Rolul Si Locul Politicilor Monetare In Economie

Capitolul I

Instrumentele politicilor monetare

Rolul si locul politicilor monetare in economie

Politica monetară poate fi definită ca fiind un ansamblu de acțiuni care se aplică asupra masei monetare și asupra activelor financiare, de către instituțiile monetare (Banca Națională, Trezoreria), în vederea orientării economiei pe termen scurt și mediu.

Politica monetară reprezintă un ansamblu de metode și măsuri prin care autoritățile abilitate caută ca prin creșterea sau reducerea ofertei de bani să influiențeze condițiile macroeconomice.

Autoritățile monetare pot opta pentru una din următoarele metode pe care le au la dispoziție:

suplimentarea ofertei de bani prin tipărirea de bancnote;

control direct asupra deținerilor de bani de către sectorul monetar și operațiuni open-market (vânzarea și cumpărarea titlurilor de valoare de stat prin operațiuni pe piața liberă).

Politica monetară își propune ca asupra variabelelor economice să aplice un caracter global:

preț;

nivel de activitate;

utilizarea forței de muncă;

echilibru extern.

Această acțiune se exercită prin intermediul variabelelor monetare, însă acestea sunt imperfect controlabile.

Obiectivul politicii monetare este dat de aceste variabile care poartă denumirea de variabile intermediare.

Obiectivele intermediare ale politicii monetare sunt:

agregatele monetare și de credit;

rata dobânzii;

rata schimbului.

Autoritățile monetare dispun de instrumente de acțiune asupra variabelelor monetare. Ele sunt uneori coercitive și directe, dar uneori trebuie să cedeze în fața mevanismelor mai indirecte, lăsând acțiunea asupra legilor pieței și capacității de adaptare a sistemului financiar.

Băncile sunt caracterizate că au o putere considerabilă datorită faptului că au puterea de a creea cea mai mare parte a masei monetare și pentru că supraveghează alocarea unei resurse speciale: moneda.

În urma atribuțiilor pe care le are, puterea băncii este și:

macroeconomică (este caracterizată de volumul monedei create);

mezoeconomică ( este caracterizată de opțiunile de orientare a creditelor, acestea dirijînd politica industrială);

microeconomică ( în relațiile cu clienții).

În cadrul politicii economice, o componentă esențială este politica monetară. Prin deciziile pe care le promovează, autoritățile monetare încearcă să regleze nivelul cererii agregate din economie, influiențând nivelul lichidității, condițiile de acordare și disponibilitatea creditului economic.

În sinteza realizată recent de guvernatorul BNR, elementele definitorii pentru politica monetară sunt următoarele:

Teoriile economice care au creat cadrul intervenției statului prin intermediul banilor și gândirii monetariste în diferite perioade;

Obiectivele politicii monetare având în vedere diversitatea remarcabilă, chiar din lumea contemporană a acestor obiective: echilibru monetar, echilibru economic general, stabilitatea monedei naționale, stabilitatea prețurilor, stimularea activității economice.

Instituțiile care stabilesc obiectivele politicilor monetare ( Guvern, Parlament, Banca Centrală), stabilesc obiectivele politicii monetare printr-un text neechivoc de lege ceea ce reduce disputele în acest domeniu.

Mecanismele, reglementările și instrumentele de transmitere a politicii monetare care pot fi grupate astfel: (controlul masei monetare, rezerve minime obligatorii ale băncii, operațiuni pe piață, rezerve internaționale de aur și valută convertibile, supraveghere bancară, cursul de schimb).

Corelarea politicii monetare a unui stat cu politicile altor state și formularea politicii monetare în planul organismelor regionale (Uniunea Europeană și Banca Centrală Europeană) și organismele internaționale (Fondul Monetar Internațional), pentru realizarea echilibrului intern, extern și internațional.

Integrarea politicii monetare în grupurile mari ale politicii economice (politicile fiscal- bugetare, politicile de control al veniturilor, politici industriale și specifice fiecăror state), și formularea mixului de politici economice.

Rolul politicii monetare

Generată inițial, după cum am spus, de șocurile prețurilor alimentelor și energiei, criza financiară globală ar putea în mod semnificativ să stopeze lupta împotriva sărăciei. Într-o lume globalizată, unde crize aparent separate pot rapid să disemineze la nivel global, răspunsul trebuie să fie global, coordonat, flexibil și rapid.

Lecțiile crizelor anterioare accentuează importanța investițiilor protective în dezvoltarea pe termen lung, investiții în infrastructură, în dezvoltarea socială, în calitatea creșterii economice etc.

Instituțiile financiare internaționale trebuie să contribuie la construirea unor punți ale răspunsurilor multi-fațete de politică, pentru a proteja economiile cele mai sărace și vulnerabile la impactul imediat și pe termen lung al crizei, prin acțiuni orientate spre sprijinirea sectoarelor financiar și privat, sprijinind țările în managementul provocărilor fiscale și pentru evitarea întârzierilor investițiilor pe termen lung de care depind relansarea și dezvoltarea.

Din perspectivă mondială, provocările crizei financiare globale pentru politica monetară pot fi abordate sub următoarele aspecte:

Provocări privind elaborarea și aplicarea politicii monetare:

politica monetară trebuie să privească dincolo de balanța de plăți și finanțarea lichidității imediate, pentru a contribui la relansare, creștere și la dezvoltarea sustenabilă;

chiar dacă se luptă să stingă focul prezent, politica monetară trebuie să privească în viitor, lichiditatea și creditul care sunt pompate acum în sistem riscând să contribuie la un ciclu exploziv în viitor, mai ales dacă această pompare nu este adecvat reglementată și supravegheată;

politica monetară din țările dezvoltate trebuie să evite stabilirea unor politici, structuri și norme care subminează sau exclud interesele țărilor în curs de dezvoltare.

Impactul crizei globale asupra economiilor naționale:

viziune globală revizuită:

perspectiva economică globală s-a înrăutățit dramatic, proiecțiile ratelor de creștere, ale ratei inflației și ale șomajului fiind reconsiderate nefavorabil, uneori plasându-se în zona periculozității sociale;

în mod virtual țările dezvoltate sau în curs de dezvoltare pot fi afectate în continuare de extinderea crizei, deși țările care au intrat în criză cu fundamente puternice și cel mai puțin integrate în economia globală sunt, în general, mai puțin afectate;

țările sărace, incluzând Africa, vor fi semnificativ afectate de criză chiar dacă canalele de transmitere sunt diferite de acelea care operează pe piețele emergente.

răspunsul politicii monetare:

după o oarecare ezitare, reacția politicii sectorului financiar a devenit din ce în ce mai robustă, guvernele și băncile centrale fiind treptat implicate în garantarea datoriei, implicând promovarea lichidității interbancare și recapitalizarea, în acest sens impunându-se existența unor bănci sănătoase;

multe guverne vor trebui să ofere stimuli fiscali și să ajute comerțul, consistența abordărilor lor și eficacitatea intervențiilor fiind cruciale în menținerea credibilității capacității sectorului public de a lupta împotriva crizei și de a continua să acționeze ca împrumutant principal de ultima instanță;

deși recesiunea pare că se va extinde, pot fi distinse unele elemente de relansare, de reluare a creșterii, incluzând stabilizarea și reluarea activității sectorului de locuințe în SUA, și treptat în Europa, reducerea continuă a datoriei și consolidarea bilanțurilor băncilor și ajustarea pierderilor instituțiilor financiare implicate în activitatea ipotecară;

Vulnerabilitățile și impactul lor asupra economiei:

unele economii, precum cele în curs de dezvoltare, au fost la început la adăpost față de elementele de tulburență financiară, dar asta nu a durat mult, deoarece ciclul reducerii activității, demarat după 1999, s-a intensificat și extins, condițiile financiare devenind mai restrictive, fluxurile de capital ale majorătății economiilor secând, și sume uriașe de capital fiind retrase, conducând la căderea rapidă a valorii acțiunilor și creștrea spread-ului obligațiunilor;

ecarturile ratelor dobânzii au crescut brusc și prețurile acțiunilor s-au aprins;

dacă rigiditatea pieței creditului nu se va relaxa rapid, atunci consecințele vor fi severe, îndeosebi pentru țările în curs de dezvoltare, condițiile de finanțare deteriorându-se rapid și sectoarele financiare interne, de-altfel sănătoase, pot deveni incapabile să acorde împrumuturi sau să se împrumute pe plan internațional și intern, astfel că sectoarele productive vor intra în penurie de capital;

sunt așteptate reducerea fluxurilor de capital, chiar dacă valurile de panică care au inundat piețele creditului și ale acțiunilor din toată lumea sunt oarecum sub control;

șocurile prețurilor la alimente și energie au impus deja costuri fiscale, diminuând capacitatea de reacție, în special a țărilor în curs de dezvoltare, la ieșirea din criza financiară, declinul conjunctural al acestor prețuri neînsemnând că problemele și presiunile au dispărut;

fără o coordonare adecvată și fără proiectarea unei politici prudente, măsurile luate de guverne pot submina eforturile acestora.

Provocări și răspunsuri ale politicii monetare:

este esențială cooperarea multilaterală, provocările politicii manifestându-se la nivel național, însă răspunsurile depind de modul în care comunitatea internațională acționează coordonat și sprijină fiecare țară pentru a-i ușura, diferențiat, sarcinile de politică;

se impune un răspuns viguros la criză, care poate implica un nou multilateralism, noua abordare netrebuind să constea într-un sistem fix și unitar, ci într-o rețea de instituții, care să maximizeze forța actorilor globali interconectați, incluzând chiar instituțiile internaționale existente, evident reformate conform viziunii în rețea, dar și firme din sectorul privat, organizații ale societății civile, noul multirateralism economic trebuind să fie inclusiv (total) și pragmatic, cuprinzând nu numai finanțele și comerțul, dar și dezvoltarea, schimbarea climatului, mediul, statele fragile, energia etc;

criza a evidențiat necesitatea reformării instituțiilor create la Bretton Woods, adaptându-le noilor realități, cerințe și provocări;

se impune prevenirea crizei financiare globale pentru a evita o criză umană de proporții, politica globală trebuind să ceeze, cum am spus deja, punți între economii, să elaboreze răspunsuri multifațete vizând protejarea celor săraci mai vulnerabili, stabilizarea sectoarelor financiar și privat, gestiunea provocărilor fiscale, dezvoltarea securității afacerilor pe termen lung.

Mecanisme de transmitere a politicilor monetare

Pe termen scurt evoluția prețurilor este supusă unor influențe multiple, generate de factori provenind din economia națională și din mediul extern, care acționează asupra cererii și ofertei agregate.

În asigurarea stabilității prețurilor pe termen mediu și lung rolul fundamental îi revine conduitei politicii monetare.

Totalitatea canalelor prin care banca centrală cu ajutorul unui set variat de instrumente de politică monetară influiențează dinamica cererii agregate și nivelul prețurilor din economie poartă denumirea de mecanism de transmisie a politicii monetare.

Cele mai importante canale de transmisie ale politicii monetare agreeate de literatura de specialitate sunt următoarele

canalul ratelor dobânzilor practicate de instituțiile financiare;

canalul creditului;

canalul cursului de schimb;

canalul efectelor de avuție și bilanț;

canalul anticipațiilor agenților economici privind inflația.

O descriere simplificată a acestor canale de transmisie și a interacțiunii dintre acestea, adaptată particularităților economiei românești, stă la baza construcției modelului de analiză și prognoză pe termen mediu al BNR.

Sistemul financiar – bancar reprezintă veriga intermediară prin intermediul căruia se propagă semnalele transmise prin deciziile de politică monetară ce produc efecte asupra economiei în mod indirect.

Prin intermediul pieței financiare se stabilesc relațiile între banca centrală și băncile comerciale, unde banca centrală controlează ratele dobânzilor pe termen scurt prin gestionarea lichidității pe piața monetară interbancară.

În general, transmisia impulsurilor de politică monetară se realizează reletiv repede în cadrul compartimentului financiar – bancar.

Impulsurile de politică monetară ale băncii centrale, în cadrul relațiilor dintre băncile comerciale și economia reală au o transmisie imperfectă și după o perioadă de timp care depinde de particularitățile structurale ale economiei naționale.

Cu toate că banca centrală controlează ratele dobânzilor pe termen scurt într-o mare măsură, economia reală este influiențată de ratele dobânzilor pe termen mediu și lung pe care băncile comerciale le practică pentru creditele acordate clienților și pentru depozitele atrase de la aceștia. Nivelul acestora depinde pe de-o parte de nivelul ratei dobânzii de politică monetară, iar pe de altă parte de așteptările privind inflația, de perspectivele privind creșterea economică, fiind hotărâtor în deciziile de investiții, consum sau economisire.

Pentru a stimula investițiile și consumul în defavoarea economisirii, băncile ar trebui să implementeze un sistem cu dobânzi mici, astfel practicarea unor dobânzi ridicate v-a inhiba pe termen scurt consumul și investițiile.

Astfel este influențată cererea agregată din economie. În același timp, magnitudinea cererii partenerilor comerciali externi pentru produsele de export (cererea externă) poate constitui un aport semnificativ la adresa activității economice interne. Oferta agregată are o capacitate de ajustare la nivelul cererii agregate limitată la un orizont scurt de timp.

Pe termen lung, oferta depinde în principal de dinamica factorilor fundamentali precum capacitățile de producție, forța de muncă și gradul de înzestrare tehnologică și prin urmare se ajustează mai lent și pe termen mai îndelungat, neputând fi influențată prin intermediul politicii monetare. În aceste condiții, pe termen scurt/mediu, politica monetară poate afecta numai decalajul dintre nivelul efectiv al activității economice și cel sustenabil pe termen lung (deviația PIB real de la nivelul său potențial).

Un element esențial pentru inflația prețurilor de consum este deviația PIB.

În cazul în care avem în economie o cerere excesivă pentru bunurile de consum sau pentru investiții vom avea o presiune suplimentară costurilor cu factorii de producție( inclusiv cu factorul muncă, respectiv salariile).

Într-o astfel de situație în care avem o creștere a costurilor de producție, o parte din firmele care activează pe piața economică pot decide în favoarea unei diminuări a marjelor de profit obținute, nemodificând prețurile de vânzare. În condițiile în care persistă creșterea costurilor de producție, tot mai multe firme vor transfera aceste costuri asupra prețului de vânzare, fapt care v-a duce inevitabil la creșterea prețurilor bunurilor de consum (generând inflația).

Datorită controlului eficace de care dispune asupra ratelor dobânzilor pe termen scurt, banca centrală poate influiența motivația agenților economici să dețină monedă națională în detrimentul celei străine prin intermediul cursului de schimb.

Cu toate acestea, evoluția cursului de schimb este rezultatul acțiunii unui număr mult mai mare de factori (de exemplu, aversiunea la risc a investitorilor străini, dezechilibrele macroeconomice interne și externe (diferențialul ratelor dobânzilor), factori politici etc.). Asupra unora dintre acești factori politica monetară nu poate acționa, iar asupra altora are o influență limitată și condiționată strict de coerența celorlalte politici macroeconomice (fiscală, de venituri, a reformelor structurale).

Cursul de schimb influențează prețul relativ al bunurilor interne față de cel al bunurilor tranzacționate pe piețele externe. În cazul exportatorilor câștigul v-a fi mai are dacă prețul obținut în valută în urmă vânzării bunurilor sale pe piețele externe,este transformat în lei la un curs de schimb mai ridicat.

Cursul de schimb transmite astfel (prin intermediul canalului exporturilor nete, sau canalului indirect al cursului de schimb) cu un anumit decalaj în timp, impulsurile inițiale ale ratei dobânzii de politică monetară asupra activității economice (sintetizată prin deviația PIB real).

Efectul de avuție și bilanț reprezintă un alt mecanism prin care ratele dobânzilor și cursul de schimb acționează asupra activității economice.

Diminuarea interesului de a contracta credite în valută este dat de deprecierea cursului de schimb al monedei naționale.

În același timp, deprecierea leului va reduce venitul disponibil al celor care au deja contractate astfel de credite. Acest efect decurge din faptul că agenții economici care obțin venituri în monedă națională vor fi nevoiți, în situația unei deprecieri, să plătească mai mulți lei pentru serviciul datoriei contractate în valută. Aprecierea cursului de schimb va avea efecte de sens invers: va spori motivația sectorului privat de a se împrumuta în valută mai degrabă decât în monedă națională, în principal datorită costurilor comparativ mai scăzute în lei asociate serviciului datoriei.

Prin intermediul prețului bunurilor de import este evidențiat cel mai simplu și mai rapid mecanism prin care sunt transmise modificările cursului de schimb, acest purtând și numele de canal direct al cursului de schimb.

Prețul la care un agent economic va comercializa pe piața internă bunuri achiziționate din import, este format din prețul în valută (de pe piața externă) al bunului respectiv transformat în lei la cursul de schimb relevant. În general, prețul în monedă națională se ajustează incomplet la variațiile cursului de schimb. Aceasta se datorează în principal costurilor ridicate pe care le-ar genera pentru importatori modificarea prețurilor practicate pe piața internă cu aceeași frecvență ridicată pe care o manifestă fluctuațiile cursului de schimb. Alături de prețurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte prețuri răspund mai mult sau mai puțin la modificările cursului de schimb, precum prețurile combustibililor, unele prețuri administrate (pentru medicamente, telefonie fixă etc.), prețurile bunurilor complementare sau substituibile celor importate.

Percepția agenților economici cu privire la consecvența cu care banca centrală urmărește îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale afectează semnificativ așteptările cu privire la inflație. În condițiile creșterii transparenței și credibilității demersurilor băncii centrale, ancorarea așteptărilor inflaționiste la o traiectorie compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflația devine unul dintre cele mai puternice și mai eficiente canale de transmisie a politicii monetare.

Dincolo de influența politicii monetare, dinamica cererii agregate și a prețurilor este determinată și de conduita altor componente ale setului de politici macroeconomice, cum ar fi politica fiscală și politica veniturilor. Politica fiscală are un efect direct asupra economiei influențând cererea agregată prin intermediul impulsului fiscal . O politică fiscală optimală are rolul de a atenua și stabiliza fluctuațiile ciclului economic și, prin urmare, dinamica deviației PIB real de la nivelul său potențial. Stabilirea conduitei fiscale în ceea ce privește cuantumul unor impozite precum TVA sau nivelul accizelor la diferite produse are impact direct asupra nivelului prețurilor în economie. Pe de altă parte, o politică echilibrată a veniturilor trebuie să fie ghidată de asigurarea corelației dintre câștigurile salariale reale din domeniul public cu cele din domeniul privat și cu dinamica productivității muncii.

Instrumentele politicii monetare

Pentru a fi realizate și îndeplinite obiectivele politicii monetare este nevoie de folosirea instrumentelor politicii monetare, instrumente care pot fi directe și indirecte.

Instrumentele indirecte sunt utilizate de Banca Centrală în relațiile pe care le are cu celelalte bănci și cu alți agenți nefinanciari. Această categorie de instrumente permite control asupra costului și cantității de monedă centrală.

Instrumentele directe conțin o serie de măsuri care îi afecteză direct pe utilizatorii și deținătorii de monedă, inclusiv instituțiile financiare.

În funcție de obiectivele pe care le urmăresc instrumentele pot fi:

Instrumente prin care Banca Centrală poate retrage sau furniza moneda centrală;

Instrumente care au impact direct asupra activelor sau pasivelor băncii;

Instrumente care permit controlul operațiunilor cu străinătatea.

În prima categorie prin care Banca Centrală poate retrage sau furniza moneda centrală pot fi incluse următoarele operațiuni:

operațiunile de open – market și acordarea de credite cu rată variabilă a dobănzii pe piața monetară sau financiară;

operațiuni de rescontare;

avansurile acordate de Banca Centrală statului și către celelalte bănci, determinarea plafonului și a costului pentru aceste avansuri;

constituirea rezervelor obligatorii obișnuite și cele constituite asupra depozitelor.

În categoria instrumentelor care au impact direct asupra activelor sau pasivelor băncii pot fi încadrate obiective cantitative globale și obiective selective din care pot fi enumerate următoarele:

încadrarea creditului bancar sau a finanțărilor;

raportul dintre credite și fonduri proprii;

coeficientul de utilizare obligatoriu, concretizat în portofoliu minim de obligațiuni, bonuri de tezaur;

controlul emisiunilor de titluri pe piața financiară;

stabilitatea ratei de dobândă debitoare sau creditoare.

Instrumentele care permit controlul operațiunilor cu străinătatea includ următoarele:

rezervele obligatorii constituite pentru depozitele nerezidenților;

intervențiile Băncii Centrale pe piața schimburilor valutare;

reglementările aplicabile dobânzilor plătite pentru depozitele nerezidenților și nivelul ratelor de dobăndă;

controlul schimburilor.

Instrumente indirecte de politică monetară

Din categoria instrumentelor indirecte fac parte următoarele categorii:

rezervele minime obligatorii;

facilității permanente;

creditul de licitație;

operațiuni de swap valutar;

operațiuni de open – market.

Rezervele minime obligatorii

Constituire rezervelor minime are un scop dublu: unul monetar și altul prudențial ele fiind constituite și cu scopul asigurării unei lichidității minime.

Scopul monetar al rezervelor minime obligatorii constă în limitarea potențialului de multiplicare a creditului, iar cel prudențial se manifestă prin siguranța pe care o conferă publicului faptul că băncile dispun oricând de lichiditați suficiente pentru a face față solicitărilor de retragere a depunerilor.

Pentru Banca Centrală constituirea rezervelor minime obligatorii reprezintă o sursă de venit și contribuie la fluidizarea sistemului de plăți, reprezintă sursă de informații statistice cu privire la bilanțul băncilor, contribuie la stabilitatea financiară a acestora. În general băncile au obligația să mențină rezervele peste nivelul minim, acestea fiind foarte slab remunerate în comparație cu plasarea lor pe piața monetaară.

Politica normelor rezervelor minime obligatorii îmbracă mai multe forme:

norma rezervelor de casă constă în obligativitatea menținerii unui anumit procent al rezervelor de casă;

norma lichidității care constă în respectarea unui raport corespunzător între numerar, soldul contului curent al băncii la banca centrală, titluri comerciale și de stat pe termen scurt deținute de bănci, pe de-o parte și depozitele bancare pe de altă parte;

coeficientul de trezorerie care are obligativitatea deținerii în rezervă a unei anumite cantității de titluri de valoare emise de stat;

norma rezervelor minime obligatorii prezintă ce mai mare răspândire și utilizare și constă în imobilizarea la banca centrală a unui procent din depozitele bancare.

Rolul rezervelor minime obligatorii

Rezervele minime obligatorii au rolul de a regla nivelul lichidităților din economie prin absorbirea sau injectarea acestora.

Nu este recomandat să se efectueze modificării la nivelul ratei rezervelor în scopul influiențării ofertei de monedă deoarece este considerată o modalitate insuficientă de implementare a politicii monetare.

Modificările în nivelul ratei rezervelor reprezintă un act unilateral al băncii centrale, spre deosebire de modificările de open- market, unde se realizează un schimb de titluri prețul lor ajustându-se automat pe piața monetară.

În cazul în care au loc modificări în nivelul ratei rezervelor, fluctuațiile monetare pe termen scurt nu pot fi compensate imediat datorită intervalului de timp de care este nevoie pentru constituirea bazei de calcul.

Băncile au tendința de a deține rezerve excedentare pe care să le utilizeze ca tampon, în situațiile în care au loc modificări frecvente la nivelul ratei rezervelor fără suficientă avertizare.

În calitate de componentă a bazei monetare, rezervele contribuie la obținerea venitului de seigneuriage, venit care este generat de expansiunea monetară și poate produce un venit direct, în condițiile în care banca centrală investește în titluri câștigând din dobânda aferentă acestora.

Elementele tehnice ale rezervelor obligatorii

În funcție de următoarele elemente apar diferențieri între sistemele rezervelor obligatorii:

baza de calcul sau asieta;

modul de constituire;

rata aplicată.

Baza de calcul sau asieta este constituită pe baza exigibilităților (resursele atrase de către bancă) și prezintă două tendințe:

rezervele sunt bazate pe depozitele atrase de clienți (SUA, Canada);

rezervele obligatorii sunt calculate asupra totalităților resurselor de care dispune banca (Germania, Franța, Spania).

Modul de constituire al rezervelor urmează o metodologie care permite ca acestea să acționeze cel mai bine asupra masei monetare.

Avem două modalități de rezerve:

rezerve decalate;

rezerve instantanee sau actuale.

Momentul și perioada de formare este elementul care diferențiază cele două modalității de constituire a rezervelor.

Rezervele decalate se caracterizează prin faptul că băncile își pot constitui rezerve cu un decalaj care poate ajunge și la 50 de zile față de termenul de referință.

În cazul rezervelor instantanee, banca trebuie să cunoască nivelul crrreditelor acordate, ceea ce implică obligația programării exacte a distribuirii creditelor. În cazul în care nu sunt respectate normele de constituire a rezervelor, băncile vor avea obligația ca la sfârșitul perioadei să constituie rezerve masive, ceea ce antrenează costuri masive.

Rata de rezervă minimă obligatorie este diferită de la o legislație la alta, prezentând două tendințe:

în anumite țări, în care se ține seama de gradul de lichiditate al disponibilităților se aplică rate diferite, după cum este cazul încasărilor din tranzacții sau cvasimoneda. Această situație o întâlnim în țări ca:Franța, Canada, Japonia, SUA, Germania, unde rata variază între 10% și 2%, în funcție de scadența depozitelor.

cealaltă tendință o regăsim în țările în care accentul se pune pe substituirea de resurse în acest caz este aplicată o rată cu cotă unică (Spania și Australia).