Rolul Si Locul Impozitelor In Structura Veniturilor Publice din Romania
Rolul și locul impozitelor în structura veniturilor publice din România
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
Sistemul fiscal. Politica fiscală
1.1 Definirea sistemului fiscal și obiectivele sale
1.2 Clasificarea sistemelor fiscale
1.3 Arhitectura și participanții sistemului fiscal
1.4. Drepturilor partenerilor fiscali
1.5.Sistemul prelevărilor și importanța lor
1.6. Politica fiscală și obiectivele politicii fiscale
CAPITOLUL 2
Noțiuni generale despre impozite
2.1.Apariția și evoluția istorică a impozitelor
2.2.Conținutul, trăsăturile și reglementarea jurudică
2.3. Elementele tehnice ale impozitului
2.4. Stabilirea obiectului impozabil
2.5 Stabilirea sumei impozitului
2.6. Încasarea impozitelor
2.7. Evaziunea fiscală. Presiunea fiscală
2.7.1.Cauzele și efectele evaziunii fiscale
2.7.2.Posibilități de combatere a evaziunii fiscale
2.7.3.Presiunea fiscală
2.8. Clasificarea impozitelor
2.9. Tipul impozitelor folosite
2.10 Principiile impunerii
2.11 Criteriile impunerii
STUDIU DE CAZ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
În lumea contemporană, pe fondul globalizării mondiale, transformările impuse economiei, vizează în principal trecerea la o economie bazată pe cunoaștere. Realizarea acestui lucru presupune o regândire în ceea ce privește reglementarea relațiilor sociale, inclusiv în domeniu financiar.
Finanțele publice constituie o componentă foarte importantă a vieții social-economice a fiecărei țări.
Am considerat, abordând tema “ Rolul și locul impozitelor în structura veniturilor publice din “, ca am să aprofundez noțiuni de politică fiscală și mecanismul impozitelor și taxelor care constituie principala resursă financiară la dispoziția statului.
Impozitele și taxele constituie nu numai metode de prelevare și de repartizare a resurselor financiare publice, dar și instrumente prin care sistemul politic caută sa orienteze dezvoltarea economică și socială a țării în direcția dorită.
Lucrarea structurată pe două capitole începe cu prezentarea sistemului fiscal și a pârghiilor esențiale ale politicii fiscale, continuând apoi cu descrierea structurii impozitelor, modul de așezare a acestora, încasarea și clasificarea lor, criteriile de impunere, precum si tehnicile de evitare a dublei impuneri.
Studiul de caz ,,Evoluția impozitelor în structura veniturilor publice din România în perioada 2007-2009 “ are ca obiectiv principal, realizarea unei imagini de ansamblu a modului cum au evoluat veniturile Bugetului de Stat, în special cele cu caracter fiscal.
Finalul lucrării este dedicat concluziilor și propunerilor .
CAPITOLUL 1
SISTEMUL FISCAL, POLITICA FISCALĂ
DEFINIREA SISTEMULUI FISCAL ȘI OBIECTIVELE
Sistemul fiscal reprezintă totalitatea conceptelor, normelor, organismelor și tehnicilor ce privesc stabilirea, încasarea, administrarea și controlul prelevărilor fiscale, sub forma impozitelor și taxelor, pe care sunt obligate a le plati, către puterea de stat, centrală și locală, persoanele fizice și juridice care acționează pe teritoriul statului.
Dacă pornim de la teoria sistemelor, recunoaștem că fiscalitatea unei tări reprezintă un sistem al cărui scop este prelevarea fiscală pentru satisfacerea nevoilor publice, centrale sau locale. Subordonate scopului său, sistemul fiscal are ca obiective principale următoarele:
( a ) asigurarea finanțării tuturor instituțiilor bugetare folosind ca instrumente
principale bugete la toate nivelurile;
( b ) reglarea economiei de schimb, privată și publică, prin instrumente cum sunt impozitele, subvențiile, investițiile etc.
( c ) redistribuirea bogăției, pentru protecția persoanelor defavorizate social, prin instrumente ca ajutoare, alocații, pensii etc.
Într-un anume fel, legat de sistemul fiscal mai întâlnim și denumiri ca “fisc” în sensul de instituția care colectează impozitele sau ca “administrația fiscală” cunoscută ca fiind instituția statului care are dreptul de a stabili, urmări și a încasa impozitele și taxele datorate statului de către contribuabili.
Impozitele constituie mijlocul și intrumentul principal al prelevărilor fiscale și alte contributii cu caracter obligatoriu completează panoplia prelevărilor fiscale.
În delimitarea unui sistem fiscal se au în vedere mai mulți parametri, doi dintre aceștia fiind esențiali: spațiul și timpul.
a)Parametrul spațial delimitează un sistem fiscal de alt sistem fiscal prin existența unor teritorii locuite și organizate din punct de vedere politic și administrativ (țară, judet, comună). Fiecăruia îi corespunde un sistem fiscal cu structură, comportamente și obiective specifice diferite.
Statul, mai ales, dar și fiecare diviziune administrative – teritorială, în baza
dreptului constituțional și fiscal, sunt îndrituite de a stabili, încasa și sancționa neplata unor impozite, taxe sau alte contribuții de la contribuabilii care acționează pe teritoriul acestora.
b)Parametrul temporal corespunde analității și divizării trimestriale, lunare sau unor
termene (scadente) finale calendaristice de stabilire, încasare și sancționare privind
impozitele, taxele etc. De astfel, exercițiul fiscal corespunde anului financiar și bugetar, iar între exerciții sau ani nu se pot face compensări, scutiri sau reduceri legalizate. Toate acestea dau posibilitatea reflectării în dinamică a deciziilor, acțiunilor finale ale sistemului fiscal în fiecare exercițiu anual ori diviziuni ale exercițiului.
Constituită din ansamblul elementelor și al conexiunilor dintre acestea, în procesul de funcționare a sistemului fiscal, structura include următarelor componente:
diversitatea prelevărilor fiscale (impozite, taxe și contribuții obligatorii către stat) stabilite de puterea legislativă, centrală sau locală;
limitarea la un număr stabilit de organisme specializate, în unul din următoarele domenii fiscale:
stabilirea și încasarea prelevărilor fiscale:
Administrațiile financiare, la nivelul municipiilor;
Circumscripțiile financiare, la nivelul orașelor;
Percepțiile rurale, la nivelul comunelor.
păstrarea și virarea prelevărilor fiscale:
Trezorerie statului;
Subunitățile județene ale trezorerie.
gestionarea și controlul prelevărilor bugetare:
Guvernul Romăniei;
Ministerul Finanțelor;
Direcțiile Județene ale Finanțelor publice;
Curtea de Conturi a României;
Parlementul României.
un set de tehnici și proceduri fiscale cu ajutorul cărora se realizează așezarea,
stabilirea, încasarea, administrarea și controlul fiscale.
un grup de principii, norme și reguli ” bine clădite”, definite fie de către legislația
fiscală în vigoare, fie rezultănd implicit din caracteristicile ce le cuprind reglementările specifice fiecărui impozit sau taxă, luată separat.
1.2 CLASIFICAREA SISTEMELOR FISCALE
După cel de-al doilea război mondial, se delimitează, treptat, patru categorii de sisteme fiscale:
– sisteme fiscale ale economiilor subdezvoltate – caracterizate printr-o putere contributivă redusă, preponderența impozitelor indirecte și posibilități reduse de administrare a impozitelor indirecte și posibilități reduse de administare a impozitelor;
– sisteme fiscale ale țărilor dezvoltate – caracterizate prin extinderea contribuabililor mijlocii, deversificarea sursei de venituri, distrubuția mai echitabilă a sarcinii fiscale, specializarea aparatului fiscal și creșterea relativă a impozitelor pe venituri;
– sisteme fiscale ale economiilor superdezvoltate – constituite după anii ’80, caracterizate printr-o putere contributivă mai mare (generată de creștere veniturilor), personalizarea accentuată a impozitelor, creșterea randamentului fiscal (printr-un control mai drastic și prin reducerea evaziunii fiscale), utilizarea politicii fiscale în politica de supraveghere a activității econimice;
– sisteme fiscale ale economiilor în tranziție – caracterizate prin existența unor constrăngeri, interne și externe, cum sunt: nivel scăzut al veniturilor, reflectat într-o capacitate contributivă redusă, extinderea facilităților fiscale, accentuarea presiunii fiscale, apariția și creșterea evaziunii fiscale, adoptarea unor măsuri repetate de reformă fiscală.
La evaluarea calității și performanțelor sistemelor fiscale, acestea trebuie analizate prin prisma îndeplinirii unor cerințe, cum sunt:
– distribuția echitabilă a sarcinii fiscale;
– alegerea impozitelor să perturbe cât mai puțin posibil mecanismul de luare a deciziilor economice;
– asigurarea stabilității sistemului fiscal, în ceea ce privește structura și nivelul impozitelor;
– utilizarea instrumentelor fiscale în scopuri econimice să nu producă inechități ale sistemului fiscal;
– costurile de administrare a impozitelor să fie la un nivel care să nu afecteze realizarea obiectivelor de politică fiscală;
– structura impozitelor să permită utilizarea politicii fiscale pentru obiectivelor stabilizării și creșterii economice;
– asigurarea transparenței fiscale, pentru a permite adoptarea deciziilor de politică fiscală
adecvate și a facilita dezbaterile pe acest subiect etc.
În evoluția lor, dar și în viziunea specialiștilor în domeniu, sistemele fiscale au cunoscut numeroase configurații, ceea ce permite clasificarea după criterii diverse. Importantă este găsirea unor elemente de referință, în funcție de care să se analizeze spațial și temporal evoluția sistemelor fiscale ale unor țări cu structuri economico – sociale asemănatoare.
Corespunzător conținutului lor, sistemele fiscale se pot grupa astfel:
a) sisteme fiscale de concepție utopică;
b) sisteme fiscale bazate pe concepții funcționale;
c) sisteme fiscale teoretico- proiective.
În prima categorie se includ diverse propuneri de sisteme fiscale, neconcretizată
practic și care propun un impozit unic (sau un sistem cuprinzănd un impozit diminant), așezat (preponderent) pe una dintre următoarele baze de impozitare: produsul net al pământului, capitalului, persoana, venitul, cheltuiala, energia electrică. Deși în practică funcționează sisteme fiscale bazate pe o impozitare dominantă pe venit (fiscalitatea scandinavă și cea americană), impozitul unic este considerat drept o utopie. Cele mai frecvente critici arată că înlocuirea mai multor impozite cu unul singur nu numai că nu conduce la reducerea presiunii fiscale, ci presupune alegerea unui nivel de impozitare foarte ridicat, pentru a acoperi un nivel al veniturilor publice comparabil cu cel rezultat din simplificarea în acest mod a sistemului fiscal.
Clasificarea sistemelor fiscale în funcție de concepțiile funcționale are în vedere
caracteristicile acestora cu privire la: natura impozitelor predominante și intensitatea presiunii fiscale. Astfel, corespunzător impozitelor predominante și intensitatea presiunii fiscale. Astfel, corespunzător impozitelor predominante, se pot delimita:
– sisteme fiscale în care predomină impozitele directe;
– sisteme fiscale în care predomină impozitele indirecte;
– sisteme fiscale cu predominanță complexă. Astfel, sistemul fiscal din țara noastră poate fi considerat ca fiind cu predominanță complexă, întrucât se sprijină pe “trei piloni” – TVA, impozitul pe profit și impozit pe venit, după cum apreciază specialiștii în domeniu (academicianul Iulian Văcărel);
– sisteme fiscale în care predomină impozitele generale – specifice tărilor în care există un aparat fiscal și o contabilitate foarte bine organizată. Este cazul tărilor ale căror sisteme fiscale se bazează pe: impozitul pe venit, care este impozitul de tip general aplicat ansamblului veniturilor contribuabilului; impozit pe cifra de afaceri si/sau TVA, care sunt tot impozite de tip general aplicate consumului;
– sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare – sunt caracteristice structurilor
categorii de venituri (sub formă indiciară sau forfetară), și actualelor țări subdezvoltate, în economice (și implicit, fiscaleimpozitele indirecte;
– sisteme fiscale cu predominanță complexă. Astfel, sistemul fiscal din țara noastră poate fi considerat ca fiind cu predominanță complexă, întrucât se sprijină pe “trei piloni” – TVA, impozitul pe profit și impozit pe venit, după cum apreciază specialiștii în domeniu (academicianul Iulian Văcărel);
– sisteme fiscale în care predomină impozitele generale – specifice tărilor în care există un aparat fiscal și o contabilitate foarte bine organizată. Este cazul tărilor ale căror sisteme fiscale se bazează pe: impozitul pe venit, care este impozitul de tip general aplicat ansamblului veniturilor contribuabilului; impozit pe cifra de afaceri si/sau TVA, care sunt tot impozite de tip general aplicate consumului;
– sisteme fiscale în care predomină impozitele particulare – sunt caracteristice structurilor
categorii de venituri (sub formă indiciară sau forfetară), și actualelor țări subdezvoltate, în economice (și implicit, fiscale) neevoluate, în care impozitele sunt așezate pe anumite care impozitele directe sunt așezate asupra câtorva venituri neimportante, iar cele indirecte asupra anumitor produse destinate consumului intern sau exportului.
După intensitatea presiunii fiscale, se disting:
– sisteme fiscale grele – caracterizate prin ponderi mari ale veniturilor fiscale în cadrul resurselor financiare publice și prin rate ridicate ale grupului de fiscalitate;
– sisteme fiscale ușoare – ponderi foarte reduse ale veniturilo fiscale în PIB.
Pentru ca sistemul fiscal să răspundă cât mai bine cerințelor dezvoltării economico –
sociale, se elaborează o seamă de lucrări teoretice și proiecte guvernamentale în care se configurează viitoarea structură a sistemului fiscal. Scopul acestor abordări teoretice este de a proiecta structuri fiscale care să asigure: dispersia mai echitabilă a sarcinii fiscale în societatea, reducerea disfuncționalităților sistemului fiscal, eliminarea riscului de opoziție la plata impozitelor, în condițiile asigurării necesarului de resurse financiare publiceale statului.
1.3 ARHITECTURA ȘI PARTICIPANȚII SISTEMULUI FISCAL
Arhitectura sistemului fiscal evidențiază funcționalitatea acestuia caracterizată prin structură, comportament și reglare.
Structura reflectă ordinea, relativ stabilă, a relațiilor dintre elementele sistemului fiscasl, funționarea sistemului depinzând de calitatea acestor structuri. Decidentul fiscal relaționează diferite componente specifice sistemului fiscal, instiuind impozite și taxe a căror aplicare respectă anumite principii și reguli.
Comportamentul sistemului fiscal reprezintă modul de acționarea a sistemului fiscal asupra economiei, fiind rezultatul deciziilor de conducere a sistemului.
Comportamentul sistemului fiscal, stabilitatea și evoluția sa se asigură prin intermediul politicii fiscale, care oferă baza financiară pentru exercitarea autorității decizionale a statului și totodată concretizeazași activeaza mecanismele de reglare ale sistemului fiscal.
Mecanismele de reglare ale sistemului fiscal se realizează prin două forme: (1) acomodarea nivelului fluxurilor fiscale reale, precum și informații adecvate; (2) asigurarea parametrilor structurali și funcționali ai sistemului fiscal astfel încât acesta să corespundă strategiei de politică fiscală pe termen lung, ceea ce necesită decizii de natură legislativă, instituțională, organizatorică și instrumentală. În cadrul structurilor sistemului fiscal acționează, în mod activ sau pasiv, mai mulți participanți. Corespunzător funcțiilor pe care le îndeplinesc, se pot delimita trei categorii de actori ai sistemului fiscal: cei dotați cu putere de decizie, cei care au competențe de administrare fiscală și de reglementare a litigiilor, contribuabilii.
Participanții cu putere de decizie politică privind impozitele. Conform Constituției României, deciziile pe probleme de drept fiscal revin Parlamentului și se concretizează în dispoziții (reglementări) care sunt înscrise fie în legea finanțelor publice și legea anuală a bugetului de stat, fie în legi fiscale generale – Legea privind Codul fiscal.
Desi măsurile fiscale sunt votate de Parlament, inițiativa proiectelor de legi fiscale și a deciziei fiscale revine Guvernului, datorită tehnicității impozitului și a faptului că reprezintă un subiect destul de sensibil. În consecință, guvernul are de cele mai multe ori rolul esențial în luarea deciziei fiscale, el fiind, în majoritatea cazurilor, la originea textelor de legi fiscale înaintate spre aprobare Parlamentului.
În ceea ce privește bugetele locale, proiectele acestora se întocmesc de către primar sau președintele consiliului local, după cum se prevede în Legea administrației publice locale. Metodologia de elaborare a bugetelor locale, ca și a bugetelor instituțiilor publice, se stabilește de către Ministerul Finanțelor Publice.
Participanții care au componențe de administrare fiscală și de reglementare a litigiilor.
În mod tradițional, resposabilitatea gestiunii fondurilor publice Ministerul Finanțelor Publice, ceea ce conferă acestuia un rol dominant în viata politică și administrativă. Prerogativele care aparțin acestui minister se referă, în principal, la poziția sa privilegiată în procesul deciziei fiscale și bugetare, precum și la competența cvasiexclusivă asupra gestiunii financiare de ansamblu a statului. Deși Guvernul este însărcinat cu elaborarea bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, bugetelor fondurilor speciale, precum și a conturilor speciale de execuție a acestora, potrivit prevederilor Legii finantelor publice nr.500/2002, Ministerul Finanțelor Publice este cel ce ia măsurile necesare pentru asigurarea echilibrului bugetar și aplicarea politicii financiare a statului, cheltuirea cu eficiență a resurselor financiare. De asemenea, Ministerului Finanțelor Publice îi revine sarcina de a întocmi bugetele menționate anterior, pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite.
Contribuabilii. Aceștia formeaza un ansamblu foarte eterogen de participanți, în
cadrul căruia unele categorii dovedesc un bun civism (întrucât se sustrag de la plata unor impozite).Gradul de civism fiscal depinde în mare măsura de sensibilitatea contribuabililor la impozitele indirecte sunt incluse în prețul sau tariful mărfurilor și serviciilor, contribuabilii nu conștientizează plata acestora. În schimb, în ce privește impozitele directe, caracterizate printr-o transparență ridicată, plat lor este pe deplin conștientizată de către contribuabili.
1.4. DREPTURILE PARTENERILOR FISCALI
Colaborarea dintre organele fiscale și contribuabili este de natură să conducă la realizarea încasărilor fiscale într-un anumit grad față de prevederile cuprinse în legile bugetare și fiscale. În cadrul parteneriatului creat, subiecții fiscali dispun de anumite drepturi, care sunt
în măsură să contribuie la buna desfășurare a fluxurilor fiscale.
Drepturile aparatului fiscal.
Aparatului fiscal îi revin o seamă de drepturi privind evaluarea, stabilirea și
Încasarea creanțelor fiscale, precum și dreptul de aplicare a sancțiunilor cu caracter pecuniar în cazurile de abatere de la normele de drept fiscal. Concret, aceste drepturi se referă la:
Dreptul la informații. Administrația fiscală are dreptul de a cunoaște informațiile
cuprinse în documentele deținute de contribuabili sau terțe persoane care au legături cu acestea . Totodată, inspectorilor fiscali le revine obligația de a pastra secretul informațiilor și de a le utiliza pentru verificarea exactității obligațiilor fiscale ce revin contribuabililor. Dreptul de obținere a informațiilor nu trebuie confundat cu verificarea contabilității, ci se limitează la obținerea unor documente sau copii ale acestora pentru a efectua confruntarea cu elementele referitoare la obligația fiscală.
Dreptul de control. Controlul declarațiilor fiscale diferă în funcție de regimul de
impunere la care sunt supuși contribuabilii: regimul real sau regimul forfetar. În primul caz, se verifică documentele contabile care au stat la bază declarațiilor contribuabililor. Controlul documentelor și al declarațiilor fiscale constituie principalul mijloc de verificare pentru majoritatea impozitelor pe venit și pe actele de consum. În cazul regimului forfetar, se iau în considerație documentele din care rezultă suma totală a încasărilor sau valoarea cumpărărilor. Dreptul de control al inspectorilor fiscali nu se limitează doar la verificarea informațiilor din documentele contabile și asimilate acestora, ci include în sfera sa și alte documente și operațiuni care pot oferi informații necesare stabilirii exacte a obligației fiscale (verificări în vamă, verificări asupra operațiunilor economice desfășurate de contribuabili în spații proprii, închiriate sau utilizate fără existența unor documente legale, și verifcări la domiciliul contribuabililor.)
Dreptul de evaluare. Inspectorii fiscali au dreptul, în anumite situații, de a evalua
și aprecia materia impozabilă, ceea ce presupune interpretarea operațiunilor cu
caracter economic și valorificarea actelor care le reflectă, pentru a stabili natura reală a acestora și impozitul care trebuie aplicat. Situațiile în care organele fiscale uzează de acest drept pot fi: vânzarea unor imobile, donații, impozite forfetare pe beneficiile agricole, sau când declarațiile fiscale sunt tardive, ori când contribuabilul refuză să ofere explicațiile lămuritoare solicitate de fisc.
Dreptul de corectare. Ca urmare a evaluării și controlului materiei impozabile,
se poate constata eludarea legislației fiscale de către contribuabili, prin declarații fiscale defectuoase, cu omisiuni – cu sau fără intenție. În aceste cazuri, organele fiscale dispun de dreptul de a corecta obligația fiscalî prin două proceduri : (1) din inițiativa inspectorilor fiscali și (2) procedura contradictorie. Primul procedeu se aplică se aplică în situațiile în care contribuabili se opun controlului fiscal, sau se constată deficiențe ale declarațiilor fiscale provenite din evidențierea în contabilitate a operațiunilor economice în mod nereal, omiterea înregistrării unor documente existențe , constatarea unor erori sau inexacității în evidențele contabile.
Contribuabili au obligația de a plăti suma datorată și dreptul de a contesta hotărârea
inspectorilor fiscali pe cale legală.
Dacă apar dezacorduri în interpretarea legislației fiscale, chiar în condițiile respectării
de către contribuabili a procedurilor fiscale, se aplică preocedura de corectare contradictorie, care presupune ca, intr-un anumit interval de timp, în care poate dispune de consultanță din partea inspectorilor fiscali, contribuabilul sa-și dea acordul cu privire la observațiile primite sau să nu răspundă la acestea. În cazul formulării unor obiecțiuni de către contribuabil, organul fiscal trebuie să-l inștiinteze cu privire la decizia luată – respingerea sau acceptarea lor. Dacă persistă dezacordurile dintre părți, contribuabilii pot contesta decizia fiscului.
Dreptul de sancțiune. Dacă organele fiscale constată nerespectarea procedurii
fiscale (întârzieri în depunerea declarațiilor fiscale, sustragerea parțială sau totală de la plata impozitelor, plata cu întârzere a obligatiilor fiscale etc.), acestea au dreptul și obligația de a aplica sancțiunii pecuniare contribuabililor în cauză. În funcție de fapta săvârșită, sancțiunile îmbracă forme diferite: penalizări, amenzi, majorări, confiscări.
Amenzile și penalizările sunt specifice fiecărui tip de impozit și faptei sancționate; în
general, penalitățile nu pot depăși suma totală a obligației fiscale eludate. Confiscările se aplică dacă se constată bunuri economice a căror proveniență și drept de proprietate nu pot fi probate cu documente justificative.
Dreptul de încasare. Indiferent de modul de organizare a încasării impozitelor,
organele fiscale au dreptul să pretindă și să încaseze obligațiile fiscale de bază și suplimentare
rezultate în urmă controlului, în cadrul termenelor prevăzute de lege, pentru fiecare impozit în parte. Statul are drept de prioritate în încasarea creanțelor fiscale, cu căteva excepții prevăzute de lege (plata drepturilor salariale, în cazul falimentului, plata cheltuielilor de judecată ș.a.).
Dreptul de a încasa obligațiile fiscale de bază și suplimentare se exercită nu doare
în raport cu exigibilitatea fiscală curentă, ci și în cadrul unui anumit interval de timp stabilit prin lege, după care se intră în prescripție, astfel că nu se mai poate solicita contribuabililor plata obligației fiscale.
B) Drepturile plătitorilor
Legile fiscale conferă și contribuabililor plătitori o seamă de drepturi legate de activitățile de verificare și corectare a declarațiilor fiscale, precum și de actele de constatare întocmite de inspectori fiscali.
Drepturi legate de operațiune de control. Dacă organul fiscal solicită verificarea
contabilității sau examinarea mai detaliată a situației fiscale, contribuabilul trebuie anunțat, astfel încât pe timpul verificării să poată fi asistat de un consultant fiscal. Pentru efectuarea controlului la domiciliul contribuabilului, este necesară aprobarea prealabilă din partea organelor judecătorești.
Dreptul de a corecta erorile fiscale. La constatarea unor erori în contabilitate care
au influențat exactitatea declarațiilor fiscale, contribuabilul are dreptul de a evidenția corect operațiunile și de a reflecta aceste modificări în următoarea declarație fiscală. În eventualitatea unor sume plătite în plus, se efectuează compensări doar în cadrul aceluiași impozit. În cazul unor divergențe evidențiate prin procedura corectării contradictorii, interpretate în favoarea contribuabilului, plătitorul poate solicita organele fiscale încetarea dreptului de acționare asupra sa și corectarea corespunzătoare a rezultatelor verificării.
Dreptul de contestare. Rezolvarea situațiilor contencioase de natură fiscală
se caracterizează prin particularitatea ca, mai întâi, se urmează calea procedurilor administrative și doar ulterior se recurge la proceduri juridice. În majoritatea cazurilor, administarția fiscală soluționeazî contestațiile contribuabilulor prin procedura gratuită sau litigioasă și numai ulterior contribuabilii recurg la insanțele civile de judecată.
1.5.SISTEMUL PRELEVĂRILOR FISCALE, DEFINIREA,FORMELE ȘI IMPORTANȚA PRELEVĂRILOR FISCALE
Există mai multe moduri de abordare conceptuală în definirea prelevărilor fiscale. Ele pornesc fie de la modul de încasare al lor sub formă bănească, monetar-națională fie de la modalităților tehnic-operațională, fie, mai răspândite, de la modul financiar-obligatoriu de stabilire, urmărire și încasare a unor astfel de prelevări fiscale.
Prelevările fiscale reprezintă o formă a prelevărilor fiscale ale unei părți din veniturile sau averea persoanelor fizice și juridice, la dispoziția puterii de stat, centrale și locale, pentru acoperirea unor necesitați publice.
Formele sub care se practică acum prelevările fiscale sunt în principal impozitele și taxele, care în istoria finanțelor publice îsi au o vechime un loc și o formă delimitate.
La acestea s-au adăugat o nouă formă cu sensuri multiple de la începuturi promițătoare cunoscută sub denumirea de contribuții. Contribuțiile obligatorii apar ca o formă intermediară între impozite și taxe găsind-și aplicabilitate multiplă în statele federale su în constituirea unor organisme internaționale la care participă mai multe țări. Fiecare din aceste forme au caracteristici sau trăsături comune, dar fiecare au caracteristici specifice.
Insituirea și încasarea prelevărilor fiscale determină în realitate o importantă redistribuire PIB-ului, manifestând-și rolul pe plan economic, financiar și social.
În domeniul economic se manifestă ca pîrghii de stimulare sau de frănare a unor actrivități sau zone geografice, a consumului de bunuri sau prestațiilor de servicii. Ele pot îngrădi sau impulsiona relațiile comerciale cu exteriorul.
În domeniul social se manifestă prin folosirea lor ca instrumente de redistribuie a PIB, concretizăndu-se în mobilizarea lor la bugetul statului sau bugete locale sub forma impozitelor, taxelor și vărsămintelor obligatorii.În domeniul financiar prelevările fiscale constituie cea mai mare parte a resurselor financiare prin acoperirea necesităților publice centrale și locale. Ele constituie sursa veniturilor din bugetul statului, bugetele locale, bugetul asigurărilor și protecției sociale.
Contribuția cetățenilor la cheltuielile publice poate consta numai în plata impozitelor și a taxelor, iar acestea se pot stabili, potrivit articolului 139 din Constituția României, Revizuită numai prin lege sau în cazul impozitelor și taxelor locale, în limitele și în condițiile legii.
1.6. POLITICA FISCALĂ ȘI OBIECTIVELE POLITICII FISCALE
Politica financiară se definește ca fiind ansamblul măsurilor, acțiunilor și instrumentelor de colectare a resurselor financiare precum și de utilizarea acestora in scopul satisfacerii nevoilor publice.
Politica financiară este folosită în sfera repartiției produsului național brut când se constituie fondurile financiare, necesare satisfacerii cerințelor economice și sociale.
Politica financiară are menirea să constribuie la promovarea intereselor naționale, la realizarea independenței și suveranității țării precum și la cooperarea pe plan internațional.
Politica financiară a țării noastre are un caracter transformator. Politica financiară nu este stabilită odată pentru totdeauna ci ea evoluează și se perfecționează continuu.
Politica financiară este determinată în esență de sistemul politic, de legile economice din societate.
Politica fiscală pornește de la criteriul eficienței fiscale , al unui randament ridicat al acesteia în vederea asigurării unor venituri căt mai mari la bugetul de stat, încurajând activitatea economică, investițiile. concomitent cu promovarea echității în contribuția fiecaruia la formarea veniturilor și cu asigurarea protecției sociale. Activitatea de formare a resurselor financiare publice este urmată de un proces de redistribuire a resurselor colectate de către stat, către diversi beneficiari, de regulă diferiți de contribuabili. Prin urmare, politica financiară subsumează politica fiscală și politică bugetară deoarece modalitatea de redistribuire a veniturilor în economie se face prin intermediul bugetului de stat stat, al sigurarilor sociale de stat prin cheltuielilor publice aprobate prin legile bugetare anuale respective. Analiza fluxurilor financiare existente într-o economie ne arată modul în care politica fiscală și cea bugetară este necesar să fie corelate, deoarece; consumul populației depinde in mod direct de mărimea venitului disponibil. Astfel:
o creștere a impozitelor (și/sau a cotelor acestora) aplicate asupra venitului individual
al persoanelor fizice va conduce la o reducere a cheltuielilor de consum, a capacității de economisire, și implicit se va reduce cererea totală din economie. La fel și în cazul impozitelor aplicate asupra rezultatelor activității economice a persoanelor juridice;
cheltuielile statului pentru satisfacerea nevoilor publice sunt parte din cererea totală a
economiei.
În timp ce politica bugetară vizează dimensionarea cheltuielilor publice și modul în care sunt (re)direcționate veniturilor publice în vederea satisfacerii consumului public și furnizării de servicii si bunuri publice, politica fiscală are în vedere stabilirea volumului și a provenienței resurselor de alimantare resurselor alimentare a fondurilor fianciare publice, metodele de prelevare care urmează a fi utillizate, a obiectivelor și mijloacelor de realizare a acesteia utilizând instrumele sale specifice – impozitele si taxele.
Politica fiscală poate viza atingerea unor scopuri diferite fie de natura economică, fie de natură, economică, fie de natură socială , a infrastructurii publice.
Astfel prin intermediul politicii fiscale se poate acționa astfel incat să se protejeze sau să incurajeze anumite ramuri economice, iar, din acest punct de vedere intervenționismul fiscal vizezază obiective diferite, cum ar fi: stimularea agenților economici pentru efectuarea de investiții în anumite domenii; creșterea calității și competitivității produselor stimularea exportului, incurajarea micilor producatori; protejarea mediului inconjurător prin impiedicarea dezvoltării unor activitați care ar prejudicia mediul; stimularea
agriculturii și a subramurilor acesteia; asigurarea unei dezvoltări economice echilibrate și durabile la nivelul întregii tări prin reducerea disparițiilor regionale și, nu in ultimul rând, prin stimularea investitorilor în dezvoltarea activităților economico-sociale din zonele rurale.
Obiectivul fundamental al politicii financiare ( cu cele două componente ale sale:
politica fiscală și politica bugetară) îl reprezintă asigurarea unui echilibru între cererea totală și oferta totală de resurse și utilități publice. Acest obiectiv este urmat îndeaproape de un altul – asigurarea-echilibrului bugetar. "
În realizarea unei bune desfășurari a activitații economice a statului autoritățile publice competente stabilesc obiective strategice cu acțiuni și măsuri specifice menite să contribuie la buna funcționarea mecanismelor statului la colectarea cât mai corectă și în integralitate a
Resurselor financiare la nivelul bugetului consolidat al statului și nu în ultimul rând, la
dezvoltarea echilibrată a economiei pe întreg teritoriul ei.
Obiectivele politicii fiscale sunt strâns corelate cu funcțiile politicii și cu efectele acestora asupra economiei naționale, precum si cu rezultatel obtenabile prim folosirea impozitelor, împrumuturilor de stat, cheltuielilor bugetare ca instrumente de intervenție la îndemâna autorităților publice. Economistul Richard Musgrave a identificat trei funcții ale politicii fiscale interconditionate și corelate cu rolul statului in economie: de alocare, de distribuție și de stabilizare. Rolul alocativ al politicii fiscale este acela de a cuantifica oportunitatea intervenției statului în economie pentru corectarea eșecurilor pieței prin identificarea formelor acestor derapaje ale pieței și prin alocarea eficientă, a resurselor pentru preînâmpinarea și reducerea unor astfel de “insuccese’’. Implicarea statului în economie, prin intermediul politicii fiscale în corectarea procesului de alocare/realocare a resurselor se va face după analizarea principalilor factori care conduc la o disfuncție a pieței, respectiv: bunurile publice, bunurile de merit, bunurile de nemerit, externalitățile, puterea de monopol și asimetriile și imperfectiunile informaționale.
Rolul distributiv al politicii fiscale își are originea în existența unor inegalități în repartiția veniturilor, oricât s-ar încerca sunt imposibil de eliminat. In realizarea cât mai aproape de optim a acestui rol trebuie avute in vedere următaorele cerințe:
– eficiența – prin stimularea tuturor agenților economici în obținerea de rezultate in economie;
– echitatea – actorii vieții economice să fie remunerați în funcție de randamentul obținut;
– solidaritatea – coeziunea de acțiune care priveste pe cei aflați temporar în dificultate;
– creșterea economică – fundamentarea politicii fiscale trebui să țină cont, să susțină și să încurajeze sporirea produsului intern brut in mod durabil.
Rolul politicii fiscale de stabilizare a vietii economice este dependent de politica bugetară
aplicată, precum și de politică de dezvoltare regională. Astfel, prin intermediul bugetului de stat se stabilește un raport între veniturile publice – format în proporție de peste 90% din impozite și taxe – și nevoile sociale – pentru care se efectuează cheltuieli publice urmărindu-se evitarea inechității in repartiția sarcinilor fiscale asupra membrilor societății.
Din studiile efectuate s-a putut constata că, de cele mai multe ori, autoritățile publice au folosit și folosesc politica fiscală pentru atingerea unor ținte nonfiscale, de ordin economic, cum ar fi: influențarea proceselor economice, corectarea ciclului economic, înlăturarea dezechilibrelor din economie. În acest sens, urmărind direcțiile cele mai generale pe care se așează politicile fiscale, putem distinge, ca obiective globale ale politicii fiscale: stabilizarea economică; reglarea conjuncturală și relansarea economiei: restructurarea și creșterea economică; modernizarea aparatului productiv.
CAPITOLUL 2
NOȚIUNI GENERALE DESPRE IMPOZITE
2.1.APARIȚIA ȘI EVOLUȚIA ISTORICĂ A IMPOZITELOR
Impozitele sunt procedeul financiar principal de formare a fondurilor bănești necesare statului, care a apărut și este cunoscut din Antichitate și a evoluat în forme -multiple în toate perioadele istorice, păstrîndu-și importanța pînă în zilele noastre.
De la apartiția lor, impozitele au fost concepute și aplicate diferit, condiționat de dezvoltarea economico-socială și de chletuielile publice acceptate în fiecare stat. Date despre impozitele cheltuielile publice din Antichitate se cunosc mai ales din istoria statelor antice și romane.
În republicele grecești, ca în statul antic roman, erau considerate publice chletuielile pentru organele de conducere statală, pentu întreținerea și înzestrarea forțelor armate și de ordine publică, construcția și înarmarea corăbiilor de razboi, construirea de drumuri, lucrări de utilizare comunală, pentru temple și serbări religioase, ca și pentru distracțiile publice.
Pentru toate aceste chletuieli publice primele resurse erau cele domeniale obținute prin exploatarea unor bogății naturale aflate în patrimoniul statului, ca, de exemplu, minele de argint și carierele de marmură ăn republicile grecești.
În completarea resurselor domeniului public, în fiecare dintre aceste state au fost instituite impozite diferite, unele ordinare sau curente, altele extraordinare.
În statul antic atenian, principalul impozit era pretins de la proprietarii de terenuri și alte bunuri. Acesta era urmat de impozitele asupra veniturilor meseriașilor, de taxele pentru vînzarea în piață a produselor agricole, precum și de impozitul extraordinar pe veniturile cetățenilor bogați perceput în timp de război, ca o îndatorire de onoare a acestor cetățeni.
În statul roman antic, în toate etapele de evoluție istorică, principalul impozit a fost tributum. La început acest impozit era perceput numai de la locuitorii provinciilor cucerite, fie pe valoarea pămantului stăpînit în mod individual, fie ca zecime din produsul brut. Ulterior tributum a fost extins ca impozit cetățenesc statului român care aveau proprietăți imobliare, iar mai tărziu și pentru bunuri mobile.
În Evul Mediu impozitele erau de asemenea diferite de la un stat la altul, condiționat de dezvoltarea economico-socială diferită ca și concepții și tradiții proprii.
În Anglia, timp îndelungat, impozitul principal era cel datorat de către proprietarii de pământ.
Între impozitele din Evul Mediu sunt remarcabile și cele aplicate în Principatele
Române, în care șirul mare al dărilor ordinare cuprindea birul așezat ca ,,cislă,, asupra
localităților și perceput cu denumirea de ,,sferturi,,, văcăritul, pogonăritul, vinăritul, tutunăritul, oieritul etc., cărora li se adăugau dările extraordinare.
Unul dintre exemplele mai grăitoare despre sporirea numărului și felului impozitelor l-a oferit Franța, în care monarhii au păstrat pînă la Revoluția din 1789 dreptul de a institui impozite.
În perioada contemporană, exercitarea dreptului parlamentelor- ca organe reprezentative- de a institui și modifica impozitele a fost dominată de creșterea continuă a cheltuielilor publice în toate statele. În consecință, parlamentele din statele contemporane au fost și sunt de cele mai multe ori forțate de împrejurări să sporească impozitele, consimțămîntul cetățenilor la aceste impozite considerîndu-se exprimat prin votarea legilor referitoare la impozite de către reprezentanții lor în parlamente.
Din evoluția modernă a impozitelor sunt remarcabile indeosebi impozitele pe venituri reglementate în primele decenii ale acestui secol în Franța, Italia, Anglia și alte state europene, pornind de la concepția engleză de prestabilire a unor categorii de venituri denumite cedule pentru proprietățile agricole, veniturile proprietăților clădite, beneficiile comerciale și industriale, salariile, veniturile profesionale și alte venituri.
Evoluția modernă a impozitelor în Europa este marcată de inlăturarea deosebirilor dintre legislațiile fiscale naționale ale statelor membre ale Comunităților Europene, de armonizarea acestor legislații și de instituirea unor procedee fiscale cît mai asemănătoare politicii fiscale comunitare.
2.2. CONȚINUTUL, TRĂSĂTURILE REGLEMENTAREA JURIDICĂ A IMPOZITELOR
Cuvăntul impozit (impozitum) derivă din din latinescul imponere care, în acest caz, semnifică faptul că statul, în calitatea sa de autoritate publică, impunere care, în acest caz, semnifică faptul că statul, în calitatea sa de autoritate publică, impune supușilor săi obligația
de a contribui la acoperirea cheltuielilor sale, plătindu-i anumite sume de bani, denumite
impozite.
Impozitele în bani au fost primele elemente de finanțe, dar vreme îndelungată ele au
fost folosite alături de dările în natură și prestațiile obligatorii în muncă, toate acestea fiind
datorate nu numai regelui, a cărui cămară se confunda cu visteria statului, ci și a stăpânului
sau clerului. Tocmai de aceea, noțiunea de impozit avea o semnificație mult mai largă, incluzând toate aceste contribuții, atât sub formă bănească cât și în natură, atât în favoarea statului (domnitorului), căt și în favoarea stăpânului și a bisericii.
Abia în capitalism, cănd visteria statului se separă de cea a domnitorului, încercându-se a se face ordine în administrarea banului public, impozitele îmbracă exclusiv sau prioritar forma bănească și se varsă la bugetul statului pentru acoperirea cheltuielilor publice.
Rațiunea de a fi a impozitelor este de ordin financiar. Pentru a funcționa, statul are nevoie de bani, iar pentru a-i procura pretinde impozite. De aceea, prima și cea mai însemnată funcție a impozitelor a fost și continuă să rămână funcția lor de mobilizare de venituri pentru stat, aceasta fiind și funcția lor tradițională.
Cu timpul la baza impozitelor sunt așezate rațiuni noi, de ordin economic și social, astfel că impozitele dobândesc și funcții noi. Impozitele sunt activizate ca pârghii fiscale, statul utilizându-le, prin diferențierea tratamentului fiscal, în raport cu anumite interese economice și sociale, pentru stimularea activităților dezirabile sau pentru inhibarea celor nedorite, pentru redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut.
O definiție riguroasă dă profesorul Constantin Tulai, în opinia căruia ,, impozitele reprezintă în zilele noastre obligații pecuniare pretinse, în temeiul legii, de către autoritatea publică, de la persoane fizice și juridice, în raport cu capacitatea contributivă a acestora, preluate de la bugetul statului în mod obligatoriu, cu titlu definitiv și fără contraprestație imediată și folosite de către acesta ca resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice și ca instrumente de influențare a comportamentului plătitorilor, astfel încât interesele acestora să fie armonizate cu interesul public”
Din definiție se pot desprinde următoarele trăsături ce caracterizează impozitele:
– impozitul este o contribuție pecuniară, forma bănească devenind tipică, chiar
dacă la începuturile existenței sale această contribuție a cunoscut și forma în natură;
– impozitul este o contribuție obligatorie, plata acestuia către stat fiind o sarcină
impusă tuturor persoanelor fizice și juridice care realizează venituri sau dețin un anumit gen de avere pentru care, potrivit legii, datorează impozit;
– impozitul se determină în raport cu capacitatea contributivă a fiecărui plătitor;
– impozitul este o prelevare cu titlu definitiv și gratuit, în sensul că sumele
achitate de contribuabili nu au echivalent direct și imediat în folosul plătitorilor de impozite.
Totuși impozitele sunt destinate pentru acoperirea unor cheltuieli ce urmează a se
efectua în beneficiul tuturor membrilor societății, dar contraserviciul nu este imediat și nu este
obligatoriu;
– impozitele au o dublă calitate : resurse pentru acoperirea cheltuielilor publice
și pârghii fiscale utilizate de stat.
În virtutea suveranității sale fiscale, statul stabilește în mod unilateral obligațiile fiscale ale plătitorilor și exercită constrângerea împotriva celor care nu-și plătesc impozitele la timp.
Resursele fiscale – componente de bază ale veniturilor bugetului public – se realizează în cadrul unor raporturi juridice de drept financiar, sau mai precis de drept fiscal.
Definim raporturile juridice de drept fiscal ca fiind relațiile financiare care se formează în procesul de instituire și percepere a impozitelor, taxelor și altor contribuții datorate bugetului public, relații reglementate de normele dreptului fiscal.
Raportul juridic de drept fiscal este un raport juridic obligațional, în conținutul căruia intră atât dreptul de creanță ce aparține subiectului activ – creditorul, cât și corelativul acestui drept, adică latura pasivă a raportului, care este datoria (obligația) ce incumbă subiectului pasiv – debitorul.
Cu privire la izvorul raportului juridic de drept fiscal în literatura juridică, drept financiar s-a susținut teoria potrivit căreia ,, obligația de impozit și celelalte obligații financiar – bugetare au particularitatea de a izvorî exclusiv din lege, datorită faptului că impozitele, taxele și celelalte venituri publice se pot institui numai prin lege ale Parlamentului’’.
Teoria de mai sus este susținută și de profesorul D.Drosu Șaguna: ,, Izvorul obligației bugetare va fi întotdeauna legea sau actul normativ cu valoare de lege care instituie și reglementează un venit al bugetului de stat (impozit sau taxă)’’
Legea privind Codul fiscal nr. 572/2003 a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004.
Stabilirea cadrului legal pentru impozitele și taxele cuprinse în sfera sa de reglementare, precizarea contribuabililor care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora se face prin Codul fiscal.
Legea nr. 571/2003 proclamă supremația Codului fiscal asupra oricăror prevederi din alte acte normative în materie: ,, În materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prelevează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codului fiscal,, [art.1 alin (3)]. În situația de conflict între normele Codului fiscal și o prevedere a unui tratat la care România este parte, urmează a se aplica prevederea acelui
tratat [art.1 alin (3)].
Impozitele și taxele reglementate prin Codul fiscal, prevăzute la art. 2 al Legii 571/2003, sunt:
impozitul pe profit;
impozitul pe venit;
impozitul pe venitul microîntreprinderilor;
impozitul pe veniturile obținute în România de nerezidenți;
impozitul pe reprezentanțe;
taxa pe valoarea adăugată;
impozitele și taxele locale.
Drepturile și obligațiile părților din raporturile juridice fiscale privind administrarea
impozitelor și taxelor datorate bugetului de stat și bugetelor locale, prevăzute de Codul fiscal, sunt reglementate prin normele juridice cuprinse în Codul de procedură fiscală.
2.3. ELEMENTELE TEHNICE IMPOZITULUI
Elementele tehnice ale impozitului, intâlnite în teoria și practica financiară sunt: subiectul, suportatorul, materia impozabilă, sursa impunerii, unitatea de impunere, cota impozitului, asieta, termenul de plată, facilitățile acordate și altele.
Subiectul impozitului, adeseori denumit plătitor sau contribuabil, este persoană fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. De obicei subiectul impozitului este, sau ar trebui sa fie, și cel ce suportă plata finală a impozitului.
Uneori însă, suportatorul (destinatarul) impozitului este o altă persoană decât subiectul. Este posibilă această situație deoarece, prin diverse căi și mijloace, într-o măsură mai mică sau mai mare, unele impozite plătite de persoane fizice sau juridice pot fi transpuse în sarcina altor persoane. Avem de-a face cu ceea ce se numește incidență indirectă a impozitului. Are loc deci transmiterea sarcinii fiscale, ajungându-se astfel la fenomenul de repercusiune fiscală.
Materia impozabilă, numită adeseori și obiectul impozabil, este reprezentată de veniturile realizate de contribuabil, de averea pe care o deține sau, uneori și de cheltuieli. În cazul impozitelor directe, venitul și averea apar în calitatea de obiect al impunerii. Astfel, în cazul impozitului pe salarii obiectul impozitului îl constituie salariul și alte drepturi de
personal, la impozitul pe profit – profitul obținut de agenții economici, la impozitul pe donații
Sursa impozitului arată din ce se plătește impozitul: din venit sau din avere
(succesiuni) bunurile mobile și immobile care fac obiectul donației (succesiuni). În cazul
impozitelor indirecte, obiectul impunerii îl constituie produsul care face obiectul vânzarii, serviciul prestat sau lucrarea executată, bunul importat sau exportat etc.
Veniturile, ca sursă a impozitului pe venit, pot îmbrăca mai multe forme: salariu, profit
dividente etc. În cazul impozitului pe venit, sursa impozitului coincide în toate cazurile cu obiectul impunerii, Averea poate să apară fie sub formă de capital (în cazul acțiunilor emise de societățile de capital), fie sub formă de bunuri (mobile și imobile). La impozitele pe avere, de regulă, sursa nu coincide cu obiectul impunerii deoarece impozitul se plătește din venitul realizat de pe urma averii respective și anume în situații excepționale se întâmplă ca impozitul să fie plătit din avere.
Unitatea de impunere reprezintă unitatea de măsură în care se exprimă dimensiunea materiei impozabile în vederea cuantificării. De exemplu, la impozitul pe venit unitatea de impunere este unitatea monetară, la impozitul pe clădiri metrul pătrat de suprafață utilă, la impozitul funciar hectarul etc. Este important acest element deoarece pe unitatea de impunere se stabilește mărimea impozitului datorat.
Cota de impunere (cota impozitului) este reprezentată de impozitul aferent unei unități de impunere. Cota de impunere poate fi fixă, cănd impozitul aferent unității apare ca o mărime invariabilă, exprimată în mărimi absolute, sau procentuală, exprimată în mărimi relative.
Cotele procentuale, după felul în care sunt stabilite, raportul dintre ele și materia impozabilă pot fi proporționale, progresive și degresive.
În cazul impunerii în cote progresive simple (globale), material impozabilă este secționată pe clase în raport cu mărimea ei, cotele cresc pe fiecare clasă următoare, iar impozitul se stabilește prin aplicarea cotei corespunzatoare clasei de încadrare a venitului asupra întregului venit realizat. Sunt dezavantajați cei care se află în imediata apropiere a clasei anterioare, deoarece întegul venit este impozitat cu cota aferentă clasei de încadrare. Desigur că aceasta poate incita la fraudă fiscală, contribuabilul ce realizează un anumit venit fiind preocupat să nu treacă în clasa următoare, dacă cota care urmează îl dezavantajează puternic.
Asieta (modul de așezare a impozitului) reflectă totalitatea operațiunilor întreprinse de organele fiscale pentru identificarea evaluarea materiei impozabile și pentru determinarea sumei impozitului datorat statului.
Prin lege se precizează și termenele la care trebuie să se facă plate și ele, de regulă, sunt diferite în raport cu mărimea impozitului și periodicitatea realizării veniturilor.
Legea face distincție între momentul în care este datorat impozitul și momentul
când plata devine exigibilă. Pentru situațiile în care apar întârzieri de plată se percep majorări și legea precizează cât anume reprezintă plata pentru fiecare zi de întârziere a plății. Dacă avem de a face cu un contribuabil rău platonic, organele fiscale trebuie să intervină prin procedură de urmărire și execuție silită.
2.4. STABILIREA OBIECTULUI IMPOZABIL
Stabilirea obiectului impozabil are drept scop constatarea și evaluarea materiei impozabile.
Constarea existenței materiei impozabile se efectuează, de regulă, concomitent cu identificarea plătitorului și urmărește supunerea la impunere a tuturor elementelor componente ale acestuia.
Evaluarea materiei impozabile presupune determinarea dimensiunii acesteia.
Exactitatea este prima condiție pe care trebuie să o îndeplinească metodele de evaluare folosite pentru ca impozitul să aibă un bun randament, pentru ca impunerea să fie echitabilă și pentru ca impozitul să nu provoace distorsiuni economice de origine fiscală. În cazul subevaluării materiei impozabile, reducerea încasărilor la buget. În schimb supraevaluarea duce la creșterea abuzivă a impozitelor, fiind nedreaptă și provocând, și ea, distorsiuni economice. Cea de-a două condiție pe care trebuie sa o îndeplinească metodele de evaluare folosite este discreția. Organele fiscale trebuie să procedeze astfel incât să deranjeze căt mai puțin posibil pe contribuabil.
Practica fiscală a consacrat două mari metode de evaluare și anume:
metoda evaluării indirecte
metoda evaluării directe
Evaluarea pe baza indiciilor sau semnelor exterioare presupune existența unor
indicii sau semne exterioare materiei impozabile care trebuie să fie pentru ca, pe baza lor, să se poată aprecia adevăratul volum al materiei. Evaluarea forfetară nu-și propune să stabilească cu exactitate nivelul materiei impozabile, ci se mulțumește cu o valoare medie a acesteia.
Tehnica forfetară de evaluare poate fi legală sau convențională. În cazul forfetării legale se pleacă de la datele fixate cu anticipație de către leguitor și strâns legate de materia impozabilă. El stabilește o prezumție legală cu privire la unele elemente indispensabile pentru existența materiei impozabile.
Evaluarea forfetară legală iși gasește astăzi aplicabilitatea în unele tări. În România, în cazul exploatărilor agricole, stabilindu-se venitul mediu la hectar, diferențiat pe tipuri de culturi și pe zone.
Evaluarea forfetară covențională presupune existența unui acord între contribuabil și reprezentantul fiscului, aceștia convenind în privința volumului materiei impozabile pentru o perioada de timp determinată. Acest acord se stabilește individual, între fiecare contribuabil și fisc.
Evaluarea forfetară prezintă avantajul că este extrem de simplă, ea fiind preferată în cazurile în care materia impozabilă nu poate fi stabilită cu exactitate.
Evaluarea directă a meteriei impozabile se poate realiza deci prin două variante:
evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane;
evaluarea pe baza declarației contribuabilului.
Evaluarea pe baza declarației unei terțe persoane se utilizează în situația în care
o terță persoană are cunoștință despre mărimea obiectului impozabil, fiind obligată, prin lege, să prezinte organului fiscal o declarație scrisă în acest sens. Agenții economici declară salariile pe care le plătesc angajați lor, chiriașii declară chiria plătită proprietarului etc.
Evaluarea pe baza declarației contribuabilului se realizează cu participarea
directă a subiectului impozitului. În vederea impunerii, subiectul impozitului este obligat să țină o evidență, să întocmească bilanț fiscal și să prezinte o declarație cu privire la venitul și averea sa, pe baza căreia organele fiscale evaluează materia impozabilă.
2.5 STABILIREA SUMEI IMPOZITULUI
După stabilirea și evaluarea materiei impozabile se trece la lichidarea impozitului. Simplu spus, lichidarea impozitului înseamnă calculul sumei datorate de către contribuabil, adică stabilirea debitului său fiscal. În funcție de modalitatea de stabilire a cuantumului impozitului datorat, impozitele pot fi de repartiție sau de cotitate. În cazul impozitului de repartiție, legiuitorul stabilește mai întâi volumul al impozitului la nivelul întregii tări. Acesta se determină pornind de la contingentul impozitului, stabilit de lege la nivel național, repartizat apoi pe zone ale țării și pe unității adiministrativ – teritoriale.
Datorită neajunsurilor sale, impozitul de repartiție a fost înlocuit cu cel de cotitate.
În cazul impozitului de cotitate, cota este stabilitată de către leguitor prin legea de institure a impozitului, astfel că impozitul se va stabili de data aceasta de jos în sus, mai întâi la nivelul fiecărui contribuabil, iar apoi, prin însumare la nivelul unităților administrativ- teritoriale și la nivel național.
2.6. ÎNCASAREA IMPOZITELOR
După stabilirea cunatumului impozitului, organele fiscale aduc la cunoștință plătitorului suma datorată cu titlu de impozit și termenele de plată ale acestuia, apoi trec la perceperea (încasarea) impozitului.
Perceperea impozitelor se realizează pe trei căi, și anume:
Organele fiscale încasează impozitul direct de la contribuabil prin două variante:
prima, când organul fiscal se deplasează la contribuabil pentru a cere plata impozitului, caz în care spunem că impozitul este cherabil;
a doua, când contribuailul se deplasează din proprie inițiativă la organul fiscal pentru a-și achita obligațiile fiscale, caz în care spunem că impozitul este portabil;
Încasarea impozitului de către organele fiscale prin stopaj la sursă. Această
cale constă în aceea că impozitul se calculează, se reține și se varsă la bugetul statului de către o terță persoană. Astfel societățile comerciale, regiile autonome, insituțiile publice ș.a. sunt obligate să calculeze și să rețină impozitul pe salarii datorat de personalul angajat și să-l verse la buget; editurile sunt obligate să calculeze și să rețină din drepturile de autor impozitul pe venit pe care îl varsă statului; la fel procedează și băncile și alte instituții financiare la plata impozitului pe dobănzile cuvenite deținătorilor de hărtii de valoare sau titularilor de depozite de bani în cont;
Perceperea impozitului prin aplicarea de timbre fiscale mobile se utilizează
în cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile în justiție, pentru actele, certificatele și alte documente eliberate de notarii publici și de alte organe ale administrației de stat.
Aparatul fiscal trebuie să acționeze astfel încât să dea dovadă de transparență în
toate măsurile întreprinse pentru identificarea și evaluarea materiei impozabile, determinarea și perceperea impozitelor. Eficiența acestor măsuri poate fi atestată de o arie restrânsă de manifestare a evaziunii fiscale și de un grad cât mai mare de încasare a impozitelor.
2.7 EVAZIUNEA FISCALĂ, PRESIUNEA FISCALĂ
2.7.1. CAUZELE ȘI EFECTELE EVAZIUNII FISCALE
Înțelegerea fenomenului evaziunii fiscale sub formele sale, combaterea și prevenirea ei necesită cunoașterea mai întâi a cauzelor acesteia.
Presiunea fiscală, multiplele și excesivele sarcini fiscale se determină unele categorii de contribuabili să se exchiveze, sub diferite forme și pe anumite căi la plata impozitelor și taxelor.
Gradul de rezistență impozitelor este direct proportional cu mărimea obligatiilor fiscale.
În același timp, trebuie spus că una dintre cauzele evaziunii fiscale o constituie și insuficienta educatiei civice, cetățenești, a educației fiscale a contribuabililor, cât și unele excese ale organelor fiscale.
O cauză majoră a amplificării fenomenului de evaziune fiscală o constituie si sistemul legislativ fiscal, care deși este incomplet, are mari lacune, imprecizii, ambiguități si chiar contradict, toate acestea făcând ca un contribuabil evazionist să aibă un spațiu larg de manevră în a efectua diverse operațiuni pentru a se sustrage de impozitelor si taxelor datorate statului.
Controlul financiar insuficient, lipsa unui control bine organizat, cu personal temeinic pregătit profesional, coerent și intransigent, poate constitui o altă cauză a evaziunii fiscale.
Căile de eludare a legislației fiscale diferă de la o categorie de contribuabili la alta, în funcție de natura și proveniența veniturilor și averii supuse impozitării; de modul de determinare a bazei impozabile, de (activitatea organelor fiscale, de organizarea controlului fiscal și de alți factori.
Dintre toate categoriile de contribuabili, salariații sunt aceia care dispun de cele mai puține posibilități de eludare a legislației fiscale, deoarece impunerea acestora se face pe baza declarației angajatorului. În același timp, comercianții, industriașii, liber profesioniștii dispun de multe posibilități de eschivare de la plata impozitelor pe care le oferă impunerea pe baza de declarație.
In anii tranziției, evaziunea fiscală, sub formele sale, se datorează urmatoarelor cauze:
Legea nr. 31/1990 oferă posibilitatea autorizării și funcționării societăților
comerciale, cu un obiect complex de activitate, fără să se verifice in prealabil
dotările și condițiile reale de desfășurare a acestora in cadrul legal;
limita minima a capitalului pentru S.R.L.-uri nu face posibilă recuperarea
sumelor restante datorate bugetului statului;
– procedura necorespunzătoare de judecare a contestațiilor împotriva confiscărilor făcute de Garda Financiară, deoarece nu este citat ca parte în process și organul de control, situație ce permite agenților economici să prezinte instanțelor numai probele care le convin sau procurate ulterior datei controlului;
lipsa de operativitate sau chiar refuzul organelor vamale în furnizarea de informații privind operațiunile de vămuire în vederea identificării operative a cazurilor de contrabandă și, deci, de evaziune fiscală;
lipsa unor prevederi legale și a unor sancțiuni mai severe pentru inexistența documentelor de insoțire a mărfurilor pe tot circuitul parcurs de acestea, in vederea eliminării posibilităților de procurare ulterioară a unor acte justificative in cazul operațiunilor surprinse de organul de control etc.
Organele Fiscale centrale și locale au sarcina să combată și să prevină eveziunea fiscală.
În acest scop aparatul fiscal trebuie să fie temeinic pregătit profesional și să aibă o comportare corectă demnă, ireproșabilă, să cunoască toate căile practicării evaziunii fiscale, sa-i îndrume cu privire la modul de tinere a contabilității proprii, la întocmirea documentelor, la completarea declarațiilor de impunere, la calcularea corectă a bazei impozabile, la aplicarea întocmai a cotelor de impozite să exercite un control riguros, ferm, asupra plătitorilor de impozite și în caz de abateri să aplice sancțiunie fiscale legale.
Combaterea și prevenirea evaziunii fiscale necesită ca guvernul să investească resurse importante din bugetul statului, în salarizarea corespunzătoare a personalului și în dotarea materială foarte bună, angajarea de specialist în domeniile conexe ale controlului fiscal (juriști, ingineri, informaticieni ș.a.).
În același timp este necesară conlucrarea între organele de control și serviciile secrete, acestea din urma având posibilitatea de a oferi informații exacte despre fenomenul evaziunii fiscale (firmele implicate, persoane, filiere, locuri de depozitare si comercializare, transferurile de numerar sau decontările bancare, identificarea persoanelor corupte din sistem sau implicate în activități comerciale nelegale etc.).
Combaterea și prevenirea evaziunii fiscale necesită elaborarea unei legislații adaptate permanent la realitățile existente cu sancțiuni care să permită in primul rănd recuperarea creanțelor cuvenite bugetului statului, sancționarea drastică a celor vinovați, precum și retragerea unor drepturi de a mai desfașura activități comerciale pe teritoriul țării.
Pentru combaterea și prevenirea evaziunii fiscale pot fi folosite următoarele căi:
unificarea legislației fiscale și mai buna corelare a acesteia cu ansamblul cadrului legislativ din economie; eliminarea acelor prevederi din actele normative, care pot favoriza evaziunea fiscală și o mai bună corelare a facilităților fiscale; reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului Finanțelor, astfel incât să se elimine paralelismul și suprapunerile din activitatea organelor de control fmanciar în ceea ce privește supravegherea fiscală și combaterea evaziunii fiscale; organizarea aparatului fiscal pe baza principiului separării atribuțiilor; trecerea în prim plan a controlului prin sondaj și a controlului permanent; editarea unor publicații specializate de către Ministerul Finanțelor, care să faciliteze înterpretarea unitară a actelor normative; stabilirea unui raport optim între salariu și stimulente pentru cointeresarea aparatului fiscal și chiar desființarea acestui sistem păgubos atât pentru stat, cât și pentru contribuabil; implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare pentru identificarea, analiza si combaterea fenomenului evazionist; instituirea unui sistem intern de pregătire permanentă a personalului din Ministerul Finanțelor, cu atribuții în identificarea și combaterea evaziunii fiscale etc.
2.7.2. POSIBILITĂȚI DE COMBATERE A EVAZIUNII FISCALE
Faptele de sustragere de la impunere sau plată pentru impozite, taxe, contribuții datorate bugetului public au fost denumite în doctrină drept fapte de evaziune fiscală.
In literatura de specialitate este întâlnită ideea unei sfere mai largi a noțiunii de evaziune fiscală, decât cea care face obiectul dreptului, vorbindu-se de o evaziune fiscală legală și de o evaziune fiscală frauduloasă.
Evaziunea fiscală legală, adică la adăpostul legii, ar permite sustragerea de la impunere a unei părți din material impozabilă fără ca această conduită să fie considerată ca o încălcare a legii. Astfel, în situația reducerii impozitului ca urmare a scăderii din profitul impozabil a cheltuielilor de sponsorizare, suntem în ipoteza evaziunii fiscale legale.
Evaziunea fiscală frauduloasă este realizată prin încălcarea dispozițiilor legale, iar autorii faptelor respective sunt pasibili de răspundere juridică contravențională sau penală.
Actul normativ care reglementează, în prezent, evaziunea fiscală frauduloasă este Legea nr.241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.
Scopul legii – așa cum rezultă din titlul ei – este acela de a preveni producerea 2
consecințelor sancționării la care persoanele se expun în cazul sustragerii frauduloase de la
indeplinirea îndatoririlor fiscale și de a constitui instrumentul juridic în temeiul căruia să fie angajată răspunderea penală a celor care, cu rea-credință, încalcă prevederile legii.
Elementul material al infracțiunilor de evaziune fiscală se poate realiza printr-o
acțiune, putând consta în ascunderea bunului ori a sursei impozabile, evidențierea în actele contabile sau în alte documente legale a cheltuielilor care nu au la bază documente legale a cheltuielilor care nu au la bază operațiuni reale ori evidențierea altor operațiuni fictive; alterarea, distrugera sau ascunderea de acte contabile; executarea de evidențe duble, sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale, vamale; substiuirea, degradarea sau instrăinarea bunurilor sechestrate etc.
Elementul material al infracțiunii private îmbracă și forma inacțiunii: omosiunea evidentierii în acte contabile a operațiunilor comerciale etc.
2.7.3 PRESIUNEA FISCALĂ
Autoritățile publice percep impozite pentru că Guvemul are nevoie pentru acoperirea cheltuielilor publice necesare satisfacerii nevoilor colective. Dar, în cazurile în care impozitele definesc anumite limite, cănd se inhibă inițiativa și se ajunge la revolte fiscale sau la alte acțiuni de acest gen, înseamnă că ne aflăm în situația în care contribuabilii resimt din plin presiunea fiscală, presiune care conduce la împiedicarea unui comportament normal în cadrul economiei și în societate. Pragul fiscalității a fost inălțat mereu de către teoreticieni, iar practica 1-a depășit de fiecare dată. Din această cauza se poate spune ca existența unui prag maxim pentru presiunea fiscală este dificil de determinat. Presiune fiscală maxima variază în funcție de consecințele economice și sociale. Nivelul presiunii fiscale este dat de politica fiscală promovată prin intermediul părghilor economico finaciară-impozitele și taxele-dar și de instabilitatea sistemului fiscal . Permanenta schimbare a nivelului cotelor de impozitare și apariția de noi și noi impozite au condus la diversificarea formelor presiunii fiscale și la apariția anumitor limite ale acesteia.
1. Limite de ordin psihologic și politic, care sunt impuse de reacțiile contribuabililor care pot să opună o puternică rezistență creșterii prelevărilor obligatorii, atunci cănd ei consideră a fi excesive, prin: evaziune, fraudă, reducerea activității productive, mișcări de protest sau greve;
2. Limite de ordin economic, care țin de faptul că prelevările obligatorii pot avea ca efect frânarea inclinației spre muncă, scăderea investițiilor și a dorinței populației de a economisi, precum și reducerea spiritului intreprinzator;
3. Compensațiile induse de presiunea fiscală, care se exprimă prin faptul că aceasta constituie și un avantaj pentru contribuabili prin intermediul cheltuielilor publice pe care le finanțează.
Presiunea fiscală se masoară ca raport între suma prelevărilor obligatorii dintre buget (impozite, la care se adaugă și contribuția pentru asigurările sociale de stat, contribuția pentru ajutorul de șomaj, contribuția pentru fondul de sănătate) și produsul intern brut.
2.8 CLASIFICAREA IMPOZITELOR
Odată stabilită mărimea impozitului, organele fiscale trebuie să aducă la cunoștiință contribuabililor cuantumul impozitului datorat statului și termenele de plată a acestuia. După aceasta se trece la perceperea (încasarea) impozitelor. De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe metode de percepere a impozitelor: străngerea impozitelor datorate statului de către unul din contribuabilii fiecarei localități; încasarea impozitelor prin intermediul unor concesionari (arendași); perceperea impozitelor de către aparatul specializat (fiscal) al statului. Încasarea impozitelor printr-un aparat fiscal propriu s-a generalizat în perioada capitalismului ascendent și se utilizează și în prezent. În condițiile existenței unui asemenea aparat, perceperea impozitelor se realizează astfel: a) direct de către organele fiscale de la plătitori : b) prin stopaj la sursă ; c) prin aplicarea de timbre fiscale. Încasarea impozitelor de către organele fiscale direct de la plătitori cunoaște două variante de realizare: cănd plătitorul este obligat să se deplaseze la sediul organelor fiscale pentru a achita impozitul datorat statului (în acest caz avem de-a face cu așa-numitul impozit portabil); cănd organul fiscal are obligația de a se deplasa la domiciliul plătitorilor pentru a le solicita să achite impozitul (este vorba aici de impozitul cherabil).
Stopajul la sursă constă în aceea că impozitul se reține și se varsă la stat de către o terță persoană. Spre exemplu, întreprinderile și instituțiile sunt obligate să rețină impozitul pe salariu datorat statului de personalul acestora și să-l verse la bugetul statului; editurile și diferitele publicații adesea sunt obligate să rețină din drepturile de autor impozitul pe venit, pentru a-l vărsa statului; la fel procedează băncile și alte instituții financiare la plata dobânzilor cuvenite deținătoriior de hărtii de valoare sau titularilor depozitelor de bani în cont.
Perceperea prin aplicarea de timbre fiscale mobile se practică în cazul taxelor datorate statului pentru acțiunile în justiție și, de asemenea, pentru taxele privind actele, certificatele și diferitele documente elaborate de notariate publice și de organe ale administratjei de stat.
În practica financiară se întalnește o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca formă, ci și în ceea ce privește conținutul lor.
Pentru a sesiza mai ușor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, financiar, social și politic, este necesară gruparea acestora pe baza unor criterii stiințifice.
După trăsăturile de fond și de forma, impozitele pot fi grupate în impozite directe și indirecte.
Impozitele directe au caracteristic faptul ca se stabilesc nominal În sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul și suportatorul impozitului sunt, în intenția legiuitorului, una și aceeași persoana, deși, practic, uneori acestea nu coincid.
Dacă ținem cont de criteriile care stau la baza asezării impozitelor directe, atunci acestea pot fi grupate în impozite reale si impozite personale.
Impozitele reale se stabilesc în legatură cu anumite obiecte materiale (pământul, clădirile, fabricile, magazinele etc.), facându-se abstract de situația personală a subiectului impozitului. Ele mai sunt cunoscute și sub denumirea de impozite obiective sau pe produs, deoarece se așează asupra produsului brut al obiectului impozabil, fără a se face nici o legatură cu situația subiectului impozitului.
Impozitele personale se așază asupra veniturilor sau averii, în stransa legătura cu situația personală a subiectului impozitului, motiv pentru care sunt cunoscute și sub denumirea de impozite subiective.
Impozitele indirecte se percep cu prilejul vânzării unor bunuri și al prestării unor servicii ( transport, spectacole, activități hoteliere etc.), al importului, ori exportului etc. ceea ce înseamnă că ele vizeaza cheltuielile, respectiv cheltuirea unor venituri. În cazul impozitelor indirecte, chiar prin lege se atribuie calitatea de subiect al impozitului altei persoane fizice sau juridice decat suportatorului acestora.
După formă pe care o îmbraca, impozitele indirecte pot fi grupate în:
taxe de consumație;
venituri de la monopolurile fiscale;
taxe vamale;
taxe de timbru și de înregistrare.
Dacă avem în vedere obiectul impunerii, atunci impozitele pot fi clasificate în impozite pe venit, impozite pe avere si impozite pe consum (pe cheltuieli).
În funcție de scopul urmărit de stat la introducerea lor, impozitele pot fi grupate în impozite financiare și impozite de ordine.
Impozitele financiare sunt instituite în scopul realizarii de venituri necesare acoperirii cheltuielilor statului. Astfel de impozite sunt, în primul rand, impozitele pe venit, taxele de consumație.
Impozitele de ordine sunt introduse mai ales pentru limitarea unei anumite acțiuni sau în vederea atingerii unui țel ce nu are caracter fiscal.
De exemplu, prin instituirea unor taxe ridicate la vânzarea băuturilor alcoolice și a tutunului se urmarește limitarea consumului acestora, având în vedere efectul lor nociv asupra sănătații persoanelor care le consumă.
După frecvența realizării lor, impozitele se pot grupa în impozite permanente și impozite incidentale.
Impozitele permanente se încasează periodic (de regula, anual), iar impozitele incidentale se introduc și se încasează o singură dată (de exemplu, impozitul pe averea sau pe profiturile excepjionale de razboi).
Impozitele mai pot fi grupate și după instituția care le administrează.
Din acest punct de vedere, în statele cu structura federală, distingem impozite federale, impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor membre ale federației și impozite locale, iar în statele de tip unitar se întalnesc impozite ale administrației centrale de stat și impozite ale organelor administrației de stat locale.
2.9 TIPUL IMPOZITELOR FOLOSITE
Deoarece peste tot în lume există sisteme fiscale cu impozite multiple, se pune problema configurației acestora, adică a opțiunii spre un anumit tip de impozit sau altul. Intervin aici factori de ordin social, economic și juridic care își pun pecetea asupra opțiunilor și fac ca acestea să fie mai diversificate.
A. Opțiunea socială în materie fiscală presupune alegerea între impozitele de tip real, așezate asupra principalelor forme ale avuției (făcându-se abstracție de situația personală a plătitorilor) și impozitele personale sau subiective, asupra veniturilor și averii (la care se ține seama de capacitatea contributivă a plătitorilor).
Pentru aprecierea performanței impozitului real și a celui personal, acestea trebuie privite din punct de vedere al randamentului lor fiscal și din punct de vedere al echității fiscale.
Impozitul real are avantajul că, așezându-se asupra unor obiecte specific determinate, nu lasă loc disimulărilor și nici fraudei fiscale. Având însă ca obiect doar anumite forme ale avuției, detașate de situația personală a contribuabilului, o bună parte din materia impozabilă ramâne neimpozitată. În plus, evaluarea facându-se pe baza unor criterii exterioare materiei impozabile, este cu totul aproximativă, putând apărea situații frecvente de subevaluare sau de supraevaluare, ceea ce contravine și echitătii impunerii. Impozitul real este însă simplu, cheltuielile și perceperea lui sunt extrem de reduse. În aceste conditii, el poate avea un randament fiscal mai ridicat decat impozitul personal.
În schimb, impozitul personal are avantajul că vizează materia impozabilă sub toate formele sale. Impunerea este insă mult mai complicată, iar preocuparea pentru diferentierea sarcinilor fiscale în raport cu situația personală a fiecărui plătitor, dublată de verificările inerente unui regim sever de impozitare, ridică cheltuielile legate de așezarea și perceperea sa. În plus, numeroasele exonerări la plată, insoțite, e drept, uneori de unele suprataxări, riscă să compromită randamentul fiscal al acestui impozit.
Din punct de vedere al echității fiscale, impozitul real prezintă avantajul că impunerea nu se află sub influența unor abordări și discriminări politice, astfel că, ignorându-se calitatea contribuabilului, “impozitul real este orb ca justiția insăși”.
Având o sferă limitată de aplicare, el poate deveni extrem de apăsător, atunci când
cheltuielile statului cresc, fiind în consecință inechitabil. El este inechitabil și pentru că,
sau mai ales pentru că, aici nu se ține seama de capacitatea contributivă a plătitorilor și nu se diferențiază sarcinile fiscale în raport cu acestea.
În schimb, impozitul personal prezintă, pe planul echității fiscale, avantajul că se diferențiază povara fiscală în funcție de capacitatea contributivă a fiecăruia.
B. Opțiunea economică în domeniul fiscal presupune alegerea între impozitele asupra veniturilor (adesea aspru criticate), asupra capitalului (soluție larg impărtășită în zilele noastre) sau asupra cheltuielilor (soluție ce asigură un randament ridicat al impozitelor, dar este cea mai inechitabilă).
Obiectul impozitului îl reprezintă de fapt întotdeauna avuția, însă aceasta nu are întotdeauna aceeași natură economică preluarea la buget a unei părți din materia impozabilă deținută de contribuabil se poate face în momente diferite:
– fie atunci când contribuabilul intră în posesia materiei impozabile, fiscul atacând astfel bogăția la sursă, acesta fiind impozitul asupra veniturilor;
– fie pe măsura ce acesta se transformă în patrimoniu consolidat al
contribuabilului, aici intervenind impozitul asupra capitalului;
– fie în momentul în care iese din patrimoniul contribuabilului prin efectuarea unor cheltuieli, aici intervenind impozitul asupra consumului.
În fapt, diabolicul fisc atacă materia impozabilă în toate cele trei momente, astfel ca cele trei tipuri de impozite se folosesc simultan.
I. Impozitul asupra veniturilor
Prima problemă care se pune atunci când se aleg veniturile drept obiect al impunerii este aceea a definirii venitului impozabil.
Definiția clară a venitului în dreptul civil îl prezintă ca pe o sumă de bani provenită dintr-o sursă permanentă și însușită în mod periodic. Asa de exemplu, chiria pentru un imobil, venitul cuvenit posesorilor de valori mobiliare (dividendul sau dobânda) sau salariul încasat pentru munca depusă care reprezintă venituri.
Odată exprimată opțiunea pentru impunerea veniturilor și definit venitul sau veniturile impozabile, se ridică în continuare unele probleme tehnice ce trebuie soluționate: impunerea să se facă asupra venitului global realizat de către contribuabil, să
se impoziteze separat fiecare venit, același contribuabil plătind mai multe impozite, sau sa se combine cele două tehnici de impozitare. Impunerea venitului global, prin cumularea veniturilor realizate de plătitor din surse multiple, permite cunoasterea situatiei de ansamblu a contribuabilului și, deci, a capacitătii sale contributive. Permite, de asemenea, personalizarea impozitului în raport cu situația fiecărui plătitor și aplicarea progresivității în impunere. Un astfel de impozit poate fi mai echitabil și poate avea un randament fiscal ridicat datorită progresivității lui. În schimb, nu este posibilă diferențierea tratamentului fiscal în raport cu natura sau proveniența diferitelor venituri.
Impunerea separată a fiecărui venit prezintă avantajul aplicării unei fiscalităti diferentiate pe tipuri de venituri: o presiune mai usoară pentru veniturile obținute din muncă salarială, una mai aspră pentru veniturile produse de capital și una medie pentru veniturile mixte.
În raport cu subiectul impozitului pe venit delimităm:
– impozitele pe veniturile persoanelor fizice;
– impozitele pe veniturile persoanelor juridice.
II. Impozitul asupra capitalului
La fel ca în cazul veniturilor, și aici prima problemă care se pune este aceea de a defini capitalul și de a-1 delimita din punct de vedere fiscal.
Ca obiect al impunerii, capitalul reprezintă acel element al bogătiei ce prezintă o anumită stabilitate, el este bogătia consolidate în patrimoniul contribuabilului, este, simplu spus, averea acestuia.
Privit din punct de vedere al posibilitătilor practice de identificare și de impozitare, capitalul poate fi:
– capital imobiliar, care poate fi usor identificat și impozitat (terenurile, clădirile etc.);
– capital mobiliar, mai greu de identificat și impozitat (valorile mobiliare, creantele, aurul, obiectele de artă, lichiditățile etc.).
Impozitele pe avere se întălnesc, în practica financiară, sub trei forme, și anume:
impozitele asupra averii propriu-zise;
impozitele asupra circulației averii;
impozitele asupra creșterii averii.
1) Impozitele asupra averii propriu-zise pot fi întălnite atăt ca impozite stabilite asupra averii, dar plătite din veniturile obținute de pe urma averii respective, cât și ca impozite instituite pe substanța averii. Acestea din urma conduc la micșorarea materiei impozabile, deoarece se plătesc chiar din substanța averii supuse impunerii, motiv pentru care se întâlnesc foarte rar ca impozite cu caracter permanent. Ele sunt introduse, de regulă, ca impozite excepționale pe avere, care se percep o singura data ( de exemplu, în timpul sau după terminarea unui război).
În categoria impozitelor asupra averii propriu-zise mai des întâlnite sunt următoarele: impozitele pe proprietăți imobiliare: sunt impozite analitice și se întâlnesc frecvent sub forma impozitelor asupra terenurilor și clădirilor; impozitul asupra activului net are ca obiect întreaga avere mobilă și imobilă a unui subiect. Sub incidentă acestui impozit ar trebui să cadă toate activele care pot fi evaluate. În realitate se impun patrimoniul agricol și cel forestier, fondul funciar etc., din care s-au dedus datoriile care le grevează.
În România, impozitele asupra averii propriu-zise au ca obiect clădirile, terenurile și mijloacele de transport.
2) Impozitele asupra circulației averii se instituie în legatura cu trecerea
dreptului de proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile de la o persoană la
alta.
În raport cu modalitatea în care are loc transmiterea dreptului de proprietate, întalnim:
– impozitele asupra transferului cu titlu gratuit a dreptului de proprietate (impozitul
pe succesiuni, impozitul pe donații);
– impozitul asupra transferului cu titlu oneros a dreptului de proprietate (impozitele
pe actele de vânzare-cumpărare a unor bunuri imobiliare, impozitul pe hârtii de valoare, impozitul pe circulația capitalurilor și a efectelor comerciale etc.).
3) Impozitele asupra creșterii averii au ca obiect sporul de valoare pe
care 1-au înregistrat unele bunuri în cursul unei perioade de timp. În această
categorie de impozite se includ:
– impozitul pe plusul de valoare imobiliară;
– impozitul pe sporul de avere realizat în timp de razboi.
În general, impozitul asupra capitalului, sub formele sale consacrate și uzuale
privind averea propriu-zisa, circulația și creșterea averii nu este foarte important ca venit fiscal, deoarece peste tot în lume statul creează un teren fertil pentru prosperitatea afacerilor și sporirea avuției.
. Impozitul asupra consumului
Ce-a de-a treia soluție alternativă, în opțiunea economică, pe care legiuitorul o poate avea în vedere atunci când construieste sistemul fiscal, este impozitul asupra consumului. Acesta este momentul în care resursele definute de contribuabil ies din patrimoniul său în formă banească, în schimbul bunurilor și serviciilor destinate consumului, pe care acesta le achiziționează.
La fel ca și în cazul veniturilor și a capitalului, noțiunea de cheltuieli de consum nu este întotdeauna clară. Este uneori dificilă delimitarea cheltuielilor de consum de cele privind investițiile și trebuie delimitate, de asemenea, cheltuielile privind serviciile achiziționate de cele privind salariile plătite angajatilor, care nu sunt considerate cheltuieli de consum, asa cum sunt încadrate cheltuielile de transport, reparatii etc. efectuate de terți.
Persoana care efectuează cheltuieli de consum nu plătește direct fiscului impozit asupra consumului, ci prin intermediul furnizorului sau care, adăugând la prețul mărfurilor sau serviciilor taxele de consumație, le colectează de la cumpărători și le varsă bugetului, fără a le suporta efectiv.
De aceea, impozitul asupra cheltuielilor de consum este un impozit indirect.
Din punct de vedere al solutiilor tehnice de impozitare a cheltuielilor de consum, exista două posibilități:
folosirea impozitului asupra consumului global al contribuabilului;
folosirea impozitelor specifice asupra anumitor cheltuieli de consum.
Practica fiscală a consacrat însă sistemul mixt în care, alături de impozitul asupra consumului general, se folosesc și impozitele speciale asupra consumului.
1) Forma consacrată a impozitului asupra cheltuielilor globale de consum este accea a
impozitului pe cifra de afaceri. Fiind vorba despre impozite indirecte, sarcina fiscală nu este stabilită direct asupra consumatorului, ci asupra cifrei de afaceri a furnizorului său, care adaugă impozitul la prețurile de livrare și îl încasează de la cumpărător, urmând să-1 verse fiscului.
În practica fiscală s-au consacrat trei soluții tehnice pentru impozitarea cheltuielilor globale: impozitul unic în sarcina producatorului sau comerciantului; impozitul cumulativ asupra tranzacțiilor; impozitul unic încasat fracționat, sub forma perfecționată a taxei pe valoarea adăugată.
Primele două tipuri au fost, în cele mai multe țări, abandonate, preferându-se în prezent impozitul unic încasat fracționat.
2) Impozitele speciale asupra anumitor cheltuieli de consum se practică adesea alături de impozitul asupra cheltuielilor globale. Prima problemă care se ridică aici este aceea a alegerii mărfurilor asupra cărora să fie așezate aceste impozite speciale. Există în acest sens trei categorii de cheltuieli ce fac obiectul impunerii: cheltuielile privind bunurile de primă necesitate, cele privind bunurile de lux și cele privind bunurile de consum curent. Alegerea nu este deloc simplă, deoarece se confruntă interese diferite. Statul preferă să așeze aceste impozite asupra bunurilor de larg consum, de consum curent, cu cerere inelastică și, dacă se poate, fără înlocuitori. Explicația este simplă: impozitele asupra acestor consumuri vor avea un randament ridicat și se vor încasa ritmic la buget. Astfel de impozite sunt însă indezirabile din punctul de vedere al consumatorului, care solicită statului să aplice impozite speciale asupra consumului de lux, care nu este indispensabil pentru majoritatea consumatorilor. Din această confruntare de interese a rezultat cu timpul o soluție de compromis, în sensul că taxele de
consumație speciale au un nivel mai ridicat la bunurile de lux și la cele care, consumate abuziv, dăuneaza sănătății; în schimb, bunurile de primă necesitate nu intră sub incidența lor.
Corespunzător celor trei categorii de bunuri există deci trei tipuri de impozite speciale asupra consumului:
i) impozitele asupra cheltuielilor privind bunurile de primă necesitate, cum ar fi sarea, zaharul, pâinea, care au fost des folosite la început. Astfel de impozite, asezate mai ales asupra consumului de sare, au înregistrat treptat tendinta de disparitie, datorită inechitatii lor. În general însă, bunurile de primă necesitate, departe de a mai fi impozitate astazi, sunt, dimpotrivă, subvenționate de către stat pentru a deveni mai accesibile consumatorilor;
ii) impozitele asupra bunurilor de lux prezintă avantajul, cel puțin la primă vedere, că ii afectează doar pe cei bogați care iși pot permite să cumpere astfel de
produse. În plus, ele pot avea randament ridicat, astfel de bunuri având prețuri ridicate;
iii) impozitele asupra cheltuielilor privind consumul curent privesc bunurile care, consumându-se în mod curent, nu sunt indispensabile, dar nici nu prezintă consum de lux în actualul stadiu de civilizație: vinul, cafeaua, țigările, alcoolul (la care consumul abuziv poate dăuna sănătății, motiv adesea invocat în sprijinul practicării unor cote ridicate), produsele petroliere etc. Aceste impozite pot fi extrem de productive, datorită numărului mare de consumatori (dintre care unii, devenind dependenți, le consumă zilnic și în cantități excesive). Se apreciază că astfel de impozite, cu nivel ridicat, ar putea avea un efect moralizator și ar putea duce la reducerea consumului abuziv.
A doua problemă care se pune în legatură cu impozitele speciale asupra cheltuielilor de consum este legată de procedeele tehnice de impozitare. S-au consacrat astfel:
i) taxele vamale – se percep la frontieră, de regulă asupra produselor importate;
ii) accizele – taxe de consumație speciale aplicate asupra unor mărfuri precum alcoolul, tutunul, produsele petroliere și o serie întreagă de produse de lux, ducând la creșterea prețurilor suportate de către consumatori;
iii) monopolurile fiscale – practicate de către stat în cazul producției și comercializarii exclusive a unor marfuri, acesta putând vinde astfel de produse fie sub prețul lor normal, fie peste acest preț, încasând, în acest caz, si impozitele indirecte consistente.
În privinta performanței impozitelor asupra cheltuielilor de consum se poate spune, în primul rand, că acestea sunt extrem de productive, având un randament fiscal ridicat și de|inand un loc însemnat în totalul veniturilor fiscale. Pe de alta parte, ele sunt însă cele mai inechitabile, deoarece nu tin seama de capacitatea contributiva a celor care le suporta, devenind chiar regresive în raport cuveniturile acestora.
C. Opțiunea juridică determină alegerea între impozitele directe (la care plătitorul este, cel puțin în intentia legiuitorului, și suportatorul impozitului) și impozitele indirecte (la care destinatarul impozitului este altul decat cel care este obligat de lege sa-1 verse la buget).
Exista mai multe criterii care trebuie luate în seama atunci când delimităm impozitele directe de cele indirecte:
criteriul administrativ;
criteriul economic;
criteriul fiscal.
Criteriul administrativ, lipsit de baza științifică și mai puțin pertinent, este folosit în mod obișnuit. După acest criteriu, impozitul direct este cel perceput pe baza de rol nominativ, iar cel indirect se percepe fără a exista un astfel de rol, cu ocazia unor operațiuni pe care fiscul le constată pe măsura producerii lor, iar cei care le efectueaza trebuie să colecteze, pe lângă prețul negociat, și impozitele indirecte care îl însoțesc.
Simplu spus: impozitul direct este un impozit nominativ, ce se stabilește în sarcina fiecarui contribuabil ce deține materie impozabilă identificată și evidențiată de către fisc, pe când impozitul indirect intervine în legătura cu unele operațiuni de vânzare a unor marfuri și servicii și de import, devenind plătitori cei care efectuează astfel de operațiuni și pe măsura ce le efectuează.
Criteriul economic vizează incidența și repercusiunea impozitelor, pe baza lui facându-se delimitarea între plătitorul legal și suportatorul impozitului. Înseamnă că impozitele directe sunt acelea la care plătitorul este cel care suporta impozitul plătit, pe cănd în cazul impozitelor indirecte intervine fenomenul de repercusiune a acestora, care se poate sau nu realiza în mai multe trepte, dar în cele din urmă sunt suportate de către consumatorii finali.
Repercusiunea impozitelor este un fenomen complex, dar în fond înseamnă transmiterea poverii fiscale de la plătitor la o altă persoană.
Se poate distinge mai întâi fenomenul de percusiune, în acest caz impozitul fiind suportat direct de către plătitorul legal, fenomenul de repercusiune (cunoscut și sub denumirea de translatie), care permite plătitorului legal sa transmita sarcina fiscală asupra altor contribuabili, și fenomenul de incidență, care permite determinarea persoanei care nu va mai avea posibilitatea de a arunca impozitul asupra altora, fiind nevoita sa-1 suporte.
Incidența impozitului poate fi definită ca ,,distributia ultima a sarcinii (poverii) unui impozit"
Repercusiunea unui impozit se poate produce în trei feluri:
repercusiune progresiva sau în aval, când se efectueaza prin intermediul
prețurilor bunurilor și serviciilor vandute sau prin creșterea salariilor cerute de salariați în scopul compensarii creșterilor de impozite și cotizații sociale suportate de aceștia. Uneori, transmiterea în aval a sarcinii fiscale este doar partială, intervenind
fenomenul de difuziune (impraștiere) a impozitului, existănd mai multe
persoane care suportă în parte povara fiscală;
– repercusiune regresivă sau în amonte, cea care operează de la cumpărător către
vânzător, pe calea unei reduceri a prețului de vânzare, în urma creșterii unui impozit indirect; de la angajatori către salariați, atunci când o creștere a sarcinilor lor fiscale și sociale se traduce printr-o inghețare a salariilor pe care ei le acordă;
repercusiune oblică, atunci când vânzătorul unui produs translatează impozitul
plătit de el nu asupra unui bun sau serviciu impozitat, ci asupra altor bunuri și servicii.
Astfel analizat, fenomenul repercusiunii impozitului serves,te drept criteriu pentru delimitarea impozitelor directe de cele indirecte. Se spune ca impozitul este direct când plătitorul legal il suporta definitiv. Este cazul, de exemplu, a impozitului asupra veniturilor, care nu poate fi repercutat, plătitorul (tax payer) fiind și suportatorul impozitului (tax bearer). Se spune ca impozitul este indirect ori de cate ori plătitorul legal are posibilitatea sa-1 repercuteze asupra altora sau, altfel spus, atunci cănd cel care il suporta nu este cel care are obligația să-1 verse la
buget.
Înseamna ca repercusiunea este un fenomen specific impozitelor indirecte.
În cazul impozitelor directe, individul poate rareori să paseze impozitul altei persoane, cu toate că un grup de persoane, puternic organizat, care lucrează în sectoare ale caror bunuri sunt indispensabile sau care ocupă poziții cheie în economie, poate uneori, prin revendicări salariale și șantaje sindicaliste, să obțină însemnate sporuri salariale compensatorii, aruncând povara fiscală asupra celor ce nu au o astfel de șansa, dar vor suporta prețuri sporite datorită creșterii salariilor celorlați.
Mai ușor repercutabile sunt impozitele directe care lovesc veniturile legate de operațiunile de producție și de vânzare a bunurilor și serviciilor. Astfel este cazul impozitului pe profit (chiar dacă problema translației este discutabilă), care este încorporat în prețurile de vânzare și suportat de consumatori. În general, este admis că impozitul pe profit constituie o sarcina pe care agenții economici, în functie de circumstanțe, încearcă să o transfere în prețuri.
Caracterul translativ al impozitelor indirecte rezulta foarte adesea nu numai din natura lor, ci și din vointa legiuitorului. Astfel, este cunoscut cazul taxei pe valoarea adăugată care nu este niciodată suportată de producători sau vânzatori, ci de consumatori.
Criteriul fiscal presupune clasificarea impozitelor în raport cu stabilitatea (persistența) materiei impozabile. După acest criteriu, impozitul direct este cel asezat asupra unui element al bogației care are un anumit caracter durabil. El este legat astfel de
o anumită stare sau de o anumită situație. În schimb, impozitul indirect este cel așezat asupra unor fapte intermitente, accidental, tranzitorii. Departe de a viza o stare sau o situație, impozitul indirect vizeaza o acțiune.
Niciunul din criteriile amintite nu este însă absolut suficient pentru delimitarea impozitelor directe de cele indirecte. De aceea, ele se folosesc impreuna, vizând unele trăsături de formă sau de fond ale celor două tipuri de impozite.
În delimitarea lor, se pot folosi și alte criterii pe baza cărora se pot constata deosebirile dintre impozitele directe și cele indirecte.
Privite în funcție de impactul lor asupra veniturilor contribuabililor, constatăm că impozitele directe afectează veniturile nominale, pe când cele indirecte afectează puterea de cumpărare a acestora, adică veniturile reale ale contribuabililor.
Analizate în functie de gradul lor de transparentd, constatam ca impozitele directe sunt evidente și provoacă reacții prompte din partea contribuabililor atunci când devin greu de suportat. În schimb, impozitele indirecte sunt mascate sau deghizate, fiind ,,o modalitate de anesteziere fiscală". În practica fiscală, cele două tipuri de impozite se folosesc concomitent, locul și importanța lor fiind diferite de la o țară la alta și de la o etapă la alta în cadrul aceleiași țări.
Opțiunea pentru o formă sau alta trebuie judecată în raport cu avantajele și dezavantajele pe care le oferă fiecare.
Principalele avantaje ale impozitelor directe este acela că ele aduc un castig mare relativ la cost, sunt rezonabil de sigure în aplicarea lor și echitabile deoarece apasa mai puternic asupra acelora ce iși pot permite să le plătească.
Principalul dezavantaj al impozitelor directe este acela că ele constituie un antistimulent pentru munca ambițioasă, odihna devenind mai atractivă decat venitul suplimentar.
Avantajele principale ale impozitării indirecte sunt acelea că efectele sunt raspandite mai larg în cadrul comunitații fiscale, promovându-se un simt de responsabilitate socială, iar impozitul este deseori plătit fiira ca plătitorul sa fie constient de el, deoarece acesta apare pentru el ca o parte din prețul de cumparare al marfii sau a serviciului furnizat. Impozitele indirecte nu au un efect descurajator asupra efortului, ele putănd chiar să mareasca efortul dacă sunt percepute pentru bunurile și serviciile dezirabile.
Principalul neajuns al impozitării indirecte este caracterul regresiv al acestor
impozite, cu alte cuvinte apasa mai mult asupra celor saraci decât asupra celor bogați. Un alt neajuns la impozitele indirecte este acela că aproape toate sunt inflaționiste, ducând la revendicări salariale, iar dacă aceste pretentii sunt rezolvate, fiscul este obligat sa mareasca din nou impozitele. Susținătorii impozitelor indirecte consideră că aceste impozite ar fi cele mai echitabile, asigurând o perfectă egalitate pentru toți consumatorii, în sensul ca oricine cumpara același produs sau același serviciu suporta exact același impozit. În realitate, impozitele indirecte sunt cele mai inechitabile, tocmai datorită caracterului lor regresiv.
2.10 PRINCIPIILE IMPUNERII
Economia unei țări, ca parte componentă a economiei mondiale, cuprinde un ansamblu de activități, desfășurate de persoane fizice sau juridice, dar la care participă și actori economiei ai altor țări. Ca urmare a acestor activități, în interiorul fiecărei țări apare un ansamblu de relații de producție, schimb, repartiție, consum, finanțare, creditare, care se manifestă sub forma unor fluxuri reale, monetare și financiare.
Obiectivul sistemului fiscal este ,,de a asigura finanțarea economiei publice pe calea prelevărilor fiscale, alături de alte mijloace de acoperire a nevoilor publice și de a permite autorității publice intervenții în economia națională, pentru corectarea fluctuațiilor nedorite ale ciclurilor economice care apar în economia de schimb".
Sistemul fiscal contemporan este un produs al istoriei civilizației umane. Evoluția structurilor fiscale și caracteristicile dominante ale acestora reflectă evoluția structurilor social-economice, a curentelor ideologice și politice, dar și a cercetării științifice din ultimii trei sute de ani. Un rol primordial în cadrul sistemului fiscal il are politica fiscală. Politica fiscală are în vedere stabilirea volumului și a provenienței resurselor de alimentare a fondurilor financiare publice, metodele de prelevare care urmează a fi utilizate, a obiectivelor si mijloacelor de realizare a acesteia.
Pentru a fi benefice vieții economice și sociale a unei țări, obiectivele politicii fiscale
trebuie să aibă la bază anumite cerințe de fond privind modul de așezare a impozitelor și taxelor,
concretizate în principii ale impunerii.
Principiile impunerii au fost formulate pentru prima dată de economistul Adam Smith, în conceptia caruia politica fiscală a oricărui stat trebuie asezată pe:
principiul justeții impunerii (al echității fiscale), potrivit căruia cetațenii fiecarui stat
trebuie să contribuie la acoperirea cheltuielilor publice în functie de veniturile pe care le obțin sub protecția statului;
principiul certitudinii impunerii, care vizează legalitatea impunerii și presupune ca
mărimea impozitelor datorate de fiecare persoană. Să fie certă și nu arbitrară, iar termenele și modalitățile de percepere a impozitelor, precum și sumele de plată trebuie să fie clare și cunoscute de fiecare plătitor;
principiul comodității perceperii impozitelor, conform cu care impozitele trebuie să
fie percepute la termenele și în modalitățile cele mai convenabile pentru contribuabili;
principiul randamentului impozitelor, care impune ca încasarea impozitelor să se
realizeze cu un minim de cheltuieli și să fie cât mai puțin apăsătoare pentru ontribuabili.
Economistul Maurice Allais, laureat al premiului Nobel pentru economie în 1988, apreciază ca principiile generale ale fiscalitații, intr-o societate liberă sunt:
• individualitatea, potrivit căreia fiscalitatea trebuie să constituie un mijloc
de asigurare deplină a dezvoltării personalității fiecărui cetațean, conform propriilor sale aspirații;
nediscriminarea, potrivit căreia este necesar promovarea unor reguli pecise, unitare,
valabile pentru toți, astfel ca impozitele să fie stabilite și percepute fără discriminări, indiferent de subiecții acestora;
impersonalitatea, potrivit căreia sunt preferate impozitele analitice, așezate asupra
fiecărui bun sau asupra fiecărei operațiuni în parte, fără de cele sintetice, care sunt asezate asupra unor aspecte de ansamblu ale activității contribuabililor (cifra de afaceri, capital, venit ș.a.);
neutralitatea impozitelor, potrivit căreia impozitele trebuie să fie favorabile
realizării unei economii cât mai eficiente și să nu frâneze gestionarea optimă a acesteia;
legitimitatea impozitelor, care se referă la adoptarea fiscalității în funcție de
natura veniturilor (legitime sau nelegitime);
lipsa arbitrariului, care presupune că perceperea impozitelor așezate pe baza unor
principii precise, simple și clare să nu ocazioneze apariția arbitrariului.Codul fiscal al României reglementează impozitele și taxele conform următoarelor principii:
neutralitatea măsurilor fiscale în raport cu diferitele categorii de investitori și
capitaluri, cu forma de proprietate, asigurând condiții egale investitorilor, capitalului român și străin;
certitudinea impunerii, prin elaborarea de norme juridice clare, care să nu conducă
la interpretări arbitrare, iar termenele, modalitatea de percepere și sumele de plată să fie precis stabilite pentru fiecare plătitor, respectiv aceștia să poată urmări și ințelege sarcina fiscală ce le revine, precum și să poată determina influența deciziilor lor de management financiar asupra sarcinii lor fiscale;
echitatea fiscală la nivelul persoanelor fizice, prin impunerea diferită a veniturilor,
în funcție de mărimea acestora;
eficiența impunerii prin asigurarea stabilității pe termen lung a prevederilor
Codului fiscal, astfel încât aceste prevederi să nu conducă la efecte retroactive defavorabile pentru persoane fizice și juridice, în raport cu impozitarea în vigoare la data adoptării de către acestea a unor decizii investifionale majore.
Principiile impunerii prevăzute in Codul Fiscal, coroborate cu principiile lui Adam Smith și principiile lui Maurice Allais ar putea fi grupate in următoarele categorii:
principii de echitate fiscală;
principii de politică financiară;
principii de politică economică;
principii de politică socială.
Principiile de echitate fiscală presupun impunerea diferențiată a veniturilor și a averii în funcție de puterea contributivă a subiectului impozitului. Echitatea fiscală se ,,traduce" prin dreptate in privința impunerii sau prin respectarea dreptului fiecărui contribuabil în ceea ce privește impunerea. Respectarea echității fiscale presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:
stabilirea unui minim neimpozabil, adică legiferarea scutirii de impozit a unui
venit minim și a unei averi care să permită satisfacerea;
nevoilor de trai strict necesare – condiție valabilă numai în cazul impozitelor
directe;
sarcina fiscală să fie stabilită în funcție de puterea contributivă a fiecărui contribuabil,
adică în funcție de mărimea veniturilor și a averii impozabile, de situația personală a subiectului impozabil;
la o anumită putere contributivă, sarcina fiscală a unei categorii sociale să fie
stabilită în comparație cu sarcina fiscală a altei categorii sociale, respectiv sarcina fiscală a unei persoane să fie stabilită în comparatie cu sarcina altei persoane din aceeasi categorie socială;
impunerea să fie generală, adică să cuprindă toți subiecții care realizează venituri
dintr-o anumită sursă sau care posedă un anumit gen de avere, excepție făcând doar persoanele care se situează" sub un anumit nivel.
Măsura respectării acestor cerințe rezultă din felul în care se realizează impunerea.
Principiile de politică financiară cuprind cerințele de ordin financiar care trebuie îndeplinite de orice impozit nou introdus în practică. Astfel, potrivit acestor principii, impozitul trebuie: să aibă un randament fiscal ridicat, să fie stabil și să fie elastic.
Pentru că un impozit să aibă un randament fiscal ridicat trebuie îndeplinite urmatoarele condiții:
impozitul să aibă un caracter universal, adică să fie plătit de toate persoanele fizice și
juridice care obțin venituri din aceeași sursă sau dețin același gen de avere; și, întreaga materie impozabilă să fie supusă impunerii;
să nu existe posibilitați, legale sau nelegale, de sustragere de la impunere a unei
părți din materia impozabilă;
• cheltuielile aferente asietei impozitului să fie cât mai reduse.
Pentru ca un impozit sa fie considerat stabil trebuie ca randamentul său fiscal să
nu se modifice de-a lungul unui ciclu economic. Cu alte cuvinte, randamentul fiscal nu
trebuie să crească sau să se reducă pe măsura creșterii sau diminuarii veniturilor înregistrate de-a
lungul unui ciclu economic.
Pentru ca un impozit să fie elastic trebuie ca acesta să se poată adapta permanent necesităților de venituri ale statului.
Principiile de politică economică vizează utilizarea de către stat a impozitelor nu
numai pentru procurarea veniturilor financiare publice ci și pentru încurajarea sau restrângerea unor activități din economie pentru limitarea inflației etc. În acest sens, pentru stimularea activitajii unor ramuri economice, statul recurge la reduceri sau scutiri la plata unor impozite și taxe, stabilirea unor taxe vamale mai ridicate la import, reducerea impozitelor directe, restituirea integrală sau parțială a impozitelor indirecte aferente mărfurilor exportate , iar pentru restrângerea unor activități economice statul poate recurge la creșterea cotelor la unele impozite și taxe, pentru anumite zone sau domenii de activitate, la taxe aplicate activităților poluante, la politici protecționiste în sensul limitării accesului în țară a unor mărfuri sau a unor contingente cantitative, la creșterea nivelului accizelor la anumite produse considerate dăunătoare sănătății ș.a.
Principiile de politică socială se referă la faptul că, prin politică fiscală promovată
statul urmarește, pe langă colectarea cât mai echitabilă și cu costuri cât mai mici a veniturilor
financiare publice necesare acoperirii cheltuielilor publice, și îndeplinirea unor obiective de
natura social – politică. În acest sens, în acord cu aceste principii, statul vizează protejarea
anumitor categorii sociale și menținerea încrederii populației în politică promovată de guvern.
Principiile de politică socială se traduc în practică, în principal, prin măsuri fiscale
precum:
acordarea de facilități fiscale în favoarea contribuabililor cu venituri reduse sau
care au în întretinere mai multe persoane;
impozite speciale în sarcina persoanelor căsătorite care nu au copii și celibatarilor,
pentru a stimula natalitatea;
creșterea cuantumului impozitelor indirecte pentru produsele poluante sau care au
efecte nocive asupra sănătății.
Conform reglementărilor în vigoare, principiile generale de conduită în administrarea
impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidate sunt:
aplicarea unitară a legislației. Acest principiu presupune obligația organului fiscal de
a aplica unitar prevederile legislației fiscale pe teritoriul României, urmărind stabilirea corectă a impozitelor, taxelor, contribuțiilor și a altor sume datorate bugetului general consolidat;
exercitarea dreptului de apreciere. Potrivit acestui principiu, organul fiscal are dreptul
de a aprecia, în limitele atribuțiilor și competențelor care fi revin, relevant stărilor de fapt fiscale și de a adopta soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor imprejurărilor edificatoare în cauza;
-rolul activ. În conformitate cu acest principiu, organului fiscal i se atribuie următoarele funcții:
-să înștiințeze contribuabilul asupra drepturilor și obligațiilor care îi revin în desfășurarea procedurii potrivit legii fiscale;
-să examineze, din oficiu, starea de fapt, să obțină și să utilizeze toate informațiile și documentele necesare pentru determinarea corectă a situației fiscale a contribuabilului;
-să examineze în mod obiectiv starea de fapt, precum și să îndrume contribuabilii pentru depunerea declarațiilor și a altor documente pentru corectarea declarațiilor sau a
documentelor, ori de câte ori este cazul;
-să decidă asupra felului și volumului examinărilor, în funcție de circumstanțele fiecărui caz în parte și de limitele prevăzute de lege;
-să îndrume contribuabilul în aplicarea prevederilor legislației fiscale.
-limba oficială în administrația fiscală. Conform acestui principiu, limba oficială folosită în administrația centrală este limba româna. Dacă, la organele fiscale se depun petiții, documente justificative, certificate sau alte înscrisuri într-o limba străină, organele fiscale vor solicita ca acestea să fie însoțite de traduceri în limba românia certificate de traducători autorizați;
-dreptul de a fi ascultat. Acest principiu presupune obligația organului fiscal de a asigura contribuabilului posibilitatea să-și exprime punctul de vedere cu privire la faptele și împrejurările relevante în luarea deciziei, înainte ca acesta, organul fiscal, să ia o decizie.
Cu toate acestea, organul fiscal nu este obligat ca înaintea luării deciziei să asigure posibilitatea contribuabilului de a-și exprimă punctul de vedere, dacă:
obligația de cooperare cu organul fiscal. Acest principiu vizează obligativitatea,
pentru contribuabil de a coopera cu organele fiscale în vederea determinării stării de fapt fiscale, prin prezentarea faptelor cunoscute de către acesta, în întregime, conform realității, și prin indicarea mijloacelor doveditoare care îi sunt cunoscute;
secretul fiscal. Conform acestui principiu, funcționarii publici din cadrul organului
fiscal, inclusiv persoanele care au deținut dar nu mai dețin această calitate, au obligația, în condițiile legii, să păstreze secretul asupra informațiilor pe care le dețin ca urmare a exercitării atribuțiilor de serviciu.
buna-credință. Acest principiu presupune ca relațiile dintre contribuabili și organele
fiscale să fie fundamentate pe buna-credință: să asigure posibilitatea contribuabilului de a-și exprima punctul de vedere, dacă:
întărzierea în luarea deciziei determină un pericol pentru constatarea situației fiscale
reale privind executarea obligațiilor contribuabilului sau pentru luarea altor măsuri prevăzute de lege;
situația de fapt prezentată urmează să se modifice nesemnificativ cu privire la
cuantumul creanțelor fiscale;
se acceptă informațiile prezentate de contribuabil, pe care acesta le- a dat într-o
declarație sau într-o cerere;
urmează să se ia măsuri de execuție silită.
2.11 CRITERIILE IMPUNERII, DUBLA IMPUNERE JURIDICĂ ȘI TEHNICILE EVITĂRII EI.
Această problemă este legată de raporturile de schimb și cooperare internațională, care fac, promovate fiind, ca persoanele fizice și juridice dintr-o țară sa realizeze venituri sau să dețină avere și în alte țări și atunci apare fireasca întrebarea cui datoreaza aceste persoane impozitul aferent acestei materii impozabile: țării în care realizează venituri sau se află averea, țării unde persoana respectivă iși are domiciliul sau sediul, țării al carei cetățean este etc. În legislatia fiscală problema se încearcă a fi rezolvată, dar există înterese diferite și, în consecință, reglementările sunt concepute încât fiecare țară să obțină avantaje maxime. De aceea, s-au consacrat cel puțin trei criterii, prezente în legislatia fiscală a unor țări. Unele tări agreează principiul originii sau teritorialității, altele criteriul rezidenței sau al domiciliului fiscal, iar altele criteriul naționalității.
Criteriul originii (sursei) veniturilor sau al teritorialității pretinde ca veniturile sau averea sa fie supuse impozitării în țara în care se realizează aceste venituri sau se află averea, indiferent cine realizează veniturile sau a cui este averea. În consecință, cealaltă țară trebuie să scutească de impozit materia impozabilă realizată de cetățenii lor în străinatate. Țările interesate să promoveze un astfel de criteriu sunt cele în curs de dezvoltare, mai ales unde se realizează venituri consistente de către firme sau filiale străine, dar și tări dezvoltate ca Franța sau SUA promovează același criteriu și explicația este simplă: în aceste tări există consistente plasamente străine din care se realizează profituri foarte mari.
Criteriul rezidenței sau domiciliului fiscal pretinde ca fiecare plătitor să plătească impozitul către statul al carui rezident este, indiferent unde realizează veniturile sau are averea. Persoana rezidentă din punct de vedere fiscal este aceea care prin lege are calitatea de plătitor de impozit pentru statul respectiv.
Criteriul naționalității pretinde ca toti cei care au cetățenia unui anume stat să plătească impozite statului respectiv, indiferent unde își are domiciliul sau iși are sediul, unde realizează veniturile sau dețin averea. În virtutea suveranitatii sale fiscale, fiecare stat este liber să-și construiască propriul său sistem fiscal și să adopte criteriul care il
avantajeaza cel mai mult.
Tocmai de aceea apare dubla impunere juridică internațională. Dubla impunere juridică internațională reprezentâd supunerea la impozit a aceleiași materii impozabile (același venit sau aceeași avere), la nivelul aceluiași contribuabil, în aceeași perioada de timp, de către două sau mai multe autorități fiscale din țări diferite. Efectele negative pe care le are dubla impunere juridică internațională asupra dezvoltării relațiilor economice și financiare dintre diferite tări au determinat găsirea unor soluții pentru evitarea sau reducerea ei. Practica internațională a conturat utilizarea unor instrumente juridice interne sau internaționale în această materie.
În categoria instrumente lor interne adoptate în mod unilateral de către unul dintre state au fost incluse măsurile legislative prin care s-au reglementat scutiri de impozite în anumite circumstanțe și pentru anumite categorii de persoane sau de venit. Măsurile unilaterale (interne) prezintă inconvenientul că nu au întotdeauna corespondent, pe linie de reciprocitate în legislația celuilalt stat, deoarece reglementările diferă de la o țară la alta.
De aceea, soluția practică este cea a încheierii unor convenții între țările interesate pentru evitarea dublei impuneri. Pe plan internațional sunt utilizate două tipuri fundamentale de convenții, și anume: convenții multilaterale și convenții bilaterale.
În epoca modernă și contemporană, dezvoltarea instrumentelor de evitare sau reducere a dublei impuneri juridice internaționale a fost puternic influențată de activitatea desfășurata în cadrul organizațiilor internaționale. Prin rezoluția sa, Conferința Financiară Internațională, care a avut loc la Bruxelles în 1920, aducea problema în atenția Ligii Națiunilor, care angaja câțiva experți pentru întocmirea unui raport în domeniu, raport prezentat în 1923. Prin rapoartele ulterioare întocmite de către comitetele tehnice de experti, formate sub auspiciile Ligii Națiunilor și prezentate la Conferințele internaționale organizate succesiv (de exemplu, în 1925 la Geneva, în 1927 la Londra, în 1940 și 1943 în Mexic, în 1946 la Londra), s-au elaborat modele de convenții și care să fie semnate de către țările interesate pentru eliminarea dublei impuneri internaționale. Eforturile pentru eliminarea dublei impuneri internaționale depuse de către Liga Națiunilor au fost continuate de către Organizația pentru Cooperare Economică Europeana (devenita în 1960 Organizatia pentru Cooperare Economică și Dezvoltare – OECD) și de către Organizatia Națiunilor Unite (ONU). Noi proiecte de conventie se elaboreaza astfel în 1958, în 1963 și 1974, pentru ca în 1977 și apoi în 1992 OECD să publice ,,Tratatul Model de Eliminare a Dublei Impuneri", structura și prevederile din
acestea regăsindu-se în multe din convențiile semnate de către fiecare țară.
Criteriul consacrat în tratatele model ale OECD este cel al dreptului prioritar al statului de rezidență de a pretinde impozite, ceea ce avantajează statele dezvoltate, ale căror cetățeni și
companii realizează venituri și dețin averi însemnate în străinatate. Tocmai pentru a înlatura acest privilegiu, ONU stipula, prin ,,Convenția Model pentru Eliminarea Dublei Impuneri în Relațiile dintre Statele Dezvoltate și Statele în Curs de Dezvoltare", publicata în 1980, dreptul prioritar (dar nu exclusiv) de impozitare al statului de sursă a venitului și nu al statului de rezidență. Prin această prevedere se urmarea acordarea posibilității de impozitare de către țarile în curs de dezvoltare a veniturilor realizate pe teritoriile lor de către persoanele fizice și companiile din țările dezvoltate în căutare de oaze fiscale.
Dacă în perioada interbelică au fost preferate convențiile multilaterale pentru evitarea dublei impuneri (promovate prin Pactul Andean, Conventia Statelor Nordice și cea dintre țările Beneluxului), după razboi au caștigat teren numeroase convenții bilaterale, respectându-se, în general, Tratatul Model OECD.
Convențiile pentru evitarea dublei impuneri se aplică tuturor impozitelor directe (pe venit și pe avere) percepute, potrivit legii, de către statele contractante, indiferent dacă sunt impozite federale, centrale sau locale și indiferent de sistemul de percepere folosit.
Tratatul Model OECD se aplică ,,persoanelor care sunt rezidente ale unuia sau ale ambelor state contractante".
În conceptul de persoana intra atat persoane fizice, cât și cele juridice, care apar în calitate de subiecti impozabili.
Criteriile utilizate pentru a defini noțiunea de rezident al unuia dintre statele contractante sunt diferite, după cum este vorba de persoane fizice sau juridice. Astfel, în cazul persoanelor fizice criteriul este domiciliul, iar în cazul persoanelor juridice, locul conducerii.
Dificultati apar însă în situatia în care, potrivit criteriilor mentionate, o persoana este rezidență în ambele state contractante.
În timp s-au consacrat unele proceduri în privința stabilirii domiciliului fiscal. Este însă departe de a fi rezolvata această controversată problemă a domiciliului fiscal.
Pentru persoanele fizice în general este agreată ideea că ele sunt plătitoare de impozit pentru țările în care au locuința permanentă, indiferent dacă aceasta ii aparține sau este închiriată. Condiția este ca ea să fie utlilizată în mod obișnuit. Dacă persoana dispune de o locuința permanentă în fiecare din cele două țări, atunci trebuie să se stabilească țara în care se află centrul vital al intereselor sale, în funcție de interesele sale personale, familie, afaceri, locul de unde iși administreaza afacerile. Dacă centrul vital de interese este greu de stabilit sau dacă persoana respectivă nu dispune de o locuintă
permanentă în niciunul din cele două state, atunci ea se consideră rezident fiscal al statului în care locuiește în mod obișnuit. Dacă locuiește în mod obișnuit în ambele state sau în niciunul dintre ele, atunci este rezident al statului al carui cetățean este. Dacă persoana respectivă are -dubla cetatenie sau nu este cetățean al niciunui dintre statele contractante, atunci domiciliul fiscal se stabileste prin întelegere între cele două țări.
În cazul persoanelor juridice rezidența fiscală se stabileste în statul în care se află situat sediul permanent conducerii sale efective. Prin sediu permanent se întelege ,,un loc fix de afaceri prin care întreprinderea iși desfasoara în întregime sau în parte activitatea sa". Expresia sediu permanent include ,,un loc de conducere, o sucursala, un birou, o fabrică, un atelier și o mină, un puț petrolier sau de gaze, o carieră sau orice alt loc de extracție a resurselor naturale".
Prin urmare, condițiile pe care trebuie să le îndeplinească un loc pentru a fi considerat sediu permanent se referă la : existența unui loc de afaceri (instalație, bază sau sediu) care, de regulă, cuprinde clădiri, mașini, utilaje sau instalații; acel loc de afaceri să fie fix, respectiv să dețină o adresă și să prezinte un anumit grad de permanență (în majoritatea cazurilor mai mult de 12 luni) și activitatea întreprinderii să se exercite prin intermediul acelui loc de afaceri, adică personalul să lucreze în statul contractant în care este situat locul fix de afaceri.
În plus, la noțiunea de sediu permanent se adaugă și ,,un șantier de construcții” sau un proiect de construcții sau de instalare, dar numai când acesta dureaza mai mult de 12 luni. De asemenea, trebuie menționat că existența sediului permanent nu este condiționată de faptul că întreprinderea să fie proprietara cladirilor sau a celorlalte componente ale sediului, fiind suficient să fie deținute chiar și cu chirie. Nu se consideră sedii permanente instalațiile utilizate în exclusivitate pentru depozitarea, expunerea sau livrarea de mărfuri, locurile fixe de afaceri folosite pentru cumpărări de marfuri, derularea unor activități pregatitoare sau auxiliare sau vânzarea mărfurilor după încheierea tărgului sau a expoziției în care au fost prezentate.Tratatul Model OECD recomandă și soluțiile pentru impozitarea veniturilor și a capitalului. În funcție de distribuirea drepturilor de impozitare între cele două state contractante, veniturile și capitalurile pot fi clasificate în trei grupe și anume:
a) venituri și capitaluri care sunt supuse impozitării în mod exclusiv în statul de sursă, sunt scutite la impozitare în statul de rezidentă:
averea formată din bunurile imobile situate în statul de sursă (inclusiv
veniturile din agricultură sau proprietăți sau capitalul care il reprezintă);
profiturile dintr-un sediu permanent situat în acest stat, căștigurile din
înstrăinarea unui asemenea sediu permanent și a capitalului reprezentat de proprietățile mobile. O excepție o reprezintă cazul în care sediul permanent este menținut în scopul transportului naval internațional, transportului fluvial internațional și a celui aerian internațional;
veniturile din activitățile artiștilor sau sportivilor desfășurate în acest stat,
indiferent dacă acest venit ii revine sportivului sau artistului sau unei alte persoane;
veniturile din profesii independente ce sunt atribuite unei baze fixe situate în
acest stat, căștigurile din înstrăinarea unei asemenea baze fixe și capitalul reprezentănd proprietăți mobile aferente lor;
remunerațiile în favoarea unui angajat în sectorul privat, cu activități
în acest stat, în afara cazului în care angajatul este prezent în statul respectiv o perioada mai mica de 183 de zile în orice perioada de 12 luni care începe sau se termină în anul fiscal respectiv;
remunerațiile în favoarea unui angajat ce desfasoara în exteriorul statului
respectiv activități de transport aerian sau naval vor fi impozitate de statul de sursă numai în cazul în care sediul conducerii efective a companiei pentru care lucrează este situat în statul de sursă;
remunerațiile sau pensiile plătite ca urmare a unui serviciu guvernamental;
b) veniturile supuse impozitării în statul de sursă, dar în mod limitat:
dividendele, cu condiția în care ele nu sunt primite ca urmare a deținerii
de actiuni la o companie situată pe teritoriul statului de sursă. Statul de sursă trebuie să limiteze, în acest caz, taxele la 5% din valoarea brută a dividendelor, acolo unde proprietarul beneficiar deține cel puțin 25% din capitalul social al companiei plătitoare si 15% din valoarea brută în celelalte state;
dobânzile fac subiectul acelorași prevederi ca și în cazul dividendelor,
statul de sursă (de origine) având obligația să-și limiteze impozitele percepute la 10% din valoarea brută a dobânzilor;
venituri și capitaluri care nu pot face obiectul impozitării în statul sursă, fiind
impozitate în statul de rezidență: se aplică în cazul redeventelor, căștigurilor din înstrăinarea acțiunilor sau altor titluri de valoare, pensiilor din sectorul privat, plăților primite de studenti în scop educational, capitalul reprezentat de acțiuni sau alte titluri de valoare, profituri din operațiuni de transport naval sau aerian, câștiguri din înstrăinarea unor nave, vapoare sau avioane. Profiturile din afaceri și veniturile rezultate din profesii independente care nu pot fi atribuite unui sediu permanent situat pe teritoriul statului de sursă, vor fi impozitate numai în statul de rezidență.
În general, în România, impozitele și taxele se aplică veniturilor obținute și bunurilor dobândite pe teritoriul statului român, indiferent dacă beneficiarul sau dobânditorul este cetățean român sau străin. Ca o exceptie de la această regulă sunt stabilite scutiri pentru anumite venituri realizate de cetățenii români sau de unii cetățeni străini. De exemplu, sunt exceptate de la impunere salariile corespondenților de presă străini primite pe teritoriul României în această calitate, dar numai cu condiția reciprocitații.
Tot Tratatul Model OECD a stabilit, iar practica fiscală internațională a consacrat, procedee tehnice pentru evitarea dublei impuneri juridice Internaționale și anume: metoda scutirii sau exceptării de la impunere și metoda creditării fiscale.
Scutirea poate fi totală sau parțială.
În cazul scutirii totale, venitul realizat de un rezident în străinatate nu este supus impozitării în țara de domiciliu dacă acesta face dovada că el a fost impozitat în străinatate.
În cazul scutirii progresive, venitul realizat în străinatate se adaugă la veniturile realizate în țara de domiciliu, dar numai pentru stabilirea cotei de impozitare a venitului global. După stabilirea acestei cote, ea se va aplica doar asupra veniturilor realizate în țara de domiciliu. Înseamnă că și în acest caz veniturile realizate în străinatate sunt scutite în țara de rezidență, dar sunt impozitate mai aspru veniturile din țara de domiciliu.
Creditarea fiscală poate fi, la rândul ei, totală sau obișnuită. În ambele cazuri se stabilește în statul de rezidență impozitul aferent veniturilor cumulate.
În cazul creditării totale, din acest impozit se scade impozitul aferent veniturilor realizate în străinatate plătit în străinatate, indiferent de mărimea lui.
În cazul creditării obișnuite, impozitul plătit statului străin pentru veniturile realizate în străinatate de rezidentul unui alt stat se scade din impozitul total pretins de statul de rezidență, însă numai în limita impozitului intern ce s-ar datora statului de rezidență la un venit egal cu cel realizat în străinatate. Din punctul de vedere al contribuabilului, cel mai avantajos procedeu este cel al scutirii totale, iar cel mai puțin
favorabil este procedeul creditării obișnuite.
Din punctul de vedere al statului de rezidență, cele mai consistente venituri fiscale se obțin prin aplicarea procedeului creditării.
România aplică metoda creditării totale în relațiile sale cu tări ca Belgia, Danemarca, Olanda, Canada, Iordania, Siria, Sudan, Pakistan etc. și metoda creditării obișnuite în relațiile cu Franța, Germania, Italia, Suedia, SUA, Turcia, India, China, Tunisia etc.
În practica internațională se aplică mai multe metode, procedee tehnice pentru evitarea dublei impuneri în funcție și de principiile înserate la convențiile semnate de state și anume, scutirea totală, imputări, scutirea progresivă, creditarea obișnuită și creditarea integrală a impozitului.
În conformitate cu principiul scutirii totale, venitul dobândit de rezidentul unui stat în celălalt stat contractant, în care impozitul a fost impozitat se deduce în întregime din venitul impozabil al acestuia în țara de reședință. Deci dacă venitul realizat în străinătate de rezidentul unui stat s-a impozitat în acel stat nu se mai impune în țara de reședință.
Conform principiului imputării, impozitul se calculează de către statul de reședință plecând de la suma totală a veniturilor subiectului impozabil inclusiv, asupra veniturilor realizate din statul de origine și care sunt impozabile numai în acest din urmă stat. Din impozitul astfel calculat se deduce impozitul plătit în celălalt stat.
Scutirea(exonerarea) progresivă constă în aceea că venitul realizat de rezidentul unui stat în străinătate se cumulează cu veniturile realizate de acesta în țara de reședință, iar la venitul total astfel realizat se aplică o cotă pregresivă corespunzătoare.
În calcularea impozitului, cota progresivă astfel determinată se aplică asupra venitului realizat în țara de reședință. Prin urmare cumularea venitului realizat în străinătate, cu cel dobândit în țara de reședință urmărește doar stabilirea cotei progresive cu care se impune venitul din țara de domiciliu.
Principiul „creditării” (impunerii) obișnuite constă în faptul că impozitul plătit într-un stat străin pentru venitul realizat pe teritoriul acestuia, de rezidentul altui stat, se scade direct din impozitul datorat în țara de reședință, însă numai până la limita impozitului intern ce revine la un venit egal cu venitul realizat în străinătate. Sistemul „creditării” (impunerii) integrale constă în aceea că impozitul plătit în străinătate pentru veniturile realizate în afara granițelor țării de deduce integral din impozitul datorat în țara de reședință, chiar și în situațiile în care impozitul plătit în străinătate este mai mare decăt impozitul aferent aceluiași venit în țara de domiciliu (sediu).
Cele două sisteme de mai sus recunosc impozitele plătite în străinătate, ceea ce înseamnă reducerea cotelor de impozit în mod corespunzător pentru aceste venituri în de reședință. Până în prezent, România a încheiat convenții pentru evitarea dublei impuneri cu aproape toate țările din Europa, precum și cu multe alte țări din celelalte continente.
STUDIU DE CAZ
EVOLUȚIA IMPOZITELOR ÎN STRUCTURA VENITURILOR PUBLICE ROMÂNIA ÎN , 2007, 2008 ȘI 2009
Calculul următorilor indicatori de analiză a veniturilor publice pe baza datelor prevăzute în proiectul Legii Bugetului de Stat nr.18/2009 publicată în Monitorul oficial partea I nr.121/27.02.2009 și a Legi nr./2010 publicată în Monitorul oficial din 27.01.2010 (anexa 1).
Volumul impozitelor directe în anii 2007, 2008 și 2009 și ponderea lor în total venituri;
Volumul impozitelor indirecte în anii 2007, 2008 și 2009 și ponderea lor în total venituri;
Structura veniturilor fiscale curente în anii 2007, 2008 și 2009;
Modificarea veniturilor curente fiscale între anii 2007- 2008 și 2008 – 2009;
Structura veniturilor totale ale bugetului de stat în anii 2007, 2008 și 2009;
Ponderea principalelor tipuri de venituri fiscale in PIB (în expresie nominală) în anii 2007, 2008 și 2009;
Modificarea absolută și relativă a volumului principalelor venituri publice fiscale în anii 2007, 2008 și 2009;
Indicatorul privind corespondența dintre modificarea veniturilor fiscale și modificarea PIB.
1. Volumul impozitelor directe și indirecte în anii 2007, 2008 și 2009
Tabel nr.1.
Volumul impozitelor directe și indirecte în venituri totale în anii 2007, 2008 și 2009
Tabel nr.2.
Ponderea impozitelor directe și indirecte în venituri totale în anii 2007, 2008 și 2009
Ponderea veniturilor directe în venituri totale este de 29,75% în anul 2007, 30,53% în anul 2008 și 30,85% în anul 2009, în timp ce ponderea impozitelor indirecte în venituri totale ale bugetului de stat este de 61,76% în anul 2007, 59,63% în anul 2008 și 57,9% în anul 2009.
2.STRUCTURA VENITURILOR FISCALE CURENTE PRIN CALCULUL GREUTĂȚII SPECIFICE A COMPONENTELOR ACESTORA ÎN 2007, 2008 ȘI
2009 %
Grafic. Nr.3
Grafic nr.4
Grafic nr. 5
În cadrul veniturilor curente, veniturile fiscale ocupă cea mai mare pondere și anume: în anul 2007-92,71%, în anul 2008- 92,93%, în anul 2009- 93,72%.
3.MODIFICAREA STRUCTURII VENITURILOR CURENTE FISCALE ÎN 2007, 2008 ȘI 2009
Se observă o scădere a veniturilor fiscale în anul 2008 fața de anul 2007 cu 0,22% și cu
0,79% în anul 2009 față de 2008, datorită săderii în principal a impozitelor indirecte pe fondul crizei economice.
4.STRUCTURA VENITURILOR BUGETULUI DE ÎN 2007, 2008 ȘI 2009 PROCENT ÎN TOTAL VENITURI
a) Structura veniturilor bugetului de stat în anul 2007
Grafic. Nr.6
b) Structura veniturilor bugetului de stat în anul 2008
Grafic nr.7
c) Structura veniturilor bugetului de stat în anul 2009
Grafic nr.8
Grafic nr.9
Grafic nr. 10
În cadrul veniturilor totale ale bugetului de stat cea mai mare pondere o are TVA-ul, urmat de accize și impozit pe venit și salarii de la persoane fizice.
5.PONDEREA PRINCIPALELOR TIPURI DE VENITURI FISCALE ÎN PIB (ÎN EXPRESIE NOMINALĂ) ÎN 2007, 2008 ȘI 2009
Grafic. Nr.11
În produsul intern brut TVA rămâne principala sursă de venit cu 7,58% în 2007, 7,97% în 2008 și 7,2 în 2009.
6.MODIFICAREA ABSOLUTĂ ȘI RELATIVĂ ÎN EXPRESIE NOMINALĂ A VOLUMULUI PRINCIPALELOR VENITURI PUBLICE FISCALE ÎN 2007, 2008 ȘI 2009
a) Modificarea absolută în expresie nominală mil lei
b) Modificarea relativă în expresie nominală
7. INDICATORUL PRIVIND CORESPONDENȚA DINTRE MODIFCAREA VENITURILOR FISCALE ȘI MODIFICAREA PIB
K< 1 semnifică o creștere a veniturilor fiscale inferioară creșterii PIB, putând însemna un grad relativ de colectare a veniturilor fiscale sau evaziune fiscală.
CONCLUZII SI PROPUNERI
În orice stat din lume, politicile fiscale au o deosebită importanță cu implicații sociale și economice.
În România, autoritățiile publice, folosesc de cele mai multe ori, politica fiscală pentru atingerea unor ținte nonfiscale de ordin economic, cum ar fi: influențarea proceselor economice și înlăturarea dezechilibrelor din economie.
Ca obiective globale ale politicii fiscale, distingem stabilizarea economică, relansarea econimiei, restructurarea și creșterea economică.
În vederea realizării obiectivului de creștere econmică, politica fiscală încurajează dezvoltarea anumitor sectoare economice sau activități, fie prin reducerea cotelor de impozitare fie prin acordare de facilități fiscale. Aceste activități vizează si descurajarea consumului anumitor produse nocive sănătății, și aici putem exemplifica introducerea în anul 2007 a taxei pe viciu pentru tutun și alcool.
Așa cum am subliniat pe parcursul lucrării, un alt rol al impozitelor este cel de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice în vederea satisfacerii intereselor generale ale societății, buna funcționare a intituțiilor statului și protecția socială a statului.
Din studiul de caz se observă, ca peste 90% din veniturile curente ale bugetului de stat reprezinta venituri fiscale obținute din impozite și taxe.
În anii 2007 și 2008 s-a înregistrat o creștere economică continuă, România fiind cu cea mai mare creștere a produsului intern brut în Europa.
Creșterea PIB a fost suținută de sporirea volumului de activități în toate sectoarele naționale. Construcțiile au reprezentat cel mai dinamic sector al economiei.
Guvernul a menținut pe parcursul celor trei ani studiați ( 2007, 2008, 2009 ) a cotei unice de impozitare de 16% la impozitul pe venit și profit, acest lucru ducând la creșterea veniturilor persoanelor fizice, juridice și a cererii interne. Cererea internă a reprezentat motorul creșterii economice în acești ani.
Relaxarea fiscală din anul 2008, produsă prin reducerea cotelor de contribuții sociale cu 1.5 puncte procentuale, a condus la creșterea deficitului bugetar de la 2.5% din PIB în anul 2007 la 4.8% in 2008.
În anul 2009, pe fondul crizei financiare, deficitul bugetar a crescut ajungând la 7.2% din PIB. Cele mai importante venituri din impozite ale bugetului de stat ( Impozit pe profit și TVA au scăzut comparativ cu anul 2008 de la 21,32 la 20,08 și respectiv de la 36,37 la 32.40 ).
Problemele de bază ale României, au fost provocate de scăderea exporturilor și investițiilor străine. Veniturile obținute din impozitele pe comerțul exterior, au fost in anul 2009 de 540 mii lei, comparativ cu 962334 mii lei în 2008.
Deși s-a constatat că o rată mai mică de impozitare, conduce, în general, la sporirea gradului de sporire a gradului de plată a taxelor respective, impozitele mai scăzute pot conduce la o scădere a veniturilor la Bugetul de Stat.
Într-un top al impozitelor statelor U.E. prezentat de Banca Mondială, noastră nu este nici pe ultimul loc și nici printre primele, ci este situată la mijloc.
La impozitul pe venitul persoanelor fizice: Austria- 21%-50%; Belgia- 25%-50%; Bulgaria 10%; România 16%; Germania 15%-45%; Ungaria- 18%-36%.
Situația comparativă privind impozitul pe profit în statele membre ale Uniunii Europene în vigoare pentru 2008: 25%; Belgia 33%; Franța 33.3%, România 16%; Germania 15%; 10%; Ungaria 16%.
În ceea ce privește taxa pe valoare adăugată în 2008, situația este următoarea: Austria 20%; Belgia 21%; Franța 19.06%; Germania 19%, România 19%; Luxemburg 15%; Spania 16%, UK 15%; Malta 18%.
România se află însă pe primul loc în U.E. în ceea ce privește numărul impozitelor și taxelor platite de o companie ( 96 de impozite și taxe ).
Comisia Europeană consideră că nu este necesară deocamdată uniformizarea sistemelor de impozitare ale statelor membre U.E. . Statele membre sunt libere să aleagă sistemul de impozitare pe care il consideră cel mai potrivit situației lor economice.
În opinia mea, nu soluțiile extreme sunt rezolvarea pentru relansarea economică.
Veniturile la bugetul de stat trebuie să crească, insă nu prin creșterea fiscalității, ci printr-o lărgire a bazei de impozitare.
Când presiunea fiscală depășește anumite limite se produce o frânare a înclinației spre muncă, o scădere a spiritului întreprinzător și a investițiilor.
De asemenea, contribuabilii pot să opună rezistență creșterii prelevărilor obligatorii prin evaziune fiscală, reducerea productivității, greve, etc.
O mai bună gestionare a banilor publici, o îmbunătățire a sistemului de prelevare a impozitelor și taxelor, combaterea evaziunii fiscale, recuperarea creanțelor prin executare silită, reprezintă soluții pentru bunul mers al lucrurilor.
Stimularea investițiilor în zonele defavorizate ale tării prin acordare de facilități fiscale, ar duce la creșterea numărului de locuri de muncă implicit la scăderea șomajului și a numărului de persoane asistate social.
Se impune o stabilitate a legislației în domeniul fiscal pentru atragerea de investiții străine și creșterea nivelului de încredere, în special al persoanelor juridice care sunt afectate atât de creșterea impozitelor directe, cât si de creșterea impozitelor indirecte, acestea din urmă afectând în mod direct volumul vânzărilor și competitivitatea lor pe piață, prin intermediul prețurilor.
Lipsa capitalului și lipsa de încredere în politicile economice ale guverului, reprezintă doi factori care stau în calea relansării economice.
În final, concluzionez, că deși România, în materie de fiscalitate, a făcut unele progrese, acestea nu sunt suficiente pentru o adevărată evoluție în materie și pentru societatea în care trăim.
BIBLIOGRAFIE
Bălan Emil, Drept Financiar, Ediția 4, . Bech, 2007
Bistriceanu D Gheorghe, Gheorghe H Popescu, Bugetul de Stat al României, București, Editura Universitară, 2000
Bistriceanu D Gheorghe, Finanțele Publice ale României, Volumul 1, București, Editura Universul Juridic, 2006
Cioponea Mariana-Cristina, Finanțe Publice și Teoria Fiscală, București, Editura Fundației România de Mâine, 2007
Georgescu Maria Andrada, Administrarea Finanțelor Publice și a Bugetului, Ediția a II-a, București, Editura Pro Universitaria 2009
Gliga Ioan- Drept Financiar, București, Editura Humanitas,1998
Moșteanu Narcisa – Roxana – Fiscalitate impozite și Taxe – Editura Prouniversitară, 2008
Moșteanu Tatiana , Politici Fiscale și Bugetare pentru Reformarea Economiei și Relansarea
Creșterii Economice, București, Editura Economică, 2003
Popescu D Nicolae , Finanțe Publice, București, Editura Economică, 2002
Tulai Constantin, Finanțele Publice și Fiscalitatea, Cluj Napoca, Casa Cărții de Știință, 2005
Văcărel Iulian (coordonator) și alții, Finanțe Publice, Ediția VI, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2007
Legea Bugetului de Stat nr.11/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I-a, nr. 60 din 27.ian.2010
Legea Bugetului de stat nr 18/2009 publicata în Monitorul Oficial al Romaniei partea 1 nr 121/27februarie, 2009
Raportul privind situația macroenomică pentru anul 2008 și proecția acesteia în perioada 2009-2011
BIBLIOGRAFIE
Bălan Emil, Drept Financiar, Ediția 4, . Bech, 2007
Bistriceanu D Gheorghe, Gheorghe H Popescu, Bugetul de Stat al României, București, Editura Universitară, 2000
Bistriceanu D Gheorghe, Finanțele Publice ale României, Volumul 1, București, Editura Universul Juridic, 2006
Cioponea Mariana-Cristina, Finanțe Publice și Teoria Fiscală, București, Editura Fundației România de Mâine, 2007
Georgescu Maria Andrada, Administrarea Finanțelor Publice și a Bugetului, Ediția a II-a, București, Editura Pro Universitaria 2009
Gliga Ioan- Drept Financiar, București, Editura Humanitas,1998
Moșteanu Narcisa – Roxana – Fiscalitate impozite și Taxe – Editura Prouniversitară, 2008
Moșteanu Tatiana , Politici Fiscale și Bugetare pentru Reformarea Economiei și Relansarea
Creșterii Economice, București, Editura Economică, 2003
Popescu D Nicolae , Finanțe Publice, București, Editura Economică, 2002
Tulai Constantin, Finanțele Publice și Fiscalitatea, Cluj Napoca, Casa Cărții de Știință, 2005
Văcărel Iulian (coordonator) și alții, Finanțe Publice, Ediția VI, București, Editura Didactică și Pedagogică, 2007
Legea Bugetului de Stat nr.11/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, partea I-a, nr. 60 din 27.ian.2010
Legea Bugetului de stat nr 18/2009 publicata în Monitorul Oficial al Romaniei partea 1 nr 121/27februarie, 2009
Raportul privind situația macroenomică pentru anul 2008 și proecția acesteia în perioada 2009-2011
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Si Locul Impozitelor In Structura Veniturilor Publice din Romania (ID: 146347)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.