Rolul Si Locul Politiei In Statul de Drept. Importanta Activitatii Sociale de Prevenire a Criminalitatii

CAPITOLUL I

ROLUL ȘI LOCUL POLIȚIEI ÎN STATUL DE DREPT. IMPORTANȚA ACTIVITĂȚII SOCIALE DE PREVENIRE A CRIMINALITĂȚII

NOȚIUNI GENERALE PRIVIND CONCEPTUL DE POLIȚIE

Încă din cele mai vechi timpuri modul de organizare a vieții umane a impus nevoia de ordine, pentru ca societatea să poată ființa. Această ordine viza relațiile de conviețuire între membrii comunității, în funcție de evoluția societății la momentul respectiv și se referea în principal la apărarea vieții și a bunurilor persoanei.

Odată cu dezvoltarea societății și conceptul de ordine a evoluat adaptându-se nevoilor societății îmbrăcând forma ordinii sociale, ordinii de drept și a ordinii publice.

Ordinea socială presupune starea de fapt a funcționării societății în ansamblul său, în funcție de normele sociale existente ( sociale, juridice etc).

Ordinea de drept este un ansamblu de reguli de conduită cuprinse în norme juridice.

Ordinea publică este definită în diverse moduri, în prezent neexistând o definiție unanim valabilă în modul de abordare a acestui concept. Cert este faptul că ordinea publică vizează un ansamblu de instituții și de reguli dintr-o țară destinate bunei funcționări a serviciului public, siguranței și moralității raporturilor dintre membrii societății țării respective.

Asigurarea ordinii publice, a siguranței persoanelor și apărarea avutului, a impus apariția unor forțe și instituții specializate care să înfăptuiască și să garanteze aplicarea normelor ce guvernau ordinea publică în perioada corespunzătoare formelor de organizare socială în decursul istoriei, printre care și poliția.

Definirea noțiunii de poliție a generat și continuă să genereze discuții între specialiștii în domeniu. Potrivit autorilor lucrării „Vocabularul juridic” editat în Franța în anul 1987, cuvântul „poliție” provine din latinescul „poliția”, care reprezintă organizarea politico-administrativă, precum și din cuvântul grecesc „ potea” care însemnă cetate. In concepția lui Eugen Bianu, noțiunea de poliție derivă din cuvântul „politea” care înseamnă activitatea de ordine în stat. După B. Barbu, noțiune a de poliție derivă din cuvântul grecesc „polis” care are semnificația in limba greacă de oraș.

Indiferent de amplasare geografică și timp istoric, sarcina de bază a poliției a rămas aceeași în sensul că ea a fost mereu chemată să apere drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, bunurile acestora, ordinea și liniștea publică. Nevoile impuse de către societate de a fi mai eficientă și utilă, au făcut din poliție o instituție care a fost nevoită să-și structureze mereu metodele și mijloacele de acțiune în direcția prevenirii și combaterii criminalității și a altor fapte antisociale.

Incă de la începuturile sale, în tot ceea ce a făcut, poliția s-a identificat ca o structură bine definită acționând de-a lungul timpului, ca o forță organizată condusă după legi proprii devenind în final tot mai mult, un serviciu public

Faptul că poliția de a lungul vremii, trebuia să asigure respectarea legii și prin măsuri cu preponderență coercitive, a fost percepută și ca un subsistem social cu atribuții de constrângere a individului pentru a-l determina să se încadreze în sistemul de norme juridice instituite de a fi respectate de către toți membrii societății, fapt pentru care a fost percepută ca o instituție socială represivă, lucru ce i-a creat o imagine deformată asupra rolului și menirii ei în societate.

In concluzie, indiferent de locul și rolul jucat de către poliție de-a lungul timpului, în momentul de față poliția reprezintă o instituție fundamentală a statului care are sarcina fundamentală de a apăra valorile fundamentale ale societății.

UNELE CONSIDERAȚII TEORETICE PRIVIND ABORDAREA CONCEPTULUI DE PREVENIRE

Orice acțiune prejudiciabilă societății (întocmai ca și aceea care prejudiciază un individ izolat) dă naștere nu numai unei reacții, firești, de combatere, de luptă, dar și de apărare preventivă, stimulând întreprinderea unor măsuri anticipative pentru ca răul să nu se mai producă ori să nu se repete. Experiența demonstrează că organizarea unei eficiente activități preventive, oricâte eforturi și sacrificii ar pretinde, este incomparabil mai ușor de realizat și mai puțin costisitoare decât munca de combatere a unor urmări negative. În plus, prevenirea acționează mult mai profund și mai statornic, influențând ansamblul faptelor, pe când munca de combatere se desfășoară în raport de fiecare caz în parte și pe măsura apariției conduitelor negative.

Fenomenul criminalității se supune, din acest punct de vedere, acelorași necesități. Uriașele prejudicii pe care le provoacă săvârșirea de fapte antisociale (pierderi de vieți omenești și de bunuri materiale, cheltuielile pentru organizarea descoperirii, tragerii la răspundere și executării pedepselor celor condamnați și altele), pot fi mult diminuate, prin organizarea de acțiuni mai intense de profilaxie criminală.

În legătură cu valoarea și eficiența activităților preventive, există nu numai consens în statele cu democrație avansată, dar și rezultate certe.

Ca urmare, o redefinire conceptuală și practică a prevenirii criminalității se impune de urgență, ca o componentă importantă a edificării statului de drept. Însuși procesul democratizării impune o astfel de prioritate, întrucât reducerea numărului de infracțiuni interesează întreaga societate civilă, influențând buna desfășurare a relațiilor sociale.

Activitatea de prevenire este strâns legată de explicarea cauzală a faptelor antisociale. A preveni înseamnă a acționa în vederea preîntâmpinării unui proces cauzal probabil, susceptibil să conducă la săvârșirea unei fapte antisociale. Aceasta presupune, la rândul său, cunoașterea cauzelor care, ipotetic, ar putea determina săvârșirea unei fapte, spre a ști ce anume ar trebui prevenit. Altfel, acțiunea s-ar desfășura anarhic și fără rezultat.

Cauza săvârșirii unei fapte nu se confundă, firește, cu cauza producerii rezultatului material (în cazul infracțiunilor care presupun un atare rezultat) arătat în conținutul normei de incriminare. În ceea ce privește prima conotație, avem în vedere procesul cauzal principal, care are ca urmare încălcarea sub orice formă a oricărei dispoziții a legii, (aspect criminologic); referitor la cea de-a doua conotație, se are în vedere un proces cauzal adiacent, interesând stabilirea răspunderii (aspect penal). În primul caz, urmărim să explicăm factorii (biologici, psihologici, sociali) care au determinat pe subiect să încalce legea deoarece acțiunea subiectului apare ca efect al unor cauze determinante. În al doilea caz, urmărim să descifrăm legătura cauzală între activitatea materială a subiectului și rezultatul concret produs, unde, acțiunea subiectului apare drept cauză, iar rezultatul cerut de lege, efect. Prin cauză, în sensul arătat, denumim factorii care determină săvârșirea faptei antisociale. Factorii care doar favorizează săvârșirea unei fapte antisociale se circumscriu în sfera conceptului de condiție.

Modul în care se întrepătrund cauzele și condițiile unui rezultat produs prin fapta omului este extrem de complex, cauzele și condițiile fiind foarte greu de separat printr-un act volitiv. De aceea, se folosește mai frecvent expresia de factori criminogeni, în sensul de elemente obiective care intervin în producerea unei fapte antisociale. Unii criminologi folosesc noțiunea de condiție în sens larg (orice împrejurare fără de care un anumit comportament nu s-ar fi manifestat) renunțând la diferențierea între cauză și condiție. Cauza, privită din punct de vedere subiectiv este denumită de unii autori și mobil (O.KINBERG). Etimologic, orice manifestare exterioară, chiar a unei persoane izolate, constituie “un fenomen” (în limba greacă fenomen însemnă “ceea ce apare”, “ceea ce se manifestă în afară”).

Există două perspective din care poate fi analizată fapta și, implicit, cauzele acesteia.

Mai întâi, fapta poate fi privită ca un fapt individual, ca un act de voință al unei persoane, îndreptat spre obținerea unui anumit rezultat (fenomen individual).

Din acest punct de vedere, analiza cauzelor faptei antisociale presupune cercetarea factorilor care determină modul de a acționa al unei persoane, direcția și conținutul actului său de voință.

Cunoașterea cauzelor care duc la săvârșirea unei fapte determinate nu este însă o chestiune simplă, deoarece în cazul oricărei acțiuni umane și în geneza faptelor sunt prezenți o multitudine de factori, unii având rol determinant, alții de favorizare a producerii rezultatului. Factorii determinanți pot avea un rol principal (cauze principale) ori un rol secundar (cauze secundare), putând acționa fie din interior (cauze interne), fie din exterior (cauze externe).

Până în prezent nu există o explicație unitară asupra factorilor și condițiilor care determină sau favorizează săvârșirea de fapte antisociale.

Teoriile criminologice susțin și argumentează diverse ipoteze:

– de ordin biologic (ereditate, particularități anatomo-fiziologice, biochimice, stigmate ale degerescenței făptuitorului);

– de ordin psihologic (cauze psihogene, anormalitatea proceselor psihice);

– de ordin social, considerându-se că fapta își are cauzalitatea exclusiv în mediul social, individul fiind supus unei determinări absolute din partea condițiilor exterioare.

Teoriile contemporane asupra genezei faptelor antisociale nu au ajuns încă la concluzii precise. Se întreprind mai departe cercetări pentru verificarea ipotezelor de esență biologică (biotipologia criminală, teoria bioconstituțională, cercetările lui PENDE, SHELDON, KINBERG, ș.a.), a celor de ordin psihologic (tulburări de inteligență, caracter, teoriile psihanalitice) ca și a ipotezelor de ordin sociologic (interdependența mediului interior cu cel exterior, teoria comportamentului, teoria modelului cultural ș.a.).

Devine tot mai acceptată ideea că nici una din perspectivele menționate, luate izolat și exclusiv, nu poate explica fapta, aceasta fiind o rezultantă a unui complex de factori sociali, psihologici, biologici, idee exprimată, de altfel, încă la sfârșitul secolului trecut.

Spre deosebire de această viziune largă, bazată pe complementarități, teoriile criminologice de inspirație marxistă au promovat un model dogmatic, unilateral și simplist asupra etimologiei infracționalității.

Conform acestei viziuni reducționiste, s-a supralicitat importanța factorului social, a condițiilor materiale ale societății, introducându-se în mod tendențios concepte din arsenalul ideologiei proprii (proprietatea privată asupra mijloacelor de producție, existența claselor antagoniste) în explicarea determinării cauzelor faptelor antisociale. În acest context, s-a subestimat importanța factorului individual în producerea actului concret de încălcare a legii, a structurii complexe a personalității subiecților și ponderea realităților din sfera microsocială în declanșarea actului criminal.

Criminologia contemporană a reliefat convingător și importanța “trecerii la act”, adică a modului în care individul răspunde diferențiat la o situație specifică, în raport de factorii – din mediul ambiant și individual – care influențează comportarea sa concretă, într-o situație dată.

Concluzia care s-a desprins din aceste îndelungate căutări este aceea că încălcarea legii, ca act în sine, își are cauza în modul în care individul concepe valorile sociale și morale, înțelege semnificația lor, dorește și vrea să aibă o comportare conformă cerințelor societății. Întrucât toate aceste însușiri (cunoaștere, voință, afectivitate) formează în ansamblul lor personalitatea individului, încălcarea normelor de conduită apare ca o manifestare exterioară a unei personalități imperfecte. De asemenea, se relevă că la baza actului volitiv nu stau numai elementele din sfera conștientului, ci și imbolduri interioare profunde ținând de subconștient sau de alte zone ale personalității individului, ceea ce face ca structura sa biologică și psihologică să aibă în unele cazuri, cel puțin rolul unei condiții favorizante, dacă nu chiar acela de factor determinant. Totodată omul acționează și pe baza anumitor condiții pe care le oferă mediul social, lucru ce a determinat o serie de

criminologi și psihosociologi, să emită ipoteza potrivit căreia structura internă a individului este vinovată de alegerea unui mediu social favorabil încălcării legii. Important de reținut este și ipoteza complementară, în care și mediul social exercită obiectiv o influență asupra individului, în modalitățile menționate, paralelă cu cea a structurii interne a acestuia. Incontestabil, mediul social influențează ființa umană nu numai în procesul formării sale, dar îi determină și coordonatele materiale și spirituale în care se desfășoară. Pe baza acestora apar și anumite imbolduri exterioare care pot avea un impact semnificativ în determinarea voinței și comportamentului individului ca și în alegerea variantei dezirabile de acțiune în condițiile date. Aceste imbolduri sau tentații antisociale se pot referi la momentul luării hotărârii de comitere a încălcării legii, ori la momentul “trecerii la atac”.

Concluziile teoretice validate de practică asupra procesului cauzal al faptelor pot servi ca reper activității de prevenire. Aceasta va trebui îndreptată în mod diferențiat spre modelarea sau remodelarea personalității individului acționându-se asupra tuturor subsistemelor care compun personalitatea (rațiune, voință, motivație, afectivitate) și care stau în totalitatea lor la baza declanșării actului volitiv antisocial.

Activitatea de prevenire va avea în vedere, o acțiune concertată asupra mediului social la nivel macro-social și microsocial, pentru a determina modificarea acelor factori imediați care pot servi ca imbolduri exterioare ale actului volitiv infracțional. Nu trebuie subapreciată activitatea preventivă care s-ar putea desfășura în raport cu acele condiții favorizante și care rezidă în structura biologică a individului dar nu rezultă necesitatea de a se insista asupra acestui aspect pentru explicarea cauzală a faptei.

CONCEPTUL, SCOPUL ȘI FORME DE REALIZARE A ACTIVITĂȚII DE PREVENIRE

Activitatea de prevenire se definește ca un ansamblu de măsuri întreprinse împotriva factorilor care contribuie la săvârșirea de infracțiuni și alte fapte antisociale (cauze și condiții) în vederea împiedicării acțiunii acestora, pentru asigurarea respectului față de lege și promovarea ordinii și disciplinei în relațiile sociale. Activitatea de prevenire se înfățișează în esență, ca o succesiune de acte susceptibile să declanșeze un proces cauzal autentic, îndreptat spre anihilarea sau slăbirea factorilor potențiali care favorizează sau generează criminalitatea.

Omul, persoana care încalcă legea în condițiile care îi atrag răspunderea pentru încălcarea acesteia acționează în anumite condiții care pot avea rolul de tentații, mobiluri, ori pot să reprezinte împrejurări favorizante ale momentului “trecerii la act”. Asupra acestora se poate acționa preventiv luându-se măsuri de împiedicarea făptuitorului să comită fapta proiectată

În raport de aceste realități se conturează și două tipuri de acțiuni prin care se poate realiza activitatea de prevenire. Primul tip este acțiunea formativă de modelare a individului și colectivității în spiritul respectului față de lege și de valorile sociale pe care le apără, iar al doilea se referă la înlăturarea situațiilor și stărilor de lucruri care-l pot influența pe subiect, ori pot fi folosite de acesta în vederea săvârșirii de infracțiuni sau alte fapte antisociale.

Primului tip de acțiune preventivă vizează latura formativ-educativă a individului, având ca scop influențarea tuturor laturilor personalității (rațiunea, voința, afectivitatea etc), în complexitatea lor și nu numai a uneia sau unora din acestea

În cadrul celui de-al doilea tip de acțiune preventivă, ponderea o are identificarea și luarea efectivă de măsuri concrete în activitatea organelor de stat, agenților economici, firmelor private etc., de natură să împiedice săvârșirea de fapte antisociale.

Cele două tipuri de activități cu caracter preventiv acționează asupra factorilor contributivi ai faptelor antisocialei în scopul de a limita ori anihila efectele lor.

Acești factori se prezintă sub o formă generală, atunci când îi analizăm în mod abstract, fără a avea o legătură cu săvârșirea unei fapte concrete, sau sub o formă specială, atunci când ne referim la factorii care au determinat săvârșirea acesteia de către o persoană. În raport de acești factori cauzali, în practică, activitatea de prevenire se prezintă sub două forme: prevenirea generală și prevenirea specială. Prevenire generală se desfășoară împotriva factorilor cauzali ipotetici (latenți) care determină încălcarea legii, fiind suficientă numai cunoașterea generală a acestora, iar Prevenirea specială se desfășoară împotriva unor factori cauzali concretizați prin săvârșirea unei fapte anumite, eficiența acțiunii fiind condiționată de cunoașterea și complexitatea lor. În primul caz, se urmărește prevenirea acțiunii unor factori care ar putea contribui la săvârșirea de fapte antisociale (prevenirea antedelictum), iar în al doilea, se urmărește combaterea acțiunii unor factori care ar putea conduce la repetarea acestora (prevenire postdelictum).

În realitate această a doua formă de prevenire (cea specială) nu este propriu-zis o activitate de prevenire (strictosenso), deoarece ea nu se situează înainte (pre) de săvârșirea faptelor și nu urmărește să evite săvârșirea acestora, deși în practică s-a încetățenit expresia de prevenire specială.

Problematica activității de prevenire trebuie analizată sub trei aspecte:

– organismele care execută activitatea de prevenire;

– conținutul ei;

metodele de lucru.

Sub primul aspect activitatea de prevenire se realizează de către acele organisme care prin profilul și structura lor sunt în măsură să îndeplinească obiectivele fiecăruia din tipurile de activitate preventivă pe care le-am analizat.

Activitatea de prevenire prin educare este realizată, de către ansamblul instituțiilor sociale de profil. Există însă și alte instituții care participă la procesul educativ printr-o formă directă (implicită), obiectul activității lor fiind de altă natură ( poliția, justiția etc).

Activitatea de prevenire prin luarea de măsuri împotriva unor situații favorizatoare de fapte antisociale trebuie realizată de către comunitate și organele specializate ale statului.

În ce privește conținutul activității de prevenire o pondere însemnată revine educației sub aspectul realizării prevenirii prin educație de către instituțiile sociale care realizează cultivarea în rândul cetățenilor a respectului față de lege și valorile societății :

Organele judiciare desfășoară activitatea preventivă prin informarea cetățenilor asupra instituțiilor de drept (fapte, pedepse) și prin mass-media aspecte de interes comun.

In ce privesc metodele de lucru sunt metode specifice muncii educative desfășurate de instituțiile sociale, precum și metode specifice muncii educative, indiferent de organele care o desfășoară precum și metode de control și evaluare a eficienței activității de prevenire.

Acțiunea preventivă asupra factorilor cauzali ce determină încălcarea legii ar putea fi concepută nelimitat teoretic, ca exercitându-se asupra tuturor cauzelor și condițiilor unei fapte, ori ar putea fi concepută limitat practic, ca îndreptată numai asupra cauzelor imediate, susceptibile de a fi înlăturate sau ameliorate.

In concluzie activitatea de prevenire a criminalității este o activitate complexă care vizează implicarea tuturor factorilor cu atribuțiuni în crearea climatului de siguranță civică, în educarea cetățeanului pentru respectul față de lege și tragerii la răspundere a celor care încalcă legea. De asemenea responsabilitatea pentru înlăturarea cauzelor și condițiilor care favorizează și generează criminalitatea revine în întregime comunității în ansamblul ei, cetățeanul nefiind doar un beneficiar de siguranță civică ci și un partener activ la realizarea acesteia.

PROBLEME CRIMINOLOGICE PROVIND PREVENIREA ACTULUI CRIMINAL

CONSIDERAȚII GENERALE

Noțiunea de criminalitate desemnează ansamblul faptelor comise într-un spațiu și într-o perioadă de timp determinată. Ideea de criminalitate a apărut către sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, această apariție corespunzând cu începuturile primelor statistici criminale și a presei care “au obișnuit spiritele să conceapă existența unui fenomen social global care merită să fie explicat”1.

Noțiunea de criminalitate poate fi utilizată fie într-un sens general, pentru a desemna totalitatea faptelor penale, fie într-un sens mai precis, pentru a desemna anumite categorii de fapte.

Prin prevenirea criminalității se înțelege luarea unor măsuri de oprire sau împiedicare a comiterii unei fapte criminale.

În criminologie, prevenirea înseamnă luarea unor măsuri care să conducă la împiedecarea unei crime2. De asemenea, prevenirea este similară, ca sens, cu prevenirea unei maladii în domeniul medical, prevenire ce se poate realiza prin aplicarea unor măsuri de profilaxie medicală prin care o boală nu se produce sau nu se răspândește ca o maladie. De aici putem conchide că este mult mai ușor să oprești comiterea unei crime decât să îi repari efectele.

În cazul prevenirii unei crime aceasta este o măsură de preferat, deoarece, dacă s-ar comite crima, aceasta ar însemna consecințe grave care ar fi greu de înlăturat după comitere.

Aceste efecte, în multe cazuri practic sunt ireparabile – victima infracțiunii de omor nu mai poate fi înviată și redată familiei – sau prejudiciul material și moral cauzat este cu mult mai mare decât cheltuielile ocazionate de prevenirea comiterii unor asemenea fapte (costul unui sistem de alarmare în cazul unei limuzine de lux este mult mai mic decât paguba produsă, în cazul în care aceasta este furată de către infractori).

Traian Pop autorul primului tratat de criminologie din România evidențiază existența a două forme de prevenire a criminalității:

1. Prevenirea apariției sau existenței unor cauze sociale ori individuale care pot conduce la crimă, cum sunt sărăcia, criza economică, școlarizarea, proasta sau lipsa educației din cadrul familiei, conflictele dintre oameni, criza individuală (criza psihică, inadaptații sociali). În prezența unor asemenea situații sociale sau familiale, unele persoane pot deveni victime ale criminalității. În aceste cazuri, se recomandă luarea unor măsuri care să ducă la înlăturarea situațiilor dificile care generează sau favorizează comiterea acelor fapte care în ansamblul lor, alcătuiesc criminalitatea. Astfel, sunt necesare întreprinderea unor măsuri de înlăturare a acelor cauze, măsuri care trebuie să fie luate de către societate sau organele abilitate ale statului. Aceste măsuri sunt de natură socială sau individuală prin care se “însănătoșește” situația socială a membrilor societății, dar în același timp se înlătură în mod indirect și acele cauze care pot genera comiterea de infracțiuni.

2. Prevenirea directă a crimei, care este o prevenire specială ce vizează, în mod direct comiterea de crime. În acest caz poate fi vorba de un grup de infractori recidiviști care și după ispășirea pedepsei comit din nou infracțiuni. Aici intervin organele abilitate ale statului (organele de poliție) care supraveghează activitatea acestor persoane și le împiedică să mai comită infracțiuni.

Dacă vorbim de o clasificare a activității de prevenire a crimei, în criminologie avem de-a face cu prevenirea generală și prevenirea specială:

PREVENIREA GENERALĂ, are un câmp larg de activitate, cuprinzând sectoare întregi ale vieții sociale, începând cu cele economice, administrative și terminând, nu în ultimul rând, cu cele educative.

Politica penală a subliniat rolul important pe care-l joacă prevenirea în lupta împotriva crimei. Astfel Ferri, criticând libertatea de acțiune și de voință a criminalului, a recunoscut drept cauze ale crimei, în afara cauzelor individuale, și cauzele de natură socială cum ar fi condițiile de viață, nivelul de pregătire și instrucție. Ferri este cel care a susținut că folosirea singulară a pedepselor nu este o măsură suficientă de luptă și izbândă împotriva criminalității și că, pentru obținerea unui succes, este nevoie și de o luptă împotriva cauzelor sociale ale acesteia, folosind mijloace care să ducă la îmbunătățirea condițiilor economice, creșterea rolului educației și – de ce nu? – la ameliorarea condițiilor de mediu. Rolul mediului în producerea criminalității a fost studiat și reliefat de către reprezentanții școlii criminologice de la Chicago, potrivit căreia condițiile proaste ale unor cartiere din metropole sau orașe constituie cauze principale ale criminalității. Faptul că în aceste cartiere predomină sărăcia, populația habitează îngrămădit în locuințe insalubre, nivelul de trai este scăzut, nu fac decât să favorizeze dezvoltarea unei populații penale, lipsite de educație, dar călăuzite de o subcultură de grup criminală. În plus, existența barurilor și locurilor unde se consumă băuturi alcoolice și droguri, unde se valorifică bunuri provenite din infracțiuni, nu fac decât să concentreze elementele criminale în aceste locuri care, de nenumărate ori, sunt scena unde se consumă actele criminale săvârșite de către vagabonzi sau recidiviști. Oricât de puternic ar fi aparatul polițienesc în aceste locuri și medii, rezultatul nu ar fi satisfăcător. Dacă societatea ar interveni prin mijloace sociale de “însănătoșire” a mediului, prin așa numite “campanii de însănătoșire a mediului”, atunci aceste grupări s-ar destrăma, deoarece nu ar mai avea motivația inițială.

Pentru a avea succes în lupta împotriva criminalității, trebuie acționat pe baze științifice împotriva cauzelor care condiționează sau determină existența acestui fenomen. La fel ca și o boală, crimei și criminalității le pot fi reduse sau chiar anihilate efectele, prin activități și acțiuni de anihilare a cauzelor care produc un asemenea fenomen. După cum afirma Traian Pop, combaterea crimei, în această lumină, înseamnă opera de profilaxie criminală, operă de tăiere ori reducere a cauzelor majore ori măcar de slăbire a fenomenului.

În altă ordine de idei, combaterea cauzelor se face în mod diferențiat, și anume: cauzele fenomenului fiind diferite (cauze sociale, psihice, morale, economice) combaterea se poate face folosindu-se diferite mijloace cum ar fi cele sociale, economice sau individuale. Folosind asemenea mijloace se poate ajunge, într-o anumită măsură la scăderea comiterii de infracțiuni, chiar și eventual doar în unele sectoare de activitate. Pe măsura îmbunătățirii condițiilor de viață ale oamenilor, combinată cu creșterea gradului de instrucție a indivizilor, criminalitatea se poate reduce. Activitățile desfășurate sunt măsuri sau mijloace preventive, pe de o parte, dar și mijloace extrajuridice pe care societatea le folosește pentru prevenirea și reducerea criminalității. Ele sunt aplicate înainte ca crimele să fie comise și privesc așa-numita criminalitate posibilă sau potențială.

Activitatea de prevenire a criminalității, desfășurată prin combaterea cauzelor este o activitate necesară a fi aplicată într-o societate modernă. Dar această luptă nu dă întotdeauna rezultatele prevăzute sau anticipate deoarece:

– lupta cu cauzele se desfășoară înainte de comitere și ea se duce un timp mai îndelungat treptat și lent, neputându-se evalua exact cât este de eficientă.

– lupta cu cauzele sociale și individuale este o luptă care se duce cu cauze și condiții mai puțin conturate, cum ar fi sărăcia, lipsa de instrucție, lipsa de morală, sau cu cauze mai puțin cunoscute sau identificate.

– criminalitatea potențială este mai mult bănuită și mai greu de identificat și apreciat, neputându-se stabili în câte cazuri a fost anihilată și în câte cazuri nu a fost anihilată.

PREVENIREA SPECIALĂ cercetează și se preconizează o serie de măsuri prin care se previne în mod direct comiterea de crime. Ca și prevenirea generală, prevenirea specială este tot o prevenire antedelictum dar care nu vizează combaterea unor cauze generale, care constituie un teren favorabil pentru criminalitate, ci de combatere specială a unor situații și persoane care duc la comiterea de crime. Practic, acest fel de prevenire este o activitate care vizează împiedicarea producerii iminente a unei crime, fiind totodată o luptă dusă pentru împiedicarea producerii directe a comiterii de crime. Astfel, în cazul unui autoturism, lăsarea la vedere a unei genți “diplomat” sau a unei borsete cu bani nu face decât să-l atragă pe infractor pentru a le fura. De asemenea, expunerea în magazine a unor bunuri de valoare fără a le asigura securitatea nu face altceva decât să-i tenteze pe infractori, și chiar să le creeze oportunitatea de a le sustrage. În cazul prevenirii speciale a criminalității, este vorba de fapte concrete, fapte aflate în faza de precomitere și care pot fi împiedicate sau prevenite a fi comise. Acest gen de prevenire produce efecte benefice în special pentru proprietarii de bunuri, apărându-le patrimoniul împotriva răufăcătorilor. Această autoapărare este la îndemâna fiecărui individ, fără ca acesta să depindă de alte instituții ale statului (poliție).

Măsurile care duc la împiedecarea comiterii de crime (în concepția lui Seeling) sunt:

– protejarea locurilor și localurilor unde se află valori deosebite (localul unei bănci, clădirea unui magazin se face prin încuietori sofisticate asistate de sisteme de alarmă electronice);

– protejarea autovehiculelor, motocicletelor prin încuietori și sisteme de alarmă;

– protejarea transporturilor de valori monetare prin folosirea de autoturisme speciale, personal înarmat;

– avertizarea publicului despre un cartier frecventat de către hoți de buzunare, montarea de instalații de supraveghere video în locurile cu criminalitate ridicată, supravegherea băncilor cu personal special angajat, instalarea de semnale de alarmă în caz de atacuri din partea unui grup de răufăcători, supravegherea cartierelor mărginașe sau izolate ale orașelor de către agenți de poliție, care fac ronduri speciale (de zi ori noapte). Concentrarea elementelor de poliție în zonele unde există populație fără ocupație, șomeri, oameni certați cu munca, foști condamnați, unde se cere intervenția și supravegherea organelor de poliție.

Dar nu trebuie uitat faptul că o prevenire contra crimei constă și în întărirea respectului legii, al moralei și organelor justiției. Cetățenii nu comit crime datorită refuzului de a face rău semenilor lor, din respect pentru lege și pentru autoritatea statului. Nu toate persoanele existente în societate sunt călăuzite de asemenea principii, existând și o categorie de oameni care sunt orientați de către tendințe antisociale, sunt lipsiți de puterea de stăpânire, sunt slabi și cad robi ai criminalității.

Se pune însă întrebarea dacă acești indivizi se pot opri de la comiterea de crime? După opinia unor specialiști în domeniu (Seelig ș.a.), o parte din acești indivizi pot să se rețină de la comiterea de crime. Este vorba de acea categorie la care se pot dezvolta tendințe pozitive spre bine, deoarece mulți dintre aceștia au învățat un comportament civilizat și un respect pentru valorile morale din familie sau din anii de școală. Pentru cealaltă categorie, la care s-au dezvoltat tendințele spre rău, aceste tendințe sunt influențate de mediul în care au trăi și s-au dezvoltat. Este vorba aici de acei indivizi care au trăit în familii de infractori, în cartiere rău famate, etc.

Aplicarea legii de către organele abilitate contribuie la determinarea unui număr destul de mare de indivizi din categoria celor care sunt în contradicție cu normele de conviețuire socială să-și schimbe comportamentul și să se supună acestor reguli. De exemplu, dacă un individ cu tendințe spre încălcarea sau reîncălcarea a legii vede că cei răi sunt pedepsiți, vede că în localitatea lui legea se aplică iar cei vinovați de crime sunt pedepsiți, atunci el va prinde încredere în forțele justiției și ale binelui. La acest sau acești indivizi se poate dezvolta sentimentul de dreptate și, prin aceasta, se dezvoltă stăpânirea de sine și rezistența la tentațiile de crimă.

Dar rezistența de a nu comite o crimă nu este influențată doar de mediul social în care se dezvoltă și trăiește individul. Prevenirea crimei mai depinde și de tipul de criminal, căci anumite tipuri, cum sunt criminalul de profesie, cel fără frâne sexuale, tipul cu reacții primitive, în activitatea lor criminală nu raționează și nu sunt influențați nici de urmările crimei produse, nici de pedeapsa pe care urmează să o suporte.

Între mijloacele de luptă împotriva criminalității, criminologia menționează și măsuri eugenice.

EUGENIA, este o știință biologică și se ocupă cu ameliorarea oamenilor prin măsuri genetice. Astfel, în cazul debilității mintale grave (imbecilitate), în cazul unor boli psihice grave, se propun măsuri ca la aceștia să se interzică procreația. Tot pe această idee s-a mers mai departe, susținându-se, în mod neștiințific, că din părinți criminali se nasc copii criminali, însemnând că criminalitatea se moștenește și trebuie și în acest caz să se intervină (ca o măsură de prevenire) pentru interzicerea procreării unor asemenea copii. Practica a demonstrat că în multe familii de criminali se nasc și cresc copii sănătoși, care nu devin infractori, și în familii sănătoase, se nasc și cresc uneori copii criminali. Aceste metode de prevenire a criminalității sunt măsuri inumane, prin care se aducere atingere integrității fizice (prin sterilizare) și psihice a omului și sunt interzise prin lege.

Prevenirea specifică și indirectă a criminalității, desfășurată de către organele de poliție are însă o arie mai întinsă de activitate. De aceea, ea trebuie să exercite paza și supravegherea mai întâi a locurilor publice, a locurilor de mare circulație și de aglomerări umane (piețe, drumuri publice, locuri unde se desfășoară activități cultural sportive etc.). Se impun aceste măsuri în aceste locuri deoarece concentrarea populației aici este mai mare, iar contactele și conflictele umane sunt mai intense și mai numeroase. În al doilea rând, este necesară paza și supravegherea instituțiilor politice, administrative culturale etc., dar și a proprietății cetățeanului, a vieții și integrității lui corporale.

. FACTORII DETERMINANȚI ASUPRA CĂRORA SE POATE ACȚIONA PENTRU PREVENIREA COMPORTAMENTULUI CRIMINAL

Oamenii de știință sociali au creat o întreagă literatură despre factorii determinanți în comiterea delictelor și crimei, literatură cu mare relevanță pentru poliție. O parte din aceasta nu poate fi pusă în practică direct dar poate ajuta poliția în perspectivă și de asemenea poate să-i sugereze care sunt limitele și ocaziile pentru prevenirea eficientă a crimei de către sistemul justiției criminale. În același timp, cercetarea factorilor determinanți în comiterea crimelor și delictelor oferă un indiciu clar despre asemănarea dintre diferite grupuri delincvente cât și despre natura crimei și delictului întâlnite de obicei de către poliție. Deoarece o trecere în revistă a întregii literaturi despre corelațiile delictelor și crimei într-un capitol scurt nu este posibilă, probabil ne rezumăm să prezentăm constatările referitoare la cei mai puternici factori determinanți. Ca atare, în acest capitol, vom trece în revistă, în primul rând, câteva dintre cei mai importanțe corelați psihologice din cadrul delictelor și crimelor și vom descrie în linii mari natura celor mai obișnuite forme de delict și crimă.

SURSE TIMPURII DE DELICT ȘI CRIMĂ: familia și școala

Noile cercetări în domeniu au scos în evidență faptul că tendințele individuale de a comite o crimă, delict sau orice act analog, pot fi depistate de timpuriu, încă din copilărie. Psihologii au folosit o mare varietate de tehnici pentru a evalua tendința omului de a se implica într-un delict, pe o perioadă îndelungată de timp și într-o varietate de culturi și au descoperit că diferențele în această tendință prezintă dificultăți în relația cu legea, anterioare implicării totale în sistemul justițiar juvenil sau criminal. Varietatea indiciilor pentru problemele comportamentale de mai târziu include astfel de comportamente copilărești ca: ieșiri isterice, viață familială disfuncțională, relații intrafamiliale deficiente, purtare necorespunzătoare în primii ani de școală (absenteismul, încetineala și inabilitatea de a se conforma organizării din clasă), grad de inteligență scăzut, dificultate academică în școală, accidente copilărești, relații între amici defectuoase și consum timpuriu și frecvent de tutun și alcool 1.

Pe baza acestor indicii, cercetătorii dintr-o varietate de discipline, pornind de la psihologie și studii de familie până la sociologie, au demonstrat abilitatea de a evidenția o trăsătură (de fapt un grup de astfel de comportamente timpurii) care diferențiază indivizii în implicarea lor într-o serie de acte delincvente2. S-au folosit diverse metode de delict și crimă pentru a stabili aceste diferențe, incluzând rapoarte oficiale ale poliției despre contacte, arestări și condamnări, chestionare și interviuri în care copiii raportează despre propriul lor comportament (așa-numitele metode de “auto-raport”) și interviuri cu membrii familiei și profesori. Cu puține excepții, acești corelați sunt găsiți indiferent de metoda folosită pentru a determina delictul și crima 3. Într-un număr mare din astfel de studii, copiii au fost observați atât în adolescență cât și la maturitate și s-a dovedit că diferențele timpurii de comportament greșit se corelează substanțial cu comportamentul negativ de mai târziu. Astfel, copiii care au dovedit că au avut un comportament deficient la o vârstă fragedă comparativ cu alți copii, vor avea același comportament și mai târziu în viață4.

Faptul că diferențele dintre indivizi în tendința de a se implica într-un delict pot fi determinate atât de devreme în viață, și că aceste diferențe sunt corelate substanțial cu problemele de comportament de mai târziu, a atras atenția cercetătorilor direct asupra anilor din copilărie în căutarea factorilor determinanți atât în cazul delincvenței juvenile cât și în cel al criminalității în rândul adulților. Criminologii au confirmat prin acte diverse corelații între diferențele în familie și dezvoltarea acestor tendințe antisociale sau de comportament dificil. Astfel, este cunoscut faptul că diferențele în practicile părintești de disciplină sunt corelate substanțial cu tendința de a forma comportamente dificile5. Disciplina exagerat de lejeră sau din contră neobișnuit de severă, violentă, sunt corelați puternici ai acestei tendințe. În plus, criminologii au dovedit că o legătură strânsă, afectivă între părinți și copiii lor are rolul unei bariere puternice în conduita delincventă6. De exemplu, în descrierea lui inițială despre ceea ce mai târziu se va numi teoria controlului, Hirschi (1969) a demonstrat că acei copii care își admiră și își respectă părinții, copii ai căror părinți le controlează activitățile precum și cei care se gândesc la viitorul lor, sunt puțin probabil să săvârșească acte delincvente. Cu alte cuvinte, copiii atașați puternic de părinți, prieteni, școală și alte instituții convenționale au șanse mult mai mici să devină delincvenți sau criminali ca adulți. Vigoarea principiilor teoriei de control a fost materializată și extinsă în operaționalizări recente care investighează legătura dintre elementele unei relații neafectuoase între părinți și copii viitoarele probleme din tinerețe7.

Un factor adițional familial care cauzează delincvența pare să fie gradul de criminalitate al părinților; părinții care ei înșiși s-au implicat în acțiuni criminale sau delincvente fără îndoială că vor avea copii delincvenți. Totuși8, investigații mai recente au dovedit că în general o relație colectivă între crima comisă de adult și cea comisă de copil poate avea doar temporar influență în comportamentul copilului9. Numărul mare al membrilor familiei, de asemenea, poate fi un anticipator al actului de delincvență; din cauză că suma viciilor e constantă, familiile mai mari (adică numărul copiilor este apropiat de numărul celor care le poartă de grijă) au un grad mai mare de delincvență. Mai mult, observând cursul vieții s-a arătat că efectul condițiilor vitrege de locuit (mai mulți membri ai familiei decât numărul camerelor de locuit) fluctuează pe măsură ce copilul crește în vârstă. Astfel, aceste relații sunt mult mai complexe decât s-a crezut la început și necesită un studiu amănunțit în ceea ce privește efectul pe care compoziția familiei îl are asupra comportamentului delincvent. O analiză empirică mai recentă și mai detaliată a relației dintre funcționalitatea familiei și delincvență10 conchide că așa zisele “procedee de familie” (controlul, atașamentul și disciplina), sunt unele dintre cele mai importante indicatoare ale actului de delincvență. În plus, aceste variabile ale procesului familial par să medieze efectul variabilelor sociale structurale care tind să meargă îndeaproape cu variabilele funcționale ale familiei.

Importanța funcționalității familiei – controlul, atașamentul, disciplina și lipsa părinților – în cauzarea crimei și delictului nu mai este un subiect de disputat. Deși se mai poate discuta modul în care acești factori afectează delincvența, o cercetare sistematică a literaturii relevă aceste corelații familiale în diferite așezări, timpuri și culturi. O analiză recentă asupra relațiilor de familie/delincvență făcută de Loeber și Stouthamer-Loeber (1986) conchide că variabilele sociale ale familiei – , afecțiunea și implicarea în activitatea copilului – sunt printre cei mai puternici și mai consistenți anticipatori de delincvență dezvăluiți în literatura psihologică de cercetare.

Factorii care sunt legați de școală și de potențialul educațional de asemenea au fost considerați corelați importanți în problemele timpurii de comportament și mai târziu în delict și crimă. Diferențe majore de performanță și capacitate școlară s-au stabilit de-a lungul unei perioade îndelungate de timp și în rândul multor elevi11. Delincvenții au rezultate slabe la școală începând de la clasele mici și chiar mai slabe la testele de capacitate.

Atitudinea vis-á-vis de școală, de asemenea, diferă în rândul elevilor. Aceia implicați în delicte sau comportamente analoge detestă școala și nu sunt atașați de profesorii lor. Ei dau dovadă de o comportare defectuoasă în școală, la care se adaugă absenteismul și încetineala.

Există motive să credem că aceste familii și corelați școlari ai tendințelor delincvente reflectă diferențe de socializare. Fiecare dintre ele poate fi văzută ca un indicator sintetic al diferențelor de dezvoltare în capacitatea de a întârzia o recompensă imediată – ceea ce s-a numit auto-control12: Nu numai că astfel de diferențe pot fi depistate de timpuriu în viață, dar ele anticipează o implicare într-o serie de activități delincvente și criminale. Modul în care se dezvoltă atașamentul față de familie, prieteni și școală și se stabilește auto-controlul sunt domenii de cercetare activă de către psihologi și sociologi. Studiile în acest sens susțin ideea că acestea sunt o consecință directă a activității părintești13 și arată că atât controlul cât și socializarea sunt ingrediente în prevenirea delincvenței în cadrul familiei, deși acestea sunt de o importanță care variază la diferite vârste. Părinții care își observă în mod constant copiii și comportamentul lor, care recunosc încă de timpuriu semne maligne de răutate în ei, care se implică în viața și interesele copiilor și care sancționează orice ieșire neadecvată atunci când aceasta se manifestă, au copii cu puține dificultăți de comportament în adolescență. Asemenea practici părintești socializează copiii și dezvoltă în ei auto-controlul, o caracteristică ce servește drept barieră în calea delincvenței și crimei de-a lungul vieții14. Folosind un model rațional, în care ființele umane sunt așteptate să producă plăcere și să evite durerea, teoria auto-controlului susține că indivizii se deosebesc prin modul în care au fost socializați să asiste la consecințe dureroase ale actelor criminale și delincvente, în special acelea care sunt îndepărtate de la situația imediată. Din moment ce delictele și crimele pot fi văzute ca ceva ce asigură o plăcere universal căutată (bani, un sentiment plăcut, eliberare de canoanele școlare, dominație într-o situație interpersonală etc.) ceea ce diferențiază indivizii unii de alții este măsura în care ei cedează plăcerii de moment cu riscul unor consecințe pe termen lung15. Indivizii care nu țin cont de reacția părinților sau a școlii, sau care au puțin de pierdut din cauza lipsei de succes la școală, sau care nu țin seama de consecințele actelor lor, o iau pe un drum greșit deoarece ei nu sunt constrânși de influențele obișnuite de socializare. Deci, ei sunt predispuși să cedeze tentațiilor de moment mai mult decât alții.

Literatura psihologică de cercetare aduce dovezi clare că trăsătura care reprezintă diferențe individuale în tendința de a comite acte delincvente și criminale apare încă din copilărie și devine un factor determinant major al crimei și delincvenței. Însă aceasta nu înseamnă că factorii situaționali nu sunt de asemenea factori determinanți ai delincvenței și crimei; într-adevăr, cercetarea caracteristicilor evenimentelor criminale identifică niște factori situaționali importanți. Deși alte cauze sunt influente, diferențele de socializare în copilărie au o influență puternică în distribuirea delincvenței și crimei în societate, fapt cu relevanță considerabilă pentru poliție.

TOVARĂȘI ȘI CRIME

Două dintre cele mai puternice corelații dintre delincvenți și tovarăși de aceeași vârstă stabilite de către cercetători sunt:

a) Un număr mare de delicte sunt comise în compania mai multor delincvenți16 și

b) Indivizi delincvenți au prieteni delincvenți probabil într-o măsură mai mare decât alții18 (criminologii interpretează diferit aceste corelații stabilite încă de multă vreme). Cei învățați în sistem tradițional17 susțin ideea că bazele acestor corelații reprezintă tendința delincvenților să recruteze nondelincvenți în bandele sau grupurile lor și să-i învețe “meserie,” atitudini, motivări necesare implicării în delicte. Aceia din tradiția teoriei de control adoptă o atitudine potrivit proverbului: “cei ce se aseamănă se adună” – adică, pe de o parte, indivizii își aleg prietenii și tovarășii pe baza înclinației spre delincvență și pe de altă parte pe baza disponibilității (adică, tinerii care nu sunt la școală în timpul zilei sau care sunt afară după orele 14.00). După cum am arătat mai sus, majoritatea delincvenților au foarte puțini prieteni, deoarece unele din trăsăturile lor nu atrag prietenii. Pentru teoreticienii ideii de control, faptul că delincvenții tind să aibă companie delincventă și că nondelincvenții tind să aibă tovarăși nondelincvenți nu are semnificație majoră (tinerii delincvenți nu îi determină pe ceilalți să devină delincvenți), ci reflectă mai ales grupări de tineri strâns legați de tendințe delincvente19. Se știe că spre deosebire de nondelincvenți, delincvenții au legături de prietenie mai slabe cu tovarășii lor. Munca în grupuri delincvente sugerează că grupurile tind să fie niște rețele lejere cu o componență instabilă și cu membrii care nu se încred unii în ceilalți, ajungând chiar să se disprețuiască, fapt ce sugerează că bandele tind să fie mai puțin organizate decât se presupune. Oricare ar fi semnificația cauzală a tovarășilor delincvenți, este știut faptul că bande de adolescenți vor tinde să devină relativ omogene în tendința de a se implica în comiterea delictelor.

VÂRSTA ȘI CRIMA

Legătura dintre vârstă și crimă este una din cele mai importante și mai bine stabilite trăsături din domeniul criminologiei. De mai bine de 100 de ani s-a stabilit o relație caracteristică între vârstă și gradul de implicare în comiterea de fapte antisociale, în special pentru crimele obișnuite, rata criminalității crește vertiginos în timpul adolescenței, atinge cota maximă în jurul vârstei de 20 de ani și apoi coboară brusc și continuu pe parcursul vieții. Pentru prima oară acest lucru a fost descris în detaliu de criminologul englez Charles Goring în studiul său clasic Condamnatul englez (1913), efectul vârstei fiind un indicator semnificativ în tendința de a comite crime și delicte. Cu o mică variație la rata declinului odată cu vârsta, această distribuire caracterizează relația dintre vârstă și crimă, la diferite nivele, neținând cont de sex, cultură, perioadă, naționalitate și tipul crimei20.

Relația dintre vârstă și crimă este explicată de variabilele psihologice și sociologice. Deoarece această relație este valabilă pentru infracțiuni cu violență (omucidere, viol, tâlhărie), furt (furt de mașini, fraudă și delapidare), consum de droguri, alcool, legătura nu pare să depindă de delictul comis.

Câteva considerații legate de relația vârstă-crimă merită luate în seamă în cele ce urmează. În primul rând, importanța efectului este dificil de constatat. Majoritatea delictelor de drept comun pot fi cel mai bine caracterizate ca și comportament de adolescent. Un număr disproporționat de crime vor fi comise de aceia în pragul adolescenței sau al maturității. O trăsătură asemănătoare are de-a face cu declinul foarte rapid al ratei de crimă odată cu înaintarea în vârstă după anii adolescenței. Rata de furt coboară după ce a atins cota maximă abia în jurul vârstei de 24 de ani. Deși rata crimei continuă să coboare în timpul maturității (spre mirarea specialiștilor), este corect să afirmăm că la vârsta de 30 de ani multe din crime au fost deja comise. Se poate considera că curba de vârstă rezultă din situația că unii contravenienți activi sunt închiși și că îndepărtarea lor din aceste statistici produce un efect de vârstă aparent, dar cercetarea care nu se bazează pe statistici oficiale a arătat că scăderea ratei criminalității odată cu vârsta nu este o consecință a izolării lor de populație21. Multiple studii relevă tendința ca rata criminalității să scadă odată cu vârsta22. Dată fiind generalitatea legăturii și circumstanțele în care apare indiferent de nivelul activității criminale adică, printre delincvenți cu rată mare sau mică de criminalitate, implicațiile relației vârstă-crimă pentru justiția criminală sunt profunde. Eforturile de prevenire trebuie făcute încă de timpuriu dacă oamenii speră să aibă un efect apreciabil23.

GEN ȘI CRIMĂ

Multe studii de specialitate conduc la concluzia că genul este un corelat major și persistent al crimei, delincvenței și problemelor de comportament23. Deși proporțiile de gen variază de la crimă la crimă, bărbații înregistrează rate mai mari de încălcări ale legii decât femeile, și această concluzie nu depinde de metoda de sondare (oficială sau autoraport) ori de perioada de timp 24. Diferențele de ocazii în comiterea delincvenței și crimei pot crea diferențe aparente în proporțiile criminalității, dar când asemenea diferențe sunt sub control, apare tendința bărbaților de a se implica mai mult în criminalitate.

INSTABILITATE

Delincvenții și criminalii sunt foarte instabili în actele pe care le comit. Există o tendință puternică pentru ca cei care se implică într-o formă de delict sau crimă să se implice și în alte forme. Făptuitori specializați într-o formă sau alta sunt rar întâlniți, în special în anii de delincvență. Studii privind rapoartele oficiale23 și auto-rapoartele relevă o absență virtuală de specializare în acte de încălcare a legii. Astfel, este greșit să ne referim la delincvenți folosind cuvinte ca: “hoț” sau “violator” sau “consumator de droguri” sau “hoț de mașini.” Această lipsă de specializare s-a dovedit a fi o caracteristică atât a delincvenței juvenile cât și a celor adulte . În plus, există puține dovezi în literatura de cercetare care să susțină noțiunea de gradare în ceea ce privește gravitatea delictului. Există o progresie de la delicte mai puțin grave la altele mai grave.

Criminologii observă că acest “efect instabil” nu se aplică doar la comportamentul criminal. De fapt, o mare varietate de probleme comportamentale par să aparțină aceluiași domeniu. Delincvenții cât și infractorii adulți sunt tot atât de capabili ca și alții să se implice în accidente auto24, să conducă sub influența băuturilor alcoolice, să aibă experiență educațională și de serviciu deficientă, să fie în relații interpersonale neafective cu prietenii și familia, și să consume droguri în cantități mari.

O specializare aparentă în delicte poate apare, depinzând însă de factorii situaționali sau de ocazie. Astfel, orice delincvent 24 poate să profite de o ocazie apărută în cartierul lui și să se implice în câteva furturi de poșete. Dar, analizând o perioadă îndelungată de timp vom constata o oarecare instabilitate în comiterea delictelor. Efectul nestatornic poate fi înțeles din perspectiva teoriei de control, din moment ce fiecare din aceste probleme de comportament poate fi văzută ca oferind delincventului o ocazie favorabilă pentru satisfacerea imediată a dorințelor sale umane, ignorând consecințele negative de lungă durată pe care le atrage după sine. În măsura în care indivizii diferă în ceea ce privește auto-controlul, variația apare în rate diferențiate în fiecare dintre aceste probleme de comportament, deși nici una din acestea nu este de preferat.

Implicațiile efectului de instabilitate sunt de o importanță vitală pentru poliție. Acest efect arată de exemplu că un anumit tip de probleme de comportament nu generează aceleași urmări (cum ar fi consumul de droguri urmat de un comportament criminal sau absenteismul la școală urmat de consum de droguri). Mai degrabă ambele sunt generate de aceeași trăsătură individuală care le stă la bază. Există teorii care atacă unele din aceste comportamente fără a ține seama de problemele care stau la baza lor. Pe de altă parte, fiecare din actele comise este consecința imediată a unei acțiuni spontane – intersecția unui individ cu un control de sine relativ scăzut și ocazia de a-și produce plăcere de moment. Astfel, efectul de instabilitate de asemenea sugerează că atenția acordată structurii de ocazie a crimelor, cu efortul de a reduce ușurința cu care sunt comise unele acte, poate avertiza cu succes un posibil delincvent fără teama de a fi înlocuit sau de a înrăutăți situația cu privire la alte delicte.

CONTROLUL ASUPRA CRIMINALITĂȚII PRIN EXTINDEREA CONCEPTULUI DE POLIȚIE PREVENTIVĂ

Decizia de a spori rolul preventiv al poliției, de la cel bazat pe respectarea legii prin arestarea și persecutarea celor care au încălcat legea, până la cel axat pe factorii determinanți psihologici și sociali ai crimei în eforturile de prevenire, este o premisă pentru o prevenire eficientă. În ultimii ani36, cercetătorii au susținut ideea că acordul dintre obiectivele poliției precede dezvoltarea strategiilor despre poliție.

Datorită faptului că majoritatea crimelor care intră în atenția poliției sunt raportate de către cetățeni obișnuiți (și sunt în cele din urmă elucidate cu ajutorul lor), sugerează că ar fi de dorit integrarea cetățenilor în serviciile poliției37. Inovațiile din poliție au tins de-a lungul istoriei să scoată în evidență schimbări în structura internă, au depins de invențiile tehnice sau au căutat să se elibereze de constrângerile procedurale în modul de a se purta cu cei care încalcă prevederile legale.

Ultima din aceste inovații pare să fie opinia publică, care recunoaște că poliția și-a uitat “contextul de comunitate,” înstrăinându-se astfel de oamenii pe care îi supraveghează38 și în slujba cărora lucrează.. Noile strategii de poliție trebuie să fie mai mult decât o înșiruire de vorbe în vânt despre controlul asupra crimei și eforturile de prevenire și astfel, trebuie să implice mai mult decât administratori de poliție. Prevenirea crimei trebuie considerată drept o entitate politică care încorporează gândurile, țintele și activitățile din toate nivelurile de încălcare a legii împreună cu cetățenii.

Trăsătura cea mai delicată în acest sens o constituie păstrarea angajamentului cetățenilor și poliției de a lua parte la activitățile de prevenire a crimei, activități ce necesită timp și muncă. În prezent, evidența empirică despre impactul pe care îl are poliția în eforturile ei, este inconsistent și confuz39. Astfel, există circumstanțe care necesită o restructurare a organizării poliției ca de altfel și o interacțiune mai strânsă între rigoarea legii și opinia publică 40.

ROLUL ȘI LOCUL POLIȚIEI COMUNITARE ÎN APLICAREA CONCEPTULUI DE PREVENIRE

Prevenirea criminalității în munca de poliție poate fi definită ca fiind: anticiparea, recunoașterea și evaluarea unui risc și inițierea de acțiuni pentru înlăturarea sau reducerea efectelor acestuia.

Prevenirea criminalității în activitatea de poliție se ocupă de riscurile contravenționale și infracționale și trebuie să fie un element constitutiv în strategia managerială de luptă împotriva criminalității.

Cu toate că procentul de identificări reprezintă adeseori centrul de greutate în evaluarea muncii de poliție, o investiție în prevenirea criminalității aduce rezultate doar pe termen lung în reducerea criminalității.

Termenul de prevenire a criminalității este interpretat adeseori mult prea îngust iar aceasta duce la formarea opiniei potrivit căreia prevenirea criminalității este doar o atribuțiune exclusivă a poliției. Pe de altă parte termenul de siguranță a criminalității permite interpretări mai vaste și poate încuraja participarea unor largi segmente ale comunității în lupta împotriva criminalității.

Prevenirea criminalității este o activitate care reduce infracționalitatea și numărul de victime. De aici desprindem faptul că prevenirea criminalității încorporează domenii precum: aplicarea legii, implicarea în procesul de învățământ, îmbunătățiri sociale și de mediu privind securitatea fizică și a patrimoniului. De asemenea, este nevoie de promovarea unei abordări parteneriale, de o implicare coordonată și cuprinzătoare în prevenirea criminalității efective și pătrunderea în unele zone în care competența nu mai aparține doar poliției.

Îngrijorătoare prin proporțiile sale actuale, criminalitatea reclamă o mai mare și mai bună organizare a efortului general de apărare a valorilor sociale fundamentale, a drepturilor și libertăților cetățenilor.

În cadrul acestui demers, prevenirea criminalității trebuie considerată o misiune permanentă a poliției. În consecință, echilibrul necesar dintre munca de prevenire și cea de combatere a criminalității trebuie privit în perspectiva sa dinamică, în sensul deplasării accentului asupra uneia sau alteia dintre cele două componente în funcție de ordinea prioritară stabilită prin politica în domeniul apărării sociale, combaterii criminalității, menținerii ordinii și liniștii publice.

În plan european, majoritatea statelor s-au dovedit receptive la evaluări de specialitate ale criminalității, răspunsurile diferitelor poliții europene se constituie într-un ecou al Consiliului Europei și al Comitetului Miniștrilor Statelor Membre privind Recomandarea 87 (19) adoptată la 17 septembrie 1987 privind organizarea prevenirii criminalității.

Examinând măsurile de prevenire a criminalității, altele decât cele coercitive, documentul se adresează cu câteva recomandări, constând în următoarele:

– includerea prevenirii criminalității ca o componentă a programelor guvernamentale de control social;

– stabilirea și susținerea unor structuri naționale și locale pentru reducerea condițiilor de comitere a infracțiunilor și creșterea riscurilor autorilor de a fi descoperiți;

– promovarea cercetării în domeniu și evaluarea programelor de prevenire;

– studierea altor forme de protecție a comunității, cooperarea poliției cu comunitatea etc.

Într-o poliție modernă, centrul de greutate al activității trebuie să se mute în direcția prevenirii crimei, în general pe activitățile vizând sfera predelictuală.

Această sarcină n-a prevalat întotdeauna și s-au făcut în mod artificial distincții între “munca de prevenire” și “adevărata muncă de poliție” . Primul aspect înseamnă măsuri generale de evitare a crimei, pe când cea de-a doua, combaterea, implică represiunea – adică luarea măsurilor legale împotriva celor care au comis crima. Operativitatea acestor măsuri va crea rețineri pentru o viitoare conduită delincventă.

Prevenirea criminalității este o componentă fundamentală a întregii activități a muncii de poliție, fiecare profil de muncă având obligația de a îndeplini, în zona sa de responsabilitate, acțiuni preventive.

De ce totuși formațiuni specializate de prevenire a criminalității ?

La ora actuală, poliția, nerămânând în afara procesului de schimbare, și-a trasat coordonatele acestui proces și prin adoptarea conceptului de “activitate comunitară” a poliției, a evidențiat faptul că această instituție face mai mult decât să combată criminalitatea, ea propunându-și o implicare în viața socială și disponibilitate mai mare în efortul de a-i ajuta pe oameni.

În acest context, au fost înființate compartimente specializate de prevenire a criminalității, sarcina acestora fiind, în primul rând, de a relaționa cu comunitatea, prin atragerea instituțiilor guvernamentale și neguvernamentale și implicarea lor în elaborarea și derularea unor programe de prevenire a criminalității.

Aceste programe trebuie evaluate periodic pe etape și, în funcție de schimbările ce au loc, să-și adopte noi strategii de acțiune.

Compartimentele de prevenire, în activitatea lor, trebuie să vizeze latura socială a activității de poliție, mai concret stimularea unor comportamente și atitudini preventive din partea unor grupurilor sociale și chiar a indivizilor, realizate prin mijloacele sale specifice.

Cadrele compartimentelor de prevenire trebuie să posede aptitudinea de a folosi experiența de polițist la nevoile specifice ale solicitanților, la proiectarea , dezvoltarea și administrarea unor programe de prevenire puse la dispoziția unor grupuri de cetățeni, de conferențiere a unor tematici de profil. Toate acestea au drept scop reducerea situației criminogene și implicit un control mai eficient asupra infracționalității.

Acțiunile comune , simpozioanele, mesele rotunde, întâlnirile de lucru oferă posibilitatea de a face cunoscut preocupările poliției pe linia prevenirii criminalității și interesul acesteia de a atrage un număr cât mai mare de persoane la aceste activități, dar în același timp oferă și posibilitatea de a informa factorii decizionali din poliție despre nevoile și problemele cu care se confruntă comunitatea, facilitând astfel un dialog permanent între poliție și comunitate care va duce la adoptarea unor soluții comune care să contribuie la reducerea fenomenului infracțional.

În prezent s-a produs o schimbare conceptuală în gândirea poliției în ceea ce privește relațiile pe care trebuie să le aibă cu membrii comunității. Astfel, în comunitate, polițistul nu este depozitarul adevărului și al dreptății, și pentru a fi eficient, el trebuie să conlucreze cu membrii comunității pentru a identifica problemele existente care pot tulbura menținerea ordinii, împreună putând elabora strategii de prevenire a criminalității. Deoarece prevenirea și combaterea criminalității nu este doar o activitate pur polițienească și este o activitate ce privește întreaga comunitate, existența activității de prevenire în munca de poliție, precum și existența compartimentelor specializate de prevenire, contribuie la o înțelegere mai profundă referitoare la diferitele grupuri ce constituie comunitatea, la realizarea unui front comun de luptă împotriva flagelului numit criminalitate.

Impactul acestei activități desfășurate de către poliție este imens în comunitate. Acesta stimulează crearea și dezvoltarea unor programe comune de prevenire a criminalității, înființarea unor asociații de prevenire la nivel individual, polițiștii specializați în domeniul prevenirii fiind solicitați pentru consultanță sau asigurarea protecției persoanelor fizice sau juridice.

De asemenea compartimentele de prevenire a criminalității realizează o cooperare permanentă cu toți polițiștii care au atribuțiuni pe linia prevenirii, între ei existând o comunicare permanentă și un schimb reciproc de informații.

Toate acestea au drept scop realizarea unor acțiuni coerente care, în final, să poată contribui la reducerea criminalității.

ÎMBINAREA ACTULUI POLIȚIENESC PROPRIU ZIS CU ELEMENTELE CONCEPTULUI DE PREVENIRE

Cu toate că sunt inițiate activități de combatere a criminalității, aceasta evoluează independent de acțiunile întreprinse de către instituțiile publice și factorii abilitați cu responsabilități în acest domeniu, pentru a o contracara.

Dar care sunt cauzele care determină această neputință a factorilor abilitați în fața criminalității ?

– politica criminală nu este o prioritate pentru sfera politicului;

– inexistența unei colaborări între toți factorii cu atribuțiuni în activitatea de prevenire și combatere a criminalității;

– neacordarea importanței cuvenite activității de prevenire și de angrenare a comunității în această direcție. Astfel, prevenirea reprezintă o luptă pierdută înainte de a o începe, împotriva cauzelor profunde ale criminalității.

În vederea realizării unei preveniri eficiente este nevoie ca fiecare membru al comunității să-și înțeleagă rolul pe care-l joacă în asigurarea climatului de siguranță civică.

Viața a demonstrat că este greu să schimbi mentalități și comportamente a unor oameni, mai ales atunci când aceștia nu doresc acest lucru. Exceptând câteva activități izolate și tratamente încă în stadiul experimental, nu există încă un program corecțional și de modelare comportamentală la nivel macro-social care să reușească să întrerupă cursul previzibil al recidivei și reinserția socială a celor care au încărcat legea cu un rezultat dorit de către societate.

Predispoziția spre infracțiune este uimitor de rezistență la tentativele de a o schimba, în special într-un stat de drept care interzice mijloace radicale asupra persoanelor. Aceasta nu înseamnă că delincvenții nu se reabilitează dar deocamdată nu se cunoaște ce trebuie să se facă pentru a accelera procesul “mutual” de maturizare.

Măsurile penale nu sunt concepute ca mijloace mai mult sau mai puțin eficiente pentru reabilitare sau descurajare, ci ca un aparat de gestionare și supraveghere a diferitelor categorii de riscuri.

În general, prevenirea încearcă să acopere necesități sociale diferite, ceea ce a și generat tipuri distincte de activități preventive.

Prevenirea primară are sfera cea mai largă de cuprindere, fiind direcționată în a reduce șansele de comportament criminal în societate. Această activitate nu poate fi realizată numai de către poliție; ea este o problemă ce aparține tuturor grupurilor sociale și unor numeroase instituții, rolul poliției în acest domeniu fiind acela de a furniza informații, de a asigura programe educaționale având această tematică și de a colabora cu toate structurile ce au ca scop reducerea criminalității.

Prevenirea secundară acoperă activități ce sunt întreprinse de către poliție: patrulări, sfaturi pentru prevenirea diverselor genuri de infracțiuni. Unul dintre obiectivele importante ale acestui tip de activitate este acela de a preveni ofensele comise asupra unor persoane care ar produce acte criminale.

Prevenirea terțiară vizează atât detectarea crimei, arestarea, procedura de ducere în fața instanței și serviciul închisorii, cât și toate aspectele care privesc prevenirea victimizării și implicarea serviciilor de asistență socială a victimelor.

Așa cum s-a precizat, prevenirea se poate aplica și în profiluri mult mai restrânse, cum ar fi prevenirea situațională, care se fondează pe ideea că anumite situații, prin ele însele, declanșează trecerea la act și comiterea unor anumite categorii de delicte sau delicte în anumite forme.

Scopul acestor modalități este acela de a identifica, situa și organiza neutralizarea mediului fizic și social care este considerat reprezentativ criminogen, urmărindu-se pe această cale reducerea fenomenului criminal tocmai prin reducerea ocaziilor de comitere a infracțiunilor.

În vederea realizării prevenirii situaționale, trebuie să se realizeze o corelație între structura situației criminogene și modalitățile de acțiune a forțelor de ordine în depistarea și prinderea posibililor făptuitori, creându-se un risc major pentru aceștia.

În concluzie, prevenirea situațională se întemeiază pe teza că un delict se produce atunci când un delincvent motivat întâlnește o victimă sau un obiect vulnerabil, în absența unei supravegheri adecvate.

PREVENIREA CRIMINALITĂȚII PRIN METODELE TRADIȚIONALE ALE MUNCII DE POLIȚIE

Pe frontul polițienesc, astăzi, activitatea de zi cu zi a unităților de poliție, gravitează în jurul a trei activități:

Răspunsul rapid la apelurile telefonice ale cetățenilor și patrulelor aflate în teren.

Practica răspunsului la apelurile telefonice a dus la concluzia că în cele mai multe cazuri fapta este deja “rece” când polițiștii ajung la fața locului (autorul a fugit, au suferit modificări în câmpul infracțional). În multe cazuri nu este vorba numai de promptitudinea poliției ci și de faptul că victima a descoperit delictul prea târziu.

Dispunerea și folosirea patrulelor în zonele de patrulare.

Experiența a demonstrat că nu întotdeauna se aleg zonele de patrulare unde gravitează elementele infractoare, iar intensitatea sau reducerea patrulelor nu a putut demonstra vreo scădere a infracționalității în aceste zone. Dar efectuarea de studii criminologice în anumite zone acoperite cu patrule, a demonstrat faptul că acestea nu în toate cazurile acoperă zonele criminogene. În urma amplasării patrulelor în locurile și timpii reieșiți din aceste studii s-a ajuns la prinderea în flagrant a grupurilor de infractori. În concluzie, se poate aprecia că amplasarea forțelor în locurile frecventate de infractori contribuie la eficientizarea activității acestora și la eliminarea risipei de forțe.

Cercetarea la fața locului.

Cu privire la cercetarea la fața locului, se poate aprecia că foarte puține cazuri au fost soluționate ca urmare a unei munci minuțioase de colectare a indiciilor de la locul faptei, majoritatea fiind rezultatul denunțurilor sau informațiilor furnizate de către martori.

Pentru a ieși din impasul la care conduc soluțiile represive tradiționale, în prezent se impune o orientare spre activitatea de prevenire având la bază un raționament aparent imparabil pentru a determina scăderea criminalității. Astfel, trebuie atacate cauzele profunde ale acesteia. Deci, prevenirea este o acțiune asupra “cauzelor profunde“ ale criminalității.

În realizarea prevenirii trebuie acționat pentru:

– organizarea și dinamizarea petrecerii timpului liber;

– activitatea în stradă, în locurile și mediile infracționale;

– sprijnirea familiilor monoparentale în dificultate.

Până în prezent, au fost derulate o serie de programe de prevenire a criminalității atât de către organizațiile guvernamentale, dar și de către cele neguvernamentale, unele chiar în colaborare cu poliția.

Întrebarea care se pune este “de ce majoritatea proiectelor care pretind că se ocupă cu adevăratele cauze ale criminalității nu produc efectele sperate” ?

Răspunsul este următorul:

În primul rând, aceste programe nu au în vedere dinamica fenomenului infracțional, diversitatea și noutatea modurilor de operare folosite precum și necunoașterea adevăratelor cauze generatoare. Astfel, sărăcia și șomajul sunt considerate cauze care sporesc criminalitatea, uitându-se că în perioadele de creștere economică furturile și alte genuri de infracțiuni se aflau pe o linie ascendentă. De asemenea, bunăstarea este cea care a favorizat un alt gen de criminalitate – “criminalitatea gulerelor albe”.

În elaborarea programelor de prevenire sunt adesea trecute cauzele imediate ale criminalității. Deciziile delincvenților sunt puternic influențate de circumstanțele de moment (un autoturism descuiat, obiecte lăsate la vedere). Delincvenții se adaptează circumstanțelor și datorită faptului că ei reacționează la incitări și provocări și de aceea cauzele imediate ale criminalității nu pot fi ignorate în realizarea activității de prevenire a criminalității.

În prevenirea criminalității nu se poate acționa după un șablon tipizat deoarece problemele criminalității nu sunt întotdeauna identice de la o situație la alta. Spargerile și înșelăciunile comise astăzi nu sunt identice cu cele care au fost comise acum zece ani.

În abordarea strategiilor de prevenire a criminalității, obiectul asupra căreia se face analiza și acțiunea nu este nici delincventul, nici delictul izolat, ci problema criminală. Problema criminală constă într-o activitate delincventă specifică și localizată, care lovește o categorie de bunuri sau de persoane și a cărei intensitate este aceea care declanșează nevoia unei soluții.

Fapta penală este o rezultantă, nu a unei cauze unice ci a unei înlănțuiri de cauze.

Astfel, avem de a face cu:

– cauze apropiate (atitudinea sfidătoare a victimei față de agresor, atitudine ce declanșează lovitura finală);

– cauze îndepărtate (absurditatea părinților în educarea minorului delincvent);

Pentru a preveni un delict, este suficient să rupi o verigă a acestui lanț cauzal. Ideal este de a ținti acea verigă a lanțului care este mai ușor de rupt.

Frontiera dintre prevenire și reprimare este adesea nesemnificativă. Dar ce efect are: prevenim reprimând sau reprimăm prevenind ?

– prevenind reprimând – are o influență generală

– reprimând prevenind – este vorba de prevenirea staționară, care are o importantă influență în activitate.

Abordarea strategică nu privilegiază nici prevenirea nici reprimarea, ea generând mai degrabă a se lua inițiativa măsurilor preventive și represive în locul așteptării pasive, deoarece infractorii sunt în permanentă acțiune.

Activitățile preventive tip “ACȚIUNE” sunt acțiuni sporadice care determină brusc și pe moment creșterea intervenției. Această activitate presupune o mobilizare rapidă a efectivelor ceea ce duce la lovirea oricărei forme de infracționalitate. În asemenea cazuri, delincvenții devin incapabili să cunoască riscurile la care se expun și atunci au tendința de a supraestima posibilitatea de a fi prinși.

Analiza unor serii de acțiuni permite distincția dintre un efect de descurajare inițial și un efect de descurajare secundar. Descurajarea inițială reprezintă reducerea criminalității pe perioada acțiunii.

În urma acțiunilor desfășurate de către efectivele de poliție în zonele frecventate de către elementele infractoare, a sancțiunilor aplicate, precum și a mediatizării acestor activități, s-a ajuns la scăderea criminalității, situație ce s-a prelungit un timp și după încheierea acțiunii. Chiar dacă riscurile prinderii au revenit la situația existentă anterior, delincvenții stau încă o vreme “liniștiți” până în momentul în care se conving că activitățile polițienești și-au revenit la normal.

Prevenirea “pură” este puțin indicată datorită faptului că este dificil să se prevadă producerea unei infracțiuni în locuri unde înainte nu au fost comise asemenea fapte. Dar atunci când o succesiune de fapte specifice sunt comise într-un anumit loc, se poate lua inițiativa unei acțiuni prin care să se urmărească întreruperea seriei, fie prin modificarea situației în care a fost comisă fapta, fie printr-o operațiune de descurajare bine organizată.

Pentru a avea rezultatul scontat în acțiunile de prevenire, forțele trebuie concentrate acolo unde se pot obține rezultatele cele mai bune. Acest principiu se bazează pe faptul că victimizarea lovește inegal atât bunurile cât și persoanele.

De asemenea, trebuie reținut faptul că distribuirea criminalității în spațiu este inegală. În acest domeniu s-au putut identifica “punctele fierbinți” ale criminalității. În urma unui studiu privind frecvența comiterii furturilor din auto au fost identificate locurile și orele în care se comit preponderent aceste infracțiuni. După suprapunerea acestor locuri pe dispozitivul posturilor și al patrulelor au reieșit zonele descoperite din punct de vedere polițienesc, dar frecventate de către infractori. Ca urmare a concentrării forțelor de poliție în locurile identificate, un număr mare de infractori au fost prinși în flagrant și bineînțeles criminalitatea a scăzut. Concentrarea forțelor este preferabilă repartizării uniforme, în primul rând pentru faptul că în acest fel maximizează șansele de a avea un impact asupra deciziilor delincvenților și apoi, pentru ca potrivit principiului economiei de mijloace, cum resursele nu sunt nelimitate, este mai bine să investești acolo unde randamentul lor va fi mai bun.

PREVENIREA CRIMINALITĂȚII PRIN FOLOSIREA MIJLOACELOR ELECTRONICE DE SECURITATE ȘI PAZĂ.

(tehno-prevenirea)

Dezvoltarea științei și tehnicii a dus în multe cazuri la înlocuirea factorului uman cu dispozitive electronice de asigurare a securității și pazei bunurilor. Cu cât un bun este mai bine asigurat și protejat, cu atât șansele infractorului sunt mai reduse în a comite fapta.

Folosirea sistemelor tehnice de alarmă, pe lângă faptul că asigură securitatea bunurilor, conduce și la avertizarea posesorului acestora și chiar la identificarea făptuitorilor (exemplu camerele video).

Din punctul de vedere al domeniului de siguranță, ele se împart în:

– sisteme pentru siguranță externă, cu care sunt asigurate ferestrele, ușile, pereții din exteriorul clădirii; acest lucru se face prin montarea unor senzori la geamuri și uși, a unor contacte magnetice sau a unor folii dispuse pe suprafața geamului;

– sisteme de siguranță spațială, prin care este asigurat spațiul din interiorul clădirii, spațiu în care nu au acces decât anumite persoane;

– sisteme pentru siguranță în teren deschis, prin care se asigură perimetrul din exteriorul clădirii;

– sisteme de siguranță a obiectelor individuale, prin care sunt asigurate punctele cu valori (tezaure, lucruri de valoare, seifuri, case de bani etc.).

PREVENIREA CRIMINALITĂȚII ÎN PARTENERIAT CU COMUNITATEA ( SOCIO-PREVENIREA)

Dat fiind faptul că poliția, cu toate mijloacele puse la dispoziția sa, nu a reușit să diminueze cursul ascendent al criminalității rezultă că aceasta nu este numai o îndatorire a poliției, ci este o problemă socială care privește întreaga societate.

În realizarea conceptului de socio-prevenire s-au avut în vedere următoarele:

– Comunitatea trebuie să joace un rol important în activitatea de luare a deciziilor de către poliție iar cetățeanul nu trebuie să fie considerat de către poliție un beneficiar pasiv, deoarece acestuia trebuie să i se ofere ocazia de a participa activ la luarea deciziilor care determină tipul serviciilor aduse populației și prioritatea în a beneficia de acestea. Fără aportul comunității, inițiativele poliției referitoare la activitatea de prevenire nu ar fi rentabile. Participarea comunitară la prevenirea criminalității pune în evidență intervenția unei multitudini de factori provenind din toate mediile

Rolul activității de socio-prevenire este acela de a depista și analiza problemele majore, de a sugera soluții, de a sprijini și stimula inițiative, de a informa și a educa populația, precum și de a coordona activitatea grupurilor comunitare.

. Punerea în funcțiune a unei activități de socio-prevenire nu necesită o schimbare majoră din punct de vedere organizațional, schimbările cele mai importante, vizând planul atitudinilor și comportamentelor.

Schimbarea atitudinilor și comportamentelor presupune mai întâi de toate adoptarea unei concepții globale, care să ducă la realizarea în rândul populației a unei atitudini de intervenție referitoare la:

– menținerea liniștii, ordinii și securității publice;

– ajutorarea cetățenilor aflați în pericol și celor supuși unor potențiale riscuri;

– căutarea și identificarea autorilor de contravenții și infracțiuni;

– punerea în valoare a rolului polițistului, intensificând contactele favorabile cu cetățenii;

– informarea poliției în legătură cu problemele pe care le ridică starea infracțională, în vederea găsirii de modalități care să ducă la prevenirea și combaterea fenomenului infracțional;

asigurarea securității bunurilor personale și a celor publice;

– Serviciile polițienești trebuie să fie bazate pe împărțirea responsabilităților între poliție și comunitate. Poliția nu reprezintă decât un element al sistemului de control social. Școala, organizațiile neguvernamentale, asociațiile de locatari, cultele sunt, împreună cu poliția, elementele esențiale ale unui sistem general care asigură transmiterea și respectarea valorilor din cadrul societății. Pentru ca serviciile prestate de către poliție să atingă gradul de eficiență maximă, este nevoie ca acestea să împartă responsabilitatea anumitor aspecte de respectare a legii cu comunitatea și să adopte o strategie care să favorizeze participarea activă a acestora la protecția lor. Un organism de poliție comunitară trebuie să coordoneze și să dinamizeze capacitățile latente de autoapărare ale comunității.

Faptul că poliția este împuternicită prin lege cu unele atribuțiuni speciale, pentru a-și îndeplini misiunile, conduce la concluzia că aceasta se bucură de un statut deosebit în cadrul societății, iar poliția și comunitatea trebuie să se asocieze în menținerea unui climat de siguranță a cetățeanului în spațiul civic.

– Cadrele de poliție din cadrul compartimentelor de prevenire nu se mai ocupă în exclusivitate de combaterea criminalității, o mare parte a activității lor fiind consacrată informării cetățenilor în legătură cu noile acte normative, modurile de operare folosite de către infractori, metode și tehnici pe care le pot folosi cetățenii pentru a evita victimizarea.

Succesul acestui gen de prevenire a criminalității depinde de gradul în care se reușește crearea și menținerea unui climat de încredere între poliție și comunitate.

Prin consultarea comunității referitor la prevenirea și combaterea criminalității, se realizează participarea acesteia la stabilirea obiectivelor activității poliției. Această participare a comunității poate ajuta poliția la stabilirea obiectivelor precum și la prioritatea de aplicare a acestora.

Elementele esențiale ale parteneriatului social pe care îl propune poliția în activitatea sa vizează:

– Formele de colaborare inter-departamentale la nivel central cu instituțiile ministeriale ce au atribuțiuni în educație și prevenirea criminalității; (justiție, învățământ, administrație publică, culte etc.).

– Întâlniri periodice și stabilirea unor principii de colaborare cu reprezentanții instituțiilor și organizațiilor neguvernamentale abilitate să desfășoare activități în domeniu, stabilindu-se planuri comune de colaborare și sarcini concrete ce revin partenerilor.

– Colaborarea cu mass-media având în vedere că o concepție modernă a activității de prevenire a criminalității presupune, printre alte coordonate strategice, stabilirea și menținerea unei relații cu mijloacele de comunicare în masă.

Fiecare dintre aceste mijloace pot deveni, pentru o eficientă activitate de prevenire, un instrument de formare și susținere a atitudinilor cetățenilor, de pregătire și activizarea socială a lor, în vederea diminuării situaților cu potențial infracțional ridicat.

Prin aceste forme de colaborare pot fi atinse obiectivele pe care poliția la are în vedere:

înțelegerea rolului acțiunilor de prevenire a criminalității, a locului acestora în ansamblul activității specifice poliției;

formarea și dezvoltarea unei atitudini civice în vederea preîntâmpinării comiterii de fapte antisociale;

creșterea gradului de adresabilitate a cetățenilor către poliție în faze în care riscul infracțional este redus;

înlăturarea prejudecăților și a unor eventuale resentimente ale cetățenilor privind participarea reprezentanților poliției la înfăptuirea actului justiției;

sensibilizarea publicului asupra unor probleme cu care se confruntă poliția asupra problematicii sociale ridicate de grupuri și zone criminogene;

reducerea sentimentului de nesiguranță civică.