este neapărat conformă cu teoria comercială convențională bazată pe conceptele tradiționale ale avantajului comparativ. Faptele sugerează că aceste curente vor continua și vor ajunge chiar să accelereze.

Datorită importanței crescânde a investițiilor străine directe și a cooperării intercorporaționale, economia mondială a atins un punct “de plecare” comparabil cu cel creat de marea expansiune a comerțului internațional de la sfârșitul anilor 1940 și cu dezvoltarea sistemului de comerț internațional cu un grad înalt de interdependență ce i-a urmat. Creșterea ISD și a activităților companiilor transnaționale de multe naționalități a legat națiunile mult mai strâns una de cealaltă, afectând mai departe economia globală.

O problemă importantă cu care se confruntă companiile transnaționale constă în fenomenul corupției din anumite state.

In Raportul efectuat în anul 2001, organizația internațională Transparency Internațional a încercat să afle care sunt țările de origine ale multinaționalelor dispuse să dea mită pentru a obține favoruri sau, pur și simplu, să-și poată desfășura în bune condiții activitatea internațională, ordinea fiind următoarea: pe primul loc se situează Rusia, apoi următoarele locuri sunt ocupate de China, Taiwan, Italia, Japonia la egalitate cu Statele Unite ale Americii, Spania, Franța, Marea Britanie, Belgia și Olanda, Canada, Elveția si Suedia, Australia.

În momentul în care un investitor se mută pe teritoriul altui stat, datorită fondurilor financiare mari și a riscurilor crescute, atunci el trebuie să se adapteze „regulilor” statului respectiv.

Conform Corruption Perceptions Index 2002 (indice al percepției corupției), Transparency Internațional a publicat o listă cu 102 state, fiind inclusă și România care, ocupă locul 79, dintr-un total de 102 state aflate sub monitorizarea organizației internaționale. În vecinătatea României se afla Pakistanul și Albania.

Nota acordată României este foarte mică (2,6), la o diferență valorică destul de apropiată de cea a Nigeriei (1,6), situată la sfârșitul clasamentului corectitudinii referitor la modul de desfășurare a afacerilor în relația cu puterea politică și administrativă.

Un rol important în procesul de globalizare îl au corporațiile transnaționale. Poziția lor în economia mondială decurge din dimensiunile lor, aria întinsă de activitate care depășește limitele naționale, activitățile pe care le desfășoară în aproape toate domeniile. Corporațiile transnaționale s-au dezvoltat din trusturi sau corporații internaționale anterioare sau au fost create în ultimele decenii. Ele dispun de active tangibile și intangibile – capital investit în producția de bunuri și/sau servicii, capacități de cercetare dezvoltare, tehnologii avansate, modalități și practici de organizare și management, legături comerciale – desfășurate și deținute în țara de origine și în alte țări. Sunt numite și „conglomerate cu o geografie proprie“.

Potrivit statisticilor, companiile transnaționale dețin circa 75-80% din cheltuielile mondiale civile pentru cercetare și dezvoltare, care constituie baza dezvoltării tehnologice, iar cele mai mari 700 dintre ele dețin în jur de jumătate din invențiile comercializate pe plan mondial.

În deceniile trecute, globalizarea era construită pe scăderea costurilor transporturilor. Inventarea căilor ferate, a vaporului și automobilului au creat facilitatea oamenilor să ajungă în diverse locuri nu numai rapid, ci și ieftin, dar și să facă comerț pe mai multe piețe, într-o perioadă scurtă de timp și nu foarte costisitor. Actualmente, globalizarea se clădește pe scăderea costurilor telecomunicațiilor, datorită inventării microcipurilor, sateliților, fibrei optice și internetului.

Aparținem unei societăți care a reușit să acumuleze o mare cantitate de resurse materiale, posedă un înalt grad de cunoaștere și capacitate tehnică, dar, care, nu este capabilă să rezolve problemele sociale și umane de bază. Motivul constă în faptul că sistemul capitalist globalizat urmărește numai beneficiul economic pentru o anumită categorie de persoane, ignorându-le pe celelalte. În câteva situații globalizarea adâncește inegalitățile sociale, economice, de acces la resursele culturale și are grave repercusiuni asupra mediului înconjurător. Din punct de vedere social, sistemul global amplifică sărăcia și inegalitățile, iar impactul său asupra mijloacelor de viață ale populației și societății sunt nefaste. La scară mondială, din păcate, sărăcia este regulă; de exemplu, din cei 6 miliarde de locuitori ai planetei, 1.500.000.000 de persoane trăiesc cu mai puțin de un dolar pe zi. Există și situații în care globalizarea și inegalitatea comerțului au efecte nocive. O piață liberă fără nici un control care urmărește numai beneficiul economic intră în contradicție cu protecția, conservarea și menținerea mediului înconjurător.

Țările în curs de dezvoltare prin folosirea de noi tehnologii pot nu doar să vândă materiile prime de care dispun pentru a primi în schimbul lor produse finite, ci pot deveni chiar ele producătoare de bunuri finite. La rândul lor, marile corporații, pot să-și amplaseze părți din producție, cercetare și marketing în diferite țări, legătura între ele realizându-se prin intermediul computerelor și telecomunicațiilor. Bunurile materiale și serviciile sunt oferite și comercializate la nivel global.

Globalizarea economică s-a realizat prin înlăturarea barierelor din calea circulației libere a produselor și capitalului pe mapamond, intensificarea concurenței, crearea locurilor de muncă, sporirea eficienței economice, reducerea prețurilor de consum, lărgirea opțiunilor cumpărătorilor etc.

Transferul factorilor de producție. Prin raspândirea geografică a mijloacelor de care dispun, societățile transnaționale au un rol privilegiat în domeniul transferului factorilor de producție între diferite țări. Acest transfer nu are loc într-o singură direcție și nu produce întotdeauna rezultate previzibile.

De altfel, mobilitatea diverșilor factori este mai mică sau mai mare în interiorul societății – care transferi de preferința ceea ce are din abundență, sau asupra caruia are o influență directă – ca de exemplu tehnologie, și pană la un anumit nivel, capital. Acțiunea de transfer al factorului muncă este în schimb mai limitată.

Transferul de capital are o importanță deosebită pentru societățile transnaționale, deoarece influențeaza eficiența activității firmei. Mișcarea capitalului parcurge doua faze distincte: faza aportului și faza rambursării. În practică, cele două mișcări se interferează, trecerea de la o fază la alta realizându-se mai lent sau mai rapid în funcție de interesul tărilor participante la investiție. În legatură cu mișcarea capitalului s-a definit noțiunea de "perioadă de rambursare", ca fiind durata medie de recuperare a investiției inițiale.

În general, această perioadă variază pentru operațiunile internaționale între 3 și 12 ani (3 ani în America Latină, 11 ani în Marea Britanie, 12 ani în Canada). În țarile în care operează filiale ale societaților transnaționale, sub presiunea acestora, producția se modernizează și ca urmare se produce o creștere a cererii de capital. Celelalte intreprinderi, datorită concurenței, vor fi nevoite să recurgă și ele la o modernizare rapidă. Această acțiune este cu atât mai intensă cu cât filialele societăților transnaționale din același sector utilizează mai mult capital pentru un volum de producție dat.

Nici influențele asupra piețelor financiare nu sunt de neglijat. Dacă societatea transnațională dorește să reducă transferurile din strainătate în țara-gazdă, atunci ea trebuie să recurgă la capitaluri de imprumut. Având un renume internațional, societățile transnaționale se pot apropia mai usor de unele piețe financiare internaționale, pentru a-și asigura o finanțare multiplă, mai sigură, cu avantaje colaterale importante.

Recurgerea la împrumuturi internaționale de pe mai multe piețe arată preocuparea pentru a aloca resursele în cele mai bune condiții. Dar creșterea cererii de capitaluri va antrena majorarea dobânzilor și implicit finanțarea ofertelor de investiții cu o eficiență tot mai ridicată. În această situație apare un risc dublu de dezechilibru: riscul de a provoca o creștere prea mare a cererii de capital pe piețele locale și care va crea o tensiune asupra dobânzilor; riscul de a consuma capacitatea de ofertă a piețelor financiare locale în detrimentul firmelor autohtone.

Transferul internațional de tehnologie. De regulă, intreprinderea transnațională transmite progresul tehnic prin trei canale principale:

exportul produselor sale, în special al bunurilor-echipament;

cedarea de brevete și licențe de fabricație, cedarea de know-how;

instalarea directă (însoțită de unul din canalele celelalte).

Importanța relativă a diferitelor canale este greu de precizat, cesiunea tehnică care însoțește investițiile directe este metoda principală. Influența altor canale variază în funcție de natura produsului sau a tehnicii, de țara și de perioada de timp.

În condițiile amplei revoluții tehnico-stiințifice mondiale, știința și tehnologia oferă posibilităti imense De rezultatele acestora au beneficiat în primul rând țările dezvoltate, ceea ce a facut ca în acest domeniu al științei și tehnologiei să se producă cel mai adânc decalaj dintre țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare. Cheltuielile de cercetare-dezvoltare sunt concentrate în proportie de 98% în țările dezvoltate.

Un prim aspect al acestei probleme îl constitue disproporția existentă în repartiția activitaților stiințifice și tehnice pe plan mondial care se reflectă și în transferurile internaționale de tehnologie. Aceste inegalitati sunt agravate de lipsa unei piețe internaționale și de faptul că monopolul cunoștințelor stiințifice și tehnice este deținut de câțiva vânzători, în timp ce un numar de cumpărători dispun de informații puține în domeniu și nu au putere de negociere. Vânzătorii sunt cel mai adesea societăți transnaționale care domină piața și dictează prețurile și formele de transfer.

Ritmul rapid al înnoirilor tehnice determină societățile transnaționale să încerce prin diferite mijloace restrictive să monopolizeze rezultatele cercetării, să bareze în mod direct propagarea noilor tehnici și tehnologii. Principalul mijloc utilizat îl constitue concentrarea cercetării în țara de origine, conferindu-se un caracter pasiv transferului de tehnologie spre țarile în curs de dezvoltare.

Ele motiveaza aceasta optiune prin legarea cercetării cu cerințele pieței interne, posibilitatea de a folosi rețeaua națională de cercetare, eficiența mai ridicată a activității desfășurate la sediul central. La nivelul filialelor, cel mai adesea sunt inființate un serviciu de control al calității și un serviciu de asistență tehnică necesar desfașurării procesului tehnologic. Cercetarea din filiale nu iși propune decât adaptarea rezultatului obținut de la centru la condițiile specifice pieței locale.

În India, de exemplu, sub presiunea guvernului, mai multe filiale ale societăților transnaționale au înființat unități de cercetare-dezvoltare, dar ele nu au ca obiectiv efectuarea de cercetare fundamentală sau aplicativă, ci sunt orientate spre activități experimentale privind utilizarea resurselor locale și adaptarea producției la condițiile pieței indiene.

În țările în curs de dezvoltare mai avansate, ca Brazilia, Argentina și Mexic exista o importantă activitate de cercetare-dezvoltare inovatoare în cadrul filialelor, dar foarte rar rezultatele ei sunt folosite pe plan intern – deciziile în acest sens sunt luate de către societatea-mamă.

Alt aspect al problemei este nepotrivirea tehnologiilor transferate de societățile transnaționale cu condițiile din țările în curs de dezvoltare care pare să fi crescut în ultimii ani, sub influența unor factori cum sunt: creșterea cererii pentru produsele de lux în țările dezvoltate, accentuarea standardizării al carui efect este faptul că tehnologiile devin tot mai specifice produsului etc.

Firmele moderne au tendința de a se concura mai mult prin tehnica sofisticată a produselor lor decât prin preț precum și prin tehnici precise de comercializare. În plus, marile firme din țările industrializate tind să foloseasca transferul tehnologic spre țările în curs de dezvoltare pentru atenuarea efectelor ce decurg din lipsa unor produse energetice și de materii prime.

Ele ofera țărilor în curs de dezvoltare tehnologii energo-intensive, poluante. Această situație este determinată și de cheltuielile mari în țările de origine pentru protejarea mediului ambiant, care depăsesc cu mult cheltuielile similare din țările în curs de dezvoltare.

Un alt aspect este acela al exodului forței de muncă competente din țările în curs de dezvoltare, principalele beneficiare ale acestei migrații internaționale a forței de muncă calificate fiind țările dezvoltate. Acest fenomen de proporții cunoscut sub numele de "transfer invers de tehnologie", are profunde consecințe negative pentru țările în curs de dezvoltare, imposibilitatea realizării unei dezvoltări economico-sociale bazate pe efortul propriu al țărilor în curs de dezvoltare, consolidarea decalajului stiințific și tehnic dintre țările în curs de dezvoltare și cele dezvoltate, în favoarea ultimelor.

Pentru țările în curs de dezvoltare apare tot mai evidenta necesitatea unor tehnologii adecvate, în strânsă legatură cu nevoile economice ale acestor țări.Criteriile pe care trebuie să le îndeplinească o tehnologie pentru a fi adecvată țărilor în curs de dezvoltare sunt urmatoarele: să fie simplă și să solicite investiții limitate în funcție de veniturile locale, să folosească mai multa forță de muncă, să valorifice materiile prime indigene, să fie compatibilă cu tradițiile locale, să nu solicite o infrastructură complicată, să presupună utilaje ușor de utilizat și întreținut, să îmbunătățească tehnicile existente pentru a contribui la creșterea productivității muncii, să conducă la creșterea gradului de calificare a mânei de lucru locale.

Țările în curs de dezvoltare au creat organisme naționale de negociere în relațiile cu corporațiile transnaționale, cu rolul de a aplica politica guvernelor și reglementările legislative privind investițiile străine, de a controla activitatea societăților transnaționale în diferite sectoare.

Foarte important pentru întărirea capacității de negociere a țărilor în curs de dezvoltare este realizarea unui potențial științific și tehnic propriu, proces care se izbește de numeroase obstacole, rezolvarea unor necesități economice de primă urgență, lipsa infrastructurii adecvate și a resurselor financiare. Cu toate acestea, cererea și dezvoltarea capacităților tehnico-stiințifice pe baza efortului propriu reprezintă un element de bază al dezvoltării economico-sociale a numeroase țări în curs de dezvoltare: India, Pakistan, Mexic, Venezuela, Brazilia s.a.Aceste țări aloca acestui obiectiv importante resurse financiare și stabilesc modalități concrete de finanțare a programelor din acest domeniu.

De asemenea la nivelul ONU au fost create unele structuri cum sunt: Comisia și Centrul ONU pentru corporațiile transnaționale, care sprijină țările în curs de dezvoltare acordând asistență guvernelor acestor țări pe diverse probleme – formularea de politici ce au în vedere aportul de capital al societăților transnaționale, probleme de ordin fiscal, financiar pe care le ridica achiziționarea de tehnologie etc.

Transferul forței de muncă. Față de ceilalti doi factori, capital și tehnologie, factorul muncă are o mobilitate mai redusă și în consecință corporațiile vor acorda o atenție mai mică acestuia. Situația se prezintă diferențiat, pe piața muncii din țara-gazdă și pe piața muncii din țara de origine.

Piața muncii a țării-gazdă. Mai întai este important dacă societatea transnațională creaza o activitate nouă sau daca este vorba de o extindere succesiva a activității. Cel puțin la început, participarea la o intreprindere existentă nu presupune o creare de locuri de muncă. Dimpotrivă, reorganizarea, în sensul creșterii productivității muncii determină imediat o reducere a locurilor de muncă în întreprindere.

La paritate de investiții, numarul de locuri de muncă creat de o filială a unei societăți transnaționale, este cu atât mai mic față de cel creat de o întreprindere locală cu cât intensitatea de capital pe lucrător este mai mare în filială.

În absență însă a societăților transnaționale, crearea de noi locuri de muncă în țările dezvoltate ar putea fi realizată de întreprinderile locale. Substituirea unui producător cu altul, lasă în cel mai bun caz, nivelul de ocupare nemodificat.

Piața muncii a țării de origine. Expansiunea în strainătate a societății nu are o influență negativă asupra nivelului de ocupare din țara de origine. Dezvoltarea activității întreprinderilor transnaționale dintr-un sector în străinătate nu se produce în detrimentul activității din țara de origine.

Activitatea din țara de origine este afectată numai când crearea unei activități productive în strainătate duce la închiderea unei unități corespunzatoare din țara de origine. În marea majoritate, efectul pentru țara de origine este favorabil.

Expansiunea în străinătate a activității primare (plantații, petrol) se substitue rar activității țării de origine, deoarece are ca scop livrarea de materii prime. În cazul sectoarelor de manufactură, expansiunea în străinătate privește de obicei întreprinderile care realizează producție pentru export.

Chiar în ipoteza transferului integral a unui tip de producție în străinatate, ca urmare a reducerii costurilor de producție, nivelul global de ocupare în țara de origine poate fi menținut, dacă societatea-mamă dezvoltă în substituire activități noi, mai avansate.

În acest caz, se produce o simplă deviere a ocupației, pe sector, de natură calitativă. Este ceea ce se întâmplă în Elveția și Suedia, unde dezvoltarea întreprinderilor transnaționale nu este însoțită de o reducere corespunzatoare a ocupării. În cazul american, pierderea locurilor de muncă care rezultă din implantarea de activități în strainătate este mai mult decât compensată de locurile de muncă create direct sau indirect, în același sector sau în restul economiei.

Bilanțul calitativ pentru factorul muncă se traduce printr-o creștere simultană a acestuia în țara de origine și în cea gazdă.

Mobilitatea transnațională a forței de muncă privește direct numai un numar limitat de persoane: conducători, tehnicieni, agenți comerciali. Se transferă în felul acesta doar factorul de organizare sau tehnic. Această mobilitate nu interesează decat 2% din efectivele totale de personal și are o oarecare influență la nivelul categoriilor de angajați superior pregătite.

În afara activității primare, expansiunea transnațională se produce către țarile unde există o mană de lucru disponibilă, nu neaparat abundentă. În țarile în curs de dezvoltare, rezerva de mană de lucru derivă din creșterea demografică (America Latină, Asia), în timp ce în țarile dezvoltate, ea provine din emigrare.

Calificarea forței de muncă a filialelor societăților transnaționale este superioară celei existente în societățile locale, totuși ramâne inferioară celei a societății-mamă. Această poziție intermediară exprimă avantajul tehnic al filialelor față de societățile locale și dependentă lor față de grup. Creșterea calificării medii pe ansamblul economiei nu înseamnă o afirmare a tuturor categoriilor profesionale.

Necesitatea de a dispune de o încadrare potrivită și de tehnicieni bine calificați îndeamnă întreprinderile transnaționale să obțină un grad înalt de calificare la aceste niveluri. Pentru a atinge acest obiectiv, se recurge la obiceiul permanent al formării cadrelor în interiorul grupului, la cautarea elementelor celor mai potrivite printr-o politică activă de recrutare, niveluri de retribuție superioare celor ale concurenților, concedieri rapide în caz de criză.

2.2. Rolul societăților transnaționale la nivel global

Societațile transnaționale reprezintă unul dintre cei mai reprezentativi factori ai procesului economic contemporan. Ele „răspândesc bogăția, munca, tehnologiile avansate și contribuie la ridicarea standardului de trai și îmbunătățirea mediului de afaceri”. În acest timp, societațile transnaționale constituie latura „cea mai vizibilă a globalizării”.

În ultimele decenii, problematica firmelor multinaționale a continuat să fascineze pe mulți economiști, generând numeroase simpozioane și dezbateri, chiar congrese, toate materializându-se într-un volum impresionant de publicații, al cărui cuprins nu poate fi redat nici de cele mai sofisticate baze de date.

În încercarea lor de a surprinde natura economică a societăților transnaționale într-o definiție cât mai cuprinzătoare, cercetătorii și-au concentrat atenția, înainte de toate, asupra înțelegerii factorilor determinanți ai producției multinaționale. De aceea ei au demarat investigațiile urmărind două piste de cercetare, aparent diferite, dar până la urmă complementare.

Prima s-a rezumat la identificarea principalelor caracteristici ale societăților transnaționale. A doua a constat în explicarea motivelor determinante ale naționalizării producției lor, de fapt cele care le-au condus la multinaționalizare.

De-a lungul anilor, distincția dintre cele două contribuții a devenit obiect de controversă, în sensul că nu s-a reușit realizarea unui consens între economiști asupra criteriilor care să stea la baza definirii acestor firme. Așa se explică prezența în literatura de specialitate a unui număr apreciabil de definiții, multe dintre ele contradictorii. Astfel în prezent, majoritatea economiștilor acceptă că o societate transnațională constă într-o firmă care și-a extins producția și marketingul dincolo de hotarele unei singure țări.

Așadar „producția internațională reprezintă o activitate creatoare de valoare adăugată, aflată sub proprietatea, controlul și organizarea unei firme sau unui grup de firme dincolo de hotarele sale naționale”. Firmele actualmente de talie mondială, au început invariabil prin a se constitui ca mari întreprinderi pe plan național, ceea ce a implicat, un proces de concentrare și centralizare a capitalului, de-a lungul unei perioade de timp mai mult sau mai puțin lungi, ele și-au diversificat producția înainte să se internaționalizeze.

Apariția și dezvoltarea societăților transnaționale au schimbat radical datele referitoare la concurență. Ele trebuie să facă față acum unei competiții care se desfășoară în condițiile în care se poate vorbi despre existența unei „industrii globale”. Avantajele competitive de care se pot bucura firmele depind de specificul țării în care operează. În cazul existenței mai multor economii separate, firmele își stabilesc activitățile externe ca un portofoliu, dispunând de o largă autonomie.

O strategie globală înseamnă creșterea interdependențelor între activitățile separate geografic ale filialelor și companiilor – mamă. În același timp, ea presupune optimizarea avantajelor locale ale fiecărei filiale cu satisfacerea condițiilor cererii de pe piața vizată, potrivit devizei „compania trebuie să gândească global, dar să acționeze local”.

Astăzi marile puteri ale lumii caută să obțină avantaje în producție, marketing și cercetare prin combinarea tuturor factorilor de producție la scară planetară, ca urmare a intensificării procesului de globalizare economică. Atingerea acestui obiectiv este facilitată de locul pe care corporațiile multinaționale au ajuns să-l dețină în economia mondială. Astăzi societățile transnaționale, și nu țările reprezintă primul agent al comerțului internațional.

Drept urmare, societățile transnaționale au ajuns să modifice structura factorilor de producție a multor țări, ca efect al mișcării capitalului fizic și uman, precum și a tehnologiei dintr-o parte în alta a lumii, creând o nouă bază a activelor de producție.

Contribuția societăților transnaționale la globalizarea economiei ar mai putea fi pusă în evidență și de gradul de capitalizare al pieței. Semnificația celor mai mari corporații în economia mondială contemporană ar putea fi obținută și prin examinarea contribuției lor la produsul intern brut mondial GDP. În ultimul timp au început să se afirme o serie de corporații provenind din țări aflate în dezvoltare.

De asemenea într-un clasament alcătuit în 1997, privind primele 50 de companii multinaționale având în vedere state aflate în dezvoltare, Daewoo Corporațion (Coreea de Sud) ocupă primul loc, cu 10,5 miliarde de dolari active situate în străinătate.

Indiferent de particularitățile pe care le afișează marile companii multinaționale, a căror zonă de proveniență diferă atât de mult este absolut limpede că omenirea a pășit într-o eră în care acestea au dobândit controlul asupra unei mari părți a economiei mondiale.

Locul lor pe marea scenă a lumii contemporane este greu de stabilit deoarece ne aflăm într-un proces în plină mișcare. Este limpede că rolul și mai ales efectul pe care marile corporații multinaționale le au asupra economiei mondiale depășesc cu mult semnificația lor numerică.

Dacă la început, percepția multinaționalelor a fost mai mult negativă decât pozitivă, ele fiind identificate, nu de puține ori, cu „forme mascate de exploatare”, treptat impresiile s-au mai schimbat constatându-se că ele joacă un rol important în crearea de noi locuri de muncă, promovarea exportului, accentuare de noi transferuri de capital și tehnologie, în fine, infuzia de competențe manageriale de înaltă calificare.

Într-adevăr, în procesul globalizării lor, firmele au parcurs trei stadii: creșterea ponderii exporturilor în totalul producției lor, globalizarea producției prin construcția de întreprinderi în afara granițelor naționale, și în cele din urmă, globalizarea competențelor și a sistemelor organizaționale, ceea ce înseamnă abilitatea de a opera la cele mai înalte standarde pretutindeni în lume.

Tabel 2.1. Cele mai mare companii publice mondiale 2014

Loc Companie Țară Vânzări Profit Active Valoare de piață

Sursa: Forbes.com

În cadrul economiei globale, dimensiunile firmelor au devenit un parametru esențial. Mărimea societăților transnaționale condiționează expansiunea lor peste hotare, creând totodată o sinergie operațională și financiară menită a-i reduce vulnerabilitățile, să-i sporească posibilitățile de a rezista mai ușor la șocurile economice ivite pe parcurs și a-i spori șansele de a-și exercita puterea asupra anumitor piețe. De aceea, în contextul noului val al mondializării capitalului, firmele urmăresc nu numai atingerea unor dimensiuni optime, dar își focalizează atenția și spre consolidarea rețelelor de producție globale. Impactul tehnologiilor moderne a condus la redefinirea hotarelor multor industrii, forțând în același timp, firmele să-și reconsidere strategiile. Echilibrul dintre industrii, care înainte se forma și era urmărit la scară națională și-a extins acum sfera de cuprindere la scară planetară creându-se condițiile unei așa numite „independențe strategice”, în cadrul căreia firmele multinaționale reacționează pentru a-și proteja pozițiile oligopolistice vizavi de alți competitori majori. Dimensiunile firmei au devenit, în prezent unul dintre cele mai importante obstacole impuse în calea intrării pe piață, mai efectivă chiar decât profitabilitatea.

Într-o perioadă caracterizată prin rupturi tehnologice și organizatorice în care hotarele dintre industrii tind să dispară prin asimilarea tehnicii de calcul, abilitarea firmelor de a-și identifica clienții și competitorii capătă noi dimensiuni, greu de întrevăzut cu câteva decenii în urmă. Drept urmare, parteneriatele strategice în domeniul cercetării și crearea rețelelor de oligopoluri sunt un răspuns logic la noile provocări generate de globalizarea economică. În același timp ele s-au transformat într-o nouă cauză a accentuării acestui proces.

2.3. Principalele strategii de dezvoltare ale societăților transnaționale

În virtutea optimizării funcționării complexelor multinaționale, strategiile societăților transnaționale de verificare, valorificările și în același timp, de înnoire a avantajelor lor competitive în spațiul transnațional au cunoscut adaptări la modificările intervenite în mediul de operare a firmelor, pe fondul progresului tehnologic, al reașezării raporturilor de competitivitate, pe plan mondial, al tendințelor de integrare economică și de liberalizare a politicilor în materia ISD.

Strategiile de internaționalizare ale societăților transnaționale se definesc prin tipurile de activități localizate la nivelul filialei în spațiul de implantare și totodată, prin tipurile, sensul, și intensitatea legăturilor cu firma – mamă. În prezent există trei tipuri de astfel de strategii:

strategia filialei cu autonomie funcțională

strategia de integrare simplă

strategia de integrare complexă

Strategia filialei cu autonomie funcțională presupune crearea unor structuri productive care reprezintă replici, la dimensiuni mai mici ale firmei mamă. Aceste filiale sunt răspunzătoare și au totodată independența funcțională necesară pentru reproducerea în spațiul de implantarea întregului lanț a activității economice generatoare ale unui produs final, cu excepția a generării tehnologiei și a finanțării inițiale. Controlul este efectuat de către firma – mamă, prin relațiile de proprietate și prin fluxurile de resurse dinspre ea către filială. Pentru această strategie optează firmele care vizează accesul direct pe piața de implantare și captarea cererii locale.

În cadrul strategiilor de integrare simplă, se dezvoltă un grad ridicat de dependență între firmele – mamă și filiale dominate de modelul filialei – sursă. În timp ce concurența pe bază de costuri la nivelul bunurilor standardizate, convergența, metodele de consum și scăderea cheltuielilor de transport au stimulat și au permis mărirea sferei de cuprindere geografică a strategiilor de internaționalizare. În consecință marile firme oligopoliste operând în industria automobilului, a celei aerospațiale, sau electronice s-au mișcat primele în direcția combinării avantajelor generate la scară largă din cele decurgând din organizarea pe baze regionale sau chiar globale a unei rețele de furnizori cu costuri scăzute, în cadrul unor strategii de integrare simplă.

O ilustrare de dată recentă a acestui tip de strategie este utilizarea sa în domeniul serviciilor. Niveluri de costuri mai scăzute ale unor factori de producție și o pregătire superioară a forței de muncă sunt printre cele mai importante avantaje de localizare ale țărilor est – europene, chiar dacă până în prezent s-a dat în primul rând curs argumentului „dimensiunea pieței interne”.

Strategiile de integrare complexă au drept elemente esențiale o specializare puternică, cu vocație regională, și deseori globală a filialelor în realizarea unui produs sau a unui proces de producție, precum și apariția specializării pe criterii de tip funcțional a filialelor. În contextul punerii în aplicare a unei astfel de strategii, orice filială poate să îndeplinească integral sau în colaborare cu alte filiale sau cu firma – mamă o anume funcție pentru complexul transnațional în ansamblul său. Metodele moderne de management au cunoscut o răspândire fără precedent, devenind accesibile și firmelor mai mici. Față de aceste sfidări ale globalizării o seamă de evenimente ținând de organizarea și conducerea companiilor multinaționale erau de natură să încline în mod nefavorabil balanța în ceea ce le privea. În paralel cu creșterea gradului de integrare, în cadrul complexului transnațional are loc o adâncire a interdependențelor dintre entitățile ce îl alcătuiesc, o intensificare a fluxurilor de factori de producție precum tehnologia, informația, resursele financiare, precum și a celor de bunuri și servicii în ambele sensuri. În ceea ce privește bunurile acestea constituie tot mai adesea produse cu grad de diferențiere sporit. Ca urmare a multiplelor fluxuri de orientări și sensuri diferite care asigură funcționarea societăților transnaționale în contextul strategiilor de integrare complexă, structura organizatorică a firmei multinaționale părăsește tot mai mult aspectul de ierarhie dobândindu-l pe cel de rețea.

Strategiile de integrare complexă au la bază, și totodată marchează o serie de mutații intervenite în sistemul de motivații care stau la baza internaționalizării producției, respectiv la nivelul avantajelor de competitivitate, al celor de internalizare și al celor specifice economiilor de implantare. Principalele mutații ținând de aceste elemente se referă la următoarele aspecte:

avantajele concurențiale ale firmei, considerate ca emanând de la firma mamă sunt tot mai mult regăsite la nivelul filialelor reflectând competențe care sunt rezultatul întregului complex transnațional și al acțiunii fiecărei componente în parte.

în condițiile strategiilor de integrare complexă se multiplică avantajele ce decurg din funcționarea complexului transnațional în ansamblul său, ca urmare a unei integrări crescute a activităților derulate de organizații economice tot mai specializate.

are loc o reevaluare a factorilor de localizare, captarea competențelor locale, devenind un element central în contextul acestor strategii. Prin urmare schimbă și premisele raportului dintre societățile transnaționale în calitate de firmă investitoare și organizatoare a producției, și economia de implantare.

Întrepătrunderea între spațiile economice naționale prin rețele de producție internaționale este însoțită de un puternic transfer de principii, norme și deprinderi care țin conținut culturii de organizație. Zona de iradiere a integrării la nivelul structurilor productive devine mult mai largă pătrunzând în zona socialului și culturalului.

2.4. Competiția societăților transnaționale și globalizarea organizării afacerilor

Societățile transnaționale s-au dezvoltat în perioada postbelică deoarece și-au exploatat pe plan internațional avantajele competitive. Societățile transnaționale tind să se numere printre cele mai inovatoare companii și sunt puternic reprezentate în industriile cele mai dinamice din punct de vedere tehnologic. Ele sunt responsabile pentru majoritatea cheltuielilor private pentru cercetare și dezvoltare. Inovația tehnologică a ajutat procesul de „secționare a lanțului valorii”, prin care un proces de producție poate fii secționat și distribuit pe tot cuprinsul globului.

Totuși deși societățile transnaționale domină producția și distribuția globală a multor bunuri și servicii, avantajele lor tehnologice și organizaționale nu le-au făcut invincibile în fața competiției. Avantajele competitive nu rezultă doar în produse și tehnologii, ci depind și de viteza cu care se produce inovația și cu care pot fii create și distribuite noile produse. Asemenea factori au încurajat creșterea rețelelor transfrontaliere de producție și distribuție dirijate de producător și de cumpărător care permit întreprinderilor mici și mijlocii să intre în legătură cu marile corporații, formând rețele capabile să inoveze și să se adapteze asiduu.

Globalizarea afacerilor depinde de capacitatea de inovare a firmelor și de abilitatea lor de a organiza eficient rețelele transfrontaliere de producție și distribuție cu ajutorul progreselor în tehnologia comunicațiilor și în tehnicile de management. Dacă producția multinațională ar fi inițiată ca în trecut doar pentru a eluda barierele comerciale, ar fi de așteptat ca expansiunea acesteia să fi încetinit sau chiar să fi scăzut, deoarece restricțiile comerciale și costurile de transport au scăzut spectaculos.

Pe măsură ce inovația tehnologică devine mai decisivă pentru avantajele competitive ale societăților transnaționale, există stimulente mai mari pentru organizarea producției și distribuției în cadrul firmei sau a rețelelor de firme dispersate geografic dirijate de societăți transnaționale. Așa cum globalizarea economică a contribuit la evoluția piețelor globale, și globalizarea afacerilor a încurajat substituirea tranzacțiilor pe piață prin rețele intrafirmă și între firme. Este de așteptat ca proporția comerțului intrafirmă în comerțul mondial să crească pe măsură ce cresc tranzacțiile în cadrul societăților transnaționale. Din moment ce comerțul a crescut în comparație cu venitul mondial acesta ar tinde să sugereze o creștere a comerțului intrafirmă raportat la producția mondială.

Deși societățile transnaționale individuale variază în ceea ce privește capacitatea lor de a organiza producția și comerțul intrafirmă luate în ansamblu ele aprovizionează piețele din toată lumea și produc din locații de pe toate continentele. Chiar dacă societățile transnaționale individuale nu aprovizionează fiecare piață națională sau sursă din fiecare țară, activitățile lor luate împreună au determinat o trecere structurală la o competiție globală mai intensă din cauza expansiunii sistemelor globale de producție. Până și cele mai mari societăți transnaționale își au adesea majoritatea producției, vânzărilor, activelor, profiturilor și facilităților de cercetare dezvoltare în țara de origine. Porter (1990), acceptă că societățile transnaționale concurează acum la nivel global însă susține că ele rămân înrădăcinate în sistemul economic și cultural al țării lor; în această concepție ele își atrag avantajul competitiv cu precădere din baza națională și aplică strategii globale pentru a face față competiției.

Societățile transnaționale sunt „dezlănțuite” circulând rapid între țări, transferând producția și penetrând sursele de avantaj competitiv național pentru a-și maximiza profiturile, adesea în detrimentul unei forțe de muncă imobile.

2.5. Relațiile societăților transnaționale cu statele naționale

Fără îndoială societățile transnaționale depășesc orizonturile naționale, ele nemaifiind interesate de omul-cetățean ci de omul-client indiferent de țara de origine. Unii specialiști susțin că în timp ce puterea marilor corporații crește cea a statelor naționale scade. Cu toate acestea nu se poate afirma că societățile multinaționale au devenit entități fără stat, oricât de mare ar fi gradul de transnaționalitate al acestora, ele nu-și desfășoară activitatea în neant ci pe teritorii care aparțin statelor. Motiv pentru care oricât de puternică ar fi o corporație, ea este nevoită să aibă relații atât cu țara sa de origine cât și cu statele pe teritoriul cărora are implantate filiale, ea devenind „multistatală”.

Relațiile corporațiilor multinaționale cu țara sa de origine.

Fostul președinte al lui General Motors Charles Erwin Wilson, propus pentru funcția de secretar de stat la SUA pentru apărare a fost întrebat dacă ar putea lua o decizie în interesul SUA, chiar dacă ar leza interesele acționarilor lui General Motors. Acesta a răspuns: „ Nu-mi pot imagina așa ceva, deoarece de ani și ani, gândesc că tot ceea ce este de folos țării noastre este de folos și lui General Motors și viceversa”.

Din cele de mai sus reiese că între corporații și statele naționale există colaborare pe diverse planuri care este reciproc avantajoasă. Un exemplu este statul american, care încurajează expansiunea marilor săi „Generali” (Electric, Motors, Dynamics), dar și a celor consacrate (Ford, Exxon, IBM, ATT), precum și a noilor veniți ( Microsoft, Wall-Mart Stores, Pfizer, Lucent Technologies). În schimb multinaționalele au „grijă” ca SUA să ajungă și să rămână prima putere economică, politică și militară a lumii. Pe de altă parte companii ca McDonald’s, Levi’s, Coca-Cola, prin expansiunea lor oare nu servesc și interesul SUA, nu acționează ca niște promotori ai stilului de viață american. De-a lungul timpului această relație a evoluat asemănător și în celelalte țări dezvoltate.

Relațiile corporațiilor multinaționale cu statele pe teritoriul cărora își desfășoară activitatea.

De regulă marile corporații, în special americane, preferă să dețină integral acțiunile filialelor externe. Astfel centrul de decizie poate impune filialei dintr-o anumită țară fie o politică financiară în beneficiul altei regiuni, fie să cumpere de la societatea mamă sau de la o altă filială diferite bunuri la prețuri inferioare costurilor de fabricație, pentru a reduce taxele vamale, impozitele pe cifra de afaceri. Aceste practici pot influența negativ balanța de plăți externe precum și bugetul țării gazdă. Corporația transnațională nu are preferințe subiective pentru o anumită filială sau țară, scopul ei fiind maximizarea profitului pe ansamblu; ea poate impune filialelor externe restrângerea activității, transfer de capital, concedieri, etc. Aceasta poate conduce la o anumită instabilitate economică și socială a țării gazdă.

2.6. Impactul societăților transnaționale asupra mediului de implementare

Impactul corporațiilor asupra mediului economic al statelor gazdă poate fi conturat cu ajutorul a trei chestiuni care preocupă statul în relația sa cu corporația transnațională: balanța de plăți, mediul concurențial și problema socială.

Balanța de plăți

Impactul investițiilor străine asupra balanței de plăți variază în funcție de scopul investiției, natura activității și de stadiul de dezvoltare al proiectului investițional.

a) După scopul investiției:

tranzacțiile corporațiilor în căutare de piață, implică mai multe importuri decât exporturi;

tranzacțiile corporațiilor interesate de resursele locale, implică mai multe exporturi decât importuri;

b) După natura activității:

activități diferite necesită importuri și exporturi diferite

c) După stadiul de dezvoltare al proiectului investițional:

proiectele aflate la început necesită importuri masive de tehnologie, echipamente de producție, produse intermediare, însă pe măsură ce afacerea se dezvoltă este de așteptat ca importurile să scadă, concomitent cu creșterea aportului furnizorilor locali.

după ce investiția devine profitabilă, încep să se realizeze plățile capitalului extern.

Fluxurile astfel rezultate sunt considerabile, la care se pot adăuga și prețurile de transfer. Efectele activității corporațiilor transnaționale asupra balanței de plăți a unei țări pot fi directe și indirecte. Cele directe pot fi identificate și reflectate direct în balanța de plăți astfel:

Tabelul 2.1. Efecte directe ale activității societăților transnaționale asupra balanței de plăți a statului-gazdă

Sursa : Voinea, L. Corporațiile Transnaționale și Economiile Naționale, Editura, I.R.L.I. București, 2007, p. 127

Impactul indirect constă în:

contribuția investițiilor străine la formarea capitalului intern, care contribuie la creșterea economică. Iar aceasta la rândul său influențează importul, exportul, rata economiilor, toate reflectându-se direct sau indirect în balanța de plăți.

fluxurile de capital rezultate din activitatea corporațiilor transnaționale influențează nivelul ratei de schimb și deci prețul și volumul bunurilor tranzacționate.

corporațiile pot cere firmelor naționale să producă bunuri pentru care nu există cerere internă, contribuind astfel la creșterea exporturilor.

corporațiile pot apela la furnizori locali care folosesc materii prime din alte țări, contribuind la creșterea importurilor.

Pe tema efectelor activității corporațiilor transnaționale asupra balanței de plăți au fost elaborate numeroase studii. Ca tendință din aceste studii reiese că efectele asupra balanței de plăți au fost negative. În țări precum Singapore China contribuțiile corporațiilor la balanța de plăți este pozitivă, acest lucru datorându-se în mare parte politicilor guvernamentale de sprijinire a activităților în sectoarele prioritare.

În România nu a fost elaborat încă un studiu cuprinzător asupra efectelor activității corporațiilor transnaționale asupra balanței de plăți. Există însă unele informații în acest domeniu. Astfel un studiu arată că ponderea stocului investițiilor străine directe în PIB în anul 2006 era doar de 3,2 % , ceea ce înseamnă că rolul acestora asupra balanței de plăți era destul de redus. În 2009 această pondere ajunsese la 17%, o creștere semnificativă, dar mult sub nivelul minim de 40% considerat de specialiști ca semnificativ.

Impactul corporațiilor transnaționale asupra mediului concurențial al statului gazdă nu este în toate cazurile negativ, după cum susțin unii specialiști.

Intrarea unei corporații pe o piață națională poate mării gradul de competiție pe acea piață, poate reduce prețurile (în situația în care corporația este mai puternică decât firmele locale), poate introduce produse noi ca urmare a activității de cercetare dezvoltare. Astfel în industria Kenyană de încălțăminte apariția corporațiilor transnaționale a condus la creșterea competiției pe piață și la înnoirea liniilor tehnologice al firmelor locale. Pătrunderea lui Pepsi și Coca Cola pe piața indiană nu a îndepărtat producătorii locali de pe piață, întreaga industrie de profil profitând de pe urma campaniilor publicitare ale celor două corporații. Și în România investițiile străine în domeniul băuturilor răcoritore au avut un efect de stimulare a investițiilor.

Astfel au apărut producători locali cum ar fi European Drinks, Leader, etc. În afară de asta efectul de multiplicare al investiției Coca Cola a fost de 10:1, adică fiecare loc de muncă creat de Coca Cola a creat alte 10 locuri de muncă în sectorul de distribuție.

Conform unor studii efectele pozitive tind să aibă loc atunci când firmele locale dispun deja de capacități de producție anterior pătrunderii pe piață a corporației transnaționale și are o productivitate apropiată de a acesteia. Dacă însă forța corporației este uriașă în raport cu cea firmelor locale, iar concurența din partea altor corporații este nesemnificativă, atunci piața locală nu poate funcționa eficient. Corporația înregistrând supraprofituri în detrimentul producătorilor locali și a dezvoltării respectivei economii.

Politica României față de societățile transnaționale

Volumul investițiilor străine directe în România este încă redus și are o evoluție oscilantă. Pe parcursul ultimilor ani au fost încheiate un număr redus de contracte de privatizare cu investitori străini. Statul Român este interesat de atragerea corporațiilor multinaționale, cel puțin datorită nevoii acute de resurse financiare și de management competent, cu care se confruntă economia românească. Având în vedere strategia de dezvoltare economică pe termen mediu care privește oarecum indirect relațiile României cu corporațiile transnaționale, principalele măsuri adoptate de statul român în acest domeniu sunt:

„acordarea de prioritate materializării contractelor în loc de a se considera prioritare criterii precum recuperarea integrală a datoriilor acumulate de societatea privatizată sau angajamentele asumate de investitor privind păstrarea locurilor de muncă”.

Aceasta presupune reducerea utilizării politicii de impunere de zilelor noastre. Intenția de reducere a utilizării acestei politicii se justifică dacă ținem cont de realitatea economică din România fie însoțită de tratamentul egal aplicat investitorilor români și străini, de neacordarea de facilități decât în cazuri rare, etc.

„stabilirea de criterii clare și riguroase pentru încadrarea unor societăți în categoria companiilor naționale de importanță strategică, pentru a se evita extinderea nejustificată a acestui concept”.

Această măsură este una pragmatică, deoarece strategia de promovare și susținere de către stat a așa-numiților „campioni naționali”, costă scump bugetul și și-a dovedit ineficiența.

„eliminarea intervenției statului în activitatea marilor întreprinderi industriale pe motivul clauzei interesului național”.

Este o măsură prea dură și fără precedent, nici o țară nu și-a propus în mod deliberat să renunțe la intervenții pentru protejarea interesului național. De fapt aici intervine problema definirii interesului național, care poate fi reprezentat de protejarea sectoarelor-cheie și impunerea anumitor restricții. În acest sens trebuie mai întâi identificate sectoarele-cheie, după care protejare firmelor care acționează în aceste sectoare poate fi privită drept intervenție pentru protejarea interesului național.

Măsurile de promovare a interesului național nu trebuiesc privite ca pe o luptă între întreprinderile autohtone și cele cu capital străin, arbitrată părtinitor de stat. Filialele corporațiilor multinaționale prezente deja în sectoarele cheie trebuie să facă și ele obiectul protecției statului în cadrul măsurilor de promovare a interesului național.

„eliminarea autorizațiilor inutile”.

Dacă ne gândim mai bine la birocrația adoptată frecvent de statul român, care reprezintă totodată cel mai descurajator factor al investițiilor străine în România, această măsură consider că este bine venită.

„stabilirea de standarde clare care vor clarifica modul de definire a pieței, a poziției dominante și vor îmbunătății evaluarea gradului de afectare a concurenței”.

„concentrare în exclusivitate pe protecția concurenței și nu pe protecția concurenților”.

Prin această măsură se urmărește accentuarea implicării autorităților în programele de privatizare, precum și în reglementare politicilor industriale și comerciale, întărirea rolului Consiliului Concurenței (rezolvarea problemelor de personal ale acestei instuții), etc. Această măsură are drept scop armonizarea legislației în domeniu cu cea europeană, care este o legislație intervenționistă.

Capitolul 3. Societățile trasnaționale și Investițiile străine directe

3.1. Investițiile străine directe

Investițiile reprezintă factorul primordial în strategia dezvoltării economiei naționale, a tuturor ramurilor și domeniilor de activitate, a sporirii veniturilor, condiție a creșterii nivelului de trai.

Investițiile străine directe (ISD) sunt o componentă importantă a fenomenelor ce se manifestă în cadrul economiei mondiale, ele reprezentând resurse financiare orientate spre o anumită zonă. Aceste fluxuri investiționale se formează între țări în funcție de anumite obiective concrete, care diferă de la țară la țară în raport cu nivelul de dezvoltare, structura economiei, înzestrare cu factori de producție, etc. Nu trebuie neglijată nici influența progreselor înregistrate în domeniul telecomunicațiilor, informaticii, al materialelor noi, extinderea cooperării între corporații, expansiunea turismului internațional, ș.a. Așadar obiectivele în funcție de care se formează fluxurile investiționale directe sunt:

A. Pentru țările investitoare:

aprovizionarea cu materii prime și resurse energetice din statele gazdă;

utilizarea factorilor de producție disponibili în țară;

desfacerea produselor proprii pe piețele țărilor gazdă;

B. Pentru țările gazdă:

obținerea unor tehnologii de vârf;

crearea de noi locuri de muncă;

modernizarea producție;

dezvoltarea unor noi ramuri;

management performant;

Aceste forțe motrice acționează pe termen lung. Comportamentul investițional al firmelor este de asemenea puternic influențat de schimbările pe termen scurt ale ciclurilor de afaceri, lucru dovedit de recentele tendințe ale investițiilor străine directe.

După nivelurile înalte record ale anului 2007, fluxurile globale au scăzut puternic în anul 2008 – pentru prima dată într-un deceniu. Acesta a fost rezultatul declinului economiei mondiale, mai ales în cele mai mari trei economii ale lumii, care au intrat toate în recesiune, urmată de o scădere a valorii fuziunilor si achizițiilor transfrontaliere. Valoarea totală a acestor fuziuni și achiziții transfrontaliere încheiate în anul 2008 (594 miliarde dolari SUA) a fost numai la jumătatea celor din anul 2007. Numărul fuziunilor și achizițiilor transfrontaliere a scăzut de la peste 7.800 în anul 2007, la aproximativ 6.000 în anul 2008. Numărul tranzacțiilor transfrontaliere în valoare de 1 miliard de dolari SUA a scăzut de la 175 la 113, valoarea lor totală scăzând de la 866 miliarde dolari la 378 miliarde dolari SUA. Ca rezultat, declinul investițiilor străine directe (ISD) a fost concentrat mai ales în economiile dezvoltate, în care influxurile de ISD s-au redus cu 59%, în comparație cu 14% în economiile în curs de dezvoltare. Influxurile către Europa Centrală și de Est au rămas în general stabile.

Intrările de investiții străine directe s-au ridicat la 735 de miliarde dolari, din care 503 miliarde dolari s-au îndreptat spre economiile dezvoltate, 205 miliarde dolari către economiile în dezvoltare, iar restul de 27 miliarde dolari către economiile în din Europa Centrala și de Est. Părțile destinate țărilor în dezvoltare și celor din Europa Centrala și de Est din intrările globale de ISD au ajuns la 28% și respectiv 4% în anul 2007, în comparație cu o medie de 18% și respectiv 2% în cei doi ani anteriori. Cele 49 de țări cel mai puțin dezvoltate (LDC) rămân marginalizate, cu numai 2% din investițiile străine directe către țările în dezvoltare sau numai 0,5% din totalul global. Încetinirea economică determinată de intensificat presiunile competitive, accentuând nevoile de căutare de locații la costuri mai scăzute. Aceasta poate avea ca rezultat investiții străine sporite în activități care beneficiază de realocări către, sau expansiune în, economii cu salarii scăzute. Fluxurile către exterior pot apărea și din țări în care piețele interne creșteau mai lent decât piețele externe. Există semnale că ambii factori au contribuit la recentele creșteri de investiții străine directe ale Japoniei către China și la creșterile de fluxuri către Europa Centrala și de Est. Între timp, fluxurile către lumea în dezvoltare și către Europa Centrală și de Est rămân distribuite în mod inegal. În anul 2007, înainte de declanșarea crizei financiare globale, cei mai mari cinci primitori au atras 62% din totalul influxurilor către țările în dezvoltare, în vreme ce cifra corespunzătoare pentru Europa Centrală și de Est a fost de 74%.

Printre primele 10 țări câștigătoare în termeni de creșteri absolute, opt au fost țări în dezvoltare, în frunte cu Mexic, China și Africa de Sud. În mod contrar, dintre cele 10 țări care au experimentat cele mai semnificative declinuri ale influxurilor de investiții străine directe, opt au fost țări dezvoltate; Belgia și Luxemburg, Statele Unite și Germania au raportat cele mai acute declinuri. S-ar putea argumenta ca anul 2007 a fost martorul unei reveniri la niveluri “normale” ale investițiilor străine directe după activitatea febrilă de fuziuni și achiziții din cei doi ani precedenți.

În anul 2010, în ciuda impactului descurajant al cererii slabe din economiile cele mai mari, perspectivele pe termen lung ale ISD rămân promițătoare. Un număr de analize asupra planurilor de investiții sugerează faptul că marile companii transnaționale vor continua expansiunea lor internațională. Mai concret, acestea sugerează că cele mai preferate destinații vor include marile piețe ale țărilor dezvoltate (ca cele ale Statelor Unite, ale Germaniei, Regatului Unit și Franței), precum și un număr de destinații cheie în țările în dezvoltare (în special China, Brazilia, Mexic și Africa de Sud) și în Europa Centrală și de Est. Este interesant de remarcat faptul că aceste țări în dezvoltare și economii în tranziție au avut succes în special în atragerea de ISD orientate spre export.

Evoluțiile actuale ale investițiilor străine directe variază semnificativ de la o regiune la alta. Așa cum am menționat anterior, încetinirea activității de ISD din anul 2007 s-a datorat mai ales crizei financiare globale. Atât influxurile cât și fluxurile externe de ISD au scăzut dramatic în aceste țări, cu mai mult de jumătate, la 581 miliarde dolari SUA și respectiv 503 miliarde dolari SUA, după ce au atins un vârf în anul 2006.

În ciuda încetinirii economice Statele Unite și-au păstrat poziția de cel mai mare primitor de ISD, dar influxurile au scăzut mai mult de jumătate, până la 124 miliarde dolari SUA.

Țara și-a recâștigat poziția de cel mai mare investitor al lumii, deși fluxurile externe de 114 miliarde dolari SUA au reflectat o scădere cu 30%. Partenerii majori pentru ISD interne și externe au fost și de aceasta dată țările Uniunii Europene (UE); cu toate acestea, a crescut importantă partenerilor Acordului Nord American de Liber Schimb (NAFTA) ca destinație pentru ISD ale Statelor Unite, parțial datorită achiziționării Banamex (Mexic) de către Citygroup. În ceea ce privește ISD interne, acestea au continuat să intre pe piață în special prin fuziuni și achiziții, recordul fiind deținut de achiziționarea corporației Voice Stream Wireless de către Deutshe Telekom pentru 29,4 miliarde dolari SUA, aceasta fiind cea mai mare tranzacție transfrontalieră din întreaga lume în anul 2007.

Influxurile către și ieșirile din Uniunea Europeană în anul 2008 au scăzut cu aproximativ 60% până la 323 și respectiv 365 miliarde dolari SUA. Aceasta s-a datorat mai ales declinului fuziunilor și achizițiilor precum și a ISD. Influxurile către Regatul Unit (principalul receptor din Europa Occidentală) și Germania au scăzut cel mai mult, în vreme ce acelea către Franța, Grecia și Italia au crescut. Declinul ISD către exterior a fost și mai mare, singurele excepții fiind Irlanda, Italia și Portugalia. Ca și în anii precedenți, ieșirile au constat mai ales în fuziuni și achiziții transfrontaliere. Franța a devenit cel mai mare investitor extern din regiune, urmată de Belgia și Luxemburg. Fluxurile intra-regionale au reprezentat o parte mai mare a investițiilor străine directe din UE. Alte țări din Europa Occidentală au experimentat evoluții similare, Elveția deținând 75% din ISD către aceste țări. În ceea ce privește alte țări dezvoltate, ieșirile de fluxuri din Japonia au crescut în anul 2005, în vreme ce investițiile interne precum și investițiile străine directe au scăzut, mai ales din cauza recesiunii economice. Ieșirile de fluxuri dinspre Australia s-au dublat, deoarece această țară are legături economice mai strânse cu regiunea Asia-Pacific, ea a fost mai puțin afectată decât Canada (unde influxurile au scăzut cu 60%) de evoluțiile ce au avut loc în Statele Unite.

În vreme ce rolul activității companiilor transnaționale este în creștere în cea mai mare parte a lumii, există diferențe notabile pe țări. Marcarea performanțelor și potențialului economiilor individuale în atragerea de investiții străine directe, așa cum au fost ele măsurate de Indicele UNCTAD de Performanță a Investițiilor Străine Intrate și respectiv de Indicele UNCTAD al Potențialului Investițiilor Străine Intrate poate asigura date folositoare pentru creatorii de politici și pentru analiști în ceea ce privește performanțele relative ale țărilor.

Indicele UNCTAD al Potențialului Investițiilor Străine Intrate clasifică țările în conformitate cu potențialul lor de a atrage investiții străine directe. Acest indice se bazează pe factori structurali care au tendința de a se schimba foarte încet. Ca rezultat, valoarea indicelui este relativ stabilă în timp. Primele 20 de economii din perioada 2005 – 2009 clasificate conform acestei măsurări au fost țări dezvoltate sau economii în dezvoltare cu venituri ridicate, în vreme ce ultimele 20 de locuri din clasificare au fost deținute de țări în dezvoltare.

Clasificarea țărilor în funcție atât de Indicele de Performanță cât și de Indicele de Potențial conduce spre următoarea matrice:

țări cu performanțe ridicate în ceea ce privește investițiile străine directe (adică peste punctul de mijloc al clasificării performanțelor tuturor țărilor) și cu potențial ridicat (adică peste punctul de mijloc al clasificării referitoare la potențial tuturor țărilor): “înaintașii”;

țări cu performanțe ridicate în ceea ce privește investițiile străine directe (adică peste punctul de mijloc al clasificării performanțelor tuturor țărilor) și un potențial scăzut (adică sub punctul de mijloc al clasificării referitoare la potențial tuturor țărilor): “economii peste potențial”;

țări cu performanțe scăzute în ceea ce privește investițiile străine directe (adică sub punctul de mijloc al clasificării performanțelor tuturor țărilor) și un potențial ridicat (adică peste punctul de mijloc al clasificării referitoare la potențial tuturor țărilor): “economii sub potențial”;

țări cu performanțe scăzute în ceea ce privește investițiile străine directe (adică sub punctul de mijloc al clasificării performanțelor tuturor țărilor) și un potențial scăzut (adică sub punctul de mijloc al clasificării referitoare la potențial tuturor țărilor): “economii subperformante”;

În perioada 2005 – 2009 au fost 42 de înaintași, adică țări care au combinat un potențial puternic cu performanțe puternice. Acest grup include țările industrializate ca Franța, Germania, Suedia, Elveția și Regatul Unit; tigrii asiatici, inclusiv cei mai tineri, ca Hong Kong (China), Malaezia, Singapore și Thailanda; și un număr de țări din America Latină ca Argentina și Chile. Grupul mai includea și puternicii intrați pe scena investițiilor străine directe ca de exemplu Costa Rica, Ungaria, Irlanda și Polonia.

Țările care oscilează între subper formante și economii peste medie vor trebui să se străduiască să-și construiască rapid un potențial competitiv, care să atragă investitorii. În mod similar, pentru țările care dețin un potențial ridicat, dar înregistrează scăderi în ceea ce privește atragerea de ISD, va fi probabil nevoie de abordarea percepțiilor investitorului și de depunerea de eforturi mai atente pentru promovarea avantajelor care există la nivel local.

Tabel 3.1. Fluxul de invesții străine directe de Ieșire, exprimat în milioane USD

Sursa: UNCTAD, World Investment Report.

Tabel 3.2. Fluxul de investiții străine directe de Intrare, exprimat în milioane USD

Sursa: UNCTAD, World Investment Report.

Tabel 3.3. Stocul de investiții străine directe de Intrare, exprimat în milioane USD

Sursa: UNCTAD, World Investment Report.

Tabel 3.4. Stocul de investiții străine directe de Ieșire, exprimat în milioane USD

Sursa: UNCTAD, World Investment Report.

3.2. Clasificarea investițiilor straine directe

Având în vedere motivațiile care stau la baza expansiunii corporațiilor transnaționale, investițiile străine directe (ISD) realizate de acestea pot fi grupate astfel:

A. ISD aflate în căutare de resurse;

B. ISD aflate în căutare de piețe;

C. ISD aflate în căutare de eficiență;

D. ISD aflate în căutare de active strategice;

E. Alte tipuri de ISD.

A. ISD aflate în căutare de resurse

Corporațiile din această categorie investesc în străinătate pentru a obține anumite resurse la un cost mai scăzut decât în țara de origine, sau pentru a avea acces la resurse care nu sunt disponibile în țara de origine. Motivația investiri o reprezintă creșterea profitului și competitivității pe piețele internaționale.

Potrivit acestei motivații există trei tipuri de corporații căutătoare de resurse:

1. Căutătorii de resurse naturale

Sunt corporații din sectorul primar și secundar, care investesc din dorința de a minimiza costurile de producție și de a avea o anumită siguranță în aprovizionarea cu materii prime. Resursele căutate de acestea sunt: materii prime, minereuri, resurse energetice, produse agricole, și alte resurse naturale.

2. Căutătorii de forță de muncă

În această categorie intră corporațiile din sectorul secundar și terțiar, din țările cu costuri ridicate ale forței de muncă, care își stabilesc filiale în țări cu forță de muncă mai ieftină, în scopul realizării de produse cu costuri unitare mai mici, și care necesită un volum mare de forță de muncă. Aceste activități sunt localizate în cele mai avansate țări în dezvoltare (Taiwan, Mexic, Malaezia), dar și în unele țări dezvoltate (Spania, Portugalia).

3. Căutătorii de capacități tehnologice, manageriale, organizaționale și de experiență

Câteva exemple în acest sens pot fi:

alianțele încheiate între corporațiile taiwaneze, indiene și coreene, cu corporații din UE și SUA în domeniile tehnologiei de vârf;

filialele de recrutare ale managerilor create de firmele americane în Europa;

filialele de certare-dezvoltare create de corporațiile britanice din industria chimică în Japonia.

B. ISD aflate în căutare de piețe

Sunt reprezentate de corporații care investesc în anumite țări sau regiuni, pentru a produce bunuri și servicii pentru piețele respective. Inițial corporația abordase piețele respective prin intermediul exporturilor, dar fie din cauza instituirii unor bariere în calea comerțului, fie din cauza creșterii pieței care justifică producția pe plan local, exporturile nu mai reprezintă cea mai potrivită metodă de acces pe acele piețe. Există patru mari rațiuni pentru care corporațiile se angajează în acest tip de investiții:

1. Urmărirea furnizorilor și clienților

În momentul în care furnizorii și clienții își stabilesc filiale în străinătate, dorința de a păstra relațiile tradiționale de afaceri cu aceștia și pe piețele externe, constituie un motiv important pentru realizarea acestui tip de investiții. Un exemplu îl reprezintă acela al celor 300 de furnizori japonezi de componente pentru industria auto, care și-au stabilit unități de producție în SUA, pentru a furniza componente pentru filialele americane ale corporațiilor japoneze din această industrie.

2. Adaptarea produsului la preferințele și necesitățile locale.

În foarte multe cazuri produsele trebuie adaptate la necesitățile preferințele și puterea de cumpărare a statelor gazdă. Fără o adaptare și o familiarizare cu limba, cu obiceiurile de afaceri locale, cu mediul cultural, legislativ, firmele străine pot fi în dezavantaj față de cele locale, în comercializarea unor produse cum ar fi : bunuri de uz casnic, produse alimentare, etc.

3. Costuri de producție și de tranzacționare mai reduse

În numeroase situații deservirea unei piețe printr-o unitate de producție situată într-o țară vecină, este mult mai avantajoasă, decât de la distanță.

4. Urmărirea concurenților

Această motivație este specifică marilor corporații transnaționale, care doresc să aibă o prezență fizică pe principalele piețe. Astfel majoritatea corporațiilor din sectoarele dominate de marii oligopoliști (petrol, cauciuc, semiconductori, medicamente și publicitate), au filiale în fiecare din zonele Triadei (America de Nord, Europa Occidentală, Asia de Est și Sud-Est). Însă cea mai importantă motivație pentru aceste investiții este reprezentată de încurajarea acestora de către guvernele țărilor gazdă.

C. ISD aflate în căutare de eficiență.

Motivația acestui tip ISD constă în raționalizarea investițiilor destinate căutării de resurse sau piețe, astfel încât firma investitoare să aibă avantaje din deținerea de activități dispersate geografic. Corporațiile în căutare de eficiență, au intenția de a beneficia de avantajele, rezultate din caracteristicile țărilor gazdă, în care acestea operează (resurse naturale, mediul cultural, politic, economic, structura pieței interne, ș.a.).

Căutătorii de eficiență sunt în general corporații transnaționale mari, experimentate, care fabrică produse standardizate.

Aceste ISD se împart în două mari categorii:

1. ISD de obținere a unor avantaje din disponibilitatea și costul înzestrărilor cu factori

Aceste investiții au făcut ca diviziunea muncii în cadrul corporațiilor să aibă următoarea structură:

activitățile intensive în capital, tehnologie și informație sunt concentrate în țările dezvoltate

activitățile intensive în forța de muncă și resurse naturale să fie concentrate în țările în dezvoltare.

2. ISD de obținere a unor avantaje din economiile de scară și gama, ca și din diferențele între preferințele consumatorilor și între capacitățile de ofertare pe piețe

În cadrul acestora resursele naturale au un rol secundar, în prim plan aflându-se caracteristicile concurenței pe piața locală, natura cereri, politica guvernamentală a statului gazdă.

D. ISD aflate în căutare de active strategice

În această categorie sunt incluse acele corporații care investesc sub forma achizițiilor de firme străine, cu scopul de a-și atinge obiectivele strategice pe termen lung, în special acela de susținere și promovare a competitivități lor la nivel global.

Motivația acestor investiții nu constă în avantaje de cost de marketing, sau alte avantaje de această natură, ci în aceea de a adăuga la portofoliul corporației alte active, pentru a susține și întări poziția ei la nivel global. Un exemplu în acest sens este vânzarea lanțului hotelier Inter Continental Hotels, deținut de Grades Metropolitan, către un conglomerat japonez, pentru suma de 3,3 miliarde de dolari, și cumpărarea în același an a lui Pillsbury Mills, un lanț alimentar american, cu 5,8 miliarde de dolari. Achizitorii de active ca și transnaționalele aflate în căutare de eficiență, urmăresc obținerea de câștiguri din deținerea de activități la nivel mondial. Există însă și situații când considerentele de natură strategică sunt dominante:

firma poate achiziționa o alta sau poate încheia un aranjament cu ea, pentru a împiedica un concurent să adopte aceeași strategie;

firma poate fuziona cu unul din concurenții săi străini pentru a-ți întări poziția pe piață;

firma poate achiziționa un grup de furnizori pentru a monopoliza piața unei materii prime;

firma poate achiziționa o companie care realizează o gamă de produse complementare, pentru a oferi clienților o gamă mai diversificată de mărfuri;

firma poate căuta obținerea accesului la canale de distribuție pentru a-și promova propria marcă;

Deși este dificilă separarea lor de celelalte tipuri de ISD, neexistând date statistice în acest sens, este cert că ISD aflate în căutare de active strategice reprezintă o parte din ce în ce mai importantă a activităților globale a corporațiilor transnaționale, în special pe piețele majore ale lumii.

E. Alte tipuri de ISD

Pe lângă cele prezentate mai există și alte motivații în funcție de care corporațiile transnaționale își extind activitatea. Acestea pot fi împărțite astfel:

1. Investiții de evadare;

2. Investiții de sprijin;

3. Investiții pasive.

1. Investiții de evadare

Unele ISD sunt realizate tocmai pentru a evita legislația restrictivă sau politicile economice, comerciale, aplicate în țările de origine. În această pot fi incluse:

realizarea de investiții în străinătate pentru a putea evita restricțiile impuse de guvernele naționale asupra cotei din producția internă pe care o pot realiza;

investițiile băncilor japoneza în Europa, care pot oferii astfel o gamă mai largă de produse clienților, în comparație cu țara de origine;

transferul activităților de cercetare a cancerului din Germania în SUA de către BASF, datorită mișcărilor ecologiste din țara de origine;

Investițiile de acest tip sunt efectuate în special de companii din țări ale căror guverne aplică politici economice intervenționiste, și sunt concentrate în domeniile de activitate care fac obiectul unor astfel de reglementări. Datorită adoptării la nivel mondial a unor strategii economice de liberalizare a multor piețe, de înlăturare barierelor comerciale, din ultimii ani volumul acestor ISD este în continuă scădere.

2. Investiții de sprijin

Aceste investiții sunt făcute cu scopul de a susține și sprijinii alte activități ale corporației. Formele cele mai cunoscute ale acestor investiții sunt cele legate de comerț, destinate să faciliteze exportul de bunuri și servicii ale corporației, sau să faciliteze achiziționarea de bunuri din străinătate. Cele mai cunoscute exemple în acest sens sunt lanțurile de magazine europene și americane ca Sears Roebuck, K. Mart, care achiziționează cantități mari de mărfuri de pe piețele asiatice, prin filialele lor importatoare din aceste țări. În afara filialelor de sprijin mai există și alte servicii de sprijin, cum ar fi reprezentanțele regionale, care acționează ca intermediar între sediul central și unitățile operative din străinătate. Atribuțiile acestora fiind: recrutarea de forță de muncă de pe piețele respective, selectarea localizării unor viitoare filiale, menținerea legăturilor cu guvernele țărilor gazdă, etc.

3. Investiții pasive

Acestea sunt de două tipuri:

Investițiile realizate de marile conglomerate specializate în cumpărarea și vânzarea de firme. Cele mai cunoscute astfel de firme sunt: T. Boone (SUA) și Lonrho (Marea Britanie)

Investițiile realizate de firmele mici și de investitorii individuali în domeniul mobiliar.Acestea au la bază anticiparea creșteri prețurilor terenurilor și imobilelor în străinătate.

3.3. Tendința de liberalizare a regimului investițiilor stăine directe.

Dacă sfarșitul anilor ‘60, începutul anilor ‘70 – asa cum am mai spus – au fost perioade marcate de protecționism și întărire a controlului național asupra investițiilor straine directe și a operațiunilor societăților transnaționale, în anii ‘80 a prevalat concepția potrivit careia beneficiile generate de investițiile străine directe, cu deosebire al transferului de tehnologie, depăsesc problemele pe care le ridică pe plan național activitățile societăților transnaționale.

Că urmare, tendința de deschidere economică și de liberalizare a politicilor naționale vizând investițiile străine directe este prevăzută la nivelul tuturor statelor, deși cu ritmuri și accente deosebite. În planul reglementărilor naționale, aceste politici capătă formulări asemănătoare sau chiar comune, cu privire la anumite aspecte comune, și anume:

acordarea unui tratament echitabil, nediscriminatoriu investitorilor străini, legislațiile diferitor țări precizează clar acordarea tratamentului național;

acordarea de garanții împotriva naționalizării cu excepția unor situații bine precizate și care țin de interesul public și atunci numai cu plata unor compensații;

reglementarea diferențelor în materie de investiții, inclusiv prin recurgerea la arbitrajul internațional în caz de nesoluționare în alt mod.

Reglementările naționale sunt mai specifice în două probleme esențiale pentru investitorii străini: dreptul de stabilire și sistemul de facilități investiționale.

Dreptul de stabilire

În țările dezvoltate au fost înlăturate treptat în cursul anilor ‘80 majoritatea obstacolelor în calea pătrunderii capitalului străin, implantării acestuia. Mai sunt totuși țări care mențin cerință de autorizare sau notificare a investiției (Finlanda, Franța, Grecia, Irlanda, Japonia, Norvegia, Spania, Turcia).

De asemenea se mai mențin limitări ale accesului investitorilor străini în activitățile considerate de importanță strategică: transporturi maritime și aeriene, telecomunicații, financiar-bancar, audio-vizual etc. În țările în curs de dezvoltare, tendința de înlăturare a obstacolelor din calea capitalului străin, s-a realizat prin măsurile de a integra acest capitol în politicile de redresare economică, în lipsa resurselor financiare interne.

S-au introdus “listele negative” ale sectoarelor (sunt mai puține) în care investițiile străine directe sunt interzise sau necesită aprobări speciale (la început existau “listele pozitive” de sectoare economice în care investițiile străine directe erau admise). Se mențin însă, sisteme de autorizare sau înregistrare a investițiilor străine directe; limitări ale participării capitalului străin la capitalul unor firme în sectoare considerate sensibile, condiționarea acestora de îndeplinirea unor criterii de performanță, în general exportul unei părți importante a producției.

În țările foste socialiste, legislația care se referă la regimul investițiilor străine s-a aliniat tendințelor manifestate pe plan internațional, fiind sub anumite aspecte chiar mai deschisă, în sensul că ele admit necondiționat stabilirea de firme cu capital integral străin cu excepția domeniului bancar sau al asigurărilor.

Totuși, față de această recunoaștere, în plan politic și legislativ, politicile de restructurare și dezvoltare sectorială și regională nu prevăd situații concrete privind utilizarea și rolul investițiilor străine directe în aceste procese.

Sistemul de facilități investiționale.

Deși utilizarea stimulentelor, în plan teoretic, este criticată, pentru că se apreciază că produc distorsiuni în alocarea resurselor (ex. în cadrul Comunității Economice Europene s-au promovat chiar demersuri de retragere a acestora) și pentru că diversele studii-anchetă arată că stimulentele n-au devenit factor de baza în alegerea unei localizări investiționale, toate statele țări dezvoltate sau țări în curs de dezvoltare recurg la stimulente.

Ca urmare, după reconsiderarea rolului investițiilor străine directe în creșterea și dezvoltarea economică, statele lumii au introdus în politicile lor specifice, o gamă largă și diversă de stimulente prin care să crească gradul de atractivitate al economiilor lor.

Tipul de stimulente investiționale utilizate, dar și modul de acordare a acestora diferă în funcție de nivelul de dezvoltare a statelor respective, de rolul acordat investițiilor străine directe în politicile economice, de experiență fiecărui stat în utilizarea acestor instrumente.

În țările dezvoltate, stimulentele urmăresc în general încurajarea investițiilor fie locale, fie străine și sunt integrate în politicile de dezvoltare sectorială sau regională și este promovată egalitatea de tratament pentru investitori. Sunt însă și situații când în cadrul unor programe speciale, sunt prevăzute unele pachete de stimulente deosebite, pentru atragerea anumitor investitori străini.

În ultimii douăzeci de ani, această activitate s-a dezvoltat și acest lucru a determinat înființarea unor instituții specializate de promovare pe piață internațională a investițiilor străine directe. Și pentru că, pe plan mondial, cea mai mare parte a investițiilor străine directe o absorb țările dezvoltate, activitatea de promovare investițională s-a dezvoltat tocmai în aceste țări (Irlanda, Marea Britanie, Canada), pentru că apoi să apară și în țările în curs de dezvoltare și în țările cu economie în tranziție.

Categorii de stimulente.

În practică internațională se folosesc diverse măsuri de stimulare pentru încurajarea investițiilor străine, cum sunt: stimulente fiscale, financiare și chiar unele măsuri nefinanciare. Cele mai larg răspândite sunt stimulentele fiscale care includ: amortizarea accelerată, exceptările și reducerile la plata unor taxe și impozite, dobânzi reduse.

Stimulentele fiscale sunt preferate de țările în curs de dezvoltare de regulă, pentru că acestea nu au resurse financiare suficiente pentru a acordă stimulente directe (Irlanda, spre exemplu, și-a bazat inițial politică de atragere a investițiilor străine directe pe prevederea unei rate a impozitului pe profiturile societăților transnaționale de numai 10%).

Țările în curs de dezvoltare, procedează prin facilități de ordin fiscal, cum sunt: scutiri sau reduceri de la plata impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale la importul de echipamente sau alte bunuri de investiții. Acordarea acestor stimulente este condiționată de îndeplinirea unor criterii de performanță, cum sunt: orientarea investițiilor către anumite sectoare sau stimularea exportului etc. (ex. în Coreea – sunt scutite de la plata impozitului pe profit pentru o perioada de cinci ani și reducerea cu 50% a taxelor vamale, a T.V.A. și alte taxe de consum la investițiile în domeniul tehnologiilor de vârf).

Se acordă și stimulente financiare, în proporție mică, în general în proceduri de cofinanțare sau acordării de credite în condiții avantajoase. De asemenea, se procedează la activități de promovare investițională în forme instituționalizate și acest lucru, că urmare a intensificării concurenței pe piață investițiilor străine directe, în condițiile în care regimurile liberale adoptate nu mai constitue un avantaj locational.

Stimulentele financiare sunt utilizate, în general, de către țările dezvoltate într-o măsură mai mare decât cele fiscale. Acestea îmbracă formă subvenționării directe a unor cheltuieli de investiții, cum sunt: lucrări de infrastructură, de utilizarea prin dobândirea în proprietate sau în folosință a terenurilor necesare etc sau chiar acordarea de sume cu titlu gratuit pentru investiții de capital, training etc.

Acordarea stimulentelor, cu deosebire a celor financiare, este deseori condiționată de faptul că proiectul investițional trebuie să răspundă unor cerințe. Aceste cerințe/criterii de performanță, pot să fie impuse chiar în afară sistemului de stimulente, condiționând chiar dreptul de stabilire (ex. un criteriu de performanță des utilizat, este impunerea unei limite minime al conținutului local al produsului finit – de regulă ramurile industriei automobilului, în Australia).În utilizarea stimulentelor investiționale în țările dezvoltate se remarcă gradul sporit de selectivitate în acordarea acestora.

Măsurile nefinanciare reprezintă o a treia categorie de stimulente tot pentru încurajarea investițiilor, dificil de clasificat, care include o varietate de forme cum sunt: furnizarea de terenuri și alte elemente de infrastructură fizică, servicii de informare și de consultanță, crearea de zone speciale care concentrează un complex de facilități acordate investitorilor, dezvoltarea de “parcuri tehnologice”, “parcuri alimentare” etc, care stimulează activitatea economică.

Țările în tranziție (Europa de Est), inițial, au adoptat sisteme de stimulente investiționale deosebit de generoase, cu deosebire, stimulente de natură fiscală cum sunt scutiri sau reduceri ale impozitului pe profit, scutiri de la plata taxelor vamale asupra aportului în natură al investitorului străin sau ale importurilor pentru producție, necondiționate în general și cu caracter automat. În unele cazuri, a fost instituit chiar un tratament mai favorabil pentru investitorii străini decât pentru cei locali. Dar apoi s-a remarcat tendința de aducere la același nivel a stimulentelor acordate investitorilor străini că și celor locali.

Acordarea scutirilor totale sau parțiale de la plata impozitului pe profit a început să fie condiționată de alinierea proiectelor investiționale la o serie de cerințe, cum sunt: impunerea une limite tot mai mari a participării capitalului străin la capitalul unei firme, realizarea investiției în anumite sectoare economice – tehnologii de vârf, de exemplu, sau în anumite regiuni ale țării.

Se poate constată o tendința de reașezare a stimulentelor investiționale, în sensul introducerii unei mai mari selectivități în acordarea acestora. Motivația principala constă în eliminarea investițiilor străine cu caracter speculativ.

Raportul UNCTAD – World Investment Report, 2005, arată că stimulentele sunt mai acceptate în practică decât în teorie și că nu există încă o concluzie clară asupra raportului cost/beneficiu în cazul utilizării acestora. Se relevă însă, că acordarea de stimulente pentru atragerea de investiții străine este în creștere pe plan mondial. Față de situația de acum un deceniu, a crescut numărul țărilor care acordă stimulente și s-a diversificat formă de acordare a acestora.

Acorduri de cooperare

Dacă într-o prima etapă există tendința unor implantări totale în străinătate sau cel puțin a unor participări majoritare, studiile ONU scot în evidență în ultimii ani, creșterea semnificativă a numărului acordurilor de cooperare inter-firme transnaționale, de participări reciproce și de filiale comune.

Aceste metode reprezintă, de fapt, noile forme de investiții internaționale, caracteristice țărilor dezvoltate. Asemenea investiții sunt concentrate în industriile de vârf – electronică, informatică, aerospațiale – sau în industrii ajunse la maturitate, care necesită retehnologizări – de exemplu: construcția de autoturisme.

Acordurile de cooperare se realizează de cele mai multe ori în scopul suportării în comun a cheltuielilor de cercetare-dezvoltare, care fiind tot mai crescute, sunt greu de suportat de către o singură firma. Asemenea “alianțe”, însă, nu împiedică aceste firme să între în competiție în ceea ce privește comercializarea.

În perioada 1980 – 1995 crearea de alianțe strategice a avut o amploare deosebită și s-a manifestat în diverse domenii .

cooperare în domeniul dezvoltării unor tehnologii care au că scop crearea de complementarități, reducerea perioadei de cercetare-inovare, împărțirea costurilor și a riscurilor (exemplu de alianțe: IBM-Toshiba, IBM-Siemens);

cooperare în domeniul producției (exemplu de alianțe: Renault-Volvo, pentru producerea de autocamioane);

alianțe în domeniul distribuției (Nestle -Coca-Cola)

alianțe care urmăresc constituirea de rețele globale (exemplu: proiectul firmei ATT de la formă de rețea globală de telecomunicații prin înțelegeri cu cele mai mari firme de telecomunicații din Europa, Japonia, Austria);

alianțe de partajare a piețelor – întâlnită în industria de automobile, chimică, de piese electronice de consum.

Este evident că într-un mediu economic în care frontierele sectoarelor, grupurilor sau firmelor, sunt mobile, strategiile de cooperare devin factori-cheie în lupta concurențială.

Strategia de cooperare poate fi observată mai ușor în domeniul cercetării științifice, producției, marketing-ului, s.a. În industriile intensive în tehnologie, competiția în domeniul cercetării devine crucială, reprezentând unul dintre sectoarele ilustrative al unui comportament strategic ce-și găsește materializarea în acordurile de cooperare.

Cercetătorii americani Porter, Rawbinson și Ghemawat, studiind 1114 de acorduri menționate în Wall Street Journal între anii 1970 și 1982, au subliniat creșterea numărului cooperărilor în chimie, informatică și electronică pe intervalul de timp menționat mai sus. Formele de cooperare preferate au fost joint-venture (41%), licențele (16%), subproducția (12%), alte forme (31%).

În SUA, acordurile pe termen lung, inter-firme semnate pe parcursul anului 1980 menționau că formă de cooperare societatea (joint-venture) în 55% din cazuri . Motivația principală era de natură tehnologică, legată fiind de complementarități în materie de tehnologii. Sectoarele vizate sunt cele din industriile de vârf (electronică, informatică, aerospațiale) sau în industrii ajunse la maturitate ce necesită retehnologizări (de construcție a automobilelor). Exemplele de cooperare sub formă alianțelor strategice abundă: Mitsubishi-Daimler Benz, Peugeot-Citröen-Suzuki, Fanuc-General Electric, Nissan-Mazda,Fuji-Heavy- Isuzu-Honda. “Alianțe strategice” sau “asocieri strategice” inter-firme sunt rezultatul unor procese de producție internațională integrată, care dezvoltă rețele bazate pe legaturi de tip matricial, verticale și orizontale, în care sunt implicate atât firma-mamă și filialele complexelor transnaționale, dar și firmele exterioare lor. Ele contribuie în mare măsură la procesul de integrare în economia mondială.

Începând cu anul 1980, alianțele strategice, respectiv acordurile inter-firme transnaționale s-au înmulțit.

Firmele tehnologico-financiare reprezintă modelul viitorului, întrucât tendința firmelor din țările dezvoltate este aceea de a abandona tot mai mult sectoarele prelucrătoare, pentru cele ale serviciilor, care necesită un grad crescut de cunoștințe științifico-tehnice. Se prefigurează astfel o orientare a marilor firme spre vânzarea de materie cenușie – management, licențe, know-how, mărci de fabrică, dezvoltându-se în paralel operațiuni de finanțare și punere la punct a structurilor ce favorizează circulația internațională a capitalurilor.

3.4. Investițiile străine directe în România

În cadrul unor studii se arată că investițiile asigură creșterea capitalului fix și circulant, ca o mișcare a capitalurilor a căror zonă de deplasare nu se mai oprește la granițele naționale, devenind o activitate internațională. Procesul de adâncire a interdependențelor economice și tehnologice dintre economiile naționale transformă investițiile într-o activitate comună transnațională.

Dacă luăm în considerare realizările economice exprimate prin PIB înregistrat în ultimii ani de către economiile în tranziție, în general, și de către economia României, în special, și proiectând trendul rezultat pentru următorii câțiva ani se desprinde clar concluzia că sectorul privat este încă alarmant de inferior nevoilor naționale, iar relansarea economică și susținerea ei nu se poate realiza fără acest sector în plin proces de generalizare. Tranziția spre economia de piață este însoțită de o periculoasă instabilitate și incertitudine managerială mai ales în întreprinderile cu capital total sau parțial de stat.

O opțiune asupra priorității între investițiile străine directe și investițiile autohtone nu poate fi decât în favoarea priorității absolute a investițiilor autohtone. Orice economist trebuie să fie, de la bun început convins că doar factorul endogen — acumularea de capital autohton și încurajarea investitorului autohton — poate da economiei naționale conținut și viitor în condiții de independență, suveranitate și egalitate pe planul relațiilor economice mondiale. Această strategie este strâns legată de politica fiscală și de conceptul național de strategie macroeconomică. Ea este în același timp un atribut al puterii și o componentă a tranziției spre o piață cu potențe de integrare în structurile economice și politice europene și euroatlantice.

Pe de altă parte, capitalurile vărsate sunt localizate mai ales în domenii nestrategice, (comerț, bănci, servicii, turism și hoteluri), în timp ce în domeniul producției și mai ales al industriilor de bază, capitalul vărsat nu este deloc în concordanță cu cel subscris. Nevărsarea acestui capital este expresia, fie a nesiguranței din concepția investitorului străin, fie în calitatea discutabilă a unor investitori acceptați cu ușurință de către partenerii români, fie din lipsă de informații asupra lor și de posibilități de a se informa, fie chiar din necunoașterea unor reguli de bază, ale relațiilor externe economice și de cooperare. Toate acestea reliefează, în fond, domenii în care structurile abilitate din România ar trebui să se implice și să-l sprijine efectiv și competent pe investitorul român.

România are serioase rămâneri în urmă față de statele din jur, cu o situație politică și sistem economic anterior similar, dar cu atât mai mult față de statele dezvoltate ale U.E. Ori, este lesne e înțeles că o alăturare față de cei puternici presupune și impune o pregătire care să dea dreptul parteneriat veritabil. Nici pentru statele nedezvoltate și nici pentru U.E. o integrare fără o ameliorare a marilor decalaje, cel puțin tehnologice, structurale și legislative, nu poate fi acceptată.

De altfel, chiar anumite cercuri de cercetători acordă României o serie de depunctări în analiza șanselor de integrare raportate la situația actuală. În studii ale Societății sud – est europene de pe lângă Universitatea din München, instituție de referință pentru cercuri politice și economice vest – europene, se fac la adresa României aprecieri din cele mai dezavantajoase, cum ar fi descrierea situației economice a României ca “un tablou dezolant…abia în stare să-și hrănească populația”.

România, ca de altfel toate statele din centrul și estul Europei, are la rândul său o serie de motivații obiective și subiective ce stau la baza interesului față de investițiile străine directe dintre care putem reține, mai ales, următoarele:

A. Nevoia de capital în vederea retehnologizării, a refacerii economice în urma restructurării impuse de tranziția la un alt sistem economic, cel al economiei de piață, constituie o primă mare motivare a interesului de atragere de capital străin. Trecerea la economia de piață presupune câteva mutații de esență în structurile economice. Implementarea proprietății private ca formă preponderentă în economie devine o cerere, de prim ordin, a tranziției. Fără o rapidă aliniere la cerințele moderne ale economiei mondiale, economiile fostelor state comuniste riscă să intre într-un periculos regres.

B. Transferul de tehnologie și de know-how este de asemenea, una din marile motivații ale interesului față de capitalul străin. Este pentru oricine destul de clar că progresul tehnic atins de lumea dezvoltată trebuie atras în favoarea economiilor în tranziție. Ori, una din căile de primă aplicabilitate în realizarea acestui deziderat poate consta tocmai în asocierea cu parteneri străini din țările dezvoltate și prin atragerea de capital să se faciliteze accesul la această tehnologie. Prin aceasta, producătorii din țările în tranziție vor putea fi puși în situația de competitivitate pe piața mondială și vor putea avea acces la piața externă cu propriile produse.

C. Preluarea și aplicarea noilor metode de conducere constituie o componentă a restructurărilor necesare reușitei tranziției. Printre factorii sinergici cu efecte determinante în creșterea și dezvoltarea economică, managementul tânăr inovativ și cu rol pozitiv, este considerat de Centrul de Cercetări Economice din Japonia ca deosebit de important. De asemenea, fostul cancelar german Helmut Schmit, economist recunoscut, declara cu ani în urmă că la baza rapidului progres al economiei germane postbelice a stat buna organizare a activității economice și de producție, alături de disciplina specifică acestui popor.

D. Accesul la piața occidentală cu pretențiile sale ridicate, constituie, de asemenea, o motivație serioasă a atragerii de investiții străine directe. Produsele obținute în cadrul unor participări străine la fabricație au acces mult ușurat pe piețele externe, mai ales dacă și când acestea se alătură propriilor realizări ale investitorului străin în țara de origine. În multe cazuri rezultatul unor astfel de cooperări, ce au ca obiect realizarea de investiții și produse în comun, se pot bucura chiar de anumite facilități la intrarea pe piețele statelor dezvoltate, facilități ce pot viza diferite autorizări, omologări, asimilări, etc., precum și facilități de ordin vamal, fiscal sau de altă natură.

Volumul mediu, relativ mic, de capital străin pe firmă, este în concordanță cu orientarea acestor investiții, în cea mai mare parte, îndreptate spre sectoare cu șanse sporite de recuperare rapidă cum ar fi comerțul, turismul, investiții și servicii, industria alimentară și ușoară, sectoare care nu necesită investiții de mare anvergură. Investițiile străine în România provin, în cea mai mare parte, din zona Uniunii Europene (peste 59% ca valoare și peste 39% ca număr de investitori). Ponderea mai mare în structura valorică decât cea fizică atestă faptul că acești investitori au alocat volume specifice mai mari pe fiecare investiție, demonstrând astfel seriozitatea și garanția de perspectivă a acestor parteneri. Asemenea concluzii se degajă și din analiza investițiilor provenite din America de Nord cu o pondere de 10% în volumul investițiilor și de 6% în numărul total de investitori, în timp ce investițiile străine provenite din Asia și mai ales din Orient denotă investiții specifice mici, dispersate într-un mare număr de societăți.

Sub aspectul distribuției sectoriale a investițiilor străine rezultă că principala ramură consumatoare de ISD o constituie industria alimentară cu o pondere de 15,5%, urmată de industria construcțiilor de mașini cu 9,8%, turismul, cu 6,7% și industria ușoară cu 5,4%. Lipsa de informație de detaliu nu permite însă o analiză de mai mare substanță a acestor orientări de ramură a investitorilor și nici concluzii de mai mare pertinență, mai ales în ce privește șansa de a orienta investitorii spre ramurile și sectoarele de interes major macroeconomic.

Anumite disfuncționalități reclamate de investitorii străini, care de altfel nu sunt specifice numai României, ci și altor economii în tranziție trebuie să fie luate în considerare și prin măsuri adecvate să fie înlăturate.

Dreptul de a dispune de terenuri pe care sunt amplasate ISD constituie o problemă mult reproșată atât legislației românești, cât și celei bulgare, mai ales în situațiile unor investiții de 100% capital străin. Concesionarea pe termen de 99 ani sau pe durata de funcționare a investiției este privită ca o soluție agreabilă, de compromis. Discuțiile cu mulți investitori străini de mărime medie și mică relevă că aceștia nu sunt deosebit de interesați în cumpărarea terenurilor, care este o cheltuială anticipată, cu termen lung de recuperare, în timp ce concesionarea reprezintă o cheltuială curentă, trecută imediat pe costuri și recuperată astfel în timp foarte scurt.

Birocrația în aplicarea unor legi este de asemenea reproșată nu numai României, ci și Poloniei, Cehiei, Bulgariei, care constă mai ales în lungul șir de documentări, aprobări, justificări și, nu în ultimă instanță, atunci când este vorba chiar de majorări de capital prin reinvestirea profitului, extinderea ariei de activități etc.

Tabel 3.5. Repartizarea pe țări de origine a soldului ISD în anul 2012

Sursa:Investițiile străine directe în România – raport anual 2013.

Repartizarea soldului ISD a fost realizată în funcție de țara de rezidență a deținătorului nemijlocit al cel puțin 10 la sută din capitalul social al unei întreprinderi investiție străină directă din România. Primele 4 țări clasate după ponderea deținută în soldul ISD la 31 decembrie 2012 sunt: Olanda (22,4 la sută din soldul ISD), Austria (18,5 la sută), Germania (11 la sută) și Franța (8,9 la sută), ierarhie neschimbată din anul 2009.

Fluxul de participații la capital în întreprinderile ISD în valoare de 2.676 milioane euro este diferențiat în greenfield, fuziuni și achiziții și dezvoltare de firme.

În anul 2012 investițiile greenfield au înregistrat un nivel foarte redus, de numai 18 milioane euro, iar investițiile din categoria fuziuni și achiziții (M&A) au avut un impact negativ de 5 milioane euro, ponderea predominantă în fluxul participațiilor la capital în 2012 o dețin dezvoltările de firme, cu o valoare de 2.663 milioane euro, respectiv 99,5 la sută din participații.

Din punct de vedere al repartizării pe principalele activități economice, investițiile străine directe în întreprinderi greenfield s-au orientat cu precădere spre industria prelucrătoare (30,4 la sută din soldul ISD în întreprinderi greenfield). Alte ramuri în care aceste investiții au o pondere semnificativă sunt: comerțul (20,0 la sută), construcțiile și tranzacțiile imobiliare (14,0 la sută), intermedierile financiare și asigurările (12,8 la sută).

Considerată după mărimea investițiilor străine directe în întreprinderi greenfield, ordinea țărilor de proveniență a acestora diferă într-o oarecare măsură de ordinea stabilită în funcție de originea soldului total al ISD. Astfel, cele mai mari investiții în întreprinderi greenfield provin din Olanda (20,6 la sută), urmate de cele din Germania (18,4 la sută), Austria (11,1 la sută) și Italia (7,7 la sută).

Grafic 3.1.Repartizarea soldului ISD pe principalele activități economice 2012

Total economie

(59 126 milioane euro)

Sursa:Investițiile străine directe în România – raport anual 2013.

Din punct de vedere al orientării ISD pe ramuri economice, acestea s-au localizat cu precădere în industria prelucrătoare (31,3 la sută din total). În cadrul acestei industrii cele mai bine reprezentate ramuri sunt prelucrarea țițeiului, produselor chimice, cauciucului și maselor plastice (6,7 la sută din total ISD), industria mijloacelor de transport (5,4 la sută), metalurgia (4,9 la sută), industria alimentară, a băuturilor și tutunului (3,7 la sută) și ciment, sticlă, ceramică (2,8 la sută).

Pe lângă industrie, alte activități care au atras importante ISD sunt intermedierile financiare și asigurările (reprezentând 18,5 la sută din totalul ISD), comerțul (11,4 la sută), construcțiile și tranzacțiile imobiliare (9,2 la sută), tehnologia informației și comunicațiile (4,8 la sută).

3.5. Riscul investițiilor străine directe în România

Riscul, adică unul dintre ” mecanismele cheie ” ale evoluției economiei, reprezintă un concept care în teoria de specialitate nu a fost dezbătut îndeajuns, oamenii nereușind încă să stăpânească tehnicile de identificare și evitare a acestuia pe parcursul desfășurării activității lor. Fiecare decizie pe care oamenii o iau în activitatea lor implică riscuri cu efect pozitiv sau negativ. În principal, în economia românească „riscurile la care se expun agenții economici sunt riscul: cauzat de inflație, de evoluția cursului de schimb și de blocajul economico-financiar, adică riscul de neplată”. În economia de piață, al cărui mecanism de reglare se bazează pe concurență, pe oscilația prețurilor etc., incertitudinea și riscul sunt niște variabile de care trebuie ținut seama, suprimarea lor nefiind posibilă. În țările europene care au deja o experiență a economiei de piață s-a constatat că întreprinzătorii ar trebui sa fie pregătiți pentru schimbări permanente ale formelor sub care se poate manifesta riscul. Astfel, într-un studiu realizat de compania Marsh Inc. asupra unor întreprinderi mici și mijlocii din Europa Occidentală, se menționează că „pe lângă tradiționalele expuneri la hazard se adaugă și riscuri operațional serie de factori, ca de exemplu: modificări ale legislației, anumite standarde și coduri europene, riscurile impuse de evoluția Noii Economii, presiuni care apar datorită politicii de personal, necesitățile retehnologizărilor, eficiența costurilor, evenimente economice spontane (neașteptate, neplanificabile). Responsabilitatea pentru factorii de risc la care este supusă o companie este suportată în cazul marilor firme de un expert special angajat în acest scop, denumit „risk manager ” , iar în cazul întreprinderilor mici și mijlocii de directorul financiar și echipa de conducere în general.

Managementul riscului reprezintă un proces complex, care cuprinde o serie de activități menite să diminueze riscul care ar putea apărea odată cu inițiativa întreprinzătorului. Gestionarea sau managementul riscului implică identificarea riscurilor (cu sprijinul tuturor departamentelor din firmă), analiza riscurilor (ierarhizarea importanței și a impactului lor asupra companiei), tratarea riscurilor (adică prin reținerea finanțată sau nefinanțată a riscurilor, prin transferul riscurilor – contractual, sau prin intermediul asigurărilor și al piețelor de capital – prin reducerea riscurilor și prin schimbarea activității – dacă este cazul).

Instituțiile din România au nevoie din ce în ce mai mult de analize ale riscurilor financiare la care se expun, afirmă experții în domeniu. Diferitele tipuri de expuneri specifice atât sectorului bancar cât și companiilor comerciale includ toate riscurile financiare – riscul valutar, riscul de preț, riscul de credit, riscul de lichiditate, riscul operațional și riscul legislativ. BRM Business Consulting, divizia educațională a Bursei Române de Mărfuri, a fost creată în 2001 ca urmare a identificării nevoii de educație financiară pe piața românească. Începând cu anul 2002, BRM Business Consulting oferă pieței românești o programă de curs și perfecționare în domeniul managementului riscului și al instrumentelor financiare derivate precum și cursuri dedicate, adaptate nevoii specifice fiecărei companii client.

Mediul de afaceri prezintă numeroase riscuri, iar abilitatea întreprinzătorilor de a izola și analiza aceste riscuri determină în ultima instanță succesul sau eșecul în afaceri. Fără îndoială, unele riscuri sunt inevitabile, în schimb multe dintre ele pot fi controlate. În ultimii ani, în toate țările avansate s-a înregistrat o dezvoltare explozivă a proiectelor de controlare a riscurilor. O mare varietate de instrumente au fost introduse sau revizuite pentru a răspunde cerințelor managementului controlării riscului.

Gestionarea riscului se pare că este însă o atribuție nu doar a întreprinzătorului ci și a statului, a cărui intervenție ar trebui să fie cât mai echitabilă, fără să creeze avantaje unilaterale (după cum s-a întâmplat din păcate în anii tranziției economiei românești). „Pentru a fi reformator, statul trebuie să preia o parte a riscului, în scopul de a asigura mersul înainte al reformei ” . În acest context, ni s-a părut interesant să analizăm în ce măsură se poate vorbi de managementul riscului la nivel regional (prin implicarea organelor administrative locale) în strategiile de atragere a investitorilor străini.

Aceasta presupune de fapt un efort suplimentar al autorităților de identificare și ulterior de eradicare a riscului care ar putea apare în cazul unor investiții străine în anumite regiuni. Este necesară identificarea particularităților în stabilirea riscului investiților străine directe în diferite regiuni ale României, din perspectiva factorilor de influență a riscului și a metodelor de evaluare. Astfel, putem deosebi următorii factori:

generali, care acționează la scară națională și prezintă forme specifice de manifestare la nivel regional (cadru legislativ, instituțional, performanțele și structura economică, infrastructura fizică și de afaceri, etc.)

caracteristici la nivel regional (poziție geografică, resurse locale, acces la căile majore de comunicații, cultura locală, atitudini, mentalități, disponibilitate pentru cooperare interregională și transfrontalieră).

Atragerea de investiții străine este o sursă importantă de restructurare eficientă a regiunilor și, implicit, a economiei naționale. Capital financiar, metode eficiente de management, asigurare de piețe de desfacere, abilitate de poziționare pe piața europeană și mondială sunt câteva din beneficiile pătrunderii de capital străin. Pentru a crea un mediu atrăgător investitorilor străini trebuie să ne familiarizăm cu criteriile acestora de evaluare a riscului de a investi în regiunile din România care vor trebui să asigure o folosire cât mai corectă a fondurilor comunitare destinate restructurării economice și să exploateze eficient cadrul creat – legislativ, instituțional – în vederea asigurării unui mediu stabil și atrăgător pentru investitorii străini.

Capitolul 4. Studiu de caz Dacia Group Renault

4.1. Istoric

România a fost una dintre primele zece țări din lume care a introdus automobilul în circulație, de la începuturile construcției acestuia. Înca din anul 1895, în București au circulat două automobile cu aburi, construite de firma franceză Gardner Serpollet, unul dintre acestea fiind expus la Muzeul Tehnic din București.

În Cartea de Aur, înființată de ACR (Automobil Club Roman), s-au înscris toate autovehiculele importante de la începuturi în România.

Dacia, marca în jurul căreia s-a creat și dezvoltat industria de automobile din România, a luat naștere în 1966, la Colibași, județul Argeș. Încă de la început, legături strânse de colaborare au unit Dacia și Renault, constructorul francez aflându-se la originea industriei automobile din România.

Obiectul de activitate al societății îl constituie producerea și comercializarea de automobile, piese de schimb, mașini unelte și instalații pentru industria de automobile.

Primul automobil fabricat

Bineințeles, primul autoturism fabricat în România a fost oferit cadou familiei Ceaușescu. Pe motor, amplasat în spatele vehiculului, se află o plachetă din platină, cu omagii adresate lui Nicolae Ceaușescu. În prezent, mașina se află în posesia Automobil Clubului Român (ACR). Fabrica de la Pitești a fost inaugurată pe 20 august 1968, moment în care a demarat producția în serie a Daciei 1100. Producerea mașinii constă de fapt în asamblarea si vopsirea caroseriei aduse din Franța, montarea pieselor de import și testarea modelelor ieșite de pe linia de fabricație. Fața de Renault 8, Dacia 1100 nu prezintă modificări semnificative. O sigla cromată cu numele "Automobile Pitești" era amplasată între faruri. Interesant este faptul că modelul Dacia 1100 a fost conceput de fapt special pentru raliuri, deși nu "prindea" mai mult de 130 la oră. Daciile 1100 au fost produse până în 1971, perioadă în care circa 37.546 de exemplare au apărut pe drumurile României. Chiar daca a fost produsă în serie mică, și astăzi, la 38 de ani de la lansare, "bunica" mașinilor românești mai poate fi vazută încă în circulație.

Pentru a reduce timpul între proiectare și lansarea în producția de serie a unui autoturism, autoritățile române au considerat necesară producerea unui autoturism sub licența obținută de la un producător străin. Se dorea o licență pentru un autoturism din clasa medie cu o capacitate cilindrică cuprinsă între 1,000 si 1,300 cmc și să se producă între 40,000 și 50,000 automobile/an.

La licitație au participat Renault, Peugeot, Fiat, Alfa Romeo și Austin. De asemenea, s-au testat următoarele modele: Renault 10, Peugeot 204, Fiat 1100D, Alfa Romeo 1300, Austin Mini Morris. Însă după vizita istorică a Președintelui francez Charles de Gaulle în România din 1966, s-a luat decizia la nivel de partid, ca uzina Dacia să producă autoturisme sub licență Renault. Din cauza unor motive tehnice și economice, oferta companiei Renault pentru modelul Renault 12 a fost retrasă. Modelul era în fază de teste, iar producția trebuia să înceapa în Franța, în a doua jumatate a anului 1969. Dar contractul a fost semnat în Septembrie 1966. Renault a permis părții române să înceapă asamblarea mai devreme a unui model intermediar până când Renault 12 să fie pregătit pentru producție. La început a fost ales modelul Renault 16, dar în cele din urmă s-a optat pentru asamblarea modelului Renault 8.

În urmă cu 40 de ani, mai exact în 20 august 1968, pe porțile uzinei de la Mioveni ieșea primul automobil Dacia. Să o luam însă cu începutul și să vedem cum a luat naștere ideea unui autoturism românesc și cum a reușit Dacia să ajungă unul dintre cei mai importanți constructori din Europa. Pentru că se vroia reducerea intervalului de timp creat între fazele de proiectare și lansare în producție, autoritățile române de la acea vreme au decis să apeleze la ajutorul unui constructor străin pentru dezvoltarea primului model românesc. La acea vreme, se dorea obținerea unei licențe pentru un autoturism din clasa medie cu o capacitate cilindrică cuprinsă între 1000 si 1300 cmc, a cărei producție anuală să înregistreze un total de 40.000-50.000 de unități.

Mai mulți constructori europeni cu renume s-au înghesuit la acea vreme să ofere licențe pentru viitorul constructor român, printre aceștia numărându-se: Fiat, Alfa Romeo, Peugeot, Renault și Austin. S-au testat astfel mai multe modele care urmau să stea la baza primului automobil românesc: Peugeot 204, Renault 10, Fiat 1100D, Alfa Romeo 1300 si Austin Mini Morris. Omul care a decis indirect soarta viitorului constructor român a fost nimeni altul decat generalul Charles de Gaulle, a cărui vizita în România, în 1966, a trasat victoria clară în dreptul Renault. Partidul comunist de la acea vreme a decis că noul constructor de automobile de la Mioveni să producă mașini sub licența Renault. Si pentru că noul constructor trebuia să se indentifice cât mai bine cu neamul românesc, partidul comunist a ales numele Dacia. Momentul istoric are loc pe 20 august 1968, când pe poarta uzinei de la Mioveni iese primul automobil creat de Dacia: 1100, o berlină cu motor posterior si tracțiune spate. În semn de recunoștință, primul exemplar este făcut cadou președintelui Nicolae Ceaușescu. Contractul dintre Renault și Dacia prevedea ca uzina românească să asigure asamblarea tuturor componențelor furnizate de francezi.

Construcția Uzinei de Autoturisme Pitești a început în 1966, la Colibași, județul Argeș. După semnarea unui contract de licență între Renault și statul român în 1968, începe fabricația modelului Dacia 1100 sub licență R8.

Modelul creat după licența Renault R12 nu a întârziat însă să apară, în 1969, pe linia de producție a uzinei de la Mioveni debutând un nou model, Dacia 1300, o berlină cu tracțiune pe puntea fața și motor frontal. Treptat se renunță la 1100 și se pune mai mult accent pe noul 1310 care se bucură de trei noi versiuni în 1970.

În același an debutează și prima Dacia bicorp botezată 1200. Trei ani mai târziu Dacia lansează varianta break, urmată la doi ani după, de celebrul Papuc, varianta utilitară.

Dacia nu se oprește aici și după 1980 încearcă să dea naștere primului model de oraș, așa numitul Lastun sau Dacia 500, un automobil de mici dimensiuni, produs la Timișoara, echipat cu un motor de 499 cmc capabil să dezvolte 22 de cai putere și să ofere un consum mediu de 3.3 litri la 100 de km.

Lastun-ul nu s-a bucurat de un succes foarte mare din cauza problemelor de calitate și a prețului ridicat, drept pentru care constructorul român decide să scoată modelul din producție în 1989.

Între 1991 si 1996 în peisajul auto românesc își face apariția un nou model autohton, marca Dacia. Este vorba despre 1325 Liberta, o reinterpretare a designului vechii Dacia 1200.

În 1995, după 10 ani de așteptare, timp în care inginerii români au dus o îndelungată muncă de cercetare, a luat naștere primul model 100% românesc, botezat Dacia Nova. Cea mai nouă creație a constructorului din Mioveni a plecat însa cu un handicap major, la nivelul designului exterior, mult prea învechit. În 1998, la 30 de ani de la debutul primului automobil Dacia, uzina de la Mioveni a sărbătorit nașterea exemplarului cu numarul 2.000.000. Tot în acest an ia naștere și motorul de 1.6 litri cu injecție monopunct, furnizată de Bosch, regăsit tot pe Dacia Nova.

În 1999, Renault cumpară pachetul majoritar de acțiuni al constructorului român, cele 51 de procente asigurând controlul francez asupra uzinei de la Mioveni. Primele semne de redresare apar un an mai târziu, când ia naștere Dacia SupeRNova, o versiune îmbunătățită a vechiului model 100% românesc.

În 2003 ia naștere Solenza, un model bazat pe aceeași SupeRNova, cu un design restilizat și o serie de propulsoare noi, un benzinar de 1.4 litri MPI și un diesel de 1.9 litri.

Anul 2004 este anul în care Dacia renaște practic, constructorul român și cel francez lansând modelul Logan, primul automobil low-cost gândit de Renault.

Doi ani mai târziu, publicul român primește și varianta break a modelului Logan, botezată MCV, inspirată din conceptul Steppe și capabilă să transporte până la șapte pasageri. La începutul lui 2007 se lansează noua utilitară Logan Van, bazată pe MCV, urmată în toamna aceluiași an de o altă derivație de caroserie, Logan Pick-up, practic renașterea vechiului Papuc.

În martie 2008, la Salonul Auto de la Geneva, Dacia a lansat primul automobil adresat în special femeilor, noul Sandero, un hatchback cu patru uși, copie fidelă a modelului cu același nume, vândut sub logo-ul Renault în Brazilia. În vara acestui an, berlina Logan a primit și un facelift, care include restilizarea părții frontale și posterioare dar și a habitaclului.

În octombrie 2009, Automobile Dacia a achiziționat compania Auto Chassis International (ACI) România pentru suma de 50,8 milioaneeuro. Auto Chassis Internațional (ACI) a fost fondată în 1999 ca entitate a Grupului Renault. Filiala ACI România a fost constituită în anul 2002 pentru a furniza piese constructorului român, iar la momentul achiziției avea 1.420 de angajați.

În cadrul Salonului Auto de la Geneva din 2010, a fost prezentat Dacia Duster, primul SUV din istoria acestei mărci. O lună mai târziu, președintele Traian Băsescu devine primul proprietar din România a unui model Duster; acesta era un vârf de gamă și singura diferență față de un model de serie, constă în culoarea „roșu de foc”.

În cadrul Salonului auto de la geneva în 2012, a fost lansat oficial modelul Dacia Lodgy, fiind un monovolum compact cu tracțiune fața și un motor disel de 1,5 l,oferit cu 2 versiuni de putere și două pe benzină de 1,6 l si 1.2 l. Autoturismul va fi disponibil numai cu volan pe partea stângă, cu modele de 5 și 7 locuri. În noiembrie 2011, Dacia a anunțat că va lua parte la Trofeul Andros pentru a atrage atenția asupra acestui model.

Tot în anul 2012 au fost construite modele Dacia Dokker și Dacia Dokker Van la fabrica Renault din Tangier-Marocco, aceste modele având o capacitate mare de trasport și un aspect robust.

Tabel 4.1. Istoric Dacia Renault 1999-2012

Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

Tabel 4.2. Imagini modele vehicole DACIA

Sursa: Raportul anual RENAULT 2013

Modele aflate în producție:

Dacia Sandero

Dacia Logan

Dacia Logan MCV

Dacia Sandero

Dacia Sandero STEPWAY

Dacia Duster

Dacia Lodgy

Dacia Dokker

Dacia Dokker Van

4.2. Realizări

Date societate: SC Automobile Dacia SA;

Sediu social: str. Uzinei, nr. 1, Mioveni, 115400, jud. Argeș, România;

Înregistrată la Oficiul Registrului Comerțului Argeș sub nr. J03/81/1991, CUI 160796.

Tabel 4.3. Capital si structură acționariat

Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

4.2.1. Realizări pe piața națională și internațională 2009

311 282 vehicule Dacia vândute în 2009, cu 20,5 % mai mult față de 2008;

România: Dacia atinge o cota de piață de 28,9%, cu 1,5 puncte superioară celei din 2008;

Explozie a vânzărilor în Europa Occidentală, cu peste 200 000 de vehicule Dacia comercializate în 2009 ;

Al cincilea an consecutiv în care ritmul de creștere al vânzărilor a depășit 10%.

În 2009, Dacia a vândut 311 282 automobile, cu 20,5% mai mult față de nivelul de 258 372 unități înregistrat în 2008. Dacia încheie astfel al cincilea an consecutiv în care ritmul de creștere al vânzărilor a fost exprimat în două cifre, fapt care i-a permis să treacă, de la mai puțin de 100 000 de mașini comercializate în 2004, la peste 300 000 de unități, în 2009.

Dacia în România

Pe o piață auto în scădere cu 53,2%, Dacia a vândut 41 862 de vehicule, obținând o cota de piață de 28,9%, cu 1,5 puncte superioară celei atinse anul precedent.

Pe modele, cel mai vândut automobil al gamei Dacia în România a fost Logan berlină, cu 25 722 unități livrate, urmat de Sandero (inclusiv versiunea Stepway), cu 6 765 unități și Logan MCV, cu 6 249 unități. Pe piață vehiculelor utilitare, Dacia a livrat 1 588 unități Logan VAN și 1 538 Logan Pick Up.

În politică să comercială, Dacia a urmărit în permanentă poziționarea modelelor sale la cel mai bun preț și s-a sprijinit pe atuul unei calități și a unei fiabilități a produselor confirmate de cele mai recente anchete de satisfacție a clienților.

În 2009, Dacia a susținut programul de reînnoire a parcului auto național propunând clienților o oferta intitulată „Dacia Avantaj”. Prin această campanie au fost comercializate peste 18 000 de automobile Dacia.

Evoluția ofertei comerciale Dacia a continuat în 2009. O nouă motorizare pe benzină, 1.2 16V, de 75 CP, cu consum redus și cu un nivel scăzut al emisiilor de CO˛ și-a făcut apariția în gama Dacia. În dorința de a cuceri un public nou, Dacia și-a completat familia de modele cu Sandero Stepway și cu seria limitată Kiss FM, disponibilă pe modelele Sandero și Logan berlină.

O puternică dinamică a exporturilor

Vânzările Dacia la export au ajuns la aproape 270 000 unități, cu 56,1% mai mult față de 2008. Dacia și-a consolidat succesul pe piață Europei Occidentale, unde în 2009 au fost înmatriculate 200 962 vehicule.

Trei țări occidentale figurează în topul exporturilor Dacia. Germania a devenit, în 2009, prima destinație de export a mărcii, cu 84 708 unități vândute (+231,3% față de 2008). Pe locul al doilea se află Franța, cu 65 956 unități (+51,4%), urmată în clasament de Italia, cu 21 739 vehicule (+151,9%). În 2009, Dacia a deținut o cota de 2,13% din piață germană, de 2,5% din cea franceză și de 0,93% din piață italiană.

Printre destinațiile importante de export se numără și Algeria (17 327 unități), Turcia (9 727 unități) și Spania (9 030 unități).

În Maroc, unde Logan este produs în uzina SOMACA, din Casablanca, au fost vândute anul trecut 18 112 unități.

Tabel 4.4. Vânzări Dacia și evoluția vânzărilor

* Inclusiv vehiculele Dacia Logan produse in Maroc

Tabel 4.5. Top 10 destinații export

Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

Consecventa filozofiei sale, marca Dacia produce o nouă surpriză și zdruncină ideile preconcepute, dezvăluind la salonul auto de la Geneva conceptul unui crossover futurist, intitulat Duster.

Fruct al unei colaborări strânse între Renault Design Central Europe (din București) și Renault Design Technocentre (Guyancourt, Franța), Duster este primul concept-car Dacia;

Duster afișează o caroserie « musculoasă» ilustrând reputația de robustețe a mărcii, căreia îi adaugă o tușa sportivă;

Interiorul se remarcă prin ambianța plăcută creată de jocul de culori, printr-un spațiu generos și prin soluțiile de modularitate aflate la dispoziția ocupanților.

De la lansarea, în 2004, a modelului Logan, Dacia a devenit marca de referință a unui nou mod de a utiliza automobilul. Ea permite clienților să aleagă:

Esențialul unui automobil la prețul corect;

Vehicule fiabile, robuste, încăpătoare, economice și ecologice;

gama de cinci vehicule: Sandero, Logan, Logan MCV, Logan Van și Logan Pick-Up.

Duster, conceptul crossover de la Dacia

ROBUST ȘI SPORTIV

Duster, primul concept car al mărcii Dacia, este un crossover ingenios. Văzut din partea șoferului, Duster este un coupé sportiv. Văzut din partea pasagerului, Duster este un MPV (Mulți Purpose Vehicle) având două uși cu deschidere în sensuri contrare.

Cu silueta să înalta (1,49 m), ampatamentul generos (2,80 m) și dimensiunile compacte (4,25 m lungime, 1,64 m lățime), Duster se prezintă că un crossover robust și sportiv. Lungimea consolelor este redusă (65 cm în față și 80 cm în spate),

Duster este un crossover prietenos față de mediul înconjurător. Motorul 1.5 dCi 105 (77 kW) echipat cu un filtru de particule oferă prestații dinamice reale în condițiile unor emisii de numai 139g de CO2 / km și ale unui consum limitat la 5.3l/100 km.

Duster este un crossover futurist care permite Dacia să ilustreze valorile sale de marcă, bazate pe simplitate, robustețe și autenticitate, pe un teritoriu unde nu ne-am fi așteptat. În habitaclu regăsim toată ingeniozitatea și generozitatea Dacia.

Tabel 4.6. Dimensiuni, date tehnice și parteneri pentru conceptul Duster

Dimensiuni

Date tehnice

Parteneri

Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

Automobile Dacia a fost desemnată „compania anului 2009”. Distincția APAR este o recunoaștere a rezultatelor bune obținute de Dacia de-a lungul unui an dificil al pentru industria auto.

În cadrul aceluiași eveniment, François Fourmont, personalitatea care a impus marca Dacia pe piață occidentală, a primit distincția „Omul anului 2009”. François Fourmont își va încheia mandatul de director general Dacia la finalul acestui an, funcția să fiind preluată de Jérôme Olive, fost director al uzinei de vehicule din Douai.

În timpul mandatului lui François Fourmont, compania Dacia a înregistrat pentru prima dată profit de la preluarea să de către Renault în 1999. În anul 2009, Dacia a ajuns o marca de renume internațional, cu exporturi estimate la 85% din producția uzinei, din care 75% destinate numai Europei Occidentale.

La 9 septembrie 2009, Dacia a marcat atingerea unui noi prag de producție: 3.500.000 de automobile asamblate de la începutul activității de fabricație în uzina de la Mioveni. Mașin care a părăsit liniile de fabricație având afișat pe capotă acest număr aniversar este o Dacia Sandero Stepway 1.6 MPI, de culoare roșie, destinată pieței germane.

În cei 41 de ani care au trecut de la fabricarea, în 1968, a primului vehicul purtând marca Dacia, la uzina de la Mioveni au fost asamblate 7 familii de modele. Pragul de un milion de vehicule produse a fost atins în anul 1985, iar cel de 2.000.000, în 1998.

Odată cu intrarea Dacia în Grupul Renault, că urmare a investițiilor importante care au fost realizate, capacitatea de producție a platformei de la Mioveni a crescut continuu, astfel încât vehiculul cu numărul 3.000.000 a ieșit de pe porțile uzinei în octombrie 2007.

Tabel 4.7. Producția Dacia pe modele

Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

Sealynx Automotive România, producătoare de sisteme de etanșeizare (chedere) pentru Logan, și-a inaugurat fabricaîn Dirmănești, județul Argeș. Uzina, care va asigura 104 locuri de muncă, are o suprafață de 14.000 , hala de producție ocupând 8.000.

Dotată cu două linii de producție, 30 de mașini de decupat și 30 de preșe de vulcanizat, nouă fabrică va produce sistemele de etanșeizare pentru 300.000 de automobile Logan care se asamblează pe liniile de montaj din cinci țări: România, Rusia, Columbia, Maroc și Africa de Sud.

Dacia și Renault, de 10 ani inpreuna

De la intrarea sa în grupul Renault, la 2 iulie 1999, Dacia a devenit un actor major al economiei românești.

Realizari:

În cei 10 ani de la preluarea Dacia, Renault a investit în România 1,5 miliarde de euro;

Platforma de la Mioveni a devenit cel mai mare centru de producție din grupul Renault; 

Renault a dezvoltat în România o filiera completă în domeniul industriei auto, de la 

design și inginerie, până la producție, comercializare și servicii post-vânzare; 

Dacia propune în prezent cea mai tânăra gama de modele din Europa;

Grupul Renault dispune de 18.000 de salariați în România iar activitățile sale generează, în total, 130.000 de locuri de muncă în întreaga economie;

Dacia a ajuns cel mai important exportator de bunuri industriale al României, 80% din producția să fiind destinată piețelor externe;

În zece ani, Dacia s-a transformat dintr-o marca națională într-o marca internațională, produsele sale fiind vândute pe 60 de piețe de pe 4 continente.

În România, unde dispune de cea mai extinsă rețea de dealeri, cu 99 puncte de vânzare, Dacia este liderul detașat al pieței, fiecare din modelele gamei fiind un best seller în segmentul sau respectiv.

Datorită raportului dimensiuni/prestații/preț unic, familia de modele Dacia a ajuns să fie apreciată pe piețele mature și exigențe ale Europei Occidentale. Dacia exportă în 2009 peste 80% din producția sa, principalele destinații fiind Germania și Franța. Fiabilitatea și nivelul de calitate al modelelor Dacia este recunoscut de presă internațională de specialitate și reflectat în studiile realizate de organisme prestigioase, precum institutul JD Powers sau Automobil Clubul German (ADAC).

Uzina Vehicule Dacia asigura producția a cinci modele (Sandero, Logan berlină, Logan MCV, Logan Van și Logan Pick-Up). Capacitatea sa de fabricație a fost triplată în ultimii zece ani, ajungând în iunie 2009 la 1 340 vehicule/zi. Practic, în fiecare minut, de pe liniile de montaj ale uzinei iese un vehicul.

Lansarea modelului Dacia Sandero:

Începând din dată de 23 iunie 2009, Dacia Sandero Stepway poate fi comandat în toată rețeaua Dacia din România. Versiunea Stepway a modelului Sandero este disponibilă în două variante de motorizare, pe benzină, 1.6 MPI 90 CP, la un preț de 9.200 euro, respectiv, pe motorină, 1.5 dCi 70 CP, la un preț de 10.400 euro. Aerul condiționat este oferit gratuit în cadrul campaniei promoționale Clima Plus. La fel că toate vehiculele din gama Dacia disponibile în Europa, Dacia Sandero Stepway beneficiază de o garanție de 3 ani sau de 100 000 km.

Afișând un design robust, Dacia Sandero Stepway se adresează cu precădere clienților tineri, aflați în căutarea unui vehicul accesibil că preț și cu personalitate puternică. Garda la sol înălțată, barele de protecție cu ornamente cromate, barele de pavilion longitudinale și ornamentul cromat al esapamentului sunt tot atâtea elemente specifice noului vehicul Dacia. Trei culori metalizate sunt disponibile în serie: Gris Platine, Gris Comète și Roșu de Foc.

Dacia Sandero Stepway preia atu-urile care au asigurat succesul modelului de baza: un raport preț/spațiu interior de neegalat (astfel încât 5 adulți pot călători în condiții confortabile, beneficiind în plus de un portbagaj cu volum de încărcare de 320 l), la care se adaugă o fiabilitate ireproșabilă și recunoscută.

CREAT PENTRU AVENTURĂ

Dacia Sandero Stepway este un vehicul ale cărui trăsături dinamice îl recomandă pentru aventură. Garda la sol a fost înălțată cu 20 mm față de berlină Sandero, barele de protecție față și spate au ornamente cu aspect de crom satinat, iar proiectoarele de ceață și barele de pavilion longitudinale (negre și crom satinat) fac din Dacia Sandero Stepway un vehicul adaptat oricărui tip de drum.

Atributele de sportivitate și rafinament se regăsesc în designul exterior al mașinii: masca faruri de culoare neagră, bandou superior cromat al calandrului, jante de aluminiu de 15’’, retrovizoare exterioare, mânere interioare de portiere și baghete laterale cu aspect de crom satinat. Toate acestea, la care se adaugă ornamentul cromat al esapamentului, punctează personalitatea puternică a vehiculului. La interior, tapițeria neagră, cusăturile albe și diferitele elemente de culoare gri, cum sunt fațada consolei centrale, conturul aeratoarelor, ornamentul din centrul volanului și mânerele interioare creează o atmosfera elegantă și dinamică în același timp. Inscripția „Stepway” este prezența pe portierele și pragurile față, în timp ce un stripping decorativ este disponibil, că accesoriu, pentru aripile din spate.

O OFERTA ATRACTIVĂ

Pe lângă designul robust, Dacia Sandero Stepway deține atu-urile care au asigurat succesul modelului de baza, Sandero: spațiu interior, siguranță, fiabilitate și un raport preț/prestații imbatabil.

Sandero Stepway este un vehicul foarte spațios, la bordul sau putând călători în condiții confortabile 5 adulți de talie înalta. Acest spațiu interior generos este însoțit de un volum de încărcare de 320 l (care poate ajunge până la 1.200 l dacă bancheta din spate este rabatată).

Echipamentele de siguranță prezente pe Dacia Sandero Stepway includ sistemul ABS Bosch 8.1 cu repartitor electronic de frânare (EBV), asistență la frânarea de urgență (AFU) și două airbag-uri, pentru șofer și pentru pasagerul din dreapta. Trei culori metalizate sunt disponibile în serie: Gris Platine, Gris Comète și Roșu de Foc.

Poziția la volan, ușor ridicată, permite o bună manevrare a vehiculului. Cele două versiuni de motorizare – benzină 1.6 litri 90 CP și diesel dCi 70 CP – și-au confirmat deja potențialul pe alte vehicule din gama. Consumul afișat în ciclu mixt este de 7,6l/100 km (pentru versiunea pe benzină) și, respectiv, de 5,3l/100 km (pentru versiunea diesel). În cazul acestei ultime versiuni, emisiile de CO2 nu depășesc 140g/km, astfel încât Dacia Sandero Stepway dCi afișează semnătură Dacia eco².

Dacia Sandero Stepway a fost lansată simultan, la Salonul Auto de la Barcelona și la Atelierul Renault de la Paris, la începutul lunii mai. Stepway vine să consolideze succesul modelului Sandero, care a fost comercializat până în prezent în peste 91.000 de exemplare pe piețele din Europa și Maghreb.

Tabel 4.8. DIMENSIUNI DACIA SANDERO STEPWAY

Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

În 2009, Dacia a vândut 311.282 automobile, cu 20,5% mai mult față de nivelul de 258.372 unități inregistrat în 2008. Dacia încheie astfel al cincilea an consecutiv în care ritmul de crestere al vânzarilor a fost exprimat în doua cifre, fapt care i-a permis să treaca, de la mai puțin de 100.000 de mașini comercializate în 2004, la peste 300.000 de unități, în 2009.

4.2.2.Realizări pe piața națională și internațională 2010

Duster este cel mai recent model din gama Dacia, își face apariția pentru prima oară pe șosele, în seară zilei de luni, 29 martie 2010, pentru a aduce pe covorul roșu de la Palatul Parlamentului invitații celei de-a patra ediții a Galei Premiilor Gopo – Premiile Industriei de film din România.

Dacia se află pe afișul Galei în calitate de sponsor principal începând din 2008. În acest an, Dacia pune la dispoziția prestigiosului eveniment al cinematografiei o flota de 8 vehicule Duster. Personalități din lumea filmului românesc, actori, producători și regizori, vor fi primii pasageri transportați în acest 4×4 robust și spațios.

348.723 vehicule Dacia comercializate în 2010, în creștere cu 12 % față de 2009;

România: Dacia își adjudeca o cota de piață de 31,7 %, în creștere cu 2,8 puncte procentuale față de anul precedent;

Export: expansiunea comercială a mărcii Dacia continuă în Europa Occidentală. Clasamentul exporturilor este dominat de Franța, Germania și Italia.

Excelent demaraj comercial pentru Duster, cu 67.000 unități vândute;

În 2010, Dacia a vândut 348.723 vehicule, volum superior cu 12 % față de cel realizat în anul 2009. Ritmul de creștere a vânzărilor Dacia a depășit astfel pentru al șaselea an consecutiv 10%, volumul livrărilor anuale ale mărcii ajungând să se dubleze între 2005 și 2010.

Dacia în România

Pe piață din România, care a înregistrat în 2010 o scădere de 20,4%, Dacia a comercializat 36.730 vehicule, adjudecandu-și astfel o cota de piață de 31,7 %, în creștere cu 2,8 puncte procentuale față de anul precedent. Peste două treimi din volumele vândute (24.856 unități) au fost livrate prin intermediul programului de reînnoire a parcului auto din România.

O contribuție importantă la rezultatul Dacia au avut-o vânzările de flote, care au înregistrat în 2010 un nivel record (aproape 4.000 de unități), în special că urmare a livrărilor către mari companii (societăți românești și internaționale prezente în România).

Pentru Dacia, anul 2010 a fost marcat de lansarea modelului Duster. Datorită unui raport prestații/spațiu interior/preț fără echivalent în lumea vehiculelor 4×4, Dacia Duster s-a impus rapid drept lider în segmentul sau pe piață din România, cu 4.826 unități vândute. Remarcabil este faptul că 92% dintre clienți au optat pentru versiunea vârf de gama, Lauréate. Modelul cunoaște de asemenea un succes remarcabil pe plan internațional, cu peste 100.000 de comenzi la dată de 31 decembrie 2010.

Dincolo de aprecierea publicului larg, Dacia Duster a reușit să-i convingă și pe profesioniștii domeniului auto. Duster a obținut astfel premiul « Autobest 2011 », precum și titlurile « Mașină Anului 2011 » în România și în Croația, precum și trofeul « SUV-ul Anului 2011» în România.

O puternică dinamică a exporturilor

Vânzările Dacia pe plan internațional au depășit 311.000 unități, în creștere cu 15% față de anul 2009. Marca românească și-a consolidat succesul în Europa Occidentală unde, în 2010, au fost înmatriculate 228 .865 vehicule Dacia.

Franța a redevenit anul trecut prima piață de export pentru Dacia, cu peste 110.000 unități vândute, ceea ce corespunde unei cote de piață de 4,12%. Acest rezultat plasează Dacia pe locul al șaselea în clasamentul mărcilor cele mai vândute din Franța. A două treaptă a podiumului este ocupată de Germania, cu 40.500 unități, un rezultat inferior față de cel înregistrat în anul 2009, însă cu mult superior celor 25.548 vehicule Dacia vândute în această țară în 2008. Pe locul al treilea se situează Italia, cu 21.930 unități, urmată la mică distanță de Spania, cu 21.739 vehicule înmatriculate. Alte piețe importante pentru Dacia pe plan internațional sunt Turcia (19.167 unități), Algeria (18.578 unități) și Maroc (18.087 unități).

4.2.3. Realizări pe piața națională și internațională 2011

România:

Dacia își consolidează poziția de lider cu o cota de piață de 28,9%

Internațional:

expansiunea comercială continuă în Europa Occidentală. Franța, Germania și Italia domină clasamentul destinațiilor de export Dacia;

Duster s-a afirmat drept nouă vedetă a gamei Dacia, cu peste 161.000 de unități vândute.

În 2011, Dacia a vândut 343.233 de vehicule, foarte aproape de nivelul record înregistrat în anul 2010. Duster a devenit noul vârf de lance al gamei Dacia, ajungând să reprezinte 47% din vânzările totale ale mărcii.

Dacia în România

Pe o piață în scădere cu 8,3 %, Dacia a vândut 30.867 de vehicule, atingând o cota de piață de 28,9 %. Aproape jumătate din totalul vânzărilor (15.019 unități) au fost realizate prin intermediul programului de reînnoire a parcului auto național.

Vânzările de flote au avut o contribuție importantă la rezultatul Dacia – aproape 40% din totalul înmatriculărilor, în special că urmare a livrărilor către marile conturi (societăți românești și internaționale) care au atins un nou nivel record – peste 4.200 de unități.

Datorită unui raport prestații/spațiu interior/preț fără echivalent în lumea vehiculelor 4×4, Dacia Duster s-a impus rapid pe piață românească. Cu 7.252 de înmatriculări, Duster este al doilea model cel mai vândut din România, după Logan, și lider de necontestat al segmentului 4X4. Versiunea vârf de gama, Laureate, a fost preferată de 95% din clienți.

Duster se bucură de un succes remarcabil la export, unde au fost vândute până acum aproape 230.000 de unități.

Dincolo de competiția comercială, Dacia Duster a dovedit că poate aborda fără complexe și provocările din lumea sportului auto, indiferent cât de dificile ar fi. Avându-l la volan pe cunoscutul pilot francez Jean-Philippe Dayraut, vehiculul Duster No Limit, echipat cu un motor de 850 CP, de proveniență Nissan, a obținut locul al treilea în cadrul ultimei ediții a celebrei competiții Pikes Peak Internațional Hill Climb din Statele Unite.

Performanță pe piețele externe

Vânzările Dacia în afară României au înregistrat în 2011 un nou record, cu peste 312. 000 de unități comercializate. Marca și-a consolidat succesul pe piață europeană unde au fost înmatriculate 240.470 de vehicule.

Franța rămâne prima piață de export pentru Dacia, cu peste 94.000 de unități, ceea ce corespunde unei cote de piață de 3,5 %. Dacia ocupă locul al 5-lea pe piață vânzărilor către persoane fizice. Potrivit aceluiași criteriu, Duster figurează pe locul al șaselea în clasamentul modelelor preferate de clienții francezi, cu 53.148 de înmatriculări. Germania ocupă a două poziție în topul exporturilor Dacia, cu 43.452 de unități vândute, în creștere cu 7,8% față de anul 2010. O creștere importantă a vânzărilor Dacia (+15 %) a fost înregistrată și în Italia, unde în 2011 au fost comercializate 26.838 de unități. Alte piețe externe importante pentru Dacia anul trecut au fost Maroc (22.356 unități), Turcia (21.339 unități) și Algeria (19.242 unități).

Tabel 4.9. Vanzari Dacia pe modele in Romania in 2011

 Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

Tabel 4.10. Top 10 destinatii export in 2011

Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

4.2.4. Realizări pe piața națională și internațională 2012

Aproape 360.000 de vehicule marca Dacia comercializate pe 4 continente.

Cu 6 modele noi lansate în 2012, Dacia dispune de cea mai tânăra gama din Europa.

Într-un context extrem de dificil, Dacia rămâne cea mai importantă marca de pe piață românească.

Un an excepțional pentru marca Dacia

2012 marchează mai multe recorduri pentru marca Dacia. În primul rând, din punct de vedere al performanței comerciale globale. În cursul anului trecut au fost vândute, în întreagă lume, nu mai puțin de 359.822 de autovehicule purtând sigla Dacia, în creștere cu 4,8% față de nivelul înregistrat în 2011.

În același timp, 2012 a reprezentat un an crucial pentru evoluția gamei Dacia, fiind punctat de lansarea a 6 modele noi. Această a permis mărcii Dacia să-și reînnoiască oferta de produse, prin introducerea noilor modele Logan, Sandero și Sandero Stepway. În plus, au fost abordate în premieră noi segmente de piață, cum ar fi cel al vehiculelor de familie și al vehiculelor combi, cu modelele Lodgy, Dokker și Dokker Van. Odată cu valul de lansări din 2012, Dacia dispune în prezent de cea mai tânăra gama din Europa, cel mai vechi model al gamei fiind Duster, lansat în primul semestru al anului 2010.

Dacia a realizat un an excepțional pe piețele internaționale, cu 337.674 unități vândute în 43 de țări.

Dacia rămâne liderul pieței auto din România

Situația pieței auto din România, profund afectată de incertitudini și de contextul economic dificil, rămâne un motiv de preocupare. Anul trecut a fost consemnată o nouă scădere a pieței totale de vehicule noi, care se situează astfel la cote care nu au mai fost înregistrate de la începutul acestui secol, în timp ce piață vehiculelor de ocazie importate a crescut cu peste 75%.

Restricțiile de pe piață creditelor au afectat cu precădere persoanele fizice. Ponderea acestei categorii de clienți în totalul vânzărilor de vehicule noi de pe piață românească a scăzut astfel cu peste 50% în 2012. Este de menționat faptul că persoanele fizice constituie în mod tradițional o parte foarte importantă din clienții Dacia. În acest context, defavorabil, Dacia a reușit să-și mențină poziția de lider de piață, cu peste 26% din totalul vânzărilor de vehicule noi din România. Din cele 22.148 vehicule Dacia comercializate în cursul anului trecut pe piață locală, 20.050 sunt autoturisme iar restul de 2.098 de unități, vehicule utilitare.

În clasamentul pe modele, Logan berlină rămâne cel mai bine vândut vehicul de pe piață, cu 9.208 unități comercializate, urmat de Duster, cu 5.447 de unități și de Logan MCV, cu 1.940 de unități. Merită remarcat demarajul bun al noilor modele Logan, Sandero și Sandero Stepway, precum și rezultatele promițătoare ale modelului Dokker.

Expansiunea internațională continuă

Pe piețele externe, Dacia a înregistrat în cursul anului 2012 o creștere cu 8% a vânzărilor, principalele performere fiind piețele din zona Euromed (nordul Africii și bazinul mediteranean), cu o creștere de 26,6%.

Vânzările în Europa Occidentală s-au menținut la un nivel comparabil cu cel din anul precedent în contextul în care piață regională a scăzut cu 8,6%. În total, în perimetrul Europei Occidentale, au fost vândute anul trecut peste 230.000 de vehicule marca Dacia. Franța a dominat, și în 2012, topul vânzărilor Dacia pe țări, cu 84.522 unități comercializate, urmată de Germania, cu 46.590 unități și de Algeria, cu 41 710 vehicule.

Tabel 4.11. Vânzări Dacia pe modele în România în 2012

Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

4.2.5. Realizări pe piața națională și internațională 2013

România: Pentru prima oară din 2007, vânzările Dacia au crescut în volum iar marca și-a accentuat poziția de lider, ajungând la o cota de piață de peste 31%.

Internațional: Creștere puternică a vânzărilor, în special în Europa Occidentală.

După reînnoirea totală a gamei de modele, Dacia lansează în 2014 un program de transformare profundă a rețelei sale comerciale din România. 2013 a fost un an excepțional pentru Dacia, vânzările sale ajungând la 429.540 de vehicule, în creștere de 19,3% față de anul anterior, când fusese atins precedentul record comercial al mărcii. Această performanță intervine în contextul în care principalele piețe auto unde Dacia este prezența au cunoscut scăderi ale cererii pentru vehicule noi (-1,7% în Europa, -3% în regiunea Eurasia).

Revenire la creștere în România

Pe o piață în prăbușire liberă, aflată la cel mai scăzut nivel de la începutul anilor 2000, Dacia a reușit să-și sporească cu 12,4% volumul vânzărilor, până la 24.890 de unități. Această performanță a permis mărcii Dacia să câștige 5,4 puncte de piață și să încheie anul cu o cota de 31,6% din vânzările totale de vehicule noi. România este, de altfel, țară în care Dacia deține cea mai mare cota de piață din lume. Acest rezultat se explică, în parte, prin reînnoirea completă a gamei de modele, 2013 fiind anul în care au fost lansate pe piață noul Logan MCV și noul Duster. La fel de important, Dacia a reușit în 2013 să marcheze puncte în competiția comercială adaptându-și strategia la principalele schimbări de pe piață românească și îndeosebi la creșterea puternică a proporției clienților Persoane Juridice în ansamblul pieței (în prezent, această categorie reprezintă 77% din totalul clienților). Însă cota de piață a Dacia a crescut și în segmentul vânzărilor de flote, precum și în cel al vânzărilor către Persoanele Fizice, în acest ultim caz datorită bunei utilizări a programului de reînnoire a parcului auto din România. Pertinentă ofertei Dacia (atât în materie de produse, cât și de servicii asociate), a permis mărcii să obțină poziția de lider pe principalele segmente de piață. Sandero, Logan berlină, Logan MCV, Lodgy, Dokker și Duster figurează, astfel, în postura de lider pe fiecare din segmentele lor respective de piață. Încă și mai relevant, Logan berlină, Sandero și Duster ocupă, în această ordine, podiumul vânzărilor pe modele de pe piață românească. Această se explică, pe de o parte, prin noutatea produselor (Dacia dispune de cea mai tânăra gama de mașini din Europa), dar este în egală măsură rezultatul poziționării modelelor și, în general, al politicii de produs a mărcii, care urmărește să ofere clienților cel mai bun raport calitate/prestații/spațiu interior/preț de pe piață.

Logan berlină rămâne cel mai vândut model Dacia din România, cu peste 10.000 de unități, adică aproape 40% din totalul vânzărilor mărcii. Sandero, cu versiunea Stepway, domină autoritar dinamicul segment B-hatch, cu 4.707 unități, și se situează pe locul al doilea în clasamentul celor mai bine vândute modele de pe piață autohtonă. Duster, care a fost reînnoit în cursul ultimului trimestru din 2013, ocupă a treia poziție a podiumului, cu 4.647 vehicule vândute.

Record absolut pe piețele externe

Vânzările Dacia în afară României au înregistrat în 2013 un nou record, cu peste 404. 000 de unități comercializate. În condițiile unei piețe europene anemice, în regres cu 1,7% față de anul 2012, marca românească și-a continuat ofensivă comercială, livrările sale crescând cu 25,9%. În total, peste 290.000 de vehicule Dacia au fost înmatriculate în 2013 pe piețele din Europa, ceea ce corespunde unei cote de piață de 2,11%. De la lansarea mărcii pe piață europeană, în vara anului 2005, aproape 1,5 milioane de clienți au ales un model Dacia.

În clasamentul vânzărilor pe țări prima poziție rămâne în continuare ocupată de Franța, cu aproape 94.000 de unități și o cota de piață de 4,3%. Dacia ocupă, de altfel, locul cinci pe piață, iar modelul Sandero se situează pe locul trei în topul vânzărilor din această țară către persoane fizice. Germania ocupă a două treaptă a clasamentului, cu peste 47.000 de unități și o cota de piață de 1,5%. Algeria, Turcia, Spania și Maroc au înregistrat, fiecare, vânzări de peste 30.000 de unități. În Spania, care a cunoscut o creștere de 80% a vânzărilor Dacia, Sandero figurează pe primul loc în topul modelelor cele mai vândute către persoane fizice. În Marea Britanie, unde livrările au început în 2013 cu o gama limitată la două modele (Duster și Sandero), Dacia a reușit să comercializeze peste 17.000 de vehicule, ceea ce plasează Regatul Unit pe locul al optulea în clasamentul țărilor de destinație a mărcii.

Tabel 4.12. Vânzări Dacia pe modele în România în 2013

Sursa: http://www.daciagroup.com/ Site Oficial Dacia

4.3. Principalele strategii Dacia

Obiectivul strategic Dacia a fost acela de a produce o gamă de vehicule robuste, fiabile și accesibile pentru clienții români și străini, la standarde de calitate Renault.

Principalele strategii adoptate de compania Automobile Dacia corespund următoarelor strategii:

Strategia creșterii: Compania Automobile Dacia este o companie aflată în plină expansiune, cu o sinergie ridicată și functionând în cadrul unei piețe dinamice. De la an la an compania a crescut, înglobând noi modele de autoturisme, crescându-și cota de piață, cifra de afaceri, și investind sume considerabile în perspectivele unei dezvoltări durabile.

Strategia concentrată. Această strategie vehiculează ideea punerii în practică a unei strategii care să se axeze pe un număr restrâns de segmente de consumatori, adaptându-se la cerințele nevoile și preferințele acestora;

Strategia activă. Grupul Dacia-Renault este un grup puternic, modern, preocupat în permanență de înnoire și perfecționare. Sumele alocate în diverse proiecte, gradul de înnoire al produselor susțin cu tărie adoptarea unei astfel de strategii;

Strategia exigențelor reduse presupune că întreprinderea nu se preocupă de creare a unui vehicul de o calitate exceptională, mizând pe elementele de utilitate și practicalitate ale autoturismului. Cu toate acestea raportul calitate-preț este unul imbatabil deocamdată. Dacă mai adaugăm că serviiciile post-vânzare sunt excelente, designul exterior devine din ce în ce maia spectuos odată cu lansarea Dacia Duster, precum și faptul că acesta va fi îmbunătățit prin lansarea viitoarelor modele, putem aprecia că în viitor această strategie se va schimba radical în favoarea unei strategii a exigențelor ridicate;

Strategia ofensivă. Prin adoptarea unei astfel de strategii Dacia își propune creșterea cotei de piață prin valorificarea unui avantaj competitiv;

Strategia ofertei globale Managementul Dacia a optat pentru o strategie nediferentiata in functie de pietele de desfacere, sustinuta de pe o parte de efortul masiv al schimbarii imaginii care cere o atentie deosebita din partea consumatorilor iar pe de alta, de pozitionarea in segmentul autoturismelor low-cost. In prezent, Dacia este disponibila pe 51 de piete, din Europa pana in Africa, trecand prin Maghreb si Turcia si isi va face intrarea si in Portugalia dar si Scandinavia (Suedia,Danemarca, Finlanda);

Strategia industriala

Pentru a crește, Renault are nevoie de uzine competitive, adaptate piețelor pe care operează.

În cadrul noului său plan strategic, Renault își propune dezvoltarea uzinelor sale în două direcții:

Prin adaptarea capacităților, continuând să amelioreze performanță și concentrând activitatea uzinelor din Europa Occidentală. Valoarea adăugată a acestor uzine se regăsește în vehiculele din segmentele mediu și superior, în vehiculele utilitare, în vehiculele și motoarele electrice și în baterii.

Prin creșterea capacităților și alinierea performanțelor uzinelor din afară Franței așa încât Renault să aibă o contribuție semnificativă la creșterea piețelor emergente. Pentru Renault, producția locală este indispensabilă sub aspectul competitivității, reactivității și punerii în vânzare, la un preț corect, a produselor sale.

Strategia de dezvoltare durabilă

Politică de mediu Dacia respectă principiile strategiei de dezvoltare durabilă Renault. Această urmărește menținerea echilibrului ecologic, reducerea impactului activităților companiei asupra mediului înconjurător și respectarea imperativelor de mediu pe toată durata de viață a vehiculului, din faza de concepție și până la finalul etapei de utilizare.

În prezent, toate siturile industriale Renault sunt certificate ISO 14001, un standard care validează acțiunile de progres ale unei platforme industriale în domeniul protecției mediului. Dacia a primit această certificare în anul 2005.

Compania a pus în practică un management al protecției mediului transparent și auditabil. În acest cadru, Dacia implementează progresiv metodologiile, instrumentele și standardele de management și de reducere a impactului asupra mediului valabile la nivelul Grupului Renault.

Strategia de penetrare a pieței presupune îmbunătățirea poziției pe piețele actuale în condițiile oferirii, în continuare, a acelorași produse. Această îmbunătățire se poate realiza prin creșterea eficienței acțiunilor de marketing, în special a celor de distribuție și de promovare; prin astfel de acțiuni, cumpărătorii actuali pot fi influențați în sporirea cantităților consumate, în folosirea mai frecvența a produsului și înlocuirea lui la termene mai scurtate.

Exemplu: Sponsorizări,campanii de promovare, participarea la raliuri, concursuri.

Dacia este partener al „Galei Premiilor Gopo”, dar și al unor festivaluri precum Festivalul Filmului Francez, festivalul George Enescu sau Festivalul KINOdiseea. De asemenea, Dacia a pus la dispoziția producătorilor mașini pentru realizarea sau promovarea unor producții importante ale ultimilor ani, precum: „4 luni, 3 săptămâni și 2 zile”, „Undeva la Palilula”, „Despre oameni și melci”, „Tinerețe fără bătrânețe”, „Domestic”, „O vară foarte instabilă” sau „Wild Carpathia”.

Echipajul Duster 4×4 Everyone format din Mihai Ursu, pilot, și Florin Mircea, copilot, ambii, angajați ai Renault România, s-a clasat pe locul II, la categoria Standard, în competiția Muscel Adventure Trophy (5-8 septembrie), etapa a 5-a din Campionatul Național de Off-Road.(2013)

Dacia lansează o campanie promoțională în rețeaua sa de reparatori autorizați din toată țara. În perioada 19-29 noiembrie 2012, clienții Dacia care vor realiza o intervenție mecanică într-un service auto al mărcii vor beneficia de o reducere echivalentă cu vârsta mașinii lor, înmulțită cu trei.

Începând cu luna august 2012, fanii mărcii Dacia își pot da întâlnire în fiecare zi, în mediul virtual. Dacia lansează pagina locală de Facebook dedicată cu prioritate publicului din România(www.facebook.com/DaciaRomania),propriul său canal Youtube (www.youtube.

com/officialdaciaromania), dar și un cont dedicat pe site-ul Pinterest (www.pinterest.com/daciaromania).

Concursul organizat de site-ul RCA ieftin (Pintilie Broker de Asigurare SRL) pe pagina de facebook concurs Împuscă un Duster oferă șansa de a câștigă unul dintre cele 5 Dacia Duster 4×4 și peste 50 de alte premii cu ocazia aniversării a 5 ani de existență a site-ului RCA-ieftin.ro.Campania concursului se desfășoară în perioada 5 octombrie 2011 – 12 decembrie 2011

În mai puțin de o lună de la data creării paginii locale Facebook „Dacia România”, peste 16.000 de utilizatori s-au declarat fani ai mărcii românești. Dacia a ales să fie prezentă pe platformele de social media pentru a fi mai aproape de clienții săi, pentru a le asculta opiniile și a crea un dialog real cu cei interesați de brandul și de produsele sale. Dacia dorește ca pagina sa de Facebook să contribuie la formarea unei comunități în jurul mărcii.

În Franța, Dacia se bucura de un real succes, tocmai datorită faptului că este vazută ca o mașina low-cost. Și este bine ca cei de la Dacia nu vor să-și atribuie o altă imagine decât cea reală, de mașină ieftină.

Nu e o glumă, e o Dacia! Acesta este sloganul ultimei campanii publicitare Dacia.

Dacă succesul mărcii românești se datorează în mare parte prețului, Dacia merge pe aceeași strategie. În cea mai nouă reclamă, doi potențiali clienți care vizitează un showroom Dacia, râd isteric atunci când dealerul le spune prețurile modelelor Sandero, Duster și Logan MCV.

Strategia de reformulare conduce la îmbunătățiri ale produselor cu scopul de a spori vânzările pe piețele actuale.

Exemplu: Noul Duster vine să completeze oferta comercială din România a mărcii Dacia. (2013)

Odată cu lansarea Noului Duster, Dacia încheie programul de reînnoire completă a gamei sale de vehicule, început în martie 2012 cu prezentarea modelului Lodgy. În prezent, constructorul român dispune de cea mai tânără familie de modele din Europa.

Cel mai tânăr membru al familiei Dacia se prezintă publicului cu un design exterior profund modernizat, care accentuează trăsăturile masculine, specifice categoriei SUV-urilor. La rândul său, spațiul interior beneficiază de ambianțe, materiale și nuanțe noi, precum și de o planșă de bord complet schimbată, dominată de consola centrală care încorporează, în cazul versiunilor vârf de gamă, sistemul MediaNav.

Lista noutăților prezente pe Noul Duster cuprinde, printre altele, dispunerea la nivelul portierelor a comenzii pentru acționarea electrică a geamurilor laterale, precum și introducerea, în premieră în gama Dacia, a noului motor turbo pe benzină 1.2 TCe de 125 CP – un propulsor în egală măsură puternic și economic, cu un consum mediu de numai 6,2 litri/100 km, și cu un nivel redus al emisiilor de CO2.

Noua gamă Dacia Duster cuprinde trei nivele de echipare – Acces, Ambiance și Laureate, și patru motorizări. Alături de deja menționatul propulsor 1.2 TCe, mai este disponibil blocul pe benzină 1.6 16V, de 105 CP, și motoarele diesel 1.5 dCi de 90 și 110 CP.

Strategia de extindere a pieței are în vedere modificări ale actualelor produse și introducerea acestora pe noi piețe de desfacere.

Exemplu: Dacia Duster sau Renault Duster pe piețele internaționale și diferențierile dintre acestea.

Dacia Duster este oferit în Europa , Turcia , Algeria , Maroc din martie 2010, cu prețuri începând de la 11.900 € ( 10.500 € în piața internă română ) pentru versiunea cu tracțiune , și de la 13.900 € ( 11.500 € în piața internă română ), pentru versiunea 4×4 .Din iunie 2010, Duster este , de asemenea, disponibil în Ucraina , Iordania , Siria , Egipt și Liban și în unele țări din Africa sub marca Renault , în timp ce în 2011 , este vândut în statele din Golful Persic.

În iunie 2011 , Renault a lansat Duster în America de Sud , la Buenos Aires Motor Show. Acesta va fi produs la uzina Curitiba din Brazilia, pentru a fi distribuit în Brazilia , Argentina și Chile , iar la fabrica Sofasa în Columbia , pentru a fi vândut în Mexic și Ecuador cu marketing planificat să înceapă în ultimul trimestru al anului 2011 . La o dată ulterioară , Duster va merge pe a fi fabricat la uzina Avtoframos din Moscova , Rusia, cu aproximativ 80.000 de unități anuale , fiind disponibile de la 1 martie 2012, cu prețuri începând de la aproximativ 14.400 dolari . Duster a fost lansat în Marea Britanie în 2012 , relansând marca Dacia acolo .

Duster a fost lansat în India , la 04 iulie 2012 sub marca Renault, cu prețuri începând de la aproximativ 12.205 dolari. Acesta a fost lansat cu o optiune benzină și două opțiuni diesel .

Din 2011 , versiunea flexi – combustibil ( etanol ) este disponibilă în mai multe țări din Europa de Vest , în timp ce versiunea Bi – Fuel ( GPL ) este oferită în Europa de Est , Italia , Germania , Spania și Țările de Jos . Începând din ianuarie 2013, versiunea Bi – combustibil este , de asemenea, disponibilă în Franța . Versiunea Bi – Fuel ( GPL ), sa dovedit a fi foarte populară în Polonia .

Strategia de înlocuire vizează lansarea pe aceeași piețe a unor sortimente noi, îmbunătățite, ale unui produs, realizate pe baza unor tehnologii asemănătoare cu cele ale produsului inițial.

Exemplu: imbunatățirea modelelor existente.

La opt ani de la lansarea Logan( 2012), modelul emblematic Dacia, marca prezintă, cu ocazia Salonului Auto de la Paris:

– Noul Logan : berlină de familie cu linii fluide și elegante;

– Noul Sandero : un vehicul de oraș compact care oferă 5 locuri spațioase;

– Noul Sandero Stepway : modelul destinat celor care iubesc aventură.

Cele trei noi modele păstrează ADN-ul care a dus la succesul Dacia: un raport preț-spațiu interior fără egal, o fiabilitate dovedită și o ofertă imbatabilă. Ele abordează un nou design mai seducător, noi prestații și noi motorizări. În plus, două nuanțe noi se adaugă în gama de culori a modelelor Dacia Logan și Dacia Sandero: Bleu Persan și Beige Cendré.

Noua Dacia Sandero Stepway capitalizează succesul modelului precedent și propune un design atrăgător, echipamente moderne, pentru a atrage un public mai larg. O nouă culoare este disponibilă și pentru acest model: Bleu Azurite.

Odată cu reînnoirea a trei dintre modelele sale de bază, Dacia își consolidează avansul în materie de achiziție inteligentă și continuă să se adapteze la așteptările clienților.

Strategia diferențierii produselor și segmentării pieței este concepută cu scopul de a dezvoltă noi varinate sortimentale ale unui produs și de a le lansa pe piață în vederea satisfacerii anumitor segmente ale acesteia.

Exemplu: lansarea modelulul Dacia Sandero avand ca segment target de piața femeile.

Mai concret, există trei strategii generale de marketing ale Dacia:

a)În România. Marca locală, lider de piața – mândrie și încredere;

b)În țari emergente, cum ar fi Algeria, Maroc, Turcia. Aici, o abordare a mărcii mai conformistă, mai generală, aproape similară cu a marcii Ford sau Opel;

c)În piețele saturate din Europa de Vest. Aici Dacia joacă un rol mult mai revoluționar – ”încalcă regulile, indraznește!”

4.4. Strategii de evitare a riscurilor și perspective de dezvoltare

Pentru a face față riscurilor inerente pilotării activităților sale, DACIA a pus în aplicare o organizare și un cadru procedural, în coerență cu cele ale Grupului RENAULT, ce permit controlul operațiunilor angajate și o gestionare a riscurilor aferente activităților realizate.

Demersul de control intern pus în aplicare acoperă toate domeniile și toate activitățile societății.

Prioritățile sale sunt:

Conformitatea cu legile si reglementările legale, precum și cu normele interne ale societății;

Controlul activităților, și anume controlul calității, costului și al respectării termenelor, fiabilitatea și pertinența informațiilor financiare, contabile și de gestiune;

Controlul riscurilor pe care compania le-ar putea genera în exercitarea activităților sala față de partenerii săi și față de alte părți interesate;

Reducerea expunerii la riscurile de fraudă;

Punerea în aplicare a recomandărilor formulate de Direcția Centrală de Audit Intern și Direcția de Management a Riscului.

Managementul Riscului

Cartea de control intern și management al riscului emisa de RENAULT a fost implementată și la DACIA, precizănd astfel rolul și responsabilitățile fiecarui actor implicat în controlul intern.

În strictă conformitate cu principiul de separare a sarcinilor, în cadrul sistemului de control intern, sunt stabilite persoane responsabile pentru definirea și prescrierea normelor, persoane responsabile pentru punerea lor în practică în activitatea de zi cu zi, precum și persoane responsabile pentru supravegherea modului în care sunt aplicate aceste norme.

Astefel, normele de control intern sunt definite și stabilite de către:

Direcția Generală care stabilește obiectivele DACIA în acord cu Consiliul de administrație și liniile directoare ale RENAULT. Direcția Generală decide normele și principiile de funcționare, precum și valorile de respectat pentru atingerea acestor obiective;

Controlul de gestiune și Direcția Contabilitate definesc și stabilesc principiile, regulile și tehnicile de control intern care privesc procesele contabile, de gestiune și cele operaționale. De asemenea, DACIA aplică periodic chestionare de auto-evaluare dezvoltate de către RENAULT sau de către DACIA;

Direcția AIMO (Audit Intern, Managementul Ricurilor și Organizare) de la RENAULT împreuna cu Serviciul de Control Intern din cadrul Direcției Financiare DACIA, analizează riscurile pentru întregul Grup Renault România și propune măsuri în vederea îmbunatațirii nivelului de control aferent activităților/proceselor analizate.

Primul nivel al dispozitivului de control intern este asigurat de:

Managementul care asigura declinarea, informarea și transpunearea în practică a regulilor și principiilor sistemului de control intern aplicabile în domeniul lor de responsabilitate;

Angajații care au obligația de a respecta procedurile de control intern stabilite pentru domeniile lor de activitate;

Controlorii de gestiune care se asigură de punerea in aplicare a normelor de control intern de catre toți actorii implicați în activitatea companiei.

Dispozitivul de control intern face obiectul unei supravegheri permanente cu scopul verificării aplicarii și eficacitații sale. Aceasta supraveghere este asigurată de :

Pe plan intern de către:

Direcția de Audit Intern RENAULT care evalueză în mod independent nivelul și calitatea controlului intern al companiei, oferind sugestii și recomandări pentru îmbunatațirea dispozitivului de control intern;

Auditul Intern DACIA, care realizează misiuni de audit intern, dezvoltă instrumente de auto-evaluare, acompaniază și consiliază controlorii de gestiune prin relaizarea de formări privind controlul intern.

Pe plan extern de către:

Auditorii externi care emit rapoarte și recomandări.

În anul 2013 Serviciul Audit a efectuat 13 misiuni de audit care au vizat toate direcțiile societații (financiară, comercială, fabricație, logistică, inginerie, resurse umane, servicii de întreprindere, cumpărări și informatică). În urma acestor misiuni, au fost stabilite planuri de acțiune pentru a se asigura implementarea recomandărilor și îmbunătățirea nivelului de control intern.

Dacia își propune să-și consolideze rezultatele pe piață românească, bazându-se în acest scop pe gama sa tânără și completă, precum și pe calitatea serviciilor sale.

După reînnoirea ofertei sale de modele, Dacia va lansa, în 2014, un nou șantier de anvergură. Întreagă rețea comercială Dacia va fi, treptat, înnoită. Astfel, va fi introdusă o semnalistică și o prezentare nouă, dar și noi standarde, noi servicii și noi prestații pentru clienții mărcii.

Primele show-room-uri care vor aborda noua imagine vor fi inaugurate în cursul primului trimestru din 2014.

Dacia își propune ca procesul de transformare a rețelei sale comerciale din România să fie încheiat în 2015.

Evoluția prevezibila Dacia pentru următorii trei ani:

Să conserve poziția pe piață a automobilelor din România și țărilor UE din vestul Europei;

Să continue programele de investiții în vederea introducerii în fabricație de noi vehicule și subansamble;

Să amelioreze calitatea și să scadă costurile în paralel cu menținerea imaginii de marca în cadrul Grupului Renault.

Concluzii:

Am analizat în această lucrare locul și rolul societăților transnaționale în economia mondială. Cunoaștem acum motivele pentru care ele au un rol important, capital chiar, pentru buna dezvoltare a economiei mondiale. Locul pe care aceste societăți îl au este unul incontestabil, acela de liant al sistemului mondial de relații, atât economice, cât și socio-politice. Procesul care le-a generat, sau mai bine spus care le-a accelerat creșterea este globalizarea, un fenomen controversat care are efecte bune și rele.

Consider că unul din efectele bune ale globalizării sunt societățile transnaționale, care au devenit modelul unei lumi în care granițele dispar și o lume în care tehnologia este elementul central. Procesul globalizării economiei ne apare ca o rezultantă a intensificării lor tot mai puternice pe plan internațional. În aceste relații de intercondiționare sunt implicate absolut toate firmele de acest gen.

Așa cum am mai spus, corporațiile transnaționale reprezintă adevărate centre de putere economică pe plan mondial. Ei sunt principalii actori în relațiile economice internaționale, generatorii principalelor fluxuri financiare monetare.

Un rol important îl au societățile transnaționale pe planul dezvoltării economice a țării gazdă; prin aportul de resurse financiare, tehnologice, de management și prin rețeaua comercială, ele conduc la crearea și dezvoltarea de noi întreprinderi și noi locuri de muncă, predominant în ramuri de vârf ale industriei ușoare și alimentare, ca și în servicii. Societățile transnaționale dețin de asemenea un rol preponderent în retehnologizarea și modernizarea întreprinderilor și firmelor, materializate în creșterea productivității muncii, reducerea costurilor de fabricație și sporirea eficienței și rentabilității acestora.

Activitatea societăților transnaționale se reflectă inevitabil și pe plan politic, ca urmare a ponderii lor atât în producția și exportul țărilor de origine ale investițiilor externe, cât și în producția și exportul țărilor gazdă ale filialelor STN. În țările în care acestea din urmă dețin o pondere semnificativă în producția și exportul unor ramuri, aceasta afectează deja politica și strategia de dezvoltare a unei țări sau alteia.

În ultimele decenii, STN și-au extins și amplificat activitatea în majoritatea sectoarelor economice, fiind preocupate să valorifice posibilitățile de creștere a competitivității pe piețele internaționale, prin utilizarea resurselor materiale și forță de muncă mai ieftină și expansiunea pe piețele externe în general și pe cele emergente în particular.

Accentul pe un management modern, bazat pe un sistem informațional avansat și pe o concepție de marketing global, contribuie la dezvoltarea ponderii și rolului tot mai determinante ale societăților transnaționale în lumea contemporană… și, se preconizează, și în cea de mâine!

Secolul XXI reprezintă o adevărată provocare pentru sociatățile transnaționale. Ritmul schimbării se accelerează. Devine din ce în ce mai greu să rămâi în top. într-o lume în care cheiile puterii economice sunt informația și tehnologia, inovația este vitală. Societățile transnaționale și-au întors privirea de la structurile tradiționale de organizare către cele capabile să corespundă posibilităților pieței secolului XXI.

Globalizarea aduce cu sine oportunitati extraordinare, care au permis unor țări să capitalizeze (valorifice) deschiderea piețelor și posibilitatea de a asimila noi tehnologii.Acesta este cazul mai multor țări din Asia de Sud-est, mai ales atat timp cât nu s-au deschis financiar prematur, al Chinei.

Globalizarea a stimulat mult comertul international și distribuirea activităților de producție pe baza unei logici a avantajului comparativ aplicat la scară globală; de aici a rezultat și cresterea numarului firmelor cu activitate globală.

Bibliografie:

Anda, Mazilu, Transnaționalele și competitivitatea – o perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999;

Andreff W, Profit et structures du capitalisme mondial, Paris, 1992 ;

Baicu Gabriela, Dumitrescu S., Rolul investițiilor străine în creșterea țărilor cu economii în tranziție, Editura A.S.E., 2006;

Badrus Gheoghe, Radaceanu Eduard, Globalitate si management, Bucuresti, Editura All Beck, 1999;

Business Week, The Global 1000, 13 iulie 1998;

Constanța Aurelia Chițiba, Economie mondiala, Editura Pro Universitaria, 2011

David, Held, Anthony, Mc. Grew, David, Goldblatt, Jhonathan, Perraton, Transformări globale (Politică, economie și cultură,), Editura Polirom, 2004;

Dragoș, Huru, Investițiile: capital și dezvoltare, Editura Economică, București, 2008;

Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, București, 1999;

Elena, Moise, Economie Mondială, Editura Victor, 2005;

Fota Constantin, Comerț internațional și politici comerciale internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2002;

Grossman Gene M., Imperfect Competition and International Trade, Cambrige, MIT Press, 1994;

Joseph, E. Stiglitz, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2005;

Liviu Voinea, Corporațiile transnaționale și capitalismul global, Editura Polirom, 2007;

Marin, D., Cristian, S., O perspectivă istorică asupra globalizării, Editura Economică, București, 2003;

Munteanu, C., Alexandra, Horobeț, Finanțe transnaționale, Editura ALL Beck, București, 2003;

Prelipcean, Gabriela, Fundamente economice ale investițiilor, Editura Universității din Suceava, 2000;

Raluca, Prelipceanu, Investițiile străine directe și restructurarea economiei românești în contextul integrăriieuropene, Editura Lumen,2006;

Popescu, I., Bondrea, A., Mădălina, Constantinescu, Globalizarea mit și realitate, Editura Economică, București, 2004;

Stutz P.F., A. de Sonza, The World Economy: Resources, Location, Trade and Developement, Prentice-Hall, New Jersey, 1998;

Raportul Mondial al Investițiilor 2002, Organizația Națiunilor Unite, București, 2002;

UNCTAD, World Investment Report;

The Economist;

http://www.daciagroup.com Site oficial Dacia;

Raport Anual Dacia 2013;

Raport Anual Renault 2013;

Investițiile străine directe în România – raport anual 2013, BNR

http://en.wikipedia.org Dacia

Forbes.com

Ziarul Financiar

Bibliografie:

Anda, Mazilu, Transnaționalele și competitivitatea – o perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999;

Andreff W, Profit et structures du capitalisme mondial, Paris, 1992 ;

Baicu Gabriela, Dumitrescu S., Rolul investițiilor străine în creșterea țărilor cu economii în tranziție, Editura A.S.E., 2006;

Badrus Gheoghe, Radaceanu Eduard, Globalitate si management, Bucuresti, Editura All Beck, 1999;

Business Week, The Global 1000, 13 iulie 1998;

Constanța Aurelia Chițiba, Economie mondiala, Editura Pro Universitaria, 2011

David, Held, Anthony, Mc. Grew, David, Goldblatt, Jhonathan, Perraton, Transformări globale (Politică, economie și cultură,), Editura Polirom, 2004;

Dragoș, Huru, Investițiile: capital și dezvoltare, Editura Economică, București, 2008;

Dumitrescu Sterian, Bal Ana, Economie mondială, Editura Economică, București, 1999;

Elena, Moise, Economie Mondială, Editura Victor, 2005;

Fota Constantin, Comerț internațional și politici comerciale internaționale, Editura Universitaria, Craiova, 2002;

Grossman Gene M., Imperfect Competition and International Trade, Cambrige, MIT Press, 1994;

Joseph, E. Stiglitz, Globalizarea. Speranțe și deziluzii, Editura Economică, București, 2005;

Liviu Voinea, Corporațiile transnaționale și capitalismul global, Editura Polirom, 2007;

Marin, D., Cristian, S., O perspectivă istorică asupra globalizării, Editura Economică, București, 2003;

Munteanu, C., Alexandra, Horobeț, Finanțe transnaționale, Editura ALL Beck, București, 2003;

Prelipcean, Gabriela, Fundamente economice ale investițiilor, Editura Universității din Suceava, 2000;

Raluca, Prelipceanu, Investițiile străine directe și restructurarea economiei românești în contextul integrăriieuropene, Editura Lumen,2006;

Popescu, I., Bondrea, A., Mădălina, Constantinescu, Globalizarea mit și realitate, Editura Economică, București, 2004;

Stutz P.F., A. de Sonza, The World Economy: Resources, Location, Trade and Developement, Prentice-Hall, New Jersey, 1998;

Raportul Mondial al Investițiilor 2002, Organizația Națiunilor Unite, București, 2002;

UNCTAD, World Investment Report;

The Economist;

http://www.daciagroup.com Site oficial Dacia;

Raport Anual Dacia 2013;

Raport Anual Renault 2013;

Investițiile străine directe în România – raport anual 2013, BNR

http://en.wikipedia.org Dacia

Forbes.com

Ziarul Financiar