Rolul Si Responsabilitatea Administratiie Publice Locale In Protectia Mediului
Conceptul de „dreptul mediului” în legislația românească și internațională
„Pornind de la celebrul raport întocmit sub conducerea doamnei Gro Harlem Brundtland intitulat „ Il futuro di noi tutti” definim dreptul mediului ca fiind „ acea ramură de drept public, din sistemul național al dreptului care cuprinde normele juridice consacrat de legiuitor pentru reglementarea relațiilor sociale, având ca obiect obligațiile utilizatorilor de mediu pentru asigurarea protecției, conservării și exploatării durabile a resurselor încorporate de biosferă la nivel sectorial, inter-sectorial, trans-sectorial și inter-generațional, precum și formele răspunderii pentru prejudiciile aduse valorilor de mediu.”
Constituția României, revizuită în 2003, înscrie dreptul la un mediu sănătos printre drepturile și libertățile fundamentale consacrate de Capitolul II din Titlul II. Textul articolului 35 care se referă la un mediu sănătos are următorul cuprins:
„Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și echilibrat ecologic.”
„Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.”
„Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja mediul înconjurător.”
Consacrarea dreptului la mediu ca unul dintre drepturile fundamentale ale omului constituie rezultatul unei îndelungate evoluții produse pe plan internațional. Inițial, Declarația Universală a Drepturilor Omului și Pactele drepturilor omului nu au conținut referiri exprese la dreptul la mediu ca drept fundamental al omului. Existau, în schimb, referiri cu privire la dreptul la sănătate și dreptul la condiții corespunzătoare de viață favorabile dezvoltării tuturor oamenilor.
O serie de documente internaționale au cuprins referiri la dreptul mediului și anume: Convenția privind diversitatea biologică semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992 „protecția mediului constituie o parte integrantă a procesului de dezvoltare., Declarația de la Johannesburg adoptată de Summit-ul mondial pentru dezvoltare durabilă menționa și ea cerința soluționării problemelor mediului în contextul intensificării eforturilor pentru o dezvoltare durabilă.
Dezvoltarea durabilă avea drept țintă creșterea economică și rezolvarea problemelor sociale prin schimbarea regulilor managementului resurselor naturale la scară globală.
Constituția Europeană acordă o însemnătate deosebită problemei mediului de viață. În articolul I -3, în care sunt definite obiectivele Uniunii, se precizează „Uniunea acționează pentru dezvoltarea durabilă a Europei, bazată pe o creștere economică echilibrată, pe o economie socială de paiță foarte competitivă, vizând ocuparea deplină a forței de muncă și progresul social și un înalt nivel de protecție șid e îmbunătățire a calității mediului.” Constituția Europeană se referă la problemele mediului și ale dreptului dezvoltării și în Partea a II a consacrată drepturilor fundamentale.
Profesorul Ioan Muraru, membru al Comisiei Constituționale a menționat că „protecția mediului este una din marile probleme contemporane. Aici asistăm la o dezvoltare a instituțiilor și reglementărilor, ca atare credem că se impune ca și Constituția noastră să țină pasul cu aceste realități.”
Noțiunea de „mediu” este definită în Dicționarul de drept al mediului ca fiind „ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale. Termenul este utilizat pentru a desemna mediul natural, urban, industrial (uneori, de asemenea, economic, social și politic) în sânul căruia trăiește omul.”
Pentru dreptul comunitar, mediul reprezintă „ansamblul elementelor care, în complexitatea lor relațională, constituie cadrul și condițiile vieții omului”, „mediul înseamnă apă, aer și sol în interacțiunea lor, precum și raportul dintre acestea și orice alt organism viu.”
La nivel regional și subregional o serie de documente în materie au acordat un înțeles propriu noțiunii de mediu. Astfel, Convenția Benelux în materie de conservare a naturii și protecția peisajului (8 iunie 1982) consideră mediul natural ca fiind „mediu natural al omului cuprinzând elemente abiotice precum rocile, apa și atmosfera, și elementele biotice inclusiv biocenozele naturale și seminaturale, inclusiv flora și fauna în stare sălbatică”.
Convenția privind răspunderea civilă pentru daune rezultând din exercitarea de activități periculoase pentru mediu (Lugano 1993) definește mediul în sensul că el cuprinde „resursele naturale abiotice și biotice, precum apa, aerul, solul, fauna și flora și interacțiunea între acești factori, bunurile care compun moștenirea culturală și aspectele caracteristice ale peisajului.”
Termenul de „mediu” ia diferite semnificații și dimensiuni în funcție de legislațiile naționale, de la simpla menționare în titlul actului normativ, fără o definiție expresă (exemplu, legea venezueleană privind mediul din 1976), la o definiție parțială cu obiective și scopuri precise (Legea din Belgia) și până la definiții globale, atotcuprinzătoare (Legea din Malaezia din 1974) sau la identificarea mediului ambiant cu resursele poluabile (Japonia, Legea din 1976 și Legea din Mexic din 1971)
În România, conceptul de „mediu” a fost definit în Legea din 1973 ca fiind „constituit din totalitatea factorilor naturali (aerul, apele, solul și subsolul, pădurile, orice altă vegetație terestră și acvatică, fauna terestră și acvatică, rezervațiile și monumentele naturii) și a celor creați prin activități umane (așezările umane și ceilalți factori creați prin activitatea omului) ce determină cadrul natural, social și economic în care trăim și care, prin interacțiunea lor, influențează echilibrul ecologic și determină condițiile de viață pentru om, faună și floră.” Actualul act normativ OUG 195 din 2005 definește noțiunea de „mediu” ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul, subsolul, aspectele caracteristice ale peisajului, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice, precum și ființele vii, sistemele naturale în interacțiune, cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv unele valori materiale și spirituale, calitatea vieții și condițiile care pot influența bunăstarea și sănătatea omului;
Definiția dată de Curtea Internațională de Justiție in 1997 este relevantă: „mediul nu este o abstracție, ci spațiul unde trăiesc ființele umane și de care depind calitatea vieții și sănătatea lor, inclusiv pentru generațiile viitoare”.
Mediul reprezintă „ansamblul factorilor fizici și biologici, naturali și artificiali, care, acționând în diferite moduri, generează o anumită ambianță ecologică, în general favorabilă miracolului Terrei –viața, ansamblul de condiții și elemente naturale ale Terrei: aerul, apa, solul și subsolul, toate straturile atmosferice, toate materiile organice și anorganice precum și ființe vii, sistemele naturale în interacțiune cuprinzând elementele enumerate anterior, inclusiv valorile materiale și spirituale. Totalitatea factorilor abiotici și biotici care înconjoară lumea vie, care alcătuiesc biosfera, litosfera și atmosfera, adică totalitatea factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care, în strânsă interacțiune, influențează echilibrul ecologic, determină condițiile de viață pentru om și cele de dezvoltare în ansamblu a societății umane.”
Proiectul de Pact Internațional privind Mediul și Dezvoltarea (Comisia U.I.C.N.) propunea o definiție generală în cadrul art.1 al acestuia prevăzând că "se înțelege prin mediu materia în ansamblul său, resursele naturale, inclusiv patrimoniul cultural și infrastructura umană indispensabilă activităților social-economice".
În „Le Grand Larousse” din 1972, conceptul de „mediu” a fost definit ca „ansamblul elementelor naturale și artificiale care condiționează viața umană”.
Atunci când problemele ecologice s-au amplificat, concepția privind mediul ca obiect de interes și de acțiune publică s-a reflectat în termenii actelor normative adoptate în unele țări, precum și în documentele primei Conferințe a Națiunilor Unite privind mediul din iunie 1972 de la Stockholm.
Termenul de mediu rămâne, totuși, o noțiune generală, dificil de sintetizat într-o definiție care să satisfacă pe toată lumea.
„Există, însă, în mod obișnuit, două sensuri diferite pe care le îmbracă expresia “mediul”. O primă accepțiune, izvorâtă din științele naturii și aplicată societății umane, deci o abordare ecologică (ansamblul de elemente și echilibre de facto care condiționează viața unui grup biologic); cealaltă accepțiune, care este datorată limbajului arhitecților și urbaniștilor și care se referă la zona de contact între spațiul construit și mediul natural (deci între spațiul artificial și cel natural).”
Mediu reprezintă „totalitatea factorilor naturali și a celor creați prin activități umane care, în strânsă interacțiune influențează echilibrul ecologic, determină condiții de viață pentru toate vietățile de pe Terra și cele de dezvoltare, în ansamblu, a societății umane.”
Această definiție înglobează atât mediul natural cât și pe cel artificial.
Prin mediu natural înțelegem „părțile vizibile și invizibile ale naturii, condiția existenței tuturor viețuitoarelor. Elementele principale ale mediului natural sunt terenurile, apele, pădurile, aerul, fauna, flora. Mediul material al omului, cuprinde elemente abiotice ca: stâncile, apa și atmosfera și elemente biotice incluzând biocenozele naturale și seminaturale, inclusiv fauna și flora în stare sălbatică”.
Mediul artificial este „cel creat de mâna omului, ce există datorită activității umane, constituind condiția materială de viață. Se compune din așezările omenești și tot ce este creat de om și se află în afara acestor așezări (șosele, autostrăzi, căi ferate, poduri, viaducte, baraje).” Fiecare element de mediu (natural și artificial) trebuie să fie frumos si civilizat, să influențeze în bine viața, activitatea și gândirea umană.
Dreptul mediului reprezintă ansamblul regulilor juridice și al instituțiilor stabilite în vederea protecției, conservării și ameliorării calității mediului, conform obiectivelor de dezvoltare durabilă. Din punct de vedere al conținutului, dreptul mediului este format din: dreptul protecției naturii, dreptul prevenirii și combaterii poluării, dreptul sancționator al mediului. După subiectele și palierul de elaborare și adoptare se distinge: dreptul național al mediului format din totalitatea reglementărilor juridice interne ale statelor, vizând protecția mediului, dreptul comunitar al mediului constituit din ansamblul reglementărilor adoptate în cadrul Uniunii Europene în domeniul mediului și dreptul internațional al mediului, ca domeniu nou al dreptului internațional public, cuprinzând principiile și regulile juridice care guvernează cooperarea internațională în materie. Toate aceste norme juridice având drept finalitate protecția mediului și instituțiile aferente se constituie în sistemul dreptului mediului.
„Dreptul mediului cuprinde un ansamblu complex al normelor juridice care reglementează relațiile care se stabilesc între oameni privind atitudinea lor față de natură, ca element vital și suport al vieții, în procesul conservării și dezvoltării în scopuri economice, sociale și culturale a componentelor mediului înconjurător –naturale și artificiale- precum și relațiile legate de conservarea lor.”
Rezultă că avem o ramură de drept distinctă, autonomă, în sistemul dreptului românesc; aceasta fiind formată din norme juridice necuprinse în alte ramuri de drept, prezentând trăsături comune care le leagă între ele; normele juridice respective reglementează o categorie distinctă de relații sociale născute în procesul complex al prevenirii poluării, refacerii mediului poluat, dezvoltării condițiilor de mediu și sancționarea faptelor de poluareiului. După subiectele și palierul de elaborare și adoptare se distinge: dreptul național al mediului format din totalitatea reglementărilor juridice interne ale statelor, vizând protecția mediului, dreptul comunitar al mediului constituit din ansamblul reglementărilor adoptate în cadrul Uniunii Europene în domeniul mediului și dreptul internațional al mediului, ca domeniu nou al dreptului internațional public, cuprinzând principiile și regulile juridice care guvernează cooperarea internațională în materie. Toate aceste norme juridice având drept finalitate protecția mediului și instituțiile aferente se constituie în sistemul dreptului mediului.
„Dreptul mediului cuprinde un ansamblu complex al normelor juridice care reglementează relațiile care se stabilesc între oameni privind atitudinea lor față de natură, ca element vital și suport al vieții, în procesul conservării și dezvoltării în scopuri economice, sociale și culturale a componentelor mediului înconjurător –naturale și artificiale- precum și relațiile legate de conservarea lor.”
Rezultă că avem o ramură de drept distinctă, autonomă, în sistemul dreptului românesc; aceasta fiind formată din norme juridice necuprinse în alte ramuri de drept, prezentând trăsături comune care le leagă între ele; normele juridice respective reglementează o categorie distinctă de relații sociale născute în procesul complex al prevenirii poluării, refacerii mediului poluat, dezvoltării condițiilor de mediu și sancționarea faptelor de poluare și încălcare a normelor dreptului mediului.
1.2 Principiile de la Rio de Janeiro din Declarația de la Rio privind
mediul și dezvoltarea durabilă
Conferința de la Rio trebuia să realizeze un nou consens internațional cu privire la: protecția atmosferei (folosirea energiei, diminuarea stratului de ozon, contaminarea atmosferică transfrontiera), protecția resurselor terestre, conservarea biodiversității biologice, protecția resurselor de apă dulce, protecția oceanelor, mărilor și zonelor de coastă, ameliorarea condițiilor de viață și de muncă ale săracilor, eradicarea sărăciei și oprirea degradării mediului.
Au fost adoptate o serie de documente precum: Declarația de la Rio asupra mediului și dezvoltării supranumită „Carta Terrei”, Agenda 21, Convenția asupra biodiversității, Convenția cadru privind schimbările climatice, Declarația privind pădurile, Declarația privind deșertificarea.
Declarația de la Rio este, în parte, asemănătoare cu cea de la Stockholm, consacrând drepturile și responsabilitățile ce revin statelor în raport cu protecția mediului. Nu are o valoare juridică directă, dar contribuie la consacrarea anumitor principii ca reguli cutumiare. A contribuit la promovarea semnificațiilor juridice ale conceptului dezvoltării durabile.
În preambul se precizează că Declarația „caută să asigure prelungirea celei de la Stockholm” în scopul stabilirii unui parteneriat mondial pe o bază nouă și echitabilă”.
Declarația de la Rio cuprinde 27 de principii care pot fi regrupate în trei categorii:
primele 9 se referă la raporturile dintre protecția mediului și dezvoltare,
următoarele 13 principii se referă la participarea tuturor cetățenilor la procesul de decizie, adoptarea de acte juridice naționale eficace, consacrarea de reglementări privind răspunderea, poluatorul plăteste, principiul prevenirii,
ultimele 5 principii vizează sfera dreptului internațional și acestea sunt: îndatorarea de a proteja resursele și mediul din țările în curs de dezvoltare, respectarea mediului în cazul conflictelor armate, interdependența dintre pace și dezvoltarea durabilă, soluționarea pașnică a diferendelor ecologice, cooperarea cu bună credință în aplicarea Declarației.
În cele de urmează sunt menționate câteva dintre principiile fundamentale ale Declarației dela Rio
Principiul 1 al Declarației de la Rio reia, sub altă formulare, dreptul omului la mediu proclamat la Stockholm (16 iunie 1972): “Omul este în centrul preocupărilor privitoare la dezvoltarea durabilă, având dreptul la o viață sănătoasă și productivă, în armonie cu natura”.
Patrimoniul comun al umanității trebuie, totodată, conciliat cu menținerea dreptului suveran al statelor asupra propriilor resurse, sub rezerva de a nu cauza prejudicii mediului altor state (Principiul 2 al Declarației de la Rio și preambulul convențiilor privind Diversitatea Biologică și Schimbările Climatice).
Principiul 2 recunoaște statelor „dreptul suveran de a-și exploata resursele potrivit propriilor lor politici din domeniul mediului și de dezvoltare și responsabilitatea de a se asigura că activitățile exercitate în limitele jurisdicției lor nu provoacă daune mediului în alte state sau în regiuni care sunt în afara limitelor jurisdicției naționale.”
Necesitatea de concertare a dezvoltării și protecției mediului (Principiul 4 al Declarației de la Rio și art.130 al Tratatului Uniunii Europene – Maastricht, 1992).
Există patru consecințe:
„- integrarea sistematică a mediului în toate politicile sectoriale;
– eliminarea sărăciei – condiție indispensabilă a dezvoltării durabile (Principiul 5 al Declarației de la Rio);
– necesitatea eliminării sau a reducerii modurilor de producție și de consum neviabile (Principiile 7 și 8 ale Declarației de la Rio);
– necesitatea asocierii, la politicile viitoare, a noi factori ai dezvoltării durabile: grupuri sociale, femei, tineri, colectivități locale etc. (Principiile 20, 22 ale Declarației de la Rio);”
Un al treilea mare principiu este poluatorul plătește (“pollueur-payeur”) – care presupune obligația juridică internațională și națională cu mecanismele aferente angajării responsabilității poluatorului (Principiul 13 al Declarației de la Rio, Convenția Consiliului European, Lugano, 1993, art.3 lit.d și art.81 din Legea nr.137/1995 privind protecția mediului);
Principiul bunei conduite ecologice este un al patrulea principiu. El se aplică problemelor transfrontiere și comerțului internațional. Mecanisme juridice speciale trebuie să condiționeze implantarea activităților poluante (studiu de impact, proceduri consultative, informare, egalitate de acces la justiție etc.) (Convenția ESPOO din 1991 asupra evaluării impactului transfrontier, art.14 al Convenției privind biodiversitatea biologică, Rio 1992, (principiile 12 și 14 ale Declarației de la Rio).
Un al cincilea principiu se axează pe ideea că mediul și dezvoltarea durabilă sunt indisolubil legate de solidaritate și de democrația participativă (principiile 18, 19 ale Declarației de la Rio).
Principiul prevenirii a fost unul din primele principii declarate încă din anii '70. Evitarea oricăror atingeri și prejudicii aduse mediului, avându-se în vedere caracterul ireversibil al acestora (Convenția ESPOO 1991, art.14; Convenția privind biodiversitatea, principiile 11, 17 – Declarația de la Rio).
Dezvoltarea durabilă este unul dintre cele mai vehiculate concepte în ultimii ani. Sintagma este folosită în întreaga lume de către politicieni, oameni de știință, oameni de afaceri sau reprezentanți ai organizațiilor non-profit. Cu toate acestea, întreaga semnificație a conceptului scapă multora dintre cei care ar trebui să contribuie la punerea lui în aplicare.
Conceptul de dezvoltare durabilă a apărut într-un moment în care problemele legate de mediul înconjurător se aflau în prim planul dezbaterilor politice. La vremea aceea, sintagma a fost folosită mai degrabă ca un slogan menit să câștige sprijin politic, decât ca bază teoretică pentru determinarea unei schimbări de atitudine. În timp însă, prin întărirea ideii că protejarea mediului și dezvoltarea economică sunt compatibile și că ele reprezintă obiective complementare, dezvoltarea durabilă a oferit o alternativă a modelului conflictual care caracteriza dezbaterile anilor ’70 pe tema limitelor de creștere.
Dezvoltarea durabilă a devenit punctul central al dezbaterilor privind mediul și dezvoltarea în anul 1987, după publicarea raportului Comisiei Mondiale pentru Mediu și Dezvoltare, Our common future, cunoscut și sub denumirea de Raportul Brundtland. Deși la ora actuală există mai mult de 1000 de definiții ale conceptului, cea care se bucură de cea mai largă acceptare internațională este cea din Raportul Brundtland, care definește dezvoltarea durabilă ca fiind dezvoltarea care „…satisface necesitățile prezentului fără a compromite posibilitatea generațiilor următoare de a-și satisface propriile necesități“.
Principiile și normele specifice dreptului internațional al mediului
1.3.1 Suveranitatea statelor și protecția mediului
Acest principiu a cunoscut dezvoltări specifice mai ales în domeniul poluării transfrontaliere. Astfel, preluând o serie de precedente ale jurisprudenței, Declarația de Stockholm (principiul 21) a stabilit că „conform Cartei Națiunilor Unite și principiilor de drept internațional, statele au dreptul suveran de a-și exploata propriile resurse după politica lor în domeniul mediului și au îndatorirea de a face astfel încât activitățile exercitate în limitele jurisdicției și sub controlul lor să nu cauzeze pagube mediului în alte state ori în unele regiuni aflate în afara oricărei jurisdicții naționale.”
„Regula cuprinde două aspecte definitorii. În primul, rând reafirmă dreptul suveran al fiecărui stat asupra resurselor sale naturale, acest drept fiind proclamat în numeroase rezoluții și declarații ale Adunării Generale a ONU cât și în instrumente internaționale referitoare al drepturile omului, în sensul exploatării și utilizării acestora conform politicii proprii în materie de mediu.
În al doilea rând, fiecare stat este responsabild e faptul că atât activitățile exercitate în limitele jurisdicției sale (sol, mare teritorială, platou continental ori zonă economică exclusivă) cât și cele aflate sub controlul său (nave, avioane, obiecte cosmice) să nu prejudicieze mediul altui stat.”
1.3.2 Principiul cooperării internaționale în soluționarea problemelor conservării mediului
Este un principiu fundamental al dreptului internațional, fără o cooperare efectivă între state nu se pot concepe și realiza în mod eficace protecția și conservarea mediului. Principiul 24 al Declarației de la Stockholm a stabilit că „problemele internaționale în legătură cu protecția și ameliorarea mediului trebuie să fie abordate într-un spirit de cooperare de către toate statele mari ori mici pe picior de egalitate. O cooperare pe calea acordurilor multilaterale ori bilaterale sau prin alte mijloace apropiate este indispensabilă pentru a limita eficace, a preveni, a reduce și a elimina atingerile mediului rezultate din activitățile exercitate în toate domeniile și aceasta în respectul suveranității și intereselor tuturor statelor.
Necesitatea cooperării a fost expres precizată în materia resurselor naturale partajate (principiile PNUE din 19 mai 1978 în domeniu, Carta drepturilor și îndatoririlor economice ale statelor – Rezoluția nr 3281 XXIX a Adunării Generale a ONU) ori în privința poluării transfrontaliere (Convenția nordică asupra protecției mediului, semnată la Stockholm la 19 februarie 1974).
Obligația generală a statelor de a coopera cu bună credință cu organizațiile internaționale și între ele pentru conservarea naturii a fost prevăzută, pe lângă principiul 24 al Declarației de la Stockholm, în Carta mondială a naturii din 28 octombrie 1982 (principiul 21) și de o serie de rezoluții adoptate în cadrul ONU.
1.3.3. Obligația statelor de a conserva și proteja mediul și resursele sale naturale
Deși este prevăzut în numeroase și diverse documente internaționale, principiul cunoaște până în prezent o recunoaștere juridică limitată. Potrivit art 192 al Convenției privind dreptul mării din 1982 „statele au obligația de a proteja și de a conserva mediul marin.” La nivel regional, Convenția africană asupra conservării naturii și resurselor naturale din 15 septembrie 1968 se referă la obligația statelor contractante de a lua măsurile necesare pentru a asigura conservarea, utilizarea și dezvoltarea solurilor, apelor, florei și resurselor de faună”, iar Convenția regională privind mediul adoptată de către statele membre ale ASEAN la 9 iulie 1985 prevede angajamentul părților de a lua „măsurile care sunt necesare pentru salvgardarea proceselor ecologice esențiale și sistemele care condiționează viața pentru prezervarea diversității genetice și pentru a asigura productivitatea durabilă a resurselor naturale.”
Potrivit principiului 4 al Declarației de la Rio „pentru a parveni la o dezvoltare durabilă, protecția mediului trebuie să facă parte integrantă din procesul dezvoltării durabile și nu poate fi considerată izolat.” Atât Convenția privind biodiversitatea cât și Convenția cadru privind schimbările climatice sau Convenția asupra luptei împotriva deșertificării cuprind prevederi referitoare la interdependența dintre dezvoltare și protecția mediului.
1.3.4 Obligația de supraveghere a stării mediului
Tinde să devină un principiu de sine stătător cu semnificații proprii dar constituie un corolar al îndatoririi fundamentale de conservare și protecție a mediului. Ceel două principii se află într-o interdependență evidentă: nu se pot elabora și adopta măsuri de conservare fără a cunoaște starea exactă a mediului.
În art 204 al Convenției asupra dreptului mării din 10 decembrie 1982 se stabilește obligația statelor „de a supraveghea constant efectele tuturor activităților pe care le autorizează ori angajează în scopul de a determina dacă aceste activități riscă să polueze mediul marin.”
În plan practic s-a constituit și funcționează sub auspiciile PNUE „sistemul mondial de supraveghere continuă a mediului”.
1.3.5. Îndatorirea de asistență ecologică
A fost formulată pentru prima dată de principiul 18 al Declarației de la Rio astfel:”Comunitatea internațională trebuie să facă tot ceea ce este posibil pentru a ajuta statele sinistrate.” „Se poate face o anumită apropiere între această îndatorire și regula asistenței umanitare prevăzută în documentele ONU ori obligația statului de a facilita accesul la victime (Rezoluția Adunării Generale a Onu din 8 decembrie 1998). Îndatorirea de asistență ecologică se exprimă fie prin dispoziții particulare, precum în convențiile privind mările regionale vizând o cooperare între părți în fața unei catastrofe, fie printr-un text specific cu caracter independent, ca de eexemplu Convenția privind asistența în caz de accident nuclear ori de situație de urgență radiologică (Viena 26 septembrie 1986) sau Convenția privind intervenția în marea liberă pe nave sub pavilion străin în caz de accident care antrenează ori poate antrena o poluare prin hidrocarburi.
1.3.6 Dreptul la un mediu sănătos ca principiu general al dreptului comunitar
Dezvoltată mai târziu, începând cu anii 1970, politica comunitară în materie de mediu se bazează pe postulatul unei necesare concilieri între preocupările de mediu și cele economice care esre fundamentul ideologiei dezvoltării durabile. Necesitatea asimilării problematicii ecologice a decurs la nivel comunitar din realizarea obiectivului fundamental al Pieței Comune de a ajunge la o liberă concurență și liberă circulație a mărfurilor eliminând piedicile netarifare de orice natură. Astfel, piața interioară s-a afirmat treptat și ca spațiu al protecției în care se aplică o legislație armonizată menită să ofere europenilor un minimum de garanții contra principalelor riscuri ecologice antrenate de societatea industrială moernă, statele membre .
După declarația Consiliului European din 22 noimebrie 1973 prin care s-a recunoscut necesitatea unei politici comunitare în domeniu și s-au inaugurat programele de acțiune în materie, problematica ecologică a fost introdusă în Tratatul de la Roma prin Actul Unic European in 1986, iar prevederile aferente au fost dezvoltate apoi prin Tratatul de la Maastricht din 1993 si cel de la Amsterdam 1997. Sunt stabilite în aceste documente următoarele obiective: protejarea, prezervarea, ameliorarea calității mediului, protejarea sănătății persoanelor, utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale, integrarea cerințelor mediului în celelalte politici comunitare, promovarea în plan internațional a măsurilor privind problemele regionale ori planetare de mediu. Pentru atingerea lor sunt prevăzute o serie de principii: acțiunea preventivă, corectarea poluărilor cu prioritate la sursă, principiul precauției și principiul poluatorul plătește.
În Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene se prevede în art 37 sub titlul „Protecția mediului” că :” Un nivel ridicat de protecție a emdiului și ameliorarea calității sale trebuie să fie integrate înpoliticile Uniunii și asigurate conform principiului dezvoltării durabile”.
Drepturile procedurale aferente dreptului la un mediu sănătos (dreptul la acces la informațiile de mediu, participarea la procesul decizional și accesul la justiție) sunt prezente, sub diferite forme în dreptul comunitar secundar.
La 25 iunie 1998, Comunitatea Europeană a semnat Convenția de la Aarhus privind accesul la infromație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu.
În îndeplinirea acestei cerințe și pentru garantarea procedurală a dreptului la un mediu sănătos au fost adoptate câteva directive seminificative. Directiva nr 2003/4/CE a Parlamentului European și a Consiliului privind accesul publicului la informația de mediu care reprezintă acum reglementarea cadru în materie se referă la „garantarea dreptului fiecărei persoane fizice ori juridice de a avea acces la informațiile de mediu deținute de autoritățile publice, fără ca aceste persoane să fie obligate să dovedească un interes.”
Recunoașterea generală ca drept de sine stătător și garantarea procedurală a dreptului la un mediu sănătos au pătruns deja în „tradițiile constituționale comune”, după 1972 toate constituțiile europene care au fost revizuite sau înlocuite au inserat prevederi referitoare la acest nou și seducător subiect. 10 state membre ale Uniunii Europene din 15 au conferit o valoare constituțională acestui drept precum și toate cele 10 noi state care au semnat tratatul de aderare.
1.4 Principii care se regăsesc în legislația internațională și în cea românească în domeniul mediului
„Principiile reprezintă primul element de realizare a unității conținutului dreptului mediului la nivelul celor trei niveluri juridice de exprimare: națională, comunitară și internațională. Astfel, principiul precauției și principiul dezvoltării durabile își au originea în dreptul internațional, deși au pătruns apoi și la nivel comunitar și național. De asemenea, principiul corectării cu prioritate la sursă a poluării a fost reținută inițial în plan comunitar pentru a fi preluată ulterior în dreptul internațional (exemplu: Convenția pentru protecția Rinului de la Berna din 12 aprilie 1999).”
Modul de consacrare a principiilor diferă în raport cu nivelul de exprimare. În plan național, principiile sunt cuprinse în legile cadru privind protecția mediului și sunt dezvoltate în mod specific în cadrul reglementărilor sectoriale.
În lucrările de specialitate principiile dreptului mediului se regăsesc – desigur, în formulări diferite – în marea lor majoritate, uneori elemente din cuprinsul unora fiind avute în vedere în cadrul altora.
Astfel cum am arătat, Legea mediului, inspirată într-o măsură semnificativă din reglementările legislative moderne și având în vedere reglementările UE în domeniul protecției naturii, îngăduie ca formularea principiilor dreptului mediului să se regăsească în texte de drept pozitiv, legea însăși cuprinzând nemijlocit formularea unora dintre aceste principii. Desprinderea exactă a principiilor acestei discipline juridice ni se pare importantă din cel puțin două puncte de vedere: a) cunoașterea acestora poate contribui într-o măsură importantă la aplicarea lor în practică, obiectiv cu atât mai dificil cu cât numeroase prevederi legale în materie sunt relativ noi; b) adâncirea teoretică a acestor principii și sintetizarea unor concluzii privind efectele aplicării lor practice reprezintă o premisă indispensabilă a perfecționării legislației în materie.
Legiuitorul român a ținut seama de caracterul de universalitate a dreptului mediului și s-a inspirat din dreptul internațional specific domeniului. Astfel, a introdus în dreptul mediului cadrul intern și principii care guvernează de mult unele relații pe plan internațional și România a subscris prin participarea la elaborarea sau prin aderarea ulterioară.
Principiile la nivel comunitar au fost formulate din 1973 în programele de acțiune inițial fiind consacrate prin tratate ulterioare, precum Actul unic european (1986), Tratatul de la Maastricht (1973), Tratatul de la Amsterdam (1997). În plan internațional, începutul a fost Declarația de la Stockholm din 1972, apoi Carta mondială a naturii din 1982, Declarația de la Rio din 1992 care a confirmat marea majoritate a principiilor și a adăugat unele noi și o serie de convenții internaționale cu deschidere universală au preluat aceste principii și le-au conferit statut juridic, obligatoriu.
Principiile reprezintă o importanță deosebită în domeniu fiindcă normele dreptului mediului se găsesc în general în izvoare foarte diverse, principiile fiind acelea care asigură coeziunea internă a ramurii de drept, dreptul mediului fiind o ramură nouă, dinamică și evolutivă trebuie să găsească rapid răspuns la problemele degradării mediului, iar când nu au fost adoptate normele juridice într-o anumită materie se aplică principiile.
Principiile prevăzute în OUG nr 195 din 2005 sunt:
a) principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauției în luarea deciziei;
c) principiul acțiunii preventive;
d) principiul reținerii poluanților la sursă;
e) principiul "poluatorul plătește";
f) principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului.
Modalitățile de implementare a principiilor și a obiectivelor strategice sunt:
a) prevenirea și controlul integrat al poluării prin utilizarea celor mai bune tehnici disponibile pentru activitățile cu impact semnificativ asupra mediului;
b) adoptarea programelor de dezvoltare, cu respectarea cerințelor politicii de mediu;
c) corelarea planificării de amenajare a teritoriului și urbanism cu cea de mediu;
d) efectuarea evaluării de mediu înaintea aprobării planurilor și programelor care pot avea efect semnificativ asupra mediului;
e) evaluarea impactului asupra mediului în faza inițială a proiectelor cu impact semnificativ asupra mediului;
f) introducerea și utilizarea pârghiilor și instrumentelor economice stimulative sau coercitive;
g) rezolvarea, pe niveluri de competență, a problemelor de mediu, în funcție de amploarea acestora;
h) promovarea de acte normative armonizate cu reglementările europene și internaționale în domeniu;
i) stabilirea și urmărirea realizării programelor pentru conformare;
j) crearea sistemului național de monitorizare integrată a calității mediului;
k) recunoașterea produselor cu impact redus asupra mediului, prin acordarea etichetei ecologice;
l) menținerea și ameliorarea calității mediului;
m) reabilitarea zonelor afectate de poluare;
n) încurajarea implementării sistemelor de management și audit de mediu;
o) promovarea cercetării fundamentale și aplicative în domeniul protecției mediului;
p) educarea și conștientizarea publicului, precum și participarea acestuia în procesul de elaborare și aplicare a deciziilor privind mediul;
q) dezvoltarea rețelei naționale de arii protejate pentru menținerea stării favorabile de conservare a habitatelor naturale, a speciilor de floră și faună sălbatică ca parte integrantă a rețelei ecologice europene – Natura 2000;
r) aplicarea sistemelor de asigurare a trasabilității și etichetării organismelor modificate genetic;
s) înlăturarea cu prioritate a poluanților care periclitează nemijlocit și grav sănătatea oamenilor.
1.4.1 Principiul poluatorul plătește
Cuvântul „poluare”vine din limba latină „polluero –ere” care înseamnă a pângări, a murdări, a profana. El vrea să desemneze o acțiune prin care omul își degradează, își murdărește propriul mediu de viață.
Prin cuvântul „poluant „ se înțelege orice substanță, preparat sub formă solidă, lichidă, gazoasă sau sub formă de vapori ori de energie radiație electromagnetică, ionizantă, termică, fonică sau vibrații care, introdusă în mediu, modifică echilibrul constituenților acestuia și al organismelor vii și aduce daune bunurilor materiale. Iar prin poluare introducerea directă sau indirectă a unui poluant care poate aduce prejudicii sănătății umane și/sau calității mediului, dăuna bunurilor materiale ori cauza o deteriorare sau o împiedicare a utilizării mediului în scop recreativ sau în alte scopuri legitime.
După criteriul factorilor care o provoacă, există poluare naturală și poluare artificială.
Prima categorie de poluanți o constituie deșeurile activității sale viotale, care la rândul lor permit dezvoltarea unor organisme parazite (viermi, microorganisme). Această categorie de poluanți formează poluarea naturală.
Poluarea artificială este determinată de om, ca rezultat al activităților antropice privite în complexitatea lor, de unde si necesitatea unei analize de tip sectorial a fenomenului:
După mediul în care acționează, poluarea poate fi: acvatică, atmosferică, a solului.
După natura poluantului, poluarea poate fi:
Poluarea fizică –produsă de zgomote, apă încălzită,praf de la fabricile de ciment,
Poluare chimică –produsă de efluenții gazoși de la diferite industrii, ionii unor metale grele, pesticide,
Poluare biologică – rezultată din infestarea mediului cu germeni patogeni,
Poluarea radioactivă- ca urmare a exploziilor nucleare, a scăpărilor de la centralele atomiceși de folosire a unor materiale radioactive în industrie.
Este un principiu inspirat din teoria economică potrivit căruia costurile sociale externe care însoțesc producția industrială trebuie să fie internalizate adică să fie luate în calcul de către toți agenții economici în cadrul costurilor lor de producție.
Principiul „poluatorul plătește” constituie o sinteză a unor aspecte economice și juridice.
În sens larg, principiul poluatorul plătește urmărește imputarea poluatorului a costului social al poluării pe care o provoacă, aceasta implică stabilirea unui mecanism special de răspundere, instituirea de norme tehnice, utilizarea instrumentelor economico-fiscale adecvate.
În sens restrâns, principiul presupune obligarea poluatorilor de a suporta numai costul măsurilor antipoluante și de curățire, în acest caz suntem în prezența unei internalizări parțiale, care permite impunerea de taxe sau de redevențe de către autoritățile publice.
Acest principiu a fost acceptat și consolidat în anii 80 și s-a manifestat prin înscrierea lui în numeroase acorduri internaționale precum Convenția cu privire la protecția mediului marin din Atlanticul de Nord Est din 22 septembrie 1992. În acea Convenție se stipulează că „părțile contractante aplică principiul „poluatorul plătește” conform căruia cheltuielile care rezultă din măsurile de prevenire, de reducere a poluării și de luptă contra acestuia trebuie să fie suportate de poluator”.
„ Autoritățile naționale ar trebui să facă eforturi care să permită internalizarea costurilor de protecție a mediului și utilizarea instrumentelor economice, în virtutea principiului după care poluatorul este cel care trebuie, în principiu să plătească costul poluării în vederea interesului public și fără a afecta sistemul comerțului și al investițiilor internaționale.”
În plan european, principiul „poluatorul plătește” a fost consacrat mai ales prin documentele OCDE și CEE. A fost enunțat mai întâi prin Recomandarea C (72) 128 din 26 mai 1972 care prevede că „cheltuielile privind măsurile de prevenire și luptă împotriva poluării, stabilite de către puterile publice pentru asigurarea unei stări acceptabile a mediului, trebuie să fie imputate poluatorului. Costul acestor măsuri trebuie să se repercuteze în costul bunurilor și serviciilor care sunt la originea poluării, prin protecție sau consumul acestora. A doua recomandare din 14 noiembrie 1974 se referă la „aplicarea principiului poluatorul plătește”.
O recomandare din 7 noiembrie 1974 a Consiliului Comunității Europene explicitează conținutul principiului în ce privește „impunerea costurilor și intervenția puterilor publice în materie de mediu”
Acest principiu a fost reluat și în al doilea program de acțiune ca strategie și a vizat o mai bună utilizare a resurselor, întrucât impunerea la poluatori a costurilor legate de protecția mediului incită pe aceștia să reducă poluarea a cărei cauză constă în activitățile lor și a căuta produse ori tehnologii mai puțin poluante. Consacrarea juridică deplină a acestui principiu s-a realizat prin modificările aduse textelor constitutive prin Actul unic din 1986. În noua sa redactare, art 130 R al Tratatului UE stipulează că acțiunea Uniunii Europene în materie de mediu este fondată pe principiul „poluatorul plătește”. Principiul poluatorul plătește constituie fundamentul politicii comunitare în domeniul mediului.
Caracterul planetar al fenomenului de poluare încpe să fie perceput și reflectat în documentele comunitare abia la începutul deceniului opt al secolului trecut. În 1970, Comisia a declarat, pentru prima dată, într-un comunicat oficial adresat Consiliului necesitatea elaborării unui program comunitar în materie de mediu.
Declarația Consiliului din 22 noiembrie 1973 a relevat neceistatea unei politici generale având ca scop protejarea și ameliorarea cadrului de viață al omului prin evitarea ori suprimarea poluărilor, protejarea mediului natural, menajarea resurselor naturale prin ameliorarea condițiilor de viață și de muncă.
Punctul de plecare a fost reuniunea de la Paris din 19 -20 octombrie 1972 a șefilor de stat șid e guevrn ai Comunității, câteva luni după Conferința ONU de la Stockholm (iunie 1972) și care, în urma unei comunicări a Comisiei din 24 martie 1972 a adoptat unele măsuri importante în direcția promovării protecției mediului printre preocupările CEE. S-a hotărât dezvoltarea unei politici comune în domeniul mediului, iar instituțiile CEE au fost invitate să pregătească un prim program de acțiune în materie de mediu. Primul program de acțiune a fost între anii 1973 -1976 și a fost adoptat pe 22 noiembrie 1973 printr-o declarație a Consiliului și definea principiile de bază printre care și principiul „poluatorul plătește”.
Cel de-al doilea program de acțiune a fost între 1977 -1981 și continua și particulariza acțiunile generale stabilite anterior.
Primele două programe de acțiune în domeniul mediului au fost axate asupra căutării de răspunsuri imediate la problemele grave ridicate de poluare.
S-a ajuns la concluzia că este mai bine ca în domeniul mediului a preveni este mult mai bine decât a combate răul făcut.
Au fost enunțate 11 principii care au fost preluate și aplicate și în programele de acțiune care au urmat. Acestea sunt:
Este mai bine de prevenit decât de reparat. Acest principiu a devenit primordial în cadrul celui de-al patrulea program de acțiune.
Consecințele asupra mediului ar trebui luate în considerare al stadiul cel mai precoce posibil al procesului de decizii.
Orice formă de exploatare a resurselor și a mediului natural care provoacă pagube sensibile echilibrului ecologic trebuie evitată.
Nivelul cunoștințelor științifice trebuie să fie ameliorat pentru a permite o acțiune eficace în acest domeniu.
Principiul „poluatorul plătește”: costul prevenirii și eliminării vătămărilor trebuie să fie în sarcina poluatorului.
Activitățile întreprinse într-un stat membru nu trebuie să antreneze degradarea mediului într-un alt stat.
Politica de mediu duăs de statele membre trebuie să țină seama de interesele țărilor în curs de dezvoltare.
Comunitatea Europeană și statele membre trebuie să promoveze protecția mediului la eșalon internațional și planetar prin intermendiul organizațiilor internaționale.
Protecția mediului este afacerea tuturor, astfel că un efort de educare devine necesar.
Măsuri de protecție a mediului trebuie luate la nivelul cel mai adaptat, ținând seama de tipul de poluare, de acțiunea care se impune și de zona geografică protejată..
Programele naționale în materie de mediu trebuie coordonate între ele pe baza unui concept comun pe termen lung și politicile naționale trebuie să fie armonizate în interiorul Comunității.
Al treilea program este între 1983 -1986 și a stabilit pentru prima dată prioritățile acțiunii comunitare în domeniu și a introdus un anumit număr de noi concepte precum: integrarea aspectelor ecologice în celelalte politici comunitare, abordarea preventivă.
Al patrulea program de acțiunea fost între 1987 -1992 și a urmărit să facă din protecția mediului un element esențial al oricărei poltiici comunitare economice și sociale. Acesta conținea și o declarație relativă la necesitatea de aurmări o abordare mai integratoare în materie de control și reducere a poluării, în scopul de a evita transferul poluării dintr-o regiune în alta.
Principalele direcții de acțiune ale acetei noi abordări s-au exprimat sub diverse forme și dimensiuni. Patru tipuri de activitate au fost considerate prioritare:
aplicarea completă și eficace a legislației comunitare în vigoare
controlul impactului asupra mediului al tuturor substanțelor și surselor de poluare
un acces mai bun la informare pentru public și o mai bună difuzare a informației
crearea de locuri de muncă.
Pornind de la imperativul ecologic, Declarația Consiliului CEE de la Dublin din iunie 1990 a exprimat preocupări crescânde față de amenințările care apasă asupra mediului natural și arecunoscut necesitatea intensificării efortuirlor în vederea protejării și ameliorării mediului.
Cel de-al cincilea program de acțiune este între 1993-2000 și este intitulat „Către o dezvoltare durabilă”. Documentul promova ca principii: dezvoltarea durabilă, recurgerea la măsuri preventive și răspunderea împărțită enunțate în Tratatul de la Maastricht. Programul cuprindea trei părți: prima parte rezumă starea mediului în statele Uniunii Europene și amenințările crescânde ale viitorului și expunea o nouă strategie destinată să rupă cu tendințele anterioare și să promoveze cerințele dezvoltării durabile.
Partea a doua reprezintă o sinteză a amenințărilor și problemelor ecologice în context internațional și indica ceea ce Uniunea Europeană și statele membre trebuiau să facă în cadrul unei cooperări internaționale sau bilaterale. Partea a treia este foarte scurtă și generală și sunt tratate probleme precum: alegerea priorităților, costurilor ori măsurilor de a trece la realizarea lor.
O evaluare a aplicării și a rezultatelor programului s-a realizat la jumătatea termenului implementării sale în 1995.
Cel de-al șaselea programd e acțiune este în curs și etse intitulat „Mediul 2010, viitorul nostru, alegerea noastră” adoptat în 2002. documentul prevede în mod expres că toate politicile economice trebuie să conveargă, cu respectarea priorităților definite (lupat împotriva schimbărilor cliamtice, protecția naturii și conservarea biodiveristății.gestiunea durabilă a deșeurilor).
„În Franța se are în vedere extinderea principiului poluatorul plătește și a sistemului de redevențe și pentru combaterea zgomotului și a poluării agricole. Adoptarea, de către Parlament, a art.421-8 din Codul urbanismului, care prevede servituți neindemnizabile în jurul instalațiilor clasificate reprezintă o atingere adusă principiului poluatorul plătește, dat fiind că textele prevăzute inițial puneau în sarcina industriilor poluante plata servituților de vecinătate. În aceste condiții pare justificată constatarea că principiul “cine poluează trebuie să plătească” echivalează adesea cu recunoașterea dreptului de a polua celui care plătește și legitimează, așadar, comportamentele ecologice cele mai discutabile.”
Legiuitorul francez – este interesant de observat – nu a preluat principiul în accepțiunea cuprinsă în Declarația de la Rio, potrivit căreia, astfel cum am arătat, poluatorul are a suporta numai costurile depoluării, ci pe acela al Convenției de la Paris pentru protecția mediului marin al Atlanticului de nord-est din 1992, care, în al său articol 2.2.b. prevede că “părțile contractante aplică principiul poluatorul plătește, potrivit căruia cheltuielile rezultând din măsurile de prevenire, de reducere a poluării și de luptă contra acesteia trebuie să fie suportate de poluator”. Rezultă, din această definiție, că în sistemul Convenției de la Paris, adoptat prin lege de Franța, acceptabilitatea costurilor nu mai este cerută.
1.4.2 Principiul acțiunii preventive (prevenirii)
În manualul de Drept European al Mediului, principiul precauției și celal prevederii sunt tratate ca un singur principiu, considerându-se că prevenirea se poate realiza în primul rând prin precauție și că aceste două acțiuni sunt inseparabile, aflându-se într-un raport de cauzalitate precis determinat.
Este rezultatul conștientizării la nivel național și internațional a faptului că este mai important să previi acțiunile de prejudiciere a naturii decât să repari pagubele produse, uneori imposibil de realizat.
Este un principiu fundamental al dreptului mediului care presupune evaluarea riscului și impactului ecologic în vederea adoptării măsurilor de evitare a producerii consecințelor negative pentru mediu ale acțiunilor socio-umane.
Principiul prevenirii implică atât acțiuni asupra cauzelor care produc degradarea cât și activități de limitare a efectelor distructive sau nocive pentru factorii de mediu. Trebuie să se ia în calcul și să se evalueze cerințele protecției mediului, cu ocazia oricărei acțiuni publice sau private care riscă să aibă un impact asupra mediului. Acest fapt se materializează prin proceduri administrative precum: studiul de impact ecologic, bilanțul de mediu. În jurisprudența Curții Internaționale de Justiție, principiul prevenirii a fost evocat în decizia referitoare la afacerea Gabcikovo –Nagymaros din septembrie 1997” „în domeniul protecției mediului, vigilența și protecția se impun mai ales ca urmare a caracterului adesea ireversibil al prejudiciilor cauzate mediului și a limitelor inerente de reparare a acestui tip de pagube.”
„Este formulat la pct.18 al preambulului Convenției de la Rio (iunie 1992) asupra diversității biologice, care subliniază că este de cea mai mare importanță să fie anticipate și prevenite cauzele reducerii sau pierderii diversității biologice la sursă. Desigur, însă, că acțiunea principiului depășește limitele diversității biologice, acesta putând și trebuind să fie aplicat la toate domeniile ocrotirii mediului – ca, de pildă, cu privire la climă, poluare, dezertificare, protecția stratului de ozon, etc.”
Dreptul internațional ilustrează mai clar principiul prevenirii prin numeroase convenții bilaterale și mutilaterale care au drept obiect protecția mediului și anume Convenția de la Brasel din 22 martie 1989 cu privire la controlul transfrontier de deșeuri periculoase și eliminarea lor, Convenția de la Helsinki din 2 aprilie 1992 cu privire la protecția mediului marin al zonei Mării Baltice, Convenția Cadru a Națiunilor Unite din 9 mai 1992 cu privire la biodiversitate, Convenția de la Viena din 22 martie 1985 cu privire la protecția stratului de ozon.
Evaluarea riscului ecologic potrivit OUG nr 195 din 2005 este „lucrare elaborată de persoane fizice sau juridice atestate conform legii, prin care se realizează analiza probabilității și gravității principalelor componente ale impactului asupra mediului și se stabilește necesitatea măsurilor de prevenire, intervenție și/sau remediere.”
Riscul este o caracteristică intrinsecă a sistemelor cibernetice, în special celor de tip om –mașină. El nu poate fi ignorat de factorii de decizie prin simplu raționament că pierderile potențiale datorate unor situații de hazard sunt mult mai mari față de efortul de cercetare –proiectare –exploatare asociat sistemelor investigate, în condițiile existenței situațiilor de risc major în exploatare.
În sensul cel mai larg, risucl este definit ca un raport între hazard și protecție. Între ele fiind un raport invers proporțional, cu cât protecția va fi mai mare, cu atât hazardul nu se va produce uțor, iar risucl va fi mai mic.
Principiul precauției în luarea deciziei
„Este un principiu fundamental al dreptului mediului, conform căruia absența certitudinii nu trebuie să împiedice adoptarea de măsuri care să prevină un risc de pagube grave și ireversibile pentru mediu.” A fost enunțat pentru prima dată într-un document al OCDE în 1987 și la cea de a doua Conferință Internațională asupra Protecției Mării Nordului de la Londra iar ulterior în legislațiile naționale, Tratatul de la Maastricht în 1993 și unele obiective comunitare, Declarația de la Rio. Se completează cu principiul prevenirii care presupune evaluarea riscului și impactului ecologic în vederea adoptării măsurilor de evitare a producerii consecințelor negative pentru mediu ale acțiunilor socio-umane. Diferența între aceste două principii constă în aceea că în cazul prevenirii există o certitudine asupra existenței și consecințelor riscului și se adoptă măsuri în cunoștință de cauză, în situația precauției trebuie să se adopte măsuri față de un risc necunoscut sau cel mult bănuit.
„Acest principiu este strâns legat de principiul anticipării, prevenirii și corectării riscurilor și a evaluării acestora, instituie ca regulă de conduită în domeniul ocrotirii mediului, luarea în considerație, înainte de adoptarea oricărei decizii, a probabilității și gravității unei pagube ecologice a cărei producere nu este certă.”
În 1987, Programul Națiunilor Unite pentru Mediu, cel mai specializat organism al ONU în domeniul dreptului mediului a întrunit o comisie de peste 400 de experți din cele mai diverse domenii, care a analizat starea ecologică a Terrei constatând situația gravă a mediului planetei, lipsa de preocupare pentru prevenirea dezastrelor ecologice și au propus ca alternativă dezvoltarea durabilă.
În Declarația de la Rio figurează ca principiul nr.15, având următoarea formulare: “Pentru a proteja mediul, statele trebuie să aplice pe scară largă măsuri de precauție, în raport cu posibilitățile de care dispun. In cazul unui risc de prejudicii grave, ireversibile, lipsa certitudinii științifice absolute nu trebuie să servească drept pretext pentru a lăsa pe mai târziu adoptarea de măsuri efective vizând prevenirea degradării mediului”.
Definiția principiului precauției subliniază, astfel cum am arătat, că absența certitudinilor, ținând cont de cunoștințele științifice și tehnice ale momentului, nu trebuie să întârzie adoptarea de măsuri efective și proporționate vizând să prevină un risc de prejudicii grave și ireversibile mediului, la un cost acceptabil din punct de vedere economic. Este însă o definiție foarte criticată în literatura franceză de specialitate. Astfel, Corinne Lepage observă că “principiul precauției semnifică până la urmă că nu poate fi angajată o acțiune sau o activitate atunci când consecințele pe care le poate avea nu sunt cunoscute”; or, observă autoarea, așa ceva nu rezultă din redactarea textului. Tot asemenea, Pierre Lascoumes precizează că “principiul precauției, care are în vedere, în absența unor certitudini științifice și tehnice, adoptarea unor măsuri efective de prevenire, nu poate fi aplicat, în dreptul francez, decât la un cost acceptabil din punct de vedere economic. Ceea ce lasă industriașilor posibilitatea oricărei aprecieri”.
În fine, art.3 paragraful 3 al Convenției asupra schimbărilor climatice (Rio, 1992, ratificată de România prin Legea nr.24/1994), afirmând, de asemenea, principiul la care ne referim, folosește termenul de precauție într-un sens mult mai apropiat de ideea prevenirii.
Ne aflăm în prezența unui principiu care, prescriind norme de comportare în protecția mediului, exprimă fie obligația de a însoți orice operație întreprinsă în domeniul mediului cu garanții suficiente, fie de a se abține de la măsurile ce pot avea consecințe imprevizibile. Fiind vorba despre un principiu cu aplicare generală, obligația de precauție este lesne “transportabilă” în orice domeniu al ocrotirii mediului. Există, neîndoielnic, domenii ale științei care, legate nemijlocit de ocrotirea mediului, presupun un grad mai mare de incertitudine cât privește rezultatele – uneori îndepărtate în timp – ale acțiunii omului asupra mediului natural; astfel sunt activitățile aparținând biotehnologiei și cele nucleare. Nu s-ar putea, însă, susține, de pildă, că în stadiul actual al cunoașterii științifice nu pot fi evaluate riscurile pe care le comportă, în domeniul eliminării deșeurilor nucleare sau radioactive, pentru generațiile viitoare, scurgerile în natură a unor asemenea deșeuri; depășind o asemenea concepție, devine clar că practicile actuale, bazate pe metode care se limitează la îndepărtarea deșeurilor din mediul înconjurător imediat al omului, conservându-le în aceeași stare în principal pe sol, nu reprezintă, de fapt, în nici o măsură, eliminarea pericolelor reale pentru generațiile ce vor urma.
În afara importanței teoretice pe care o înfățișează, principiul precauției ar putea avea, în practică, o seamă de consecințe pe planul răspunderii pentru vătămările aduse mediului. Intr-adevăr, obligația de prudență în organizarea și desfășurarea unor activități servește la stabilirea culpei persoanei care urmează să răspundă pentru fapte prin care s-au cauzat pagube, ca și pentru simpla înfrângere a unor obligații ce-i reveneau, potrivit legii.
Având în vedere că principiul precauției este prezent în numeroase acorduri internaționale în special în convențiile care asigură încadrarea juridică a activităților susceptibile de a fi potențial riscante pentru mediu și având în vedere că biotehnologia poate avea nu numai aspecte pozitive ci poate aduce atingeri mediului (Agenda 21) și ținând cont de riscurile ce le pot comporta organismele genetic modificate (OGM) – în special asupra biodiversității, a sănătății umane, animale și vegetale, aplicarea principiului precauției apare indispensabilă și justificată.
În context strict juridic, principiul precauției, presupune că un risc posibil sau care a fost definit fără o probă științifică privind realizarea sa nu trebuie să servească drept motiv pentru a nu pune în funcțiune un sistem de prevenire. Astfel după cum am mai arătat, precauția are un caracter anticipativ,cu deschidere spre viitor.
Nu încape nici un fel de îndoială că principiul precauției, introdus în Protocolul privind biodiversitatea, intră în acest fel, timid, din dreptul internațional al mediului și în dreptul internațional al securității alimentare.
Din economia Protocolului apare „că principiul precauției are câmpul său de aplicare având o utilitate multiplă: spiritul de solidaritate privind politica riscului, spiritul universal pe care îl încarnează ; mecanismele de cooperare pe care le instituie în special în domeniile: științific, tehnic și juridic”.
Ne-am permite, sintetic, să facem o comparație între principiul prevenirii, care presupune gestionarea unui risc cunoscut și principiul precauției, care impune stăpânirea sau anticiparea unui risc necunoscut.
Acest principiu a fost adoptat prin Declarația de la Stockholm și reiterat integral prin Declarația de la Rio (Principiul 2):
Declarația de la Stockholm, Principiul 21
În conformitate cu Carta Națiunilor Unite și cu principiile de drept internațional, statele au responsabilitatea să asigure ca activitățile din propria jurisdicție sau sub propriul control să nu provoace pagube mediului din alte state sau unor zone aflate în afara limitelor jurisdicției naționale.
Obligația de a împiedica producerea prejudiciilor este de multe ori prevăzută pentru a solicita statelor să ia toate măsurile practicabile pentru evitarea pagubelor. Spre exemplu, Convenția de la Espoo1 prevede:
Convenția privind Evaluarea Impactului asupra mediului în context transfrontalier
Art. 2
1. Statele trebuie să ia individual sau în comun, toate măsurile adecvate pentru a împiedica, reduce și controla efectele transfrontaliere nefavorabile semnificative ale activităților propuse. Similar, în încercarea de a reduce pagubele provocate de poluare, Convenția de la Basel solicită un management sănătos al deșeurilor periculoase și al altor deșeuri: Convenția de la Basel, Art. 28. „Managementul sănătos al deșeurilor periculoase și al altor deșeuri” presupune luarea tuturor măsurilor practicabile pentru a asigura că deșeurile periculoase și alte deșeuri sunt gestionate astfel încât să fie protejată sănătatea umană și mediul împotriva efectelor dăunătoare care pot fi provocate de aceste deșeuri.
Creditul acordat măsurilor „practicabile” sugerează faptul că obligația de a împiedica producerea de prejudicii nu este absolută, dar cel puțin solicită statelor să acționeze energic și cu bună credință pentru a lua toate măsurile necesare destinate evitării producerii de pagube asupra mediului.
O variație mai îngustă a obligației cu caracter general de a împiedica prejudicierea mediului este obligația de nu lua măsuri care să deplaseze poluarea de pe teritoriul unui stat către teritoriul altui stat. Principiul „nediscriminării” asigură ca „poluatorii care provoacă poluare transfrontalieră să fie supuși unor prevederi legale obligatorii cel puțin la fel de severe ca cele aplicabile oricărei poluări echivalente produse în propria țară”.
Aceasta înseamnă că regulamentele și regulile naționale din domeniul protecției mediului, cum ar fi cele care stabilesc niveluri admisibile de poluare, care prevăd răspunderea juridică, accesul la justiție sau alte prevederi de fond similare sau regulamente procedurale, trebuie să fie în mod egal aplicate, indiferent dacă poluarea afectează resursele naționale sau pe ale altui stat.
Principiul precauției este unul dintre cele mai generale principii de protecție a mediului, care vizează evitarea pagubelor aduse mediului și realizarea dezvoltării durabile:
„În cazurile în care există pericolul producerii unor pagube severe sau ireversibile, nu se va utiliza ca argument lipsa certitudinii științifice integrale, pentru a amâna aplicarea unor măsuri eficiente sub aspectul costurilor în vederea prevenirii producerii degradării mediului”.
Abordarea bazată pe principiul precauției stă la baza a numeroase instrumente legale internaționale și este de asemenea aplicată în variate domenii, de la protejarea speciilor amenințate, la prevenirea poluării.
Principiul precauției a evoluat ca urmare a recunoașterii crescânde a faptului că, de multe ori, certitudinile științifice apar prea târziu pentru a mai putea permite luarea unor măsuri funcționale pentru a contracara posibile pagube asupra mediului.
Principiul precauției poate avea implicații extinse. Spre exemplu, implementarea principiului precauției în contextul prevenirii poluării, a condus la formularea de către Consiliul de Conducere al UNEP a solicitării exprese adresate statelor de a adopta „metode alternative de Producții mai Curate, care să includă selectarea materiilor prime, înlocuirea produselor, tehnologii și procese de producție curate, ca măsuri de implementare a principiului precauției, pentru a promova sisteme de producție care să micșoreze sau să elimine generarea deșeurilor periculoase…”
Un exemplu este luarea măsurilor de interzicere sau restricție a circulației substanțelor sau produselor ca : azbestul si cadmiul. Conform Regulamentului 793/93 operatorii economici cer ca pentru fiecare dintre aceste produse să se facă o evaluare a riscului, pentru a se descoperi dacă riscul pentru mediu și pentru om justifică restricțiile.
1.4.4 Principiul dezvoltării durabile
În OUG nr 195 din 2005 conceptul „dezvoltare durabilă” este definit ca fiind „dezvoltarea care corespunde necesităților prezentului, fără a compromite posibilitatea generațiilor viitoare de a-și satisface propriile necesități.”
Conceptul de „dezvoltare durabilă” provine din noțiunea de eco-dezvoltare care a apărut în 1972 și care însemna ”armonizarea obiectivelor sociale și economice ale dezvoltării cu o gestiune ecologică prudentă a resurselor și a mediului”. Conceptul de ”dezvoltare durabilă” a apărut oficial în anul 1987, în Raportul Brundtland. Raportul „Viitorul nostru comun” definește dezvoltarea durabilă ca „dezvoltarea care permite satisfacerea nevoilor prezente, fără să compromită capacitatea generațiilor viitoare de a le satisface pe ale lor.”
„Această abordare are meritul de a lega, în mod strâns, procesele de dezvoltare economică, în special prin eradicarea sărăciei și protecția mediului prin legăturile unei gestiuni durabile a resurselor naturale.”
Comisia Brundtland propune, prin termenul de dezvoltare durabilă, o formă de reconciliere, dezvoltarea durabilă presupunând satisfacerea nevoilor (principiul economic), respectul echilibrelor ecologice (principiul ecologic) și luarea în considerație a echității inter și intra-generații (principiul solidarității).
Acest principiu a fost proclamat și în cadrul “Declarației cu privire la mediu și dezvoltare de la Rio” la punctul 3 declarație semnată de majoritatea statelor lumii, printre care și România, în cadrul Conferinței ONU pentru protecția mediului și dezvoltare din iunie 1992. In cadrul acestei Declarații se folosește în mai multe rânduri combinația de termeni „mediu și dezvoltare”. Conform principiului 3 al Declarației privind mediul și dezvoltarea, “dreptul la dezvoltare trebuie realizat astfel încât să satisfacă echitabil nevoile privind dezvoltarea și mediul înconjurător ale generațiilor prezente și viitoare”.
Dezvoltarea durabilă este inclusă în mai mute convenții internaționale printre care cea a ONU privind lupta împotriva deșertificării în țările grav afectate de secetă adoptată la Paris la 17 iulie 1994 unde se menționează că „deșertificarea și seceta compromit dezvoltarea durabilă din cauza corelației care există între acest fenomen și problemele sociale importante ca sărăcia, proasta situație sanitară și nutrițională precum și insecuritatea alimentară”. Mai apare, de asemenea, conceptul de „dezvoltare durabilă” și în Convenția de la Barcelona cu privire la protecția mediului marin și a litoralului Mediteranei din 10 iunie 1995 unde se prevede că „părțile contractante sunt pe deplin conștiente de sarcina prezervării și dezvoltării durabile a acestui patrimoniu comun (mediul marin) în interesul generațiilor prezente și viitoare.”
Din momentul lansării ideii sale la nivel mondial (Raportul Brundtland, 1987), trecând prin documentele Conferinței de la Rio de Janeiro din iunie 1992 și până la Summitul mondial pentru dezvoltare durabilă de la Johannesburg din 2002, conceptul de dezvoltare durabilă a cunoscut numeroase dezvoltări.
Uniunea Europeană a stabilit o strategie proprie pe termen lung care vizează concilierea politicilor având ca obiect o dezvoltare durabilă din punct de vedere al mediului economic și social în vederea ameliorării condițiilor de viață ale generațiilor prezente și viitoare.
„Această strategie este concepută ca un cadru politic „pentru a permite dezvoltarea durabilă, adică una care să răspundă nevoilor prezentului fără a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a și le satisface pe ale lor.”
Dezvoltarea durabilă cu cei trei piloni ai săi și anume: dezvoltarea economică, dezvoltarea socială și protecția mediului, este concepută și promovată ca un nou tip de dezvoltare menit să sintetizeze și să exprime o devenire a societății care să asigure perpetuarea speciei umane în armonie cu natura. Cei trei piloni pe care se bazează trebuie să se influențeze reciproc pentru a asigura această devenire viabilă.
Atunci când sunt elaborate și adoptate politicile, trebuie să se țină cont și să se analizeze consecințele economice, sociale și ecologice ale acestora.
Acest proces complex a fost aprofundat în Comunicarea din 2002 a Comisiei consacrată parteneriatului mondial pentru dezvoltare durabilă.
Strategia identifică șase tendințe nedurabile asupra cărora este necesar să se acționeze două dintre ele fiind deja preconizate de strategia de la Lisabona: lupta contra excluderii sociale și a sărăciei și necesitatea de a face față consecințelor îmbătrânirii democratice.
Un alt obiectiv al strategiei este gestiunea mai durabilă a resurselor naturale.
O revizuire a Strategiei a avut loc în 2005 în urma realizării unui bilanț al activităților desfășurate și pe baza căruia s-au reformulat marile orientări pentru viitor.
Astfel, Consiliul European de la Bruxelles din iunie 2005 a reafirmat obiectivele cheie ale dezvoltării durabile și anume:
protecția mediului,
echitatea și coeziunea socială,
prosperitatea economică,
rolul Uniunii Europene în acest domeniu.
Principiile care stau la baza acestei Strategii sunt:
promovarea și protecția drepturilor fundamentale,
solidaritatea intra și intergenerațională,
garanția unei societăți deschise și democratice,
participarea cetățenilor, întreprinderilor și parteneriatelor sociale,
coerența și integrarea politicilor,
exploatarea celor mai bune cunoștințe disponibile,
principiile precauției și „poluatorul plătește”.
În 2005, Comisia a adoptat „Indicatorii dezvoltării durabile pentru urmărirea aplicării strategiei dezvoltării durabile a UE” care stabilește o listă de indicatori pentru urmărirea punerii în aplicare a priorităților politice care au fost adoptate de Consiliile europene de la Goteborg și Barcelona ori care corespund angajamentelor luate de Uniune în urma Summitului de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă din 2002. Această listă de indicatori cuprinde 12 indicatori cheie (aceștia corespund principalelor teme ale dezvoltării durabile de la nivel european și internațional), 45 indicatori de politici principale și 98 indicatori analitici (corespund măsurilor de aplicare a obiectivelor esențiale).
1.4.5 Principiul corectării cu prioritate la sursă a poluării mediului
Acest principiu este prevăzut și în art 3 din OUG 195 din 2005 care a abrogat Legea 137 din 1995. La art.3 sunt prevăzute următoarele: Principiile și elementele strategice ce stau la baza prezentei ordonanțe de urgență sunt:
a) principiul integrării politicii de mediu în celelalte politici sectoriale;
b) principiul precauției în luarea deciziei;
c) principiul acțiunii preventive;
d) principiul reținerii poluanților la sursă;
e) principiul "poluatorul plătește";
f) principiul conservării biodiversității și a ecosistemelor specifice cadrului biogeografic natural;
g) utilizarea durabilă a resurselor naturale;
h) informarea și participarea publicului la luarea deciziilor, precum și accesul la justiție în probleme de mediu;
i) dezvoltarea colaborării internaționale pentru protecția mediului.
Acest principiu a fost dezvoltat cu precădere în reglementările comunitare care vizează combaterea poluării prin acțiunea asupra surselor ei.
Reglementările sunt grupate în două categorii și anume reglementări care privesc activitățile poluante și reglementări care vizează substanțele poluante.
Principiul a fost inserat prin Actul unic din 1987. Printr-o decizie a Curții de Justiție s-a interzis importul regional de deșeuri și s-a precizat necesitatea depunerii deșeurilor cât mai aproape posibil de locul generării lor.
În lumina formulării date conținutului propriu al acestui principiu în alte documente internaționale, anticiparea și prevenirea riscurilor sunt completate cu ideea că aceste obiective trebuie să fie realizate prin folosirea celor mai bune tehnici disponibile; această precizare este cuprinsă în reglementările legislative și în doctrina de specialitate din Franța. Se citează, în acest sens, Convenția de la Paris din 22 septembrie 1992 pentru protecția mediului marin al Atlanticului de nord-est (art.2 și art.3 lit.a și b), potrivit căreia “părțile contractante… vor ține pe deplin cont de folosirea celor mai noi progrese tehnice realizate și metode concepute pentru prevenirea și suprimarea integrală a poluării” și, de asemenea, “acestea vor asigura aplicarea celor mai bune tehnici disponibile și cea mai bună practică de mediu”.
Secțiunea II – Instituții centrale cu atribuții în protejarea mediului
2.1 Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor
Sarcinile de specialitate privind protecția emdiului revin autorității centrale, adică Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor. Denumirea și organizarea actuală a acestuia rezultă din HG nr 409/2004.
Ministerul are în subordine agenții de protecție a mediului județene și a municipiului București, care sunt servicii publice descentralizate, precum și multe instituții publice finanțate de la bugetul de stat, precum Administrația Rezervației Biosfere Delta Dunării.În subordinea ministerului mai există și unități de cercetare științifică, proiectare, documentare și infromare, finanțate din venituri extrabugetareprecum Institutul de Cercetări și Ingineria Mediului București, Institutul de Cercetări și Proiectări „Delta Dunării” Tulcea, Oficiul de Informare și Documentare București și regii autonome și societăți naționale.
Ministerul colaborează cu celelalte ministere și organe centrale de specialitate din subordinea Guvernului, cu autoritățile publice locale și cu alte organisme interesate,precum Ministerul Educației și Cercetării, Ministerul Transporturilor și Lucrărilor Publice, Garda Financiară.
Dintre atribuțiile cu caracter general ce revin Ministerului amintim: emite acordurile de mediu, avizează licențele sau permisele prevăzute în actele normative, omologhează împreună cu alte autorități tehnologii, echipamente, produse și aparatură din domeniul său de activitate.
Acordul de mediu reprezintă actul tehnico-juridic prin care se stabilesc condițiile de realizare a proiectului, din punct de vedere al protecției mediului; acordul de mediu reprezintă decizia autorității competente pentru protecția mediului, care dă dreptul titularului de proiect să realizeze proiectul din punct de vedere al protecției mediului.
De asemenea asigură desfășurarea activității de cercetare științifică și inginerie tehnologică, promovează măsuri pentru conservarea mediului și diversității biologice, stabileșet regimul de administrare a ariilor protejate, asigură cadrul legal pentru accesul societății civile la informațiile de mediu.
Atribuțiile specifice ce revin ministerului sunt:
în domeniul gospodăririi apelor: stabilește regimul de utilizare a resurselor de apă și asigură elaborarea de cercetări, studii, prognoze și startegii în domeniu, realizează unitatea de concepție în acest domeniu și colaborează cu celelalte autorități ale administrației publice centrale și locale pentru amenajarea complexă a bazinelor hidrografice, descoperirea unor noi surse de apă și protecția lor împotriva epuizării și degradării, coordonează activitatea de avizare și autorizare a lucrărilor ce se construiesc pe ape.
în domeniul protecției mediului: emite avize, acorduri, autorizații și permise; promovează instrumentele juiridice, economcie și financiare pentru introducerea tehnologiilor nepoluante, actualizează și aplică Strategia și Planul Național de Ascțiuni pentru Protecția Mediului precum și a altor politici și strategii în acest moment.
Având în vedere dreptul cetățenilor la informațiile de mediu, vom trece în revistă acest subiect în cele ce urmează.
Prin informația de mediu față de care se promovează accesul aceasta reprezintă orice informație scrisă, vizuală, audio, electronică sau sub orice formă materială privind:
starea elementelor de mediu, cum ar fi aerul și atmosfera, apa, solul, peisajul și zonele naturale, diversitatea biologică și componentele sale, inclusiv organismele modificate genetic și interacțiunea dintre aceste elemente.
factori cum ar fi: substanțele, eneergia, zgomotul și radiația și activitățile ori măsurile, inclusiv măsurile administrative, autorizațiile de mediu, politicile, legislația, planurileși programele care afectează sau pot afecta elementele de mediu,
starea sănătății și siguranței umane, condițiile de viață umană, zonele culturale și construcțiile.
Accesul la informație trebuie să fie liber, autoritățile publice având obligația de a pune la dispoziția publicului, conform legislației naționale în vigoare, informațiile de mediu care le sunt cerute, inclusiv copiile de pe documentele respective și fără a fi necesară declararea interesului cel ami târziu la o lună după ce cererea a fost înaintată. Asemenea informații trebuie să fie puse la dispoziția publicului într-o manieră transparentă.
Autoritatea poate să perceapă o sumă în cumantul rezonabil pentru serviciile asigurate și efectuate. O solicitare de informație de mediu poate fi refuzată dacă:
autoritatea publică căreia îi este adresată solicitarrea nu deține informația respectivă,
cererea este vizibil rezonabilă sau este formulată într-o manieră prea generală,
cererea se referă la documente în curs de elaborare sau privește sistemul de comunicații intern al autorităților publice.
O solicitare de informație de mediu poate fi refuzată dacă dezvăluirea acesteia ar afecta:
confidențialitatea procedurilor autorităților, în cazul în care o astfel de confidențialitate este prevăzută de legislația națională.
relațiile internaționale, siguranța națională sau securitatea publică,
confidențialitatea informațiilor comerciale și industriale.
drepturile de proprietate intelectuală,
confidențialitatea unor date personale sau a unor dosare aparținând unei persoane fizice,
interesele unei terțe părți care a oferit infromația cerută fără ac acea parte să fie pusă sau să existe posibilitatea punerii sale sub o obligație legală de a face astfel,
mediul la care se referă informația, cum ar fi locurile de cuibărit ale speciilor rare.
Fiecare parte se va asigura ca informația de mediu să devină disponibilă în mod progresiv prin intermediul unor baze electronice de date care sunt ușor accesibile publicului prin rețele de telecomunicații publice. Informatia accesibila in aceasta forma trebuie sa includa:
rapoarte asupra starii mediului,
texte ale legilor privind/sau in legatura cu mediul;
politici, planuri si programe privind/sau in legatura cu mediul, acordurile de mediu;
alte informatii, cu precizarea ca disponibilizarea unor asemenea informatii sub aceasta forma ar facilita aplicarea legilor nationale prin care se implementeaza prezenta conventie, cu conditia ca aceasta informatie sa fie deja disponibila sub forma electronica.
Participarea publicului, corect informat, este un lucru benefic întrucât permite indivizilor să contribuie la luarea deciziilor de mediu, acestea devenind acte juridice mult mai responsabile. In acest fel se ridică si nivelul de conștientizare și înțelegere a populației asupra problemelor de mediu.
Democrația participativă nu este, bineînțeles, expres prevăzută pentru politicile de ocrotire a mediului însă în acest domeniu activitatea statului nu poate avea șanse de izbândă fără împărțirea răspunderii cu toți cetățenii, cu organizațiile acestora.
Astfel, cum se precizează în literatura de specialitate, „revendicarea participării cetățenilor la protecția mediului este legată de caracterele particulare ale problemelor acestui domeniu: universalitate, durată, interdependență și ireversibilitate”..
Dreptul la informare se înfățișează, în fapt, ca un drept de acces la informație. Este, de altfel, modul în care acest drept își găsește consacrarea în art.31 al Constituției României, potrivit căruia “dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit” (alin.1). Textul mai precizează, înainte de a stabili limitele exercitării acestui drept, că “autoritățile publice, potrivit competențelor ce le revin, sunt obligate să asigure informarea corectă a cetățenilor asupra treburilor publice și asupra problemelor de interes personal”.
Legea nr.86/2000 prin care a fost ratificată Convenția de la Aarhus privind accesul la informație, participarea publicului la luarea deciziei și accesul la justiție în probleme de mediu urmată de HG 1115/2202 referitoare la accesul la informația privind mediul reprezintă, în opinia noastră căi de acces garantate pentru populație, pe de o parte iar pe de altă parte norme imperative de gestionare și furnizare a informației de mediu pentru autoritățile publice responsabile – cu atât mai mult cu cât – ne-am permite să subliniem – în conformitate cu dispozițiile legale, nu este necesară justificarea scopului solicitării informației.
Accesul trebuie să fie asigurat numai cu privire la informațiile deținute deja de către autoritățile publice, acestea trebuie să stabilească mecanisme adecvate de informare și asupra activităților propuse ori în curs care riscă să aibă incidențe importante asupra mediului.
Este instituită obligația pentru state de a publica și de a difuza la intervale regulate care să nu depășească trei sau patru ani, un raprot național asupra stării mediului. Părțile contractante trebuie să publice textele importante privitoare la mediu: legi privind mediul, politici, planuri sau programe, tratate internaționale precum și informații referitoare la funcționarea administrației.
Participarea publicului trebuie să comporte posibilitatea pentru ca acesta să înainteze, în scris sau când este cazul, la o audiere publică ori un sondaj cu solicitantul, orice comentarii, informații, analize sau opinii considerate relevante pentru activitatea propusă.
Participarea privește doar proiecte precise. Publicul poate fi asociat la elaborarea de planuri și programe referitoare la mediu, după ce a primit infromațiile necesare precum și a unor porietcet de reglementări juridice care ar putea avea un efect important asupra mediului.
Accesul la justiție este asigurat potrivit reglementărilor juridice naționale. În cazul în care o persoană estimează că cererea sa de informare a fost ignorată, respinsă abuziv ori insuficient luată în considerare este contestată legalitatea unei decizii, a unui act ori a unei omisiuni privind participarea la decizii privind activități particulare atât de procedură, cât și de fond, atunci când actele sau omisiunile particularilor sau autorităților publice sunt contrare dispozițiilor dreptului național al mediului.
Cererile trebuie să fie examinate de către o instanță judiciară ori un alt organ independent și imparțial stabilit de lege.
Procedura va trebui să fie suficientă și efectivă, să asigure mai multe grade de jurisdicție, să fie obiectivă, echitabilă și rapidă.
Prima reuniunea a părților convenției din Italia din 21-23 octombrie 2002 a adoptat Declarația de la Lucca, în care s-a exprimat și nevoia adoptîrii unui sistem de raportare adecvat și a unui mecanism de control în privința respectării prevederilor documentului.
Informațiile privind caracteristicile, starea și cauzele care produc schimbări asupra mediului sunt elementul primordial în definirea unor măsuri eficiente de protecție a mediului. Cunoașterea detaliilor unor probleme pe care dorim să le adresăm reprezintă o condiție esențială pentru obținerea unor soluții rapide și eficiente de rezolvare a lor. Este motivul pentru care în general se consideră că informațiile sunt mai de preț decât banii și prin urmare cei ce dețin informații prețioase și știu să le folosescă sunt în măsură să influențeze decizii și să devină indispensabili… Deci informația înseamnă putere.
Informarea cetatenilor asupra problemelor de mediu si a solutiilor de prevenire si protectie a mediului este primul pas in constientizarea acestora referitor la impedimentele ce pot apare prin poluare. Educatia ecologica incepe cu o buna informare. Apoi cetateanul trebuie implicat direct in rezolvarea problemelor de mediu, prin participarea acestuia la intocmirea regulamentelor, la formularea si aplicarea deciziilor. Doar asa opinia publica devine operationala.
Accesul la informatia de mediu – un mecanism eficient de protectia mediului
Dreptul cetatenilor de a avea acces la informatiile de mediu este unul dintre cele mai puternice mecanisme de protectie a mediului. Cum ? Cunoscand realitatea este usor de evitat speculatiile care conduc de multe ori pe cei interesati in rezolvarea unor probleme pe un drum gresit. Exista in Romania numeroase exemple, chiar si in prezent, cand datorita unei lipse acute de informatii asupra unor solutii optime de rezolvare a unor probleme se fac greseli cu grave consecinte asupra mediului, iar cei constienti de aceste consecinte nu pot lua masuri eficiente de prevenire tot datorita lipsei unor informatii adecvate. Iata de ce in Romania problema accesului la informatiile de mediu (si nu numai) devine o problema fundamentala pentru cresterea eficientei actiunilor de prevenire si combatere a pericolelor legate de alterarea cadrului natural. Factorii de decizie sunt in primul rand raspunzatori de informarea oportuna, completa si corecta a cetatenilor asupra tuturor chestiunilor care i-ar putea privi pe acestia. Trebuie privit cu atentie faptul ca detinerea informatiei si diseminarea ei catre populatie nu duce la protejarea mediului decat daca publicul este capabil sa o inteleaga si sa o folosesca. In acest context este necesara o campanie de educatie a populatiei precum si servicii specializate pentru indrumarea cetatenilor in rezolvarea cazurilor. Nu exista scuze pentru dezorganizarea unor servicii de relatii cu publicul sau a unor birouri specializate in diseminarea informatiilor si asistarea cetatenilor in formularea si rezolvarea unor probleme specifice; exista doar interesul perpetuarii unei stari de confuzie si indiferenta, care aduce beneficii unor grupuri interesate de propria lor prosperitate.
Inima acestui sistem este participarea publica, care are la baza informarea.
Participarea publica este deci orice instrument folosit pentru a implica publicul in luarea deciziilor privind mediul si include dreptul la informare, dreptul la participare si dreptul la accesul in justitie.
Participarea publica este eficienta doar când respecta anumite reguli
Asa cum realizarea oricarui proiect de investitii presupune parcurgerea unor etape cu trasaturi specifice, participarea publica este posibila in fiecare din aceste etape, cu proceduri specifice. Din acest motiv, cei in masura sa decida asupra modului de realizare a proiectelor, sunt obligati sa asigure informarea si cadrul de participare a publicului in fiecare faza a aprobarii proiectelor.
De multe ori participarea publica in procesul decizional este incorect definita, din aceasta cauza se considera ca este ineficienta. Unii cred ca simpla informare a cetatenilor poate fi definita ca un proces de participare publica. Alteori, participarea publica se opreste in faza de consultare. Consultarea cetatenilor asupra deciziilor ce urmeaza a fi luate poate fi eficienta doar când are loc din faza de conceptie a acestora, când optiunile sunt deschise. Exista totusi proceduri care permit publicului sa intervina in procesul decizional pâna in faza de influenta si control. In acest sens este necesar sa se cunoasca procedurile legale de acces la informatii si tehnicile eficiente de participare publica.
Un proces obiectiv de participare publica la luarea deciziilor presupune parcurgerea urmatorilor pasi importanti:
identificarea publicului (grupului de persoane afectate de o anumita decizie ce urmeaza sa se ia), respectiv separarea persoanelor si institutiilor direct interesate in obtinerea sau construirea deciziei;
receptionarea opiniei publicului, construirea consensului in cadrul grupului afectat, respectiv: accesul la informatie a tuturor celor interesati, separarea pe grupuri de interese, negocieri, acceptarea problemelor, delegarea persoanelor care sa reprezinte interesele grupului;
actiunea propriu-zisa, respectiv utilizarea tehnicilor de participare publica pentru obtinerea deciziei.
Principiile fundamentale ale participarii publice sunt stipulate in legi si sunt legate in general de trei aspecte: accesul la informatii, dreptul si cadrul de participare, dreptul de petitie si apel in justitie. In afara cerintelor legale (formale), exista o serie de cai nonformale (nejuridice).
Metodele participarii publice sunt:
Metode legale
Metodele legale de participare publica sunt cele bazate pe Constitutie:
-dreptul la cunoastere ( accesul la informatie ),
-dreptul la libera exprimare,
-dreptul de a vorbi,
-dreptul de asociere,
-dreptul la un mediu curat.
Metode non formale
Metodele non formale de participare publica sunt non legale (nu ilegale).De exemplu:
-educationale (de ex.: publicarea de buletine informative, organizarea de ateliere de lucru, competitii, tabere, expozitii, lucrul in scoli, tururi pe biciclete, seminarii, campanii etc.)
-presiuni directe (de ex .:trimiterea de petitii, plangeri, colectare de semnaturi, demonstratii, folosirea mass-mediei)
-lobby (de ex..:organizarea de audieri publice, consultari, mese rotunde, elaborarea de politici alternative, influentarea oamenilor de decizie)
-servicii (de ex..: promovarea participarii publice sau actiuni ale altor organizatii, instruiri, hot-lines, telefoane verzi, centre de informare, coalitii etc.)
-metode complementare/semi-legale (dezvoltarea de proceduri alternative ca de ex. pichetarea voluntara , audieri, monitorizari post-proiect, comitete ale cetatenilor pentru a controla procesul de autorizare etc.).
In ceea ce priveste implicarea localnicilor in procesul decizional, aceasta se poate desfasura pe toate treptele de intensitate stabilite in teoria participarii publice, respectiv: informare, consultare, implicare, influenta si control.
Indiferent de mecanismele de participare publica aplicate in ceea ce priveste elaborarea unor decizii, se va proceda in primul rând la o buna informare a locuitorilor cu privire la toate aspectele legate de proiectele ce urmeaza a fi analizate, asigurându-se astfel transparenta procesului administrativ si dând posibilitatea locuitorilor de a-si face o parere cu privire la cauzele si rezolvarile problemelor ivite.
In cadrul comunitatilor din regiune, exista mai multe nivele de interes in ceea ce priveste participarea la deciziile comunitatii. Astfel, majoritatea locuitorilor fac parte din categoria apaticilor si observatorilor, existând insa si numerosi sfatuitori. Cât despre analisti si implicati, numarul acestora este foarte redus, ca efect al nivelului scazut de informare si cunostinte in domeniul legislatiei. In schimb promotorii consensului sunt aproape inexistenti, ceea ce denota un slab spirit al comunitatii.
Având in vedere analiza grupurilor de mai sus, alaturi de cunoasterea conditiilor si a posibilitatilor specifice fiecarei comune si sat in parte, se pot folosi urmatoarele tehnici si mecanisme de participare publica:
la nivelul de informare a publicului:
realizare de materiale tiparite (informari, brosuri, pliante, rapoarte ale Consiliului local, ziare locale)
panouri de afisaj si expozitii (unde se pot afisa proiecte, anunturi, informari, sondaje de opinie, comentarii, etc.)
scrisori directe adresate localnicilor de catre Consiliu local si Primarie (acestea vor creste increderea locuitorilor in interesul de care se bucura din parte autoritatilor locale, contruind punti de dialog cu acestia)
folosirea mass-mediei disponibile (se poate apela la serviciile unui post de radio sau televiziune care este receptionat pe teritoriul comunei, sau a unui cotidian de larga audienta)
sesiuni de informare publica cum ar fi: puncte de informare, organizarea de vizite pe teren, intâlniri cu diferite prilejuri (acestea au o mare importanta in viata satului, constituind modalitati de dialog intre cetateni si autoritati, ele fiind deja practicate des).
la nivelul de receptionare a opiniei publicului:
sondaje gen: interviuri, chestionare, fise de lucru
intâlniri restrânse cu reprezentantii grupurilor de interese
dezbateri publice: prezentarea unor proiecte catre public,audiente publice, cerc samoan (ascultarea tuturor opiniilor pe baza presiunilor realizate de catre cei ce doresc a se face auziti).
implicarea directa in procesul decizional:
infiintarea unor grupuri consultative publice (de legatura), cu rol de a comenta sau a oferi consultatii intr-o problema specifica
infiintarea unor grupuri partener (consultative), cu rol de a lucra impreuna cu grupurile de experti sau de control
infiintarea de grupuri operationale (task force), cuprinzând participanti din toate grupurile de interes, pe teme specifice, pentru rezolvarea unor probleme curente
realizarea unor grupuri de rezolvare a problemelor (ateliere de lucru, pentru solutii la o problema specifica; dialoguri, pentru comunicarea dintre diverse grupuri de interes cu opinii diferite; jocuri de simulare, pentru aflarea efectelor aplicarii unei strategii sau decizii; celule de planificare, constând in alocarea de resurse de catre diverse grupuri de interes pentru rezolvarea unei probleme)
procese de contruire a consensului: concilierea, mediata de un conciliator
arbitrajul
panelul mediator, prin folosirea unui intermediar care nu este direct interesat in problema mediata.
Pentru fiecare din aceste tehnici exista dezvoltata o intreaga teorie, exercitiul practic fiind insa singurul care decide asupra celei mai bune tehnici, adaptata la conditiile obiective existente.
Beneficiile participarii publice la luarea deciziilor
Se cunoaste faptul ca participarea publica reprezinta cel mai eficient instrument de aplicare in practica a unor programe si strategii vizând dezvoltarea locala. Publicul este una dintre cele mai mari resurse in dezvoltarea si implementarea practica a legilor si politicilor locale. Locuitorii cunosc pamântul, trasaturile lui naturale, mai bine decât o va putea face vreodata un guvern. Numarul lor ii face mai penetranti decât cea mai larga influenta guvernamentala. Si, deoarece localnicii lucreaza, traiesc si calatoresc in regiune, ei isi au aportul la infrumusetarea, sanatatea si stabilitatea acesteia. De aceea, implicarea localnicilor este cruciala pentru stabilirea si punerea in practica a unor proiecte de dezvoltare locala.
Conceptia si implementarea in practica a unor proiecte care vizeaza diferite aspecte ale dezvoltarii localitatilor din zonele rurale sunt procese de colaborare, necesitând actiuni concentrate ale autoritatilor. Implicarea in aceste procese poate fi benefica fiecarui grup luat individual, asa cum s-a mentionat in capitolele anterioare. In mod sigur insa, ea poate fi benefica intregii populatii.
Participarea in procesul de planificare a proiectelor locale poate fi considerata ca un beneficiu pentru localnici, deoarece ea permite fiecarui locuitor sa aiba un impact mai mare in procesul decizional care tinde sa-i schimbe traiul. Participarea publica ofera populatiei posibilitatea de a cunoaste riscurile la care sunt expusi indivizii, familiile si comunitatea, pentru a-si adapta activitatile in mod corespunzator. In plus, participarea publica da cetatenilor dreptul si sentimentul ca pot avea o influenta cu efect pozitiv asupra conditiilor concrete din regiunea lor. Facându-i partasi la procesul decizional, locuitorii vor accepta mai usor efectele schimbarilor ce urmeaza sa se produca, scazând sansele ca deciziile sa fie contestate ulterior.
Pentru economia locala, participarea publica in procesul decizional mareste capacitatea de intelegere a patronilor fata de interesele si necesitatile consumatorilor si ii invata cum sa-si organizeze activitatea mai eficient. De asemenea, participarea cetatenilor la deciziile legate de economia locala, asigura acesteia girul sau blamul comunitatii, ca si conditii necesara pentru functionarea nestingherita a unitatii.
Pentru guvern, beneficiile participarii publice sunt si mai importante. Implicarea locuitorilor poate suplini economicos atributele organelor guvernamentale in ceea ce priveste controlul si metodele de contrângere, economisind atfel bani si timp pentru autoritati. Legitimarea de catre localnici a unor actiuni concrete ce urmeaza a se realiza pe teritoriul administrativ al unei comune, mareste sansele ca aceste actiuni sa fie implementate nestigherit si sa fie sprijinite de catre populatie.
Participarea publica prezinta si o serie de riscuri intre care cel mai insemnat este folosirea ei pentru sustinerea unor interese personale sau de grup. Aceste riscuri pot fi diminuate prin folosirea in mod corespunzator a tehnicilor de participare publica.
In elaborarea propunerilor vizând mecanisme de participare publica s-a tinut cont de o analiza a nivelului de cunostinte si intelegere a locuitorilor, precum si de posibilitatile ca acestea sa evolueze odata cu introducerea unor noi punti de comunicare si largirea paletei mijloacelor de informare in masa, preconizate in planurile de dezvoltare locala.
2.2 Organisme interministeriale având răspunderi în domeniu
Au fost constituite organisme interministeriale precum: Comisia Interministerială de Omologare a Produselor de Uz Fitosanitar care este formată din specialiști în domeniul fitosanitar, sanitar, sanitar –veterniar, al silviculturii și protecției mediului. Atribuțiile acestei Comsii, modul de organizare și procedura de lucuru sunt prevăzute în regulamentul propriu de organizare și funcționare, Comisia Interministerială pentru autorizarea și omologarea îngrășămintelor folosite în România, Comisia Guvernamentală de apărare Împotriva Dezastrelor, Comsia Națională pentru Securitate Biologică, Regia autonomă a Pădurilor, Agenția Națională Sanitară Veterinară.
2.3 Autoritățile locale și rolul lor juridic în înfăptuirea politicii ecologice
Autoritățile administrației publice județene și locale sunt participante active la acțiunile complexe de protecție a mediului.
Consiliile județene analizează propunerile făcute de comune și orașeîn vederea elaborării de prognoze pentru protecția și refacerea mediului. Prefectul poate dispune luarea măsurilor corespunzătoare pentru apărarea drepturilor cetățenilor la un mediu sănătos, prin organele legal constituite.
Acetste autorități supraveghează aplicarea prevederilor din planurile de urbanism și amenajarea teritoriului, în acord cu planificarea de mediu, veghează ca agenții economici din zona de responsabilitate să nu comită accidente de poluare, să nu facă depozitări necontrolate de deșeuri, adoptă programe pentru dezvoltarea rețelelor de canalizare, de aprovizionare cu apă potabilă.
ONG-urile pot fi:
grupuri și organizații care se ocupă de politica mediului, încercând să influențeze politica oficială și să o îmbunătățească,
grupuri și organizații care se ocupă cu informația și educația,
grupuri și organizații ce pun în practică, ele însele, modul de viață ecologic, oferind un exemplu personal.
Secțiunea III – Studiul de caz – Rolul primarului pentru a asigura protecția mediului in caz de inundații
Riscul producerii inundațiilor datorită ploilor abundente și topirii bruște a zăpezii se datorează, pe de o parte, caracteristicilor cursurilor de apă din România, amplasării unor importante obiective în zone inundabile, iar pe de altă parte insuficienței lucrărilor cu rol de apărare împotriva inundațiilor. Astfel de riscuri există îndeosebi în bazinele hidrografice ale: Bârladului, Siretului, Sucevei, Moldovei, Bistriței, Trotușului, Putnei și Milcovului, Râmnicului, Buzăului, Ialomiței, Argeșului și Dâmboviței, Teleormanului și râului Vedea, Oltului, Jiului, Cernei, Nerei, Carașului, Timișului, Begăi, Mureșului, Crișurilor, Barcăului, Someșurilor, Tisei și Vișeului, Arieșului, Târnavelor.
Riscul producerii unor inundații bruște și unor dezastre de proporții, ca urmare a unor posibile avarii ori distrugeri ale lucrărilor hidrotehnice cu rol de apărare împotriva inundațiilor poate conduce la pierderi de vieți omenești și mari pagube materiale.
Tipuri de risc generatoare de situații de urgență:
a) inundații, prin revărsările naturale ale cursurilor de apă, datorate creșterii debitelor sau blocajelor produse de ghețuri, plutitori, aluviuni și avalanșe de zăpadă și prin scurgeri de pe versanți;
b) inundații provocate de accidente sau avarii la construcțiile hidrotehnice;
c) fenomene meteorologice periculoase: ploi torențiale, ninsori abundente, furtuni și viscole, depuneri de gheață, chiciură, polei, înghețuri timpurii sau târzii, grindină și secetă (hidrologică).
Sunt expuse direct sau indirect acestor tipuri de risc:
a) populația, precum și bunurile sale mobile și imobile;
b) obiectivele sociale;
c) capacitățile productive (societăți comerciale, platforme industriale, centrale electrice, ferme agrozootehnice, amenajări piscicole, porturi și altele);
d) barajele și alte lucrări hidrotehnice care reprezintă surse de risc în aval, în cazul producerii de accidente;
e) căile de comunicații rutiere, feroviare și navale, rețelele de alimentare cu energie electrică, gaze, sursele și sistemele de alimentare cu apă și canalizare, stațiile de tratare și de epurare, rețelele de telecomunicații și altele;
f) mediul natural (ecosisteme acvatice, păduri, terenuri agricole, intravilanul localităților și altele).
Gestionarea situațiilor de urgență generate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale este o activitate de interes național având în vedere frecvența de producere și dimensiunea efectelor acestor tipuri de risc.
Principiile managementului situațiilor de urgență sunt:
• previziunea și prevenirea;
• prioritatea protecției și salvării vieții oamenilor;
• respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului;
• asumarea responsabilității gestionării situațiilor de urgență de către autoritățile administrației publice;
• transparența activităților desfășurate pentru gestionarea situațiilor de urgență, astfel încât acestea să nu conducă la agravarea efectelor produse;
• continuitatea și gradualitatea activităților de gestionare a situațiilor de urgență, de la nivelul autorităților administrației publice locale până la nivelul autorităților administrației publice centrale, în funcție de amploarea și de intensitatea acestora;
• operativitatea, conlucrarea activă și subordonarea ierarhică a componentelor Sistemului Național.
Managementul situațiilor de urgență se realizează prin:
• măsuri de prevenire și de pregătire pentru intervenții;
• măsuri operative urgente de intervenție după declanșarea fenomenelor periculoase cu urmări grave;
• măsuri de intervenție ulterioară pentru recuperare și reabilitare.
Prin gestionarea situațiilor de urgență generate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale se înțelege identificarea și monitorizarea, înștiințarea factorilor interesați, avertizarea populației, evaluarea, limitarea, înlăturarea sau contracararea factorilor de risc.
Măsurile de limitare, înlăturare sau contracarare a efectelor tipurilor de risc constituie o obligație pentru organele administrației publice centrale și locale cu atribuții în acest domeniu și pentru toate persoanele juridice și fizice, cu excepția persoanelor cu handicap, a bătrânilor, copiilor și a altor categorii defavorizate.
La nivelul municipiilor, orașelor și comunelor se constituie comitete locale pentru situații de urgență, formate din președinte (primarul), vicepreședinte (un viceprimar), și membrii: secretarul comunei, orașului, sectorului sau municipiului, după caz; reprezentanți ai serviciilor publice și ai principalelor instituții și operatori economici din unitatea administrativ-teritorială respectivă, precum și manageri sau conducători ai operatorilor economici, filialelor, sucursalelor ori punctelor de lucru locale, care, prin specificul activității, constituie factori de risc potențial generatori de situații de urgență; consultanți.
Ședințele comitetelor pentru situații de urgență se desfășoară în prezența majorității membrilor sau a înlocuitorilor desemnați. Hotărârile comitetelor pentru situații de urgență se adoptă cu votul a două treimi din numărul membrilor prezenți, cu excepția punerii în aplicare a planului de evacuare, care se face în baza deciziei președintelui comitetului.
Comitetele locale au următoarele atribuții principale:
• informează prin centrul operațional județean, respectiv al municipiului București, privind
stările potențial generatoare de situații de urgență și iminența amenințării acestora;
• evaluează situațiile de urgență produse pe teritoriul unității administrativ-teritoriale, stabilesc măsuri și acțiuni specifice pentru gestionarea acestora și urmăresc îndeplinirea lor;
• declară, cu acordul prefectului, starea de alertă pe teritoriul unității administrativ-teritoriale; analizează și avizează planul local pentru asigurarea resurselor umane, materiale și financiare necesare gestionării situației de urgență;
• informează comitetul județean și consiliul local asupra activității desfășurate;
• îndeplinesc orice alte atribuții și sarcini stabilite de lege sau de organismele și organele abilitate.
• aprobă organizarea protecției civile la nivelul unității administrativ-teritoriale, analizează anual și ori de câte ori este nevoie activitatea desfășurată și adoptă măsuri pentru îmbunătățirea acesteia;
• aprobă planurile anuale și de perspectivă pentru asigurarea resurselor umane, materiale și financiare destinate prevenirii și gestionării situațiilor de urgență;
• participă, potrivit legii, la asigurarea finanțării măsurilor și a acțiunilor de protecție civilă, precum și a serviciilor de urgență și a structurilor care au atribuții legale în acest domeniu;
• stabilesc, în condițiile legii, taxe speciale pe linia protecției civile;
• înființează, în condițiile legii și cu avizul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, centre de formare și evaluare a personalului din serviciile voluntare de urgență;
• gestionează, depozitează, întrețin și asigură conservarea aparaturii și a materialelor de protecție civilă prin serviciile specializate din subordine;
• asigură spațiile necesare funcționării inspectoratelor pentru situații de urgență corespunzătoare, paza și securitatea acestora și a centrelor operaționale, precum și spațiile pentru depozitarea materialelor de intervenție.
La nivelul administrației publice locale se constituie, prin dispoziția primarului, Centre operative pentru situații de urgență cu activitate temporară.
Centrele operative cu activitate temporară sunt structuri tehnico-administrative înființate în scopul îndeplinirii funcțiilor specifice pe durata stării de alertă, în cazul situațiilor de urgență, precum și pe timpul unor exerciții, aplicații și antrenamente pentru pregătirea răspunsului în astfel de situații. Centrele operative se constituie din personalul aparatului propriu al autorităților administrației publice locale. Atribuțiile specifice ale comitetelor și centrelor operative se prevăd în regulamentele de organizare și funcționare proprii instituțiilor respective, în raport cu specificul situațiilor de urgență gestionate și al funcțiilor de sprijin pe care le îndeplinesc, avizate și aprobate conform Ordonanței de urgență nr. 21/2004, modificată și aprobată de Legea 15/2005.
Pe timpul îndeplinirii atribuțiilor de serviciu personalul centrelor operative este învestit cu exercițiul autorității publice.
Centrele operative cu activitate temporară au următoarele atribuții principale:
a) centralizează și transmit operativ la centrul operațional al Inspectoratului Județean pentru Situații de Urgență date și informații privind apariția și evoluția stărilor potențial generatoare de situații de urgență;
b) monitorizează situațiile de urgență și informează Inspectoratul Județean și celelalte centre operaționale și operative interesate;
c) urmăresc aplicarea regulamentelor privind gestionarea situațiilor de urgență și a planurilor de intervenție și cooperare specifice tipurilor de riscuri;
d) asigură transmiterea operativă a deciziilor, dispozițiilor și ordinelor, precum și menținerea legăturilor de comunicații cu centrele operaționale și operative implicate în gestionarea
situațiilor de urgență, cu dispeceratele integrate pentru apeluri de urgență și cu dispeceratele proprii serviciilor și forțelor care intervin în acest scop;
e) centralizează solicitările de resurse necesare pentru îndeplinirea funcțiilor de sprijin pe timpul situațiilor de urgență și fac propuneri pentru asigurarea lor;
f) gestionează baza de date referitoare la situațiile de urgență; îndeplinesc orice alte atribuții și sarcini privind managementul situațiilor de urgență, prevăzute de lege și în regulamentul-cadru.
Serviciile de urgență sunt profesioniste și voluntare. Activitatea serviciului de urgență este coordonată la nivel local de către primar.
Serviciile de Urgență și Inspectoratul General pentru Situații de Urgență au ca scopuri principale apărarea vieții, bunurilor și mediului împotriva dezastrelor, precum și realizarea măsurilor de protecție și intervenție în caz de inundații.
Cetățenii au dreptul să încheie contracte de voluntariat, în condițiile legii, cu reprezentanții autorităților administrației publice locale pentru încadrarea în serviciile de urgență voluntare.
Statutul personalului voluntar din serviciile de urgență voluntare se aprobă prin hotărâre a Guvernului.
Personalul serviciilor de urgență voluntare și cetățenii care participă la acțiuni preventive și de intervenție pentru limitare, recuperare și reabilitare pe timpul situațiilor de urgență beneficiază de compensații bănești, drepturi sociale și alte facilități stabilite în Statutul personalului voluntar.
Deținătorii, cu orice titlu, de baraje și de alte construcții hidrotehnice a căror avariere sau distrugere poate pune în pericol populația și bunurile sale materiale, obiectivele sociale și capacitățile productive sau poate aduce prejudicii mediului ambiant, sunt obligați să le întrețină, să le repare și să le exploateze corespunzător, să doteze aceste lucrări cu aparatură de măsură și control necesară pentru urmărirea comportării în timp a acestora, să instaleze sisteme de avertizare-alarmare a populației în caz de pericol și să organizeze activitatea de supraveghere, intervenție și reabilitare conform regulamentelor aprobate prin autorizațiile de gospodărire a apelor, a planurilor de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și accidentelor la construcții hidrotehnice, planurilor de avertizare-alarmare a localităților și a obiectivelor din aval de baraje, în caz de accidente la acestea.
Evacuarea dintr-un lac de acumulare a unor volume de apă diferite de cele înscrise în regulamentul de exploatare, precum și efectuarea la mecanismele barajului a unor manevre neprevăzute în acesta se pot face numai cu aprobarea sau din dispoziția Administrației Naționale „Apele Române”. Persoanele fizice sau juridice, care au în proprietate sau în folosință obiective în zone ce pot fi afectate de acțiunile distructive ale apelor, de fenomenele meteorologice periculoase sau de accidentele la construcțiile hidrotehnice, au obligația să asigure întreținerea și exploatarea corespunzătoare a lucrărilor de apărare existente.
În cazul distrugerii sau deteriorării lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor sau a unor construcții hidrotehnice datorită viiturilor, deținătorii cu orice titlu ai unor astfel de lucrări au obligația să le refacă sau să le repare în cel mai scurt timp posibil, fondurile necesare execuției putând fi asigurate din surse proprii, de la bugetul local, bugetul de stat sau din alte surse.
În cazul distrugerii sau deteriorării lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor sau a unor construcții hidrotehnice ca urmare a acțiunii persoanelor fizice sau juridice, acestea au obligația să le refacă în cel mai scurt timp, din surse proprii.
În scopul asigurării stabilității și integrității digurilor, barajelor și a altor lucrări de apărare împotriva acțiunilor distructive ale apelor, se interzic:
a) extragerea pământului sau a altor materiale din diguri, baraje sau din alte lucrări de apărare, ca și din zonele de protecție a acestora;
b) plantarea arborilor de orice fel pe diguri, baraje și pe alte lucrări de apărare;
c) pășunarea pe diguri sau baraje, pe maluri sau în albii minore, în zonele în care sunt executate lucrări hidrotehnice și în zonele de protecție a acestora;
d) realizarea de balastiere sau lucrări de excavare în albie, în zona captărilor de apă din râu, a captărilor cu infiltrare prin mal, a subtraversărilor de conducte sau alte lucrări de artă.
Cu acordul Administrației Naționale „Apele Române” sunt permise:
a) depozitarea de materiale și executarea de construcții pe diguri, baraje și în zona altor lucrări de apărare;
b) circulația cu vehicule sau trecerea animalelor pe diguri sau baraje prin locuri special amenajate pentru astfel de acțiuni;
c) traversarea sau străpungerea digurilor, barajelor sau a altor lucrări de apărare cu conducte, linii sau cabluri electrice sau de telecomunicații, cu alte construcții sau instalații care pot slăbi rezistența lucrărilor sau pot împiedica acțiunile de apărare.
Se interzice amplasarea în zona inundabilă a albiei majore și în zonele de protecție de noi obiective economice sau sociale, inclusiv de noi locuințe sau anexe ale acestora. Toate acestea reprezintă prevederi legale specifice care trebuie avute în vedere la elaborarea regulamentului local de urbanism.
Declararea unui areal ca zonă de risc natural se face prin hotărâre a Consiliului Județean în baza hărților de risc natural avizate.
În zonele de risc natural, delimitate geografic și declarate astfel conform legii, se instituie măsuri specifice privind prevenirea și atenuarea riscurilor, realizarea construcțiilor și utilizarea terenurilor, care se cuprind în planurile de urbanism și amenajare a teritoriului, constituind totodată și baza întocmirii planurilor de protecție și intervenție împotriva inundațiilor.
Administrația Națională “Apele Române”, în vederea îndeplinirii obiectului său de activitate, are, printre altele, și următoarele atribuții:
– exploatarea, întreținerea și dezvoltarea infrastructurii Sistemului Național de Gospodărire a Apelor, aflat în administrarea sa;
– monitorizarea hidrologică, hidrogeologică și de calitate a resurselor de apă, precum și elaborarea diagnozelor și prognozelor;
– avertizarea și realizarea măsurilor de prevenire, combatere și înlăturare a efectelor inundațiilor, prin lucrările proprii de gospodărire a apelor;
– avertizarea și participarea la aplicarea măsurilor pentru prevenirea, combaterea și înlăturarea efectelor inundațiilor și a poluărilor accidentale;
– avizarea, autorizarea și controlul folosințelor de apă, a lucrărilor construite pe ape sau în legatură cu apele, indiferent de deținător, în condițiile legii;
– asigurarea activității de inspecție și aplicarea de sancțiuni conform prevederilor legale în domeniu;
– repararea lucrărilor de gospodărire a apelor cu rol de apărare împotriva inundațiilor din domeniul public al statului, care se află în administrarea Administrației Naționale „Apele Române”;
– refacerea și repunerea în funcțiune a lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public al statului, care se află în administrarea Administrației Naționale „Apele Române”, afectate de calamități naturale sau de alte evenimente deosebite.
La nivelul instituțiilor publice locale, activitatea de protecție civilă este condusă de către președinții comitetelor locale pentru situații de urgență, constituite potrivit legii, iar la nivelul operatorilor economici, de către conducătorii acestora.
La nivelul municipiilor, orașelor, comunelor, instituțiilor publice și al operatorilor economici cuprinși în clasificarea din punct de vedere al protecției civile, se încadrează personal de specialitate cu atribuții în domeniul protecției civile.
Autoritățile administrației publice locale asigură stabilirea și integrarea măsurilor de protecție civilă în planurile și programele de dezvoltare economico-socială ce se elaborează la nivel local și urmăresc realizarea acestora.
Măsurile și acțiunile de prevenire din planurile de protecție civilă se planifică și se execută prioritar de către toate autoritățile administrației publice locale, potrivit competențelor acestora.
Autoritățile administrației publice locale poartă întreaga răspundere pentru asigurarea condițiilor de supraviețuire a populației afectate de urmările situațiilor de urgență.
Asigurarea condițiilor se realizează prin serviciile de urgență, serviciile publice de gospodărire comunală, instituții și operatori economici, inclusiv prin utilizarea, în condițiile legii, a bunurilor din rezervele de stat și a serviciilor și bunurilor puse la dispoziție de organizații neguvernamentale române sau de comunitățile locale și populația din zonele neafectate, de state și organizații străine ori cu caracter internațional.
Primarul are următoarele atribuții principale:
• propune consiliului local structura organizatorică de protecție civilă;
• aduce la îndeplinire hotărârile consiliului local în domeniul protecției civile;
• aprobă planurile operative, de pregătire și planificare a exercițiilor de specialitate;
• propune fondurile necesare realizării măsurilor de protecție civilă;
• participă la exercițiile, aplicațiile și activitățile de pregătire privind protecția civilă;
• coordonează activitatea serviciilor de urgență voluntare;
• aprobă planurile de cooperare cu localitățile învecinate și organismele neguvernamentale;
• dispune măsuri și controlează modul de întreținere a spațiilor de adăpostire colective de către administratorul acestora;
• urmărește realizarea, întreținerea și funcționarea legăturilor și mijloacelor de înștiințare și alarmare în situații de protecție civilă;
• răspunde de alarmarea, protecția și pregătirea populației pentru situațiile de protecție civilă;
• solicită asistență tehnică și sprijin pentru gestionarea situațiilor de protecție civilă;
• exercită controlul aplicării măsurilor de protecție civilă în plan local;
• asigură evaluarea și centralizarea solicitărilor de ajutoare și despăgubiri în situații de protecție civilă, precum și distribuirea celor primite;
• coordonează nemijlocit evacuarea populației din zonele afectate de situațiile de protecție civilă;
• stabilește măsurile necesare pentru asigurarea hrănirii, a cazării și a alimentării cu energie și apă a populației evacuate;
• dispune măsuri pentru asigurarea ordinii publice în zona sinistrată;
• cooperează cu primarii localităților sau ai sectoarelor limitrofe, după caz, în probleme de interes comun;
• gestionează, depozitează, întreține și conservă tehnica, aparatura și materialele de protecție civilă, prin serviciile de specialitate subordonate.
Primarii au următoarele atribuții specifice pentru gestionarea situațiilor de urgență generate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale:
• asigură condițiile de funcționare a permanenței la primării, oficii poștale și posturi de poliție;
• asigură mijloacele necesare înștiințării și alarmării populației din zonele de risc ce pot fi afectate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale;
• coordonează pregătirea populației pentru realizarea acțiunilor de protecție și intervenție în caz de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și
poluări accidentale;
asigură întocmirea planului de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și poluărilor
accidentale;
• asigură organizarea acțiunilor de limitare și de înlăturare a efectelor inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și poluărilor accidentale, pentru salvarea oamenilor, animalelor și bunurilor materiale, acordarea primului ajutor, evacuarea și transportul victimelor, cazarea sinistraților, aprovizionarea cu apă și alimente, asistența sanitară a persoanelor afectate, retragerea din consum a produselor contaminate;
• stabilesc, împreună cu operatorii economici și unitățile de profil, acțiuni și măsuri operative pentru identificarea și înhumarea persoanelor decedate, repunerea în stare de funcționare a serviciilor și utilităților de gospodărie comunală, transport, telecomunicații și alimentare cu apă, energie electrică și gaze naturale;
• centralizează datele privind urmările inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și poluărilor accidentale și întocmesc rapoarte operative și de sinteză prevăzuute în anexă pe care le transmit Inspectoratului județean pentru situații de urgență și Centrului operativ al Sistemului de Gospodărire a Apelor;
• asigură fondurile necesare pentru constituirea și completarea stocurilor de materiale și mijloace de apărare, pentru acțiuni operative de apărare împotriva inundațiilor și fenomenelor meteorologice periculoase, întreținerea și repararea construcțiilor hidrotehnice proprii și întreținerea albiilor cursurilor de apă în zona localităților;
• asigură realizarea și întreținerea corespunzătoare a șanțurilor și rigolelor de scurgere a apelor pluviale, îndepărtarea materialului lemnos și a deșeurilor din albia majoră a cursurilor de apă, din secțiunile de scurgere a podurilor și podețelor;
• urmăresc întocmirea hărților de risc la inundații a localităților atât din revărsări de cursuri de apă cât și din scurgeri de pe versanți și introducerea lor în Planurile de Urbanism General și respectarea regimului de construcții în zonele inundabile, conform prevederilor Legii nr. 575/2001 privind aprobarea Planului de amenajare a teritoriului național – Secțiunea V-Zone de risc natural.
Centrul operațional al Inspectoratului județean pentru situații de urgență are următoarele atribuții principale:
a) efectuează activități de analiză, evaluare și sinteză referitoare la situațiile de urgență din competență;
b) monitorizează evoluția situațiilor de urgență și informează operativ, când este cazul, președintele comitetului pentru situații de urgență și celelalte organisme abilitate să întreprindă măsuri cu caracter preventiv ori de intervenție, propunând, în condițiile legii, instituirea stării de alertă;
c) elaborează concepția specifică privind planificarea, pregătirea, organizarea și desfășurarea acțiunilor de răspuns, precum și concepția de acțiune în situații de urgență, conform reglementărilor interne, emise în baza răspunderilor privind tipurile de risc gestionate și funcțiile de sprijin îndeplinite;
d) face propuneri comitetului pentru situații de urgență, respectiv Comitetului Național, prin Inspectoratul General, privind activitatea preventivă și de intervenție în situații de urgență;
e) urmărește aplicarea prevederilor regulamentului privind gestionarea situațiilor de urgență și a planurilor de intervenție/cooperare specifice tipurilor de riscuri;
f) asigură transmiterea operativă a deciziilor, dispozițiilor și ordinelor și urmărește menținerea legăturilor de comunicații cu Centrul Operațional Național, centrele operative cu funcționare permanentă, cu alte organisme implicate în gestionarea situațiilor de urgență, precum și cu forțele proprii aflate în îndeplinirea misiunilor;
g) centralizează solicitările privind necesarul de resurse pentru îndeplinirea funcțiilor de sprijin, premergător și în timpul situațiilor de urgență, și le înaintează organismelor abilitate să le soluționeze;
h) asigură transmiterea mesajelor de înștiințare primite către structurile din subordine, cele cu care colaborează și către autoritățile locale;
i) evaluează consecințele probabile ale surselor de risc;
j) gestionează baza de date referitoare la situațiile de urgență date în competență;
k) desfășoară activități în domeniul primirii și acordării asistenței internaționale, al medicinii de urgență a dezastrelor, al asistenței psihologice și religioase;
l) îndeplinește alte atribuții, conform reglementărilor interne, emise în baza prevederilor legale.
ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE ÎN PERIOADA PREDEZASTRU
1. PREGĂTIRE – PREVENIRE
Măsurile de intervenție operativă se realizează în mod unitar, pe baza planurilor de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale, ce se elaborează pe județe, localități și de către utilizatorii de apă potențial poluatori, precum și la obiectivele care pot fi afectate de astfel de fenomene sau accidente și la nivel bazinal.
Elaborarea planurilor de apărare se va face cu luarea în considerare a planurilor de amenajare a teritoriului și a restricționării regimului de construcții în zonele inundabile.
Se elaborează:
– plan de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și poluărilor accidentale al comitetelor municipale, orășenești și comunale pentru situații de urgență prin grija primarilor.
Totodată, operatorii economici trebuie să aibă un plan propriu de apărare în situații de urgență generate de inundații, pentru personalul și patrimoniul individual. Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și Inspectoratele județene pentru situații de urgență organizează, periodic, exerciții și aplicații de protecție civilă și de intervenții la dezastre. În scopul verificării sistemului de înștiințare și alarmare din localități, instituții publice și operatori economici, periodic, se execută exerciții de alarmare publică.
Mijloacele de alarmare specifice se instalează în locurile stabilite de inspectoratele județene pentru situații de urgență.
Evacuarea se execută pe baza planurilor întocmite în acest scop.
Organizarea, pregătirea și asigurarea forțelor, mijloacelor și a materialelor de intervenție
Comitetele locale, operatorii economici care au obiective ce pot fi afectate de inundații și fenomene meteorologice periculoase, deținătorii de lucrări hidrotehnice, precum și utilizatorii de apă potențiali poluatori au obligația de a organiza și asigura apărarea acestor obiective cu forțe și mijloace proprii, prevăzute din timp în planurile de apărare, adaptate la condițiile concrete care pot apărea.
Toți factorii au obligația să constituie formații de intervenție nominalizate, înzestrate cu mijloace și materiale de intervenție potrivit Normativului-cadru de dotare cu mijloace și materiale de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și combaterea poluărilor accidentale.
Formațiile de intervenție locale vor fi instruite de către specialiști din cadrul comitetelor județene pentru situații de urgență, pe categorii de risc, pentru cunoașterea exactă a atribuțiilor ce le revin în diferite situații de urgență.
Comitetele județene pentru situații de urgență au obligația să constituie formații dotate cu mijloace de intervenție pentru sprijinirea Comitetelor locale, în cazul în care este depășită capacitatea de intervenție a acestora, potrivit legii.
Comitetele județene, respectiv al municipiului București pentru situații de urgență, împreună cu Comitetul ministerial din Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor vor organiza anual simulări de fenomene hidrometeorologice periculoase, de avarii la construcții hidrotehnice și de poluări accidentale, pentru verificarea modului de funcționare a fluxului informațional pentru aceste tipuri de riscuri, vor efectua exerciții aplicative pentru verificarea pregătirii formațiilor, funcționării sistemelor de avertizare-alarmare și a modului de folosire a mijloacelor și materialelor de intervenție, precum și instruiri ale personalului implicat în gestionarea situațiilor de urgență generate de tipurile de risc specifice.
Deținătorii de lucrări de gospodărire a apelor cu rol de apărare împotriva inundațiilor vor efectua verificări periodice în vederea asigurării condițiilor tehnice și funcționale corespunzătoare ale acestora.
Se va verifica funcționalitatea dispozitivelor hidromecanice, a aparaturii de măsură și control, a comportării construcțiilor, precum și buna funcționare a sistemelor hidrometrice, de telecomunicație și a surselor de energie de rezervă. De asemenea, se vor verifica existența materialelor și mijloacelor de intervenție potrivit Normativului-cadru de dotare cu mijloace și materiale de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și combaterea poluărilor accidentale, modul în care sunt depozitate și se vor lua măsurile ce se impun în toate aceste direcții.
Comitetele locale pentru situații de urgență și deținătorii de construcții hidrotehnice au obligația să asigure instalarea și exploatarea dispozitivelor meteorologice, hidrologice sau hidrometrice necesare cunoașterii și urmăririi mărimilor caracteristice locale de apărare și asigurarea corelației acestora cu cele zonale.
Întreținerea și exploatarea dispozitivelor se efectuează în conformitate cu instrucțiunile aprobate de Comitetul Ministerial al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor, iar transmiterea datelor și măsurătorilor se asigură de către deținători.
Pentru asigurarea transmiterii informațiilor, prognozelor și avertizărilor de la unitățile meteorologice și hidrologice la Comitetele județene și locale, prin planurile operative de apărare se stabilesc mijloacele de telecomunicații ce vor fi folosite, la care se va asigura permanența. La județe permanența va fi asigurată de către Centrele operaționale din cadrul Inspectoratelor județene pentru situații de urgență, la municipii, orașe și comune permanența va fi asigurată prin grija Comitetelor locale, iar la obiectivele sociale și economice periclitate, prin grija conducătorilor acestora.
Pentru asigurarea fluxului informațional decizional operativ între Comitetele județene și locale, pot fi folosite și mijloacele de telecomunicații ale posturilor de poliție, unităților militare și alte mijloace de telecomunicații disponibile, în condițiile legii.
2. ÎNȘTIINȚAREA, AVERTIZAREA ȘI ALARMAREA
Protecția populației, a bunurilor materiale și a valorilor culturale se realizează printr-un ansamblu de activități constând în: înștiințare, avertizare, prealarmare și alarmare, adăpostire, evacuare și alte măsuri tehnice și organizatorice specifice.
Înștiințarea se realizează de Inspectoratul Județean (municipal) pentru situații de urgență sau de către serviciile de urgență profesioniste, după caz, pe baza informațiilor primite de la populație sau de la structurile care monitorizează sursele de risc.
Avertizarea populației se realizează de către autoritățile administrației publice locale prin mijloacele de avertizare specifice, în baza înștiințării primite de la structurile abilitate.
Prealarmarea se realizează prin transmiterea mesajelor/semnalelor de avertizare către autorități despre probabilitatea producerii unor dezastre.
Alarmarea populației se realizează de autoritățile administrației publice locale prin mijloacele specifice, pe baza înștiințării primite de la structurile abilitate.
Mijloacele de avertizare și alarmare specifice se instalează în locurile stabilite de Inspectoratul județean (municipal) pentru situații de urgență și de serviciile de urgență profesioniste.
Mesajele de avertizare și alarmare se transmit obligatoriu, cu prioritate și gratuit prin toate sistemele de telecomunicații, posturile și rețelele de radio și de televiziune, inclusiv prin satelit și cablu, care operează pe teritoriul României, la solicitarea expresă a președinților/șefilor structurilor pentru situații de urgență.
Folosirea mijloacelor de alarmare în cazul producerii unor dezastre se execută numai cu aprobarea primarului localității, a conducătorului instituției publice sau a agentului economic implicat, după caz, ori a împuterniciților acestora.
Sistemul de înștiințare, avertizare și alarmare la localități, instituții publice și operatori economici se verifică periodic prin executarea de antrenamente și exerciții.
Folosirea mijloacelor tehnice de alarmare și alertare cu încălcarea prevederilor legale și a normelor tehnice este interzisă.
Stabilirea pragurilor de apărare
Starea de alertă generată de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale se declanșează în momentul în care se constată apariția fenomenului periculos sau când probabilitatea de apariție este stabilită prin prognoză.
Pe parcursul gestionării situațiilor de urgență se pot deosebi trei etape care diferă între ele prin gradul de pericol prezentat. Ele sunt declanșate la atingerea unor praguri critice (criterii de avertizare), specifice fenomenului analizat (inundații, fenomene meteorologice și hidrologice periculoase, comportarea în timp a construcțiilor hidrotehnice) și care sunt precizate în instrucțiuni speciale.
a) Situația de atenție are semnificația unei situații deosebite și nu reprezintă neapărat un pericol.
Consecințele intrării în situația de atenție sunt:
• îndesirea observațiilor și măsurătorilor care se fac pentru urmărirea fenomenului și pentru prognoza evoluției sale;
• verificarea construcțiilor cu rol de apărare și urmărirea asigurării condițiilor de scurgere a apelor mari;
• informarea despre posibilitatea producerii unei poluări accidentale.
b) Situația de alarmă este caracterizată printr-o evoluție a fenomenelor în direcția în care poate conduce la un anume pericol (de exemplu: creșterea în continuare a nivelurilor pe cursul de apă, creșterea debitelor infiltrate prin construcțiile hidrotehnice de retenție și a antrenării de materiale din corpul acestora, creșterea intensității precipitațiilor sau a vitezei vântului, poluări accidentale confirmate care necesită intervenții și altele).
Declanșarea stării de alarmă conduce la intrarea în situația operativă a comitetelor pentru situații de urgență. Activitățile desfășurate sunt atât activități menite să stăpânească fenomenul, cât și activități pregătitoare pentru eventualitatea declanșării situației de pericol.
c) Situația de pericol este declanșată în momentul în care pericolul devine iminent și este necesară luarea unor măsuri excepționale pentru limitarea efectelor inundațiilor (evacuarea populației, a animalelor, a unor bunuri materiale, măsuri deosebite în exploatarea construcțiilor hidrotehnice cu rol de apărare împotriva inundațiilor, restricții de circulație pe unele drumuri și poduri, precum și pe căile navigabile), precum și pentru combaterea poluărilor accidentale cu efecte grave asupra ecosistemului. Trecerea și revenirea de la o stare la alta se pot face în funcție de evoluția fenomenelor.
Mărimile caracteristice de apărare împotriva inundațiilor sunt:
a) mărimi zonale de avertizare, stabilite la stațiile hidrometrice și la posturile pluviometrice situate în amonte de obiectivele periclitate, după caz, pentru precipitații, niveluri sau debite;
b) mărimi locale de apărare, stabilite în apropierea obiectivelor, sub formă de niveluri sau debite.
Posturile avertizoare fac parte din rețeaua națională de hidrologie și meteorologie și trebuie să fie amplasate la o distanță suficientă de obiectivul avertizat, pentru a putea fi luate măsurile necesare prestabilite prin planurile de apărare.
Mărimile caracteristice de apărare definite în caz de inundații, sunt:
A. Pentru zonele îndiguite ale cursurilor de apă:
• cota fazei I de apărare – atunci când nivelul apei ajunge la piciorul taluzului exterior al digului pe o treime din lungimea acestuia;
• cota fazei a II-a de apărare – atunci când nivelul apei ajunge la jumătatea înălțimii dintre cota fazei I și cea a fazei a III-a de apărare;
• cota fazei a III-a de apărare – atunci când nivelul apei ajunge la 0,5-1,5 m sub cota nivelurilor apelor maxime cunoscute sau sub cota nivelului maxim pentru care s-a dimensionat digul respectiv sau la depășirea unui punct critic.
B. Pentru zonele neîndiguite ale cursurilor de apă:
• cota de atenție – nivelul la care pericolul de inundare este posibil după un interval de timp relativ scurt, în care se pot organiza acțiunile de apărare sau de evacuare;
• cota de inundație – nivelul la care începe inundarea primului obiectiv;
• cota de pericol – nivelul la care sunt necesare măsuri deosebite de evacuare a oamenilor și
bunurilor, restricții la folosirea podurilor și căilor rutiere, precum și luarea unor măsuri deosebite în exploatarea construcțiilor hidrotehnice.
C. Pentru acumulări:
a) fazele I, II și III de apărare sunt stabilite în funcție de nivelul apei în lac și se calculează de proiectant în ecartul cuprins între Nivelul Normal de Retenție (NNR) și Cota creastă deversor.
D. Pentru comportarea barajelor:
a) pragurile critice sunt stabilite de proiectant pentru fiecare obiectiv pe baza instrucțiunilor aprobate de Comitetul Ministerial în funcție de:
– nivelul apei în lac, când acesta depășește cota crestei deversorului;
– atingerea unor valori limită în comportarea construcției astfel:
• pragul de atenție – valorile unora dintre parametri se apropie sau chiar depășesc domeniul considerat normal, fără ca starea generală de stabilitate a construcției să fie modificată;
• pragul de alertă – modificări periculoase ale parametrilor de comportare cu evoluția spre forme incipiente de cedare;
• pragul de pericol – barajul suferă modificări ce pot conduce la avarierea gravă sau la ruperea construcției.
În cazul pericolului de inundații prin aglomerarea ghețurilor și revărsarea apelor, se stabilesc următoarele mărimi caracteristice:
• faza I – atunci când gheața se desprinde și sloiurile se scurg pe cursul de apă;
• faza a II-a – atunci când sloiurile de gheață formează îngrămădiri;
• faza a III-a – atunci când sloiurile s-au blocat formând zăpoare (baraje de gheață).
Mărimile caracteristice zonale și locale de apărare se stabilesc o dată cu întocmirea planurilor de apărare pentru fiecare obiectiv în parte și orice modificare survenită în intervalul de valabilitate a planurilor de apărare, se pune de acord cu Direcțiile de Ape din cadrul Administrației Naționale „Apele Române” și se reactualizează în planurile de apărare, la toate nivelurile.
Pragurile critice de apărare pentru fenomenele meteorologice periculoase se stabilesc prin instrucțiuni elaborate de către Administrația Națională de Meteorologie și se aprobă de către Comitetul ministerial al Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor.
ACTIVITĂȚI DESFĂȘURATE PE TIMPUL PRODUCERII INUNDAȚIILOR
În cazul prognozării atingerii pragurilor critice sau la atingerea intempestivă a acestora, se iau următoarele măsuri:
• Comitetele locale pentru situații de urgență:
a) asigură permanența la sediul primăriei în vederea primirii prognozelor și avertizărilor hidrometeorologice, a deciziilor Comitetului județean și pentru transmiterea informațiilor privind evoluția fenomenelor periculoase, efectelor lor, măsurilor luate și măsurilor suplimentare necesare;
b) folosesc toate mijloacele existente pentru avertizarea cu prioritate a populației și obiectivelor aflate în zonele de risc la inundații din revărsări de cursuri de apă, scurgeri de pe versanți și accidente la construcții hidrotehnice, așa cum sunt ele delimitate în planurile locale de apărare, precum și a populației aflate în zonele de risc pentru producerea fenomenelor meteorologice periculoase și a poluărilor accidentale;
c) declanșează acțiunile operative de apărare în zonele periclitate, în conformitate cu
prevederile planurilor de apărare aprobate, constând în principal din:
• supravegherea permanentă a zonelor de risc;
• dirijarea forțelor și mijloacelor de intervenție;
• supraînălțarea și consolidarea digurilor și a malurilor, în funcție de cotele maxime prognozate;
• evacuarea preventivă a oamenilor și animalelor și punerea în siguranță a bunurilor ce nu pot fi evacuate, prin ridicare la cote superioare sau prin ancorare;
d) iau măsuri de evitare sau de eliminare a blocajelor cu plutitori și ghețuri, în special în zonele podurilor rutiere și de cale ferată, prizelor de apă, de evacuare a apei din incinte;
e) asigură participarea forțelor de intervenție alcătuite din localnici la acțiunile operative desfășurate de specialiștii unităților deținătoare de lucrări cu rol de apărare împotriva inundațiilor;
f) localizează apele revărsate, precum și pe cele provenite din infiltrații și scurgeri de pe versanți și le dirijează în albiile cursurilor de apă, gravitațional sau prin pompare;
g) asigură surse suplimentare pentru alimentarea cu apă a populației în perioadele deficitare.
• Deținătorii de lucrări de gospodărire a apelor
a) aplică regulile de exploatare a lucrărilor de gospodărire a apelor prevăzute în regulamentele de exploatare la ape mari și pentru perioadele deficitare;
b) supraveghează continuu barajele, digurile și instalațiile de evacuare a apelor mari și alte lucrări hidrotehnice și urmăresc aparatura de măsură și control pentru verificarea comportării lucrărilor hidrotehnice și luarea măsurilor preventive care se impun;
c) execută lucrări de intervenție în scopul prevenirii avarierii sau distrugerii lucrărilor hidrotehnice;
d) limitează extinderea deteriorărilor de diguri sau baraje din materiale locale, prin executarea de lucrări provizorii;
e) anunță obiectivele social-economice interesate asupra manevrelor ce se efectuează la construcțiile hidrotehnice și care pot produce pagube în zonele de influență;
f) iau măsuri de avertizare-alarmare a obiectivelor situate în zona de influență, în caz de pericol iminent de avariere a construcțiilor hidrotehnice, utilizând în acest scop sistemele de avertizarealarmare;
g) asigură funcționarea fluxului informațional decizional de apărare împotriva inundațiilor și fenomenelor meteorologice periculoase, mărind frecvența transmiterilor de informații, prognoze și avertizări către obiectivele periclitate, conform prevederilor planurilor operative de apărare;
h) transmit informații despre efectele inundațiilor și fenomenelor meteorologice periculoase și despre măsurile luate.
La acțiunile de limitare și înlăturare a urmărilor provocate de inundații participă unități militare și formațiuni de protecție și intervenție în situații de urgență existente pe timp de pace sau care se pot mobiliza, alte formațiuni și cetățeni.
Conducerea activităților de intervenție se realizează prin rețeaua centrelor operative sau a punctelor de comandă existente la autoritățile administrației publice locale, la instituțiile publice precum și la operatorii economici.
Conducerea nemijlocită a operațiunilor de intervenție se asigură de comandantul acțiunii, împuternicit potrivit legii, care poate fi ajutat în îndeplinirea sarcinilor de către grupa operativă și punctul operativ avansat.
Grupa operativă se constituie, prin dispoziția primarului, din personal cu putere de decizie și specialiști ai serviciilor de urgență ale autorităților administrației publice locale, ai operatorilor economici și instituțiilor implicate în gestionarea inundațiilor.
Până la sosirea la fața locului a comandantului acțiunii, conducerea operațiunilor se asigură de comandantul sau de șeful formațiunii de intervenție din serviciul de urgență, cu sprijinul reprezentanților autorității administrației publice locale sau al patronului, după caz.
Coordonarea elaborării și derulării programelor de recuperare, reabilitare sau de restaurare pe timpul situațiilor de urgență se asigură de către reprezentanții autorităților, instituțiilor sau ai operatorilor economici stabiliți de comitetele pentru situații de urgență competente.
Evacuarea – este o măsură de protecție luată în cazul amenințării iminente, stării de alertă ori producerii unei situații de urgență și care constă în scoaterea din zonele afectate sau potențial a fi afectate, în mod organizat, a unor instituții publice, operatori economice, categorii sau grupuri de populație ori bunuri și dispunerea acestora în zone și localități care asigură condiții de protecție a persoanelor, bunurilor și valorilor, de funcționare a instituțiilor publice și operatorilor economici.
Evacuarea în cazul dezastrelor se execută pe baza planurilor întocmite în acest scop, conform legislației în vigoare.
Trecerea la executarea acțiunii de evacuare în situații de dezastre se hotărăște de primar sau de prefect, după caz, la propunerea comitetului pentru situații de urgență competent. Accesul persoanelor neautorizate în zonele afectate și periculoase, delimitate și marcate corespunzător, care intră sub incidența situațiilor de urgență, este interzis.
Pentru organizarea evacuării Comitetele locale pentru situații de urgență vor întreprinde următoarele acțiuni principale:
– se împarte, pe hartă, teritoriul administrat, pe secțiuni de evacuare, cu alegerea locului de adăpostire și a traseului de evacuare pentru fiecare secțiune. Criterii pentru împărțirea în secțiuni, alegerea traseului și locului de adăpostire: număr de locuitori; structura populației, pe ocupații și/sau grupe de vârstă; număr de animale care trebuie evacuate și adăpostite; se stabilesc și necesitățile de colaborare cu alte unități administrative pentru asigurarea condițiilor de adăpostire (spațiu, dotări etc), cu alte structuri de stat sau particulare, pentru asigurarea unor condiții de bază, cum sunt: asistența medicală, alimentarea cu apă și alimente etc.
– se vor marca pe hartă traseele de evacuare și zonele de adăpostire pentru fiecare secțiune.
– se elaborează planul de evacuare și adăpostire pe secțiunile care pot fi afectate de inundații.
– se vor marca pe teren traseele de evacuare și locurile de adăpostire.
– se va face instruirea populației privind traseele de evacuare și zonele de adăpostire și se vor organiza simulări. Se va avea în vedere evacuarea persoanelor, animalelor și bunurilor.
– se va instrui populația privind: pregătirea pentru evacuare în funcție de nivelul de alertă/alarmare; împărțirea teritoriului în secțiuni; traseele de evacuare și zonele de adăpostire; eventuale resurse specifice disponibile în caz de urgență (mijloace de transport, responsabilități, asistența medicală, asistența din partea unor ONG etc.). În acest scop, se pot utiliza materiale specifice (broșuri etc), editate fie de Inspectoratele pentru situații de urgență, fie de către primărie, cu aprobarea Inspectoratelor pentru situații de urgență.
– se vor stabili condiții de cooperare cu unitățile administrative adiacente și cu alte organizații de stat sau private, privind asigurarea: cazării, hrănirii, asistenței medicale, asistenței sanitar veterinare, ordinii publice, prevenirea și stingerea incendiilor.
– se va organiza un sistem de primire, depozitare și distribuire a ajutoarelor destinate populației sinistrate.
Protecția populației și a bunurilor materiale se asigură printr-un ansamblu de măsuri
Acțiuni care trebuie întreprinse pentru revenirea la starea de normalitate
1. EVALUARE ȘI MĂSURI DE REABILITARE
După trecerea perioadelor de inundații, fenomene meteorologice periculoase, sau după accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale, în vederea restabilirii situației normale,
Comitetele județene și locale și operatorii economici specializați iau următoarele măsuri:
a) repunerea în funcțiune a instalațiilor de alimentare cu apă, de evacuare a apelor reziduale industriale și menajere care au fost afectate, precum și evacuarea apelor din inundații și băltiri de pe terenurile agricole, prin săparea unor canale de scurgere și prin instalarea de agregate de pompare mobile;
b) aplicarea măsurilor sanitaro-epidemice necesare;
c) stabilirea pagubelor fizice și valorice determinate de inundații, fenomene meteorologice periculoase și poluări accidentale și a măsurilor necesare pentru refacerea obiectivelor afectate;
d) refacerea căilor de comunicații și a podurilor, refacerea instalațiilor de pompare a apelor;
e) refacerea liniilor de telecomunicații și de transport al energiei electrice;
f) repararea și punerea în funcțiune a conductelor de apă, aburi, gaze, petrol, avariate sau distruse;
g) repunerea în funcțiune a obiectivelor social-economice afectate;
h) sprijinirea populației pentru refacerea sau repararea gospodăriilor proprietate personală, avariate sau distruse;
i) demolarea lucrărilor hidrotehnice provizorii de apărare, care împiedică desfășurarea normală a activităților și recuperarea materialelor care mai pot fi folosite, refacerea terasamentelor degradate, remedierea avariilor la lucrările hidrotehnice.
Intervenția se realizează pe baza planurilor de intervenție și cooperare întocmite la nivel local prin grija inspectoratelor județene pentru situații de urgență și a administrației publice locale.
La limitarea și înlăturarea urmărilor dezastrelor pot participa și formațiuni de intervenție private specializate.
Autorizarea formațiunilor se execută pe baza normelor metodologice elaborate de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și aprobate de ministrul administrației și internelor.
2. ASIGURAREA MATERIALĂ ȘI FINANCIARĂ
Cheltuielile pentru acțiunile operative, de interes public, de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase și accidentelor la construcții hidrotehnice, precum și cele pentru constituirea stocului de materiale și mijloace de apărare, se prevăd și se finanțează, după caz, din bugetele locale și din surse proprii ale persoanelor fizice și ale persoanelor juridice.
În cazul în care sumele prevăzute în bugetele unităților administrativ-teritoriale în care au avut loc inundații, fenomene meteorologice periculoase sau efecte negative ca urmare a unor accidente la construcții hidrotehnice, sunt insuficiente pentru combaterea și înlăturarea efectelor acestora, ele urmează să fie asigurate din Fondul de Intervenție prevăzut în bugetul de stat, potrivit legii, la propunerea prefectului.
De la bugetul de stat, în baza programelor anuale, în limita sumelor alocate cu această destinație în bugetul autorității publice centrale din domeniul apelor, se vor asigura cheltuielile pentru:
• conservarea ecosistemelor și delimitarea albiilor minore ale cursurilor de apă din domeniul public al statului;
• întreținerea, repararea lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public al statului, cu rol de apărare împotriva inundațiilor și activitățile operative de apărare împotriva inundațiilor;
• refacerea și repunerea în funcțiune a lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public al statului, afectate de calamități naturale sau de alte evenimente deosebite;
• activitatea de cunoaștere a resurselor de apă, precum și activitățile de hidrologie operativă și prognoză hidrologică.
De la bugetele locale se vor asigura cheltuielile pentru:
• întreținerea, repararea, punerea în siguranță a lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public de interes local, cu rol de apărare împotriva inundațiilor, și activitățile operative de apărare împotriva inundațiilor;
• refacerea și repunerea în funcțiune a lucrărilor de gospodărire a apelor din domeniul public de interes local, afectate de inundații;
• refacerea infrastructurii din administrarea unitaților administrativ-teritoriale (poduri, podețe, drumuri județene și comunale, etc.).
Finanțarea serviciilor de urgență se asigură de către persoanele juridice care le-au constituit. Obiectivele de investiții de interes național pentru situații de urgență se finanțează de la bugetul de stat.
Fondurile bănești pentru realizarea și desfășurarea activităților de management al situațiilor de urgență la nivel local se asigură din bugetele locale precum și din alte surse interne și internaționale, potrivit legii
ECHIPAMENTE
Autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice și operatorii economici au obligația să planifice și să realizeze asigurarea materială și financiară a structurilor Inspectoratelor Județene pentru Situații de Urgență, potrivit legii.
Înzestrarea și dotarea structurilor pentru situații de urgență cu bunuri materiale specifice se execută pe baza normelor de înzestrare și dotare elaborate de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și aprobate de ministrul administrației și internelor.
Contractarea și aprovizionarea cu tehnică și materiale se asigură de fiecare beneficiar, contra cost. Tehnica și alte categorii de materiale necesare structurilor pentru situații de urgență se asigură și din donații, sponsorizări sau din alte surse legal constituite.
Întreținerea, repararea, depozitarea și evidența mijloacelor tehnice de specialitate, precum și durata normată de folosință a acestora se realizează potrivit normelor tehnice elaborate de Inspectoratul General pentru Situații de Urgență și aprobate de ministrul administrației și internelor. Montarea, întreținerea, repararea și exploatarea sistemelor de alarmare, de comunicații și informatice se asigură cu sprijinul operatorilor economici de profil, pe baza contractelor sau a convențiilor legale încheiate cu aceștia.
Materialele didactice necesare pentru structurile Inspectoratului General pentru Situații de Urgență: filme, diafilme, planșe, manuale, broșuri, pliante, reviste și altele se realizează de consiliul județean și se asigură gratuit Inspectoratelor județene pentru situații de urgență, instituțiilor publice și operatorilor economici.
Autoritățile administrației publice locale, instituțiile publice și operatorii economici au obligația de a realiza materiale de popularizare a activităților de protecție civilă, emisiuni de radio și de televiziune, precum și alte activități cu resurse proprii sau altele legal constituite, cu acordul inspectoratului județean pentru situații de urgență și al serviciilor de urgență profesioniste.
Lucrările comitetelor pentru situații de urgență se desfășoară în spații special amenajate prin grija autorităților administrației publice locale care le-au constituit.
Spațiile de lucru vor fi echipate cu mobilier, aparatură și echipament de comunicații, echipament de comunicații speciale și de cooperare, informatică și birotică, corespunzător componenței comitetului respectiv și atribuțiilor acestuia.
Aparatura și echipamentul de comunicații și informatică, exceptând echipamentul de comunicații speciale și de cooperare, se conectează cu centrul operativ corespondent și fac parte din sistemul de comunicații, de prelucrare automată și stocare a datelor necesare funcționării sistemului județean.
Atribuțiile autorităților administrației publice centrale care asigură funcții de sprijin privind prevenirea și gestionarea situațiilor de urgență generate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale sunt:
• Ministerul Apărării Naționale – MApN:
Planifică și execută măsurile de protecție și intervenție potrivit organizării planurilor specifice proprii și planurilor comune cu alte ministere.
• Ministerul Administrației și Internelor – MAI
Asigură, prin Inspectoratele Județene pentru Situații de Urgență:
a) transmiterea prognozelor, avertizărilor și informațiilor privind producerea de inundații, fenomene meteorologice periculoase și poluări accidentale la localitățile potențial afectabile și obiectivele social-economice importante, primite de la Centrele operative ale Sistemelor de Gospodărire a Apelor;
b) urmărirea și coordonarea realizării sistemelor de alarmare a populației în localități și verificarea periodică a stării de funcționare a acestora, precum și afișarea în locuri vizibile a semnalelor folosite în situații de urgență;
c) elaborarea programelor de pregătire a populației, pentru protecția și intervenția în cazul inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale, conducerea exercițiilor și aplicațiilor de pregătire a populației și a operatorilor economici din zonele de risc și verificarea aplicabilității măsurilor din planurile de apărare;
d) instruirea periodică a administrației publice locale (prefecți, subprefecți, președinți ai Consiliilor județene, primari) asupra atribuțiilor ce le revin în gestionarea situațiilor de urgență generate de riscurile specifice;
e) intervenția operativă pentru înlăturarea efectelor inundațiilor, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale, cu asistență tehnică a specialiștilor din cadrul unităților de gospodărire a apelor;
f) elaborarea rapoartelor operative asupra efectelor factorilor de risc specifici și măsurilor întreprinse, prin colaborare permanentă cu Centrele operative ale Sistemelor de Gospodărire a Apelor, pe care le transmit Inspectoratului General pentru Situații de Urgență și Centrului operativ din Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, prin grija Grupului de suport tehnic;
g) transmiterea la Centrul Operativ al Sistemului de Gospodărire a Apelor a informațiilor privind efectele fenomenelor meteorologice periculoase (căderi abundente de zăpadă, de chiciură, grindină, efecte ale secetei, etc.), la cererea acestuia;
h) participarea la aprovizionarea cu apă potabilă a populației din localitățile afectate i) elaborează și prezintă Guvernului, spre aprobare, proiectul de strategie națională a protecției civile;
j) elaborează și avizează proiecte de acte normative specifice;
k) coordonează activitățile de evacuare, potrivit planurilor întocmite;
l) organizează și conduce activitatea de asanare a teritoriului de muniția rămasă neexplodată din timpul conflictelor militare;
m) analizează periodic, împreună cu autoritățile administrației publice centrale, stadiul realizării măsurilor necesare a fi luate în situații de protecție civilă;
n) elaborează norme metodologice pentru întocmirea planurilor de urgență internă și externă a operatorilor economici;
o) organizează și conduce exerciții și aplicații de specialitate;
p) coordonează acțiunile de limitare și înlăturare a urmărilor situațiilor de urgență;
q) colaborează cu organisme internaționale de specialitate.
Asigură, prin intermediul Posturilor de Poliție:
a) transmiterea, în mediul rural, a prognozelor, avertizărilor și informațiilor privind fenomenele hidrometeorologice periculoase, în perioadele în care la primării și oficii poștale nu este asigurată permanența;
• Inspectoratul General pentru Situații de Urgență este autoritate de reglementare în domeniul protecției civile.
• Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor – MMGA: a) elaborează strategia națională de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale; b) face, anual, propuneri pentru asigurarea de la bugetul de stat a mijloacelor financiare necesare acoperirii cheltuielilor pentru constituirea și reînnoirea stocului de materiale și mijloace de apărare, pentru acțiunile de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale, în domeniul gospodăririi apelor, precum și pentru executarea lucrărilor noi cu rol de apărare împotriva inundațiilor și refacerea unor lucrări afectate de dezastre; c) coordonează și urmărește realizarea într-o concepție unitară a lucrărilor hidrotehnice cu rol de apărare; d) coordonează, la nivel național, activitatea de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și de prevenire și combatere a poluărilor accidentale, urmărește modul de informare cu date și prognoze hidrologice și meteorologice a factorilor interesați; e) inițiază elaborarea sau modificarea de acte normative în domeniul apărării împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale precum și reglementări în aplicarea acestora. Controlează modul în care sunt respectate prevederile legale și reglementările în acest domeniu; f) cooperează cu organismele de profil pe plan internațional, pe baza convențiilor la care statul român este parte, privind apărarea împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale; g) verifică, anual, starea tehnică și funcțională a construcțiilor hidrotehnice cu rol de apărare împotriva inundațiilor, indiferent de deținător, împreună cu unitățile care au în administrare aceste construcții, stabilind măsurile și lucrările necesare măririi gradului de siguranță în exploatare a acestora; h) verifică modul de constituire a stocurilor de materiale și mijloace de apărare operativă împotriva inundațiilor de către deținătorii de lucrări și de către comitetele locale, precum și modul în care au fost folosite fondurile de la bugetul de stat pentru completarea și reînnoirea stocurilor constituite la unitățile teritoriale ale Administrației Naționale "Apele Române"; i) verifică realizarea lucrărilor de reparații și întreținere a construcțiilor hidrotehnice cu rol de apărare împotriva inundațiilor, a lucrărilor de întreținere a cursurilor de apă pentru asigurarea capacității de scurgere a acestora, a podurilor, podețelor și a altor lucrări care pot influența scurgerea, dispunând măsuri obligatorii pentru unitățile care au în administrare aceste obiective; j) asigură condițiile de funcționare a Comitetului ministerial și a Centrului operativ cu activitate permanentă pentru situații de urgență; k) coordonează împreună cu Ministerul Transporturilor, Construcțiilor și Turismului și Ministerul Administrației și Internelor implementarea Deciziei 2850/2000/EEC la nivel național; l) asigură funcționarea "punctului focal național" în activitatea regională a bazinului Mării Negre împotriva poluării; m) recepționează, prin Centrul Operativ, toate rapoartele operative legate de o poluare marină și participă la acțiunile Comandamentului Operativ pentru Depoluare Marină.
• Administrația Națională "Apele Române" – ANAR: aplică prevederile strategiei și coordonează tehnic, prin unitățile teritoriale, activitățile de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și cele de combatere a poluărilor accidentale, pentru obiectivele și lucrările de apărare de pe cursurile de apă; întocmește planurile pe bazine hidrografice de apărare împotriva inundațiilor și ghețurilor, de prevenire și combatere a poluărilor accidentale și de restricții și folosire a apei în perioadele deficitare; asigură, prin Sistemele de Gospodărire a Apelor, elaborarea planurilor județene de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale; acordă, prin Sistemele de Gospodărire a Apelor, asistența tehnică la întocmirea planurilor municipale, orășenești și comunale de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și poluărilor accidentale; întocmește planuri de avertizare-alarmare a localităților și obiectivelor din aval de lacurile de acumulare în caz de accidente la barajele din administrare; asigură întreținerea și menținerea în stare de funcționare a lucrărilor de apărare împotriva inundațiilor, din administrare; asigură instalarea și buna funcționare a aparaturii, dispozitivelor hidrometrice și pluviometrice din bazinele hidrografice și de la obiectivele și lucrările hidrotehnice din administrare; asigură datele necesare pentru întocmirea de studii de reconstituire a undelor de viitură și centralizează elementele privitoare la modul de comportare în timpul apelor mari a lucrărilor hidrotehnice din administrare; asigură constituirea și reînnoirea stocurilor de materiale și mijloace de apărare în conformitate cu Normativul-cadru de dotare cu materiale și mijloace de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și combaterea poluărilor accidentale, din fondurile alocate de la bugetul de stat și din surse proprii, precum și depozitarea lor în bune condiții, pentru obiectivele și lucrările din administrare; propune lucrări noi de apărare, precum și de optimizare constructivă și funcțională a celor existente, ca urmare a concluziilor rezultate după trecerea apelor mari; propune Comitetului ministerial, împreună cu Comitetele județene, măsuri de inundare dirijată a terenurilor dinainte stabilite în cadrul planurilor de apărare sau introducerea unor măsuri speciale în funcționarea sistemelor de evacuare a apelor mari; asigură conducerea Grupurilor de suport tehnic pentru gestionarea tipurilor de risc specifice constituite în cadrul Comitetelor județene;
• Institutul Național de Hidrologie și Gospodărire a Apelor – INHGA: asigură elaborarea informațiilor, prognozelor și avertizărilor privitoare la inundații, ghețuri și secetă hidrologică și transmiterea acestora la Centrul operativ pentru situații de urgență din cadrul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor, la Centrul operativ al Administrației Naționale "Apele Române" și la Centrele operative ale Direcțiilor de Ape; asigură funcționarea în condiții de siguranță a rețelei naționale de măsurători hidrologice proprii; întocmește instrucțiuni de elaborare și transmitere a avertizărilor și prognozelor privind producerea fenomenelor hidrologice periculoase, care sunt aprobate de Comitetul ministerial; asigură îndrumarea metodologică și coordonarea rețelei naționale de măsurători hidrologice.
• Administrația Națională de Meteorologie – ANM: asigură elaborarea prognozelor și avertizărilor privitoare la fenomene meteorologice periculoase și transmiterea acestora la Centrul operativ pentru situații de urgență din cadrul Ministerului Mediului și Gospodăririi Apelor, la Centrul Operațional Național din cadrul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, la Centrul operativ al Administrației Naționale "Apele Române" și la Centrele operative ale Direcțiilor de Ape, precum și altor factori interesați; asigură funcționarea în condiții de siguranță a rețelei naționale de măsurători meteorologice; elaborează instrucțiuni de stabilire a pragurilor critice pentru fenomenele meteorologice periculoase și de elaborare și transmitere a avertizărilor și prognozelor privind producerea acestor fenomene, care sunt aprobate de Comitetul ministerial.
• Consiliile județene, Consiliul General al Municipiului București, consiliile locale ale municipiilor, orașelor și comunelor și consiliile locale ale sectoarelor municipiului București au următoarele atribuții principale: aprobă organizarea Inspectoratelor și a formațiunilor de protecție și intervenție în situații de urgență la nivelul unității administrativ-teritoriale, analizează anual și ori de câte ori este nevoie activitatea desfășurată și adoptă măsuri pentru îmbunătățirea acesteia; aprobă planurile anuale și de perspectivă pentru asigurarea resurselor umane, materiale și financiare destinate prevenirii și gestionării situațiilor de urgență; participă, potrivit legii, la asigurarea finanțării măsurilor și a acțiunilor de protecție civilă, precum și a serviciilor de urgență și a structurilor care au atribuții legale în acest domeniu; stabilesc, în condițiile legii, taxe speciale pe linia protecției civile; înființează, în condițiile legii și cu avizul Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, centre de formare și evaluare a personalului din serviciile voluntare de urgență;
gestionează, depozitează, întrețin și asigură conservarea aparaturii și a materialelor de protecție și intervenție prin serviciile specializate din subordine; asigură spațiile necesare funcționării inspectoratelor pentru situații de urgență corespunzătoare, paza și securitatea acestora și a centrelor operaționale, precum și spațiile pentru depozitarea materialelor de intervenție.
• Grupul de suport tehnic din cadrul Comitetului județean, are următoarele atribuții specifice: asigură, prin grija Sistemului de Gospodărire a Apelor în colaborare cu Inspectoratul județean pentru situații de urgență, elaborarea planului județean de apărare împotriva inundațiilor, fenomenelor meteorologice periculoase, accidentelor la construcții hidrotehnice și poluărilor accidentale, prin corelarea planurilor de apărare întocmite de Comitetele municipale, orășenești și comunale pentru situații de urgență și a planurilor de prevenire și combatere a poluărilor accidentale la folosințele de apă potențial poluatoare și a planurilor de restricții și folosire a apei în perioade deficitare; acordă asistență tehnică comitetelor municipale, orășenești și comunale pentru întocmirea planurilor de apărare specifice; avizează planurile de apărare împotriva inundațiilor, ghețurilor și poluărilor accidentale municipale, orășenești și comunale, în vederea aprobării de către președintele Comitetului județean pentru situații de urgență;coordonează tehnic acțiunile pentru gestionarea situațiilor de urgență generate de inundații, fenomene meteorologice periculoase, accidente la construcții hidrotehnice și poluări accidentale în teritoriu, aplicând prevederile din planurile de apărare împotriva inundațiilor, planurilor de prevenire și combatere a poluărilor accidentale, precum și a planurilor de restricții în perioade deficitare, asigurând legăturile cu Comitetul ministerial și Centrul operativ pentru situații de urgență din Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor, cu Direcțiile de Ape și Comitetele județene situate în amonte și în aval, conform sistemului informațional operativ; asigură consultanța de specialitate, în cadrul Comitetului județean pentru situații de urgență, pentru cuprinderea în bugetele locale a cheltuielilor necesare constituirii și completării stocurilor de materiale și mijloace de apărare pentru situații de urgență generate de inundații, ghețuri și poluări accidentale, pentru întreținerea și repararea construcțiilor hidrotehnice cu rol de apărare proprii, precum și pentru întreținerea albiilor cursurilor de apă pe raza localităților; asigură, prin Centrul operativ al Sistemului de Gospodărire a Apelor în colaborare permanentă cu Centrul operațional al Inspectoratului județean pentru situații de urgență, întocmirea rapoartelor operative zilnice, în timpul situațiilor de urgență, rapoartelor de sinteză, după încetarea acestora, precum și transmiterea lor la Centrul operativ din Ministerul Mediului și Gospodăririi Apelor și la Centrul operativ al Direcției de Ape, care transmite la Centrul operativ al Administrației Naționale «Apele Române»; asigură, în colaborare cu Inspectoratul județean pentru situații de urgență, organizarea și desfășurarea la nivel județean a exercițiilor de simulare pentru verificarea modului de funcționare a fluxului informațional hidrometeorologic de avertizare-alarmare a populației, a fluxului primar de informare în caz de poluări accidentale, precum și pentru instruirea administrației publice locale asupra managementului tipurilor de risc specifice; asigură organizarea anuală a acțiunii de verificare a stării tehnice și funcționale a construcțiilor hidrotehnice cu rol de apărare împotriva inundațiilor precum și urmărirea realizării măsurilor și lucrărilor stabilite cu această ocazie;
Bibliografie
Rapporto della Commissione Mondiale per L ambiente e lo Sviluppo” Ediția a IIIa, editura Bompiani, Milano 1990
Constantinescu M., Iorgovan A, Muraru I, Tănăsescu E S –Constituția României revizuită. Comentarii și explicații, Ed All Beck, București
Duțu Mircea „Dicționar de drept al mediului” Ed Economică, București 2000, pag 122
Directiva Consiliului din 27 iunie 1967
Lupan Ernest –„Dicționar de protecția mediului” Ed Lumina Lex 1997 pag 136
Uliescu Marlena –„Dreptul mediului și dezvoltarea durabilă”- note de curs, SNSPA, București 2005, pag 2
Făiniș Florin –„Dreptul mediului” Ed Pinguin Book, București 2005, pag 32
Lupan Ernest –„Dicționar de protecția mediului” Ed Lumina Lex 1997 pag 137
Lupan Ernest –„Dicționar de protecția mediului” Ed Lumina Lex 1997 pag 136
Făiniș Florin „–„Dreptul mediului” Ed Pinguin Book, București 2005, pag 38
Uliescu M.-„Dreptul mediului –note de curs” SNSPA , Bucuresti 2005
Convenția ESROO a fost semnată și ratificată de România prin Legea 22/2001 publicată în M. Of. 105 din 1 martie 2001
Duțu M. – Drept internațional al mediului , ed Economică, București, 2004 pag 132
art 24 al Constituției Greciei din 9 iunie 1975 a enunțat îndatorirea statului de a proteja mediul, art 66 al Constituției Portugaliei din 2 apirlie 1976 declară că: „fiecare are dreptul la un mediu uman sănătos și echilibrat ecologic și îndatorirea de a-l proteja , Constituția Germaniei din 1994 și a Finlandei din 1995, Constituția României revizuită în 2001
Făiniș Florin „–„Dreptul mediului” Ed Pinguin Book, București 2005, pag 49
. Evocând fazele elaborării viitorului Cod al mediului (un prim pas fiind Legea Barnier, nr.95-1o1 din 2 februarie 1995), Ch.Cans (op.cit.,pag.201) amintește că președintele comisiei de experți, prof.Gilles Martin, consultat de
ministrul mediului asupra formulării unor principii fundamentale ale dreptului mediului, a menționat, în trei puncte, interesul ca aceste principii să fie menținute în proiectul de lege: a) pentru a clarifica și simplifica dreptul francez al mediului; b) pentru a permite legiuitorului național să-și afirme propria sa voință de doctrină, înainte de a o vedea impusă de Comisia Juridică a Comunității Europene; c) în sfârșit, pentru a dota dreptul mediului cu un corp de principii directoare permițând societății civile de a înțelege materia și de a o aplica în practică.
Legea Barnier (referitoare la întărirea protecției mediului înconjurător) n-a făcut, în esență, decât să afirme – iar nu să creeze – principiile dreptului mediului, cu o singură excepție – aceea a afirmării dreptului la mediu, singurul principiu cu adevărat nou în redactarea adoptată de Parlament. (Ch.Cans, pag.196).
Declarația de la Rio, 1992 , Principiul 16
. A se vedea Du Pontavice, La protection juridique de l’environnement en droit civil compare, în Revue juridique de l’environnement nr.2/1978, pag.151; J.Untermaier, “Le droit de l’environnement, reflexions pour un premier bilan”, în “Annee de l’environnement, 1980, pag.116; autorii sunt citați de M.Prieur, op.cit., pag.125.
Uliescu M. –„Dreptul mediuluii- note de curs” SNSPA, Bucuresti pag 61
Uliescu M. –„Dreptul mediuluii- note de curs” SNSPA, Bucuresti pag 60
Duțu M. „Dicționar de drept al mediului”, Ed Economică, Bucuresti 2004, pag 152
Uliescu M. –Curs de dreptul mediului” SNSPA, Bucuresti pag 59
. Corinne Lepage, “Les grands principes tels que les decline la Loi Barnier sont a revoir”, în Le Courrier de l’Environnement, martie 1995, pag.23; Pierre Lascoumes, “Des agents un peu epars”, în Le Courrier de l’Environnement, aprilie 1995, pag.8.
Georges Naksen Nanefang „Le principe de precaution dans le contexte du Protocol de Cartagena – Les cahiers du Droit vol.43 nr.1, martie 2002, pg.39-42
Declaratia de la Rio-Principiul 15
OUG nr 195 din 2005 privind protecția mediului art. 68 și 69 din 22/12/2005 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1196 din 30/12/2005
Duțu M „Dreptul internațional al mediului”, Ed Economică, București, 2004, pag 144
Duțu M –„Principii și instituții fundamentale de drept comunitar al mediului” Ed Economică, 2005, București, pag 57
Duțu M –Dreptul internațional al mediului, Ed Economică, București 2004 pag 154
Conform O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul Național de Management al Situațiilor de Urgență
Conform Legii nr. 481/2004 privind protecția civilă:
HG nr. 1490/2004 pentru aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare a organigramei Inspectoratului General pentru Situații de Urgență, cu modificările și completările ulterioare
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Si Responsabilitatea Administratiie Publice Locale In Protectia Mediului (ID: 125741)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.