Rolul Sistemului Fiscal ÎN Formarea Resurselor Bugetare ȘI Finanțarea Cheltuielilor Publice DIN România

=== a3af3bb33c1009090605b026d99a6679107e66bb_506037_1 ===

INTRODUCERE

În condițiile actuale de desfășurare a activității economice din România, în care nevoia de resurse financiare este mai mare decât fondurile existente, una din problemele primordiale în elaborarea bugetelor la orice nivel constituie, în special, respectarea principiului echilibrului bugetar. Cunoscându-se faptul că în majoritatea cazurilor, echilibrul bugetar nu se realizează în mod automat prin acoperirea cheltuielilor bugetare cu veniturile bugetare, se poate spune că bugetul se elaborează cu deficit de finanțare.

Se poate spune că deficitul bugetar a devenit în prezent un fenomen obișnuit în multe țări, pe fundalul amplificării cheltuielilor publice, însă în România, acesta a constituit în ultimii ani una dintre cele mai dificile probleme cu care s-a confruntat politica economică.

În cadrul deosebit de complex în care se desfășoară activitatea economică, în încercarea de evidențiere a locului deținut de deficitul bugetar, un rol deosebit este atribuit determinării ponderii deficitului financiar public în cadrul cheltuielilor și veniturilor bugetului general consolidat, prin intermediul indicatorilor soldului bugetar.

Bugetul general consolidat cuprinde ansamblul bugetelor care reflectă fluxurile de venituri și de cheltuieli ale sectorului public precum și un instrument al politicii fiscal bugetare prin care sunt corelate nu numai veniturile și cheltuielile bugetului de stat (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul asigurărilor sociale de stat), ci și legăturile acestora, îndeosebi deficitul bugetar, cu soldul deficitar al contului curent al balanței de plăți, cu decalajul dintre investiții și economisire.

CAPITOLUL I

ABORDĂRI CONCEPTUALE PRIVIND POLITICA FINANCIARĂ ȘI MECANISMUL FORMĂRII RESURSELOR BUGETARE

1.1. Definirea, rolul și funcțiile politicii financiare

Politica financiară se definește cel mai frecvent cu referire la aspectele legate de sistemul de impozite promovat de stat, de o manieră implicită sau explicită. Prin “politica fiscală se stabilesc volumul și provienența resurselor de alimentare a fondurilor publice, procedeele de prelevare ce urmează a fi utilizate, obiectivele urmărite, precum și mijloacele de realizare a acestora.”

Intr-o altă opinie, “politica fiscală cuprinde metodele și mijloacele concrete de procurare a resurselor financiare utilizate de stat pentru reglarea proceselor economice și relațiilor sociale”.

Politica fiscală a mai fost definită și ca sistemul deciziilor de natură fiscală luate de către organismul public de decizie, în vederea asigurării resurselor financiare necesare pentru finanțarea nevoilor publice, precum și pentru atingerea unor scopuri economico-sociale, în situația existenței unor factori obiectivi, ciclici sau nu, care acționează asupra economiei.

Politica fiscală a mai fost definită ca un ansamblu de reglementări referitoare la determinarea și perceperea impozitelor și taxelor, care exprimă atitudinea statului privind taxele și impozitelesau prin care se determină sursele, mijloacele de prelevare și veniturile publice.

Pentru a surprinde esența conceptului de politică financiară, nu este de ajuns să se aibă în vedere exclusiv sistemul de impozite în sine, ci este nevoie să ne raportăm și la aspectele refritoare la metodele de obținere a resurselor financiare aflate la dispoziția fondurilor publice și aspectele referitoare la destinația dată resurselor respective.

Obținerea resurselor financiare prin prelevări sub formă de contribuții, respectiv impozite și taxe, precum și folosirea lor în scopuri publice, reprezintă procese de repartiție secundară, care corespund funcției de repartiție a finanțelor publice, aceste aspecte aflându-se în raporturi de interdependență. Cea mai mare parte a resurselor financiare publice se obțin din impozite și taxe. Este necesar să se ia în calcul și cheltuielile publice care trebuie realizate, pentru a avea o perspectivă realiztă și obiectivă asupra politicii fiscale.

Așadar, politica fiscală cuprinde atât metodele de obținere a resurselor financiare, cât și alocarea lor în funcție de destinație, aceasta reprezentând realizarea de cheltuieli publice, cu scopul dirijării și îmbunătățirii vieții economico-sociale.

Politica bugetară se referă la sistemul de decizii privind constituirea, alocarea și folosirea de o manieră eficientă a resurselor bugetare, precum și privind echilibrarea bugetului de stat, cu scopul redistribuirii Produsului Intern Brut și susținerii dezvoltării durabile a societății.

Politica bugetară se axează pe formarea, repartizarea și folosirea fondului bugetar, care este principalul fond public. Astfel, politica bugetară are o arie mai vastă decât politica fiscală, deoarece cuprinde atât aspectele avute în vedere de politica fiscală, cât și deciziile privind modul de obținere a resurselor sub alte forme ale veniturilor ordinare decât cele fiscale, precum și deciziile referitoare la soldul bugetar și desfășurarea procesului bugetar.

Aspectele vizate de politica bugetară sunt mai vaste comparativ cu cele vizte de politica fiscală, pentru că “instrumentele de intervenție bugetară sunt constituite atât din impozite și cheltuieli, cât și din deficite bugetare și excedente”.

Politica bugetară are mai multe componente:

Politica procurării resurselor bugetare se referă la deciziile privitoare la modul de obținere a resurselor bugetare ordinare, precum și selectarea tipurilor, mijloacelor și instrumentelor de realizare a acestui scop. Această politică cuprinde impozitele, taxele și alte tipuri de contribuții fiscale obligatorii, precum și veniturile nefiscale, procurate de către stat din exploatarea bunurilor pe care le dețin în proprietate, unde participă la valorificarea activelor.

Politica alocării și utilizării resurselor bugetare cuprinde ansamblul deciziilor referitoare la modul de alocare și folosire a resurselor bugetare sub forma generică de cheltuieli bugetare, precum și la selectarea tipurilor, mijoacelor și instrumentelor care pot fi folosite.

În economia de piață, cea mai mare parte din resursele bugetare ordinare sunt formate din resursele fiscale, așadar aceste două politici se referă la aspectele legate de politica fiscală, la impozite și la cheltuielile realizate din acestea. Concomitent sunt incluse și elemente distinctive de politică bugetară, ce se referă atât la procurarea altor venituri decât cele fiscale, cât și la alocarea și utilizarea acestor resurse (împreună cu cele fiscale). Dificultatea delimitării tranșante a sferei politicii fiscale de cea a politicii bugetare decurge și din cerința de a finanța ansamblul cheltuielilor publice bugetare pe seama ansamblului resurselor bugetare, fără a separa sau disloca părți din acestea pentru a servi efectuării unor cheluieli anume. Numai în măsura în care se produc abateri de la acest principiu, prin constituirea de fonduri speciale, s-ar putea urmări o legătură directă între procurarea unor venituri și cheltuielile de finanțat strict pe seama acestora.

Politica soldului bugetar, care este o componentă esențială a politicii bugetare, deoarece numai pe seama bugetului se fundamentează opțiunile sau deciziile corespunzătoare acestei politici. Politica soldului bugetar se referă la promovarea unui buget echilibrat (sold zero), buget deficitar (sold negativ) sau buget excedentar (sold pozitiv), ca și dimensiunile acceptabile ale acestui sold.

Față de cerințele principiului bugetar al echilibrării cheltuielilor cu veniturile ordinare, în practică, dar și în teoria modernă, se admit abateri ce se constituie ca elemente ale politicii bugetare, în sensul de a accepta sau nu un excedent/deficit bugetar, precum și de a stabili dimensiunile și mărimea soldului respective, precum și modalitățile de finanțare/utilizare a acestuia.

O primă latură a acestei componente de politică bugetară se finalizează prin decizia adoptată cu privire la acceptarea dezechilibrului care, de regulă, are sensul deficitului bugetar și la proporțiile acestuia în raport cu mărirea Produsului Intern Brut. În acest sens, votarea în Parlament a unui buget deficitar echivalează cu opțiunea asupra existenței și mărimii deficitului, ca sold al bugetului. O a două latură se referă la stabilirea modalităților de finanțare a deficitului bugetar, prin opțiuni asupra surselor cu caracter extraordinar din care pot fi procurate resursele bugetare extraordinare.

Ca și în cazul altor concepte, se remarcă deosebiri sensibile și în definirea conținutului său; de multe ori, politica bugetară este prezentată într-o accepțiune limitativă, ca având o problematică specifică cheltuielilor bugetare, concretizată în opțiunile privind mărimea și structura cheltuielilor bugetare, respectiv ansamblul de tehnici și instrumente utilizabile în dimensionarea și finanțarea acțiunilor ce concretizează cheltuielile bugetare. În această abordare limitativă, politica bugetară apare ca fiind complementară politicii fiscale, la rândul său definită în mod restrictiv, numai prin prisma politicii impozitelor.

Astfel, Gheorghe Manolescu consideră că “politica bugetară reprezintă expresia alegerilor bugetare realizate de un centru de decizie politică, având finalități exclusiv economice și sociale și implicând utilizarea cheltuielilor publice. Politica bugetară constituie complementaritatea funcțională a politicii fiscale, cele două tipuri de politici reprezentând asamblul coerent de instrumente, la dispoziția statului, prin care acesta modulează activitatea economică”.

Unii autori care atribuie politicii bugetare un înțeles larg întâlnim abordări diferite privind conținutul acesteia. Putem invoca aici opinia după care “impozitele și cheltuielile publice constituie cele două variabile instrumentale de care politica bugetară dispune. Politica fiscală și politica cheltuielilor publice sunt componente ale politicii bugetare. A pune semnul egalității între politica fiscală și politica bugetară sau între politica cheltuielilor publice și politica bugetară sau a confunda multiplicatorii keynesieni între ei sunt regretabile.” Nu rezultă însă din această concepție în ce politică s-ar încadra opțiunile privind procurarea altor venituri, care nu sunt de natură fiscală, inclusiv cele privind soldul bugetului.

Privită ca integrând politica fiscală, politica bugetară apare și ca sinteză a acesteia din urmă, ceea ce îi determină un conținut mai complex și îi imprimă caracterul de politică fiscal-bugetară. În mod obiectiv, politica fiscală și politica bugetară se întrepătrund până la a se identifica în mare măsură, iar acțiunile caracteristice lor presupun, inevitabil, un mix al instrumentelor și tehnicilor fiscal-bugetare, folosit în promovarea politicii fiscal-bugetare a statului. De aceea se subscrie la opiniile după care, în raport cu problematica vizată pentru acest domeniu al politicii generale se poate folosi sintagma “politică fiscal-bugetară”, aceasta având și accepțiunile de politică bugetară în sens larg.

Privită astfel, se poate admite că politica fiscal-bugetară sintetizează, în bună măsură, politica financiară a unui stat, deoarece prin ea se reflectă cvasitotalitatea deciziilor de politică financiară.

1.2. Coordonatele politicii bugetare și obiective principale

Coordonatele importante ale politicii cu privire la cheltuielile publice vizează dimensionarea, cuantificarea și structurarea lor corespunzător obiectivelor de politică general promovată într-un interval de timps sau altul.

Problematica politicii cheltuielilor publice constă în stabilirea obiectivelor de realizat din punct de vedere financiar, în corespondență directă cu deciziile de ordin economic și social luate de stat. Prin urmare, aceasta presupune opțiuni ale factorilor de decizie asupra dimensiunii și structurii destinațiilor date resurselor financiare publice, sub formele concrete ale cheltuielilor pentru acțiuni considerate de interes public.

Elaborarea deciziilor de politică fiscală trebuie să aibă în vedere și impactul cheltuielilor publice asupra proceselor economice și sociale, inclusiv asupra celor din sectorul privat. Dimensiunile și structura cheltuielilor publice condiționează proporțiile la care se formează procesele economico-sociale. În cadrul dimensionării cheltuielilor publice, prin politica financiară se stabilesc, în funcție de obiectivele de realizat, mărimile absolute și ponderile pe categorii de cheltuieli în Produsul Intern Brut și pe total.

O altă coordonată semnificativă, reflectată prin dimensiunile și structura cheltuielilor publice, vizează asigurarea funcționării normale a instituțiilor publice. Subdimensionarea ca și supradimensionarea sumelor distribuite au impact negativ, nu numai asupra societății, ci și asupra îndeplinirii sarcinilor fiecărei instituții. O importanță deosebită o are realizarea unui raport între cheltuielile materiale și cheltuielile de personal. Deseori, se constată, ca fenomen negativ ce se manifestă în multe țări supradimensionarea cheltuielilor de funcționare și, mai ales, a celor de personal care dețin ponderi ridicate în defavoarea cheltuielilor de capital, respectiv a celor materiale.

A treia coordonată constă în asigurarea unei eficiențe foarte mari a cheltuielilor publice ce se efectuează și presupune aprecierea și determinarea gradului de eficacitate economico-socială a acțiunilor de finanțat, înclinând spre cheltuielile publice în condițiile coroborării ei cu oferta privată. Pentru acest cadru al politicii fiscale, este determinată alegerea procedeelor și instrumentelor tehnice utilizate în derularea proceselor de distribuire și utilizare a resurselor, în raport cu specificul activităților publice. Se menționează aici și opțiunile asupra metodelor de genstionare a resurselor financiare de către instituțiile publice. În acest sens, trebuie să se opteze între autofinanțarea din veniturile obșinute în propria activitate a entităților publice și finanțarea integrală nerambursabilă din fondurile statului.

Finanțarea integrală constă în acoperirea ansamblului cheltuielilor unei instituții de la bugetul statului și se consideră a fi nestimulativă, deoarece nu realizează legătura firească între cheltuielile efectuate și rezultatele activității finanțate. Se aplică doar acolo unde prin natura activității entităților nu pot fi obținute venituri acoperitoare cheltuielilor, așa cum este cazul instituțiilor publice din domeniul activităților nemateriale.

Autofinanțarea integrală este recomandată în situația entităților cu capital de stat din domeniul activităților materiale. Aceasta asigură o legătură directă între cantitatea, calitatea și conținutul activității economico-financiare făcută de entitatea respectivă și posibilitatea acoperirii cheltuielilor de efectuat. Această opțiune are în vedere mai mult utilizatorii de resurse publice în desfășurarea unor activități calitativ superioare, pentru a acoperi total din veniturile proprii cheltuielile efectuate și a obține în plus un profit cât mai mare.

Autofinanțarea parțială se realizează în cazul entităților publice ce obțin unele venituri din propria activitate, fără a putea acoperi în totalitate cheltuielile funcționării normale.

O coordonată semnificativă a politicii fiscale cu privire la cheltuielile publice vizează influențarea evoluției vieții economico-sociale corespunzător dezvoltării de ansamblu, folosind tehnicile și modalitățile de finanțare adecvate.

1.3. Rolul finanțelor publice în formarea resurselor financiare publice

Resursele financiare reprezintă totalitatea mijloacelor bănești necesare realizării obiectivelor economice și sociale într-o anumită perioadă de timp. Trebuie luată în considerare diferența între finanțele publice și cele private, motiv pentru care trebuie stabilit raportul dintre resursele financiare publice și resursele financiare private.

Resursele financiare publice cuprin resurse aparținând administrației de stat centrale și locale, asigurărilor sociale de stat și instituțiilor publice cu caracter autonom.

Sistemele de finanțare a sectorului public nu numai că sunt complexe, dar prezintă și o mare diversitate. În acest sens, pot fi concepute mai multe clasificări.

Prezentînd sursele de finanțare a sectorului public, se pune în evidență relația dintre finanțarea sectorului public și economia de piață. Se face distincție între: resursele care provin de la participare statului la economia de piață; resursele care sunt procurate de la alte organisme din sectorul public.

De obicei, cantitatea de resurse necesare este superioară posibilităților de obținere. Resursele au un caracter limitat, iar cererea este permanentă și în continuă creștere. Resursele cuprind ansamblul resurselor umane, materiale, informaționale, valutare și financiare.

Resursele financiare constituie ansamblul mijloacelor bănești care sunt necesare atingerii scopurilor economico-sociale într-un interval de timp.

Resursele financiare la nivelul unei țări cuprind:

resursele financiare ale autorităților și instituțiilor publice;

resursele financiare ale unităților publice și private;

resursele financiare ale organizațiilor fără scop lucrativ;

resursele financiare ale populației.

Resursele financiare publice reprezintă o parte a resurselor financiare ale societății, acestea din urmă cuprinzând și resursele financiare private.

O problemă de maximă importanță este reprezentată de alocarea resurselor cu scopul producerii tuturor tipurilor de bunuri publice, private și mixte, având în vedere faptul că resursele sunt limitate.

Astfel, opțiunile de alocare a resurselor între sectorul public și privat are un impact semnificativ privind raportul bunuri publice-private, în funcție de producția lor.

Alocarea optimă a resurselor se referă la situația în care cererea consumatorilor este deplin satisfăcută prin sectorul public și privat.

Curbele de indiferență exprimă preferințele manifestate de către oameni pentru procurarea bunurilor publice și private, curpinzând punctele unde există egalitatea preferințelor pentru bunurile publice și private.

Prin curbele de indiferență se exprimă toate combinațiile costurilor de bunuri și servicii produse de sectorul public și de cel privat, față de care o persoană este indiferentă. Preferințele nu se orientează niciodată spre extremele curbei de indiferență, care exprimă preponderența sectorului public sau a celui privat.

Nivelul bunăstării sociale scae în condițiile în care se consumă prea multe bunuri publice sau prea multe private. In situația în care preferințele consumatorilor se află în partea superioară a curbei de indiferență, este necesară renunțarea la cantitate mare de bunuri publice pentru a produce o creștere minimă în sectorul privat. Rata marginală de substituție (profitul marginal al bunului) reprezintă cantitatea de bunuri publice la care trebuie renunțat pentru realizarea unei cantități de bunuri private, fără a lua în calcul avantajul consumatorilor.

Constrângerea bugetară se referă la caracterul limitat al resurselor, la un anumit nivel al acestora fiind necesară stabilirea alocării lor pentru producția celor două sectoare.

Din punct de vedere a conținutului economic, principalele categorii de resurse financiare publice sunt:

1. prelevări cu caracter obligatoriu (impozitele, taxele și alte venituri nefiscale);

2. resursele de Trezorerie;

3. resursele provenite din împrumuturi;

4. finanțarea prin emisiunea monetară fără acoperire.

Prelevările cu caracter obligatoriu – majoritatea resurselor financiare publice sunt reprezentate de veniturile cu caracter fiscal, care au un caracter limitat și sunt adesea insuficiente.

Resursele de trezorerie. Trezoreria este o unitate în cadrul Ministerului Finanțelor care efectuează din contul trezoreriei operațiuni pentru prevederi specificate în legea bugetară anuală la partea de venituri și la partea de cheltuieli, și exercită executarea de casă a bugetului.

Resursele de trezorerie reprezintă împrumuturi pe termen scurt, de maxim 1 an, contractate de stat prin emisiunea unor bonuri de tezaur. Aceste resurse sunt temporare și rambursabile, datorită faptului că retragerea din circulație a bonurilor de tezaur înseamnă restituirea sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.

Resursele provenite din împrumuturi reprezintă datoria publică pe termen mediu, de 2-5 ani și lung, peste 5 ani. În condițiile deficitului bugetar existent în majoritatea țărilor cu economie de piață, împrumuturile publice reprezintă un mijloc frecvent de obținere a resurselor financiare.

Finanțarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă dar în același timp are efecte negative.

Pe de o parte, apar efecte inflaționiste ce duc la sporirea resurselor financiare: cresc încasările din impozite pe venit, precum și din impozite indirecte, în special cele din valoarea adăugată (TVA). Pe de altă parte, inflația determină diminuarea relativă a obligațiunilor de plată ale statului, mai ales în ceea ce privește datoria publică, în situația în care rata dobînzii la imprumuturile de stat este mai mică decit nivelul creșterii anuale a prețurilor exprimate în procente.

Economia mondială, actuală se caracterizează printr-un deficit de resurse, dat fiind faptul că acestea au un caracter limitat, iar nevoile pe care trebuie sa le satisfacă sunt nelimitate. Resursele în calitatea lor de avuție a unei națiuni includ, în componența lor, atât resursele materiale, umane, valutare, informaționale cât și resursele financiare. Resursele financiare apar ca un sistem particular, având în vedere caracterul particular al acestora, dar și legăturile care se stabilesc între modalitatea de formare și utilizare a acestora. Resursele financiare au un rol deosebit în satisfacere nevoilor publice specifice, astfel formeaza un tot întreg destinat satisfacerii cererii de consum datorată funcționării instituțiilor publice, organismelor publice, dar și unităților administrativ-teritoriale.

Având în vedere modul în care se impilică autoritățile publice în constituirea acestora, resursele financiare se structurează pe două mari subsiteme. Primul subsitem îl constituie resursele financiare publice bugetare, care include acele resurse financiare administrate în mod direct de către autoritățile publice centrale și locale, dar și de către instituțiile publice specializate; totalitatea acestor resurse regăsindu-se în bugetul de stat și în bugetele unităților administrativ-teritoriale, care formează întreg bugetul unei țări. Cel de al doilea subsistem este reprezentat de resursele financiare deținute de întreprinderi cu capital de stat și mixte, resurse care sunt administarte direct de căre entitățile din secorul public de stat, ca urmare a autonomiei pe care o au acestea. Constiturea și utilizarea acestor resurse se realizează în funcție de conținutul material al activităților desfășurate sau de ramura sau domeniul în care activează.

La rândul său subsistemul resurselor financiare publice bugetare se structurează pe trei subsisteme mai mici: resursele financiare, care aparțin de adminisrația centrală; resursele financiare care aparțin administrațiilor locale; și resursele fnanciare aparținând asigurărilor sociale de stat.

În România, resursele financiare publice sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar. Resursele financiare publice se constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete, și anume: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice autonome, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetul fondurilor speciale etc.

Resursele financiare bugetare se clasifică în fucție de mai multe criterii, fiecare clasă având anumite caracteristici.

Un prim criteriu de clasificaree este regularitatea folosirii lor, resursele împărțindu-se în resurse ordinare și resurse extraordinare. Resursele ordinare sunt utilizate în mod curent, și în condiții sociale și economice considerate normale, dat fiind acest fapt aceste resurse mai poartă denumirea și de resurse curente sau li se mai spune obișnuite. În această categorie de resurse curente se includ impozitele, taxele și contribuțiile, plătite de persoanele fizice și juridice; și veniturile din exploatarea întreprinderilor și instituțiilor ce aparțin domeniului public.

Resursele extraordinare publice, au ca și caracteristică individuală nepermanența, deoarece acestea sunt utilizate de către stat în anumite perioade de timp, în anumiți ani bugetari, în alți ani lipsind. Caracterul extraordinar este impus de consecințele unor evenimente social-economice extraordinare, care implică cheltuieli, ce nu pot fi acoperite de resursele bugetare ordinare. Principalele fome prin care se constitue aceste tipuri de resurse sunt: împrumuturile de stat; emisiunea de monedă, emisiune care poate fi inflaționistă; și în cazuri extreme, se mai pot constitui, aceste resurse și prin părți din fondul de amortizare, bani rezultați din vânzarea unor bunuri aflate în proprietatea de stat, rezerve de aur sau valutare aparținând statului etc.

Un alt criteriu de clasificare este conținutul ecomonic al acțiunilor pe care le indică constituirea resurselor financiare publice, după acest criteriu resursele financiare se impart în: resurse fiscale, resurse nefiscale, resurse de trezorerie, resurse ce constau în împrumuturi pe termen mediu și lung, resurse din emisiunea de monedă.

Resursele fiscale dețin cea mai mare pondere în resursele obișnuite ale statului, și sunt caracterizate prin conținutul lor, ca fiind procese economice de redistribuire a PIB și a avuției naționale de la persoanele fizice și juridice, spre autoritățile publice.

Resursele nefiscale sau veniturile nefiscale, se constituie pe baza exploatării întreprinderilor și proprietăților aflate la dispoziția statului, prin participarea la repartizarea profitului obținut de acestea, sau prin valorificarea diferitelor bunuri.

Resursele de trezorerie se constituie atunci când se efectuează încasări și plăți de către trezoreria publică spre entitățile publice. Acest lucru implică atât redistribuirea de disponibilități, atunci când se acumulează, cât și contractarea unor împrumuturi temporare de la Banca de Emisiune.

Împreuna cu acest tip de resurse pot fi acumulate și utilizate și resursele financiare împrumutate pe termen lung și mediu, care sunt destinate în special acoperirii deficitelor bugetare ale statului, prin vânzarea sau cumpărarea de titluri de stat specifice.

Ultimul tip de resurse din această categorie, sunt resursele din emisiuea de monedă, care exprimă redistribuirea resurselor în favoarea statului, întocmai ca și veniturile fiscale, dar într-o manieră greu de indetificat pentru persoanele juridice și cele fizice de la care se redistribuie.

După un alt criteriu de casificare, resursele se pot clasa după nivelul administrativ la care sunt antrenate resursele. Astfel se dinting doua cazuri, cazul statelor unitare și cazul statelor federale. În cazul statelor unitare resursele se împart în resurse ale administrației centrale, care includ bugetul de stat sau central; resursele administrațiilor locale; resursele asigurărilor de stat. În cazul statelor federale, se disting: resursele federale, adică resursele care se cuprind în bugetul federal; resursele statelor membre, resurse care sunt cuprinse în bugetul fiecărui stat membru al federației; și bugetele administrațiilor locale, care se cuprind în bugetele locale ale administrațiilor locale din fiecare stat.

O altă clasificaree se poate face în funcție de componentele bugetului consolidat, clasificaree care este în legatură puternică cu cea de mai sus. După acest criteriu resursele financiare publice se împart în: resurse ale bugetului de stat, venituri ale bugetelor locale, resurse ale asigurărilor publice de stat și resurse cu caracter special.

Un alt criteriu de clasificaree este după sursa de proveniență, după acest criteriu resursele se împart în resurse interne și resurse externe. Resursele interne provin în principiu din distribuirea și redistribuirea PIB-ului, și uneori a avuței naționale. Resursele externe provin prin redistribuirea produsului creat de persoanele fizice și jurdice din afara țării, și presupun în mare parte transferul de valoare din exterior spre statul ai cărui cetățeni sunt.

După cum bine se știe resursele financiare ale statului sunt mijloace prin care se formează fondurile bănești necesare efectuării cheltuielilor de stat.

Diferiți autori definesc diferit, veniturile publice, spre exemplu (Schwsrtz E., Aronson R. 1996) consideră că veniturile publice sunt încasările unităților adminstrativ-teritoriale, necesare efectuării cheltuielilor publice și care participă într-o manieră directă sau indirectă la realizarea anumitor politici economice, având o influență semnificativă asupra persoanelor fizice și juridice. O altă abordare ar fi că resursele financiare publice sunt mijloace bănești constituite în urma relațiilor dintre persoanele fizice și juridice pe de o parte ca contribuabili și statul pe de altă parte în calitate de colector.

Alți autori definesc resursele financiare publice ca fiind ”prelevări de bogăție”, necesare pentru acoperirea cheltuielior publice. O altă abordare a lui Harvey R și Walker L., definesc resursele financiare publice ca fiind acele resurse financiare necesare autoritățiolor publice, procurate de acestea pentru exercitarea funcțiilor ce le revin.

Legislația în vigoare definește resursele finaciare ca fiind resursele banești care se cuvin bugetelor prevazute la art. 1 alin. (2), în baza unor prevederi legale, formate din impozite, taxe, contribuții și alte vărsăminte. În legislația în vigoare sunt precizate principiile impuse cu privire la resursele financiare publice acestea sunt: principiul universalității, publicității, unității, anualității, specializării bugetare, principiul unității bugetare.

Desigur în practica economică există anumite abateri de la toate aceste concepte teoretice și practice, date resurselor financiare, datorită faptului că există abateri, situații neprevăzute, cu care trebuie să se confrunte autoritățile publice în procesul de administrare a resurselor financiare publice.

CAPITOLUL II ABORDAREA BUGETARĂ A PROCESULUI DE FORMARE ȘI UTILIZARE A RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE

2.1. Categorii de resurse financiare publice mobilizate la bugetul general consolidat

Resursele financiare publice constituie reprezintă sumele de bani aflate sub administrarea autorităților publice, fiind destinate realizării sarcinilor și funcțiilor statului. Ele sunt utilizate cu scopul acoperirii cheltuielilor publice prin efectuarea de cheltuieli corespunzătoare acestora.

Unii autori consideră că resursele financiare publice provin din decât produsul intern brut, venitul național și avuția națională. Alocarea efectivă a resurselor între sectorul public și cel privat produce o proporționalitate între ele, alocarea fiind considerată optimă dacă cerințele consumatorilor sunt maxim satisfăcute prin sectorul public și cel privat.

Resursele financiare private sunt reprezentate de sumele de bani aparținând persoanelor fizice sau juridice, fiind administrate pe baza propietății private, ele având ca destinație investiții cu caracter privat și nevoi de consum.

Resursele financiare naționale sunt formate din: resurse financiare ale organismelor fară scop lucrativ, ale instituțiilor și autorităților publice, ale populației și ale întreprinderilor private și publice. Cuantumul resurselor financiare ale societății depinde de: mărimea PIB, ponderea diviziunii lor pentru formarea brută de capital și consum, nivelul prețurilor, volumul și structura producției, posibilitatea de obținere a unor resurse externe, cum sunt ajutoarele, donațiile și împrumuturile.

Se consideră că resursele bugetare exprimă resursele financiare publice cuprinse în bugetele entităților publice. Resursele financiare publice împreună cu resursele financiare private constituie resursele financiare ale societății.

Resursele finaciare publice bugetare sunt formate din mai multe subsisteme: resursele financiare ale administrației de stat centrale, resursele financiare ale administrațiilor locale, resursele întreprinderilor publice și resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat.

Resursele financiare ale administrației de stat centrale diferă de celelalte prin faptul că acestea sunt administrate și instituite de către autoritățile publice centrale, fiind destinate pentru realizarea obiectivelor și acțiunilor considerate de interes național.

Resursele financiare ale administrației de stat centrale se constituie sub forma impozitelor, contribuțiilor și taxelor, împrumuturilor contractate de guvern și sunt prevăzute prin bugetul de stat, pentru acoperirea cheltuielilor publice care se înscriu în acest buget.

Resursele financiare ale administrațiilor locale stă la dispoziția autorităților publice ale unităților administrativ-teritoriale pentru satisfacerea nevoilor la nivelul fiecărei localități, fiind necesare finanțări de acțiuni considerate de interes național.

Resursele financiare ale administrațiilor locale se constituie sub forma impozitelor și taxelor locale, pe lângă acestea se mai pot constitui și împrumuturi contractate de autoritățile locale. Resursele financiare de care dispun autotitățile de stat locale se reflectă în bugetul local al fiecărei unități administrativ-teritoriale. Astfel, pentru acoperirea nevoilor la acest nivel se folosesc și subvențiile sau transferurile din bugetul de stat al administrației centrale.

Resursele întreprinderilor publice obțin venituri din vânzarea produselor, efectuarea de lucrări sau prestarea de servicii cu caracter industrial, comercial sau de alta natură.

Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat se administrează separat de instituți sau organisme specializate în acest domeniu. Acestea sunt necesare să asigure un trai decent pentru persoanele care nu pot dobândi venituri prin prestarea curentă a muncii. Acestea se constituie sub forma contribuțiilor pentru asigurări sociale, fiind suportate de salariați și patroni, sau a alocației din bugetul de stat. Resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat sunt prevăzute separat în bugetul asigurărilor sociale de stat.

Resursele financiare private, considerate ca sistem se structurează astfel: resursele financiare ale populației, resursele financiare ale organismelor fără scop lucrativ și resursele financiare ale întreprinderilor private.

Resursele financiare ale populației reprezintă resursele de care acesta dispune la un moment dat sau pe o perioadă de timp.

Resursele financiare pot fi tratate ca un sistem având în vedere caracteristica lor și legăturile ce se stabilesc în procesul de formare și utilizarea ale acestora. Având în vedere modul distinct în care se implică autoritățile publice în administrarea lor, resursele financiare publice se structurează pe două componente cu caracter de subsistem, și anume: subsistemul financiar public și subsistemul financiar privat.

În opinia altor autori, explicarea conceptului de sistem financiar se poate realiza prin prisma relațiilor bănești – financiare, care desemnează o serie de „ legături ” ce se manifestă între diversele componente ale unei economii.

Subsistemul financiar public reprezintă ansamblul relațiilor financiare prin care se constituie, distribuie și utilizează fondurile bănești, în cadrul acestuia se includ resursele financiare administrate direct de către autoritățile publice, respectiv de instituțiile publice specializate.

Totalitatea acestor resurse financiare publice se reflectă în bugetul de stat sau în bugetele diferitelor structuri administrativ-teritoriale, care alcătuiesc împreună sistemul bugetar al unei țări.

Subsistemul financiar privat reprezintă ansamblul relațiilor financiare prin care se constituie, distribuie și utilează fondurile bănești, având în prim plan resursele financiare administrate direct de către întreprinderile din sectorul economic de stat, și anume: societății comerciale, regii autonome, inclusiv participațiile de capital ale statului la întreprinderile mixte.

Administrarea separată a resurselor financiare publice aferente subsistemelor pe care le-am menționat nu se abate de la abordarea ansamblului acestora ca sistem.

Resursele financiare publice privite prin prisma conținutului economic, sunt alcătuite din: prelevări cu caracter obligatoriu care se regăsesc sub formă de impozite și taxe, contribuții pe care statul le realizează de la întreprinderile publice, de la cele private și de la populație; resurse de trezorerie; resurse provenite din împrumuturi; resurse provenind din împrumuturi publice și finanțarea pe calea emisiunii monetare fără acoperire.

Prin prelevarea către buget a impozitelor directe și a altor contribuții obligatori, are loc un transfer de putere de cumpărare din valoarea creată în sfera productivă, iar în cazul impozitului pe proprietate, pe avere transferul se produce chiar din acea avere.

Cea mai mare parte a resurselor financiare o constituie veniturile fiscale al căror nivel este insuficient și uneori limitat, însă este bine să cunoaștem că încasările din impozite nu pot spori repede. Tot în acestă categorie a resurselor finaciare care au ca izvor avuția națională intră și vărsămintele instituțiilor publice și ale altor autorități ale statului în urma valorificării unor bunuri ale statului.

Prelevările obligatorii sunt constituite din veniturile fiscale, acestea fiind impozitele și taxele de la agenții economici cu capital privat și de la populație. Măsurile de creștere a volumului de resurse mobilizate prin intermediul veniturilor fiscale se bazează pe modificăriale sistemului fiscal prin majorarea cotelor de impozit sau prin introducerea unor noi impozite.

Resursele de trezorerie constau prin împrumuturi pe termen scurt până la un an, contractate de stat prin punerea în circulație a unor bonuri de tezaur. Resursele de trezorerie au caracter temporar și rambursabil, iar după o perioadă de timp prin retragerea din circulație a bonurilor de tezaur, are loc restituirea sumelor împrumutate de stat de la tezaurul public pe termen scurt.

Resursele procurate în acest mod constituie un important mijloc de finanțare ce poate fi utilizat pentru acoperirea golurilor de casă înregistrate la bugetele locale, pentru acoperirea deficitului curent al bugetului de stat, al bugetului asigurărilor sociale și de sănatate și a deficitelor temporare al bugetelor fondurilor speciale, fie pentru acordarea unui sprijin financiar întreprinderilor publice sau colectivităților locale, care nu reușesc sa-și asigure echilibrul financiar pe seama resurselor proprii.

Resursele mobilizate prin intermediul împrumuturilor reprezintă datoria publică a unui stat pe termen mediu (de 2-5 ani) și lung (peste 5 ani). În prezent când majoritatea statelor cu economie de piață se confruntă cu deficite bugetare, împrumuturile au devenit un mijloc frecvent de procurare a resurselor financiare necesare.

Resursele financiare provenind din împrumuturi se gestionează prin sistemul trezoreriei publice. Împrumuturile interne și externe reprezintă un mijloc de acoperire a deficitului bugetar, de asemenea și un mijloc de procurare a resurselor.

Finanțarea prin emisiune monetară fără acoperire este posibilă ca un mijloc de procurare a unor resurse financiare necesare statului. Pe de o parte, un nivel ridicat al inflației determină sporirea resurselor fiscale, cresc încasările din impozitele pe venit și din cele indirecte, în special cele aferente taxei pe valoarea adăugată.

Inflația determină diminuarea obligațiilor de plată a statului, tocmai în ceea ce privește datoria publică în situația în care rata dobânzii a împrumuturilor de stat este sub nivelul creșterii anuale a prețurilor. Finanțarea prin emisiunea bănească fără acoperire a deficitului bugetar nu este recomandabilă datorită efectelor sale pe termen mijlociu și lung.

Sistemul veniturilor publice trebuie gândit încât să asigure acoperirea la un nivel potrivit a cheltuielilor publice strict necesare societății și să stimuleze activitățile productive și de asistență socială din societate.

2.2. Contribuția impozitelor, taxelor și a contribuțiilor obligatorii în formarea resurselor financiare publice

În România, resursele sunt structurate pe criterii economice în conformitate cu structura sistemului bugetar. Prin prisma prevederilor Legii privind finanțele publice, resursele financiare publice se constituie și se gestionează printr-un sistem unitar de bugete: bugetul de stat, bugetul local, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului, bugetul instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și ale căror rambursare, dobânzi și alte costuri se asigură din fonduri publice; bugetul instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat; bugetul instituțiilor autonome. Sistemul resurselor financiare publice diferă datorită structurii sale de la un stat la altu, având în vedere trăsăturile dominante ale resurselor financiare publice.

Dacă ne raportăm la volumul cheltuielilor publice, resursele financiare prezintă structuri diferite, după cum în anul bugetar veniturile acoperă integral sau parțial cheltuielile de efectuat.

Resursele financiare publice pot fi structurate, ori grupate după mai multe criterii din care cele mai importante sunt clasificate în funcție de: regularitatea sau ritmicitatea încasării lor în buget, proveniență, structura bugetului general consolidat, din punct de vedere al conținutului economic și din punct de vedere al structurii organizatorice a statelor.

Atunci când cheltuielile pot fi acoperite integral din resurse obișnuite, structura resurselor financiare publice cuprinde prelevările din veniturile persoanelor fizice și juridice la dispoziția autorităților publice sub formă de impozite, taxe, contribuții, inclusiv venituri din exploatarea întreprinderilor și propietăților publice.

În situația inversă, și anume dacă resursele sunt inferioare cheltuielilor considerate indispensabile, pentru acoperirea diferenței, sistemul resurselor financiare publice include și resurse denumite extraordinare, procurate sub forma împrumutului public dar și prin emisiunea de monedă.

În funcție de proveniență, resursele financiare publice se grupează în resurse interne și resurse externe. În cadrul resurselor interne se includ impozitele, taxele , veniturile nefiscale , contribuțiile, iar toate celelalte resurse de tipul împrumuturilor de stat externe contractate la instituții financiare internaționale, la care se adaugă transferurile primite sub forma ajutoarelor nerambursabile din partea altor state sunt considerate a fi resurse de proveniență externă.

În funcție de regularitate, resursele financiare publice se grupează în resurse ordinare

(curente) și resurse extraordinare. În cadrul resurselor ordinare se includ veniturile fiscale, contribuțiile pentru asigurările sociale și veniturile nefiscale, iar resursele extraordinare cuprind cuprind împrumuturile de stat interne și externe, transferurile nerambursabile și ajutoarele.

Dacă ne raportăm la volumul cheltuielilor publice de efectuat, atunci resursele financiare publice cuprinde: prelevările din veniturile persoanelor fizice și juridice la dispoziția autorităților publice sub diferite forme (impozit, taxe, contribuții), venituri din exploatarea întreprinderilor și proprietăților publice.

În cazul în care resursele obișnuite sunt inferioare cheltuielilor de efectuat, considerate necesare pentru acoperirea diferenței de cheltuieli, sistemul resurselor financiare publice include și resurse denumite resurse extraordinare, procurate sub forma împrumutului public dar și prin emisiunea de monedă.

Sub aspectul folosirii resurselor ordinare se află și veniturile obținute din exploatarea domeniilor și întreprinderilor ce formează sectorul public, în care se creează produs național la a cărui repartiție participă și statul.

În România, resursele financiare publice sunt formate din veniturile administrației de stat centrale, ale administrației de stat locale, veniturile instituțiilor publice, veniturile fondului pentru plata ajutorului de șomaj și veniturile bugetului asigurărilor sociale de stat.

Conform grupării economice, resursele financiare publice sunt structurate în venituri curente, venituri din capital și subvenții.

Veniturile fiscale provin din impozite directe și impozite indirecte, impozitele directe sunt așezate asupra veniturilor și averii persoanelor fizice și juridice, iar impozitele indirecte includ taxele vamale, accize, impozite pe circulația mărfurilor, taxe de înregistrare și timbru. Termenul de impozit desemnează principala formă a resurselor financiare publice constituită pe baza unor prelevări obligatorii de către stat, a veniturilor și resurselor private în formă bănească.

Veniturile nefiscale cuprind prelevările la buget cu titlu de dividend, chirii, amenzi de la întreprinderile și propietățile de stat și de la instituțiile publice.

Impozitele directe sunt cele stabilite nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice în funcție de profitul sau averea acestora. În sfera impozitelor indirecte primele mutații s-au manifestat în raport cu impozitul pe circulația mărfurilor referitor la transformarea acestuia din element al prețului de producție în adaos la prețul de desfacere, unificarea cotelor și reducerea numărului acestora, și în sfârșit înlocuirea impozitului pe circulația mărfurilor cu taxa pe valoarea adăugată.

Impozitele indirecte se stabilesc pe baza actului de vânzare al bunurilor, al efectuării unor prestări de servicii , a importului de bunuri și produse.

Impozitul pe profit datorat de către regiile autonome, socitățile comerciale cu capital de stat privat sai mixt, alte întreprinderi și organizați care desfășoară activități economice în scopul obținerii de profit.

Impozitul pe venit datorat de persoanele fizice. Taxa pe valoarea adăugată datorată de către agenții economici și unele instituții publice pentru bunurile și serviciile produse și vândute pe piață. Impozitul pe avere se manifestă sub diferite forme, și anume: impozit pe clădiri, impozit pe terenuri.

Rolul impozitelor este acela de a procura resurse financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice.

Taxele reprezintă “suma plătită de o persoană fizică sau juridică, de regulă pentru serviciile prestate acestuia de către o unitate economică ori o instituție publică”.

Taxele vamale sunt acele prelevări bănești percepute de către stat în momentul în care bunurile trec granițile țării. Factori care influențează taxele vamale sunt factorii economici și factorii monetari. Factorii monetari influențează taxele vamale deoarece ar putea crește prețurile. Cele mai folosite taxe vamale sunt taxele la importuri deoarece la taxele pentru export se apelează numai în situația în care țara reședință dorește să descurajeze exportul anumitor materii prime.

Resursele bugetelor locale sunt asemănătoare cu cele ale resurselor bugetului administrației de stat centrale, ele sunt formate din venituri curente, venituri din capital și subvenții.

Impozitele și taxele de la populație se includ în categoria impozitelor indirecte. Principalele componente ale impozitelor și taxelor de la populație sunt impozitul pe clădiri de la persoane fizice, impozitul pe teren de la persoane fizice, taxa asupra mijloacelor ce transport etc.

Impozitul pe spectacol se include în categoria impozitelor indirecte. Impozitul pe spectacole se calculează prin aplicarea cotei de impozit la suma încasată din vânzarea biletelor la intrare.

Vărsăminte din profitul net al regiilor autonome face parte din categoria veniturilor nefiscale. Vărsămintele din profitul net al regiilor autonome apar sub forma vărsămintelor unei fracțiuni din profitul net rămas după alimentarea fondurilor proprii, iar vărsămintele de la instituțiile publice apar sub forma taxelor pentru aliberarea autorizațiilor de transport, taxelor de metrologie, taxe și alte venituri din protecția mediului etc.

Diverse venituri provin din amenzi și penalități, valorificare bunurilor confiscate și din expertizele efectuate în domeniul navigației.

Veniturile din capital includ veniturile din valorificarea unor bunuri ale statului și veniturile din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice.

Subvenția resprezintă un ajutor bănesc acordat de către stat unei persoane, instituții. Subvențiile primite de la bugetele locale sunt destinate pentru investiții finanțate parțial din împrumuturi externe, pentru finanțarea drepturilor acordate persoanelor cu handicap etc.

Resursele instituțiilor publice și activităților autofinanțate sunt formate din venituri curente. Aceste resurse sunt structurate pe domenii de activitate, și anume: învățământ, sănătate, asistență socială, cultură, sport, cercetare științifică, agricultură, sivicultură, și alte domeni de activitate.

În cadrul resurselor bugetului asigurărilor sociale si includ venituri curente și subvențiile. Veniturile din asigurările sociale de stat provin din contribuții de asigurări sociale, majorări pentru plata cu întârziere a contribuțiilor, dobânzi și alte venituri.

Resursele fondului pentru plata ajutorului de șomaj reprezintă veniturile curente din contribuții primite de la salariați și de la persoane fizice și juridice. În caz de nevoie se mai adaugă și subvențiile de la bugetul administrației centrale de stat.

Fondurile speciale se constituie pe seama veniturilor fiscale de tipul contribuțiilor și impozitelor indirecte cu afectație specială precum și din venituri nefiscale stabilite în legătură cu destinația fiecărui fond. Fondurile speciale diferă de la o perioadă la alta, ca număr și ca destinație, ele răspunzând unor nevoi temporare.

Fondurile speciale se constituie pe seama unor venituri fiscale de tipul contribuțiilor și impozitelor indirecte cu afectație specială, precum și din venituri nefiscale stabilite în raport cu destinația fiecărui fond.

Veniturile proprii ale instituțiilor de stat sunt venituri extrabugetare, aceastea fiind reprezentate de impozite, taxe, încasări din vânzarea unor publicații, chirii, valorificarea unor produse din activități proprii sau anexe.

Conform Legii nr.500/2002 privind finanțele publice „ instituțiile publice includ Parlamentul, ministerele, Administrația Prezidențială, organele de specialitate ale administrației publice, instituții publice autonome. În cadrul resurselor financiare publice se includ și veniturile instituțiilor și autorităților publice.

Profitul se obține prin intermediul unei activități economice, ca urmare a investirii unui capital, reprezentând o formă de venit. Impozitul pe profit este un impozit direct , ce se aplică beneficiului obținut din desfășurarea unei activități economice. Factorii care pot influența impozitul pe profit sunt factorii economici și factorii de natură financiară, factori monetari.

Categoriile de venituri supuse impozitului pe salarii sunt: contribuțiile personalului la asigurările sociale, contribuțiile personalului la fondul de șomaj, contribuțiile personalului la asigurările sociale de sănătate și deducerea personală.

Factori care influențează impozitul pe salarii sunt: factori demografici aceștia pot influența sporirea numărului contribuabililor și factorii politici și militari aceștia pot avea ca efect sporirea contribuțiilor la asigurările sociale.

2.3. Structura cheltuielilor publice și analiza efectelor acestora asupra societății

Cheltuielile publice se exprimă în a doua etapă a repartiției finanțelor publice care distribuie resursele financiare obținute pe diferite destinații. Cheltuielile publice reprezintă plata unor sume în bani din fonduri publice de către autoritățile pubilce cu scopul realizării activităților publice.

Cheltuielile publice se referă la relații și procese economice de distribuire a PIB, exprimată în alocarea, redistribuirea și folosirea resurselor financiare cu scopul îndeplinirii obiectivelor publice, la nivelul național, local sau al unor instituții publice operative. Cheltuielile publice au ca scop satisfacerea necesităților publice finanțate de către autoritățile publicem exprimând relațiile financiare dintre autoritățile publice și persoanele fizice sau juridice, în momentul alocării și folosirii resurselor financiare pentru realizarea obiectivelor publice.

Cheltuielile publice sunt un consum cu caracter definitiv și nerambursabil, producând o scădere a avuției naționale și au o influență negativă la reproducerea capitalui. Ele reprezintă și procese de alocare ale resurselor, asigurând premisele de a produce în continuare de resurse financiare și alcătuiesc fondurile financiare în prima etapă a funcției de repartiție a finanțelor. Cheltuielile publice produc direct sau indirect efecte favorabile asupra activității sociale.

Cheltuielile publice se folosesc pentru realizarea anumitor funcții, de tipul învățământului, apărării naționale, servicii publice etc.

Cheltuielile publice reprezintă consumul definitiv de PIB realizat de instituțiile publice, implicarea statului în sfera materială și nematerială, creând condițiile necesare pentru funcționarea instituțiilor publice sau executării proceselor de producere și comercializare de bunuri și servicii.

Cheltuielile publice cuprind:

Cheltuielile bugetare includ: cheltuielile acoperite de bugetul de stat, de bugetul asigurărilor sociale de stat, al fondurilor pentru ajutorul de șomaj, al instituțiilor publice autonome etc.;

Cheltuielile realizate de bugetele locale;

Cheltuieliele finanțate din credite externe, asociate dobânzilor pentru împrumuturi externe, rambursări de credite externe;

Cheltuielile finanțate din fonduri externe nerambursabile;

Cheltuielile acoperite exclusiv din resurse financiare publice formate în afara bugetului;

Cheltuielile realizate din bugetul trezoreriei statului.

Bugetul pubilc total consolidat al statului se calculează după formula:

Ctpc = Cpt – T + Ice – Rce – D

unde:

Ctpc – cheltuielile publice totale consolidate;

Cpt – cheltuielile publice totale;

T – transferuri între bugetele publice centrale și locale sau alte bugetele din (sub)sistem;

Ice – intrări anuale de credite externe;

Rce – rambursări anuale de credite externe;

D – dobânzi aferente de credite externe.

Cheltuielile publice se dimensionează și se distribuie în funcție de dimensiunea nevoilor publice. Volumul cheltuielilor publice exprimă cererea de bunuri publice acoperită de resursele financiare publice.

Cheltuielile se clasifică după natura activităților în:

Cheltuielile privind activitățile publice solicită resurse ale economiei. Realizarea cheltuielilor pentru un sector, presupune limitarea folosirii într-un alt sector. În condițiile unor resurse limitate, trebuie stabilite sectoarele care implică cheltuielile publice cu cea mai mare eficacitate.

Cheltuielile de transfer (cheltuielile de distribuire): de exemplu cheltuieli pentru pensii, beneficii sociale. Sunt transferuri de la o persoană la alta prin zona publică. Dar, uneori programe de redistribuire cauzează distorsiuni în alocarea resurselor, conduce astfel la ineficiențe în utilizarea resurselor prin cheltuiele publice.

După funcțiile cheltuielilor publice, ele împărțite în:

Cheltuielile privind serviciile publice generale: sunt cheltuieli pentru a asigura îndeplinirea funcțiilor ale guvernului (cheltuieli pentru agențiile administrative ale guvernului, poliție, instanțele de judecată etc.).

Cheltuielile pentru servicii economice: inclusiv investițiile infrastructurii, subvenții pentru producție etc.

Cheltuielile privind servicii sociale și comunitare: sunt cheltuieli pentru educație, sănătate, pensii, ajutoare de șomaj, asistență socială, cultură, divertisment etc.

Alte cheltuieli: sunt în principal să plătescă dobânda privind datorii publică sau alocarea bugetului între diverse niveluri guvernamentale.

În funcție de scop, de disting:

Cheltuielile curente: cheltuieli pentru achiziționare de bunuri și servicii de folosință îndelungată, în principal cu caracter anual. De exemplu: plătite salariați pentru functionării de stat, cheltuieli de întreținerea și menținerea infrastructurii.

Cheltuielile de investiții: cheltuielile privind achiziționare de terenuri, echipamente, activele necorporale, titluri de stat, active nefinanciare, care au o anumită valoare și sunt utilizate pentru mai mult de un an în procesul de producție.

Rolurile cheltuielilor publice sunt: alocarea de resurse; redistribuirea veniturilor; stabilizarea economiei. În scopul alocăriirea de resure, statul folosește cheltuieli ca instrument pentru a distribui resurse între diverse sectoare, inclusiv între bugete.

Cheltuielile publice realizează repartizarea fondurilor aflate la dispoziția statului de a redistribui venituri între actorii sociali, între autoritățiile publice, între ramuri sau subramuri ale economiei etc.

Conform funcției de reglare a finanțelor, cheltuieli publice sunt utilizate pentru stabilizarea economiei. Se poate utiliza relația:

Y = D

D = C + I + G + H

În care: Y – venitul total, D – cererea agregată, I – investiții, C – consumul privat, G – cheltuieli guvernamentale, H – export net (exporturi – importuri)

Cheltuielile publice sunt utilizate ca un instrument de reglare al economiei în stări anticiclice. Astfel în cazul în care în economie se înregistrează o tendiță de stagnare sau de recesiune, o creștere a cheltuielilor guvernamentale aduce o creșterea a cererii agregate. Și prin echilibrul între cererea agregată și oferta agregată, determine o creștere a producției, apoi conduce la creșterea întreagă în economie. În cazul intensificării economiei s-a înregistrat un ritm prea accelerat al producției, intervenția statului prin cheltuielile guvernamentale se efectuează în sens invers. Reducerea cheltuielilor publice poate influența asupra volumul cererii agregate (reducerea sa) și prin aceasta asupra volumului ofertei. În consecință, temperează ritmul prea înalt de creștere economică.

Prin cheltuielile publice, statul poate executa funcția de orientare a economiei potrivit cu criterii stabilite și asigură înfaptuirea sa cu eficiența înaltă.

Clasificarea cheltuielilor publice se realizează după diferite criterii: administrativ, economic, funcțional, financiar, în funcție de rolul lor în procesul reproducției sociale, clasificarea folosită de organismele O.N.U (Organizația Națiunilor Unite).

Clasificarea administrativă are la bază criteriul instuțiilor prin care se efectuează cheltuielile publice: ministere (departemente, agenții guvernamentale), instuții publice autonome, unități administrativ-teritoriale etc.

Pentru clasificarea economică, se folosesc două criterii:

Cheltuielile curente și cheltuielile cu capital :

Cheltuielile curente reprezintă un consum definitiv de produs intern brut, și se pot reînnoi anual, privind asigurarea întreținerii și funcționării instituțiilor publice, transferarea unei sume de bani la anumite categorii de persoane, plata dobânzilor, subvențiile și transferurile.

Cheltuielile cu capital: se concretizează în achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată, destinate sferei producției materiale sau nemateriale. Ele duc la dezvoltarea și modernizarea patrimoniului public.

Cheltuielile privind bunurile și serviciile și cheltuielile transfer:

Cheltuielile privind bunurile și serviciile au la bază o contraprestație. Sunt în principal cheltuielile privind plata bunurilor și serviciilor, cuprind remunerarea serviciilor, prestațiilor și achiziționării echipamentelor etc.

Cheltuielile de transfer mai sunt denumite cheltuieli se redistribuire, nu au contraprestație și reprezintă trecerea unor sume de bani de la buget la dispoziția unor persoane fizice (pensionari, șomeri, studenți etc.) sau persoane juridice (întreprinderi productive, instituții cu activității autofinanțare) sau a unor bugete ale administrațiilor locale. Ele pot avea caracter economic (subvenții pentru acoperearea cheltuielilor de producție, stimularea exporturilor etc.) sau social (burse, ajutoare, pensii etc.).

Clasificarea funcțională folosește drept criteriu domeniile, ramurile și sectoarele de activitate.

Clasificarea financiară grupează cheltuielile publice în cheltuieli definitive, cheltuieli temporare și/sau operațiuni de trezorerie și cheltuieli virtuale sau posibile.

Clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției sociale se împart în cheltuieli reale (negative) și cheltuieli economice (pozitive).

Clasificarea folosită de instituțiile speciale ale O.N.U are la bază două criterii principale: clasificarea funcțională și clasificarea economică. Clasificarea funcțională O.N.U cuprinde:

Cheltuielile privind servicii publice generale: președinția, organele legislative, justiția, procuratura, notariatul, alte instuții de drept public, aparatul administrativ-economic și financiar cu caracter executiv.

Apărare: cheltuieli privind armată și activități corespundența cu armata, de exemplu: cercetare științifică și experiențe cu arme, lichidarea urmărilor războaielor etc.

Ordine publică: instituții de ordine publică și securitate.

Educație: cheltuieli privind școli, unversități, institute de cercetare fundamentală și institute de post universitar etc.

Sănătate: cheltuieli pentru spitale și clinici, institute de cercetări, diagnostice, pentru medicii de familie etc.

Securitate socială și bunătare: cheltuieli prinvind asistență, asigurări și protecție socială.

Acțiuni economice: subvenții pentru export, cercetare în domeniu economic etc.

Locuințe și servicii comunale: locuințe și întreținerea lor, spații de agrement, instituții de cult.

Recreație, cultură și religie: instituții și acțiuni culturale, spații de agrement.

Alte cheltuieli.

Clasificarea economică O.N.U, cheltuielile publice cuprinde:

Cheltuieli reprezintă consum final: salarii, bunuri și servicii.

Subvenții și transferuri.

Dobânzi aferente datoriei publice.

Formarea brută de capital (investiții brute, stocuri materiale, achiziții de terenuri și active necorporale).

Transferuri de capital.

Investiții financiare.

Împrumuturi acordate/garantate.

Rambursări de credite, dobânzi și comisioane aferente.

Începând cu 1 ianuarie 2006, în România, se face clasificarea bugetară a cheltuielilor publice astfel:

Clasificarea economică

Clasificarea funcțională

Clasificarea economică:

Cheltuieli curente: cheltuieli de personal, bunuri și servicii, dobânzi, subvenții, fonduri de rezervă, tranferuri între unități ale administrației publice, alte transferuri, asistență socială, alte cheltuieli.

Cheltuieli de captital: active nefinanciare, active financiare, Fondul Național de Dezvoltare.

Operațiuni financiare: împrumuturi, rambursări de credite.

Conform clasificării economice se poate stabili ce ponderi dețin și cât reprezintă cheltuielile curente, cheltuielile de capital, operațiuni financiare și componentele în fiecare grupuri de cheltuieli pe total cheltuieli publice.

Clasificarea funcțională:

Servicii publice generale: cheltuielile privind autorități publice și acțiuni externe; cercetare fundamentală și cercetare de dezvoltare; alte servicii publice generale; dobânzi; transferuri cu caracter general între diferite niveluri ale administrației.

Apărare, ordine publică și siguranța naționlă.

Cheltuieli sociale – cuturale: sunt pentru învățământ; sănătate; cultură, recreere și religie; asigurări și asistență socială.

Servicii și dezvoltare publică, locuințe, mediu și ape: cheltuieli aferente locuinței; servicii și dezvoltare publică; protecția mediului.

Acțiuni economice: privind acțiuni generale economice, comerciale și de muncă; combustibili și energie; industria extractivă, prelucare și construcții; agricultură, silvicultură, piscicultură și vânătoare; transporturi; comunicații, cerecetare și dezvoltarea în domeniul economic; alte acțiuni economice.

Clasificarea funcțională reflectă gruparea cheltuielilor publice în funcție de categoriile de bunuri, servicii, activități, obiective ale politicilor statului, prin care se îndeplinesc funcțiile în cadrul societății.

Structura cheltuielilor publice reprezintă stabilizarea ponderii a fiecărei categorii de cheltuieli publice pe totalul său (exprimată în procente)

În acest scop, se poate determina pe baza relației:

%Cpi =

unde: %Cpi = ponderea categoriei de cheltuieli publice i,

Cpi = cheltuieli publice ale grupări i,

Cpt = total cheltuieli publice.

Dinamica cheltuielilor publice exprimă modificările în strutura acestora pe un interval de timp cu ajutorul indicatorilor dinamicii:

Creșterea nominală și reală a cheltuielilor publice,

Modificarea ponderii cheltuielilor publice în PIB,

Modificarea cheltuielilor mediu pe un locuitor,

Modificarea struturii cheltuielilor publice,

Indicatorul privind corespondența dintre creșterea cheltuielilor publice și creșterea PIB,

Elasticitatea cheltuielilor publice față de PIB.

Modificările (mutațiile) structurii cheltuielilor publice se calculează astfel:

%Cpi = %Cpi1 – %Cpi0

În care: %Cpi = modificarea ponderii cheltuielilor publice în perioada 1 față de 0.

CAPITOLUL III

STRUCTURA VENITURILOR ȘI A CHELTUIELILOR PUBLICE ÎN ROMÂNIA

3.1. Tendința și dinamica resurselor și cheltuielilor financiare publice în perioada 2010-2016

În România, totalul impozitelor și taxelor are o pondere de 27,2% în PIB, cu 9% mai scăzută decât valoare înregistrată de media Uniunii Europene de 35,8%.

Gradul de fiscalitate al României are cea mai mică valoare în afară de Letonia (26,6%) și poate fi comparat cu Slovacia (28,8%) și Bulgaria (28,9%).

România se află alături de țări ca Letonia (26,6), Irlanda (28,2), Slovacia (28,8), Bulgaria (28,9) și Lituania(29,3) în grupul situat în intervalul <30, țara noastră înregistrând o valoare de 27,0%. Pe de altă parte se poate observa că România se află sub media Uniunii Europene de 35.8%, fiind penultima țară din punctul de vedere al gradului de impozitare.

Resurselor financiare publice în Romania sunt structurate pe criterii economice, în conformitate cu structura sistemului bugetar (de stat și local).

Tabelul 1. Resursele financiare publice totale în anul 2016 în România

Sursa: calculat pe baza datelor International Monetary Fund, Govermment Finance Statistics Yearbook, 2016 și United Nation, Monthly Bulletin of Statistics, septembrie 2016

România se încadrează sub media statelor membre ale UE în ceea ce privește mărimea resurselor financiare, atingând un nivel de 9,6 mld USD, în timp ce pe ultimul loc se situează Bulgaria cu 4,6 mld. USD.

Nivelul scăzut de 427 dolari/locuitor, în România, se explică prin rezultatele economiei țării noastre, unde produsul intern brut pe locuitor reprezintă a șaptea parte din cel înregistrat în Luxemburg, precum și prin faptul că statistica internațională nu include date referitoare la bugetele locale18.

În cadrul resurselor financiare publice, ponderea cea mai mare o dețin veniturile cu caracter fiscal provenind din impozitele asupra proprietății, din impozitele indirecte de tipul taxelor de consumație, taxelor vamale, taxelor de timbru și de înregistrare.

În România, impozitele și taxele reglementate prin Codul Fiscal în vigoare sunt următoarele: impozitul pe profit, impozitul pe venit, impozitul pe veniturile întreprinderilor, impozitul pe veniturile obținute de la persoanele nerezidente în România, impozitul pe reprezentație, taxa pe valoare adăugată, accizele și impozitele și taxele locale.

Bugetele locale au un număr foarte mare de impozite și taxe, însă cuantumul lor este situat sub nivelul necesității de finanțare a cheltuielilor.

Tabelul 2. Ponderea veniturilor publice de ordin fiscal și nefiscal în PIB

Sursa: International Financial Statistics, Govermment Finance Statistics Yearbook, 2016 și International Monetary Fund, 2016 si Statistiques Financieres Internationals Annuaire, 2016.

După cum se poate observa în Tabelul nr. 2, România a atins în anul 2016 un nivel de 27,0 a ponderii veniturilor fiscale in PIB.

În mod concret, structura resurselor financiare publice în țara noastră în evoluție pe o perioadă mai lungă de timp, este redată în figura nr. 1.

Figura nr. 1. Evoluția resurselor financiare publice în Romania, 2005-2016

Sursa: prelucrare proprie dupa Eurostat, Evoluțiile impozitarii in Uniunea Europeana, 2013 http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/2013/report.pdf.

După cum se poate observa în această figură, impozitele indirecte și contribuțiile sociale au ocupat mereu ponderea cea mai mare în totalul resurselor, având, de-a lungul timpului, un trend neregulat. Anii 2013 și 2014 se evidențiază cu niveluri mai reduse ale resurselor financiare publice.

Evoluția impozitelor indirecte în țara noastră în perioada 2005-2016 este relevată în graficul din figura nr. 2.

Figura nr. 2. Evoluția impozitelor indirecte, România, 2005-2016

Sursa: prelucrare proprie dupa Eurostat, Evoluțiile impozitării în Uniunea Europeană, 2016, http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/2013/report.pdf.

Din acest grafic rezultă clar faptul că cea mai mare pondere în resursele publice de natura impozitelor indirecte o deține T.V.A.-ul, a cărui evoluție, cu excepția anului 2014, a fost una constantă sau de crestere.

Considerăm relevantă pentru cercetarea de fața și evoluția impozitelor directe în România în perioada analizată, chiar dacă acestea ocupă o pondere mai mică în totalul resurselor publice. Această evoluție este redată în figura nr. 3.

Figura nr. 3. Evoluția impozitelor directe, România, 2005-2016

Conform figurii nr. 3, impozitele aplicate persoanelor fizice și celor juridice sunt preponderente în acestă categorie. Veniturile personale înregistrează un trend ascendent din 2010 până în 2014, când încep să scadă ușor. Spre deosebire, veniturile corporațiilor au cunoscut un trend preponderent ascendent dupa anul 2012 și chiar până în ultimul an supus analizei, 2016.

Evoluția contribuțiilor sociale, ultima mare categorie de resurse publice financiare, este redată grafic în figura nr. 4.

Figura nr. 4. Evoluția contribuțiilor sociale, România, 2005-2016

Conform acestui grafic, este evident faptul că ponderea cea mai mare în cazul României cu privire la aceste contribuții este dată de contribuțiile angajatorilor, deși trendul general în perioada analizată este unul descendent. Spre deosebire, contribuțiile angajațiilor au înregistrat o ușoară crestere în anii 2010-2012, urmând o scădere puțin mai accentuată în ultimii doi ani supuși analizei.

Analiza resurselor financiare publice este relevantă și ca structură, pe lângă evoluție. În acest sens, graficul din figura nr. 3.5. ne prezintă structura resurselor publice în anul 2016 în țara noastră.

Figura nr. 5. Structura resurselor financiare publice, România, 2016

După cum se poate observa în figura nr. 5, aproape jumatate din totalul resurselor publice financiare în cazul României, de natura impozitelor și taxelor, este dată de impozitele indirecte. Contribuțiile sociale ocupă locul al doilea (cu 32%), în timp ce impozitele directe dețin 21% din total.

Impozitele indirecte, care constituie resursa financiară publica principală, sunt redate ca structură în anul 2016 în figura nr. 6.

Figura nr. 6. Structura impozitelor indirecte, România, 2016

Sursa: prelucrare proprie dupa Eurostat, Evolutiile impozitarii in Uniunea Europeana, 2016, http://ec.europa.eu/taxation_customs/resources/documents/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/2013/report.pdf.

După cum observăm în figura nr. 6, principala categorie de resurse financiare publice sub forma impozitelor indirecte este dată de către T.V.A., cu 66% din total.

Structura impozitelor indirecte în același an este redată în figura nr. 7.

Figura nr. 7. Structura impozitelor directe, România, 2016

Conform figurii nr. 7, impozitele pe veniturile persoanelor fizice ocupa un loc preponderent, cu peste jumătate din totalul impozitelor directe. Veniturile sub forma impozitelor de la corporații înglobeaza 37% din totalul impozitelor acestei categorii de resurse publice financiare.

În fine, structura resurselor de genul contribuțiilor sociale în România anului 2016 este redată grafic în figura nr. 8.

Figura nr. 8. Structura contribuțiilor sociale, România, 2016

Conform figurii nr. 8, contribuțiile angajatorilor sunt preponderente, cu aproximativ 63% din total. Contribuțiile rezultate din activitățile independente ocupă doar 5% din contribuțiile sociale totale.

În ceea ce privește veniturile nefiscale, România atinge o pondere de 3,6%, situându-se peste media europeană. Cel mai înalt nivel îl atinge Bulgaria, cu 8,8 %, iar cel mai scăzut nivel, de 0,7%, se observă în Belgia. Același indicator, în țările aflate în tranziție se situează în jurul a 30%. În România nivelul indicatorului menționat este mai scăzut decât al altor țări aflate în tranziție, dar dispunând de un alt potențial de dezvoltare, ca de exemplu Cehia, Polonia, sau Ungaria. Veniturile nefiscale au un nivel mai redus, atât pentru că sfera de cuprindere a sectorului public este limitată, cât și datorită unei rate de profitabilitate mai mici înregistrate în activitatea întreprinderilor și instituțiilor publice.

In concluzie, România prezintă resurse publice financiare în principal sub forma resurselor fiscale, dintre care se evidențiază impozitele și taxele indirecte. Anii 2013-2014 înregistrează scăderi semnificative în aproape toate categoriile de resurse publice, ca efecte nemijlocite ale crizei financiare. Nivelul acestor resurse își reia trendul relativ ascendent și constant abia dupa anul 2015.

3.2. Comparații în plan European privind structura și dinamica componentelor politicii bugetare

Uniunea Europeană ne influențează viața într-un mod care ni se pare, astăzi, natural: costuri scăzute pentru biletele de avion, convorbiri telefonice mai ieftine, diminuarea prețului autovehiculelor și eliminarea frontierelor între marea majoritate a statelor europene.

Datorită Uniunii Europene beneficiem, de asemenea, de un mediu înconjurător mai curat, de alimente mai sigure, de dreptul la asistență medicală atunci când călătorim, precum și de o monedă unică pentru aproape două treimi dintre cetățenii Uniunii Europene.

Bugetul Uniunii Europene finanțează construirea de șosele, căi ferate, poduri, aeroporturi, căi de navigație, linii electrice și conducte; acesta promovează societatea informațională, precum și diversitatea culturală și lingvistică; asigură formare profesională pentru șomeri și finanțează crearea de locuri de muncă; combate discriminarea și protejează drepturile persoanelor cu dezabilități; menține în viață economiile rurale; finanțează cercetarea privind maladiile infantile, habitatul natural, substanțele chimice periculoase, alimentele sigure, vehicule mai ecologice, noile resurse de energie și siguranța maritimă; promovează schimburile de studenți și tineri; finanțează renovarea urbană; sprijină înființarea și dezvoltarea micilor întreprinderi; finanțează acțiuni de menținere a păcii, ajutorare umanitară și securizare a frontierelor; consolidează relațiile de cooperare cu statele vecine de la granițele de sud și est ale UE și contribuie la dezvoltarea țărilor din lumea a treia.

Fondurile cheltuite de Uniunea Europeană, care reprezintă aproximativ 270 euro pe cetățean și pe an, sau aproape 1% din bogăția națională a Uniunii, constituie o investiție foarte productivă în viitorul nostru. În momentul în care Tratatul de la Paris a intrat în vigoare (în anul 1952), Comisia Europeană a Cărbunelui și a Oțelului a început să dispună de o gamă variată de resurse proprii. În anul 1957, prin semnarea Tratatelor de la Roma, atât Comunitatea Economică Europeană și Comunitatea Europeană a Energiei Atomice s-a hotărât ca acestea să fie finanțate prin contribuțiile aduse de statele membre.

În cadrul acestor tratate s-a prevăzut ca resursele proprii ale Comunității Economice Europene să fie puse în evidență odată cu stabilirea unei ,,uniuni vamale”. În acest sens, decizia luată la data de 21 aprilie 1970 a impus modificarea contribuțiilor naționale și implementarea unui sistem de resurse proprii care să cuprindă prevederi agricole, drepturi de vamă, dar și o resursă care să facă posibilă echilibrarea bugetului prin intermediul aplicării unei cote maxime de 1%. Aplicarea acestor prevederi a fost realizată abia după anul 1980.

Mijloacele utilizate pentru determinarea resurselor publice se deosebesc de la o țară la alta și de la o perioadă la alta, în raport cu contextul financiar, social și politic.

Așadar, în cadrul resurselor publice, atenția se concentrează mai ales pe veniturilor fiscale, ceea ce este util pentru determinarea politicii fiscale a unei țări în diverse cadre temporale.

Luând în calcul intervalele temporale necesare, pe de o parte, conceperii, dezbaterii, formulării, recorectării legislației fiscale, iar pe de altă parte, implementării ei în practică și, în mod deosebit, exprimării rezultatelor așteptate, pentru a determina cât mai just și concret măsurile de politică fiscală, este recomandat ca analiza lor să se refere la intervale temporale pe termen mediu și lung.

Trendul de sporire permanent al cheltuielilor publice în toate statele reclamă expansiunea resurselor financiare publice de la o dată la alta, ceea ce reclamă varietatea căilor de percepere și colectare a acestor resurse, mai ales a prelevărilor cu caracter fiscal la dispoziția autorităților publice.

Uniunea Europeană a organizat un proces complex de atribuire a cheltuielilor pe care este dispusa sa le realizeze. Acesta este un proces anul de analiza aprofundata a planurilor de cheltuieli este inițiat in fiecare primăvara, atunci când Comisia Europeana formulează propuneri pentru anul următor. Aceste propuneri sunt dezbătute de Parlamentul European, dar si de către Consiliul de Miniștri al Uniunii Europene, care are rolul de a negocia eventualele ajustări ce vor avea loc in scopul adaptării la nevoile Uniunii.

Nivelul resurselor publice ca și sumă și al diferitelor tipuri de resurse se determină atât static (la un moment fixat în timp), cât și dinamic (ca tendințe, într-un interval anume, dinainte stabilit) în temeiul unor indicatori.

Pentru acoperirea cheltuielilor estimate prin bugete, țările contractează pe langa veniturile ordinare si venituri extraordinare: împrumuturile de stat interne și din exterior; misiunea de bani de hârtie (în acest caz scade puterea de cumpărare a valutei naționale și se reduc veniturile reale ale populației).

În continuare ne referim strict la cercetările efectuate în cadrul O.C.D.E., care prezintă 30 de state membre, la UE, care numără 27 de state din 1 ianuarie 2007 (moment când s-au alăturat România și Bulgaria.

Mai jos ne este prezentat trendul fiscalității la nivelul celor 27 de state membre ale UE și diferențiat pe cele 15, primite în Uniune înainte de 2013, și, respectiv, 10 state aderate mai târziu (tabelul nr. 2.1).

Tabelul nr. 3. Ponderea veniturilor fiscale totale în PIB, în statele membre ale UE, 2005– 2009, ani selecționați (%)

Sursa: prelucrare proprie după Comisia Europeana, Structures of the Taxation Systems în the European Union,

http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/index_en.htm.

Din informațiile relvate mai sus se desprinde concluzia că fiscalitatea în UE – 15 a cunoscut o sensibilă scădere în 2016 comparativ cu 2012 (- 0,2%), ca medie ponderată și o sporire relativ ușoară (0,2%), ca medie neponderată. Cu toate acestea, gradul de fiscalitate în UE – 10 s-a diminuat atât ca medie ponderată (- 3,5%) cât și ca medie neponderată (- 1,4%).

Dacă ne referim la UE -25, fiscalitatea medie pe cap de locuitor a cunoscut o scădere temperată (- 0,4% ca medie ponderată și – 0,5% ca medie neponderată).

În 2016, statele cu cel mai accentuat grad de fiscalitate au fost: Suedia (50,5%), Danemarca (48,8%), Belgia (45,2%), Finlanda (44,3%) și Franța (43,4%), state care au aderat la UE în începutul istoriei regiunii. Cel mai mic grad de fiscalitate este întâlnit în Lituania (28,4%), Letonia (28,6%), Slovacia (30,3%), Estonia (32,6%) și Polonia (32,9%), toate acestea fiind aderate în mai 2016.

În intervalul de timp analizat, cele mai accentuate sporiri ale fiscalității au avut loc în: Cipru (cu 7,2%), Malta (7,6%), Grecia (2,5%) și Portugalia (2,6%), iar descreșteri mai accentuate ale gardului fiscalității s-au înregistrat în: Slovacia (-10,2%), Polonia (- 5,6%), Estonia (-5,3%) și Letonia (-5,0%).

Schimbările legislative din perioada 2012 – 2016 a menținut la același nivel diferența dintre nivelul cel mai înalt al fiscalității din 2011 (Suedia – 50,5% și Lituania – 28,4 %) și 2012 (Suedia – 49,0% și Cipru – 26,9%), adică de 22,1 procente.

Intre statele cu o fiscalitate accentuată și cele cu fiscalitate oarecum mai mică, în 2016 o poziție de mijloc au ocupat următoarele țări: Italia (40,6%), Luxemburg (40,1%), Slovenia (39,7%), Ungaria (39,1%) și Germania (38,7%).

Ponderile categoriilor fundamentale de impozite și contribuții în totalul veniturilor fiscale, din perioada 2012 – 2016, sunt relevate în tabelul nr. 2.2.

Tabelul nr. 4. Ponderea ale principalelor impozite și contribuții sociale în totalul veniturilor fiscale realizate în UE – 15 și UE – 10 în 2012 – 2016, ani selecționați (%)

Sursa: prelucrare proprie după Comisia Europeana, Structures of the Taxation Systems în the European Union,

http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/index_en.htm.

Din informațiile din tabelul de mai sus rezultă că cele mai importante aporturi la veniturile fiscale ale UE-15, în 2016, au avut impozitele indirecte, mai ales T.V.A., dar și accizele ș.a. (35,9%), contribuțiile sociale (28,9% ) și impozitele pe veniturile persoanelor fizice (25,0 %); impozitele pe profitul societăților și alte impozite directe au avut o contribuție relativ mai mică (7,8 procente și respectiv 3,2 procente).

Veniturile fiscale ale celor 10 state ale Uniunii din preajma anului 2016 au derivat din T.V.A., accize ș.a. (41,6 procente), contribuții sociale (33,1%), impozite pe veniturile indivizilor (17,1%), impozite pe profitul companiilor (7,8%) și alte impozite directe (1,4%).

Este de menționat și faptul că, între procentele celor două grupuri de state se înregistrează deosebiri importante. Astfel, în cadrul UE-10, ponderi relativ diminuate comparativ cu UE-15 au avut impozitele indirecte (cu 5,7%) și contribuțiile sociale (cu 4,2%), iar ponderi reduse semnificativ au avut impozitele pe veniturile indivizilor (-7,9%) și alte impozite directe (-1,8%).

Aceste deosebiri au fost consecința diminuării nivelului de fiscalitate în Slovacia (de la 40,5% în 2012 la 30,3% în 2016), în Polonia (de la 38,5% la 32,9%) și în Estonia (de la 37,9% la 32,6%) și al sporirii gradului de fiscalitate în Malta (de la 27,6% la 35,1%) și în Cipru (de la 26,9% la 34,1%).

Schimbări ale nivelului fiscalității, în perioada analizată, s-au înregistrat nu doar în statele care au aderat la Uniune în 2016, dar și în cele anterior integrate, dar în proporții neconsiderabile.

Statistica UE are în vedere terndul și tendințele resurselor publice generate de statele membre nu doar pe surse de prelevare și după caracteristicile lor – directe și indirecte –, dar și după caracterul implicit al prelevării.

Sub acest aspect final, impozitele se clasifică în raport cu materia impozabilă aferentă, și anume: munca salariată; consumul; capitalul.

În acest context, impozitele pe venit, cele pe salarii și contribuțiile sociale sunt privite ca fiind obligații fiscale corespunzătoare muncii și sunt incluse în clasa impozitelor aferente asupra muncii salariate.

Impozitele aplicate în cazul consumului de bunuri de către producătorii și consumatorii finali formează impozitele implicite asupra consumului.

Impozitele prelevate prin aplicarea cotei asupra veniturilor corespunzătoare economiilor și investițiilor obișnuite, realizate de gospodării și companii, dar și impunerile care se referă la capitalul acumulat pe baza economiilor și investițiilor din intervalele temporale anterioare fac parte din clasa impozitelor implicite asupra capitalului.

În 2016, impunerea aferentă muncii în statele UE a arătat un grad al fiscalității de 35,9%, în UE-15 de 36,5%, iar în UE-10 de 34,7%. Aceste statistici medii neponderate relevă anumite neconcordanțe relevante, cum ar fi: cele mai reduse rate ale impozitelor implicite asupra muncii s-au întâlnit în: Cipru (23,1%), Malta (23,9%), Regatul Unit (24,8 %) și Irlanda (26,3 %), iar cele mai înalte în: Suedia (45,9 %), Belgia (43,0 %), Franța (42,4 %) și Italia (42,0 %).

Prelevarea implicită a consumului a fost, în 2016, de 21,9% (medie neponderată) la nivelul Uniunii, de 22,6% în UE-15 și de 20,8% în UE-10, cu diferențe majore între state.

Cele mai scăzute niveluri s-au întâlnit în Estonia (16,0%), Italia (16,8%), Malta (17,0%), Letonia și Grecia (17,5%), iar cele mai înalte grade de fiscalitate în Danemarca (33,3%), Ungaria (28,6%), Finlanda (27,9%) și Suedia (27,6 %).

Prelvarea impozitelor aferente capitalului, în 2016 a fost la nivelul Uniunii de 25,8%, pe UE-15, 29,9% și UE-10 de 14 procente. Cele mai diminuate rate s-au întâlnit în Lituania (6,8%), Letonia (9,3%) și Estonia (10,3%), iar cele înalte niveluri ale fiscalității sub acest aspect în Franța (37,0%), Portugalia (35,3%), Danemarca (35,0%) și Regatul Unit ( 33,7%).

Dintre impozitele analizate în cadrul acestor statistici, un loc aparte îl ocupă și impozitele pentru protecția mediului, în care sunt cuprinse impozitul pe energie (5,4 % din totalul veniturilor fiscale la nivel de Uniune în anul 2016); impozitul pe transport (1,9 procente) și impozitul pentru poluare (0,3%).

Ponderi peste nivelul median s-au înregistrat în cazul impozitului pe energie, în Luxemburg (7,9%), Letonia (7,5%), Republica Cehă și Slovenia (6,7%), Polonia (6,5%) și alte state, la impozitul pe transport, în Cipru (5,7%), Malta (5,4%), Danemarca (4,0%), Irlanda (3,8%), Olanda (3,4%) și altele, iar în cazul impozitului pentru poluare în Olanda (1,6%), Estonia (0,9 %) și Danemarca (0,7%).

În ultima decadă, în statele membre ale UE s-au realizat considerabile reforme fiscale sau măcar anumite adaptări ale sistemelor fiscale disponibile.

Aceste modificări au făcut referire la sistemul resurselor publice, impozitele directe, mai ales impozitul pe veniturile indivizilor și impozitul pe profitul companiilor, dar și la impozitele indirecte, în special taxele de consumație comune și speciale.

Măsuri de ordin fiscal au fost implementate și în UE-15, dar și în UE-10. Măsurile aferente, în unele state, au dus la sporirea fiscalității, în timp ce în altele acestea au generat consecințe inverse, participând, astfel, la scăderea sarcinilor fiscale.

Pentru că factorii care au făcut utilă implementarea reformelor fiscale (modificărilor legislative) au fost diferiți de la un stat la altul, și consecințele aferente acestora au fost deosebite pentru sistemul resurseor financiare publice. Totuși, în utma cercetărilor efectuate la nivel de UE, pe grupe de state și pe state individual, se pot concluziona câteva trăsături generale și caracteristice.

În statele UE-15, aflate într-un grad avansat de dezvoltare economică și nu numai, ulterior anului 2012 s-au înregistrat degrevări fiscale ale indivizilor ca și ale organizațiilor și resursele financiare publice au sporit.

Impozitul pe veniturile indivizilor și-a menținut nivelul, dar a înregistrt o reducere a volumului tranșelor de venit, o diminuare a cotelor de impozit (mai ales a celei maxime), o reducere a deducerilor din venitul global sau o înlocuire a lor cu creditul fiscal. Așadar, 21 de state utilizează impunerea progresivă pe tranșe și doar 4 state impunerea în cote proporționale. Se remarcă un trend de diminuare a sarcinii fiscale, prin reducerea cotelor, expansiunea bazei de prelevare, reconsiderarea factorilor de cheltuieli care se reduc din venitul brut. Scopul final abordat prin măsurile implementate a fost diminuarea sarcinii fiscale a plătitorilor. Acest fapt s-a realizat însă în mod treptat pentru a nu genera goluri de venit dificil de acoperit în bugetul public și a sistemului resurselor publice.

După măsurile implementate în decada recentă, cotele marginale în dreptul impunerilor progresive, adică cota unică implementată la impunerea proporțională, produce în permanență deosebiri importante în sistem. Cota nominală maximă impusă în Danemarca (59%) este de aproximativ 3 ori mai ridicată decât cota unică impusă în Slovacia (19%). La nivelul UE-15, cota maximă cea mai ănaltă, ca nivel, și se întâlnește în (59%), depășind cota cea mai redusă implementată în Luxemburg (39%) de 1,5 ori.

Și mai accentuată este diferența dintre statele din UE 10: cota cea mai înaltă aplicată în Slovenia (50%) depășeste de 2,6 ori cota cea mai diminuată existentă în Slovacia (19%). Trenduri aproximativ identice se întâlnesc în cazul impozitului pe venitul individual și la impozitul pe profitul companiilor.

În cadrul UE impunerea companiilor a avut un caracter proporțional, a fost susținut regimul fiscal mai indulgent, aplicat companiilor mici și medii și celor care se în condiții economice deosebite, iar reformele implementate s-au aplicat deosebit de la un stat la altul.

În continuare ne sunt prezentate, în cadrul acestui tabel, măsurile implementate de statele cu o economie expansionistă sau în curs de dezvoltare pe linia impozitului pe profitul companiilor în ultima decadă.

Tabelul nr. 5. Cotele nominale maxime, respectiv cota nominală unică aplicabile în statele UE, în 2016, în procente.

Sursa: prelucrare proprie după Comisia Europeana, Structures of the Taxation Systems în the European Union,

http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/index_en.htm.

Unele țări ale Uniunii Europene au omplementat diminuări importante de cote, în timp ce altele state au fost mai atente, implementând diminuări mai reduse, dar mai frecvente.

Apreciem că, prin măsurile de diminuare a fiscalității s-a urmărit sporirea aptitudinilor concurențiale a companiilor, crearea de noi locuri de muncă și atragerea investițiilor străine de capital.

Rezultatele prezentate trebuie cercetate sub aspectul formării brute de capital, a trendului productivității muncii, a PIB și, bineînțeles, a șomajului.

La impozitul pe profitul companiilor, de exemplu, și la impozitul pe venitul individual, ca și consecință a măsurilor implementate în ultima decadă temporală, se întâlnesc diferențe majore între gradul de fiscalitate din prezent în UE, după cum se poate observa și în tabelul nr. 5.

Pe ansamblul UE, ecartul între cota cea mai înaltă de impunere a profitului companiilor (38,6 % în Germania) și cea mai diminuată (10,0 % în Cipru) este de 28,6%.

În Germania gradul de fiscalitate a companiilor este de 3,9 ori mai mare decât în Cipru. În UE-15, Germania (cu 38,6 %) și Irlanda (cu 12,5 %) se află la o distanță de 26,1 procente, iar în UE-10, cea mai înaltă cotă se practică în Malta (35,0 %), iar cea mai diminuată în Cipru (10,0%).

Paralelele la nivel supranațional în cazul impozitelor directe trebuie abordate, totuși, cu atenție, pentru că regulile care privesc calcularea venitului (profitului) impozabil și mai ales deducerile de cheltuieli care contează se deosebesc uneori în mod accentuat de la un stat la altul. Nu există un trend sau obieceiuri în acest sens general valabile nici în rândul vechilor state comunitare și nici în cazul statelor recent admise în UE.

În același context, este de menționat faptul că Tratatul de la Maastricht a lăsat subiectul impozitelor directe la aprecierea organizațiilor naționale competente, autoritățile comunitare rezervându-și dreptul de oferi orientări doar în domeniul impozitelor indirecte: T.V.A., accize la petrol, alcool și tutun.

Tabelul nr. 6. Cotele de impunere a profitului companiilor din statele membre ale UE în cazul impozitelor indirecte: TVA, accize la petrol, alcool și tutun, %

Sursa: prelucrare proprie după Comisia Europeana, Structures of the Taxation Systems în the European Union,

http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/index_en.htm.

În cazul impozitelor indirecte, normele statelor din UE sunt în mod obișnuit în acord cu directivele comunitare.

La T.V.A., spre exemplu, statele membre au decis cote standard care se încadrează în intervalul 15-25%, adică cu cel mult 10% peste nivelul minim obligatoriu (de 15%). Printre statele cu cotele cele mai ridicate se regăsesc: Danemarca și Ungaria (25%), Polonia (22%), Irlanda și Portugalia (21%), Austria, Slovacia și Slovenia (20%). La nivelul cel mai redus (de 15%) se regăsește Cipru și Luxemburg, iar cu 1-3% peste acesta Germania și Spania (16%), Marea Britanie (17,5%), Estonia, Letonia, Lituania și Malta.

La taxa diminuată, statele membre au utilizat marja legală de manevră atât referitor la nivelul cotei aprobate, cât și lista produselor la care percep cote diminuate.

Cote diminuate la nivelul cel mai redus sau cu 1-2 procente peste nivelul amintit se întâlnesc în: Republica Cehă, Estonia, Letonia, Lituania, Malta și Portugalia (5%), Franța (5,5%), Olanda, Bulgaria și Luxemburg (6%), Spania, Germania și Polonia (7%), iar cote cu 8 procente peste nivelul redus găsim în: Slovacia (14 %), Irlanda (13,5 %) Belgia și Ungaria (12 %).

În tabelul nr. 7 regăsim nivelul cotelor implementate la T.V.A. în statele UE.

Tabelul nr. 7. Cota standard și cotele diminuate și foarte reduse ale T.V.A. implementate în statele UE, 2016, %

Sursa: prelucrare proprie după Comisia Europeana, Structures of the Taxation Systems în the European Union,

http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/index_en.htm.

Este relevant de menționat că în statele cu un grad înal de expansiune economică, cu un nivel de trai înalt al indivizilor, se impun taxe diminuate la produse de primă necesitate.

În Germania, taxe diminuate se regăsesc în cazul alimentelor de bază, la transportul public și la cărți. În Belgia la alimente, apă, produse farmaceutice, animale vii, artă și publicații ș.a.. În Luxemburg se aplică taxe diminuate ori foarte diminuate la alimente și băuturi, produse farmaceutice, cărți și ziare, transport de persoane, gaz, curent electric și flori. Alimentele, apa, produsele farmaceutice, arta, evenimentele culturale și publicațiile sunt caracterizate de taxarea cu cotă redusă și în Olanda. T.V.A. în Grecia, cu cotă diminuată se implementează la alimente proaspete, produse farmaceutice, transport, electricitate, la unele servicii (hoteluri, restaurante, cafenele, servicii medicale și stomatologice), precum și la cărți și reviste. Statele recent aderate la UE implementează taxe diminuate aproximativ la același tip de mărfuri și servicii de primă necesitate, ca și statele care au format inițial UE.

Formele și metodele folosite pentru constituirea mijloacelor bănești necesare diferă de la o țară la alta. În statele cu economie de piață resursele publice sunt preponderent reprezentate de veniturile cu caracter fiscal. Altă sursă a finanțelor publice constituie cotizațiile pentru asigurările sociale plățile de companii și de salariați. Acestea împreună cu impozitele și taxele constituie partea importantă în țările avansate, 4% – 5% din veniturile publice constituie transferurile curente interne și externe. Deci, impozitele, taxele, cotizațiile pentru asigurările sociale, veniturile nefiscale, transferurile interne și externe reprezintă venituri curente in cazul cărora redistribuirea se înfăptuiește prin intermediul instrumentelor financiare.

La majoritatea țărilor veniturile curente cresc mai lent decât cheltuielile. Prin urmare, bugetele se confruntă cu deficit. Pentru cercetarea de față, este relevant deficitul fiscal, a cărui evoluție și in perspectivă este redată in figura nr. 2.1.

Figura nr. 9. Evolutia deficitului fiscal în unele state ale Uniunii Europene și în Zona Euro, 2004-2014

Sursa: http://seekingalpha.com/article/961461-does-austerity-work.

Conform figurii nr. 9 se poate observa că, în perspectivă, deficitul fiscal se află pe un trend de revenire în prezent, iar în viitor se preconizează o îmbunătățire continuă a situației. De exemplu, dacă in state precum Irlanda sau Grecia, în perioada 2010-2012 au existat primele fiscal majore, în sensul că resursele financiare publice nu au fost suficiente și structurate eficient, în prezent aceste probleme au fost depășite, perspectivele cătând o reglare a situației acestor două state, în privința deficitului fiscal, la nivel cu alte țari din U.E. și din Zona Euro.

Dacă ne referim la perspectiva pe termen scurt, evoluția sistemului de resurse fianaciare este considerată foarte fragilă. Pe viitor se preconizează o revenire treptată, media PIB-ului crescând în anul 2014, iar acest fenomen accentuându-se în anul 2015.

Cert este că nivelul resurselor financiare diferă semnificativ de la o țară membră a Uniunii Europene la alta, însa în același timp, nivelul de concurenta în plan economic va înregistra o reducere.

Măsurile strategice puternice adoptate de Uniunea Europeană, la care se adaugă progresele observate din perspectiva reformei cadrul instituțional al Uniunii Europene au condus la micșorarea gradului de risc, determinat de deteriorările economice, care amenințau perspectivele de creștere economica durabilă.

Deficitul fiscal prezintă importanța pentru cercetarea de față în condițiile în care el este determinat, așa cum am mai amintit, de o structura relativ ineficientă a sistemului resurselor publice financiare la nivel de țară și de regiune. Evoluția deficitului fiscal mediu la nivelul Uniunii Europene pentru perioada 2008-2014 este prezentat în figura nr. 2.2.

Figura nr. 10. Media evoluțiilor deficitului fiscal în țările Uniunii Europene, 2008-2014

Sursa: Business look, Economic Outlook Autumn 2012, Uncertainty Takes Its Toll On The Economy, p. 6, http://www.businesseurope.eu/content/default.asp?PageID=568&DocID=31007.

Din graficul din figura nr. 10. rezultă faptul că, în medie, la nivelul fiecărui stat din Uniunea Europeană, se va reduce deficitul fiscal. Deși statele acționează drastic asupra gestionării nivelului cheltuielilor publice, totuși trendul descendent al deficitului fiscal este datorat, în bună măsură, și optimizării resurselor publice financiare pe care Uniunea Europeană le manevrează. Structura viitoare a resurselor financiare publice din Uniunea Europeană este relevată în figura nr. 11.

Figura nr. 11. Structura resurselor financiare publice, Uniunea Europeană, 2014

Sursa:http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php?title=File:Main_components_of_government_revenue,(%25_of_total_revenue).png&filetimestamp=20130429101041.

Graficul din figura nr. 11. ne indică faptul că, în viitorul apropiat, resursele financiare publice ale Uniunii Europene vor fi alcătuite, ca și în prezent, de altfel, în majoritate din taxe (peste jumătate din total). Urmează apoi contribuțiile sociale (in jur de 20%). Această situație a resurselor financiare poate fi analizată și pe state ale Uniunii Europene, ca în figura nr. 12.

Figura nr. 2.4. Perspective asupra structurii resurselor financiare publice în diverse state, membre și non-membre U.E., 2014, comparații

Sursa:http://epp.eurostat.ec.europa.eu/statistics_explained/index.php?title=File:Main_components_of_government_revenue,_2014_(1)_(%25_of_total_revenue).png&filetimestamp=20130429101041.

Potrivit figurii nr. 12. constatăm faptul că situația pe țări este asemănătoare cu cea de la nivelul Uniunii Europene, adică și in viitorul apropiat, fiecare stat membru își va alcătui resursele publice financiare pe baza taxelor, în primul rând. Dintre statele Uniunii Europene, în acest sens, se evidențiază Danemarca, cu cea mai mare pondere a taxelor și impozitelor în sistemul resurselor publice (aproximativ 85%). Contribuțiile sociale ocupă, în toate statele U.E., locul al doilea ca pondere în totalul resurselor financiare publice.

Sintetizând, apreciem faptul că în viitorul apropiat, statele membre ale U.E. mențin trendul actual în privința resurselor publice financiare, atât la nivel, dar mai ales ca structură. Bugetul Uniunii Europene și previziunile efectuate se bazează pe o creștere a acestor resurse, pentru o manevrare optimă a diferitelor situații financiare și de criza existentă, în care locul principal este ocupat de sistemul taxelor și impozitelor de la nivelul fiecărui stat membru.

3.3. Corelații între veniturile/cheltuielile publice și factori de influență

Tabel 1: Cheltuieli aferente bugetului de stat, perioada 2014-2015

Sursa: http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buleti

În anul 2015 față de anul 2014, dimensiunea cheltuielilor totale a crescut cu 16 512.9 milioane lei, ceea ce reprezintă în procente aproximativ 25.65% datorită:

creșterii cheltuielilor privind serviciile publice generale cu 4110 mil. Lei;

creșterii cheltuielilor cu apărarea, ordinea publică și securitatea națională cu 2213.2 mil. Lei;

creșterii cheltuielilor socio-culturale cu 6193.2 mil. Lei;

creșterii cheltuielilor cu serviciile și dezvoltarea publică cu 466.2 mil. Lei;

creșterii cheltuielilor privind acțiunile economice cu 3530.3 mil. Lei;

În anul 2016 față de anul 2014, dimensiunea cheltuielilor totale a crescut cu 25 478.2 milioane lei, ceea ce reprezintă în procente aproximativ 39.58% datorită:

creșterii cheltuielilor privind serviciile publice generale cu 14303.6 mil. Lei;

creșterii cheltuielilor cu apărarea, ordinea publică și securitatea națională cu 438.2 mil. Lei;

creșterii cheltuielilor socio-culturale cu 5495.9 mil. Lei;

creșterii cheltuielilor cu serviciile și dezvoltarea publică cu 1633 mil. Lei.

creșterii cheltuielilor privind acțiunile economice cu 3607.5 mil. Lei;

În anul 2016 față de anul 2015, dimensiunea cheltuielilor totale a crescut cu 8965.3 milioane lei, ceea ce reprezintă în procente aproximativ 11.02% datorită:

creșterii cheltuielilor privind serviciile publice generale cu 10 193.6 mil lei;

reducerii cheltuielilor cu apărarea, ordinea publică și securitatea natională cu 1775 mil lei;

reducerii cheltuielilor socio-culturale cu 697.3 mil. lei;

creșterii cheltuielilor cu serviciile și dezvoltarea publică cu 1166.8 mil. lei;

creșterii cheltuielilor privind acțiunile economice cu 77.2 mil.lei;

În graficul prezentat mai sus sunt evidențiate proporțiile componentei funcționale a cheltuielilor publice, pe totalul cheltuielilor, din anul respectiv. Se constată astfel că, spre exemplu:

în anul 2014, 37.4% din cheltuielile aferente bugetului de stat se datorează realizării unor cheltuieli social-culturale. Spre deosebire de anul precedent, în anul 2015, ponderea acestor cheltuieli social-culturale este tot de 37.4%, cu observația că, deși ponderile sunt egale în cei doi ani (2014, 2015), în mărimi absolute ele nu au aceeași valoare, deoarece aceste proporții sunt calculate pe an, respectiv:

în 2014, cheltuielile social-culturale au o mărime relativă de 37.4%, iar în mărime absolută această pondere reprezintă suma de 24 041.4 mil. lei (Cheltuielile totale= 64 373.3 mil. lei);

în 2015, cheltuielile social-culturale dețin aceeași pondere 37.4%, însă ele semnifică suma de 30 234.6 mil. lei deoarece cheltuielile totale pe acest an sunt mai mari (Cheltuieli totale= 80 886.4 mil. lei).

În următorul tabel, este evidențiată analiza detaliată a componentei, “Cheltuieli socio-culturale”din cadrul structurii funcționale a cheltuielilor publice, care influențează prin dimensiunea sa, mărimea cheltuielilor publice.

Sursa: http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buleti

Putem observa că o variatie a marimii cheltuielilor social-culturale se datorează în principal, variațiilor survenite în dimensiunea cheltuielilor privind: învățământul, sănătatea, cultura, asigurările și asistență socială.

Cheltuielile cu învățământul:

În anul 2015 față de anul 2014, cheltuielile cu învățământul au crescut cu 897.4 mil. lei;

În anul 2016 față de anul 2015, cheltuielile cu învățământul au suferit o diminuare drastică cu 2191.6 mil.lei.

Procesul de restructurare a sistemului național de educație și noile reglementări legislative din sfera educației au condus la reorganizarea rețelei unităților de învățământ din România.

Ca urmare a măsurilor din cadrul reformei sistemului național de educație, în perioada 2014-2016, numărul unităților de învățământ a scăzut cu 642 (respectiv cu 7,8%).

Cheltuieli privind cultura:

În anul 2015 față de anul 2014, cheltuielile cu , cultura au crescut cu 408.2 milioane lei;

În anul 2016 față de anul 2015, cheltuielile cu, cultura au scăzut cu 45.8 milioane lei;

În anul 2016 față de anul 2014, cheltuielile cu, cultura au crescut cu 362.4 milioane lei.

Variația survenită în dimensiunea cheltuielilor cu, cultura se datorează variației numărului de muzee, numărului de cinematografe, numărului de biblioteci și de instituții de spectacol.

În anul 2015 față de anul 2014, cheltuielile cu sănătatea au suferit o creștere cu 37.38% față de anul precedent, datorită faptului că, în anul 2015, Ministerul Sănătății alocă sume mai mari în principal pentru unele programe naționale de sănătate, asistența medicală în unitățile de primiri urgențe, plata salariilor medicilor rezidenți și ale medicilor din cabinetele medicale școlare, pentru funcționarea unităților medico-sociale, pentru dotări cu echipamente și investiții în unitățile sanitare publice.

În totalul cheltuielilor pe anul 2014, ponderea atribuită cheltuielilor cu sănătatea este una redusă: 2.72%; în 2015 este de 2.97%, deoarece, cheltuielile totale din acest an sunt mai mari.

Sursa: CNAS, MIND Research & Rating

Cheltuielile cu asistența socială:

În anul 2015 față de anul 2014, cheltuielile cu asistența socială au crescut cu 4232.4 mil. lei;

În anul 2016 față de anul 2015, cheltuielile cu asistența socială au crescut cu 1884.3 mil. lei;

În anul 2016 față de anul 2014, cheltuielile cu asistența socială au crescut cu 6116.7 mil. Lei.

În anul 2015 față de anul 2014, dimensiunea cheltuielilor totale a crescut cu 12 776 milioane lei, ceea ce reprezintă în procente aproximativ 14.21 % datorită:

creșterii cheltuielilor curente cu 12 768.1 mil. Lei;

reducerii cheltuielilor de capital cu 158.6 mil. Lei;

creșterii operațiuni financiare cu 167.3 mil. Lei;

creșterii plăților efectuate în anii precedenți și recuperate în anul curent cu 1.1 mil. Lei.

În anul 2016 față de anul 2014, dimensiunea cheltuielilor totale a crescut cu 16 237 milioane lei, ceea ce reprezintă în procente aproximativ 18.07 % datorită:

creșterii cheltuielilor curente cu 15 293.3 mil. Lei;

creșterii cheltuielilor de capital cu 659 mil. Lei;

creșterii operațiuni financiare cu 131.3 mil. Lei;

reducerii plăților efectuate în anii precedenți și recuperate în anul curent cu 153.4 mil. Lei.

În anul 2016 față de anul 2015, dimensiunea cheltuielilor totale a crescut cu 3461 milioane lei, ceea ce reprezintă în procente aproximativ 3.37 % datorită:

creșterii cheltuielilor curente cu 2 525.2 mil. Lei;

creșterii cheltuielilor de capital cu 817.6 mil. Lei;

reducerii operațiuni financiare cu 36 mil. Lei;

reducerii plăților efectuate în anii precedenți și recuperate în anul curent cu 154.2 mil. Lei.

În graficul prezentat mai sus sunt evidențiate proportiile componentei economice a cheltuielilor publice, pe totalul cheltuielilor, din anul respectiv. Se constată astfel că, spre exemplu:

În anul 2014, 94.10% din cheltuielile aferente bugetului de stat se datorează realizării unor cheltuieli curente ce includ: cheltuieli de personal, bunuri și servicii, dobânzi, subvenții, transferuri și cheltuieli aferente programelor cu finanțare rambursabilă.

În anul următor, ponderea cheltuielilor curente pe totalul anului crește într-o mică proporție ajungând la 94.90 %, fapt ce se datorează creșterii în anul 2015 față de 2014 a cheltuielilor totale pe an cu 14.21%

În anul 2016, cheltuielile curente se reduc, ajungând la o pondere egală cu cea din anul 2014, însă în mărime absolută valoarea acestora diferă datorită existenței unei diferențe semnificative între cheltuielile totale pe anul 2014 și cheltuielile totale pe anul 2016.

Conform acestui grafic, pot fi tratate în aceeași manieră și celelalte componente ce alcătuiesc structura economică a cheltuielilor bugetare: operațiunile financiare, cheltuielile de capital sau plățile efectuate în anii anteriori și recuperate în anul curent.

În următorul tabel, este reliefată o analiză mai detaliată a două dintre componentele principale (cheltuieli de capital, operațiuni financiare), din structura economică a cheltuielilor publice, cu un rol important asupra majorării sau reducerii dimensiunii cheltuielilor publice:

Sursa: http://www.mfinante.ro/execbug.html?pagina=buleti

Putem observa din acest tabel, că o variație a dimensiunii cheltuielilor de capital se datorează în principal unei variații a cheltuielilor privind activele nefinanciare și a cheltuielilor privind activele financiare; iar o variație a mărimii cheltuielilor privind operațiunile financiare rezultă din reducerea sau majorarea cheltuielilor privind împrumuturile și rambursările de credite.

Este reliefat faptul că evoluția cheltuielilor privind activele nefinanciare este într-o continuă descreștere de-a lungul celor 3 ani, în timp ce cheltuielile privind activele financiare sunt în continuă creștere, în 2015 cresc cu 456.1 milioane lei față de anul precedent iar în 2016 cresc cu 1407.9 milioane lei față de anul de bază (2014).

Cheltuielile privind operațiunile financiare sunt supuse și ele la rândul lor unor fluctuații:

În 2015 față de 2014 cresc cu 167.3 milioane lei, adică cu aproximativ 6.68% datorită creșterii semnificative a împrumuturilor cu aproximativ 188.7 mil.lei.

În 2016 față de 2015 scad cu 36 milioane lei, adică cu aproximativ 1.34%, datorită diminuării cheltuielilor cu rambursările de credite cu 57.3 mil.lei.

În totalul cheltuielilor publice pe fiecare an, cheltuielile ce alcătuiesc principalele componente din structura economică prezintă o pondere redusă: Cheltuielile privind împrumuturile:

În anul 2014, dețin din totalul chetuielilor o pondere de: 0.005%;

În anul 2015, dețin din totalul cheltuielilor o pondere de: 0.18%;

În anul 2016, dețin din totalul cheltuielilor o pondere de: 0.20%;

Structura și nivelul cheltuielilor totale în bugetul principalelor țări din UE în anul 2014 (procent din PIB)

Analizând acest grafic putem observa că:

La cheltuielile cu asistența socială, se remarcă pe primul loc: GERMANIA;

La cheltuieli cu bunuri și servicii se remarcă pe pimul loc: REGATUL UNIT AL MARII BRITANII;

La cheltuieli privind transferurile se remarcă pe primul loc: BULGARIA;

La cheltuieli cu dobânzile se remarcă pe primul loc: ITALIA;

La cheltuieli privind remunerarea angajaților din sectorul public se remarcă pe primul loc: DANEMARCA;

La cheltuieli cu subvențiile se remarcă pe primul loc: AUSTRIA;

La cheltuieli de capital se remarcă pe primul loc: IRLANDA.

Concluzii

Considerate global, cheltuielile publice se manifestă, atât în sfera activităților nemateriale, cât și în cea a activităților materiale. Acestea se concretizează prin finanțarea de acțiuni de interes public care au un conținut preponderent social-cultural și de servicii generale, inclusiv de apărare națională, dar pot avea și unul economic.

Prin efectuarea acestor cheltuieli, se creează condițiile necesare funcționării organelor și instituțiilor de stat, care, în principal, desfășoară activități nemateriale, sau realizării unor procese economice materiale, de producere de bunuri și servicii, ce se reflectă în produsul național. Aceasta implică plăți efectuate pe baza resurselor financiare publice, pentru achiziția sau crearea de bunuri atât de natura investițiilor (clădiri, terenuri), cât și de funcționarea curentă a instituțiilor și întreprinderilor din sectorul public (exemplu: salarii).

Bibliografie:

Bălănescu, R., Bălășescu, F., Moldovan, E., Sistemul de impozite, Editura Economică, București,1994

Bistriceanu, Gh., Bugetul de stat al României, Editura Universitară, București, 2007

Brezeanu, P., Fiscalitate: Concepte, Metode, Practici., Editura Economică, București, 1999

Cătinianu F., Donath, L., Șeulean, V., Finanțe publice, Eitura Mirton, Timișoara, 1997

Codul fiscal al României, http://static.anaf.ro/static/10/Anaf/Cod_fiscal_norme_20012.htm.

Comisia Europeana, Structures of the Taxation Systems în the European Union, 2012, http://ec.europa.eu/taxation_customs/taxation/gen_info/economic_analysis/tax_structures/index_en.htm.

Comisia Europeană, Investiția în viitorul nostru comun – Bugetul Uniunii Europene, http://ec.europa.eu/archives/publications/index_en.htm.

Corduneanu, C., Sistemul fiscal în știința finanțelor, Editura Codecs, București, 1994

Filip, Gh. (coord), Finanțe, Editura junimea, Iași, 2002

Filip, Gh., Finanțe publice, Editura Junimea, Iași, 2010

Firțescu Bogdan,- Sistemul financiar al României, Editura Universității„ Alexandru Ioan Cuza”, Iași-2010

Manolescu, Gh. (coord), Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe., Editura Economică, București,1997

Manolescu, Gh. (coord), Politici economice. Concepte, instrumente, experiențe, Editura Economică, București, 1997

Matei. Gh., Finanțe Publice, Reprografia Universității, Craiova, 1998

Samuelson, P., Economics. An introductory analysis, Mc Graw-Hill Book Company, Seventh Edition, 1967

Schwartz, E., Aronson, R. (ed.), Management policies in local government finance, International City/County Management Association for the ICMA University, Washington, DC, 1996

Ștefura, G., Procesul bugetar public, Editura UAIC, 2007

Talpoș I., Enache C., Fiscalitate aplicată, Ed. Orizonturi Universitare, Timișoara, 2001

Văcărel, I. (coord.), Finanțe publice , Editura Didactică și Pedagogică, București, 2008

Zugravu, B.G., Politici financiare publice, Tritonic Books, 2013

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Rolul Sistemului Fiscal ÎN Formarea Resurselor Bugetare ȘI Finanțarea Cheltuielilor Publice DIN România (ID: 155056)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Rolul Sistemului Fiscal ÎN Formarea Resurselor Bugetare ȘI Finanțarea Cheltuielilor Publice DIN România

Copyright Notice

Rolul Corului In Educatie Muzicala Si Posibilitatea Functionarii Acestuia In Scoala Generala Contemporana

Satisfactia Clientilor Fata de Serviciile Magazinului Online Elmabeauty.ro

Rolul Băncii Centrale Europene în Asigurarea Stabilității Financiare în „spațiul Euro

Rоlul Рlаντelоr Îν Fiτоτerарiedoc

Similitudini Intre Substantele Anxiolitice de Sinteza Si Cele Naturale

Simularea cu Ajutorul Programului Psimdocx

Copyright Notice

Similar Posts