Rolul Si Locul Mass Media In Construirea Imaginii Institutionale

Comunicare

Rolul Si Locul Mass Media In Construirea Imaginii Institutionale

Byadmin ianuarie 1, 2024

ROLUL ȘI LOCUL MASS-MEDIA ÎN CONSTRUIREA IMAGINII INSTITUȚIONALE

STUDIU DE CAZ: FAMILIA REGALĂ BRITANICĂ 1980-2014

Cuprins

Capitolul 1- Crearea imaginii personale- perspective de abordare

Modelul dramaturgic de creare a imaginii personale

Identitatea individuală în cultura postmodernă

Capitolul 2- Rolul și locul mass-media în crearea imaginii personale

1. Cultura media

2. Tradiție și mass-media

2.1. Noțiunea de tradiție

2.2. Tradițiile Monarhiei Britanice

2.3. Noțiunea de rit

2.4. Riturile și mass-media

2.5. Funcțiile sociale ale mass-media ritualice

2.6. Privirea ritualică

2.7. Constrângerea ritualică

2.8. Semnificația ritului în societatea modernă

3. Rolul Relațiilor Publice în construirea de imagine

Capitolul 3- Imaginea caselor regale europene prin reprezentați

Tipuri de monarhii

1.1. Casa de Bourbon (Spania)

1.2. Casa de Grimaldi (Monaco)

1.3 Casa de Orania-Nassau (Olanda)

CADRU TEORETIC

Capitolul 1- Crearea imaginii personale- perspective de abordare

Fără îndoială, imaginea personală joacă un rol decisiv în viața individului, ea reprezentând percepția mentală pe care societatea o are despre acesta.

1. Modelul dramaturgic de creare a imaginii personale

Erving Goffman, folosește în lucracrea sa intitulată “Viața cotidiană ca spectacol” tehnica performării teatrale pentru a ilustra felul în care individul se prezintă pe sine celorlalți, luând în considerare o serie de factori. Ceilalți oameni reprezintă publicul, iar rolul individului respectiv este adaptat rolurilor celorlalți. Astfel, este nevoie de părerile celorlalți pentru a îți putea contura o imagine proprie despre tine.Cu alte cuvinte Goffman a definit termenul de dramaturgie socială (DS) drept o cale de conștientizare a importanței interacțiunii, a comunicării și scenei sociale, cu scopul de a înțelege modul în care sinele individual se raportează la alții similari și semnificativi.

Conform modelului Goffmanian viața noastră cotidiană este organizată ca un spectacol de teatru. Fiecare individualitate este un actor, dar și un personaj, un sine animat de nevoia revelării, dar și o „mască” asumată și inferată de jocul de pe scena interacțiunilor sociale.

În viața cotidiană, actorul este și propriul regizor, iar el pre-scrie scenariul. Când un individ se prezintă în fața altora, acesta de obicei își propune să transmită publicului impresia pe care este interesat să o transmită. Așadar, actorul teatral joacă un rol, pe când actorul social se prezintă pe sine și este preocupat de generarea unor impresii. Vor exista situații când individul se va prezenta într-un fel deosebit de calculat, doar pentru a provoca răspunsul pe care publicul și-l dorește să-l obțină. Alteori, tradiția grupului sau sau a statutului social îi vor cere acestuia să se exprime intenționat și conștient într-un anumit mod. Uneori, tradițiile unui rol îl vor determina pe individ să provoace o impresie bine fundamentată în pofida faptului că acesta poate nu este dornic să creeze o astfel de impresie. Așadar, o serie de factori influențează formarea imaginii personale a unui individ.

Din punct de vedere al definiției din dicționar termenul performare reprezintă o categorie analitică ce poate fi apreciată din două perspective. În primul rând, termenul a fost aplicat actorilor, dar el poate fi asociat vieții cotidiene prin ceea ce se întâmplă în fiecare zi fiecăruia din noi, din perspectiva performanțelor ficționale și a celor publice de tipul – teatrul – politica, fie a convențiilor active-naturaliste-ritualiste, fie a variilor mass-media-cinematograf-televiziune etc.

A doua perspectivă nu se ocupă de comportamentul unui actor, ci de acțiunile formale, guvernate de reguli, adecvate unui anume tip de performanță. Un element esențial al analizei îl impune termenul generic de întâlnire ceea ce determină ca forme de cercetat, protocoalele active de comunicare-manipularea spațiului, mișcării, vocii, duratei, schimbării vorbitorului, gesticii, codurilor de vestimentație sau tot ceea ce reprezintă “scenariul”.

Așadar, conform lui Goffman termenul „performare” („performance”) reprezintă activitatea unui anumit individ, cu o anumită ocazie, și care are rolul de a influența oricare dintre ceilalți participanți. De asemenea, individul poate performa un „rol”(„part”) sau rutină („routine”) ce poate fi preluat și în alte ocazii. Orice interacțiune se produce într-o situație, în fluxul interacțiunii existând episoade sau întâlniri, unde actorul inițiator transmite informații structurate cu ajutorul unor „semne transportatoare” verbale sau gestuale, și nu numai. Cu ajutorul acestora actorul dă expresie și etalează expresie, cu scopul de a genera impresii favorabile.

Relația socială poate apărea atunci când un performer joacă același rol în fața aceluiași public. Un exemplu elocvent, ar putea fi Regina Elisabeta a II-a, ce prestează un rol în mare măsură ceremonial în calitate de monarh constituțional, ea fiind neutră din punct de vedere politic. Uneori, grupurile cu obiceiuri artistocratice se doresc a fi imitate de către ceilalți, deoarece acestea denotă expresia caracterului, a puterii și a înaltului rang. Goffman precizează că pe măsură ce un individ aristocratic observă că toate cuvintele și mișcările îi sunt urmărite cu atenție și favorizate ulterior de către ceilalți, el se va juca cu libertatea pe care i-o oferă aceste aspecte ce se doresc a fi imitate de către cei inferiori aspiranți.

De altfel, identificăm mai multe tipuri de fețe ale actorului. În accepțiunea lui Goffman, fața „este echipamentul expresiv standardizat, angajat intenționat sau nu de individ în timpul performării”. Întâlnirii Goffman îi asociază termenul de față, care se referă la performanțele publice ale unor actori, măști identificate în interiorul unor cadre sociale. În alt caz, asocierea cea mai evidentă este la nivelul contactului vizual cu expresia feței, dar fața sau fațada cum o impune terminologic dicționarul ar trebui asociată și cu limbajul corpului sau al conversației. Nu în ultimul rând, fața este linia din interiorul regiunii, pe care Goffman o numește regiunea „frontală” a performanței. Există unele ipostaze ale unor fețe care presupun portul unei uniforme, a face un schimb de replici cu un anume scop, a urma o serie de coduri ritualice de comportament în spațiul public al performării. Părțile standard ale unei fețe sunt „punerea în scenă”(„setting”), „față personală”(„personal front”).

Conforma lucrării lui Goffman, „scindarea publicului” ( „audience segregation”) reprezintă un alt termen esențial în formarea imaginii personale, protejând impresiile deja cultivate asupra performerului. Cu alte cuvinte, individul se asigură că publicul în fața căruia a prestat unul dintre rolurile sale, nu va fi același în fața căruia va juca un alt rol, într-un alt context. De asemenea, se poate întâmpla să apară o discrepanță între aparențele cultivate și realitate. În acest caz, performerii riscă să fie demascați în orice moment al performării lor datorită unor evenimente neașteptate, cauzându-le pătarea sau pierderea definitivă a reputației.

Așadar, observăm un alt element fundamental care participă la construirea imaginii personale, și anume cadrul. Concept definit și creat de Erving Goffman, acesta încadrează realitatea cotidiană cu scopul de a înțelege situațiile sociale și de a reacționa la ele. Ar trebui să existe o coerență între cadru-înfățișare și atitudine. În plus, realizarea dramatică presupune idealizare, menținerea controlului expresiv, denaturarea, mistificarea, ceea ce implică realism sau contrafacere.

În acest sens apare și termenul de criză a reprezentării. Conceptul de spațiu public a fost creat de Habermas pentru a justifica apariția în secolul al – XVIII-lea, în Franța și în Anglia a unei sfere intermediare între viața privată și statul monarhic întemeiat pe secret. În acest spațiu, oamenii instruiți citeau ziarele, schimbau cărți între ei, discutau pe marginea experiențelor din aceste mesaje, ceea ce genera dezbaterea unor idei, păreri sau opinii oferind o modalitate de bună guvernare și de lege, în opoziție cu arbitrariul regilor. În același timp acest spațiu public aplicat rațiunii, la început aparținea culturii scrise, apoi a evoluat la cultura audio și cea vizuală, apoi la hibridul audio-vizual din cinema sau televiziune la multimedia, era idealizat.

Acest ultim aspect a condus la tema crizei de reprezentare. Daniel Bougnoux în lucrarea sa „Introducere în științele comunicării” arăta felul în care a fost erodată forma canonică a spațiului public teoretizat de Habermas. În acest sens, autorul sublinia existența unor determinări ca:

privatizarea vieții personajelor publice sau asocierea lor în spațiul public cu zona privatului, a vieții personale – definită de Richard Sennett drept „tirania intimității” (lucrarea să apărută în 1979 are ca titlu “The Fall of Public Man”).

Pătrunderea mijloacelor de comunicare în masă și a noilor tehnologii în cotidian face să busculeze granițele între sfera intimă/privată și cea publică.

Aducerea sferei intime în domeniul public permite afirmarea și dezbaterea unor probleme reale de interes, la un moment dat sau doar o goană după senzațional?

Existența pieței și a publicității face că spațiul public să se învecineze cu cel comercial, iar circulația informației o însoțește pe cea a mărfurilor.

Jack Trout a găsit formula magică declarată într-un interviu – totul este o problemă de branding, trebuie să creezi o imagine în mintea consumatorului și să făurești un brand în jurul acestei imagini.

Presa este de la începuturile sale asociată cu publicitatea, ea este o întreprindere furnizoare de influență economică și politică, și nicidecum de filantropie sau dragoste de a dezbate problemele cotidiene.

Criza întrebuințării mass-media prin instrumentarea unor modalități de creare a opiniei publice și prin utilizarea noilor instrumente, a noilor tehnologii de informare.

Acest fapt se exprimă prin crearea opiniei publice printr-o multitudine de sondaje și prin agravarea echilibrului din axa comunicării dintre instituția de presă și consumatorul de mesaj, potrivit marketingului comercial.

În grafosferă emițătorul și receptorul dispun de mesajul tipărit pentru a-și vorbi și a se asculta, la apariția televiziunii, fiecare individ, chiar analfabet, poate primi mesaje, pe care le înțelege, a se citi le decodează, dar individul nu are acces la acel canal în egală măsură.

Temerea subliniată de Daniel Bougnoux se referă la dualismul întrebuințărilor în cazul noilor tehnologii, unde există utilizatori alfabetizați și analfabeți, care pot fi excluși.

Fragmentarea publicului: Instituțiile media direcționate de piață și publicitate au ca media alternative serviciile publice. Totuși mesajul mediatic are o închidere ideologică, pe care spațiul public o marchează prin fărâmițarea democratică a culturilor. Termenul spațiu public devine locul de întâlnire al unei iluzii generatoare de micro-spațiu public-micile patrii – comunitățile și macro-spațiu public-marea lume globală.

Trecând mai departe, la analizarea altor concepte, Goffman a constatat în a sa lucrare că indivizii care performează într-o echipă (ex: Casa de Windsor, Casa de Bourbon, Casa de Grimaldi etc.) se diferențiază prin felul în care își împart timpul între activitate și performarea ei. Vor fi indivizi care vor apărea în fața publicului și nu vor pune accent pe aparențe, pe impresiile pe care le vor oferi publicului, însă vor fi și indivizi care vor fi preocupați doar de înfățișarea lor și nimic mai mult, datorită „rolurilor pur ceremoniale” impuse de statut. Astfel, o echipă este constituită din mai mulți indivizi care trebuie să coopereze strâns pentru a păstra o anumită aparență sau impresie proiectată asupra unei situații. În caz contar, una dintre problemele fundamentele ale unei performări este cea a controlului informației. Publicul nu trebuie să primească informații distructive care le pot afecta reputația perform (ex: Casa de Windsor, Casa de Bourbon, Casa de Grimaldi etc.) se diferențiază prin felul în care își împart timpul între activitate și performarea ei. Vor fi indivizi care vor apărea în fața publicului și nu vor pune accent pe aparențe, pe impresiile pe care le vor oferi publicului, însă vor fi și indivizi care vor fi preocupați doar de înfățișarea lor și nimic mai mult, datorită „rolurilor pur ceremoniale” impuse de statut. Astfel, o echipă este constituită din mai mulți indivizi care trebuie să coopereze strâns pentru a păstra o anumită aparență sau impresie proiectată asupra unei situații. În caz contar, una dintre problemele fundamentele ale unei performări este cea a controlului informației. Publicul nu trebuie să primească informații distructive care le pot afecta reputația performerilor. Însă, pot apărea și incidente, iar publicul poate întrezări din inadvertența ce se află în spatele scenei unei perfomări. În acest context, membrii unui public învață o lecție importantă, și anume ca individul care joacă personajul va fi perceput drept ceea ce e în mare măsură și este, cu alte cuvinte un personaj implicat într-o misiune anevoioasă.

Închei prin a face trimitere la lucrarea bibliografică a lui Goffman, în care acesta îi oferă individului două ipostaze în funcție de contextul spectacolului și de atributele pe care le

deține: cea de „perfomer”, producător de impresii, și cea de „personaj”, o figură exemplară reprezentată prin perfomare.

2. Identitatea individuală în cultura postmodernă

Multe dintre teoriile postmoderne caracterizează cultura media ca fiind un “centru al imploziei identității și de fragmentare a subiectului”.

Conform studiilor întreprinse de Douglas Kellner, cultura postmodernă a imaginii oferă individului social nenumărate atitudini ce au rolul de a concura în modelarea identității acestuia.

Imaginile postmoderne promovează modele de rol social și comportament al sexelor, norme de stil și modă, determinându-l subtil pe individ să imite și să se identifice cu anumite tipare, evitându-le firește pe altele. În societatea postmodernă, identitatea este supusă schimbării, ea oferind și noi posibilități, forme și stiluri, însă destabilizează în mod constant identitatea individului. Drept urmare, pe scena contemporană apar identități extrem de instabile, fluctuante, schimbătoare, ce își pot restructura oricând propria identitate, datorită varietății copleșitoare a tiparelor prezente și a gradului de libertate ce îl posedă. Dar, pe de altă parte, acest aspect poate duce la un stil de viață supus îndoctrinării subtile a publicității, capriciilor modei și culturii populare.

Căutarea identității prezintă un ritm rapid de ascensiune în societatea de astăzi. Personalitățile media precum Ducesa de Cambridge, Kate Middleton, Ducele de Cambridge, Prințul William, pe care îi vom analiza în studiul de caz, dovedesc că identitatea este un construct, ce poate fi constant îmbunătățit în materie de imagine, stil și înfățișare. Asemenea embleme ale culturii media ilustrează faptul că identitatea este un aspect ce poate fi modelat într-un fel unic de fiecare individ în parte.

Douglas Kellner vede „chestiunea identității” ca fiind „mai presantă și mai contestată” ca niciodată.

Capitolul 2- Rolul și locul mass-media în crearea imaginii personale

1. Cultura media

Douglas Kellner, unul dintre teoreticienii critici ai studierii fenomenului mediatic, definește cultura media drept “un fenomen relativ recent, care conduce la “colonizarea” timpului liber, impregnând și dominând cotidinaul, modelându-l prin centralitatea consumului televizual.” Am putea spune că dimensiunile fenomenului mediatic s-au amplificat notabil de-a lungul timpului, datorită creșterii importanței pe care individul social o acorda mijloacelor de informare în masă, de unde rezultă și o dependență a acestuia față de informațiile de presă.

Mediatizarea vieții publice este o observație accesibilă oricui, iar procesul comunicațional, indiferent de natura acestuia, fie el instituțional sau publicitar, preschimbă realitatea într-un fenomen discursiv.

Un mesaj nu se adresează tuturor categoriilor de public, deoarece interesele și nevoile acestora sunt diferite, însă pentru a obține un efect persuasiv trebuie adoptate strategii distincte. Pe lângă variabile de ordin psihologic, apar și variabile de ordin social: bărbați și femei, tineri și bătrâni, locuitorii din mediul rural și locuitorii din mediul urban, originea etnică, religia, orientarea politică, venit financiar, educație etc. De exemplu, audiența unor mesaje poate fi pe neașteptate marită datorită nevoii de informare: conform estimărilor guvernamentale, nunta prințului William cu prințesa Kate de pe data de 29 aprilie 2011 a fost urmărită de aproximativ 2 miliarde de telespectatori, depășind cifra de 750 de milioane reprezentativă pentru nunta părinților acestuia, Prințul Chareles și Prințesa Diana de pe 29 iulie 1981.

Prin urmare, în cultura media imaginile, spectacolul și sunetele se împletesc cu viața individului social, jucând un rol esențial în timpul său liber, deoarece oferă acestuia materiale din care își poate construi propria identitate. Însă, nu toți receptorii mesajelor transmise de mass-media au posibilitatea și capacitatea să înțeleagă conținutul acestora, iar media nu poate fi răspunzătoare de interpretarea producțiilor sale. Sensul este atribuit de fiecare receptor în parte, în funcție de contextul socio-cultural în care se află. Astfel, radioul, televiziunea, filmul și alte derivate ale industriilor culturii au rolul de a accentua și de a promova tipare cu care oamenii se pot identifica. Indivizii află ce înseamnă să fii bărbat sau femeie, om de succes sau ratat, să ai sau nu putere. De asemenea, cultura media modelează viziunea generală asupra lumii și promovează valorile ce sunt considerate a fi primordiale: face deosebirea dintre bine și rău, pozitiv sau negativ, moral sau imoral etc.

Prin trimitere bibliografică la lucrarea lui Douglas Kellner, „Cultura media”, aflăm că aceast tip de cultură a devenit o forță domninată și că tiparele mediatizate reprezintă în societatea contemporană niște arbitri ai gustului, ai valorilor și ideilor influențând deciziile indivizilor în materie de stil, modă și comportament, uneori substituind familia, școala și Biserica.

Limitele controlului:gafele, scandalurile și celelalte surse de neplăceri

Sociologul „John B. Thompson” definește vizibilitatea mediatică, în a sa lucrare „Media și modernitatea”, ca fiind „o sabie cu două tăișuri”. Cu toate că mijloacele de comunicare au determinat o mai bună funcționare a managementului vizibilității, oferindu-le liderilor politici oportunitatea de a se prezenta în fața supușilor lor într-un fel diferit de ceea ce exista înainte, ele au condus în același timp și la producerea unor noi riscuri. Datorită mijloacelor de comunicare, mesajele produse de liderii politici pot fi receptate în moduri care nu pot fi controlate în totalitate. Prin urmare, această vizibilitate creată de mass-media poate deveni una fragilă, deoarece poate ieși de sub controlul lor și poate acționa chiar împotriva acestora.

Personalitățile mediatice trebuie să fie permanent vigilente și să fie atente la acțiunile și cuvintele proprii, deoarce un act indiscret sau o remarcă deplasată, dacă sunt înregistrate și transmite milioanelor de privitori, pot produce consecințe nedorite.

John B. Thompson propune patru surse diferite de neplăcere și anume : gafa și dezlănțuirea, acțiunea care are repercursiuni, scurgerea de informații și scandalul.

Gafele și dezlănțuirile sunt cele mai întâlnite surse de neplăcere atât pentru liderii politici, cât și pentru persoanlitățile mediatice. Ele atestă ca individul nu stăpânește în totalitate situația, sentimentele, acțiunile sau cuvintele, creând impresia de eșec. Datorită noilor mijloace de comunicare electronică, toate aceste manifestări pot fi transmise în direct, văzute, auzite și reluate în fața unui cerc tot mai larg de destinatari. Deși gafele sunt destul de întâlnite în rândul liderilor politici, dezlănțuirile sunt mai puțin obișnuite. Gafele sunt reprezentative pentru situațiile în care liderii nu sunt stăpâni pe acțiunile întreprinse; dezlănțuirile sunt vizibile atunci când liderii nu se controlează.

Un exemplu de gafă poate fi observată la evenimntul din 2014 care a avut loc în Franța cu ocazia comemorării a 70 de ani de la debarcarea Aliaților în Normandia, moment pivotal al celui de-Al Doilea Război Mondial. Potrivit surselor media, șefii de stat și capete încoronate au participat la ceremoniile dedicate acestui moment epocal, printre care și suverana Marii Britanii, Regina Elisabeta a-II-a ce a dezvelit o placă în piața de flori din Paris, care-i va purta numele, ceremonie la care a participat și proaspătul primar al capitalei franceze, Anne Hidalgo. Fotografii prezenți au rămas surprinși când au remarcat că una dintre reprezentantele celei mai vechi și mai tradiționale monarhii, Regina Elisabeta a-II-a, în vârstă de 88 de ani și afltă la conducere de 62 de ani, își ținea singura umbrela, în timp ce Anne Hidalgo, proaspăt primar în vârstă de 55 de ani, a avut nevoie de un ofițer de securitate care să o ferească de picăturile de ploaie.

Acțiunile cu repercursiuni sunt diferite de gafe și dezlănțuiri. În acest caz, individul care înfăptuiește o acțiune poate să aibă control total asupra comportamentului său. Problema provine dintr-o proastă judecată referitoare la perspectivele în care acțiunea va fi receptată de către indivizi. Ca o consecință a acestei proaste judecăți, mesajul dorit a fi transmis poate avea un efect contrar, și să determine neplăceri producătorului. De altfel, individul care execută o acțiune este incapabil să își urmărească răspunsurile și să își ajusteze comportamentul în lipsa unor destinatari prezenți fizic la locul producerii acțiunii. Așadar, individul este privat de tipul de feedback care i-ar fi dat posibilitatea să atenueze aspectele negative ale unei acțiuni cu repercursiuni.

În ceea ce privește scurgerea de informații, cât și scandalul, acestea pot fi percepute ca o discrepanță între ceea ce dorește regiunea din fața să transmită sau nu-informația sau comportamentul pe care indivizii vor să le interzică sau să le ascundă- în comparație cu doleanțele regiunii din spate. De regulă, informația sau comportamentul pot discredita imaginea publică pe care individul sau administrația încerca să o contureze sau cursul acțiunii pe care vor să o desfășoare. Aceste scurgeri de informații și scandaluri sunt acompaniate, de cele mai multe ori, de măsuri defensive ce au drept scop limitarea pagubei care poate fi determinată de anumite dezvăluiri compromițătoare.

Fenomenul scurgerii de informații este mai restrâns ca întindere decât cel al scandalului. Această scurgere de informații reprezintă o devaluire intenționată de informații din partea celui care se află în interior, care alege să ofere publicului ceva despre care se știe că este rezervat regiunii din spate. Cel care oferă informația compromițătoare este conștient că acțiunea sa poate provoca daune de imagine celorlalți, iar dacă este identificat, i se pot aplica sancțiuni. Din perspectiva celui din interior, aceste riscuri reprezintă prețul pe care trebuie să îl plătească cu scopul de a face publică o informație ce ar trebui să fie parte a domeniului public. Scrugerile de informații pot contribui la formarea scandalurilor, însă scandalurile se pot produce și în alte moduri.

Comportamentul scandalos obișnuia să fie unul dezonorat sau reprezenta ofensa adusă simțului decenței și ilustra sensul de indignare sau de ultraj moral. Termenul de „scandal” păstrează și astăzi această conotație într-o oarecare măsură. De alfel, scandalurile se desfășoară în mai multe sfere ale vieții, însă scandalurile iscate în sfera politică, sunt de obicei declanșate de prăbușiri în managementul vizibilității prin intermediul mijloacelor de comunicare. Conform lui John B. Thompson, scandalul reprezintă „un risc al meseriei în epoca vizibilității mediate”.

Prin urmare, gafa și dezlănțuirea, acțiunea cu repercursiuni, scurgerea de informații și scandalul, demonstrează faptul că, indivizii nu își pot controla în totalitate vizibilitatea prin mass-media, aceștia fiind vulnerabili noilor riscuri cauzate de mijloacele de comunicare.

2. Tradiție și mass-media

2.1. Noțiunea de tradiție

„Tot ce e stabil se risipește ca fumul”, sună faimoasa remarcă a lui Marx. O consecință a gândirii sociale clasice constă în faptul că odată cu dezvoltarea societăților moderne importanța tradiției se află progresiv în decadență, ajungând în cele din urmă să nu mai joace un rol semnificativ în viața individului.

În ceea ce privește noțiunea de tradiție, sensul ei general înseamnă un traditum-orice este transmis sau lăsat moștenire din trecut. Tradiția poate presupune mai mule aspecte. În cele ce urmează, le vom analiza pe cele ce ne sunt esențiale pentru lucrarea de față.

Multe tradiții au un aspect normativ, ceea ce înseamnă că seturile de presupoziții, de forme de credință și de modele de acțiune lăsate ca moștenire de trecut pot îndeplini funcția de ghid normativ pentru situațiile din prezent. De exemplu, anumite practici sunt rutinate-multe părți din viețile de fiecare zi ale indivizilor aparțin, în acest sens, rutinei, iar materialul lăsat moștenire de trecut poate servi ca ghid normativ pentru aceste circumstanțe. Pe de altă parte, acest ghid normativ poate servi și pentru situațiile când anumite practici pot fi în mod tradițional întemeiate, ceea ce înseamnă că au fost fundamentate și justificate prin rapotare la tradiție, având un sens mai puternic al normativitatii.

Un alt aspect al tradiției este cel de legitimare. În această situație, tradiția poate servi, în anumite împrejurări, drept sursă de sprijin cu scopul exercitării puterii și a autorității. Conform lui Max Weber, există trei moduri principale în care poate fi stabilită legitimitatea unui sistem de dominație. „Autoritatea legală” implică o credință în legalitatea regulilor adoptate; „auotoritatea charismatica” implica devoțiunea față de sacralitatea sau caracterul excepțional al unui individ; „autoritatea tradițională” implică credința în sacralitatea tradițiilor imemoriale. Weber subliniază că în anumie contexte, tradiția poate avea caracter politic evident, ea servind nu numai ca ghid normativ pentru acțiune, ci și ca temei pentru exercitarea puterii asupra indivizilor și pentru asigurarea supunerii la ordine.

Ultimul aspect pe care îl vom analiza este cel de identitate a tradiției. Există două tipuri de constituire a identității care sunt relevante pentru lucrarea de față-ceea ce numim „identitatea de sine” și „identitate colectivă”. Potrivit lui John B. Thompson, identitatea de sine se referă la sentimentul cuiva perceput ca individ aflat în posesia anumitor carcateristici și situat pe o anumită traiectorie de viață, pe când identitatea colectivă se referă la sentimentul cuiva ca membrul unei colectivități sau al unui grup social.

Fiind seturi de presupoziții, credințe și modele de comportamet moștenite din trecut, tradițiile oferă unele resurse simbolice pentru formarea identității atât la nivel individual, cât și colectiv. Modelarea sentimentului de sine și al apartenenței depind de conextul social- de valori, forme de comportament, credințe transmise din trecut.

Sociologul, John B. Thompson, afirmă faptul că procesul de formare al identității unui individ nu poate începe niciodată pe un teren gol; individul are nevoie de un set preexistent de resurse simbolice, de unde își extrage principiile de bază ale identității. Însă, odată cu evoluția mijloacelor de comunicare, se poate întâmpla ca natura acestui set preexistent de resurse simbolice să se modifice semnificaiv, influențând procesul de construire a identității.

2.2. Tradițiile Monarhiei Britanice

Pentru că tradițiile să fie păstrate în timp, acestea trebuie reintroduse în contextele practice ale vieții de zi cu zi. Dacă tradițiile nu sunt reintroduse, ele vor scădea treptat ca însemnătate. Vom vedea în cele ce urmează că „inventarea tradiției” a urmărit să evidențieze felul în care practicile și credințele tradiționale au fost fabricate. Unele tradiții sunt mai puțin vechi decât par, altele oferă mituri și jumătăți de adevăruri, ajungând în cele din urmă să nu mai fie recunoscute ca atare. În același timp, această literatură atestă rolul jucat de mass-media în reinventarea tradiției și reancorarea acesteia în contextele corespunzătoare.

În ceea ce privește monarhia britanică, multe dintre tradițiile asociate acesteia sunt cu mult mai puțin vechi decât par, ele fiind o creație de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea, ceremoniile regale, sub formă de rituri de grup, obișnuiau să aibă loc în beneficiul altor membrii ai Curții și ai aristocrației cu scopul de a-și reafirma solidaritatea de corp social. La începutul secolului al XIX-lea, presa metropolitană și de provincie relatau pe larg principalele ceremonii ale monarhiei britanice. Însă, atitudinea presei era una destul de ostilă, monarhia fiind o țintă firească a criticii și a caricaturii. Comentatorii regali ai vremii au criticat într-un mod sarcastic încoronorile slab conduse și nepregătite ale personalităților britanice precum George IV, William IV și Victoria.

Sfârșitul anilor 1870 a adus o schimbare în ceea ce privește ritualurile regale și imaginea publică a monahiei britanice. Odată cu jubileul de aur al reginei Victoria din 1887, a fost observat un oarecare efort depus în plănuirea și organizarea evenimentelor de stat. Ceremoniile fade și neîndemânatice s-au transformat progresiv în evenimente meticulos plănuite și pline de fast. Circulația în masă a presei populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea a avut un impact semnificativ asupra portretizării publice a monarhiei. În locul caricaturilor batjocoritoare și a editorialelor critice, presa populară a început să contureze o imagine tot mai plină de respect a monarhiei. Datorită presei tipărite, tradițiile au putut fi remodelate și puse la dispoziția unei clientele mult mai largi și nu doar elitelor londoneze. Pe lângă faptul că au fost transformate și desprinse de cadrul lor istoric regal, aceste tradiții au devenit accesbilie pentru întreaga populație, fiind reintroduse în viața de zi cu zi a indivizilor obișnuiți grație apropierii produselor mass-media.

În perioada de după primul război mondial, difuzarea radio a jucat un rol esențial în modelarea imaginii monarhiei. Principalele ceremonii au început să fie difuzate în direct, luând astfel naștere un sentiment al participării la marile evenimente oficiale ale statului. Un astfel de exemplu poate fi căsătoria din 1923 a ducelui de York, ceremonie la care microfoanele au jucat un rol considerabil, deoarece le-au oferit ascultătorilor șansa de a auzi sunetele clopotelor, căruțelor, cailor și a mulțimilor. Treptat, aceste evenimente au dobândit caracter de basm, caracter ce a fost amplificat odată cu dezvoltarea televiziunii din 1950.

2.3. Noțiunea de rit

În a sa lucrare intitulată “Teoria legăturilor ritualice”, Pascal Lardellier încearcă să definească și să-și centreze atenția asupra ritului și a procesului ritualic din punct de vedere “comunicațional” ținând seama de anumite aspecte cum ar fi cadrul, contextul, perfomanța etc. Termenul de rit primește adesea conotații eronate, însă noi îl vom aborda și analiza și din punct de vedere antropologic.

Din perspectivă atropologică, riturile alese în studiul meu de caz fac parte din categoria riturilor de trecere și reprezintă niște “ceremonii care însoțesc și dramatizează evenimente majore precum nașterea, maturizarea și inițierea băieților și a fetelor, căsătoria și moartea. Numite uneori rituri ale crizelor existențiale (life-crisis) sau ale ciclurilor existențiale (life-cycle), ele marchează în mod cultural tranziția unei personae de la o stare socială la alta (C. Bell, 1997, p.94).”

În studiul meu de caz voi urmări să analizez nunta regală a Prințesei Catherine cu Prințul William ca rit public politic și religios, atât din punct de vedere comunicațional, cât și antropologic.

Putem observa în ziua de astăzi, în societățile occidentale, un dispreț manifestat și crescut de-a lungul timpului față de procesele ritualice. Aceste rituri sunt de obicei influențate de formele istorice de obligații care îl constrâng pe individ să accepte aparteneța de clasă și anumite tradiții și obiceiuri învechite.

În lucrarea de față, cea mai potrivită definiție a ritului va fi înțeleasă ca un context social particular, ca un spectacol, ca o “performanță” eficiență din perspectiva simbolică, socială și instituțională.

De asemenea, Pascal Lardellier afirmă că ritul este o formă de relație socială care le îngăduie indivizilor să aparțină instituțiilor, diferitelor comunități, societăților care se ghidează după anumite criterii așa cum vom vedea în cele ce urmează. Desigur că aceste rituri și-au lăsat o amprentă considerabilă de-a lungul istoriei, îndeplinind anumite roluri și funcții pentru comunitățile și instituțiile care le-au transmis din generație în generație ca memorie și expresie a relației simbolice.

Omul ca “animal politic” (cf. lui Aristotel) este și “animal ritualic ( cf. lui M. Douglas), care are capacitatea de a-și consolida relația cu mediul său spațio-temporal, stabilind mijloace de comunicare bogate și diverse potrivit principiului ritualizării. Ritul își manifestă constant persistența, plasticitatea și modernitatea, și tocmai din acest motiv, ritualul reflectă partea simbolică ireductibilă a individului.

Dacă cercetăm mai atent ritualurile unei culturi, vom descoperi valorile, idealurile acesteia, imaginaul și cadrul său de redare și de percepție a lumii. De exemplu, anumite manifestații publice ce denotă un caracter măreț precum riturile politice și religioase, ceremoniile publice sau festive și alte evenimente mediatice sunt definite ca fiind ritualice. Așa cum am precizat la început, riturile depind de anumite criterii cum ar fi contextul care teatralizează și dramatizează relațiile sociale pe care se fundamentează acestea, alături de idealizarea unor norme de conduită care trebuie urmate de către participanți pentru a asigura eficiența procesului.

Cotidianul este așadar dramatizat cu ajutorul acestor forme de celebrare lăsându-și amprenta simbolică în special asupra vieții indivizilor. Conform scrierilor lui Goffman, indiferent de natură sa, ritul oferă confirmarea ordinii sociale și conformarea indivizilor la aceasta. Pascal Lardellier consideră că aceste evenimente formalizate impun oarecum o atitudine rigidă și moduri de comportament riguroase actorilor lor, cu scopul dăinuirii oricărei organizări a societății.

Din punct de vedere al științelor informației și ale comunicării (SIC), practicile ritualice reprezintă “instanțe de mediatizare, care alcătuiesc contexte complexe și complete de comunicare.” Acestea sunt considerate “sisteme de comunicare”. Mesajele circulă în cadrul unor rețele constituite din emițători, transmițători și destinatari și se înscriu în sisteme de semnificație care țin seama de coduitele culturale predefinite.

Unele rituri sociale, de exemplu cel politic, reprezintă un ideal-tip, ce doresc să domine societatea, devenind vectori de mediatizare și chiar principii diverse de comunicare pentru indivizii comunității respective. Din această cauză, dorințele corpului social sunt influențate de către aceste rituri ce vor să acceadă către transcendență, către ideal și în același timp către fuziune.

De asemenea, aceste rituri care se regăsesc sub diferite forme, le oferă actorilor care iau parte la astfel de evenimente să își marcheze “terioriul eului” ținând seama și de “teritoriul celuilalt”. Pentru a ne da seama de însemnătatea ritualurilor este esențial să urmărim riturile ca “dispozitive de socializare și de figurație”, și nu persoanele implicate.

Pascal Lardellier ni-l menționează în a sa lucrare pe autorul Norbert Elias ce susține faptul că se pot suprapune diferite niveluri ale ritualismului, acestea completându-se reciproc. Un astfel de exemplu îl vom vedea în studiul de caz, unde ritualul politic se va suprapune cu cel religios. Elias a încercat să schițeze o teorie a controlului social, în care eticheta joacă un rol important, reprezentând un instrument de dominare. De exemplu, pentru un rege, eticheta este o modalitatea de a își domina poporul, și nu doar un simplu ceremonial. De altfel, cu cât mai distant se comportă un prinț față de poporul său, cu atât mai mare va fi respectul oferit din partea poporului.

Legat de omul politic, cum ar fi Prințul William al Marii Britanii sau Prințesa Catherine, Lardellier afirmă faptul că odată ce puterea se instituie, acesta prinde contur prin aparițiile ceremoniale care îi oferă crearea unei legături cu cetățenii săi, ajungând în cele din urmă să îi divinizeze și să le palseze discursurile în istorie. Prin urmare, imaginea omului politic trebuie să fie una favorabilă acestuia mai presus de orice. De asemenea, activitatea politică reprezintă și o activitate simbolică ce în final se transformă într-o acțiune socială. Aceste momente ale vieții politice pot lua diverse forme cum ar fi cea a protocolului și a ceremonialului. Așadar, manifestările puterii nu sunt neprevăzute, ci sunt ritualizate cu ajutorul protocolului și al tradiției, în funcție de criteriile estetice și simbolice.

Persoana regelui sau a președintelui reprezintă simbolul toturor acestor obiceiuri protocolare de care este înconjurată. Neexistând o astfel de persoană care să îndeplinească o funcție bine determinată și care să posede un rol conducător, corpul social și-ar pierde cu totul coeziunea. De altfel, fiecare civilizație care și-a desemnat un rege a încercat să-l repreprezinte ca pe un îndrumător al virtuților organizatorice, ca pe o emblemă vie.

Ritul, mai poate fi perceput ca un fel de “canal”, prin intermediul căruia indivizii au sentimentul că împărtășesc o cunoaștere încorporată cultural în timpul acestor rituri cu generațiile precedente sau cu cele ce o trăiesc în prezent, însă în alt loc. De altfel, Sfântul Augustin definește ritul ca fiind “prezentul trecutului”, ilustrând caracterul imuabil al acestuia, precum vom vedea în studiul de caz, comparând cele două nunți regale, respectiv cea a cuplului Charles-Diana din 1981 cu cea a cuplului William-Catherine din 2011.

Prin urmare, aceste obiceiuri ritualice reprezintă “canalul” către integrarea socială și o modalitate de a transmite din generație în generație moștenirile simbolice. În astfel de cadre, fiecare actor își ilustrează statutul, poziția socială și funcția în raport cu ceilalți, cu scopul de a primi vizibilitate, credibilitate și legitimitate din partea “spectatorilor”, a celor ce urmăresc aceste “performanțe”.

Noțiunea de performanță, ilustrată și de Goffman în capitolul I al acestei lucrări, poate fi interpretată în două modalități. În primul rând, o performanță reprezintă o acțiune artistică cu un caracter public medatic, original. În al doilea rând, actorii sunt conștienți de influența pe care o exercită asupra lor îșiși, prin intermediul rolurilor pe care le interpretează. De exemplu, a juca cu solemnitate rolul unui rege, al unui prinț, al unui conducător sau a unei personalități publice în timpul unei ceremonii oficiale este de o importanță decisivă pentru actorul respectiv, deoarece statutul trăit din interior al acestuia și văzut de către public rezultă din performanța desfășurată.

Revenind la perspectiva comunicațională a ritului, Lardellier susține faptul că pe parcursul unui rit, instițiile și grupurile se comunică. Cu alte cuvinte, subiecții și participanții ritului își promovează o anumită imagine, ce se dorește a fi perenă prin intermediul mass-mediei, ca o reprezentare superioară celei pe care o au în realitate, deoarece este imperios, timp de câteva momente cum vom vedea în timpul celor două nunți regale, ca imaginea pe care o promovează să fie reținută în memoria instituțională și istorică dintr-o perspectivă benefică acestora. De exemplu, pe parcursul unei vizite oficiale, președintele oferă o anume imagine. În aceste circumstanțe oficiale, imaginea promovată ajunge să fie o funcție prin intermediul căreia individiul reprezintă o instituție, iar în final amalgamul de imagini va face parte din “mass-media ritualice”.

Prin urmare, în timpul ritului, fiecare individ, în funcție de nivelul statutului său, se comunică, încercând să ofere o imagine decisivă a sinelui. De asemenea, condițiile stricte ale riturilor, precum protocolul vestimentar, joacă un rol esențial în crearea unei imagini favorabile. Așadar, aceste reprezentări ale indivizilor simbolizează percepția globală a instituțiilor, căpătând în prezent amploare cu ajutorul mass-media audio-vizuale.

2.4. Riturile și mass-media

În zilele de astăzi, instituțiile mass-media manifestă un interes deosebit față de riturile publice. Totalitatea acestor mari ceremonii instituționale cum ar fi căsătoriile regale, vizitele șefilor de stat, înmormântările etc. dispun de o prelungire mediatică datorită retransmisiilor televizate și la radio, oferindu-le astfel o importanță aparte. De exemplu, unele evenimente sunt programate în același timp pe diferite canale, marcându-și în acest fel “vizibilitatea” istorică. Mass-media ritualice au capacitatea de a forma comunități cărora să li se adreseze, prin intermediul unei perspective comune și a trăirilor sufletești împărtășite.

Aceste retransmisii din prezent au capacitatea de a demultiplica audiența riturilor grandioase, atribuindu-le astfel o universalitate autentică. De altfel, mass-media audiovizuale joacă un rol crucial, atât din punct de vedere al gradului de emotivitate, cât și al gradului de dramatizare pe care le implică în susținerea funcțiilor de adeziune și de apartenență ale riturilor. Mai mult, contextul cultural de receptare a ritului diferă în funcție de anumiți factori, cum ar fi cei demografici, geografici, gradul de cultură etc.

Pascal Lardellier consideră mass-media de astăzi ca fiind niște parteneri inerți ai evenimentului, dar și niște “treceri obligate” reprezentative anumitor rituri publice. În plus, acesta este de părere că mass-media contribuie la realizarea unei legături sociale datorită publicurilor ce privesc împreună, acele momente istorice și trăiesc astfel sentimentul apartenenței. “Mass-media ritualice” îi determină pe indivizi să-și îndrepte privirea către o scenă care va rămâne în istorie tocmai datorită forței mentale și emoționale regăsite în colectiv. De pildă, în cazul căsătoriilor regale, mass-media reprezintă o punte ce este resimțită colectiv de către foarte mulți oameni, precum vom vedea în studiul de caz.

Toate aceste ceremonii ritualice se vor a fi înscrise în istorie având în vedere însemnătatea mediatizării lor și a faptului că instituțiile care le organizează își permit să modifice grila programelor de televiziune în favoarea lor, conferindu-le astfel o notă de gravitate.

Odată ce aceste rituri au fost mediatizate, Lardellier susține faptul că între actorii ceremoniilor și telespectatori este prezentă o relație autentică, cu toate că nu există contact direct între aceștia. Cu alte cuvinte, cei dintâi țin cont în special de prezența camerelor de filmat, deci implicit de telespectatori. Cei din urmă, reacționează spectacolului prin exteriorizarea emoțiilor, diminuându-se astfel distanța tehnică. “Ce telespectator nu a fost vreodată uimit, adesea până la lacrimi, atunci când asista la un program de televiziune ritualică?”

De asemenea, pe parcursul marilor ceremonii politice sau religioase, mass-media obișnuiește să amplaseze camere de filmat în locurile publice, cum ar fi cafenelele, pentru că ritualul respectiv să fie trăit de fiecare individ în parte “ca și cum ar fi acolo”.

În ceea ce privește media event-ul, cunoscut de altfel și sub numele de pseudo-eveniment, acesta este organizat cu scopul de a prezenta ceva inedit atât cotidianului, cât și istoriei, având un caracter neprevăzut. Un astfel de exemplu, poate fi nunta dinte Prințul William cu Prințesa Catherine din Marea Britanie, cuplu ce va fi analizat în studiul de caz. Pascal Lardellier se întreabă oare ce anume mai rămâne original din evenimentul ritualic, având în vedere faptul organizarea și derularea marilor rituri politice și religioase sunt în totalitate pregătite și controlate.

Potrivit lui Daniel Borstin, riturile mediatice sunt niște “pseudo-evenimente”, deoarece în accepțiunea acestuia pseudo-evenimentul este un eveniment prevăzut și nu unul spontan, singurul său obiectiv constând în faptul de a fi istorisit, înregistrat.

Așadar, aceste rituri ce doresc să se impună grandios în istorie doresc să-și depășească simpla lor dimensiune evenimențială.

Drept urmare, retransmisiile și prelungirile meditice ale evenimentelor ritualice îndeplinesc anumite funcții cum ar fi cel de legitimitate, apartenență, finalitate etc., ele având rolul de a crea o imagine favorabilă instituțiilor.

În concluzie, rolul mass-mediei este de a monumentaliza și de a oferi mărturie asupra evenimentelor istorice.

2.5. Funcțiile sociale ale mass-media ritualice

Mass-media ritualice deține cinci funcții ce influențează atât instituțiile ce structurează ritul, cât și actorii și publicurile implicate.

Funcția testimonială

Această dimensiune testimonială încearcă să le ofere veridicitate și autenticitate evenimentelor, prin intermediul discursurilor și imaginilor mediei ritualice. Indivizii plasează conținutul istoric ori prin rememorare, ori prin comemorare. De asemenea, le îngăduie persoanelor ce alcătuiesc comunitatea respectivă de spectatori din cadrul evenimentului ceremonial retransmis să își expună formal sentimentele trăite, precum emoția, bucuria, tristețea.

Funcția monumentalizanta

Mass-media ritualice oferă posibilitatea de a “monumentaliza” evenimentele în imagini oficiale pe care memoria colectivă să le rețină.

Funcția legitimatoare

Mediatizarea ritualică este extrem de importantă pentru o personalitate sau o instituție, deoarece numai cu ajutorul acesteia capăta recunoaștere și respect. De exemplu, mai multe instituții pot infleunța procesul de legitimare. În cazul unei narări mediatice sau a unei transmisii, autoritățile și protagoniștii ce sunt implicați în eveniment admit modificări în cadrul programelor de zi cu zi cu scopul de a difuza un eveniment marcant. Pascal Lardellier evocă ceremonia de înhumare televizată pentru Prințesa Diana din Marea Britanie. Această înhumare retransmisă în mod circular îi oferă prințesei o legitimitate aparte în istorie.

Funcția vectorizantă

Vectorizarea evenimentelor ritualice înseamnă apariția pe scenă a unei audiențe ce deține puterea de a legitima sacralitatea acestora. Prin urmare, datorită prezenței participanților evenimentul se poate bucura de recunoaștere, dobândind uneori o dimensiune planetară.

Funcția dramatică

Mass-media ritualice obișnuiește, de cele mai multe ori, să ofere un caracter dramatic evenimentelor. De exemplu, cu ajutorul unor coduri stabilite cum ar fi tonalitatea veselă din cadrul unui discurs televizat ce impune un context de receptare anume, mass-media vizuale încearcă să își exercite funcția de legătură socială.

De obicei, mass-media sunt învinuite că ar influența traseul istoriei, datorită anumitor indici de selecție, de reprezentare și de comentare pe care și le atribuie în prezent. Însă, mass-media ritualice încearcă să diminueze această teamă de încercare a dispersării istoriei, numai dacă evenimentul repsectiv deține o audiență și legitimitate, facilitând astfel relația mass-mediei cu telespectatorii.

Mass-media ritualuice încearcă să schimbe evoluția istorică prin intermediul celor cinci funcții de mărturie, monumentalizare, legitimare, vectorizare și nu în ultimul rând de dramatizare.

De pildă, invitatul ce urmează a fi întâmpinat ritualic-președinte, prinț, prințesă, rege- ajunge să acționeze la locul reprezentării doar prin ceremonialitate. Prin prezența sa, acesta oferă un sens publicului, producând transformări la nivel simbolic. Reprezentarea simbolică desfășurată de către actorul ceremonial va încerca să creeze o legătură între corpul social și comuntinățile respective, în special prin capacitatea sa de a acționa. În plus, dacă această reprezentare este mediatizată, lucrurile tind să se schimbe puțin, deoarece chiar și de la distanța publicul mai numeros decât de obicei va participa în mod voit la ceva deosebit, magic. Această dimensiune va rămâne în memoria comunității ritualice, transformându-se în cele din urmă într-o reprezentare istorică datorită similitudinilor trăirilor împărtășite de “a fi fost acolo”, de “a-l fi văzut”, de “a-l fi trăit”. Drept mărturie pentru această situație stă nunta Prințului William cu Prințesa Catherine, eveniment ce a fost urmărit atât în mediul online, cât și la televizor de aproximativ 2,4 miliarde de oameni.`

În concluzie, mass-media ritualice ilustrează respectul cuvenit actorilor ceremoniali ce performează diferite reprezentări istorice în public, cu scopul da a rămâne legendari.

2.6. Privirea ritualică

Privirea joacă un rol fundamental în cadrul evenimentelor ritualice, ochii exercitându-și acțiunea la un dublu nivel: atât asupra indivizilor, cât și asupra celor ce alcătuiesc anasamblul social. Abilitatea vizuală declanșează formarea de sens pe baza unuor criterii stabilite între membrii aceleiași comunități. Așadar, orice spectacol are nevoie de privirea spectatorilor pentru decodare, ca mai apoi să-l poată legitima și oferi recunoaștere.

Momentele de demonstrare și de reprezentare din cadrul evenimentelor ceremoniale sunt completate și de către acest act de a privi. Potrivit lui Napolen “a comanda înseamnă mai întâi a le vorbi ochilor”. Pornind de la această afirmație putem spune că ritul și privirea reprezintă expresii ale puterii, cu ajutorul cărora se induce ordine, armonie și recunoștința în corpul social. Prin urmare, întotdeauna se regăsește aceiași dorință: “de a fi admirat, de temut și ascultat” de către toți.

“Riturile de sublimare” sunt proiectate cu un anumit scop, în funcție de acțiunea ce se vrea a fi exercitată și impusă asupra privirii spectatorilor. Acest tip de privire depășește așadar, rolul tradițional al verbului a vedea. Pascal Lardellier aduce în discuție principiul “ochiul regelui” ce observă tot și în funcție de scopurile sale dirijează comunitatea respectivă în direcția dorită. Aceste rituri nu ar fi posibile dacă nu ar prezenta beneficii atât pentru actorii ceremoniali, cât și pentru spectatori. Unul dintre aceste beneficii constă în faptul de a vedea și de a fi văzuți, ceea ce redă încă odată caracterul dramatic al vieții sociale. Toate aceste ceremonii sunt realizate cu scopul de a putea admira actorul principal ce ia parte la rit (regale, președintele, prințul, prințesa etc.), oferindu-i acestuia o vizibilitate aparte.

Cu toate acestea, privirea celor ce simbolizează puterea trebuie să fie mai nefirească, dacă scopul lor este menținerea influenței exercitate până acum. Altfel spus, ea trebuie să rămână neschimbată, transformându-se treptat în imagini istorice ce vor reda legitimitatea simbolică a personajelor.

În contextul politic, regele trebuie să acorde atenție în mod egal atât reprezentanților corpurilor constituite, cât și celor care defilează în fața lor, deoarece numai prin acest transfer simetric al privirilor va fi posibil ritul politic. Astfel comunitatea ritualică dorește să își vadă actorul principal, iar acesta nu va putea părăsi reprezentarea fără să fi văzut defilarea proiectată în cinstea să. Totodată, cele două priviri, cea a personajului principal prezent pe scenă și cea a spectatorilor, nu sunt la fel. Dacă audienta reflecta admirație, regele contempla această adunare, atribuindu-i astfel un caracter magic.

De exemplu, această privire a regelui, are puterea de a pietrifica și apoi, anima corpul social. La origine descoperim două mituri ce fac trimitere la Meduza și la Pygmalion. Meduza din mitologia greacă avea puterea de a împietri prin simpla forță a privirii sale. Prin urmare, prezența regelui are un rezultat opus acestui mit al meduzei: inițial poate pietrifica, dar apoi se transforma pentru a iubi, oferind timp, suflet și mișcare. Cel de-al doilea mit are ca scop pygmalionizarea spectatorilor de către rege, ceea ce înseamnă animarea acestora.

Drept urmare, în cadrul acestor apariții regale este esențial dialogul stabilit între cele două reprezentări, și anume cel pe care monarhia îl prezintă despre sine pentru membrii comunității și cel al comunității pentru suevranul sau precum vom vedea în studiul de caz.

În ceea ce privește fascinația ritualică, de cele mai multe ori sunt urmărite producerea anumitor efecte cauzate de rit asupra spectatorilor. Un exemplu contemporan ilustrativ, poate fi nașterea celui de-al doilea copil al cuplului William-Catherine ce a produs fascinație în rândul presei britanice și nu numai. Această naștere a fost salutată cu 103 salve de tun.

Pe parcursul unui eveniment ritualic este nevoie și de prezența unor publicuri numite “spect-actori” care pot fi reunite la locul reprezentării sau care iau parte la aceasta cu ajutorul retrasmiterii televizate.

Este prezentă funcția testimonială ce oferă legitimitate ritualului. Privirea joacă un dublu rol: ea asistă ca martoră a unei reprezentări sociale ce participă la realizarea a ceva răsunător din punct de vedere simbolic, fără de care nu ar putea fi posibilă marcarea ritualului în istorie. Așadar, ritul determină apartenența la o comunitate, martorii împărtășindu-și atât experiențele : “Am văzut regele…Am fost acolo…Am participat la ceea ce s-a întâmplat acolo…”, cât și trăirile emoționale cauzate de privire.

Termenul de “spect-actori” a luat naștere prin completarea reciprocă a privirilor dintre protagoniști. În cadrul unui eveniment ritualic, privirea invitatului și cea a publicului prezent se completează reciproc, fiecare având nevoie de privirea celuilalt. Însă, în cazul în care nu dorim să oferim ceremoniei dimensiunea sa legitimatoare și ritualică, nu ne vom considera martori.

În numeroase culturi și tradiții, spre exemplu cele asiatice, este practicată o teamă a privirii, deoarece nu ai voie să îți intersectezi privirea cu cea a suveranului, dat fiind faptul că aceste priviri ale membrilor comunității l-ar putea mânji.

În ceea ce privește contextul societății moderne, imaginea a devenit mai importantă decât realitatea, deoarece este prezentă o nevoie oarecum vaină de a fi admirat de către ceilalți, fenomen amplificat de ritualurile mediatice. Valorile ritualurilor autentice sunt diminuate considerabil în anumite societăți, creându-se alte semnificații specifice timpului modern, în care indivizii prezenți în cadrul diverselor ceremonii nu realizează că prin rolul lor activ se complac în aceste reprezentări ce se doresc a fi ceremonioase și solemne, acestea fiind lipsite de aceste caracteristici.

2.7. Constrângerea ritualică

Conform spuselor mai multor actori, ritul poate îndeplini rolul de “capcană pentru gândire”.

Există personalități politice ce dețin o putere de decizie concordantă, însă se complac în niște reprezentări în cadrul cărora ei înșiși se lasă constrânși. Contextul ritualic impune de cele mai multe ori conformare, pliare pe anumite pretenții protocolare. Din această cauză, participanții din cadrul ritului se află între două stări în același timp, însă niciodată intergral doar într-una singură.

Opoziția între manifestarea emoțiilor și cea a trăirilor ambivalente prezentă în timpul procesului ritualic a fost enunțată de teoria batesoniană ca fiind o “dublă constrângere”. Cu alte cuvinte, “voința de a exprima o emoție este înșelată tocmai în momentul când încearcă să se manifeste”. Acești indivizi sunt prizonieri ai cadrului ritualic, ei exercitându-și rolul în funcție de stările modificate de conștiință.

Acest amalgam de trăiri rezulta din faptul că dintotdeauna a existat o discrepanță intre statutul personal și cel instituțional al protagoniștilor la rit. În plus, spațiul și timpul ritului prezintă efecte de disociere în ceea ce privește percepția actorilor ceremoniali despre acestea, deoarece ei riscă să cadă în cursa “emoțiilor”. Câteodată, ei nu au posibilitatea de a-și exprima sentimentele în totalitate și, drept urmare, normele protocolare le interzice să vorbească în cadrul secvențelor ce amplifică cu scrupulozitate expresia individuală.

2.8. Semnificația ritului în societatea modernă

În încheierea acestui capitol, putem concluziona faptul că anumite rituri bine ancorate cultural și social s-au transformat de-a lungul timpului, acestea pierzându-și din autenticitatea de altă dată, imperfecțiunea lor fiind datorată ruperii tradiției care le oferea o oarecare aura de sacralitate. Este prezenta într-adevăr o deritualizare? Nepracticarea anumitor ceremonii și ignorarea anumitor constrângeri ritualice vor determina oare apariția unor noi ritualuri, în cadrul cărora persoanei să nu i se mai poată delimita funcția riualica atribuită? În prezent se pune mai mult accentul pe ritualizarea mediatică decât asupra ritualului propriu-zis, rezultând așadar o serie nouă de evenimente și circumstanțe.

În societatea zilelor noastre, observăm cu ajutorul mass-mediei o deritualizare a puterii sociale. În plan politic, este nevoie ca cei care conduc să fie niște oameni simpli și asemănători celor obișnuiți. Potrivit lui Pacal Lardellier “este crucial și chiar vital pentru instituții să se comunice, de a părea și chiar de a apărea pe scenă ritualică”.

Prin urmare, evenimentele ritualice sunt receptate diferit de către publicuri în funcție de standardele culturale, educaționale, spirituale etc., un rol esențial jucând de altfel și mass-media prin caracterul dramatic ce-l oferă acestora. Același rit se desfășoară sub dimensiuni diferite și poate fi perceput într-un mod complex și divers de către fiecare comunitate în parte, atribuindu-i o anumită semnificație.

Voi concluzia cu o afirmație a lui Geroges Balandier ce subliniază faptul că “riturile reprezintă o modalitate de refacere a legăturilor sociale, de raportare la valori noi sau vechi, dar reînnoite, ce dovedesc o reintoarece la sacru” de cele mai multe ori. De asemenea, ritul reprezintă un fenomen complex, cu dimensiuni diversificate și uneori contradictorii, însă având în vedere varietatea lor, el va rămâne mereu actual, precum spune și Mary Douglas: “Animal social, omul este un animal ritual. Suprimați o anumită formă a ritului și el va reapărea sub o alta, cu atât mai multă vigoare cu cât interacțiunea socială e mai intensă. Fără scrisori de condoleanțe sau de felicitare, fără cărți poștale ocazionale, prietenia cu cineva de departe nu are realitate socială. Nu există prietenie fără rituri de prietenie. Riturile sociale creează o realitate care fără ele n-ar însemna nimic. Se poate spune fără exagerare că ritul este mai important pentru societate decât cuvintele pentru gândire, deoarece întotdeauna putem ști ceva și să nu găsim decât după aceea cuvintele pentru a exprima ceea ce știm. Raporturi sociale, însă, nu există fără acte simbolice.”

3. Rolul Relațiilor Publice în construirea de imagine

Scopul prim al Relațiilor Publice este cultivarea încrederii, însă obiectul practicii contemporane a acestora este reprezentat de construirea de imagine.

Schema de bază a procesului de Relații Publice este constituită dintr-o sursă de putere (un protagonist), o audiență și un grup de terți care garantează sursa. Cu alte cuvinte, acest raport în triunghi poartă numele de third-party endorsement. În acest context este nevoie de trei instanțe care se afla în relație: o instituție care dorește să fie credibilă (ex: Casa de Windsor), o alta sau mai multe care sunt interesate ca aceasta să fie credibilă datorită intereselor comune (ex: publicurile), și, nu în cele din urmă, o instituție care să confirme relația dintre cei doi (ex: Mass-media).

Prin urmare, rolul Relațiilor Publice este “de a contsrui credeibilitatea unui grup sau a unei organizații aflate într-un raport de interese commune cu alte grupuri sau organizații și care apelează la strategii de comunicare pentru a obține validarea publică a acestor interese.”

Scopul celor trei instante este de a ajunge la un acord recunoscut public. Fiecare parte dintre cele trei grupuri interesate întreprinde un efort aparte pentru a ilustra beneficiile cooperării, în caz contrar relația tripartită este amenințată să se destrame. Un emitent poate fi expus continuu, unor presiuni publice din partea unor grupuri influente, asupra cărora trebuie să vegheze permanent (ex: Fosta Prințesa Diana, Ducesa de Cambridge, Catherine etc.) Încrederea publică poate fi limitată, câteodată raportul stabilit între cele trei părți riscând să fie unul precar (ex: abdicarea Regelui Spaniei, Juan Carlos din cauza vânătorii de elefanți din Botswana). Este imperios chiar că cele trei grupuri să urmărească același scop pe parcursul cooperării pentru că efortul de cultivare a încrederii să fie continuu și sistematic.

Capitolul 3- Imaginea caselor regale europene prin reprezentați

Tipuri de monarhii

Monarhia reprezintă un sistem politic în care puterea este deținută de o singură persoană numită monarh. În perioadele antică și medievală a fost o formă de guvernământ obișnuită în întreaga lume, în care monarhul (împărat, tar, sultan, domnitor, rege etc.) dispunea integral de puterea supermă în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi.

Din punct de vedere al gradului de exercitare a puterii monarhului, acestă formă de guvernământ este de două feluri :

absolută (în prezent : Vaticanul, unele monarhii musulmane, Swaziland, Arabia Saudită, cele din Asia exemplu Nepal etc.). Monarhul este cel care deține puterea absolută în stat. În cazul în care există, Parlamentul, are doar rol decorativ, puterea executivă fiind exercitată în totalitate de monarh.

constituțională (în prezent : Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Suedia, Belgia, Olanda, Spania). Monarhul este șeful statului, care deține de regulă puteri limitate, iar puterea executivă a statului este deținută de Guvern prin Primul-Ministru. De obicei, monarhiile constituționale moderne respectă principiul “separării puterilor”, unde monarhul este reprezentantul ramurei legislative sau are doar un rol ceremonial (de exemplu, Regina Marii Britanii participă săptămânal la întâlnirea cu primul- ministru, în care își exprimă punctul de vedere legat de acțiunile acestuia, nefăcând niciodată afirmații publice cu privire la politicele Guvernului)

1.1. Casa de Bourbon (Spania)

Casa de Bourbon reprezintă tipul de monarhie constituțională ereditară, bazată pe principiul primului născut de sex masculin.

După 39 de ani de domnie, regele Spaniei, Juan Carlos I, a fost nevoit să renunțe la tronul regatului său, făcându-i loc fiului său Felipe, singurul moștenitor de sex masculin al familiei regale.

Din relatările din presă, aflăm că regele Juan Carlos, un șef de stat respectat și multă vreme iubit de către poporul său, este cunoscut pentru rolul decisiv pe care l-a jucat în traziția către democrație, ajutându-și țara să pună capăt dictaturii franchiste. Treptat, popularitatea regelui a fost știrbită de scandalurile care au umbrit ultimii săi ani de domnie.

Regele a stupefiat țara la 18 aprilie 2012 cu scuzele sale istorice atunci când a apărut în fața presei pe culoarul unei clinici din Madrid: "Regret mult. M-am înșelat și acest lucru nu se va mai întâmpla".

Regele participase cu câteva zile înainte la o partidă costisitoare de vânătoare de elefanți în Botswana, însă a fost repatriat din cauza unei fracturi la șold. Acest viciu sângeros al lui Juan Carlos a ultragiat opinia publică și a dat naștere unui scandal de proporții pe care Spania, afectată de o criză economică considerabilă, nu i l-a iertat.

1.2. Casa de Grimaldi (Monaco)

Casa de Grimaldi a devenit monarhie constituțională ereditară în 1911 și s-a bazat pe principiul primului născut de sex masculin. Suveranul actual este prințul Albert al II-lea, în vârstă de 55 de ani, fiu al lui Rainier al III-lea de Monaco și al soției acestuia, Grace Kelly.

Prințul „Playboy”, cum îl numesc tabloidele, a fost mereu în centrul atenției datorită intrigilor sale amoroase. Cu doi copii nelegitimi, acesta decide să se căsătorească la onorabila vârsta de 52 de ani cu o fostă înotătoare sud-africană pe nume Charlene Wittsock.

Nici unul dintre copii nelegitimi nu poatea fi însă urmașul lui. Constituția monegască accepta doar urmașii proveniți dintr-o căsătorie legitimă. Drept urmare, prințul Rainier al III-lea s-a văzut nevoit în 2002 s-o revizuiască și să permită accesul la tron și a altor membri ai casei princiare. Este vorba de copiii surorilor sale, prințesa Caroline și prințesa Stephanie, amândouă căsătorite de mai multe ori și cu mai mulți copii. Însă, lucrurile la Palatul Monaco, au luat o întorsătură neașteptată, iar Charlene i-a dăruit prințului gemeni, o fată și un băiat, la sfârșitului anului 2014. Prințul Jacques Honore Rainier a fost proclamat oficial moștenitor al coroanei de Monaco, sub numele de Jacques al II-lea. Acesta este primul în ordinea succesiunii la tron, după tatăl său, prințul Albert al II-lea. Cetățenii principatului Monaco sunt foarte încântați de nașterea prințului care va perpetua dinastia Grimaldi, aceasta având o vechime de 700 de ani.

1.3 Casa de Orania-Nassau (Olanda)

Casa de Orania-Nassau reprezintă o monarhie de tipul constituțională ereditară.

Regina Beatrix, cunoscută și ca cel mai longeviv monarh european, conducând Olanda timp de 33 de ani, a abdicat în ziua când a împlinit 75 de ani, cedându-i locul fiului său Willem Alexander, acesta fiind și primul bărbat care urcă pe tronul Olandei, în ultimii 123 de ani.

Soția lui Willem a devenit Regina Maximă , un fost bancher de investiții din Argentina. Actuala moștenitoare a tronlui este fiica cea mare, Prințesa Orange, Catharina-Amalia, în vârstă de 11 ani. Celelalte două fiice ale cuplului, Alexia și Ariane, au 9, respectiv 8 ani.

Noul rege al Olandei, a fost supranumit „Prințul Pils” în tinerețe, datorită cantităților mari de bere pe care acesta le consuma în studenție. Pe parcursul anilor, prințul a fost privit ca fiind o persoană destinsă, capabil să preia coroana. Acesta este considerat mai progresist decât mama sa, Beatrix, declarând că își dorește să fie „un rege al secolului XXI, care să unească, să reprezinte și să încurajeze poporul”.

CADRU TEORETIC

Crearea imaginii personale- perspective de abordare

Fără îndoială, imaginea personală joacă un rol decisiv în viața individului, ea reprezentând percepția mentală pe care societatea o are despre acesta.

1. Modelul dramaturgic de creare a imaginii personale

Erving Goffman, folosește în lucracrea să intitulata “Viața cotidiană ca spectacol” tehnica performării teatrale pentru a ilustra felul în care individul se prezintă pe sine celorlalți, luând în considerare o serie de factori. Ceilalți oameni reprezintă publicul, iar rolul individului respectiv este adaptat rolurilor celorlalți. Astfel, este nevoie de părerile celorlalți pentru a îți putea contura o imagine proprie despre tine.Cu alte cuvinte Goffman a definit termenul de dramaturgie socială (DS) drept o cale de conștientizare a importanței interacțiunii, a comunicării și scenei sociale, cu scopul de a înțelege modul în care șinele individual se raportează la alții similari și semnificativi.

Conform modelului Goffmanian viața noastră cotidiană este organizată ca un spectacol de teatru. Fiecare individualitate este un actor, dar și un personaj, un sine animat de nevoia revelării, dar și o „,mască” asumată și inferată de jocul de pe scena interacțiunilor sociale.

În viața cotidiană, actorul este și propriul regizor, iar el pre-scrie scenariul. Când un individ se prezintă în fața altora, acesta de obicei își propune să transmită publicului impresia pe care este interesat să o transmită. Așadar, actorul teatral joacă un rol, pe când actorul social se prezintă pe sine și este preocupat de generarea unor impresii. Vor exista situații când individul se va prezenta într-un fel deosebit de calculat, doar pentru a provoca răspunsul pe care publicul și-l dorește să-l obțină. Alteori, tradiția grupului sau sau a statutului social îi vor cere acestuia să se exprime intenționat și conștient într-un anumit mod. Uneori, tradițiile unui rol îl vor determina pe individ să provoace o impresie bine fundamentată în pofida faptului că acesta poate nu este dornic să creeze o astfel de impresie. Așadar, o serie de factori influențează formarea imaginii personale a unui individ.

Din punct de vedere al definiției din dicționar termenul performare reprezintă o categorie analitică ce poate fi apreciată din două perspective. În primul rând, termenul a fost aplicat actorilor, dar el poate fi asociat vieții cotidiene prin ceea ce se întâmplă în fiecare zi fiecăruia din noi, din perspectiva performanțelor ficționale și a celor publice de tipul – teatrul – politica, fie a convențiilor active-naturaliste-ritualiste, fie a variilor mass-media-cinematograf-televiziune etc.

A doua perspectivă nu se ocupă de comportamentul unui actor, ci de acțiunile formale, guvernate de reguli, adecvate unui anume tip de performanță. Un element esențial al analizei îl impune termenul generic de întâlnire ceea ce determină ca forme de cercetat, protocoalele active de comunicare-manipularea spațiului, mișcării, vocii, duratei, schimbării vorbitorului, gesticii, codurilor de vestimentație sau tot ceea ce reprezintă “scenariul”.

Așadar, conform lui Goffman termenul „performare” („performance”) reprezintă activitatea unui anumit individ, cu o anumită ocazie, și care are rolul de a influența oricare dintre ceilalți participanți. De asemenea, individul poate performa un „rol”(„part”) sau rutină („routine”) ce poate fi preluat și în alte ocazii. Orice interacțiune se produce într-o situație, în fluxul interacțiunii existând episoade sau întâlniri, unde actorul inițiator transmite informații structurate cu ajutorul unor „semne transportatoare” verbale sau gestuale, și nu numai. Cu ajutorul acestora actorul dă expresie și etalează expresie, cu scopul de a genera impresii favorabile.

Relația socială poate apărea atunci când un performer joacă același rol în fata aceluiași public. Un exemplu elocvent, ar putea fi Regina Elisabeta a II-a, ce prestează un rol în mare măsură ceremonial în calitate de monarh constituțional, ea fiind neutră din punct de vedere politic. Uneori, grupurile cu obiceiuri artistocratice se doresc a fi imitate de către ceilalți, deoarece acestea denotă expresia caracterului, a puterii și a înaltului rang. Goffman precizează că pe măsură ce un individ aristocratic observa că toate cuvintele și mișcările îi sunt urmărite cu atenție și favorizate ulterior de către ceilalți, el se va juca cu libertatea pe care i-o oferă aceste aspecte, toate gesturile sale ilustrând rangul înalt se doresc a fi imitate de către cei inferiori aspiranți.

De altfel, identificăm mai multe tipuri fete ale actorului. În accepțiunea lui Goffman fata „este echipamentul expresiv standardizat, angajat intenționat sau nu de individ în timpul performării”. Întâlnirii Goffman îi asociază termenul de față, care se referă la performanțele publice ale unor actori, măști identificate în interiorul unor cadre sociale. În alt caz, asocierea cea mai evidentă este la nivelul contactului vizual cu expresia feței, dar fața sau fațada cum o impune terminologic dicționarul ar trebui asociată și cu limbajul corpului sau al conversației. Nu în ultimul rând, fața este linia din interiorul regiunii, pe care Goffman o numește regiunea „frontală” a performanței. Există unele ipostaze ale unor fețe care presupun portul unei uniforme, a face un schimb de replici cu un anume scop, a urma o serie de coduri ritualice de comportament în spațiul public al performării. Părțile standard ale unei fețe sunt „punerea în scenă”(„setting”), „față personală”(„personal front”).

Conforma lucrării lui Goffman, „scindarea publicului” ( „audience segregation”) reprezintă un alt termen esențial în formarea imaginii personale, protejând impresiile deja cultivate asupra performerului. Cu alte cuvinte, individul se asigura că publicul în fața căruia a prestat unul dintre rolurile sale, nu va fi același în fața căruia vă juca un alt rol, într-un alt context. De asemenea, se poate întâmpla să apară o discrepanță intre aparențele cultivate și realitate. În acest caz, performerii risca să fie demascați în orice moment al performării lor datorită unor evenimente neașteptate, cauzându-le pătarea sau pierderea definitivă a reputației.

Așadar, observăm un alt element fundamental care participă la construirea imaginii personale, și anume cadrul. Concept definit și creat de Erving Goffman, acesta încadrează realitatea cotidiană cu scopul de a înțelege situațiile sociale și de a reacționa la ele. Ar trebui să existe o coerență între cadru-înfățișare și atitudine. În plus, realizarea dramatică presupune idealizare, menținerea controlului expresiv, denaturarea, mistificarea, ceea ce implică realism sau contrafacere.

În acest sens apare și termenul de criză a reprezentării. Conceptul de spațiu public a fost creat de Habermas pentru a justifica apariția în secolul al – XVIII-lea, în Franța și în Anglia a unei sfere intermediare între viața privată și statul monarhic întemeiat pe secret. În acest spațiu, oamenii instruiți citeau ziarele, schimbau cărți între ei, discutau pe marginea experiențelor din aceste mesaje, ceea ce genera dezbaterea unor idei, păreri sau opinii oferind o modalitate de bună guvernare și de lege, în opoziție cu arbitrariul regilor. În același timp acest spațiu public aplicat rațiunii, la început aparținea culturii scrise, apoi a evoluat la cultura audio și cea vizuală, apoi la hibridul audio-vizual din cinema sau televiziune la multimedia, era idealizat.

Acest ultim aspect a condus la tema crizei de reprezentare. Daniel Bougnoux în lucrarea să „Introducere în științele comunicării” arăta felul în care a fost erodată forma canonică a spațiului public teoretizat de Habermas. În acest sens, autorul sublinia existența unor determinări ca:

privatizarea vieții personajelor publice sau asocierea lor în spațiul public cu zona privatului, a vieții personale – definită de Richard Sennett drept „tirania intimității” (lucrarea să apărută în 1979 are ca titlu The Fall of Public Man).

Pătrunderea mijloacelor de comunicare în masă și a noilor tehnologii în cotidian face să busculeze granițele între sfera intimă/privată și cea publică.

Aducerea sferei intime în domeniul public permite afirmarea și dezbaterea unor probleme real de interes, la un moment dat sau doar o goană după senzațional?

Existența pieței și a publicității face că spațiul public să se învecineze cu cel comercial, iar circulația informației o însoțește pe cea a mărfurilor.

Jack Trout a găsit formulă magică declarată într-un interviu – totul este o problemă de branding, trebuie să creezi o imagine în mintea consumatorului și să făurești un brand în jurul acestei imagini.

Presa este de la începuturile sale asociată cu publicitatea, ea este o întreprindere furnizoare de influență economică și politică, și nicidecum de filantropie sau dragoste de a dezbate problemele cotidiene.

Criza întrebuințării mass-media prin instrumentarea unor modalități de creare a opiniei publice și prin utilizarea noilor instrumente, a noilor tehnologii de informare.

Acest fapt se exprimă prin crearea opiniei publice printr-o multitudine de sondaje și prin agravarea echilibrului din axa comunicării dintre instituția de presă și consumatorul de mesaj, potrivit marketingului comercial.

În grafosferă emițătorul și receptorul dispun de mesajul tipărit pentru a-și vorbi și a se asculta, la apariția televiziunii, fiecare individ, chiar analfabet, poate primi mesaje, pe care le înțelege, a se citi le decodează, dar individul nu are acces la acel canal în egală măsură.

Temerea subliniată de Daniel Bougnoux se referă la dualismul întrebuințărilor în cazul noilor tehnologii, unde există utilizatori alfabetizați și analfabeți, care pot fi excluși.

Fragmentarea publicului. Instituțiile media direcționate de piață și publicitate au ca media alternative serviciile publice. Totuși mesajul mediatic are o închidere ideologică, pe care spațiul public o marchează prin fărâmițarea democratică a culturilor. Termenul spațiu public devine locul de întâlnire al unei iluzii generatoare de micro-spațiu public-micile patrii – comunitățile și macro-spațiu public-marea lume globală.

Trecând mai departe, la analizarea altor concepte, Goffman a constatat în a sa lucrare că indivizii care performeaza într-o echipă (ex: Casa de Windsor, Casa de Bourbon, Casa de Grimaldi etc.) se diferențiază prin felul în care își împart timpul între activitate și performarea ei. Vor fi indivizi care vor apărea în fața publicului și nu vor pune accent pe aparențe, pe impresiile pe care le vor oferi publicului, însă vor fi și indivizi care vor fi preocupați doar de înfățișarea lor și nimic mai mult, datorită „rolurilor pur ceremoniale” impuse de statut. Astfel, o echipă este constituită din mai mulți indivizi care trebuie să coopereze strâns pentru a păstra o anumită aparenta sau impresie proiectată asupra unei situații. În caz contar, una dintre problemele fundamentele ale unei performări este cea a controlului informației. Publicul nu trebuie să primească informații distructive care le pot afecta reputația performerilor. Însă, pot apărea și incidente, iar publicul poate întrezări din inadvertenta ce se afla în spatele scenei unei perfomari. În acest context, membrii unui public învața o lecție importantă, și anume ca individul care joacă personajul va fi perceput drept ceea ce e în mare măsură și este, cu alte cuvinte un personaj implicat într-o misiune anevoioasă.

Închei prin a face trimitere la lucrarea bibliografică a lui Goffman, în care acesta îi oferă individului două ipostaze în funcție de contextul spectacolului și de atributele pe care le

deține: cea de „perfomer”, producător de impresii, și cea de „personaj”, o figură exemplară reprezentată prin perfomare.

2. Identitatea individuală în cultura postmodernă

Multe dintre teoriile postmoderne caracterizează cultura media ca fiind un “centru al imploziei identității și de fragmentare a subiectului”.

Conform studiilor întreprinse de Douglas Kellner, cultura postmoderna a imaginii oferă individului social nenumărate atitudini ce au rolul de a concura în modelarea identității acestuia.

Imaginile postmoderne promovează modele de rol social și comportament al sexelor, norme de stil și moda, determinându-l subtil pe individ să imite și să se identifice cu anumite tipare, evitându-le firește pe altele. În societatea postmoderna, identitatea este supusă schimbării, ea oferind și noi posibilități, forme și stiluri, însă destabilizează în mod constant identitatea individului. Drept urmare, pe sceana contemporană apar identități extrem de instabile, fluctuante, schimbătoare, ce își pot restructura oricând propria identitate, datorită varietății copleșitoare a tiparelor prezente și a gradului de libertate ce îl posedă. Dar, pe de altă parte, acest aspect poate duce la un stil de viață supus îndoctrinării subtile a publicității, capriciilor modei și culturii populare.

Căutarea identității prezintă un ritm rapid de ascensiune în societatea de astăzi. Personalitățile media precum Ducesa de Cambridge, Kate Middleton, Ducele de Cambridge, Prințul William, pe care îi vom analiza în studiul de caz, dovedesc că identitatea este un construct, ce poate fi constant îmbunătățit în materie de imagine, stil și înfățișare. Asemenea embleme ale culturii media ilustrează faptul că identitatea este un aspect ce poate fi modelat într-un fel unic de fiecare individ în parte.

Douglas Kellner vede „chestiunea identității” ca fiind „mai presantă și mai contestată” ca niciodată.

Caitpulul 2- Rolul și locul mass-media în crearea imaginii personale

1. Cultura media

Douglas Kellner, unul dintre teoreticienii critici ai studierii fenomenului mediatic, definește cultura media drept “un fenomen relativ recent, care conduce la “colonizarea” timpului liber, impregnând și dominând cotidinaul, modelându-l prin centralitatea consumului televizual.” Am putea spune că dimensiunile fenomenului mediatic s-au amplificat notabil de-a lungul timpului, datorită creșterii importanței pe care individul social o acorda mijloacelor de informare în masă, de unde rezultă și o dependență a acestuia față de informațiile de presă.

Mediatizarea vieții publice este o observație accesibilă oricui, iar procesul comunicațional, indiferent de natura acestuia, fie el instituțional sau publicitar, preschimba realitatea într-un fenomen discursiv. Un mesaj nu se adresează tuturor categoriilor de public, deoarece interesele și nevoile acestora sunt diferite, însă pentru a obține un efect persuasiv trebuie adoptate strategii distincte. Pe lângă variabile de ordin psihologic, apar și variabilele de ordin social: bărbați și femei, tineri și bătrâni, locuitori în mediul rural și locuitori în mediul urban, originea etnică, religia, orientarea politică, venit financiar, educație etc. De exemplu, audienta unor mesaje poate fi pe neașteptate marita datorită nevoii de informare: conform estimărilor guvernamentale, nunta prințului William cu prințesa Kate de pe data de 29 aprilie 2011 a fost urmărită din fața propriilor televizoare de către 2 miliarde de telespectatori, depășind cifra de 750 de milioane care reprezintă numărul telespectatorilor care au urmărit nunta părinților acestuia, Prințul Chareles și Prințesa Diana pe 29 iulie 1981.`

Prin urmare, în cultura media imaginile, spectacolul și sunetele se împletesc cu viața individului social, jucând un rol esențial în timpul său liber, deoarece oferă acestuia materiale din care își poate construi propria identitate. Însă, nu toți receptorii mesajelor transmise de mass-media au posibilitatea și capacitatea să înțeleagă conținutul acestora, iar media nu poate fi răspunzătoare de interpretarea producțiilor sale. Sensul este atribuit de fiecare receptor în parte, în funcție de contextul socio-cultural în care se afla. Astfel, radioul, televiziunea, filmul și alte derivate ale industriilor culturii au rolul de a accentua și de a promova tipare care oamenii se pot identifica. Indivizii afla ce înseamnă să fii bărbat sau femeie, om de succes sau ratat, să ai sau nu putere. De asemenea, cultura media modelează viziunea generală asupra lumii și promovează valorile ce sunt considerate a fi primordiale: face deosebirea dintre bine și rău, pozitiv sau negativ, moral sau imoral etc.

Prin trimitere bibliografică la lucrarea lui Douglas Kellner, „Cultura media”, aflăm că aceast tip de cultură devenit o forță domninata și că tiparele mediatizate reprezintă în societatea contemporană niște arbitri ai gustului, ai valorilor și ideilor influențând deciziile indivizilor în materie de stil, modă și comprtament, uneori substituind familia, scoala și Biserica.

Limitele controlului:gafele, scandalurile și celelalte surse de neplăceri

Sociologul „John B. Thompson” definește vizibilitatea mediatata, în a sa lucrare „Media și modernitatea”, ca fiind „o sabie cu două tăișuri”. Cu toate că mijloacele de comunicare au determinat o mai buna funcționare a managementului vizibilității, oferindu-le liderilor politici oportunitatea de a se prezenta în fata supușilor lor într-un fel diferit de ceea ce există înainte, ele au condus în același timp și la producerea unor noi riscuri. Datorită mijloacelor de comunicare, mesajele produse de liderii politici poți fi receptate în moduri care nu pot fi controlate în totalitate. Prin urmare, aceasta vizibilitate creată de mass-media poate deveni una fragilă, deoarece poate ieși de sub controlul lor și poate acționa chiar împotriva lor.

Personalitățile mediatice trebuie să fie permanent vigilente și să fie atente la acțiunile și cuvintele proprii, deoarce un act indiscret sau o remarcă deplasată, dacă sunt înregistrate și transmite milioanelor de privitori, pot produce consecințe nedorite.

John B. Thompson propune patru surse diferite de neplăcere și anume : gafă și dezlănțuirea, acțiunea care are repercursiuni, scurgerea de informații și scandalul.

Gafele și dezlanturirile sunt cele mai întâlnite surse de neplăcere atât pentru liderii politici, cât și pentru persoanlitatile mediatice. Ele atestă ca individul nu stăpânește în totalitate situația, sentimentele, acțiunile sau cuvintele, creând impresia de eșec. Datorită noilor mijloace de comunicare electronică, toate aceste manifestări pot fi transmise în direct, văzute, auzite și reluate în fața unui cerc tot mai larg de destinatari. Deși gafele sunt destul de întâlnite în rândul liderilor politici, dezlănțuirile sunt mai puțin obișnuite. Gafele sunt reprezentative pentru situațiile în care liderii nu sunt stăpâni pe acțiunile întreprinse; dezlănțuirile sunt vizibile atunci când liderii nu se controlează.

Un exemplu de gafa poate fi observată la evenimntul din 2014 care a avut loc în Franța cu ocazia comemorării a 70 de ani de la debarcarea Aliaților în Normandia, moment pivotal al celui de-Al Doilea Război Mondial. Potrivit surselor media, șefi de stat și capete încoronate au participat la ceremoniile dedicate acestui moment epocal, printre care și suverana Marii Britanii, Regina Elisabeta a-II-a ce a dezvelit o placă în piața de flori din Paris, care-i va purta numele, ceremonie la care a participat și proaspătul primar al capitalei franceze, Anne Hidalgo. Fotografii prezenți au rămas surprinși când au remarcat că una dintre reprezentantele celei mai vechi și mai tradiționale monarhii, Regina Elisabeta a-II-a, în vârstă de 88 de ani și aflta la conducere de 62 de ani, își ținea singura umbrelă, în timp ce Anne Hidalgo, proaspăt primar în vârstă de 55 de ani, a avut nevoie de un ofițer de securitate care să o ferească de picăturile de ploaie.

Acțiunile cu repercursiuni sunt diferite de gafe și dezlanturiri. În acest caz, individul care înfăptuiește o acțiune poate să aibă control total asupra comportamentului său. Problema provine dintr-o proastă judecata referitoare la perspectivele în care acțiunea va fi receptata de către inidivizi. Ca o consecință a acestei proaste judecăți, mesajul dorit a fi transmis poate avea un efect contrar, și să determine neplăceri producătorului. De altfel, individul care execută o acțiune este incapabil să își urmărească răspunsurile și să își ajusteze comportamentul în lipsa unor destinatari prezenți fizic la locul producerii acțiunii. Aasadar, individul este privat de tipul de feedback care i-ar fi dat posibilitatea să atenueze aspectele negative ale unei acțiuni cu repercursiuni.

În ceea ce privește scurgerea de informații, cât și scandalul, acestea pot fi percepute ca o discrepanță între ceea ce dorește regiunea din fața să transmită sau nu-informatia sau comportamentul pe care indivizii vor să le interzică sau să le ascunda- în comparație cu doleanțele regiunii din spate. De regulă, informația sau comportamentul pot discredita imaginea publică pe care individul sau administrația încerca să o contureze sau cursul acțiunii pe care vor să o desfășoare. Aceste scurgeri de informații și scandaluri sunt acompaniate, de cele mai multe ori, de măsuri defensive ce au drept scop limitarea pagubei care poate fi determinată de anumite dezvăluiri compromițătoare.

Fenomenul scurgerii de informații este mai restrâns ca întindere decât ceal al scandalului. Aceasta scurgere de informații reprezintă o devaluireintentionata de informații din partea celui care se afla în interior, care alege să ofere publicului ceva despre care se știe că este rezervat regiuniidin spate. Cel care oferă informația compromițătoare este conștient că acțiunea sa poate provoca daune de imagine celorlalți,iar dacă este identificat, i se pot aplica sancțiuni. Din perspectiva celui din interior, aceste riscuri reprezintă prețul pe care trebuie să îl plătească cu scopul de a face publică o informație ce ar trebui să fie parte a domeniului public. Scrugerile de informații pot contribui la formarea scandalurilor, însă scandalurile se pot produce și în alte moduri.

Comportamentul scandalos obișnuia să fie unul dezonorat sau reprezenta ofensa adusă simțului decentei și ilustra sensul de indignare sau de ultraj moral. Termenul de „scandal” păstrează și astăzi această conotație într-o oarecare măsură. De alfel, scandalurile se desfășoară în mai multe sfere ale vieții, însă scandalurile iscate în sfera politică, sunt de obicei declanșate de prăbușiri în managementul vizibilității prin intermediul mijloacelor de comunicare. Conform lui John B. Thompson, scandalul reprezintă „un risc al meseriei în epoca vizibilității mediate”.

Prin urmare, gafă și dezlănțuirea, acțiunea cu repercursiuni, scurgerea de informații și scandalul, demonstrează faptul că, indivizii nu își pot controla în totalitate vizibilitatea prin mass-media, aceștia fiind vulnerabili noilor riscuri cauzate de mijloacele de comunicare.

2. Tradiție și mass-media

2.1. Noțiunea de tradiție

„Tot ce e sabil se risipește ca fumul”, suna faimoasa remarcă a lui Marx. O consecință a gândirii sociale clasice consta în faptul că odată cu dezvoltarea societăților moderne importanta tradiției se afla progresiv în decadentă, ajungând în cele din urmă să nu mai joace un rol semnificativ în viața individului.

În ceea ce privese noțiunea de tradiție, sensul ei general înseamnă un traditum-orice este transmis sau lăsat moștenire din trecut. Tradiția poate presupune mai mule aspecte. În cele ce urmează, le vom analiza pe cele ce ne sunt esențiale pentru lucrarea de fată.

Multe tradiții au un aspect normativ, ceea ce înseamnă că seturile de presupoziții, de forme de credința și de modele de acțiune lăsate ca moștenire de trecut pot îndeplini funcția de ghid normativ pentru situațiile din prezent. De exemplu, anumite practici sunt rutinate-multe părți din viețile de fiecare zi ale indivizilor aparitin, în acest sens, rutinei, iar materialul lăsat moștenire de trecut poate servi ca ghid normativ pentru aceste circumstanțe. Pe de altă parte, acest ghid normativ poate servi și pentru situațiile când anumite practici pot fi în mod tradițional întemeiate, ceea ce înseamnă că au fost fundamentate și justificate prin rapotare la tradiție, având un sens mai puternic al normaivitatii.

Un alt aspect al tradiției este cel de legitimare. În acesata situație, tradiția poate servi, în anumite împrejurări, drept sursă de sprijin cu scopul exercitării puterii și a autorității. Conform lui Max Weber, există trei moduri principale în care poate fi stabilită legitimitatea unui sistem de dominație. „Autoritatea legală” implica o credință în legalitatea regulilor adoptate; „auotoritatea charismatica” implica devoțiunea față de sacralitatea sau caracterul excepțional al unui individ; „autoritatea tradițională” implica credința în sacralitatea tradițiilor imemoriale. Weber subliniază că în anumie contexte, tradiția poate avea caracter politic evident, ea servind nu numai ca ghid normativ pentru acțiune, ci și că temei pentru exercitarea puterii asupra indivizilor și pentru asigurarea supunerii la ordine.

Ultimul aspect pe care îl vom analiza este cel de identitate al tradiției. Există două tipuri de constituire a identității care sunt relevante pentru lucrarea de fata-ceea ce numim „identitatea de sine” și „identitate colectivă”. Porivit lui John B. Thompson, identitatea de sine se referă sentimentul cuiva perceput ca individ aflat în posesia anumitor carcateristici și situat pe o anumită traiectorie de viață, pe când identitatea colectivă se referă la sentimentul cuiva că membrual unei colectivitai sau al unui grup social.

Fiind seturi de presupoziții, credințe și modele de comportamet moștenite din trecut, tradițiile oferă unele resurse simbolice pentru formarea identității atât la nivel individual, cât și colectiv. Modelarea sentimentului de sine și al apartenenței depind de conextul social- de valori, forme de comportament, credințe transmise din trecut. Sociologul, John B. Thompson, afirma fapul ca procesul de formare a identității unui individ nu poate începe niciodată pe un teren gol; individul are nevoie de un set preexistent de resurse simbolice, de unde își extrage principiile de bază ale identității. Însă, odată cu evoluția mijloacelor de comunicare, se poate întâmpla ca natura acestui set preexistent de resurse simbolice să se modifice semnificaiv, influențând procesul de construire a identității.

2.2. Tradițiile Monarhiei Britanice

Pentru că tradițiile să fie păstrate în timp, acestea trebuie reintroduse în contextele practice ale vieții de zi cu zi. Dacă tradițiile nu sunt reintroduse, ele vor scădea treptat ca însemnătate. Vom vedea în cele ce urmează ca „inventarea tradiției” a urmărit să evidențieze felul în care practicile și credințele tradiționale au fost fabricate. Unele tradiții sunt mai puțin vechi decât par, altele oferă mituri și jumătăți de adevăruri, ajungând în cele din urmă să nu mai fie recunoscute ca atare. În același timp, această literatură atestă rolul jucat de mass-media în reinventarea tradiției și reancorarea acesteia în contextele corespunzătoare.

În ceea ce privește monarhia britanică, multe dintre tradițiile asociate acesteia sunt cu mult mai puțin vechi decât par, ele fiind o creație de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea. Înainte de sfârșitul secolului al XIX-lea, ceremoniile regale, sub formă de rituri de grup, obișnuiau să aibă loc în beneficiul altor membrii ai Curții și ai aristocrației cu scopul de a-și reafirma solidaritatea de corp social. La începutul secolului al XIX-lea, presa metropolitana și de provincie relatau pe larg principalele ceremonii ale monarhiei britanice. Însă, atitudinea presei era una destul de ostilă, monarhia fiind o țintă firească a criticii și a caricaturii. Comentatori regali ai vremii au criticat într-un mod sarcastic incoronorile slab conduse și nepregătite ale personalităților britanice precum George IV, William IV și Victoria.

Sfârșitul anilor 1870 a adus o schimbare în ceea ce privește ritualurile regale și imaginea publică a monahiei britanice. Odată cu jubileul de aur al reginei Victoria din 1887, a fost observat un oarecare efort depus în plănuirea și organizarea evenimentelor de stat. Ceremoniile fade și neîndemânatice s-au transformat progresiv în evenimente meticulos plănuite și pline de fast. Circulația în masă a presei populare de la sfârșitul secolului al XIX-lea a avut un impact semnificativ asupra portretizării publice a monarhiei. În locul caricaturilor batjocoritoare și a editorialelor critice, presa populară a început să contureze o imagine tot mai plină de respect a monarhiei. Datorită presei tipărite, tradițiile au putut fi remodelate și puse la dispoziția unei clientele mult mai largi și nu doar elitelor londoneze. Pe lângă faptul că au fost transformate și desprinse de cadrul lor istoric regal, aceste tradiții au devenit accesbilie pentru întreaga populație, fiind reintroduse în viața de zi cu zi a indivizilor obișnuiți grație apropierii produselor mass-media.

În perioada de după primul război mondial, difuzarea radio a jucat un rol esențial în modelarea imaginii monarhiei. Principalele ceremonii au început să fie difuzate în direct, luând astfel naștere un sentiment al participării la marile evenimente oficiale ale statului. Un astfel de exemplu poate fi căsătoria din 1923 a ducelui de York, ceremonie la care microfoanele au jucat un rol considerabil, deoarece le-au oferit ascultătorilor șansa de a auzi sunetele clopotelor, căruțelor, cailor și a mulțimilor. Treptat, aceste evenimente au dobândit caracter de basm, caracter ce a fost amplificat odată cu dezvoltarea televiziunii din 1950.

2.3. Noțiunea de rit

În a sa lucrare intitulata “Teoria legăturilor ritualice”, Pascal Lardellier încearcă să definească și să-și centreze atenția asupra ritului și a procesului ritualic din punct de vedere “comunicațional” ținând seama de anumite aspecte cum ar fi cadrul, contextul, perfomanta etc. Termenul de rit primește adesea conotații eronate, însă noi îl vom aborda și analiza și din punct de vedere antropologic.

Din perspectiva atropologica, riturile alese în studiul meu de caz fac parte din categoria riturile de trecere și reprezintă niște “ceremonii care însoțesc și dramatizează evenimente majore precum nașterea, maturizarea și inițierea băieților și a fetelor, căsătoria și moartea. Numite uneori rituri ale crizelor existențiale (life-crisis) sau ale ciclurilor existențiale (life-cycle), ele marchează în mod cultural tranziția unei personae de la o stare socială la alta (C. Bell, 1997, p.94).”

În studiul meu de caz voi urmări să analizez nunta regală a Prințesei Catherine cu Prințul William ca rit public politic și religios, atât din punct de vedere comunicațional, cât și antropologic, la fel și nașterea copilului lor.

Putem observa în ziua de astăzi, în societățile occidentale, un dispreț manifestat și crescut de-a lungul timpului față de procesele ritualice. Aceste rituri sunt de obicei influențate de formele istorice de obligații care îl constrâng pe individ să accepte aparteneta de clasă și anumite tradiții și obiceiuri învechite.

În lucrarea de față, cea mai potrivită definiție a ritului va fi înțeleasă ca un context social particular, ca un spectacol, ca o “performanță” eficiență din perspectiva simbolică, socială și instituțională.

De asemenea, Pascal Lardellier afirma că ritul este o formă de relație socială care le îngăduie indivizilor să aparțină instituțiilor, diferitelor comunități, societăților care se ghidează după anumite criterii așa cum vom vedea în cele ce urmează. Desigur că aceste rituri și-au lăsat o amprentă considerabilă de-a lungul istoriei, îndeplinind anumite roluri și funcții pentru comunitățile și instituțiile care le-au transmis din generație în generație ca memorie și expresie a relației simbolice.

Omul ca “animal politic” (cf. lui Aristotel) este și “animal ritualic ( cf. lui M. Douglas), care are capacitatea de a-și consolida relația cu mediul său spațio-temporal, stabilind mijloace de comunicare bogate și diverse potrivit principiului ritualizării. Ritul își manifesta constant persistentă, plasticitatea și modernitatea, și tocmai din acest motiv, ritualul reflecta partea simbolică ireductibilă a individului.

Dacă cercetăm mai atent ritualurile unei culturi, vom descoperi valorile, idealurile acesteia, imaginaul și cadrul sau de redare și de percepție a lumii. De exemplu, anumite manifestații publice ce denotă un caracter măreț precum riturile politice și religioase, ceremoniile publice sau festive și alte evenimente mediatice sunt definite ca fiind ritualice. Așa cum am precizat la început, riturile depind de anumite criterii cum ar fi contextul care teatralizează și dramatizează relațiile sociale pe care se fundamentează acestea, alături de idealizarea unor norme de conduită care trebuie urmate de către participanți pentru a asigura eficiența procesului.

Cotidianul este așadar dramatizat cu ajutorul acestor forme de celebrare lăsându-și amprenta simbolică în special asupra vieții indivizilor. Conform scrierilor lui Goffman, indiferent de natură sa, ritul oferă confirmarea ordinii sociale și conformarea indivizilor la aceasta. Pascal Lardellier considera că aceste evenimente formalizate impun oarecum o atitudine rigidă și moduri de comportament riguroase actorilor lor, cu scopul dăinuirii oricărei organizări a societății.

Din punct de vedere al științelor informației și ale comunicării (SIC), practicile ritualice reprezintă “instante de mediatizare, care alcătuiesc contexte complexe și complete de comunicare.” Acestea sunt considerate “sisteme de comunicare”. Mesajele circulă în cadrul unor rețele constituite din emițători, transmițători și destinatari și se înscriu în sisteme de semnificație care țin seama de coduitele culturale predefinite.

Unele rituri sociale, de exemplu cel politic, reprezintă un ideal-tip, ce doresc să domine societatea, devenind vectori de mediatizare și chiar principii diverse de comunicare pentru indivizii comunității respective. Din această cauză, dorințele corpului social sunt influențate de către aceste rituri ce vor să acceadă către transcendenta, către ideal și în același timp către fuziune.

De asemenea, aceste rituri care se regăsesc sub diferite forme, le oferă actorilor care iau parte la astfel de evenimente să își marcheze “terioriul eului” ținând seama și de “teritoriul celuilalt”. Pentru a ne da seama de însemnătatea ritualurilor este esențial să urmărim riturile ca “dispozitive de socializare și de figurație”, și nu persoanele implicate.

Pascal Lardellier ni-l menționează în a sa lucrare pe autorul Norbert Elias ce susține faptul că se pot suprapune diferite niveluri ale ritualismului, acestea completându-se reciproc. Un astfel de exemplu îl vom vedea în studiul de caz, unde ritualul politic se va suprapune cu cel religios. Elias a încercat să schițeze o teorie a controlului social, în care eticheta joacă un rol important, reprezentând un instrument de dominare. De exemplu, pentru un rege, eticheta este o modalitatea de a își domina poporul, și nu doar un simplu ceremonial. De altfel, cu cât mai distant se comportă un prinț față de poporul său, cu atât mai mare va fi respectul oferit din partea poporului.

Legat de omul politic, cum ar fi prințul William al Marii Britanii sau prințesa Catherine, Lardellier afirma faptul că odată ce puterea se instituie, acesta prinde contur prin aparițiile ceremoniale care îi oferă crearea unei legături cu cetățenii săi, ajungând în cele din urmă să îi divinizeze și să le plseze discursurile în istorie. Prin urmare, imaginea omului politic trebuie să fie una favorabilă acestuia mai presus de orice. De asemenea, activitatea politică reprezintă și o activitate simbolică ce în final se transformă într-o acțiune socială. Aceste momente ale vieții politice pot lua diverse forme cum ar fi cea a protocolului și a ceremonialului. Așadar, manifestările puterii nu sunt neprevăzute, ci sunt ritualizate cu ajutorul protocolului și al tradiției, în funcție de criteriile estetice și simbolice.

Persoana regelui sau a președintelui reprezintă simbolul toturor acestor obiceiuri protocolare de care este înconjurată. Neexistând o astfel de persoană care să îndeplinească o funcție bine determinate și care să posede un rol conducător, corpul social și-ar pierde cu totul coeziunea. De altfel, fiecare civilizație care și-a desemnat un rege a încercat să-l repreprezinte ca pe un îndrumător al virtuților organizatorice, ca pe o emblemă vie.

Râtul, mai poate fi perceput ca un fel de “canal”, prin intermediul căruia indivizii au sentimentul că împărtășesc o cunoaștere incorporata cultural în timpul acestor rituri cu generațiile precedente sau cu cele ce o trăiesc în prezent, însă în alt loc. De altfel, Sfântul Augustin definește ritul ca fiind “prezentul trecutului”, ilustrând caracterul imuabil al acestuia, precum vom vedea în studiul de caz, comparând cele două nunți regale, respectiv cea a cuplului Charles-Diana din 1981 cu cea a cuplului William-Catherine din 2011. Prin urmare, aceste obiceiuri ritualice reprezintă “canalul” către integrarea socială și o modalitate de a transmite din generație în generație moștenirile simbolice. În astfel de cadre, fiecare actor își ilustrează statutul, poziția socială și funcția în raport cu ceilalți, cu scopul de a primi vizibilitate, credibilitate și legitimitate din partea “spectatorilor”, a celor ce urmăresc aceste “performanțe”.

Noțiunea de performanță, ilustrata și de Goffman în capitolul I al acestei lucrări, poate fi interpretată în două modalități. În primul rând, o performanță reprezintă o acțiune artistică cu un caracter public medatic, original. În al doilea rând, actorii sunt conștienți de influența pe care o exercita asupra lor isisi, prin intermediul rolurilor pe care le interpretează. De exemplu, a juca cu solemnitate rolul unui rege, al unui prinț, al unui conducător sau a unei personalități publice în timpul unei ceremonii oficiale este de o importanță decisivă pentru actorul respectiv, deoarece statutul trăit din interior al acestuia și văzut de către public rezulta din performanta desfășurată.

Revenind la perspectiva comunicaționala a ritului, Lardellier susține faptul că pe parcursul unui rit, instituiile și grupurile se comunica. Cu alte cuvinte, subiecții și participanții ritului își promovează o anumită imagine, ce se dorește a fi perena prin intermediul mass-media, ca o reprezentare superioară celei pe care o au în realitate, deoarece este imperios, timp de câteva momente cum vom vedea în timpul celor două nunți regale, că imaginea pe care o promovează să fie reținută în memoria instituțională și istorică dintr-o perspectivă benefică acestora. De exemplu, pe parcursul unei vizite oficiale, președintele oferă o anume imagine. În aceste circumstanțe oficiale, imaginea promovată ajunge să fie o funcție prin intermediul căreia individiul reprezintă o instituție, iar în final amalgamul de imagini va face parte din “mass-media ritualice”.

Prin urmare, în timpul ritului, fiecare individ, în funcție de nivelul statutului sau, se comunica, încercând să ofere o imagine decisivă a sinelui. De asemenea, condițiile stricte ale riturilor, precum protocolul vestimentar, joacă un rol esențial în crearea unei imagini favorabile. Așadar, aceste reprezentări ale indivizilor simbolizează percepția globală a instituțiilor, căpătând în prezent amploare cu ajutorul mass-media audio-vizuale.

2.4. Riturile și mass-media

În zilele de astăzi, instituțiile mass-media manifesta un interes deosebit față de riturile publice. Totalitatea acestor mari ceremonii instituționale cum ar fi căsătoriile regale, vizitele șefilor de stat, înmormântările etc. dispun de o prelungire mediatică datorită retransmisiilor televizate și la radio, oferindu-le astfel o importanță aparte. De exemplu, unele evenimente sunt programate în același timp pe diferite canale, marcându-și în acest fel “vizibilitatea” istorică. Mass-media ritualice au capacitatea de a forma comunități cărora să li se adreseze, prin intermediul unei perspective comune și a trăirilor sufletești împărtășite.

Aceste retransmisii din prezent au capacitatea de a demultiplica audienta riturilor grandioase, atribuindu-le astfel o universalitate autentică. De altfel, mass-media audiovizuale joacă un rol crucial, atât din punct de vedere al gradului de emotivitate, cât și al gradului de dramatizare pe care le implica în susținerea funcțiilor de adeziune și de apartenența ale riturilor. Mai mult, contextual cultural de receptare a ritului diferă în funcție de anumiți factori, cum ar fi cei demografici, geografici, gradul de cultură etc.

Pascal Lardellier considera mass-media de astăzi ca fiind niște parteneri inerți ai evenimentului, dar și niște “treceri obligate” reprezentative anumitor rituri publice. În plus, acesta este de părere că mass-media contribuie la realizarea unei legături sociale datorită publicurilor ce privesc împreună, acele momente istorice și trăiesc astfel sentimentul apartenentei. “Mass-media ritualice” îi determină pe indivizi să-și îndrepte privirea către o scenă care va rămâne în istorie tocmai datorită forței mentale și emoționale regăsite în colectiv. De pildă, în cazul căsătoriilor regale, mass-media reprezintă o punte ce este resimțită colectiv de către foarte mulți oameni, precum vom vedea în studiul de caz.

Toate aceste ceremonii ritualice se vor a fi înscrise în istorie având în vedere însemnătatea mediatizării lor și a faptului că instituțiile care le organizează își permit să modifice grila programelor de televiziune în favoarea lor, conferindu-le astfel o notă de gravitate.

Odată ce aceste rituri au fost mediatizate, Lardellier afirma faptul că între actorii ceremoniilor și telespectatori este prezentă o relație autentică, cu toate că nu exista contact direct între aceștia. Cu alte cuvinte, cei dintâi țin cont în special de prezența camerelor de filmat, deci implicit de telespectatori. Cei din urmă, reacționează spectacolului prin exteriorizarea emoțiilor, diminuându-se astfel distanta tehnica. “Ce telespectator nu a fost vreodată uimit, adesea până la lacrimi, atunci când asista la un program de televiziune ritualică?”De asemenea, pe parcursul marilor ceremonii politice sau religioase, mass-media obișnuiește să amplaseze camere de filmat în locurile publice, cum ar fi cafenelele, pentru că ritualul respectiv să fie trăit de fiecare individ în parte “ca și cum ar fi acolo”.

În ceea ce privește media event-ul, cunoscut de altfel și sub numele de pseudo-eveniment, acesta este organizat cu scopul de a prezenta ceva inedit atât cotidianului, cât și istoriei, având un caracter neprevăzut. Un astfel de exemplu, poate fi nunta dinte prințul William cu prințesa Catherine din Marea Britanie, cuplu ce va fi analizat în studiul de caz. Pascal Lardellier se întreabă oare ce anume mai rămâne original din evenimentul ritualic, având în vedere faptul organizarea și derularea marilor rituri politice și religioase sunt în totalitate pregătite și controlate.

Potrivit lui Daniel Borstin, riturile mediatice sunt niște “pseudo-evenimente”, deoarece în accepțiunea acestuia pseudo-evenimentul este un eveniment prevăzut și nu unul spontan, singurul său obiectiv constând în faptul de a fi istorisit, înregistrat.Așadar, aceste rituri ce doresc să se impună grandios în istorie doresc să-și depășească simpla lor dimensiune evenimențiala.

Drept urmare, toate aceste retransmisii și prelungiri meditice ale evenimentelor ritualice îndeplinesc anumite funcții cum ar fi cel de legitimitate, apartenenta, finalitate etc., acestea având rolul de a crea o imagine favorabilă instituțiilor. Așadar, rolul mass-mediei este de a monumentaliza și de a oferi mărturie asupra evenimentelor istorice.

2.5. Funcțiile sociale ale mass-media ritualice

Mass-media ritualice deține cinci funcții ce influențează atât instituțiile ce structurează râtul, cât și actorii și publicurile implicate.

Funcția testimonială

Această dimensiune testimonială încearcă să le ofere veridicitate și autenticitate evenimentelor, prin intermediul discursurilor și imaginilor mediei ritualice. Indivizii plasează conținutul istoric ori prin rememorare, ori prin comemorare. De asemenea, le îngăduie persoanelor ce alcătuiesc comunitatea respectivă de spectatori din cadrul evenimentului ceremonial retransmis să își expună formal sentimentele trăite, precum emoția, bucuria, tristețea.

Funcția monumentalizanta

Mass-media ritualice oferă posibilitatea de a “monumentaliza” evenimentele în imagini oficiale pe care memoria colectivă să le rețină.

Funcția legitimatoare

Mediatizarea ritualică este extrem de importantă pentru o personalitate sau o instituție, deoarece numai cu ajutorul acesteia capăta recunoaștere și respect. De exemplu, mai multe instituții pot infleunta procesul de legitimare. În cazul unei narări mediatice sau a unei transmisii, autoritățile și protagoniștii ce sunt implicați în eveniment admit modificări în cadrul programelor de zi cu zi cu scopul de a difuza un eveniment marcant. Pascal Lardellier evoca ceremonia de înhumare televizată pentru prințesa Diana din Marea Britanie. Aceasta înhumare retransmisă în mod circular îi oferă prințesei o legitimitate aparte în istorie.

Funcția vectorizanta

Vectorizarea evenimentelor ritualice înseamnă apariția pe scenă a unei audiențe ce deține puterea de a legitima sacralitatea acestora. Prin urmare, datorită prezenței participanților evenimentul se poate bucura de recunoaștere, dobândind uneori o dimensiune planetară.

Funcția dramatică

Mass-media ritualice obișnuiește, de cele mai multe ori, să ofere un caracter dramatic evenimentelor. De exemplu, cu ajutorul unor coduri stabilite cum ar fi tonalitatea veselă din cadrul unui discurs televizat ce impune un context de receptare anume, mass-media vizuale inceraca să își exercite funcția de legătură socială.

De obicei, mass-media sunt învinuite că ar influența traseul istoriei, datorită anumitor indici de selecție, de reprezentare și de comentare pe care și le atribuie în prezent. Însă, mass-media ritualice încearcă să diminueze această teamă de încercare a disperasarii istoriei, numai dacă evenimentul repsectiv deține o audiență și legitimitate, facilitând astfel relația mass-mediei cu telespectatorii.

Mass-media ritualuice încearcă să schimbe evoluția istorică prin intermediul celor cinci funcții de mărturie, monumentalizare, legitimare, vectorizare și nu în ultimul rând de dramatizare.

De pila, invitatul ce urmează a fi întâmpinat ritualic-presedinte, prinț, prințesă, rege- ajunge să acționeze la locul reprezentării doar prin ceremonialitate. Prin prezența sa, acesta oferă un sens publicului, producând transformări la nivel simbolic. Reprezentarea simbolică desfășurată de către actorul ceremonial va încerca să creeze o legătură între corpul social și comuntinatile respective, în special prin capacitatea sa de a acționa. În plus, dacă acesta reprezentare este mediatizata, lucrurile tind să se schimbe puțin, deoarece chiar și de la distanța publicul mai numeros decât de obicei va participa în mod voit la ceva deosebit, magic. Această dimensiune va rămâne în memoria comunității ritualice, transformanudu-se în cele din urmă într-o reprezentare istorică datorită similitudinilor trăirilor împărtășite de “a fi fost acolo”, de “a-l fi văzut”, de “a-l fi trăit”. Drept mărturie pentru această situație sta nunta Prințului William cu Prințesa Catherine, eveniment ce a fost urmărit atât în mediul online, cât și la televizor de aproximativ 2,4 miliarde de oameni.`

În concluzie, mass-media ritualice ilustrează respectul cuvenit actorilor ceremoniali ce performeaza diferite reprezentări istorice în public, cu scopul da a rămâne legendări.

2.6. Privirea ritualică

Privirea joacă un rol fundamental în cadrul evenimentelor ritualice, ochii exercitându-și acțiunea la un dublu nivel: atât asupra indivizilor, cât și asupra celor ce alcătuiesc anasamblul social. Abilitatea vizuală declanșează formarea de sens pe baza unuor criterii stabilite între membrii aceleiași comunități. Așadar, orice spectacol are nevoie de privirea spectatorilor pentru decodare, că mai apoi să-l poată legitima și oferi recunoaștere.

Momentele de demonstrare și de reprezentare din cadrul evenimentelor ceremoniale sunt completate și de către acest act de a privi. Potrivit lui Napolen “a comanda înseamnă mai întâi a le vorbi ochilor”. Pornind de la această afirmație putem spune că ritul și privirea reprezintă expresii ale puterii, cu ajutorul cărora se induce ordine, armonie și recunoștința în corpul social. Prin urmare, întotdeauna se regăsește aceiași dorință: “de a fi admirat, de temut și ascultat” de către toți.

“Riturile de sublimare” sunt proiectate cu un anumit scop, în funcție de acțiunea ce se vrea a fi exercitată și impusă asupra privirii spectatorilor. Acest tip de privire depășește așadar, rolul tradițional al verbului a vedea. Pascal Lardellier aduce în discuție principiul “ochiul regelui” ce observa tot și în funcție de scopurile sale dirijează comunitatea respectivă în direcția dorită. Aceste rituri nu ar fi posibile dacă nu ar prezenta beneficii atât pentru actorii ceremoniali, cât și pentru spectatori. Unul dintre aceste beneficii consta în faptul de a vedea și de a fi văzuți, ceea ce reda încă odată caracterul dramatic al vieții sociale. Toate aceste ceremonii sunt realizate cu scopul de a putea admira actorul principal ce ia parte la rit (regale, președintele, prințul, prințesa etc.), oferindu-i acestuia o vizibilitate aparte.

Cu toate acestea, privirea celor ce simbolizează puterea trebuie să fie mai nefirească, dacă scopul lor este menținerea influenței exercitate până acum. Altfel spus, ea trebuie să rămână neschimbată, transformându-se treptat în imagini istorice ce vor reda legitimitatea simbolică a personajelor.

În contextul politic, regele trebuie să acorde atenție în mod egal atât reprezentanților corpurilor constituite, cât și celor care defilează în fața lor, deoarece numai prin acest transfer simetric al privirilor va fi posibil ritul politic. Astfel comunitatea ritualică dorește să își vadă actorul principal, iar acesta nu va putea părăsi reprezentarea fără să fi văzut defilarea proiectată în cinstea să. Totodată, cele două priviri, cea a personajului principal prezent pe scenă și cea a spectatorilor, nu sunt la fel. Dacă audienta reflecta admirație, regele contempla această adunare, atribuindu-i astfel un caracter magic.

De exemplu, această privire a regelui, are puterea de a pietrifica și apoi, anima corpul social. La origine descoperim doua mituri ce fac trimitere la Meduza și la Pygmalion. Meduza din mitologia greacă avea puterea de a împietri prin simplă forța a privirii sale. Prin urmare, prezenta regelui are un rezultat opus acestui mit al meduzei: inițial poate pietrifica, dar apoi se transformă pentru a iubi, oferind timp, suflet și mișcare. Cel de-al doilea mit are ca scop pygmalionizarea spectatorilor de către rege, ceea ce înseamnă animarea acestora.

Drept urmare, în cadrul acestor apariții regale este esențial dialogul stabilit între cele două reprezentări, și anume cel pe care monarhia îl prezintă despre sine pentru membrii comunității și cel al comunității pentru suevranul sau precum vom vedea în studiul de caz.

În ceea ce privește fascinația ritualică, de cele mai multe ori sunt urmărite producerea anumitor efecte cauzate de rit asupra spectatorilor. Un exemplu contemporan ilustrativ, poate fi nașterea celui de-al doilea copil al cuplului William-Catherine ce a produs fascinație în rândul presei britanice și nu numai. Această naștere a fost salutata cu 103 salve de tun.

Pe parcursul unui eveniment ritualic este nevoie și de prezența unor publicuri numite “spect-actori” care pot fi reunite la locul reprezentării sau care iau parte la aceasta cu ajutorul retrasmiterii televizate.

Este prezenta funcția testimonială ce oferă legitimitate ritualului. Privirea joacă un dublu rol: ea asista ca martora a unei reprezentări sociale ce participa la realizarea a ceva răsunător din punct de vedere simbolic, fără de care nu ar putea fi posibilă marcarea ritualului în istorie. Așadar, ritul determina aparteneta la o comunitate, martorii împărtășindu-și atât experiențele : “Am văzut regele…Am fost acolo…Am participat la ceea ce s-a întâmplat acolo…”, cât și trăirile emoționale cauzate de privire.

Termenul de “spect-actori” a luat naștere prin completarea reciprocă a privirilor dintre protagoniști. În cadrul unui eveniment ritualic, privirea invitatului și cea a publicului prezent se completează reciproc, fiecare având nevoie de privirea celuilalt. Însă, în cazul în care nu dorim să oferim ceremoniei dimensiunea să legitimatoare și ritualica, nu ne vom considera martori.

În numeroase culturi și tradiții, spre exemplu cele asiatice, este practicată o teamă a privirii, deoarece nu ai voie să îți intersectezi privirea cu cea a suveranului, dat fiind faptul că aceste priviri ale membrilor comunității l-ar putea mânji.

În ceea ce privește contextul societății moderne, imaginea a devenit mai importantă decât realitatea, deoarece este prezentă o nevoie oarecum văina de a fi admirat de către ceilalți, fenomen amplificat de ritualurile mediatice. Valorile ritualurilor autentice sunt diminuate considerabil în anumite societăți, creându-se alte semnificații specifice timpului modern, în care indivizii prezenți în cadrul diverselor ceremonii nu realizează că prin rolul lor activ se complac în aceste reprezentări ce se doresc a fi ceremonioase și solemne, acestea fiind lipsite de aceste caracteristici.

2.7. Constrângerea ritualică

Conform spuselor mai multor actori, ritul poate îndeplini rolul de “capcana pentru gândire”.

Există personalități politice ce dețin o putere de decizie concordanță, însă se complac în niște reprezentări în cadrul cărora ei înșiși se lasa constrânși. Contextul ritualic impune de cele mai multe ori conformare, pliare pe anumite pretenții protocolare. Din această cauză, participanții din cadrul ritului se află între două stări în același timp, însă niciodată intergral doar într-una singură.

Opoziția intre manifestare emoțiilor și cea a trăirilor ambivalente prezenta în timpul procesului ritualic a fost enunțata de teoria batesoniana ca fiind o “dublă constrângere”. Cu alte cuvinte, “voința de a exprima o emoție este înșelată tocmai în momentul când încearcă să se manifeste”. Acești indivizi sunt prizonieri ai cadrului ritualic, ei exercitându-și rolul în funcție de stările modificate de conștiință.

Acest amalgam de trăiri rezulta din faptul că dintotdeauna a existat o discrepanță intre statutul personal și cel instituțional al protagonistitilor la rit. În plus, spațiul și timpul ritului prezintă efecte de disociere în ceea ce privește percepția actorilor ceremoniali despre acestea, deoarece ei riscă să cadă în cursa “emoțiilor”. Câteodată, ei nu au posibilitatea de a-și exprima sentimentele în totalitate și, drept urmare, normele protocolare le interzice să vorbească în cadrul secventelor ce amplifica cu scrupulozitate expresia individuală.

2.8. Semnificația ritului în societatea modernă

În încheierea acestui capitol, putem concluziona faptul că anumite rituri bine ancorate cultural și social s-au transformat de-a lungul timpului, acestea pierzându-și din autenticitatea de altă dată, imperfecțiunea lor fiind datorată ruperii tradiției care le oferea o oarecare aura de sacralitate. Este prezenta într-adevăr o deritualizare? Nepracticarea anumitor ceremonii și ignorarea anumitor constrângeri ritualice vor determina oare apariția unor noi ritualuri, în cadrul cărora persoanei să nu i se mai poată delimita funcția riualica atribuită? În prezent se pune mai mult accentul pe ritualizarea mediatică decât asupra ritualului propriu-zis, rezultând așadar o serie nouă de evenimente și circumstanțe.

În societatea zilelor noastre, observăm cu ajutorul mass-mediei o deritualizare a puterii sociale. În plan politic, este nevoie ca cei care conduc să fie niște oameni simpli și asemănători celor obișnuiți. Potrivit lui Pacal Lardellier “este crucial și chiar vital pentru instituții să se comunice, de a părea și chiar de a apărea pe scenă ritualică”.

Prin urmare, evenimentele ritualice sunt receptate diferit de către publicuri în funcție de standardele culturale, educaționale, spirituale etc., un rol esențial jucând de altfel și mass-media prin caracterul dramatic ce-l oferă acestora. Același rit se desfășura sub dimensiuni diferite și poate fi perceput într-un mod complex și divers de către fiecare comunitate în parte , atribuindu-i o anumită semnificație.

Voi concluzia cu o afirmație a lui Geroges Balandier ce subliniază faptul că “riturile reprezintă o modalitate de refacere a legăturilor sociale, de raportare la valori noi sau vechi, dar reînnoite, ce dovedesc o reintoarece la sacru” de cele mai multe ori. De asemenea, ritul reprezintă un fenomen complex, cu dimensiuni diversificate și uneori contradictorii, însă având în vedere varietatea lor, el va rămâne mereu actual, precum spune și Mary Douglas: “Animal social, omul este un animal ritual. Suprimați o anumită formă a ritului și el va reapărea sub o alta, cu atât mai multă vigoare cu cât interacțiunea socială e mai intensă. Fără scrisori de condoleanțe sau de felicitare, fără cărți poștale ocazionale, prietenia cu cineva de departe nu are realitate socială. Nu există prietenie fără rituri de prietenie. Riturile sociale creează o realitate care fără ele n-ar însemna nimic. Se poate spune fără exagerare că ritul este mai important pentru societate decât cuvintele pentru gândire, deoarece întotdeauna putem ști ceva și să nu găsim decât după aceea cuvintele pentru a exprima ceea ce știm. Raporturi sociale, însă, nu există fără acte simbolice.”

3. Rolul Relațiilor Publice în construirea de imagine

Scopul prim al Relațiilor Publice este cultivarea încrederii, însă obiectul practicii contemporane a acestora este reprezentat de construirea de imagine.

Schema de bază a procesului de Relații Publice este constituită dintr-o sursă de putere ( un protagonist), o audiență și un grup de terți care garantează sursa. Cu alte cuvinte, acest raport în triunghi poartă numele de third-party endorsement. În acest context este nevoie de trei instate care se afla în relație: o instituție care dorește să fie credibilă (ex: Casa de Windsor), o alta sau mai multe care sunt interesate ca aceasta să fie credibilă datorită intereselor comune (ex: publicurile), și, nu în cele din urmă, o instituție care să confirme relația dintre cei doi (ex: Mass-media).

Prin urmare, rolul Relațiilor Publice este “de a contsrui credeibilitatea unui grup sau a unei organizații aflate într-un raport de interese commune cu alte grupuri sau organizații și care apelează la strategii de comunicare pentru a obține validarea publică a acestor interese.”

Scopul celor trei instante este de a ajunge la un acord recunoscut public. Fiecare parte dintre cele trei grupuri interesate întreprinde un efort aparte pentru a ilustra beneficiile cooperării, în caz contrar relația tripartită este amenințată să se destrame. Un emitent poate fi expus continuu, unor presiuni publice din partea unor grupuri influențe, asupra cărora trebuie să vegheze permanent (ex: Fosta Prințesa Diana, Ducesa de Cambridge, Catherine etc.) Încrederea publică poate fi limitată, câteodată raportul stabilit între cele trei părți riscând să fie unul precar (ex: abdicarea Regelui Spaniei, Juan Carlos din cauza vânătorii de elefanți din Botswana). Este imperios chiar că cele trei grupuri să urmărească același scop pe parcursul cooperării pentru că efortul de cultivare a încrederii să fie continuu și sistematic.

Caipitolul 3- Imaginea caselor regale europene prin reprezentați

Tipuri de monarhii

Monarhia reprezintă un sistem politic în care puterea este deținută de o singură persoană numită monarh. În perioadele antică și medievală a fost o formă de guvernământ obișnuită în întreaga lume, în care monarhul (împărat, tar, sultan, domnitor, rege etc.) dispunea integral de puterea superma în stat, poporul fiind total lipsit de drepturi.

Din punct de vedere al gradului de exercitare a puterii monarhului, acesta formă de guvernământ este de două feluri :

absolută (în prezent : Vaticanul, unele monarhii musulmane, Swaziland, Arabia Saudită, cele din Asia exemplu Nepal etc.). Monarhul este cel care deține puterea absolută în stat. În cazul în care există, Parlamentul, are doar rol decorativ, puterea executivă fiind exercitată în totalitate de monarh.

constituțională (în prezent : Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Suedia, Belgia, Olanda, Spania). Monarhul este șeful statului, care deține de regulă puteri limitate, iar puterea executivă a statului este deținută de Guvern prin Primul-Ministru. De obicei, monarhiile constituționale moderne respecta principiul “separării puterilor”, unde monarhul este reprezentantul ramurei legislative sau are doar un rol ceremonial (de exemplu, Regina Marii Britanii participă săptămânal la întâlnirea cu primul- ministru, în care își exprima punctul de vedere legat de acțiunile acestuia, nefăcând niciodată afirmații publice cu privire la politicele Guvernului)

1.1. Casa de Bourbon (Spania)

Casa de Bourbon reprezintă tipul de monarhie constituțională ereditară, bazată pe principiul primului născut de sex masculin.

După 39 de ani de domnie, regele Spaniei, Juan Carlos I, a fost nevoit să renunțe la tronul regatului său, făcându-i loc fiului său Felipe, singurul moștenitor de sex masculin al familiei regale.

Din relatările din presa, aflăm că regele Juan Carlos, un șef de stat respectat și multă vreme iubit de către poporul său, este cunoscut pentru rolul decisiv pe care l-a jucat în trazitia către democrație, ajutându-și țara să pună capăt dictaturii franchiste. Treptat, popularitatea regelui a fost știrbită de scandalurile care au umbrit ultimii săi ani de domnie.

Regele a stupefiat țara la 18 aprilie 2012 cu scuzele sale istorice atunci când a apărut în fața presei pe culoarul unei clinici din Madrid: "Regret mult. M-am înșelat și acest lucru nu se va mai întâmpla".

Regele participase cu câteva zile înainte la o partidă costisitoare de vânătoare de elefanți în Botswana, însă a fost repatriat din cauza unei fracturi la șold. Acest viciu sângeros al lui Juan Carlos a ultragiat opinia publică și a dat naștere unui scandal de proporții pe care Spania, afectată de o criză economică considerabilă, nu i l-a iertat.

1.2. Casa de Grimaldi (Monaco)

Casa de Grimaldi a devenit monarhie constituțională ereditară în 1911 și s-a bazat pe principiul primului născut de sex masculin. Suveranul actual este prințul Albert al II-lea, în vârstă de 55 de ani, fiu al lui Rainier al III-lea de Monaco și al soției acestuia, Grace Kelly.

Prințul „Playboy”, cum îl numesc tabloidele, a fost mereu în centrul atenției datorită intrigilor sale amoroase. Cu doi copii nelegitimi, acesta decide să se căsătorească la onorabila vârsta de 52 de ani cu o fostă înotătoare sud-africa pe nume Charlene Wittsock.

Nici unul dintre copii nelegitimi nu poatea fi însă urmașul lui. Constituția monegască accepta doar urmașii proveniți dintr-o căsătorie legitimă. Drept urmare, prințul Rainier al III-lea s-a văzut nevoit în 2002 s-o revizuiască și să permită accesul la tron și a altor membri ai casei princiare. Este vorba de copiii surorilor sale, prințesa Caroline și prințesa Stephanie, amândouă căsătorite de mai multe ori și cu mai mulți copii. Însă, lucrurile la Palatul Monaco, au luat o întorsătură neașteptată, iar Charlene i-a dăruit prințului gemeni, o fată și un băiat, la sfârșitului anului 2014. Prințul Jacques Honore Rainier a fost proclamat oficial moștenitor al coroanei de Monaco, sub numele de Jacques al II-lea. Acesta este primul în ordinea succesiunii la tron, după tatăl său, prințul Albert al II-lea. Cetățenii principatului Monaco sunt foarte încântați de nașterea prințului care va perpetua dinastia Grimaldi, aceasta având o vechime de 700 de ani.

1.3 Casa de Orania-Nassau (Olanda)

Casa de Orania-Nassau reprezintă o monarhie de tipul constituționala ereditară.

Regina Beatrix, cunoscută și că cel mai longeviv monarh european, conducând Olanda timp de 33 de ani, a abdicat în ziua când a împlinit 75 de ani, cedându-i locul fiului său Willem Alexander, acesta fiind și primul bărbat care urcă pe tronul Olandei, în ultimii 123 de ani.

Soția lui Willem a devenit Regina Maximă , un fost bancher de investiții din Argentina. Actuala moștenitoare a tronlui este fiica cea mare, Prințesa Orange, Catharina-Amalia, în vârstă de 11 ani. Celelalte două fiice ale cuplului, Alexia și Ariane, au 9, respectiv 8 ani.

Noul regel al Olandei, a fost supranumit „Prințul Pils” în tinerețe, datorită cantităților mari de bere pe care acesta le consuma în studenție. Pe parcursul anilor, prințul a fost privit ca fiind o persoană destinsă, capabil să preia coroana. Acesta este considerat mai progresist decât mama sa, Beatrix, declarând că își dorește să fie „un rege al secolului XXI, care să unească, să reprezinte și să încurajeze poporul”.

STUDIU DE CAZ

În cadru acestei lucrări voi urmări să analizez din punct de vedere mediatic imaginea Casei Regale Britanice ținând cont în primul rând de nunta prințului Willian cu Prințesa Catherine din data de 29 aprilie 2011. Voi identifica elementele ritualice moderne și tradiționale din cadrul nunții și le voi compara cu elementele prezente la nunta din 29 iulie 1981 a Prințului Charles cu Prințesa Diana, interpretându-le apoi conform viziunii societății moderne pentru a observa modul în care imaginea Casei Regale Britanice s-a schimbat.

Din analiza întreprinsă, evenimentele ce urmează să fie analizate par să plaseze imaginea monarhiei britanice spre inovație, spre modernizare, păstrând însă anumite ritualuri specifice. Potrivit ambasadorului Marii Britanii, Martin Harris, “Esența monarhiei în Marea Britanie este tradiția cu elemente moderne. Și eu cred că modernizarea monarhiei este un proces firesc, pentru că fiecare generație are o abordare puțin diferită de generațiile anterioare.”

Vom observa că ritul va cunoaște de fiecare dată scenarii diverse pe care le va performa cu posibile improvizații în funcție de circumstanțele atribuite.

Prin urmare, obiectivul cercetării mele a fost identificarea contrbuției mass-media la reinventarea brand-ului Casei Regale.

În ceea ce privește metodologia aleasă în elaborarea studiului meu de caz, ea este reprezentată de cercetarea calitativă. Așadar, voi analiza anumite texte de presă din mediul online, precum și diverse articole ce vizează previziunile imaginii în societate a Casei Regale Britanice.

În analiza întreprinsă, vom ține cont și de tehnica performării teatrale a lui Erving Goffman, o metodă de cercetare care ne va ajuta să ilustrăm felul în care membrii Casei Regale se prezintă celorlalți, luând în considerare o multitudine de criterii. Termenul de dramaturgie socială a lui Goffman reprezintă o tehnică de investigare- unde există actor, personaj, mască, și spectacol, dar și scenă, culise, punere în scenă. Metoda preferată în investigare este observația participativă, deci există și un spectator la acest spectacol, el purtând denumirea de spect-actor.

Potrivit mass-mediei, aceste nunți ale celebrităților sunt organizate după scenarii specifice Hollywood-ului. Vom vedea în ce măsură se mai respectă tradițiile de odinioară și ce aspecte esențiale sunt extrase de către presă din cadrul ceremoniei ritualice.

Prințul William și Prințesa Kate

Analiza media Event-Nunta anului 2011

Actorii principali ai evenimentului

Cei doi protagoniști ai evenimentului ceremonial sunt Prințul William și Prințesa Kate Middleton, respectiv Duce și Ducesa de Cambridge. Ei vor performa atât un rol, cât și o rutină specifică căsătoriilor regale cu ajutorul unor “semne transportatoare”, în principal gestuale în studiul nostru de caz, cu ajutorul cărora actorii etalează de obicei diverse expresii, generând astfel publicului impresii.

Ca urmare a unui îndelung progres, individul a devenit conștient de capacitatea sa de a putea trasnforma atât lumea, cât și pe sine însuși, iar unul dintre idealurile sale a devenit chiar propria sa realizare. Aflat pe această treaptă a înțelegerii, individul își va dirija toate actele în așa fel încât acestea să corespundă dorinței sale de realizare a propriei persoane.

Roluri

De asemenea, ceremonia trebuie percepută ca o imagine plastică a unei perioade din viața indivizilor, în cadrul căreia protagoniștii joacă conform realității lor anumite roluri; aceste obiceiuri prezente în cadrul unui astfel de ceremonial regal pot fi asemuite cu unele reprezentații teatrale. În momentul în care ceremonia nu mai deține același caracter sacru și ritualic, aceasta se schimbă într-un spectacol, încercând să insufle obiceiurile respective prin alte modalități.

Prințul William de Wales este primul fiul al cuplului Charles și Diana și nepotul Reginei Elisabeta a II-a a Marii Britanii și al Prințului Filip, prin urmare este membru al familiei regale britanice și este al doilea pe linia de succesiune la tron, urmâdu-l pe tatăl său. După terminarea studiilor din cadrul universității St. Andrews, unde a studiat georgrafia, prințul s-a înrolat în armată, unde a obținut gradul de locotenent în aviație. Înainte de nuntă, acesta a fost numit duce de Cambridge, Conte de Strathearn și Baron Carrickfergus. Nu în ultimul rând, prințul a căpătat după nuntă și statutul de soț.

Catherine Elizabeth Middleton, cunoscută popular sub numele de Kate, este fiica unuei stewardese la compania aeriană British Airways și a unui fost dispecer de zbor în cadrul aceleiași companii, ce au devenit milionari în urma unei afaceri online, specializată în produse pentru petreceri de copiii. În trecut, în anul 2006 a fost angajată ca „accesory buyer” pentru compania Jigsaw. Este sora cea mare dintre cei trei copii Middleton și mama a doi copii, respectiv Prințul George de Cambridge și Prințesa Charlotte de Cambridge. De asemenea, inainte de nuntă, ea fost numită de către Regina Ducesă de Cambridge, iar după ceremonie, acesteia i-a fost atribuit și rolul de soție a Prințului William.

După ce a intrat în atenția presei, aceasta a devenit una dintre cele mai elegante și „vântate” femei din Regatul Unit, ajungând pe coperițile revistelor glamour. În plus, este prima persoană de clasă mijlocie ce a avut ocazia să se căsătorească cu un succesor al tronului Marii Britanii. Datorită faptului că s-a căsătorit cu Prințul William la 29 de ani a fost desemnată cea mai bătrână femeie care s-a căsătorit cu viitorul succesor al tronului regal.

Cadrul mediatic

Conform lui Erving Goffman, noțiunea de cadru („frame”) se referă la situația în care se comunică, precum și tema care face obiectul comunicării. Sunt accentuate aspectele importante, precum și „regulile” sau ritualurile de interacțiune. Prin urmare, vom analiza aspectele necesare analizei noastre dinaintea evenimentului, în timpul evenimentului și post-evenimentului și vom ilustra modul în care cei doi actori și-au jucat reprezentația, ținând cont de anumite atribute sau caracteristici ritualice în cadrul acesteia.

Așadar, cadrul principal mediatic ce urmează a fi supus analizei este nunta regală britanică a Prințului William cu Prințesa Kate din aprilie 2011. Vom structura nuntă pe trei cadre:

Pre-eveniment

Evenimentul propriu-zis

Post-eveniment

Dat fiind faptul că nunta este una regală, vor fi prezente și obiceiuri și tradiții englezești precum vom vedea.

Ceremonialul asigură așadar cadrul propice performării unor acțiuni ce se vor perpetua în obiceiuri după ce vor trece prin filtrul opinei publice . De asemenea, astfel de evenimente au capacitatea de a influența opinia publică în legătură cu anumite aspecte ce tratează dezvoltarea personalității umane sau a unei imagini instituționale.

Pre-eveniment:

Cererea permisiunii

În prezent, tradițiile legate de logodnă au suferit o oarecare transformare, încercând să fie un amestec de tradiții din trecut adaptate lumii contemporane. Tradițiile populare împărtășite de majoritatea cuplurilor din lume includ următoarele aspecte: cererea în căsătorie, inelul de logodnă, petrecera de logodnă și anunțarea logodnei.

În ceea ce privește cuplul regal, William a trebuit să respecte tradiția și a cerut acordul Reginei Elisabetei a II-a așa cum este menționat într-o lege britanică, aparținând secolului al VIII-lea. „Actul Căsătoriilor Regale 1772” stipulează faptul că toți urmașii regelui George al II-lea trebuie să primească acordul suveranului actual pentru validarea nunții respective. De altfel, regulamentul permite membriilor familiei regale să se casatorească cu persoane fără sânge nobil, precum este Prințesa Kate, dar dacă aceasta era catloică, William ar fi fost nevoit să renunțe la succesiunea sa la tron, deoarece nu sunt acceptate căsătoriile regale britanice cu catolici.

O altă regulă ne aduce la cunoștință faptul că există posibilitatea ca Regina să refuze căsătoria, însă se poate face recurs dacă pretendentul a trecut de vârstă de 25 de ani. În timp de 12 luni de la recurs, respectivul se poate căsători doar cu condiția ca ambele case ale Parlamentului să accepte căsătoria.

Logodna și inelul

Timpul are o însemnătate esențială ca dimensiune în existența unui eveniment ceremonial într-un spațiu delimitat. De la origine și până în prezent, timpul deține capacitatea de a evidenția discrepanțele de conținut și forma din cadrul structurii ceremonialului, accentuând-i astfel modificările suferite. Observăm însă, că majoritatea obiceiurilor și riturilor din cadrul unei ceremonii obișnuite se afla în declin, dar sunt și anumite excepții. Majoritatea obiceiurilor ceremoniale din cadrul riturilor de trecere s-au schimbat și ele, căpătând o altă formă, adaptate ritmului societății din ziua de astăzi.

Potrivit surselor online, Prințul William și Kate Middleton s-au cunoscut în septembrie 2011, pe vremea când amândoi studiau la Universitatea St. Andrews. Relația acestora nu a fost una ușoară, trecând prin numeroase suișuri și coborâșuri în perioada 2002-2007. Povestea lor de dragoste este asemuită cu basmul Cenușăresei și a intrat în atenția presei în 2005, Prințul britanic afirmând la un moment dat: "Am avut parte de câteva greutăți în relația noastră, dar ne-am ridicat și ne-am continuat drumul"; "Ne este ușor să fim împreună, e chiar amuzant". După o relație de 8 ani de zile, cu ocazia unei vacanțe în Kenya din luna octombrie a anului 2010, Prințul William a cerut-o de soție pe Prințesa Kate, oferindu-i inelul de logodnă care i-a aparținut mamei sale, Diana, cel în formă ovală, având un safir albastru în mijloc, înconjurat de 14 diamante.

Casa de Clarence a anunțat oficial logodna celor doi pe data de 16 noiembrie 2010, iar data nunții a fost stabilită ulterior pentru 29 aprilie 2011, premierul britanic David Cameron declarând-o sărbătoare națională.

William nu a respectat tradiția regală în ceea ce privește inelul de logodnă, deoarece acesta ar fi trebuit să aibă în compoziție aur galez conform practicii ce a început din anul 1923, odată cu mama Reginei Elizabeta a II-a, Regina Mamă. Deși a mai rămas foarte puțin din filonul din care a fost extras aurul galez pentru inelele diverselor personalități regale, Regina Elisabeta a II-a a mai primit unul ce va putea fi folosit la următoarele nunți regale.

Locul nunții

Potrivit tradiției, Westminster Abbey este locul pentru desfășurarea nunților regale, însă au existat și alte locuri unde mirii au dorit să se căsătorească. Prin urmare, ceremonia fastuoasă a avut loc catedrala Westminster Abbey și a fost al 16-lea eveniment găzduit la catedrala respectivă. În ceea ce privește recepția, aceasta a vut loc la Palatul Buckingham și a fost găzduita de Regina-Mamă.

Invitați

Între 16 și 17 februarie 2011, i-au fost trimise Reginei Elisabeta trei liste ce conțineau numele invitaților la eveniment. Conform protocolului, se aștepta ca o parte din cei care au fost prezenți la nunta Prințului Charles cu Prințesa Diana să asiste și la nunta lui William cu Kate. Prima listă număra în jur de 1.900 de invitați așteptați la Catedrală, a doua listă includea 600 de persoane invitate la recepția de la Palat, iar a treia listă conținea 300 de invitați la cina găzduită de Prințul Charles. Invitațiile au fost scrise manual și suflate cu aur și s-a cerut confirmarea sau infirmarea acestora cât mai repede.

Invitații au trebuit să respecte eticheta regală în ceea ce privește ținuta lor. Prin urmare, în invitație a fost menționat faptul că bărbații vor fi nevoiți să poarte la alegere o uniformă militară, un frac sau un Lounge Suit, iar accesoriile precum florile, pălăriile etc. reprezintă elemente obligatorii pentru ținutele femeilor, doar mănușile fiind opționale. Cocardele vor fi însă obligatorii pentru petrecerea de după ceremonie.

La evenimentul propriu-zis, invitații nu au avut voie să întârzie, aceștia fiind repartizați pe locurile stabilite până la venirea Reginei, aceasta fiind ultimul invitat. Este de altfel interzisă înregistrarea evenimentului cu telefoane sau camere personale, la fel și postarea pe rețelele de socializare, cum ar fi Twitter, ce anume să întâmplă pe parcursul ceremoniei ritualice.

Cadourile de nuntă nu au fost aduse la biserică sau recepție, ci au fost trimise cu o zi înainte.

Pe durata desfășurării evenimentului a fost interzisă guma de mestecat, iar pentru fumători au fost amenajate locuri speciale.

Conform protocolului regal, invitații au obligația de a face un gest de salut ori plecându-și capul, ori făcând o reverență în cazul femeilor atunci când sunt în prezența vreunui membru al familiei regale. În plus, invitații nu vor vorbi înainte ca membrii familiei regale să le vorbească primii și nu vor da mâna cu ei până ce aceștia nu vor face primii acest gest.

Torturi

Prințul William și Prințesa Kate au avut două torturi la nuntă și nu unul. Primul tort a fost cel al Prințesei Kate realizat de Fiona Cairns. Conform surselor online, acesta a fost unul „modern, delicat, etajat, decorat cu fructe și motive florale britanice.” Tortul învelit în glazura albă și cu inițialele celor doi, a fost oferit invitaților în timpul recepției de la Palat. Al doilea tort de ciocolată neagră și biscuiți de ceai a fost cel preferat de Williams, însă mai puțin formal. Rețetă nu a putut fi dezvăluită, deoarece a fost concepută special pentru familia regală.

Cu o zi înainte de nuntă

Potrivit sursei online Daily Mail, Kate și-a petrecut ultima seară de dinainte de nuntă lângă familia ei, la un hotel de lux din Londra. Vineri de dimineață acesta a ieșit însoțită de mama și sora ei pentru a-i saluta pe cei ce se strânseseră în fața hotelului înaintea marelelui eveniment, ea nepărând deloc emoționată. William, alături de fratele său ce a fost cavalerul său de onoare, Prințul Harry, au ales să salute mulțimea de fani strânsă în fața celui mai mare mall din Londra, schimbând câteva vorbe cu aceștia timp de câteva minute.

Evenimentul propriu-zis: Ceremonia și recepția

Ținutele mirilor

În ceea ce privește ținuta Prințesei Kate, s-a vehiculat că ea ar fi trebuit să poarte rochia de mireasă care a aparținut Prințesei Diana, însă acest lucru nu s-a concretizat.

Designerul ales de Prințesa a fost un secret bine păstrat până în ziua nunții. Rochia de mireasă a fost realizată de Alexander McQueen, mai exact Sarah Burton, fiind folosite la croirea acesteiea mătase naturală și dantela Chantilly și Clunty. Pantofii au fost creați tot de echipa de designeri Alexander McQueen. Trena a măsurat 2 metri și 70 de cenimetri. Cei care au cusut rochia au trebuit să se spele pe mâini odată la 30 de minute pentru a menține curat materialul, acele au fost înlocuite odată la 3 ore.

Tiara purtată de Kate Middleton a fost realizată de Cartier în 1936 și i-a fost dată cu împrumut de către Regină conform obiceiului de a purta „ceva vechi, ceva nou, ceva împrumutat, ceva albastru”. Referitor la buchetul miresei, acesta a fost compus din lăcrămioare, mirt, garofițe și zambile.

Potrivit cotidianului britanic Daily Mail, rochia Prințesei a semănat izbitor de tare cu cea purtată de Prințesa de Monaco, Grace Kelly, în 1956. Singura diferență constatată a fost decolteul rochiei. În cazul lui Grace acesta a fost până la baza gâtului, iar în cazul Prințesei în formă de „V”. Mânecile lungi din dantelă, linia simplă a rochiei, voalul tras peste față au fost observate la ambele ținute ale prințeselor.

După cum putem observa, mass-media este instrumentul principal de transmitere a modei către indivizi, ei având astfel posibilitatea să urmărească tot ceea ce este nou în materie de modă și stil.

Prințul William a radiat și el, la fel ca soția sa. A ales să poarte o uniformă roșie de colonel a regimentului de gardă irlandez împreună cu o tunică roșie, butoni aurii, mănuși albe și o caschetă neagră. La nunta regală, acesta a renunțat la sabia ce completa uniforma.

Ceremonia

Nunta reprezintă probabil cel mai important moment în viața unui om, aceasta realizându-se printr-o serie de tradiții și obiceiuri sociale. Ceremonialul tradițional are rolul de a schimba statutul protagoniștilor, determinându-i să treacă prin schimbări fundamentale. Aceste schimbări au căpătat pe parcursul timpului denumirea de „rituri de trecere”.

Ceremonialul reprezintă pentru spectatori un puternic instrument de disciplinare și trăire emoțională. În interiorul unui astfel de eveniment, fiecare participant este deopotrivă și actor și spectator, aflându-se într-o admirabilă reciprocitate. Privirea joacă și ea un rol important, deoarece fixează în memorie o anume perspectivă din cadrul reprezentărilor.

Toate obiceiurile din cadrul ceremoniilor sunt “teatrale” într-o oarecare măsura dacă stăm să ne gândim. Obiceiurile ceremoniale sunt puse în scenă cu o anumită solemnitate după cum putem vedea în analiza noastră, dar reprezintă în același timp și prilej de sărbătoare prin excelență pentru locuitorii londonezi.

Programul nunții regale de pe 29 aprilie a fost unul pregătit minuțios de către membrii familiei regale. Nunta a reprezentat un spectacol impresionant, fiindcă orchestrată de actori și spectatori. Mirii au fost actorii principali pe durata ceremonialului ritualic trecând treptat de la un statut la altul, alături de colectivitate. Acestă colectivitate, comunitatea britanică, reprezintă o componentă esențială de comunicare socio-culturală, legitimizând prin prezența lor noul statut al celor doi miri, și anume cel de Duce și Ducesă de Cambridge. De asemenea, ea a avut loc la 30 de ani de la nunta Prințesei Diana cu Prințul Charles.

Potrivit surselor online, ceremonia a început la 11:00, ora locală, iar mireasa Catherine și-a făcut apariția în catedrală la brațul tatălui său pe acordurile marșului nupțial al lui Hupert Parry. Emoționată, mireasa a străbătut calea către altar.

Rolurile de martori au fost îndeplinite de către Prințul Harry, fratele mirelui și Pippa, sora miresei, iar slujba a fost oficiată de către arhiepiscopul de Canterburry, Rowan Williams. Aflăm de altfel că este o tradiție ca reprezentanții bisericii anglicane precum arheopiscopul de Canterbury și episcopii ce poartă un rang înalt să consființească nunțile monarhilor.

Catherine nu s-a supus în jurământ viitorului său soț, la fel cum nici Diana nu a făcut în 1981: „Eu, Catherine Elizabeth, te iau pe tine, William Arthur Philip Louis, să îmi fii soț, să îți fiu alături de acum înainte, la bine și la rău, în bunăstare sau sărăcie, bolnavă sau sănătoasă, să te iubesc și să te prețuiesc până când moartea ne vă va despărți, potrivit legii sfinte, jurându-ți credință.”

William a așezat verigheta pe degetul alesei lui, acesta alegând însă –ca și bunicul lui- să nu poarte. Cei doi miri au semnat certificatul de căsătorie doar în prezența familiei, în capela din spatele altarului, părăsind apoi catedrala pe acordurile marșului imperial de William Waltomn, marș interpretat și în anul 1981 la căsătoria Dianei cu Charles. Observăm aici păstrarea tradiție, a aceluiași marș.

Este important să menționăm anumite aspecte ale protocolului bisericii anglicane și anume că aceasta interzice sărutul de la finalul ceremoniei. Această tradiție a fost respectată și la nunta din 1981. În plus, în ceea ce privește buchetul miresei, acesta nu a fost aruncat domnișoarelor de onoare cum se obișnuiește, ci a fost lăsat la Mormântul Eroului Necunoscut din cadrul Catedralei Westminster, tradiție ce a început în 1923 de către Regina Mamă Elisabeta.

Proaspeții căsătoriți s-au întors către Palatul Buckingham pe același traseu ca la început și anume strada The Mall, Clasa Clarence, Horse Guards Road, Horse Guards Parade, Horse Guards Arch, Whitehall, partea sudică a Pieții Parlamentului și Broad Sanctuary.

Așadar, ceremonialul deține prin excelență o funcție spirituală, ceea ce înseamnă că reprezintă unul din instrumentele prin intermediul căruia indivizii unei comunități pot procura din cadrul acestor evenimnete norme și reguli pe care ulterior le vor adopta în comportamentul lor din viața de zi cu zi cu scopul de a forma și menține o solidaritate eficientă între aceștia. De altfel, rolul unui ceremonial în cadrul vieții sociale depinde de pretențiile obiective sau subiective pe care le cere progresul societății.

Individul nu îi poate constrânge pe locuitorii comunității să accepte anumite norme sau valori. El are doar posibilitatea de a oferi spre validare societatii aceste creații.

De regulă, în ceremonialul anumitor obiceiuri, valoarea etică de bine alături de valorile estetice se împletesc armonios și constituie în cele din urmă aspectul fundamental al spiritualității omenești.

Apariția pe balconul Palatului Buckingham

Cei doi miri, alături de părinții lor, Regina Elisabeta a II-a, cavalerul de onoare și domnișoara de onoare au ieșit în balconul Palatului Buckingham pentru a saluta mulțimea. Potrivit site-ului Eva. Ro , sărutul public de la balconul Palatului reprezintă semnul unui viitor plin de speranță și fericire în comparație cu cel din 1981, al cuplului Charles-Diana. Așadar, acest moment a fost unul ritualic, dar și un gest în premieră fiind efectuat de două ori și nu doar odată, precum in 1981. Poate fi observată gingășia dintre cei doi miri ce trezește latura emoțională a privitorilor. În fața a mii de „supuși”, Ducele și Ducesa de Cambridge s-au sărutat timp de 0,76 de secunde, urmând apoi alt sărut de 1,25 de secunde, sărut cerut de către mulțime. Rolul acestui moment a fost de a înștiința publicul cu privire la noul statut al acestora și intenția lor de a oferi un aer de modernism monarhiei britanice. De asemenea, un rol important le-au avut funcțiile sociale ale mass-mediei ritualice, deoarece acestea au influențat momenetele-cheie ale ceremoniei.

În cele din urmă, cei doi au părăsit Palatul într-o mașină decapotabilă cu numărul de înmatriculare „JU5T WED”, decorată cu baloane și cutii colorate, către Casa Clarence pentru a se schimba și a asista apoi la ceremonia organizată de Prințul Charles la Palatul Buckingham.

Conform spuselor lui Vito Pandolfi: „inițial spectacolul se naște din rit, desprinzându-se treptat de el și păstrând multă vreme caracterul sacru al acestuia". În plus, tot acesta afirmă că: „Spectacolul a fost cea dintâi manifestare care n-a urmărit, direct sau indirect, un scop practic așa cum au avut de la origine ritualurile".

Post-eveniment

Luna de miere

După nuntă, William și Kate au plecat spre o destinația secretată cu scopul de a petrece primul weekend ca soț și soție. Apoi, William s-a întors aproape de bază militară a aviației regale fiindcă a trebuit să își ducă la bun sfârșit îndatoririle impuse de serviciul militar, luna de miere fiind așadar amânată. Potrivit cotidianul britanic Daily Mail, cei doi au ales ca destinație a lunii de miere arhipelagul Seychelles din Oceanul Indian. Destinația exactă s-a încercat să fie păstrată secret, însă fără succes. Aceștia au plecat pe data de 8 mai 2011, ei fiind imediat surprinși de către media.

Presa

Conform surselor online supuse analizei, evenimentul fastuos a fost urmărit în ziua de vineri, 29 aprilie 2011, de milioane de oameni din peste 180 de țări. Sursa BBC News ne înștiințează faptul că în Regatul Unit audiența maximă pe BBC și ITV a înregistrată 24 de milioane de persoane.

În ceea ce privește numărul de oameni de pe străzile Londrei veniți să urmărească ceremonia, acesta a fost de aproximativ un milion.De altfel, oamenii din toate colțurile țării au putut fi prezenți ca telespectatori la ceremonia regală prin intermediul site-ului dedicat nunții, iar în România evenimentul a putut fi transmis integral de Pro TV, Realitatea, Antena 3, TVR 1, B1 și Acasă TV. Numărul de telespectatori se ridică la aproximativ 2 miliarde. În plus, în jur de 8.000 de reporteri, fotografi și cameramani au fost la fața locului. Drept urmare, s-a încercat o „monumentalizare” a evenimentului și o plasare în istorie a acestuia. Google a inclus serviciul Google Earth imagini 3D din mijlocul Londrei, telespectatorii având astfel șansa de a fi aproape de viitorii conducători ai monarhiei britanice. Transmisiile în direct au fost de altfel, foarte populare. NBC a realizat o ediție specială de 7 ore a emisunii „Today Show” pentru marele eveniment, în timp ce ABC a transmis imagini inedite în cadrul show-lui „Good Morning America”.

Nunta regală a reprezentat potrivit unui articol de pe Wall-Street.ro un eveniment de branding pentru Casa Regală. Ideea transmisă a vrut să ilustreze faptul că familia regală deține încă un rol fundamental în societatea modernă și că tradiția are rolul de a oferi stabilitate într-o perioadă a timpului când puține aspecte par statornice. De altfel, potrivit sursei Kudika.ro, această căsătorie „se înscrie în tradiția marilor nunți regale și princiare care au marcat a doua jumătate a secolului al XX-lea și începutul secolului al XXI-lea în Europa”.

Mass-media a promovat-o pe actuala Ducesă de Cambridge ca fiind una dintre cele mai elegante tinere femei din Anglia, ea reprezentând un model pentru multe fete. A căpătat titlul de ambasador al modei britanice datorită hainelor conservatoare și atrăgătoare pe care le poartă cu bun gust, alături de înclinația de a combina haine ale renumiților designeri cu branduri precum Topshop, generând astfel „efectul Kate Middleton”. Cu alte cuvinte, societatea postmodernă promovează, cum am precizat în teorie, modele de rol social și comportament al sexelor alături de norme de stil și modă ce îl influențează subtil pe individ să imite și să se identifice cu anumite tipare. De exemplu, potrivit unui articol online, obiectele vestimentare asemănătoare sau chiar identice cu cele purtate de Prințesă sunt luate cu asalt de pe rafturile magazinelor după ce aceasta a fost văzută purtându-le. Prin urmare, multe femei doresc să o imite în materie de stil.

În continuare vom analiza nunta Prințului Charles cu Prințesa Diana din 1981 și o vom compara cu cea din 2011.

Actori Principali

Actorii principali ai nunții regale de acum aproape 30 de ani sunt Prințul Charles și Prințesa Diana. Conform termenilor goffmanieni, Prințul William și Prințesa Kate au fost niște actori sinceri în timpul reprezentației față de cuplul Charles-Diana, care a fost constituit dintr-un actor cinic și unul sincer.

Roluri

Prințul Charles de Wales este în prezent moștenitor al tronului Regatului Unit și fiul reginei Elisabeta a II-a și a Prințului Philip, Duce de Edinburgh. Este fostul soț al Prințesei Diana, iar în prezent este căsătorit cu Camilla Parker-Bowles. De asemenea, Charles este tată a doi băieți din prima căsătorie (Prințul William de Wales și Prințul Henry de Wales).

Diana, Prințesa de Wales, cunoscută și sub numele de „Prințesa inimilor” sau „Prințesa poporului” a fost prima soție a Prințul Charles de Wales și mama a celor doi prinți, William și Henry. Diana a fost cea mai mică dintre fiicele lui Edward John Spencer. Acesta a dobândit titlul de Earl de Spencer și drept urmare, Prințesa a căpătat și ea titlul de Lady Diana Spencer. După căsătoria cu Prințul Charles, a devenit Diana, Prințesa de Wales. Nu în ultimul rând, ea a ocupat poziția de educatoare la o grădiniță în Londra.

Cadru mediatic

Cadrul mediatic principal în cea de-a doua parte a analizei noastre este reprezentat de nunta din 1981 ce va fi divizată tot în trei momente-cheie: pre-evenimentul, evenimentul propriu-zis și post-evenimentul.

Pre-eveniment

Logodna și inelul

Dat fiind faptul că Prințul Charles avea peste 30 de ani, s-au făcut presiuni asupra lui să se căsătorească cât mai repede pentru a nu-și pierde succesiunea la tron. Prin urmare, în comparație cu nunta din 2011 a Prințului William cu Prințesa Kate, aceasta a fost mai degrabă planificată din interes. Singura regulă impusă consta în religia viitoarei soții. Aceasta nu trebuia să fie romano-catolică, ci membră a bisercii anglicane, să facă parte din mediul regal sau aristocratic și să fie virgină. Regulile nu au mai fost valabile în cazul cuplui William-Kate, deoarece actuala soție a prințului William provine din clasa de mijloc a societății, neavând sânge albastru. Apare personajul perfect, Lady Diana Spencer, cu 13 ani mai tânără, „o jună provenită dintr-o familie nobilă”, ce va completa cadrul alături de Prințul Charles.

Relația lor a prins contur când Prințul Charles a invitat-o pe Prințesă să navigheze la Cowes, pe iahtul din Britannia. Treptat, i-a lansat acesteia o invitație la Castelul Balmoral, reședința scoțiană a familiei Windsor, cu scopul de a face cunoștință cu familia viitorului său soț. Diana a fost primită cu căldură de Regina Elisabeta a II-a, Prințul Filip și Regina Mamă. După mai multe întâlniri, Prințul a cerut-o în căsătorie pe data de 6 februarie 1981, însă logodna lor a fost ținută secret pentru o perioadă, iar pe data de 24 februarie 1981, în grădinile Palatului Buckingham, relația lor a devenit una oficială. Inelul în valoare de 30.000 de £ cu aur alb este cel pe care Prințul William i l-a dăruit Prințesei Kate, conform tradiției.

Locul nunții

Spre deosebire de cuplul William-Kate, cei doi miri, Charles și Diana, s-au căsătorit la Catedrala St. Paul în locul tradiționalei Catedrale Westminster Abbey, datorită numărului mult prea mare de invitați (3500).

Torturi

Tortul pe care l-a tăiat Charles a fost făcut din marțipan și fructe și ornat cu porumbei de zahăr, reprezentând simbolurile marinei britanice și cu inițialele celor doi, C și D. Cei doi miri au avut în jur de 27 de torturi la nuntă. Bucătarii au preparat două torturi similare, în cazul vreunui incident, tot procesul durând două săptămâni.

Înainte de nuntă

Conform Principelui Radu Duda al României, orice nuntă regală necesită o repetiție generală anterioară marelui eveniment. Prin urmare, cu două zile înainte de nuntă, pe data de 27 iulie 1981, cei doi miri au urmat această regulă și au repetat. Un articol New York Times apărut în ziua respectivă ne aduce la cunoștință faptul că cei doi au părăsit Catedrala St. Paul după o oră de repetiții.

Evenimentul propriu-zis: Ceremonia și recepția

Ținutele mirilor

Rochia Prințesei Diana a fost intens criticată la acea perioadă. Creația îndrăzneață în valoare de 9.000£ i-a aparținut lui David și Elizabeth Emmanuel și a fost asemuită cu o rochie de bal, atrăgând atenția presei datorită mânecilor de o volumetrie exagerată. A fost realizată din taftă, dantelă, mătase și decorată cu peste 10.000 de perle, iar broderiile au fost lucrate manual. Lungimea rochiei a atins 7,62, iar buchetul a fost unul spectaculos realizat din numeroase specii de flori, printre acestea numărându-se trandafiri, lăcrămioare, mirt, iderea, gardenii și frezii. Nu în ultimul rând, Prințesa a purtat pe cap o diademă de diamante ce face parte din colecția de bijuterii a Casei Regale.

Ținuta Prințului Charles a fost constituită dintr-o uniforma de comandant naval.

Ceremonia

În vinerea de 29 iulie 1981, devenită memorabilă pentru britanici, are loc fastuoasa ceremonie a Prințului Charles cu Prințesa Diana. Însoțit de fratele său și de Regina Elisabeta a II-a, Charles părăsește Palatul Buckingham pentru a se îndrepta spre Catedrala St. Paul. Diana parcurge drumul împodobit cu flori într-o trasaură de sticlă până la destinație, având parte de ovațiile comunității respective. Ajunsă la Catedrală, pășește alături de tatăl său până în fața altarului unde o așteaptă Charles. Ceremonia a fost oficiată într-o engleză veche tot de arhiepiscopul Canterbury. Potrivit New York Times, se observă pentru prima oară în cadrul nunților regale britanice, încălcarea unei tradiții și anume faptul că Diana nu i s-a supus Prințului în timpul ceremoniei religioase prin jurământ. Aceasta a urmat ritualul modern al bisericii anglicane și i-a promis lui Charles „să îl iubească, să îl respecte și să îi fie alături la bine și la rău”.

Prințesa a primit un inel distins realizat din aur provenit din Țara Galiilor aflat în posesia familiei regale de peste 50 de ani, același material fiind folosit și pentru inelul Reginei Mamă, al Reginei Elisabeta a II-a și a Prințesei Anne.

La sfârșitul ceremoniei, cei doi s-au îndreptat spre Palatul Buckingham pentru celebrul salut și sărut de pe balcon așteptate de către mulțime. Acest gest romantic reprezintă unul dintre momentele definitorii ale nunții lor, revăzut 30 de ani mai târziu și la cuplul William-Kate. Potrivit presei, se zvonește că în 1981 Charles nu ar fi vrut să facă acest gest, șoptindu-i acesteia: „Nu am de gând să fac asta”. Într-un articol din presa online, Peter Collet, expert în limbajul trupului considera că cele două săruturi au fost foarte diferite datorită gesturilor manifestate. Prințul Charles părea nefericit, determinda-o și pe Prințesă să fie la fel de nefericită datorită lipsei de atenție din partea acestuia. De exemplu, Peter Collet a observat că în timpul slujbei religioase, Prințul s-ar fi șters la ochi nu odată, ci de două ori- acesta fiind un gest ce simbolizează tristețea și regretul. Situația lui William și Kate este total diferită, ei manifestând gesturi de dragoste unul față de celălalt și sărutându-se chiar de două ori pe balcon în fața mulțimii, semn că relația lor este una fericită.

După acest moment simbolic, cei doi miri s-au retras pentru a sărbători evenimentul împreună cu cei 240 de invitați din toate colțurile lumii.

Post-eveniment

Luna de miere

Prințul Charles și Prințesa Diana și-au petrecut luna de miere într-o croazieră de 12 zile de-a lungul Mării Mediterane, la casa familiei Mountbatten aflată în Hampshire și la Balmoral, moșia Reginei.

Copii și divorț

Prințesa a dat naștere a doi prinți, William și Henry. Prima sarcină a fost anunțată oficial pe data de 5 noiembruie 1981, iar pe 21 iunie 1982 apare pe lume primul său fiu, Prințul William, iar doi ani mai târziu îi dă naștere celui de-al doilea Prinț, Harry. Potrivit presei, Prințesa Diana a fost o mamă devotată, dăruindu-le copiilor săi toată dragostea și afecțiunea.

Partea întunecată își pune încet încet ampreta și cuplul decide să se despartă oficial în 1992 datorită aventurilor extraconjugale avute atât de Prinț, cât și de Prințesă. În acea perioadă mass-media a fost atentă la fiecare mișcare a cuplului regal. Regina Elisabeta le trimite acestora în 1995 câte o scrisoare prin care le cere să divorțeze oficial datorită impasului mediatic în care se aflau și care le agrava imaginea. În anul 1996 se materializează aceată dorință a Reginei, cei doi divorțând. Prințesa renunță la titltul de „alteța regală”, fiindu-i atribut titlul de „Prințesă de Wales”.

După divorț, Charles își conținută relația pe care o avea cu Camilla Parker-Bowles, cunoscută sub denumirea de „a treia persoană” în căsnicia cu Prințesa Diana. Regina se arată rezervată față de această decizie, iar societatea britanică se arată contrariată. În schimb, Diana a avut parte de o popularitate colosală, viața acesteia atrăgând constant atenția tabloidelor.

Presa

Această relația a Prințului Charles cu Prințesa Diana a captat interesul opiniei publice în anii 80-90, influențând de cele mai multe ori imaginea Casei Regale în societate. Rolul căsătoriei acestora a fost să determine creșterea prestigiului Coroanei, însă acest lucru nu s-a întâmplat datorită nenumăratelor scandaluri, fiind considerat de opinia publică „un mariaj de circumstanță”.

Potrivit presei, nunta din 1981 a fost urmărită de 750 de milioane de telespectatori din 61 de țări, fiind descrisă ca „aluatul din care se nasc basmele”. Înainte ca evenimentul să aibă loc, un număr surprinzător de mare de persoane au venit cu câteva zile înainte de ceremonie, alegând să își petreacă noaptea pe asfaltul londonez dintre Palatul Buckingham și CatedralaSt. Paul. Până și brutarii au copt o pâine vopsită în culorile tradițioanle ale Marii Britanii.

Însă, neînțelegerile și divorțul celor doi a reprezentat „o partidă pierdută” pentru casa regală, imaginea acesteia degradându-se treptat. Căsătoria din 2005 a Prințului Charles cu Camilla îi atribuie acestuia imaginea adulterinului.

Imaginea Casei Regale-Infleunța celor două nunți regale

Precum bine știm, oamenii sunt în general atrași de povești frumoase, ai căror protagoniști sunt prinții și prințesele, iar mass-media încearcă să exploateze la maximum fiecare ocazie și să mărească însemnătatea unui astfel de eveniment pentru a profita de pe urma lui.

Nunta din 2011 a Prințului William cu Prințesa Kate poate schimba direcția felului în care britanicii privesc monarhia. Majoritatea crede că aceasta nu va mai dura prea mult, acordându-i o perioadă de 100 de ani. Prin urmare, presa a tratat cu interes aceste dezbateri privind imaginea moharhiei după căsătoria celor doi, având în vedere mariajul eșuat al cuplului Charles-Diana, făcând de altfel multe speculații pe seama acestei căsătorii recente: „Când ai o nuntă regală în secolul al 21-lea, care vine după o întreagă generație de erori maritale regale, există, inevitabil, un grad de cinism. Poți să faci pariu la agențiile din Marea Britanie privind lungimea acestei casnicii”, afirmă Patrick Jephson, fostul secretar al Prințesei Diana.

Datorită numeroaselor povești regale adulterine, imaginea familiei regale a fost pătată. Opinia publică speră ca Prințul William și Prințesa Catherine să nu clacheze, altfel ar pierde această ocazia de a aduce un aer modern instituției monarhice.

Potrivit lui Peter York, guru al marketingului și comentator cultural, citat de Advertising Age, cei doi tineri „au contemporanizat brandul în cea mai simplă modalitate posibilă: prin a fi reprezentanți atrăgători care se poartă fără reproș”. De asemenea, Daniel Dumoulin, fondator al companiei de consultanță în branding Sundance London, este optimist în privința viitorului celor doi și susține că „Will și Kate reprezintă cultura populară a momentului și au tot din ceea ce reprezintă aspirațiile noastre: tinerețe, succes, frumusețe și dragoste. Ei sunt etalonul cuplului perfect și aduc un final fericit poveștii tragice a Prințesei Diana.”

Un sondaj realizat de ComRes pentru CNN, relevă faptul că 79% dintre locuitorii Marii Britanii sunt de părere că nunta regală din 2011 va influența monarhia într-un sens pozitiv.

Drumul monarhiei se vrea a fi unul spre modernizare conform lui Tristram Hunt , parlamentar britanic și autor a unei noi lucrări a cărei princiapl subiect este reprezentat de familia regală. Acesta i-a cerut public Prințului William să modifice legea succesiunii la tron. În prezent, legea stipulează că primul băiat născut să fie moștenitor al tronului, indiferent dacă ar avea vreo soră mai mare. De asemenea, mai este legea ce interzice căsătoria cu o persoană catolică, deoarece trebuie să renunțe implicit la dreptul de succesor. Hunt dorește modificarea acestor legi pentru binele mers al monarhiei.

Există de altfel și multe critci la adresa monarhiei britanice. De pildă, scepticii consideră costul moharhiei ca „o povară nerezonabila pe umerii contribuabilului”, susținând că banii cheltuiți de membrii acesteia pentru a duce un astfel de trăi „luxos” ar trebuie să fie canalizați către alte probleme ale societății, cum ar fi serviciile publice.

Prințul Charles este văzut în societate ca având o reputație dezastruoasă datorită felului său adulterin de a fi de-a lungul timpului și a modului în care faptele sale au influențat imaginea Casei Regale. Unii susținători ai acestuia sunt de părere că perioada de moștenitor a tronlui a fost folosită de către acesta într-un scop bun, având în vedere că deține conducerea a 20 de organizații de caritate ce reușesc să strângă în jur de 150 de milioane pe an. Conform termenilor goffmanieni, Prințul Charles este văzut în societate ca fiind un actor cinic, prin urmare purtând măști, acționând contrar supuselor sau gândurilor sale.

În continuare vom analiza părerea comedianului american Jerry Seinfeld ce a ales ca subiect de discuție nunta regală din anul 2011 pentru a-și promova spectacolul de stand-up comedy. Acesta a fost întrebat în timpul unei emisiuni dacă așteaptă nerăbdător nunta regală de pe 29 aprilie. Răspunsul său a fost unul sarcastic de altfel: „Da sunt foarte emoționat. Abia aștept să văd circul, actul absurd.”, urmat apoi de o explicație: „Nunta regală este un joc de-a costumatul, tipic britanic. Hai să ne prefacem că suntem oameni speciali. OK, toată lumea se va preface.” Acesta a asemuit familia regală cu „un uriaș joc în care toată lumea se preface.” Seinfeld nu îi percepe pe membrii familiei regale ca pe niște oameni speciali, cuvântul ce îi caracterizează pe aceștia cel mai bine fiind falsitatea ce reiese din costumele pălăriile și rochile purtate. Știrea a apărut pe Daily Mail, iar majoritatea a fost de acord cu opinia actorului.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Rolul Si Locul Mass Media In Construirea Imaginii Institutionale (ID: 107982)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Rolul Si Locul Mass Media In Construirea Imaginii Institutionale

Copyright Notice

Publicitatеa. Organizarеa Campaniilor Publicitarе Onlinе

Comunicarea Nonverbala Aspecte Generale

Rolul Imaginii In Jurnalul de Televiziune

Miscarea Legionara Coordonatele Unui Fenomen Politic Romanesc

Evaluarea Proiectelor de Investitii

Rolul Consiliului DE Securitate AL O.n.u In Mentinerea Pacii Si Securitatii Internationale

Copyright Notice

Similar Posts