Rolul Si Locul Economiei Rusiei In Economia Mondiala
INTRODUCERE
Prabusirea Uniunii Sovietice si crearea Comunitatii Statelor Independente au determinat redefinirea axelor principale ale politicii de integrare internationala a Federatiei Ruse. Obtinerea de victorii ideologice în relatiile economice internationale a cedat locul cercetarii în vederea integrarii în economia mondiala.
Începând cu 1991, economia rusa a intrat într-o perioada de transformare dintr-o economie planificata într-o economie de piata. Acest proces va avea consecinte importante asupra organizarii economice a tarii (dezvoltarea relatiilor comerciale, sectorul privat, piata financiara, etc.) si asupra vietii cotidiene. Aspirând sa supravietuiasca mondializarii, Federatia Rusa se considera puntea de legatura dintre Europa si Asia.
Prezentul studiu îsi propune sa faciliteze întelegerea pozitionarii Federatiei Ruse în economia internationala. Desi Federatia Rusa nu mai este una dintre primele puteri economice mondiale ca în timpul Uniunii Sovietice, ea se afla astazi printre cele mai importante 10 economii la nivel international, cu resurse naturale de inegalat, o populatie de 142,9 milioane de locuitori, competente stiintifice si tehnice printre cele mai avansate din lume, si o puternica crestere economica începând cu 1999.
Cercetarea noastra continua cu prezentarea dinamicii interne a Federatiei Ruse. Se urmareste furnizarea unei explicatii privind axele majore de integrare economica internationala odata cu începutul tranzitiei. Analiza integrarii internationale consista în a întelege rolul factorilor interni (structuri de productie interne, conflicte de interese între diverse grupuri de interese) în formarea politicii de deschidere, adica de liberalizare a comertului exterior si de deschidere spre miscarile de capitaluri. Deasemenea se va analiza dinamica reformelor economice din Federatia Rusa si traiectoria politico-economica în economiile în tranzitie în general.
Pe plan geopolitic si geoeconomic, prezentul studiul va ameliora întelegerea raporturilor dintre Federatia Rusa si marile puteri geoeconomice, facând o analiza a relatiilor economice dintre Federatia Rusa si Uniunea Europeana.
CAPITOLUL 1
TRAIECTORIA INTERNATIONALA A ECONOMIEI RUSIEI
1.1. Imagine de ansamblu asupra economiei Federatiei Ruse : De la Revolutia Rusa pâna în prezent
Uniunea Sovietica între 1917- 1960
Desi bolsevicii au preluat puterea în noiembrie 1917, ei si-au putut consolida noua lor pozitie numai dupa câtiva ani de lupte grele. În afara de faptul ca a trebuit sa duca un razboi civil major si cu multiple aspecte, guvernul sovietic a avut de luptat cu Polonia si cu interventia aliatilor. Bolsevicii, într-un efort disperat de a supravietui, au mobilizat populatia si resursele din zona pe care o controlau si au instituit un regim drastic, care a ajuns sa fie cunoscut drept „comunism de razboi”.
Începând din vara anului 1918, comunismul de razboi a început sa capete o forma diferita. Nationalizarea industriei, care a început imediat dupa revolutie, a fost extinsa prin legea din 28 iunie 1918. Conform listelor lui Edward H. Carr, statul si-a însusit : industriile miniere, metalurgice, textile, electrice, ale lemnului, tutunului, sticlariile si olariile, ale pielariei si cimentului, toate morile cu aburi, utilitatile locale si caile ferate particulare si câteva alte industrii mai mici. În cele din urma industria particulara a disparut în întregime. A fost introdusa munca obligatorie. Comertul privat a fost suprimat treptat si a fost înlocuit de distribuirea guvernamentala a hranei si a altor bunuri necesare vietii. Pe 19 februarie 1918 a fost proclamata nationalizarea pamânturilor: tot pamântul a devenit proprietate de stat si urma sa fie folosit doar de aceia care-l cultivau ei însisi.
Comunismul de razboi a reusit sa salveze guvernul sovietic în timpul razboiului civil, dar a si contribuit mult la distrugerea economiei nationale. Prin interzicerea industriei si a comertului privat si din cauza incapacitatii statului de a efectua aceste activitati la o scara suficienta, o mare parte din economia rusa a fost redusa la stagnare. S-a calculat ca productia totala a minelor si a fabricilor ajunsese în 1921 la 20% fata de nivelul de pâna la primul razboi mondial, iar unele domenii importante au cunoscut un declin si mai mare, de exemplu bumbacul a ajuns la 5%, iar fierul la 2% din nivelul de pâna la razboi. Taranii au raspuns la rechizitii prin refuzul de a-si lucra pamântul. Pâna în 1921, pamântul cultivat se redusese la 62% din suprafata lucrata înainte de razboi, iar productia agricola era la aproape 37% fata de normal. Rata de schimb a dolarului american, care fusese de doua ruble în 1914, s-a ridicat la 1200 de ruble în 1920.
Pe un fond de totala nemultumire populara, Vladimir Ilici Lenin care recunostea lipsa iminentei unei revolutii mondiale, a început în vara anului 1921, sa inaugureze noua lui politica economica, renuntând la comunismul de razboi.
Noua Politica Economica era un compromis, o retragere temporara în drumul spre socialism, pentru a da tarii posibilitatea de a-si reveni; în felul acesta a fost prezentata de Lenin. Partidul comunist detinea în continuare controlul absolut: compromisul si relaxarea nu se refereau la politica. În economie, statul îsi pastra controlul exclusiv asupra „punctelor de comanda”, adica asupra finantelor, industriei mari si mijlocii, asupra transporturilor moderne, a comertului exterior si a întregului comert en gros. A fost permisa exisenta unor întreprinderi particulare în industria mica, adica a unor unitati cu mai putin de douazeci de muncitori fiecare, si în comertul cu amanuntul. Modificarea politicii guvernului fata de tarani a fost mai importanta. În loc de rechizitionarea produselor taranilor, care fusese practicata în timpul comunismului de razboi, se stabilea un anumit impozit pe produse, în mod deosebit în grâu, înlocuit mai târziu cu un impozit în bani. Taranii puteau pastra sau vinde pe piata libera ce le ramânea dupa plata impozitului si, în felul acesta, erau încurajati sa produca mai mult. Noua Politica Economica s-a dovedit a fi un mare succes. Dupa foametea din anii 1921 si 1922 economia rusa s-a revigorat în mod remarcabil. În 1928, suprafata de pamânt cultivata depasea usor zona de pâna la razboi.
Primul plan cincinal a durat de la 1 octombrie 1928 pâna la 31 decembrie 1932, adica patru ani si trei luni. Faptul ca autoritatile sovietice au încercat sa îndeplineasca un plan cincinal în doar patru ani spune foarte mult despre graba tipica noii ofensive socialiste. Sarcina principala a planului era dezvoltarea industriei grele, si aceasta a ramas caracteristica permanenta a industrializarii sovietice. Dupa calculele lui Alexander Baykov, 86% din totalul investitiilor industriale a mers în industria grea. Noi ramuri industriale, precum cea chimica, de automobile, de masini agricole, de avioane, de masini unelte si electrice, au fost create de la zero sau pornind de la premise foarte slabe. Au fost construite mai mult de 1500 de noi fabrici. Au început sa se profileze gigantice complexe industriale, precum Magnitostroi, din Urali, si Kuznețkstroi, din Siberia vestica.
Primul plan cincinal a fost declarat un mare succes: în mod oficial, el a fost îndeplinit în industrie în procent de 93,7% în patru ani si trei luni, dar industria grea, a mijloacelor de productie, a depasit planul, ajungând la 103,4%, în timp ce industria usoara, a bunurilor de consum, a realizat 84,9% din sarcina propusa.
Al doilea plan cincinal din 1933 pâna în 1937, si al treilea plan cincinal care a început în 1938 si a fost întrerupt de invazia germana din 1941, au continuat în mare, obiectivele si metodele primului plan. Prin ele, s-a insistat pe dezvoltarea industriei grele, s-a încheiat colectivizarea agriculturii si s-a facut tot ce s-a putut pentru mobilizarea fortei de munca si a altor resurse pentru tara si realizarea obiectivelor propuse. Al doilea plan cincinal, pe baza experientei deja capatate, a încercat sa echilibreze productia pentru a evita supra sau subproductia. A insistat pe dezvoltarea tehnicii, propunându-si realizarea de masini-unelte complicate, instrumente de precizie. Se acorda mai multa atentie si marfurilor de consum, dar cele mai importante erau preocuparile militare, care s-au accentuat si mai mult în cursul urmatorului cincinal.
Atât al doilea plan cincinal câ si al treilea, atât cât s-a desfasurat acesta, au fost declarate reusite. Industria grea a continuat sa se dezvolte. Pe baza cifrelor oficiale contributia sovietica la productia mondiala se ridica la 13,7% în 1937, comparativ cu 3,7% în 1929 si 2,6% în timpul Imperiului Rus, în 1913. În producerea de curent electric, de exemplu, Uniunea Sovietica a trecut de pe locul al cincilea mondial pe locul al treilea, iar în industria constructoare de masini, tractoare, camioane si în alte domenii numai Statele Unite erau înaintea ei. În plus, Uniunea Sovietica facea progrese în timp ce restul lumii trecea printr-o teribila depresiune economica însotita de somaj în masa. Productia agricola a crescut, iar rationalizarea alimentelor a fost desfiintata în 1935; totusi politica agrara sovietica era mult mai îndoielnica decât realizarile industrializarii.
Pentru a repara distrugerile razboiului si pentru a începe relansarea economica, Stalin si Biroul Politic au recurs, dupa cum era de asteptat, la un plan cincinal si la o sccesiune de planuri cincinale. Al IV-lea plan cincinal, care a durat din 1946 pâna în 1950, si care a fost declarat depasit în patru ani si trei luni, a fost asemanator celorlalte. Acesta punea accentul pe industria grea, care a absorbit cca 85% din totalul investitiilor, si se baza în mod deosebit pe productia de carbune, electricitate, fier, otel, cherestea, ciment, masini agricole si camioane. Acest plan de cinci ani îsi propunea mai mult decât refacerea : industria rusa, în mod deosebit industria grea, trebuia sa atinga noi nivele de productie, iar productivitatea muncii trebuia sa creasca cu 36%, fiind bazata pe o crestere individuala a muncii de aproape 50%. O reforma financiara din decembrie 1947 a neantizat toate economiile din timpul razboiului, obligându-i pe cetatenii sovietici sa-si schimbe banii pe care-i aveau la rata de zece la unu. Preturile oficiale ale produselor au crescut, desi desfiintarea rationalizarii si a altor forme de distributie a usurat oarecum greutatile populatiei. Economistii straini au remarcat o oarecare îmbunatatire a nivelului de trai si o redistribuire a venitului real la populatia urbana, în mod deosebit la grupurile mai sarace.
În cele din urma, planul a fost considerat un succes industrial, ca si cele anterioare, în ciuda calitatii inferioare a produselor, a rezultatelor inegale, cu depasiri si nerealizari ale planului. Desi industria a fost refacuta si chiar extinsa în Ucraina si în alte regiuni vestice, planul a reprezentat o deplasare spre est, acesta crescând în importanta economica în comparatie cu perioada de dinainte de razboi. Prin mobilizarea resurselor, Uniunea Sovietica a reusit sa mentina, în timpul celui de-al IV-lea plan cincinal, rata de crestere industriala anuala înalta caracteristica primelor trei planuri si estimata de economistii din Occident de la aproximativ 12% pâna la 14% în medie – o cifra compusa din rate mult mai mari la sfârsitul anilor ’50, pâna în 1955, acestea continuând sa creasca si dupa regimul lui Stalin. Asemanator tuturor celorlalte planuri, se pare ca si acesta a înregistrat mari progrese în domenii complexe precum industria de avioane si de armament si în cel al energiei atomice. Printre proiectele sale era inclus si canalul Volga-Don.
Agricultura constituia un aspect esential al planurilor, care, de obicei, s-a dovedit deosebit de dificil de realizat. Taranii nu au reusit sa satisfaca cererile liderilor sovietici, astfel încât productiile agricole insuficiente au ramas o slabiciune a economiei sovietice, asa cum a recunoscut Nikita Sergheevici Hrile populatiei. Economistii straini au remarcat o oarecare îmbunatatire a nivelului de trai si o redistribuire a venitului real la populatia urbana, în mod deosebit la grupurile mai sarace.
În cele din urma, planul a fost considerat un succes industrial, ca si cele anterioare, în ciuda calitatii inferioare a produselor, a rezultatelor inegale, cu depasiri si nerealizari ale planului. Desi industria a fost refacuta si chiar extinsa în Ucraina si în alte regiuni vestice, planul a reprezentat o deplasare spre est, acesta crescând în importanta economica în comparatie cu perioada de dinainte de razboi. Prin mobilizarea resurselor, Uniunea Sovietica a reusit sa mentina, în timpul celui de-al IV-lea plan cincinal, rata de crestere industriala anuala înalta caracteristica primelor trei planuri si estimata de economistii din Occident de la aproximativ 12% pâna la 14% în medie – o cifra compusa din rate mult mai mari la sfârsitul anilor ’50, pâna în 1955, acestea continuând sa creasca si dupa regimul lui Stalin. Asemanator tuturor celorlalte planuri, se pare ca si acesta a înregistrat mari progrese în domenii complexe precum industria de avioane si de armament si în cel al energiei atomice. Printre proiectele sale era inclus si canalul Volga-Don.
Agricultura constituia un aspect esential al planurilor, care, de obicei, s-a dovedit deosebit de dificil de realizat. Taranii nu au reusit sa satisfaca cererile liderilor sovietici, astfel încât productiile agricole insuficiente au ramas o slabiciune a economiei sovietice, asa cum a recunoscut Nikita Sergheevici Hrusciov dupa moartea lui Stalin.
Dupa moartea lui Stalin, al V-lea plan cincinal era în plina desfasurare si a fost încheiat la timp, în 1955, având aceleasi rezultate în industrie – realizari si esecuri obtinute cu mari eforturi si privatiuni. Cel de-al VI-lea plan a fost întrerupt dupa doi ani si continuat cu altul de sapte ani, care avea sa dureze din 1959 pâna în 1965. Explicatia oficiala a acestei schimbari a fost descoperirea unor vaste resurse naturale datorita carora se modificau mult perspectivele economice sovietice, dar aceasta justificare nu a fost convingatoare. Se pare ca cel de-al VI-lea plan nu reusise sa îndeplineasca norma de productie prevazuta, iar autoritatile au decis sa-l ia de la început.
Sarcinile industriale ale planului pe sapte ani au fost considerate de unii economisti din Occident, precum Robert W. Campbell si Naum Jasny, ca fiind realiste. Desi era concentrat ca de obicei pe industria grea, cu o atentie deosebita pe industria energetica si pe industria chimica, planul cerea un procent al cresterii industriale cu aproximativ 20% mai mic decât cel din al V-lea plan cincinal, prin aceasta fiind mai putin ambitios decât planul al VI-lea, nereusit. Desi s-a concentrat pe marfuri de importanta vitala, planul de sapte ani a permis o mai mare crestere a productiei marfurilor de consum decât industrializarea sovietica anterioara. De la lansarea primului satelit artificial al Pamântului, Sputnik 1, în octombrie 1957, URSS a realizat o remarcabila serie de succese în privinta rachetelor si a calatoriilor spatiale.
În timpul conducerii lui Hrușciov au avut loc importante transformari în agricultura sovietica. Eforturile sustinute pentru a mari productia agricola au constituit, împreuna cu anumite concesii pentru consumatori, noile trasaturi de baza ale politicii economice sovietice. Importanta problemei agrare sovietice poate fi dedusa din faptul ca, spre deosebire de realizarile industriale, produsul brut în agricultura, în 1952, era doar cu 6% mai mare decât în 1928.
Sarcinile planului de sapte ani de a mari productia agricola cu 70% si de a creste productivitatea muncii, în colhozuri cu 100% si în sovhozuri cu 60% pâna la 65%, s-au dovedit imposibil de realizat.
Dupa opinia lui Abram Bergson si a altor observatori din Vest, sarcinile agricole adoptate la congresul al XXII-lea al partidului, ca parte a programului de creare a bazei materiale pentru comunism pâna în 1980, au fost cât se poate de nerealiste si foarte optimiste. Eforturile lui Hrușciov, dupa congres, de a spori productia agricola – de data aceasta, cerând desfiintarea sistemului de rotatie pentru pasuni în favoarea cultivarii unor plante alimentare precum sfecla de zahar, porumbul, mazarea si fasolea – au accentuat si mai mult criza agriculturii sovietice.
Uniunea sovietica între 1960-1991
Al VIII-lea plan cincinal (1966-1970), prezentat de Kosîghin la congresul al XXIII-lea al partidului, în primavara anului 1966, a reluat o parte din proiectele economice ale lui Hrușciov. Economia trebuia sa faca un efort pentru o crestere a productiei industriei grele de 49% – 52 %, iar a productiei de bunuri de consum de 43% – 46%, cu o rata a cresterii anuale de 8,5% si respectiv 7,7% – o cifra foarte mare pentru bunurile de consum fata de industria grea, desi respecta modul de gândire al lui Hrușciov. Ulterior, guvernul sovietic a semnat contracte cu companiile italiene si franceze, în vederea dezvoltarii industriei de automobile în Uniunea Sovietica.
Al VIII-lea plan cincinal a fost urmat de al IX-lea (1971-1975), apoi al X-lea a fost anuntat ca planul cincinal al calitatii, pentru care directivele de baza au fost emise la jumatatea lunii decembrie 1975, cu câteva luni înainte de congresul al XXV-lea. Dar, în loc sa continue linia partidului, noile planuri pareau sa dovedeasca o încetinire a dezvoltarii economice sovietice, accentuata de recolta dezastruoasa din 1972 si mai ales cea din 1975, când a fost necesara cumpararea masiva de grâu din strainatate, furnizat în mare parte de Statele Unite în 1972, în termeni deosebit de avantajosi pentru Uniunea Sovietica.
Uniunea Sovietica suporta cheltuieli militare foarte mari, din cauza dezvoltarii sistemelor balistice antiracheta si a extinderii marinei. Activitatile economice din URSS s-au raspândit în asa fel încât harta economica a tarii se schimba mereu. Acest fenomen se poate ilustra prin aparitia orasului Novosibirsk, ca un mare centru stiintific si tehnologic în Siberia, prin construirea barajului Bratsk, a caii ferate principale Baikal-Amur, prin noua problema a poluarii industriale a lacului Baikal si prin schimbarea centrului de productie a petrolului din Caucaz la noile câmpuri petrolifere dintre Volga si Urali si, mai recent, la noile câmpuri de petrol si gaz natural, situate dincolo de Urali.
Noua conducere a initiat si reforme economice, prezentate ca liberalizare economica, asociate cu numele economistului Evsei Liberman din Harkov. Confruntat cu un declin economic, prin scaderea produsului national brut si printr-o scadere a venitului provenit din investitii si a productivitatii muncii, precum si din cauza unei pierderi provenind din utilizarea insuficienta a capitalului si a resurselor de forta de munca, guvernul a decis sa schimbe politica, trecând de la proiectele primului plan cincinal la vânzari si profituri.
În noul sistem managerial, gratificatiile si premiile trebuiau sa depinda nu de productia ca atare, ci de vânzari si profit, ultimul factor conferind, în sfârsit, o recunoastere serioasa a elementului cost în productia sovietica. În ianuarie 1966, 43 de întreprinderi din 17 industrii, cu un total de 300.000 de muncitori, au trecut la noul sistem. Altele au urmat în perioada urmatoare. Unele reforme economice s-au realizat în industrie, transporturi si comert, incluzând si sovhozurile si sectorul de constructii. Dar, fiind un sistem ambivalent si probabil insuficient în ceea ce priveste aplicarea, reforma nu a fost eficienta, rezultatul conducând la putine diferente între noul sistem si cel vechi de dinainte de 1965. Importante au fost accentul pus pe încurajarile materiale si recompensele tot mai diferentiate. Totusi, desi aplicate la scara larga, aceste stimulente nu au dus la o crestere însemnata a performantelor.
Într-adevar, al X-lea plan cincinal (1976-1980) si al XI-lea, desi în general mai putin ambitioase decât cele precedente, au reflectat din nou incapacitatea economiei sovietice de a îndeplini sarcinile, un declin al cresterii productivitatii muncii si alte semne de stagnare. Unii specialisti au considerat anul 1979, primul dintr-o succesiune fara precedent de patru ani de recolte cerealiere slabe, ca fiind un moment dezastruos. Atunci si în anii care au urmat, aproape totul, de la dificultatile în transporturi si în aprovizionarea cu energie pâna la inflatia tot mai mare, a concurat pentru a întârzia dezvoltarea economica sovietica si pentru a accentua gravitatea problemelor economice. Alti observatori au scris, în linii mari, despre prima perioada de succes a lui Leonid Ilici Brejnev, când cresterea puterii militare si industriale sovietice era însotita de o îmbunatatire vizibila a nivelului de trai, dar si despre ultimii ani de stagnare si deziluzie, marcati de lipsa de hrana si de bunuri de consum. În cei optsprezece ani în care Brejnev a administrat economia sovietica, din 1964 pâna în 1982, pe de o parte s-au înregistrat:
– o crestere constanta a productiei totale, cu o medie de 3,8% pe an, cu o productie industriala care a crescut cu o rata medie anuala de 4,9%.
– o crestere constanta a nivelului de trai al populatiei sovietice, consumul pe cap de locuitor crescând cu o rata anuala de 2,7%.
– o crestere importanta a puterii militare sovietice, realizata printr-o crestere constanta a cheltuielilor reale pentru aparare, în medie de 4% pâna la 5% pe an, în termeni absoluti, dar si în termeni relativi, în comparatie cu Statele Unite.
– o reducere a decalajului în productia globala si pe cap de locuitor (PNB) între Uniunea Sovietica si Statele Unite. În timp ce, în 1965, PNB sovietic reprezenta doar 46% din cel al Statelor Unite (38% pe cap de locuitor), pâna în 1982 acesta a crescut la 55% (47% pe cap de locuitor).
– o reducere a decalajului în ceea ce priveste productivitatea între Uniunea Sovietica si Statele Unite. În timp ce, în 1965, productivitatea unui muncitor mediu sovietic era doar de 30% din aceea a unui muncitor din Statele Unite, pâna în 1982 aceasta a crescut la 41%.
– o crestere a productiei de marfuri industriale majore, astfel încât la începutul anilor ’80 productia multor marfuri esentiale în Uniunea Sovietica o egala sau o depasea pe aceea din Statele Unite.
Pe de alta parte, au existat :
– o încetinire constanta a dezvoltarii economiei sovietice. Cresterea medie anuala a PNB a scazut, de la maximul de 5,2%, în perioada 1966-1970, la 3,7% între 1971-1975, la 2,7% între 1976-1980 si la aproximativ 2,0% între 1980-1982.
– o scadere constanta a nivelului de trai, cu o scadere medie anuala a consumului pe cap de locuitor de la 4,3% între 1966-1970, la 2,6% între 1971-1975, la 1,7% între 1976-1980 si la aproximativ 1,2% între 1981-1982.
– insuccesul realizarii unei cresteri satisfacatoare în agricultura sovietica. În toti cei optsprezece ani, rata medie de crestere a PNB provenit din agricultura s-a ridicat la doar 1,7%.
– o lipsa a cresterii productivitatii agricole, atât în termeni absoluti cât si în termeni relativi, comparativ cu Statele Unite. Daca în 1965 productivitatea unui muncitor agricol din URSS era doar de 14% din cea a unui muncitor din Statele Unite (în Uniunea Sovietica, un muncitor producea pentru sase persoane, iar în Statele Unite pentru patruzeci si trei de persoane), pâna în 1981 a scazut la 12% (în URSS un muncitor producea pentru opt persoane, în timp ce în Statele Unite pentru saizeci si cinci).
Regimul lui Brejnev s-a caracterizat si prin acordarea celei mai mari prioritati cresterii investitiilor si cheltuielilor pentru aparare, cu exceptia perioadei 1964-1970.
Perestroika, initiata de Mihail Gorbaciov, a constituit o turnura majora. Reformele economice, prevazute initial pentru a dinamiza economia fara a modifica regimul, au precipitat spargerea Uniunii Sovietice în 15 state si a paralizat economia.
La baza reformei lui Gorbaciov se afla necesitatea de a scapa de impasul economic economic, care se contura tot mai clar la sfârsitul regimului lui Brejnev. Desi unii specialisti afirma ca statul si societatea sovietica încetasera sa mai progreseze dupa caderea lui Hrusciov, lunga perioada a lui Brejnev a devenit una de necontestata stagnare si coruptie. Cu toate marile cheltuieli si cu toate eforturile multiplicate, situatia agriculturii sovietice ramânea tragica. În industrie, ca si pâna atunci, calitatea ramânea în urma cantitatii, dar, cel mai important, întreaga industrie, o mostenire a primelor planuri cincinale, nu reactiona competitiv la noul val tehnologic. Într-adevar, ramânerea în urma din punct de vedere tehnologic si stiintific a constituit una dintre principalele îngrijorari sovietice. Necesitatile militare continuau sa foloseasca sume mari din produsul national brut – procentul era mai mult decât dublu fata de cel al Statelor Unite. Stagnarea si criza economica s-au regasit, în mod normal, în pesimismul si moralul scazut care predominau în tara.
Perestroika, reconstructia tarii si a sistemului propusa de Gorbaciov, a fost plina de promisiuni, dar, la început, destul de asemanatoare propunerilor si îndemnurilor reformatorilor sovietici anteriori. Proiectul de plan, asa cum a fost prezentat de Gorbaciov în octombrie 1985, propunea dublarea venitului national în 15 ani, insista pe modernizarea instalatiilor si pe cresterea productivitatii muncii. Desi Gorbaciov vorbea de o transformare radicala a tuturor domeniilor vietii, si desi concepte precum profit si profitabilitate, descentralizare, initiativa si chiar economie de piata si întreprinderi particulare erau prezente în discursul national, în practica efortul era limitat doar la o încercare de accelerare.
Din nefericire, aproape nimic nu mergea în timpul primilor ani ai luiGorbaciov. Economia nu reactiona la simplele îndrumari. Politica economica a guvernului, mai ales cea financiara, a dus la deficite bugetare si lucrurile s-au înrautatit.
Reforma economica a impus o agenda de masuri economice care – nu imediat, ci în timp, si nu totdeauna în aceeasi ordine – avea sa aiba urmatoarele componente principale :
1. oprirea imediata a declinului rapid al economiei.
2. stabilizarea; trecerea la situatia în care – în contrast puternic cu situatia curenta – moneda interna sa fie un numitor comun al valorii si un mijloc efectiv de schimb valutar, iar preturile (ratele de schimb valutar si ratele dobânzilor) sa fie reglementate de piata, rezonabil stabile si suportabile. Pâna în 1990-1991, stabilizarea a devenit problema principala, mai importanta decât toate celelalte de pe agenda.
3. transformarea economiei de control în economie de piata, sarcina de mare importanta.
4. legalizarea pe scara a activitatii comerciale particulare, precum si privatizarea întreprinderilor de stat.
5. rezolvarea problemei explozive privind relatiile unionale, federale, cu republicile, relatiile interrepublicane, a succesiunii sau a autonomiei depline pentru unele dintre republici (care se autointituleaza state suverane).
6. integrarea URSS si a partilor sale constituente individuale în economia mondiala.
7. o retea de siguranta sociala adecvata dislocarilor economice si tulburarilor politice ce pot aparea.
8. structuri fiscale si bancare corespunzatoare solutiilor adoptate în conformitate cu punctele (1) – (7).
Federatia Rusa sub Boris Elțin
Dupa demisia lui Mihail Gorbaciov din 25 decembrie 1991, si dupa prabusirea Uniunii sovietice, Boris Elțin a ramas seful necontestat al Kremlinului. Nefiind un economist, s-a bazat de nenumarate ori pe specialisti ca Anatoli Ciubais, Egor Gaidar sau Serghei Kirienko. Numai ca aceste relatii nu au durat mult. Enormele dificultati ale procesului de reforma si opozitia tot mai puternica a celor care nu doreau reforma economica sau cel putin nu acel tip de reforma l-au facut pe presedinte sa se opreasca de mai multe ori si sa încerce altceva. În acest proces complex Elțin ca si Gorbaciov, a fost criticat din toate directiile.
Tranzitia spre economia de piata a aparut atunci ineluctabila pentru Federatia Rusa nascuta la sfârsitul lui 1991. Doua aspecte economice se opuneau în ceea ce priveste modalitatile acestei tranzitii : pe de o parte, partizanii unei terapii de soc, care proclamau liberalizarea rapida a preturilor si a comertului, programele de stabilizare a inflatiei si privatizarile masive; pe de alta parte, institutionalistii, ce sustineau o tranzitie mai progresiva, care ar fi liberalizat economia si ar fi privatizat sectorul public în masura în care institutiile necesare bunei functionari a pietii s-ar fi dezvoltat. Sustinute de catre instantele internationale (FMI, BERD). În cele din urma cei care au câstigat au fost partizanii terapiei de soc (Jeffrey Sachs).
Începând cu 1992, Federatia Rusa privatizeaza în mod masiv, terapia de soc fiind pusa în practica într-o maniera completa începând cu 1994 : la acea perioada, mai mult de 50% din sectorul public (112.625 din întreprinderile de stat) a fost privatizat.
În contextul privatizarilor pripite si al inflatiei persistente, tranzitia s-a transpus mai întâi printr-o quasidiviziune a produsului intern brut, ceea ce a determinat aparitia controverselor privind rolul jucat de FMI. Somajul, ce se ridica la începutul lui 1990 la cel putin 0,1% din populatia activa, a urcat la 0,8% în 1992 si pâna la 7,5% în 1994, de patru ori mai rapid ca în Bielorusia (0,5% în 1992 si 2,1% în 1994), care a adoptat o metoda mai graduala de liberalizare.
Depresiunea economica a culminat cu criza financiara din 1998, marcata de o devalorizare brutala a rublei si o crestere a datoriei ruse (în special GKO). GKO (Gosudarstvennoe Kratkosrochnoe Obyazatelstvo) reprezinta titluri de creanta negociabile pe termen scurt emise de statul rus începând cu 1993. Emise cu rate din ce în ce mai ridicate, pentru a rambursa datoriile precedente contractate de tara, GKO au suscitat un interes deosebit pentru bancile rusesti si numerosi investitori internationali, atrasi cu totii de perspectiva câstigurilor usoare si în acelasi timp pentru ca le considerau cu risc minim. Asfixiat de acumularea dobânzilor, statul rus se plaseaza în final în încetare de plata pe 17 august 1998 provocând criza financiara rusa din 1998, si o criza majora pe pietele mondiale a ratelor dobânzilor. Au fost înlocuite în 1998 prin GKO-OFZ.
Revenirea economica a Federatiei Ruse sub Vladimir Putin
La venirea la putere a lui Vladimir Putin, a fost atinsa o prima etapa de redresare economica a Rusiei dupa criza din 1998, prin punerea în practica a bazelor pe care tara putea sa-si relanseze dezvoltarea economica .
Redresarea demareaza dupa grava criza financiara din 1998 marcata printr-o asanare a practicilor economice (reforma fiscala care cerea punerea în practica a unei cote unice de 13% pe impozitul pe venituri, introducerea unei taxe sociale unificate, scaderea cotei TVA, reducerea cotei impozitelor asupra societatilor comerciale de la 35% la 24%, ceea ce a permis simplificarea fiscalitatii si limitarea fraudei si a coruptiei; remonetizarea tranzactiilor dupa ani lungi de practicare a trocului, plata salariilor si a pensiilor la data stabilita, înlaturarea oligarhilor fara intentie de a investi durabil în tara, elaborarea de coduri si reguli diverse inspirate din practicile occidentale, reprimarea practicilor de coruptie din institutiile statului, etc.)
Avântul economic este deasemenea facilitat prin cresterea cursului gazelor si a petrolului ce favorizeaza o scadere generala si de mare amploare a datoriei statului rus (datoria publica este adusa la 13% din PIB la sfârsitul lui 2007 fata de 120% în 1998), ceea ce îi permite sa elibereze resursele bugetare necesare. Tara se situeaza pe locul 7 în lume în ceea ce priveste PNB. Economia începe în mod lent, dar sigur, un lung proces de diversificare în cadrul unei cresteri constante pâna în 2008 (rata de crestere de 10% în 2000, de 5,7% în 2001, de 4,9% în 2002, de 7,3% în 2003, de 7,1% în 2004, de 6,5% în 2005, de 6,7% în 2006, de 8,1% în 2007, de 6,8% în 2008) în care vigoarea structurala (foarte importanta necesitate de reechipare si de investitii, explozie a consumului) este mai mult sau mai putin protejata de politica monetara a Bancii centrale a Rusiei care dispune de rezerve de schimb permitând gestionarea eficace a întaririi continue a rublei (rezervele de schimb de 473 de miliarde de dolari la sfârsitul lui 2007 fata de 12 miliarde de dolari în 1999), si al Fondului de stabilizare creat din excedentele de petrodolari, ce serveau ca rezerva de securitate în cazul în care cursurile petrolului ar fi diminuat. În final, balanta comerciala rusa ramâne în mod structural excedentara de la disparitia Uniunii Sovietice (excedent de 68 de miliarde de dolari în 2006), trei sferturi din exporturi privesc materiile prime (combustibili, minerale si metale).
Totusi anumiti analisti occidentali relativizeaza soliditatea structurala a economiei ruse si vorbesc de incertitudini pe termen mediu, legate în special de eventualele caderi de preturi la materiile prime energetice (petrol si gaz). Diversificarea economiei putea reduce, aceasta dependenta deoarece sectorul petrogazeifer nu reprezenta în 2007 decât 18,9% din PIB si trebuia, în functie de previziunile ministerului de finante, sa scada în 2010 la 14,9%.
Într-adevar, cresterea ar fi fost în principal o crestere de restabilire, bazându-se pe reangajarea în productie a capacitatilor neutilizate în timpul crizei. Aceasta crestere de restabilire scazând în mod gradat, pe masura diminuarii capacitatilor de productie disponibile si utilizabile, problema fiind, înca din 2003, de a favoriza o crestere de investitie, ceea ce depindea mai putin de reformele economice decât de dezvoltarea institutiilor politice si juridice, în special administrative (îmbunatatire a normelor de functionare) si judiciare (independenta justitiei). Elita politica si economica a Rusiei percepe din ce în ce mai mult anvergura acestor probleme, în timp ce o atentie deosebita este acordata reformei administrative si judiciare. În 2005, Rusia a intrat într-o etapa de dezvoltare stabila a institutiilor de piata si gratie stabilitatii dobândite, statul a început sa-si întareasca institutiile economice specifice societatii contemporane si orientate spre particularitatile rusesti. Sub presedintia lui Putin, între 2000-2008 cresterea industriala s-a dezvoltat cu 75% iar investitiile cu 125%.
Coabitarea Putin-Medvedev
Alegerea lui Dmitri Medvedev în 2008 ca presedinte al Federatiei Ruse permite lui V. Putin sa ramâna la putere ca sef al guvernului. Imediat dupa investirea sa Medvedev critica cu severitate situatia Rusiei, ce dispunea de o economie arhaica, dependenta de materii prime, de o coruptie la nivel înalt si de o democratie slabita, fara ca totusi sa-si critice în mod direct predecesorul. La sfârsitul lui 2008 si începutul lui 2009 ca si pentru cea mai mare parte a economiilor occidentale, una dintre provocarile majore ale presedentiei Medvedev era de a sustine activitatea economica rusa (proiecte de fuziuni între diverse conglomerate foarte îndatorate, planuri de relansare prin deblocarea fondurilor publice, etc.).
Economia rusa a înregistrat în cursul celor opt ani de presedentie ai lui V. Putin o crestere medie anuala de 7%. Aceasta crestere a fost fondata în principal pe hidrocarburi (primul mare producator de petrol în 2009, al doilea mare producator de gaz), dar si alte sectoare au înregistrat o dezvoltare importanta, cum ar fi telecomunicatiile, bancile, distributia (investitii straine), si constructiile. Acest ciclu s-a întrerupt în mod brutal prin propagarea crizei financiare, dar cu toate acestea Rusia se pozitiona pe locul 10 între economiile mondiale (PIB de 1500 miliarde dolari în 2010)
Criza financiara din 2008 a adus la lumina zilei principalele slabiciuni ale economiei ruse : lipsa de competitivitate a exportului (în afara sectoarelor nuclear si aerospatial), absenta resurselor financiare pe termen lung, insuficienta investitiilor atât straine cât si rusesti, si bineînteles puternica dependenta de materiile prime (exporturile de hidrocarburi reprezentând aproape doua treimi din exporturile rusesti). Tinând cont de aceasta situatie, modernizarea economiei rusesti este considerata ca prioritate de catre autoritati. Au fost luate masuri concrete ce vizau favorizarea investitiilor straine (facilitarea obtinerii de vize pentru personalul înalt calificat, consolidarea platformelor bursiere si înaintarea în domeniul reglementarilor pietelor financiare), dar reformele ce vizau ameliorarea functionarii aparatului administrativ si a sistemului judiciar avansau foarte încet.
Criza financiara internationala a constituit pentru Rusia un dublu soc, combinând închiderea pietelor de capitaluri pentru actorii privati puternic îndatorati si caderea brutala a cursului hidrocarburilor. Fluctuatiile pretului materiilor prime (pretul mediu de 78 dolari pe baril în 2010 fata de 61 dolari în 2009 si 95 dolari în 2008) s-a transmis automat în economie : recesiune de 7,9% în 2009 si crestere de +4% în 2010.
Efectele crizei au determinat autoritatile ruse sa înteleaga necesitatea luarii unor masuri ca : modernizarea economiei si restructuarea sectoarelor cu o anumita întârziere tehnologica, revizuirea modului de finantare al întreprinderilor, întarirea statului de drept si dreptul de proprietate.
Al treilea mandat de presedinte al lui Vladimir Putin
Vladimir Putin are în fata, asadar, un al treilea mandat (marit la sase ani 2012-2018). Teoretic, va mai putea candida apoi pentru înca unul, pâna în 2024. Caz în care va deveni poate, cu 20 de ani ca presedinte, al doilea cel mai longeviv lider din istoria contemporana a Rusiei (dupa Stalin care a condus timp de 29 de ani).
Ambitiile lui Putin sunt mari – si tot mare este si orizontul de asteptare pe care rusii îl au la adresa sa. Putin spune ca pâna în 2020 Rusia trebuie sa intre între primele cinci puteri economice ale lumii. Argumente s-ar gasi : în contextul în care o buna parte din lumea occidentala – din Europa pâna în America – se zbate în criza, Rusia are indcatori macroeconomici relativ buni : o crestere a PIB-ului de 4% în 2011, un deficit bugetar controlat si o datorie publica mica (30% din PIB. În plus V. Putin si-a anuntat recent marele sau plan geopolitic : constituirea, în jurul Rusiei, a unei Uniuni Euroasiatice (alaturi de state din aria fostei URSS precum Kazahstan, Belarus, poate Ucraina) care sa reprezinte un model de integrare cu o singura zona vamala, cu o singura moneda si cu o piata interna în crestere. Putin a tinut sa precizeze ca nu doreste reînfiintarea Uniunii Sovietice, dar cu toate acestea, proiectul sau este privit, de unele republici ex-sovietice, cu suspiciune.
Totusi Federatia Rusa are probleme endemice care nu se pot rezolva peste noapte. Cu o economie care depinde extrem de mult de veniturile de pe urma petrolului si a gazelor (cca. 70% din veniturile la buget vin din vânzarea de aici), viitorul pe termen mediu al Federatiei Ruse va depinde de evolutia pretului international la aceste produse. Mai mult: pentru a-si mentine statutul de mare exportator în domeniu (cu 10,1 milioane de barili de petrol/zi extrasi în 2010, Rusia ramâne în continuare primul producator si totodata primul exportator mondial), acest stat este obligat sa-si extinda terenurile petroliere sau gazifiere exploatate, si, dar fiind ca unele dintre acestea sunt zone greu accesibile (fie în Nordul înghetat, fie în largul coastelor maritime), industria rusa va avea nevoie pe mai departe de tehnologie si de investitii occidentale.
Federatia Rusa are înca de facut pasi mari în directia modernizarii. Infrastructura industriala a tarii este, în cea mai mare parte, construita în deceniile comunismului; 30% din drumurile nationale nu sunt înca asfaltate; în clasamentul mondial al tarilor în lupta cu coruptia, întocmit în decembrie 2010 de Transparency International, Federatia Rusa este pe locul 154 (din 178 tari inventariate), alaturi de state precum Kenya sau Cambodgia (în scadere fata de 2009, când era pe locul 146).
1.2. POLITICA COMERCIALA A FEDERATIEI RUSE ÎN PERIOADA 1990 – 2010
Evolutia politicii comerciale între 1990 – 2000
Politica comerciala este partea politicii economice generale care vizeaza sfera relatiilor economice externe ale tarii. În acceptiunea sa clasica, politica comerciala cuprinde totalitatea masurilor de ordin administrativ, fiscal, bugetar si valutar, adoptate de guvern în scopul protectiei economiei nationale fata de concurenta externa si promovarii relatiilor economice cu alte state. În cadrul acestor obiective de ordin general, politicile comerciale îsi pot propune obiective specifice, în functie de situatia economica a fiecarei tari: protectia unor sectoare economice strategice, de larg interes social sau de perspectiva; promovarea exporturilor pentru realizarea importurilor necesare si a unei balante comerciale cât mai echilibrate; îmbunatatirea structurii importului si exportului; orientarea relatiilor economice spre anumite tari sau grupuri de tari etc. Scopul final al oricarei politici comerciale trebuie sa fie obtinerea câstigului oferit de comertul international, respectiv o economie de munca si un aport cât mai substantial al activitatii de comert exterior la progresul economic general al tarii.
Federatia Rusa adopta alegerea unei liberalizari rapide a schimburilor exterioare. Totusi, în perioada 1991-1998, politica comerciala rusa este în general instabila. Ea este tributara arbitrajului dintre obiectivele contradictorii ale decidentului public, în ceea ce priveste aspiratia la o integrare rapida în economia mondiala, protejarea pietei interne si a producatorilor interni si cresterea încasarilor bugetare. Deasemenea ea este constrânsa de presiunile spre liberalizare emise de organizatiile internationale. De aici rezulta masuri destul de dezorganizate, chiar haotice, care nu reflecta o veritabila strategie de integrare internationala. Sunt acordate numeroase scutiri anumitor operatori. Din aceasta cauza eficacitatea politicii comerciale era înca limitata.
Liberalizarea relatiilor economice externe a început odata cu aparitia Perestroikai. La începutul tranzitiei s-a optat pentru o liberalizare rapida. Desi regimul importurilor a devenit mai restrictiv de-a lungul lui 1990, eficacitatea sa este influentata de amploarea comportamentelor frauduloase.
Una dintre cele mai importante reforme ale tranzitiei o constituie deschiderea spre exterior. Din punct de vedere monetar se urmareste asigurarea corespondentei privind raporturile dintre preturile interne si cele internationale si contribuirea la stabilizarea monetara, în timp ce dimensiunea sa comerciala sprijina liberalizarea activitatilor comerciale si facilitarea circulatiei capitalurilor si restructurarea economiei. Liberalizarea schimburilor este privita ca o masura ce va avea efecte pozitive în ceea ce priveste cresterea rezultatelor vechii economii planificate. Totusi, se pune problema ritmului de deschidere spre exterior, iar raspunsul propus este o liberalizare rapida.
Importurile au cunoscut o liberalizare brutala. Toate restrictiile si tarifele vamale de import sunt suspendate începând cu 15 ianuarie 1992. Aceasta masura vizeaza sa completeze liberalizarea preturilor interne pentru a le permite ancorarea pe preturile mondiale. De teama unui soc asupra ofertei nationale, suspendarea tarifelor este prevazuta sa aiba loc cel mai târziu la 1 aprilie. În realitate, tarifele nu vor intra în vigoare decât la 1 iulie 1992, dar regimul importurilor ramâne cu toate acestea foarte liberal. Nomenclatorul vamal adoptat în 1992 prevedea patru tipuri de tarife : un tarif de baza ce se aplica tarilor ce beneficiau de regimul natiunii celei mai favorizate (125 de tari în 1995); un tarif preferential, egal cu jumatate din tariful de baza, privind tarile în curs de dezvoltare ce beneficiau de sistemul generalizat de preferinte (104 tari); un tarif zero, aplicat tarilor celor mai putin avansate si celor din CSI (46 tari); si un tarif acordat altor tari, dublul tarifului de baza. Acest nomenclator va fi apoi redus la trei categorii: un tarif de baza, un tarif redus (jumatate din tariful de baza) si un tarif majorat (dublul tarifului de baza). Tariful general pentru tarile din afara CSI este de 5% (cu câteva exceptii, de exemplu 15%-25% pentru bauturi alcoolice, autoturisme, televizoare si alte bunuri, si 0% pentru produse alimentare si medicamente). Tariful mediu ponderat se ridica la 4%. În septembrie 1992, procentul este revizuit si tariful general de import aplicat tuturor contractelor încheiate dupa 1 iulie este adus la 15% (exceptiile mentionate fiind pastrate).
În ceea ce priveste exporturile, decretul din 15 noiembrie 1991 autorizeaza accesul întreprinderilor nationale pe pietele straine. Însa, restrictiile (taxe, cote si controluri administrative) persista. Aplicarea tarifelor vamale de export (introduse înca de la 1 ianuarie 1992) se explica prin decalajul important dintre preturile interne si preturile mondiale si vizeaza alimentarea resurselor bugetare si limitarea scaparilor de produse în afara pietei interne. Într-adevar, în 1992, preturile interne ale metalelor sunt de 4 ori mai mici ca pretul mondial, în timp ce preturile combustibililor sunt mai mici de 5-7 ori (la rata de schimb curenta). Decalajul se va aprofunda în raport cu deprecierea rublei. Desi în septembrie (decretul din 17 septembrie 1992) preturile interne ale combustibililor au crescute cu 50-150%, din cauza ele reprezinta în continuare 10-15% din nivelul mondial la rata de schimb curenta.
Pentru a preveni penuriile pe piata interna, la jumatatea lui 1992, se introduce lista materiilor prime de importanta strategica. Produsele strategice înglobeaza în special petrolul si produsele petroliere, metalele, îngrasamintele chimice, lemnul, cerealele.
Restrictiile la export trebuiau suprimate cât mai repede. Astfel, “Programul pe termen mediu al reformelor economice ale guvernului rus” (publicat în 1992) prevede suprimarea tarifelor la export la sfârsitul lui 1994. Pe termen lung, politica comerciala are ca obiectiv sa lase sectoarele dominante ale exportului (hidrocarburi) sa devina industrii motrice, prin difuzarea investitiilor spre bransele industriale adiacente. În ce priveste constructiile mecanice si industriile de înalta tehnologie se considera ca dispun de un anumit potential, însa vulnerabilitatea lor pe termen scurt fata de importurile cere introducerea mecanismelor de control si de aparare a intereselor Federatiei Ruse.
Politica comerciala din perioada 1992-1998 prezinta numeroase incoerente. În timp ce importurile sunt liberalizate, exporturile ramân reglementate. Totusi, liberalizarea importurilor este repede abandonata datorita efectelor negative asupra productiei. În ceea ce priveste exporturile, liberalizarea este graduala. Mecanismul cotelor si licentelor este mentinut în scopul prevenirii pierderilor în ceea ce priveste produsele exportabile. În general, se observa o miscare în doua sensuri : protejarea crescânda în directia importurilor si liberalizarea graduala a exporturilor.
Structura protectiei este influentata de trei factori majori:
– cererea sectoriala (de exemplu, lobby agricol) ;
– maximizarea încasarilor bugetare si controlul activitatilor generatoare de devize fiind unul dintre factorii încetinirii liberalizarii exporturilor;
– exigentele organizatiilor internationale ce accelereaza liberalizarea schimburilor, în special începând cu 1995.
În perioada 1992-1994, tarifele vamale de import au fost revazute de patru ori. Dupa iulie-septembrie 1992, noile modificari tarifare întra în vigoare la 1 iulie 1993. Noul tarif este mai diferentiat. Tariful de baza variaza de la 5% (bunuri intermediare, metale, echipamente de transport) la 15% (bunuri de tip capital durabile, bunuri de consum durabile). Scutirile tarifare privesc produsele alimentare, medicamentele si echipamentele medicale, hainele de copii si alte produse de importanta sociala. Tariful maxim este stabilit la nivel de 100% (pentru alcool).
Tarifele se vor modifica din nou în martie 1994 (punere în practica începând cu luna iulie), sub presiunea industriasilor si al lobby-ului agrar. Creste tariful mediu si numarul bunurilor supuse taxarii. Cresterile privesc în principal produsele alimentare (tariful creste de la 0% la 15%-20%) si câteva bunuri industriale. Tarifele cresc de la 25% la 40-46% pentru autoturisme, de la 5% la 60% pentru circuitele integrate, si anumite bunuri electronice, de la 15% la 100% pentru armament, de la 5% la 25% pentru anumite utilaje. Acest tarif intra în vigoare la 1 iulie, încetinirea cu care a fost pus în practica fiind data de rezistenta mediilor liberale. Aceasta crestere poate fi data deasemenea si de consideratii tactice legate de negocierile privind intrarea în GATT-OMC.
Per total, tariful mediu neponderat trece de la 0% în prima jumatate a lui 1992 la 5% în a doua jumatate a lui 1992, 9,5% începând cu 1 aprilie 1993 si aproape 15% începând cu 1 iulie 1994. Tariful mediu ponderat este putin inferior si variaza între 8% si 12%. Tariful mediu ponderat a crescut la nivelul de 11% la sfârsitul lui 1992, a diminuat la 8% la jumatatea lui 1993 si apoi a crescut la 12% la jumatatea lui 1994.
Cresterea tarifelor continua în mai si iunie 1995 (noutatea consista în introducerea de tarife specifice si combinate) si în mai si iunie 1996. S-a procedat mai curând spre largirea stabilizarii tarifare decât spre cresterea directa a tarifelor, deoarece în baza acordurilor cu FMI cota medie maxima este limitata la 13%. Pentru a conforta negocierile pentru acceptarea în OMC, a fost anuntat un program de reducere graduala a tarifelor pentru perioada 1996-2000, cu obiectivul de a atinge o cota medie de 9% în 2000. Totusi, aprecierea rublei intensifica cererile de protectie ale industriilor si miscarile tarifare se continua în perioada 1996-1997.
În august 1996, Consiliul Federatiei Ruse aproba legea privind masurile de protectie a intereselor economice ale Federatiei Ruse privind comertul exterior (totusi, aceasta lege nu va intra în vigoare decât în 1998). Dupa ce a fost aprobata de catre Consiliul Federatiei Ruse, aceasta lege a fost respinsa de catre Presedinte pe motivul incompabilitatii partiale cu regulile OMC. Apoi, Duma a trecut peste vetoul prezidential, însa legea nu a fost aprobata de catre Consiliul Federatiei Ruse. Ea a fost în cele din urma semnata de Presedinte pe 14 aprilie 1998. Aceasta lege autoriza introducerea de taxe speciale si de cote atunci când importurile unui anumit produs amenintau interesele unei industrii.
Astfel, în 1996, anumite întreprinderi sau organisme publice continua sa beneficieze de scutiri tarifare, desi numeroase declaratii de anulare a acestor scutiri se succed începând cu 1993. În 1993, Consiliul Suprem anunta anularea privilegiilor acordate importatorilor începând cu 1 iulie 1993. Legea privind Tariful Vamal din 1 ianuarie 1994 anuleaza scutirile specifice întreprinderilor. În martie 1995, Boris Eltin semneaza un decret ce anuleaza privilegiile vamale.
Taxele asupra exporturilor se aplica pâna în 1996 (ele sunt abolite pe 1 aprilie pentru toate hidrocarburile în afara hidrocarburilor si pe 1 iulie pentru hidrocarburi). În 1995, ele se aplicau la 75% din exporturi. Tarifele afecteaza deasemenea si exporturile spre CSI începând cu februarie 1993 în afara schimburilor internationale. Încetineala si întârzierile în punerea în practica a procedurii de liberalizare sunt date de presiunile bugetare.
Volumul investitiilor straine directe în Rusia ramâne slab în comparatie cu tarile în tranzitie ale Europei centrale si orientale. În domeniul legislatiei, trebuie citata legea din 1991 (ea stipuleaza egalitatea tratamentului dintre investitorii rusi si investitorii straini si garantiile împotriva exproprierii), urmata de decrete prezidentiale si anumite texte legislative mai specializate, precum legea din 1995 privind acordurile de schimb de productie. Totusi, instabilitatea climatului politico-economic pune în discutie garantia drepturilor de proprietate ceea ce se repercuteaza asupra intrarii de investitii directe. În plus de complexitatea acestor texte si a numeroaselor limitari administrative în ce priveste investitiile, investitorii se lovesc de reguli stabilite la nivel regional.
Anul 1995 marcheaza o influenta crescuta a FMI asupra masurilor de politica economica în directia acordarii de împrumuturi importante si verificarea lunara a rezultatelor implicate de acestea. Însa, aceasta nu se traduce printr-o clarificare a regulilor sau a schimbarilor de comportament pe teren.
Devalorizarea rublei antreneaza cresterea importurilor permitând în acelasi timp producatorilor nationali sa recâstige piata interna (valoarea importurilor în 1999 scade cu aproximativ 30% fata de 1998). Industriile de transformare îsi amelioreaza situatia economica ceea ce se repercuteaza în mod pozitiv asupra influentei lor la nivel politic. Aliantele si conflictele de tot felul au marcat întotdeauna relatiile dintre autoritatile publice si actorii implicati. Guvernele conduse de Evgheni Primakov, Serghei Stepasin si Vladimir Putin s-au preocupat în special de probleme de urgenta, în opozitie cu o viziune strategica pe termen lung. Succesiunea guverneleor deterioreaza vizibilitatea economica, perenizând logica pe termen. Comportamentele de ocolire a regulilor persista. Anul 1999 este considerat de unii analisti economici ca anul “tranzitiei în tranzitie”.
În cadrul acordului cu FMI din iulie 1999, guvernul rus se angajeaza pe calea liberalizarii importurilor. Totusi, în scopul limitarii scaparilor de capitaluri, se introduce în 1999 depozitul pentru import, adica obligatia de a depune în avans la banca 100% din valoarea tranzactiei, acest depozit fiind nerambursabil în cazul în care nu se furnizeaza bunurile importate. Totusi, primele masuri semnificative (în special, cele tarifare) nu apar decât dupa anul 2000. În privinta exporturilor, guvernul cauta în primul rând sa securizeze aprovizionarea nationala prin tarife si cote la export, devreme ce devalorizarea rublei a accentuat distorsiunea preturilor între piata interna si piata externa. În al doilea rând, tentativele guvernului de a introduce taxe si de a confisca supraprofiturile al exportatorilor de hidrocarburi se explica prin dezastrul bugetar existent. Din aceasta cauza, se agraveaza tensiunile dintre guvern si firmele petroliere. Incertitudinea reglementarilor reflecta dificultatea guvernului de a-si stabiliza autoritatea în calitatea sa de regularizator general. De exemplu, pe 14 ianuarie, dupa dezbateri aprinse ce au aratat existenta pozitiilor divergente ale înaltilor functionari ministeriali, s-a anuntat politica de taxare a exporturilor de hidrocarburi si de materii prime de la 5% la 10%. Dar imediat dupa publicarea noilor tarife, un nou proiect propune aplicarea unei taxe variabile asupra exporturilor petroliere. În martie 1999, marile companii petroliere obtin o suspendare pentru 30 de zile a taxei pentru exporturile brute.
În ceea ce priveste investitiile straine, climatul investitiilor este putin favorabil unei schimbari de comportamente. Daca în sectorul petrolier, noua lege privind schimburile de productie intra în vigoare în ianuarie 1999, vizând atenuarea constrângerilor ce apasau asupra investitorilor straini, persista conflictele de proprietate dintre investitorii straini si stat si alte proiecte legislative favorabile investitorilor straini întâlnesc rezistenta, în special în Înalta Camera a Parlamentului, ceea ce limiteaza afluxul investitiilor straine. De exemplu, proiectul de lege privind investitiile straine directe, care stipula protectia investitorilor împotriva oricarei schimbari legislative în defavoarea lor timp de 7 ani, este respins de Consiliul Federatiei Ruse în ianuarie 1999.
Politica comerciala a Federatiei Ruse în perioada 2000-2010
Una dintre prioritatile mandatelor prezidentiale ale lui V. Putin a constituit-o avansarea negocierilor aderarii Federatiei Ruse la OMC. Negocierile se izbesc însa de diferite obstacole printre care pretul energiei, masurile protectioniste pentru industrie, subventiile pentru agricultura si deschiderea pietei de servicii financiare.
În ceea ce priveste importurile, politica afisata vizeaza reconstituirea structurilor productive nationale, dar fara sa izoleze Rusia de schimburile internationale. Masurile prezentate în programul economic pe termen mediu propus la începutul verii de echipa lui German Gref erau mult mai apropiate de recomandarile organizatiilor internationale : drepturile vamale trebuie sa fie aduse la un nivel mediu apropiat de 15 – 16%, ceea ce corespunde cu maximele acceptate în mod obisnuit de FMI, Banca Mondiala si OMC. Scutirea de TVA de care beneficiau importurile provenind din statele CSI este suprimata, ceea ce aduce un element de credibilitate proiectului de zona de liber schimb evocat de numeroase ori în cadrul Comunitatii, dar niciodata aplicat.
Domeniul exporturilor atrage în special atentia autoritatilor, pentru aceleasi motive ca si în anul 1999 : pe de o parte, în ciuda reevaluarii progresive fata de dolar, rata de schimb a rublei ramâne favorabila unei reluari a productiei interne, limitând interesul unei discutii privind nivelurile drepturilor vamale necesare protejarii industriei nationale; pe de alta parte, mizele economice si fiscale legate de exporturile de materii prime primare au fost intensificate prin cresterea preurilor mondiale ale hidrocarburilor începând cu 1999. În acest context, strategia guvernamentala s-a focalizat asupra reluarii unei parti a controlului pierdut în deceniul trecut asupra activitatilor legate de exportul de materii prime.
În acest sens, noul guvern a oprit în martie 2000 sistemul stabil de taxare a exporturilor petroliere, punând capat incertitudinilor trecute si permitând obtinerea unui compromis între riscurile economice suportate de catre producatori si necesitatile bugetare ale statului. Schema adoptata pentru petrolul brut consista în a readuce tarifele vamale la cursul mondial al barilului “Ural”, exprimat în dolari. Tariful maxim corespunde la 19,1% pentru un curs superior sau egal cu 32,5 dolari/baril. Deasemenea si alte tarife sunt reintroduse sau marite, precum cele asupra exporturilor de produse petroliere, aluminiu, anumite metale neferoase si anumite produse ale industriei lemnului. Totusi, chestiunea mentinerii cotelor la exportul anumitor materii prime energetice ramâne obiectul incertitudinilor si controverselor în cadrul guvernului. În acelasi timp, reluarea în mâinile statului a întreprinderilor cu capital public s-a focalizat asupra sectorului energetic, fiind în acelasi timp completat prin proiecte de privatizare partiala a întreprinderilor respective. Astfel, 85% din firma Onako a fost privatizata în septembrie 2000, aducând 1,1 miliarde de dolari la bugetul de stat. Schimbarea în iunie a directorului conglomeratului gazeifer Gazprom, precum si presiunile multiple ale guvernului asupra directorilor principalelor grupuri petroliere au constituit deasemenea semne ale acestei vointe de control.
Aceste inflexiuni trebuie apropiate de relatiile cu institutiile financiare internationale, datorita faptului ca agenda reformelor externe ale guvernului rus confirma în parte recomandarile FMI. Într-adevar, în timp ce analiza FMI asupra conduitei politicii economice era foarte negativa în timpul primelor luni ale lui 1999 – masurile luate în mod consecutiv în functie de criza din august au fost asimilate unei “regresiuni” în aprilie 1999 -, ea devine mai încurajatoare dupa publicarea programului economic pe termen mediu al noului guvern. Totusi, daca BERD si Banca Mondiala si-au reluat relatiile financiare cu Rusia, varsarea celei de a doua transe de credit al acordului de confirmare al FMI a ramas în suspans. Cu tot obstacolul important la restaurarea credibilitatii financiare internationale a unei tari pe care îl constituie înghetarea creditului FMI, Federatia Rusa a reusit sa duca la capat negocierea restructurarii datoriei sovietice cu creantierii privati ai Clubului de la Londra din februarie 2000. Dar ramânea înca de completat acest acord printr-o negociere similara cu Clubul de la Paris, care regupa creantierii publici ai Federatiei Ruse.
Capacitatea demonstrata de catre autoritatile ruse de a regla dificultatile întâlnite de anumiti investitori straini în lunile precedente a contribuit la ameliorarea climatului de investitii din Federatia Rusa, aratând ca discursul privind necesitatea stimularii implantarilor straine îsi putea gasi aplicarea în realitate. În consecinta, opinia generala privind situatia economica rusa s-a ameliorat fata de începutul anului, în special în companiile si tarile occidentale. Acest lucru este confirmat de revizuirea generala a evaluarii riscului de tara al Federatiei Ruse de catre agentiile de internationale si organismele de asigurare a exportului, în mod vizibil mult mai favorabila decât în 1999.
Evolutia schimburilor exterioare 2000-2004 (miliarde dolari)
Sursa : Trademap
Dupa cum se observa din tabelul de mai sus politica comerciala promovata în primul mandat al lui V. Putin este benefica schimburilor exterioare ale Federatiei Ruse. Exporturile înregistreaza o crestere progresiva, de la 90,8 miliarde dolari în anul 2000, la 181 miliarde dolari în anul 2004. Deasemenea importurile cresc de la 31,4 miliarde dolari în anul 2000 la 75 miliarde dolari în anul 2004.
Federatia Rusa legata în mod traditional de tarile fostei URSS, se deschide acum din ce în ce mai mult spre occident, în special spre UE si spre Statele Unite. Totusi, comertul exterior rus ramâne tributar anumitor sectoare, cum ar fi hidrocarburile si materiile prime care constituie bazele unei cresteri fragile si aleatorii depinzând de cursul pietei internationale si de investitiile sraine pentru modernizarea echipamentelor.
Hidrocarburile si produsele manufacturate constituie esentialul exporturilor (aproximativ 75%). Bunurile de echipament reprezentau în 2004, 12% din exporturile rusesti, minereurile si metalele 8%, materiile prime agricole si produsele alimentare 5%. Importurile rusesti sunt centrate pe produse cu o mare valoare adaugata: în 2004 produsele manufacturate constituie esentialul importurilor (53%), urmeaza bunurile agroalimentare, bauturi si tutun (20%), materii prime (12%) si bunuri de echipament (10%).
Pâna la începutum celui de-al doilea mandat al lui V. Putin în 2004, politica comerciala rusa mergea în sensul unei mai liberalizari (simplificarea sistemului tarifar, restructurarea serviciilor vamale, scaderea anumitor tarife), dar de atunci a intervenit o inflexiune semnificativa. În timp ce Federatia Rusa continua sa afirme ca adeziunea sa la OMC ramâne o prioritate si considera OMC ca un for politic important, ea îsi acorda totusi timpul necesar negocierii conditiilor cele mai favorabile intrarii sale în aceasta organizatie. Federatia Rusa a negociat deja ajutoare pentru sectorul aeronautic si pentru sectorul agricol (9 miliarde dolari anual pentru acesta din urma). Alta ilustrare de întoarcere la un anumit mercantilism o constituie decizia guvernului de a introduce masuri discrimnatori împotriva exporturilor de lemn brut în momentul în care au fost deja acordate avantaje fiscale fabricantilor de lemn cu mare valoare adaugata. Sectorul automobilelor reprezinta un aalt caz emblematic unde drepturile vamale asupra vehiculelor importate ramân ridicate (25%) si mai putin ridicate pe piesele importate cu scopul de a favoriza productia de vehicule interna. Acestei politici vamale i se adauga instrumente de stimulare fiscala, precum exonerarea impozitelor (70%) pentru producatorii din interiorul tarii în cazul aprovizionarii de la furnizorii ce fabrica în Federatia Rusa. Cu acest nou mix de politici comerciale si fiscale, guvernul spera sa favorizeze dezvoltarea anumitor sectoare cu riscul de a compromite intrarea în OMC.
Pe plan exterior avântul investitiilor rusesti în strainatate este spectacular. Daca în 2006, dupa estimarile lui Financial Times, achizitiile marilor grupuri rusesti în strainate s-au facut pentru o suma globala de 7,8 miliarde dolari, cifra deja ridicata în raport cu anii precedenti, valoarea lor va ajunge la 18,7 miliarde dolari în 2007. Banca Centrala rusa estimeaza ca totalul investitiilor rusesti în strainate s-a dublat în 2007 în raport cu 2006 atingând 45 de miliarde dolari. Aceste investitii raspund unei strategii de cucerire a pietelot si de acces la materii prime care pot sa se articuleze cu orientarile geopolitice ale statului precum si cu o cautare de avantaje tehnologice.
Comertul exterior al Federatiei Ruse 2005 – 2009 (miliarde dolari)
Sursa : OMC
La sfarsitul celui de-al doilea mandat al lui V. Putin, Federatia Rusa se clasa pe locul 9 între exportatorii de marfuri, reprezentând 2,9% din totalul exporturilor mondiale si pe locul 22 între exportatorii mondiali de servicii comerciale, cu o rata de 1,3%. Federatia Rusa se situa pe locul 17 în lume între importatorii de marfuri, cu o rata de 1,8% si pe locul 16 între importatorii de servicii comerciale, cu o rata de 2,1%, din totalul mondial.
Principale categorii de produse exportate fiind urmatoarele : combustibili si produse ale industriei extractive (73,1%), produse manufacturate (20,0%) si produse agricole (5,3%). În cazul importurilor : produsele manufacturate (82,9%), produse agricole (11,7%) si combustibili, si produse ale industriei extractive (4,2%).
În 2008, fluxurile investitiilor directe straine (fluxuri intrate) cu destinatia Federatia rusa s-au cifrat la 70,3 miliarde dolari, înregistrându-se o crestere de 27,7% fata de 2007. În plus, acestea reprezentau 4,1% din totalul fluxurilor investitiilor directe straine intrate la nivel mondial si 68,0% din totalul fluxurilor cu destinatie CSI.
În ce priveste fluxurile de investitii directe rusesti spre strainatate (fluxuri iesite), acestea se ridica la 52,5 miliarde dolari, înregistrându-se o crestere de 14,1% în raport cu anul 2007. În plus, ele reprezinta 2,8% din totalul fluxurilor mondiale iesite si 90,5% din totalul fluxurilor iesite ale CSI.
În ce priveste stocul de investitii directe straine intrate, acestea reprezinta 213,7 miliarde dolari, adica 12,7% din PIB în 2008 comparativ cu 12,4% în 2000. Stocurile de investitii directe straine iesite reprezinta 202,8 miliarde dolari, adica 12,0% din PIB în 2008 comparativ cu 7,8% în 2000.
În 2009, comertul total (ansamblul exporturilor si importurilor de bunuri si servicii) al Federatiei Ruse se ridica la 597,9 miliarde dolari. Comertul international de bunuri si servicii a cunoscut o crestere continua în cursul perioadei 2005-2009, cu exceptia reculului de 32,7% din 2009. Federatia Rusa reprezinta 2,0% din comertul mondial de marfuri, comparativ cu 2,3% în 2008. Exporturile si importurile au avut aceeasi tendinta ce crestere, incluzând puternicul recul din 2009. Aceasta buna performanta generala se explica prin cursul favorabil al hidrocarburilor, printr-o buna tinuta a economiei mondiale precum si a principalilor parteneri comerciali din acea perioada. Totusi, criza financiara si recesiunea mondiala au generat o scadere a comertului mondial, perturbând deasemenea si comertul rus.
PIB si cresterea anuala a Federatiei Ruse (2007 – 2010)
Sursa : “Russia Briefing”, vol. 2, nr. 1.
Foarte afectata de criza financiara internationala, Federatia Rusa a cunoscut în 2009 o recesiune record de la caderea blocului sovietic (-7,9%). Revenirea a fost însa viguroasa în 2010 (crestere de 4%), sustinuta de exporturile de hidrocarburi si de cererea interna stimulata de cresterea salariilor.
CAPITOLUL 2
STRUCTURA ECONOMIEI RUSIEI
2.1. Structuri de productie interne
Dezmembrarea CAER si a URSS de la începutul lui 1990 a creat un soc în relatiile economice externe ale Federatiei Ruse. Pe de o parte, economicul devanseaza politicul în structurarea relatiilor cu exteriorul. Pe de alta parte, Federatia Rusa, mostenitoare a disproportiilor economiei planificate, suporta transformari ale structurii economice interne. Aceasta dubla mutatie determina specializarea crescânda a exporturilor de materii prime (în special de hidrocarburi). Pentru a evalua locul actual al Federatiei Ruse în economia internationala, si a estima potentialul diversificarii structurilor sale productive si de export, este necesara întelegerea mai multor aspecte. În primul rând, trebuie înteleasa structura si evolutia sistemului productiv rus de la începutul tranzitiei. În al doilea rând este necesara o analiza a participarii Federatiei Ruse la schimburile mondiale de bunuri si capitaluri.
În timpul anilor de tranzitie, Federatia Rusa s-a înpotmolit în modelul de dezvoltare bazat pe exporturile de hidrocarburi. Aceasta specializare este o continuare a structurii economice mostenite de la URSS. Ea s-a accentuat în timpul tranzitiei, industriile manufacturiere demonstrând ca nu sunt competitive într-un mediu concurential. Problema se pune în ceea ce priveste perspectivele de diversificare a structurilor de productie (dezvoltare accelerata a sectoarelor manufacturiere, în primul rând a sectoarelor de înalta tehnologie, reducerea dependentei fata de exporturile de materii prime, cresterea gradului de transfomare a materiilor prime …). Dezvoltarea economica, cresterea si diversificarea aparatului productiv, cresterea continutului tehnologic al productiei sunt prezentate de catre autoritati ca obiective de atins si reprezinta conditia stabilitatii interioare si a unei bune integrari internationale a Rusiei.
Desi reformele si-au atins rezultatul principal, adica trecerea la piata si introducerea proprietatii private costurile economice au fost foarte mari. În perioada 1991-1998 Federatia Rusa pierde aproape 40% din PIB si 50% din productia industriala, iar investitiile scad cu 80%. Revenirea are loc în 1999 (exceptie facând o mica ameliorare în 1997), însa abia în 2006 PIB va atinge 99,4 din nivelul pe care îl avea în 1991.
Acest dezastru economic a alimentat dezbaterea privind eficacitatea reformelor puse în practica. Amploarea si durata recesiunii se pot explica prin conditiile initiale diferite. Banca Mondiala explica în 2002 ca este vorba în special de :
– natura structurilor economice : recesiunea este mai puternica în economiile industrializate si dependente de alte economii planificate (deci mai vulnerabile la socuri), declinul putând fi redus în cazul detinerii de resurse naturale (produse exportabile)
– amploarea distorsiunilor în raport cu economia de piata (inflatie, rata de schimb a pietei negre)
– natura institutiilor (ecperienta de piata si statul natiune): experienta recenta de piata în OPEC contribuie la crearea reusita a institutiilor de piata în timpul tranzitiei.
Pe termen lung, impactul conditiilor initiale si distorsiunile îsi pierd din importanta în favoarea politicilor puse în practica si al dezvoltarii institutiilor.
Chiar daca declinul a fost generalizat, amploarea sa a fost diferita în functie de industrie. Astfel, industriile bazate pe extractia resurselor minerale putea compensa scaderea cererii interne printr-o orientare crescânda spre pietele internationale, acestea din urma fiind în cautare de resurse primare. Declinul lor este relativ mai slab, în timp ce industriile manufacturiere, slab competitive în fata concurentilor straini, au cunoscut declinul într-un mod mai puternic (de exemplu industria usoara). Sectorul energetic (hidrocarburi si carbune) a pierdut 30% din productia sa în perioada 1990-1995, în timp ce media era de 50% pentru toate sectoarele. Complexul militar-industrial a înregistrat deasemenea o scadere puternica. În perioada 1992-1996, productia militara a scazut cu 87%, în timp ce productia totala a scazut cu 77%.
Sectorul hidrocarburilor
Rusia este primul producator mondial de petrol si al doilea producator de gaze naturale. Aceste resurse sunt uneori greu accesibile, pentru ca sunt situate în special la nord de Urali si în Siberia. Regiunile petroliere si gazeifere ale tarii sunt printre cele mai bogate din lume, detinând un sfert din rezervele mondiale de gaz natural. Zacamintele regiunii Iamalia (Districtul autonom Iamalia-Nenetia) ajung la 10 000 de miliarde de metri cubi, dar fiind pozitionate în Marele Nord conditiile de exploatare sunt costisitoare si dificile.
În momentul de fata, economia rusa se diversifica rapid, dar este adevarat ca extractia hidrocarburilor este si va ramâne mult timp o sursa esentiala si strategica de devize. Este sigur ca Europa, în special, este dependenta de resursele rusesti de gaze naturale ; totusi, este tot atât de adevarat ca Federatia Rusa se gaseste sub dependenta clientilor sai bogati din Europa de Vest. Dificultatile sistemului financiar si economic rus din timpul gravelor dificultati ale sistemului financiar mondial, precum si scaderea cursului hidrocarburilor, constituie un pericol pentru ca sectorul petrolului si al gazelor reprezenta în toamna lui 2008 40% din PIB, 70% din exporturi si mai ales 35% din bugetul federal care nu este echilibrat decât atunci când cursul petrolului depaseste 70 de dolari. Aceasta semnifica faptul ca, din punct de vedere structural, cursurile ridicate ale petrolului si al gazului natural arata cresterea prosperitatii, în timp ce o prabusire a cursului asa cum a fost cazul în timpul crizei din 2008 reprezinta o drama national care influenteaza toate programele de investitii.
– Grupul Gazprom este un gigant al sectorului hidrocarburilor, ce controleaza 94% din productia rusa de gaz natural ; deasemenea este un producator important de petrol. În grupul celor mai mari transnationale ale lumii în clasamentul capitalizarilor bursiere, Gazprom este esential pentru statul federal, asigurând în fiecare an 25% din totalul obligatiilor fiscale ale tarii. Grupul este deasemenea prezent în numeroase sectoare, el detine monopolul transportului de gaz din fostele doua republici sovietice : Turkmenistan si Uzbekistan.
– Mai multe grupuri îsi împart sectorul productiei petroliere :
– Rosneft, este principalul grup petrolier. Este un grup puternic dar fragilizat prin datoria de 22 de miliarde de dolari, ca urmare a achizitiei unei parti a patrimoniului vechii companii IUKOS.
– Lukoil, al doilea mare producator rus.
– TNK-BP, parteneriat ruso-britanic, al treilea producator rus.
– Sibneft, al patrulea producator este o filiala a grupului Gazprom, care în 2006 detinea 74% din capital.
În timpul crizei bursiere din 2008 cursul actiunilor Gazprom, precum si cel al grupurilor ruse ce exploateaza hidrocarburile, s-au prabusit rapid, aratând fragilitatea îngrijoratoare a conglomeratelor. Investitiile si în special în cautarea a noi zacaminte petroliere destinate sa creasca productia au fost puternic zdruncinate. Aceste investitii au ramas foarte slabe, evaluate la mai putin de 1% din veniturile din petrol din perioada cursurilor ridicate.
Exploatarea resurselor subsolului
Bogatiile subsolului Federatiei Ruse sunt tot atât de variate pe cât sunt de importante ca volum. Ele sunt exploatate de catre grupuri a caror importanta este considerata strategica pentru Kremlin.
– Grupul Rusal, gigant al sectorului aluminiului, poseda din aprilie 2008 mai mult de un sfert din capitalul gigantului Norilsk Nickel. În decembrie 2008, grupul american Alcoa era primul producator mondial de aluminiu (prin achizitia producatorului norvegian Elkem Aluminium, capacitatea de productie atingea 4,7 milioane de tone), cu putin înaintea grupului Rusal (4,2 milioane de tone).
– Grupul Norilsk Nickel este specializat în exploatarea si transformarea nikelului, paladiumului în regiunea Norilsk. El produce deasemenea aur, platina, cupru (3%) si cobalt (10%). Norilsk Nickel este de departe primul producator mondial de nikel (20%) si de paladium (75%), si principalul producator de aur din Rusia. Este clasat printre cei patru principali producatori mondiali de platina si unul din primii zece producatori de cupru. Este un grup monopolist deoarece produce 96% din nikelul, 55% din cuprul si 95% din cobaltul Rusiei. Începând cu 2007, el controleaza capitalul lui LionOre, un producator de nikel canadian.
Industria metalurgica
Siderurgia
Federatia Rusa ocupa unul dintre primele locuri privind rezervele si volumele sale de extractie de minereuri de fier si de carbune. Ea a mostenit deasemenea capacitatile de productie ale URSS si beneficiaza de resurse ieftine (gaz, energie electrica, mâna de lucru). Dezvoltarea industriei, obtinuta printr-o integrare verticala între 1995-1998, a permis controlul asupra costurilor, nu numai cel al materiilor prime ci deasemenea cel al monopolurilor (transporturi si energie electrica), negociind tarife preferentiale. Cresterea industriei este asigurata de costurile scazute ale productiei de otel într-o conjunctura favorabila (cresterea preturilor provocata de importurile chinezesti). Modelul de crestere bazat pe integrarea verticala si pe minimizarea costurilor input-urilor pare sa se epuizeze. Pe de o parte, întreprinderile trebuie sa faca fata cresterii tarifelor monopolurilor; pe de alta parte ele trebuie sa investeasca în dezvoltarea activelor materiilor prime, ceea ce se repercuteaza asupra raportului competitivitate – cost.
În scopul de a deveni un furnizor important pe piata mondiala, cu o participare crescatoare de produse cu o puternica valoare adaugata, obiectiv declarat de marile companii rusesti, siderurgia rusa trebuie sa rezolve problemele urmatoare:
– ameliorarea structurii actuale a productiei, dominata de semi-produse;
– ameliorarea calitatii productiei. Producatorii rusi pierd pozitie pe piata otelurilor speciale, de calitate superioara, fata de concurentii straini propunând un mai bun raport calitate-pret;
– concurenta pe pietele exterioare. Exporturile rusesti, bucurându-se de raportul competitivitate-pret, sunt prezente în principal prin produsele de prima transformare si se lovesc de barierele protectioniste de pe pietele americana si europeana.
– insuficienta capacitatilor de productie ale complexului siderurgic de a asigura cresterea simultana a exporturilor si satisfacerea nevoilor interne în corelatie cu revenirea economica.
Metalurgia neferoasa
La fel ca si siderurgia metalurgia neferoasa a Federatiei Ruse se bazeaza pe un potential dezvoltat în perioada sovietica. Ca urmare a crizei, ea s-a orientat spre exporturi, devreme ce oferea produse competitive (spre deosebire de numeroase productii manufacturiere) si beneficia de costuri slabe (salariale, enrgetice). Cresterea tarifelor feroviare adânceste discontinuitatile teritoriale, majoritatea întreprinderilor de extractie si zacamintele neexplorate se gasesc în cea mai mare parte în Urali. Mai mult, în URSS, mai multe active de extractie (de exemplu, zincul) erau situate în afara republicii Rusia. În acest context, întreprinderile de extractie (în special plumb, zinc, cupru) din regiunile rusesti si din vechile republici sovietice ale URSS arbitrau între livrari spre uzinele rusesti sau spre China.
Cautarea de resurse explica strategiile de participare în companii dina monte (de exemplu, largirea activelor de productie de bauxita si aluminiu de catre compania eusa Rusal în Guineea). În acelasi timp este necesara optimizarea structurii geografice a productiei în scopul diminuarii costurilor (costurile de transport si energetice dintre locul de amplasare si resurse, locurile de productie si de consum).
Industria de automobile
Sectorul productiei de vehicule este din ce în ce mai dinamic. El beneficiaza de capacitatea de invetitie a clasei mijlocii. Din ce în ce mai multe uzine straine se instaleaza în Rusia ; marcile locale se modernizeaza ; capacitatile de import ramân în continuare puternice (în special, vehiculele asiatice prin portul Vladivostok). În 2006, 75% din vehicule erau importate iar în 2007 volumul importurilor era de 62%.
– Constructorii locali sunt întreprinderile mostenite din perioada sovietica, si beneficiaza de transferuri de tehnologie occidentala.
– Primul constructor rus este grupul AvtoVAZ, cu marca Lada ce detine 70% din productia nationala. În 2006, grupul AvtoVAZ avea 120000 de salariati.
– Ceilalti constructori sunt grupurile Gaz si Moskvitch.
Complexul militaro-industrial
Tehnologia rusa, solida si fiabila, dispune de o buna reputatie în domenii variate ca : aviatia, blindatele, fregatele sau excelente sisteme DCA. Statul rus acorda atentie puternicului complex militaro-industrial, având în vedere ca este considerat un sector strategic. El beneficiaza de vointa afirmata de a reface o armata la cel mai bun nivel tehnologic si de continua dezvoltarea capacitatilor de export care fac din grupurile ruse lideri redutabili în domeniul aviatiei, rachetelor, etc.
– Rosoboronexport este agentia rusa de export al complexului militaro-industrial creat prin decret de Presedintele Rusiei pe 4 noiembrie 2000 succedând agentiilor din perioada sovietica ce se ocupau cu aceasta activitate. Carnetul de comenzi al Rosoboronexport ajungea în august 2006 la 21 de miliarde de dolari. În 2011, exporturile de echipamente militare ale Rusiei au atins 13,2 miliarde de dolari dintre care 10,7 miliarde de dolari efectuate prin intermediul agentiei.
– Grupul Rostekhnologuii dispune de asemenea de 400 de filiale în domeniile armamentului si al materiilor prime strategice.
2.2. Inserarea Federației Ruse în schimburile comerciale internationale
Una dintre împlinirile Rundei Uruguay este constituirea Organizatiei Mondiale a Comert (OMC) care a intrat în vigoare la 01.01.1995, data la care GATT 1994 a fost inclus în documentele legale ale OMC (GATT 1994 si-a continuat existenta, în paralel, pâna la 01.01.1996).
Toti membrii GATT sunt obligati sa-si adapteze legislatia lor nationala în asa fel încât sa implementeze rezultatele Rundei Uruguay si cu precadere regulile incluse în GATT 1994, GATS si TRIPS si în alte instrumente conexe. OMC este responsabila pentru supravegherea implementarii acestor reguli de catre toti membrii. Orice membru care considera ca un alt membru nu respecta disciplinele dintr-un domeniu sau încalca regulile stabilite, poate depune o plângere la OMC si cere rezolvarea diferendului.
OMC este, de asemenea, responsabila pentru continuarea negocierilor vizând liberalizare pe mai departe a comertului dintre membrii sai.
Crearea OMC asigura aparitia celui de-al treilea pilon al economiei mondiale alaturi de Fondul Monetar International (FMI) si Banca Mondiala si elimina situatia de provizorat în reglementarea comertuli international.
Elementul esential care a permis crearea, în aceasta etapa a OMC, l-au constituit mutatiile ce au avut loc pe plan international si care au condus la crearea unui climat favorabil cooperarii între state si la degajarea unei vointe pentru crearea unui sistem comercial multilateral care sa raspunda mai bine intereselor actuale în domeniul comertului mondial.
Transformarile profunde din economiile tarilor din Europa Centrala si Orientala, precum si a unora din tarile în curs de dezvoltare au conturat mai bine necesitatea intensificarii cooperarii la nivel international si au constituit elemente care au favorizat un asemenea demers. Tot în acest context, trebuie mentionate cresterea volumului comertului mondial si vointa statelor de a conveni mecanisme si instrumente în baza carora acesta sa se deruleze. Totodata, asigurarea transparentei necesare a elementelor de politica comerciala este tot mai mult apreciata ca un factor de stimulare a participarii operatorilor economici la comertul mondial si în acest context, crearea OMC a fost considerata ca fiind deosbit de oportuna.
Obiectivul de baza al OMC continut în regulile multilaterale pentru comertul cu marfuri, este acela de a crea un sistem de comert liberal si deschis, în care firmele comerciante din tarile membrilor, sa poata face comert în conditii de concurenta loiala si nedistorsionata. Chiar daca regulile cuprinse în GATT 1994 si în acordurile si instrumentele conexe par dificile, sofisticate si uneori încalcate, exista patru mari principii si reguli pe care se bazeaza întregul esafod al OMC.
Tratamentul natiunii celei mai favorizate (MFN). Aceasta regula importanta a GATT constituie principiul nediscriminarii. Regula cere ca taxele vamale si alte reglementari trebuie aplicate marfurilor importate, fara nici un fel de discriminare din punctul de vedere al originii marfii. De la acest principiu exista unele derogari: acorduri regionale de comert liber, aranjamente preferentiale si altele.
Regula tratamentului national. În timp ce regula tratamentului MFN interzice tarilor de a discrimina la frontiera marfurile; dupa originea lor, regula tratamentului national interzice discriminarea în materie de tratament diferit între marfurile importate fata de cele indigene (dupa vamuire).
Protejarea industriilor nationale prin taxe vamale. Desi OMC militeaza pentru un comert liberal, este recunoscuta nevoia tarilor de a-si proteja industriile nationale împotriva concurentei externe. Totusi, se cere statelor ca protectia sa fie scazuta si sa fie realizata prin taxe vamale. Pentru a fi siguri ca acest principiu este pus în aplicare, sunt interzise restrictiile cantitative la import (cu exceptia unor situatii bine determinate).
Consolidarea taxelor vamale. Tarilor li s-a cerut ca, ori de câte ori este posibil, sa elimine protectia prin reducerea taxelor vamale si înlaturarea celorlalte bariere în calea comertului, prin negocieri multilaterale. Taxele vamale astfel reduse sunt consolidate împotriva unor majorari posibile si au fost listate în Listele nationale ale fiecarui stat, anexe la OMC.
Cele patru principii de baza prezentate anterior sunt completate cu reguli cu aplicabilitate genrala la importul marfurilor în teritoriul vamal al statului importator si cuprind reguli pe care tarile trebuie sa le respecte în urmatoarele domenii: la determinarea valorii în vama a marfurilor importate, atunci când taxele se percep pe o baza ad valorem (regula valorii din factura sau al valorii efectiv platite); la aplicarea standardelor de fabricatie si reglementarilor sanitare si fitosanitare (regula tratamentului national); emiterea licentelor de import (regula transparentei si a nediscriminarii între posibilii beneficiari).
În plus fata de regulile cu aplicare generala prezentate mai sus, sistemul multilateral mai are reguli ce guverneaza: acordarea subventiilor de catre guverne; masurile pe care guvernele le pot lua în mod normal, ca urmare a cererilor formulate de industriile nationale, si masurile investitionale ce pot avea efect negativ asupra comertului.
Guvernele acorda subventii pentru realizarea diverselor obiective de politica economica. În practica asemenea subventii ar putea distorsiona conditiile de concurenta din comertul international. Scopul principal al regulilor din GATT, completate prin acordul privind subventiile si masurile compensatorii este de a interzice sau a reduce folosirea subventiilor care au efect de distorsiune a comertului. Acordul SMC împarte subventiile din domeniul produselor industriale în subventii interzise si sbventii permisibile. Subventiile interzise includ si subventiile la export si au, în general, ca scop încurajarea folosirii mai degraba a produselor interne fata de cele din import. Înainte de Runda Uruguay doar tarilor dezvoltate le erau interzise subventiile la export iar acum si tarile în curs de dezvoltare au trebuit sa-si ia angajamente de eliminare a lor într-o perioada de tranzitie de 8 ani.
Subventiile permisibile sunt, la rândul lor împartite în doua categorii: actionabile si neactionabile. Daca importul unor produse ce contin subventii actionabile a produs un efect negativ asupra industriei nationale, tara afectata poate lua masuri de remediere. Aceste masuri pot fi de forma unor taxe compensatorii, taxe ce nu pot fi instituite împotriva unor importuri subventionate prin subventii neactionabile. Este foarte important ca la luarea acestor masuri sa fie urmate fidel toate procedurile prevazute de ASMC iar rezultatul investigatiei sa determine prejudiciul grav asupra industriei nationale si legatura de cauzalitate dintre importurile subventionate si prejudiciul produs industriei nationale.
Alaturi de aceste reguli se mai adauga si masuri ce pot fi luate de guvernele din tarile importatoare, ca urmare a cererilor industriei nationale care stipuleaza ca anumite masuri, ce distorsioneaza comertul international, pot fi luate de guvernele tarilor importatoare numai daca exista o cerere fundamentata a industriei nationale care a fost afectata de importuri masive sau subventionate, sau la preturi de dumping.
Din aceste reguli rezulta ca functiile principale ale Organizatiei Mondiale a Comertului sunt: 1) sa faciliteze punerea în aplicare, administrarea si operabilitatea instrumentelor legale ale Rundei Uruguay si ale oricaror noi acorduri ce vor fi negociate în viitor; 2) sa asigure un forum de negocieri viitoare între tarile membre, cu privire atât la problemele cuprinse în acorduri cât si la noi domenii, conform mandatului sau; 3) sa-si asume responsabilitatea aplicarii unui sistem unitar de reguli si proceduri pentru reglementarea neîntelegerilor si diferendelor între tarile membre; 4) sa-si asume responsabilitatea pentru realizarea unor examinari periodice a politicilor comerciale ale tarilor membre; 5) cooperarea cu Fondul Monetar International si cu Banca Mondiala în vederea asigurarii unei mai mari coerente a politicii economice globale.
URSS a obtinut la sfârsitul lui 1990 statutul de observator la GATT si Federatia Rusa a mostenit acest statut în 1992. Federatia Rusa a depus cererea de aderare la GATT în 1993. Adeziunea la institutiile internationale oferea posibilitatea URSS si ulterior Federatiei Ruse de beneficia ajutorul tehnic si financiar precum si recunoasterea si influenta pe scena internationala. Pentru tarile dezvoltate, aceasta adeziune permitea tarilor dezvoltate sa aiba o mai mare influenta asupra cursului reformelor în URSS (si dupa aceea în Federatia Rusa). În 1995 GATT se transforma în OMC.
Negocierile aderarii Federatiei Ruse la noua structura de comert mondial înca din 1995 însa dosarul a evoluat foarte lent. Aderarea trebuie sa aduca efectele pozitive asupra dezvoltarii economiei ruse, dar numeroasele rezistente datorate riscurilor posibile în legatura cu aderarea Federatiei Ruse la OMC fac mult mai complex procesul de negociere.
Obiectivele aderarii la OMC au fost formulate în felul urmator:
– obtinerea conditiilor de acces al productiei ruse pe piete straine mai bune si nediscriminaorii
– acces la mecanismul international de reglare a diferendelor comerciale
– crearea unui climat mai favorabil pentru investitiile straine prin adaptarea sistemului legislativ la normele OMC
– largirea posibilitatilor pentru investitorii rusi în tarile membre OMC, în special în sfera bancara
– crearea conditiilor pentru ameliorarea calitatii si competitivitatii productiei ruse ca rezultat al cresterii fluxului de bunuri, servicii si investitii straine pe piata rusa
– participarea la stabilirea regulilor comertului international tinându-se cont de interesele internationale
– ameliorarea imaginii Federatiei Ruse în lume ca membru participant al comertului international cu drepturi depline
Perioada 1992-1998 nu a permis sa se progreseze de maniera decisiva în negocierile de ascensiune la OMC. Principalele obstacole în cadrul negocierilor au fost absenta stabilizarii politicii comerciale si a cadrului reglementar al activitatilor economice si al gradului slab de aplicare a politicilor propuse a fi implementate pe teren. Procesul de liberalizare al comertului exterior a fost asimetric : importurile au fost mai întâi liberalizate în mod complet si brutal, apoi au fost supuse în mod progresiv restrictiilor pâna în 1995, în timp ce exporturile au fost initial foarte încadrate, apoi liberalizate progresiv. Instabilitatea reglementara si gradul slab de aplicare a regulilor stabilite în materie de comert exterior au produs un proces de selectie advers comportamentelor din domeniul comercial : activitatile legale au fost descurajate prin necesitatea de a urma regulile greoaie, ce se schimbau fara încetare si adesea incoerente, creând o foma de protectionism prin incertitudine, în timp ce activitatile ilegale au fost încurajate prin multiple posibilitati de arbitraj permise de contradictiile din organizarea comertului exterior si prin slabiciunea controalelor privind legalitatea operatiunilor. Începând cu 1995 angajamentul mai net în liberalizare a permis atenuarea imaginii de protectionism prin incertitudine dat de relatiile comerciale ale Federatiei Ruse. Dar aceasta politica a produs alte consecinte negative pentru economia rusa : deschizând într-o maniera excesiva tesutul productiv intern concurentei straine, liberalizarea schimburilor exterioare nu a permis restructurari adevarate si a contribuit la blocarea actorilor economici într-o situatie financiara greu de stapânit care a conribuit la spirala neplatilor. În domeniul fluxurilor de capitaluri, liberalizarea si politica de stabilizare au produs o selectie adversa de capitaluri, refulând capitalurile pe termen lung si atragând capitalurile pe termen scurt cu caracter mai speculativ.
Acestea au fost dificultatile interne care au stat la originea încetinirii negocierilor privind ascensiunea la OMC, în ciuda acordului de parteneriat semnat în 1994 cu Uniunea Europeana si a sustinerii acordate candidaturii ruse de catre SUA începând cu 1998. Dupa criza din august 1998, revenirea la un nivel satisfacator de stabilitate institutionala se va face începând cu anul 2000 odata cu alegerea lui V. Putin la presedintia Federatiei Ruse.
În decembrie 2011 dupa 18 ani de negocieri, Federatia Rusa adera în sfârsit la OMC. Pekinulului i-au trebuit 15 ani pentru a se întelege cu OMC. Însa Moscova a batut recordul. Dupa adeziunea Chinei în 2001, Federatia Rusa ramasese singurul actor major al economiei mondiale care nu facea parte din organizatie. În acest moment OMC acopera 98% din comertul international fata de 94% cât acoperea înainte. Dupa cum s-a vazut, de-a lungul acestor ani de negocieri, obstacolele au fost numeroase. Moscovei i-au fost reprosate în special eforturile slabe pentru a combate piratajul, sau protectionismul sau excesiv si tarifele sale exorbitante.
Aderând la OMC, Federatia Rusa s-a angajat la o liberalizare progresiva a pietelor sale. Înca de la intrarea sa în organizatie sau de-a lungul anilor urmatori, diferitele tarife vamale la import se vor diminua aproximativ de la 1% pâna la 5% în functie de sector. Mai multe rate si alte interdictii sau embargouri impuse asupra produselor straine vor trebui abandonate.
CAPITOLUL 3
INTEGRAREA ECONOMICA REGIONALA SI INTERNATIONALA A FEDERATIEI RUSE
3.1. Consolidarea fostului spatiu sovietic: CSI
Comunitatea Statelor Independente a fost creata în decembrie 1991 de catre Federatia Rusa, Belarus si Ucraina. Dupa aceea adera si celelalte foste republici ale URSS, în afara de republicile baltice. Istoria CSI este marcata în mod profund de dificultatea, chiar imposibilitatea, de a împaca doua obiective contradictorii: dezintegrarea în liniste si asocierea economiilor interdependente. În general, Belarus, Armenia, Kazahstanul, Kirghizstanul si Tadjikistanul se tin dupa Federatia Rusa, în timp ce aspiratiile de independenta sunt mult mai puternice în Ucraina, Azerbaidjan, Georgia, Moldova, Uzbekistan si Turkmenistan. De exemplu Ucraina vede în CSI “un organ lichidator destinat sa gestioneze divortul”, Kazahstanul aspira la asigurarea minimului de existenta comuna, de cooperare economica si de aparare. Pozitia Rusiei, era destul de ambigua datorita vointei de a mentine identitatea blocului regional si a temerilor ca integrarea nu încetineste trecerea la economia de piata.
CSI s-a construit pe baza respectului integritatii teritoriale si a intangibilitatii frontierelor. Aceasta clauza este respectata de catre toate statele, în afara de Armenia, care cauta sa anexeze Karabahul, fiind deci favorabila unei revizuiri a frontierelor. Totusi, teritoriile sunt motivul a numeroase contestatii, fie ca este vorba de “teritorii autonome create sub Stalin (Abhazia, Osetia de Sud, Karabah, Cecenia) sau de dispute datorate prezentei rusilor în regiuni frontaliere (Transnistria, Crimeea, nordul Kazahstanului). Astfel, înca de la început, CSI este supusa dificultatilor.
În aceasta situatie, CSI este dominata de Rusia, care reuneste aproape jumatate din populatia CSI, 75% din suprafata si 75% din PIB.
În termeni economici, este vorba de crearea relatiilor comerciale în locul legaturilor organizate în functie de preferintele planificatorului central. În termeni politici, Rusia trebuie sa conceapa si sa puna în practica o strategie fata de vechile republici sovietice, devenite state suverane. Pro-occidentalismul încrâncenat al primilor ani ai tranzitiei lasa locul recunoasterii de catre Rusia a importantei strategice al vechiului spatiu sovietic. Formula utilizata adesea de conducatorii rusi si de catre experti, este ca CSI este “sfera intereselor vitale” a Rusiei.
În plus de dimensiunea strategica, integrarea în spatiul post sovietic are importanta prin dimensiunea sa economica, tinându-se cont de puternica complementaritate a economiilor fostelor republici, si prin dimensiunea sociala, ca urmare a unei puternice raspândiri a populatiei ruse pe teritoriul fostei URSS. Din punct de veder politic, ea este descompusa în mai multe grupuri subregionale. În ceea ce priveste integrarea economica, volumul schimburilor intrazonal se contracta, reprezentând aproape 20%-30% din totalul comertului exterior. În 1991, partenerii principali ai Federatiei Ruse erau Ucraina, Bielorusia, Kazahstanul si Uzbekistanul care realizau 73% din exporturile inter-republicane si 65% din importurile inter-republicane.
Odata cu venirea sa la putere, B. Eltin îsi consolideaza legitimitatea pe trecerea la un sistem democratic si o economie de piata. Obiectivul principal al politicii externe este de a se alatura Occidentului, reconstructia vechiului spatiu sovietic fiind un obiectiv secundar si subordonat primului obiectiv. Mai multe rationamente explica lipsa de vointa politica si de coerenta în actiunile Federatiei Ruse fata de CSI în perioada 1992-1993. Mai întai, echipa liberala de la putere sustine integrarea în cadrul CSI în masura în care ea nu constituie un obstacol pentru reformele de piata. Însa, majoritatea tarilor CSI nu-si definisera înca în mod clar calea si treceau printr-o profunda criza politica si economica. De aici reies doua implicatii majore:
– în primul rând dezintegrarea politica a spatiului postsovietic face din CSI un ansamblu confuz si fluctuant. Iar integrarea Rusiei cu statele Asiei centrale putea fi considerata ca o frâna la inserarea în lumea occidentala.
– în al doilea rând, criza economica explica reticentele Rusiei fata de continuarea obiectivelor propuse în ceea ce priveste piata comuna si moneda unica, de teama hiperinflatiei si de pierderile de produse si de resurse spre republicile mai putin disciplinate. Aceasta provoaca masuri unilaterale impuse de Rusia (de exemplu, limitarea exporturilor de petrol si de materii prime). Propunerile cele mai radicale merg pâna la o ruptura completa de vechii parteneri care nu au pus în practica o strategie a luptei împotriva inflatiei.
La începutul anului 1993, Eltin acuza Statele Unite de unilateralism si ca nu tin cont de interesele rusesti. Relatiile Rusiei cu CSI vor fi puse pe pozitia de prioritate a politicii externe. Între 1992-1997, sub influenta Federatiei Ruse, CSI devine mai întaî un organism politico-militar. Astfel, Federatia Rusa urmeaza obiectivul de stabilitate regionala si cel de afirmare a întâietatii ei în regiune. În perioada 1998-1999, au loc tentative de reforme dar se izbesc de numeroase opozitii. Totusi vor fi introduse anumite schimbari. CSI se reconcentreaza spre chestiuni economice, prioritatea fiind de acum înainte crearea unui spatiu de liber schimb.
În paralel cu CSI, se dezvolta numeroase blocuri sub regionale si cooperari bilaterale (alianta ruso-belarusa, Uniunea vamala, Uniunea economica din Asia Centrala, spatiul economic comun).
Uniunea Vamala se creea în 1995 si reunea Federatia Rusa, Belarus, Kazahstanul, Kîrgîzstanul, si Tadjikistanul devenind în 2000 Comunitatea Economica Eurasiatica extinsa în 2005 prin includerea Uzbekistanului. Prin creearea Uniunii Vamale Federatia Rusa cauta sa-si extinda politica comerciala asupra vechiului spatiu sovietic. În 2004, Federatia Rusa negociaza 95% din pozitiile tarifare cu Belarus, 85% cu Kazahstanul, 14% cu Kîrgîzstanul si 60% cu Tadjikistanul.
Ca urmare a unor negocieri bilaterale, Federatia Rusa renunta în 2004 la perceperea TVA asupra exporturilor in interiorul CSI. Astfel, acordul negociat în iulie 2004 cu Ucraina este perceput ca pret al sustinerii electorale a presedintelui pro rus Viktor Ianukovici, Ucraina acceptând în contrapartida participarea la Spatiul economic comun si autorizând utilizarea oleoductului Odessa-Brody.
Integrarea ruso-belarusa serveste drept exemplu dificultatilor de integrare. În primul rând, este dificil de asigurat integrarea economica fara sa se renunte într-un fel la suveranitatea sa politica, cu atât mai mult ca greutatea partenerilor este inegala. În al doilea rând, apar probleme privind coerenta politicilor monetare si economice, ceea ce se datoreaza dificultatilor de a integra o economie bielorusa nereformata a carei structura difera de cea a Federatiei Ruse. În baza proiectului din 1999, Belarus ar fi trebuit sa treaca la rubla ruseasca în ianuarie 2005, dar în vara lui 2004, Presedintii celor doua state întârzie integrarea monetara cu înca un an, acest obiectiv ramânând în continuare nerealizat. În ceea ce priveste Uniunea Vamala, politica vamala nu era armonizata. Federatia Rusa si Belarus negociau separat ascensiunea lor la OMC. Desi frontiera vamala a fost deschisa în 1995, Federatia Rusa reinstaureaza în 2000 controlul vamal la frontiera ruso-bielorusa. Belarus raspunde prin introducerea de masuri similare.
Una dintre axele majore ale schimburilor din interiorul CSI îl constituie sectorul energetic. Fostele republici sovietice sunt inegale în ceea ce priveste aprovizionarea energetica. Rusia, Azebaidjanul, Kazahstanul, Turkmenistanul si Uzbekistanul sunt mari exportatori. Celelalte membre ale CSI importa energie, în special provenind din Federatia Rusa sau din Asia centrala. Relatiile energetice din interiorul CSI s-au construit pe o baza bilaterala ce include atât aprovizionarile energetice ale statelor importatoare câ si tranzitul hidrocarburilor provenind din Federatia Rusa si din Asia centrala spre tarile importatoare ale CSI (în special Ucraina si Belarus) si Europa occidentala.
Ucraina si Belarus servesc drept canale de tranzit permitând Rusiei sa transporte hidrocarburile spre pietele occidentale. În timp ce pretul petrolului din interiorul CSI se apropia de nivelul mondial, Federatia Rusa furniza la preturi preferentiale aproape 100% din consumul de gaz Belarusiei si tarilor baltice si 50% din importurile de gaz ale Ucrainei si Moldovei, restul importurilor fiind asigurat de Asia centrala. În 2003, preturile practicate de Gazprom pentru CSI erau în medie de trei ori mai mici preturilor de export spre Europa occidentala, Belarus beneficiind de un tarif mai mic decât Ucraina.
Pâna în 1994, comertul de gaz rus în interiorul CSI se efectua exclusiv prin Gazprom. Însa apar si alti furnizori, în special Itera ce devine în 2000 primul furnizor al CSI, în special pentru livrarile de gaz turkmen. Gazprom pastrând monopolul exporturilor spre tarile îndepartate. În ciuda numeroaselor dificultati de plata, Ucraina ramâne o piata importanta (aproximaiv 25 miliarde m3 furnizati de Gazprom în 2003, în comparatie cu 30 miliarde m3 livrati spre Germania si 20 miliarde m3 spre Italia care sunt primii clienti europeni ai Gazprom). Livrarile de gaz spre Belarus se ridicau în 2003 la 10 miliarde m3.
Structura schimburilor manufacturiere dintre Federatia Rusa si CSI este dominata de fier si otel (peste 15% din exporturile si peste 30% din importurile rusesti), echipamente de transport si industriale, ceea ce reflecta persistenta legaturilor industriale dintre fostele republici. Totusi, concentrarea exporturilor rusesti limiteaza oportunitatile de dezvoltare a exporturilor si le creste vulnerabilitatea. Din punct de vedere dinamic, Federatia Rusa îsi accelereaza exporturile manufacturiere spre CSI mult mai rapid decât spre celelalte tari, în acelasi timp aprovizionându-se de pe pietele straine.
Exporturile manufacturiere ale Federatiei Ruse catre CSI înregistreaza în anul 2005 în raport cu anul 2000 o variatie de 319,9% fata de o variatie de 199,44 pentru exporturile manufacturiere ale Federatiei Ruse catre celelalte tari. Iar importurile manufacturiere ale Federatiei Ruse din CSI pentru acceasi perioada de timp înregistreaza o variatie de 223,9% fata de o variatie de 389,15% pentru importurile Federatiei Ruse din celelalte tari.
Categoriile cu cea mai rapida evolutie din cadrul exporturilor rusesti sunt : lemnul (crestere de 5,6 ori în 2005 fata de 2000), fier si otel (crestere de aproape 5 ori), vehicule rutiere (crestere de aproape 4,4 ori) alte echipamente de transport (crestere de 4,3 ori), produse minerale manufacturiere nemetalice (crestere de 4 ori), rasini artificiale si materiale plastice (crestere de 3,9 ori). În ce priveste importurile ruse se înregistreaza o crestere puternica la categoria alte echipamente de transport, acestea crescând în valoare cu mai mult de 10 ori în 2005 în raport cu 2000. Totusi, importurile provenind din CSI pierd din competitivitate. Se observa o scadere a volumului importurilor rusesti provenind din CSI pe fondul unei cresteri a preturilor. În 2005, valoarea importurilor provenind din tari din afara CSI au crescut cu aproape o treime iar cele provenind din CSI au crescut cu numai 10%. În schimb preturile importurilor provenind din CSI au crescut cu 15%, iar preturile importurilor din afara CSI au crescut cu numai 5%.
Federatia Rusa a mostenit 70% din complexul militaro-industrial (CMI), industriile fiind concentrate în principal în Rusia europeana. Federatia Rusa controleaza aproape în totalitate filierele tehnologice necesare construirii unui CMI autonom si echilibrat. Totusi, exista si câteva exceptii, asa cum este cazul Ucrainei în sectoarele constructiilor navale, aerospatial si electronic, care fac dependenta mentinerea starii operationale a anumitor echipamente rusesti si explica reactivarea cooperarii dintre industriile celor doua tari. În 1992, numai 25% dintre întreprinderile CMI rus îsi pastrau cu adevarat activitatea. În anul 2000, peste 600 de întreprinderi din CSI furnizau piese uzinelor rusesti de armament. Legaturile cele mai puternice sunt cu Ucraina si Belarus.
3.2. STUDIU DE CAZ: Federatia Rusă si UE relatiile economice dintre Rusia si Franta
Relatiile Federatia Rusa – UE sunt pluridimensionale si includ proiecte de cooperare în numeroase domenii, precum dezvoltarea cooperarii regionale (initiativa “Dimensiune septentrionala”), programele de securitate nucleara sau lupta împotriva criminalitatii. Relatiile economice se caracterizeaza printr-o puternica asimetrie. În 2004, PIB al Federatiei Ruse constituia aproximativ 14,5% din PIB al UE-25 în functie de paritatea puterii de cumparare. PIB al Federatiei Ruse pe cap de locuitor în functie de paritatea puterii de cumparare constituia în 2006 mai putin de 40% din cel al UE.
Relatiile dintre Federatia Rusa si UE s-au construit pe fondul profundelor transformari interne. Federatia Rusa este un stat suveran cu un sistem economic si politic din ce în ce mai centralizat. V. Putin se straduieste sa consilideze statul federal si sa reduca influenta intereselor private asupra politicilor publice. În ciuda dificultatilor economice, Federatia Rusa ramâne în categoria grea a fortelor politice ale lumii. De cealalta parte UE este un gigant economic însa mai slab pe plan politic. UE este un actor specific cu o suveranitate înca nedefinita si compusa din mai multe state cu preferinte nationale divergente.
Relatiile dintre UE si Federatia Rusa au la baza Acordul de parteneriat si de cooperare (APC), semnat la Corfu în iunie 1994. APC a intrat în vigoare începând cu 1 decembrie 1997 pentru o perioada de 10 ani fiind continuat periodic din 2007.
APC trateaza în principal chestiuni economice si comerciale, obiectivul fiind de a contribui la rasamblarea conditiilor necesare crearii unei zone de liber schimb între UE si Federatia Rusa. APC atinge numeroase domenii : comert cu produse, investitii, capitaluri, concurenta, protejarea proprietatii intelectuale si legislatie economica, cooperare economica, lupta împotriva criminalitatii, cultura si ajutor financiar. În cadrul APC, statutul natiunii celei mai favorizate este acordat în mod reciproc de catre cei doi parteneri, confirmând principiul stabilit prin acordul privind comertul si cooperarea din 1989. APC interzice orice restrictie cantitativa a schimburilor, în afara exceptiilor precum produsele textile, agricole precum si schimburile aflate sub incidenta tratatului Comunitatii europene a carbunelui si a al otelului. Deasemenea APC are ca obiectiv sustinerea procesului tranzitiei democratice si spre economia de piata în Federatia Rusa si sa dezvolte un dialog politic vizând o convergenta de pozitii asupra chestiunilor internationale de interes comun. Totusi, APC vizeaza un grad de integrare relativ limitat, spre deosebire de acordurile de asociere ce au ca scop o integrare economica profunda a OPEC în UE.
În 1999, imediat dupa criza din 1998, UE adopta Strategia comuna pentru Federatia Rusa. Printre obiectivele strategice ale UE se numara : stabilitatea democratiei în Rusia, statul de drept si economia de piata, stabilitatea în Europa, securitatea în lume.
Aceasta strategie a fost adoptata pentru o perioada de patru ani si ar fi trebuit sa fie reexaminata în special ca urmare a extinderii UE din mai 2004. Totusi, ea nu a fost prelungita pentru UE largita. Ea a avut deci destul de putine implicatii practice.
În ceea ce priveste Federatia Rusa, parteneriatul cu UE îi permite sa-si consolideze pozitia în comunitatea internationala. Federatia Rusa nu pretindea sa adere la UE, ceea ce ar fi implicat pierderea statului sau de putere regionala. Federatia Rusa considera zona de liber schimb cu UE ca prima etapa de integrare ruso-europeana.
Aderarea la UE a zece tari din Europa centrala si mediteraneana (Polonia, Cehia, Ungaria, Letonia, Lituania, Estonia, Slovacia, Slovenia, Malta si Cipru) la 1 mai 2004, precum si a Bulgariei si a României pe 1 ianuarie 2007 modifica harta economica si politica a Europei si pune pe noi pozitii relatiile ruso-europene. Largirea UE, prin modificarea echlibrului economic si al raporturilor bilaterale dintre Federatia Rusa si UE, duce la reconsiderarea relatiilor economice si politice ruso-europene.
Extinderea UE apare ca încununarea proiectului politic al Europei occidentale, vizând printre altele sa atinga ireversibilitatea reformelor în tarile din vechiul bloc socialist. Desigur, extinderea asigura stabilitatea politica si economica în noile state membre, creând astfel o baza solida pentru dezvoltarea cooperarii economice ruso-europene. Ca urmare a aderarii, cele zece noi tari membre vor aplica acordurile bilaterale ale UE, tariful exterior comun si masurile de aparare comerciala ale UE. Noii membrii trebuind astfel sa renunte la acordurile bilaterale semnate de ei cu alte tari.
În viziunea Comisiei Europene, largirea UE contribuie la cresterea economiei ruse prin intermediul mai multor factori :
– largirea spatiului pietei europene. Regulile standard privind productia si consumul în tarile în ascensiune vor fi ajustate dupa normele UE ceea ce ar permite firmelor rusesti sa actioneze într-un câmp juridic comun;
– rata de crestere a noilor membrii este superioara celei a UE-15. Continuarea cresterii dupa adeziune va contribui la cooperarea economica ruso-europeana, în special pentru regiunile frontaliere;
– adeziunea UE va antrena ajustarea barierelor vamale dupa normele UE-15. UE-15 era mai deschisa decât tarile candidate : tariful mediu în UE este de aproximativ 4%, în timp ce tariful mediu în tarile în ascensiune este de aproximaiv 9%. Dintre tarile în adeziune, numai Ungaria acorda Rusiei, statutul natiunii celei mai favorizate. Pe de alta parte, conform regulilor OMC, o uniune vamala nu poate fi mai protectionista decât era înainte partile sale constitutive.
Negocierile cu UE au fost duse în paralel cu negocierile privind ascensiunea Federatiei Ruse la OMC. Acordul privind ascensiunea Federatiei Ruse la OMC (semnat în mai 2004) a devenit etapa urmatoare a negocierilor. Acordul prevedea deasemenea si o crestere a preturilor interne ale gazului în Federatia Rusa. Pastrând monopolul asupra exporturilor de gaz ale Gazprom, Federatia Rusa continua principiul contractelor pe termen lung si refuza libertatea tranzitului de gaz strain prin conductele rusesti, ceea ce constiruie un succes pentru negociatorii rusi.
Ratificarea protocolului de la Kyoto (octombrie 2004) constituie al treilea pilon al negocierilor cu UE si lasa impresia ca negocierile ruso-europene se prezinta ca o echilibrare a pozitiilor privind largirea UE, conditiilor ascensiunii la OMC si ratificarea protocolului de la Kyoto.
Integrarea ruso-europeana se manifesta prin vointa de a crea patru spatii de cooperare : spatiul economic european comun, spatiul comun de libertate, securitate si justitie, spatiul comun de securitate exterioara si spatiul comun de cercetare, de educatie si de cultura. Crearea spatiului economic european comun va deveni noua etapa de integrare economica ruso-europeana.
Discutia privind spatiul economic european comun a fost lansata la întâlnirea de la Sankt Petersburg din mai 2003. Spatiul economic european comun are ca obiectiv sa asigure patru libertati fundamentale (libera circulatie a bunurilor, a serviciilor, a persoanelor si a capitalurilor) si buna functionare a sistemului concurential, si de a contribui la cooperarea în numeroase domenii, precum cercetare si dezvoltare, protectia mediului, educatie si politica sociala.
Hamilton considera negocierile privind spatiul economic european comun ca un zbor spre viitor. Prioritatea, în viziunea lui Hamilton, trebuie sa fie acordata crearii unei zone de liber schimb între Rusia si UE conform APC din 1994. Acest obiectiv mai concret si realist permitea sa elimine barierele existente, de exemplu cele asupra otelului, produsele industriei chimice, produsele agricole si textile. În opinia lui Sapir, crearea unei zone de liber schimb ar avea ca si consecinta intrarea Federatiei Ruse într-o situatie de “trapa” a exporturilor de energie si de materii prime.
Dupa estimarile facute pe baza unui model de echilibru general, crearea pietei comune va avea un efect superior celui generat de zona de liber schimb, ceea ce este o consecinta a efectului de crestere a productivitatii. În opinia lui Sulamaa, Widgren, cea mai buna forma a spatiului economic european comun pentru Federatia Rusa ar fi cea care ar combina efectele liberalizarii comertului si efectele productivitatii datorate ajustarilor institutionale în legatura cu investitiile straine directe.
Relatiile cu UE sunt de o importanta cruciala pentru economia rusa. UE este principalul partener economic al Federatiei Ruse.
Principalii parteneri comerciali ai Federatiei Ruse, 2008
Sursa : OMC
Comertul de bunuri UE – Federatia Rusa (2008 – 2010) miliarde dolari
Sursa : Eurostat
Comertul de bunuri dintre UE si Federatia Rusa a început sa se redreseze în 2010, dupa o puternica scadere înregistrata în 2009 care a întrerupt o lunga perioada de crestere. Exporturile UE-27 spre Federatia Rusa au scazut, trecând de la 105 miliarde euro în 2008 la 66 miliarde în 2009, apoi au crescut la 86 miliarde euro în 2010. În ceea ce priveste importurile, ele au scazut, trecând de la 178 miliarde euro în 2008 la 118 miliarde euro în 2009, apoi au crescut pentru a atinge 160 miliarde în 2010.
Cooperarea economica si comerciala ruso-franceza cunoaste o dezvoltare stabila. Ea se bazeaza pe nivelul ridicat al dialogului politic dintre Moscova si Paris, pe relatiile de lucru constructive întretinute de comunitatile de afaceri din cele doua tari, pe sructura stabila a schimburilor comerciale reciproc avantajoase.
Cu scopul de a surmonta consecintele crizei economice si financiare mondiale, Rusia, ca si Franta, au optat pentru o linie strategica vizând intensificarea cooperarii lor în sectoarele inovatoare ale stintei si ale productiei (aeronautica, spatiul cosmic, energie, constructie de automobile, industrie farmaceutica, biotehnologie, etc.).
Relatiile economice dintre Franta si Federatia Rusa sunt în plina dezvoltare. În 2005 exporturile Frantei spre Federaia Rusa au crescut cu 10% în 2005. În ciuda acestei cresteri a schimburilor, deficitul comercial dintre cele doua tari a continuat sa se adânceasca datoria cursului ridicat al materiilor prime. Piata rusa nu absorbea decât 0,7% din exporturile Frantei.
Cea mai mare parte a marilor întreprinderi franceze (Total, Renault, Alcatel, L’Oréal, EADS-Airbus, Danone) sunt prezente în Federatia Rusa. Tendinta actuala este nu numai de a confirma prezenta franceza, ci deasemenea de realiza noi implantari. Sectoarele în care Franta îsi face simtita prezenta sunt urmatoarele : industria alimentara, comertul cu amanuntul, extragerea si transformarea petrolului si a gazului, transportul, masinile si echipamentele si comunicatiile. Exportatoare de produse finite (exporturile de automobile franceze au crescut cu 49% în 2005), Franta importa în special petrol si gaz (88% din importuri în 2005) precum si produse chimice si metale (8,5%).
În materie de schimburi comerciale, Franta este al doilea partener comercial european al Federatiei Ruse (dupa Germania) cu schimburi ce au ajuns la 18,4 miliarde de euro în 2010 (valoarea exporturilor franceze în Federatia Rusa fiind de 6,2 miliarde de euro, iar valoarea exporturilor rusesti în Franta fiind de 12,1 miliarde de euro). Volumul schimburilor comerciale din 2010 a crescut cu 27,8% fata de anul 2009. Aceasta constituie un semnal pozitiv de revenire la normal dupa mai multi ani de puternica crestere întrerupti de criza. Consecintele crizei economice adaugate celor generate de corectia preturilor la materiile prime au avut ca efect în 2009 o puternica contractare a fluxurilor comerciale franco-ruse. Revenirea din 2010, este mai mult benefica exporturilor ruse (+30,4%), datorate cresterii preturilor la materiile prime energetice, decât exporturilor franceze (+23,4% pentru aceeasi perioada).
Repartizarea exporturilor franceze în bunuri de consum, echipamente, bunuri intermediare si produse agricole este relativ echilibrata, chiar daca echipamentele ocupa locul principal. Per ansamblu repartizarea pe sectoare a exporturilor franceze spre Federatia Rusa a ramas aceeasi ca în 2009, principalele categorii fiind : material de transport (22% exporturi franceze în 2010 fata de 24,5 în 2009), echipamente mecanice, material electric, electronic si informatic (21% în 2010 ca si în 2009), produse chimice, parfum si cosmetice (16% exporturi franceze în 2010 fata de 15,5% în 2009), produse farmaceutice (13% exporturi franceze în 2010 fata de 11% în 2009) si produse agroalimentare (8% exporturi franceze în 2010 fata de 8,7% în 2009).
Conform informatiilor furnizate de serviciile vamale ale Federatiei Ruse, în 2009 Franta se plasa pe locul 11 printre clientii mondiali ai Federatiei Ruse si pe locul 5 printre clientii europeni. Exporturile rusesti spre Franta au crescut de la 9,3 miliarde euro în 2009 la 12,1 miliarde euro în 2010.
Exporturile rusesti sunt foarte putin diversificate si principala categorie de exporturi rusesti spre Franta ramâne, ca si în anii precedenti, produsele energetice, care reprezinta 87,5% din exporturile rusesti spre Franta, adica aproape 10,6 miliarde euro, din care hidrocarburile reprezinta 42% si produsele petroliere rafinate reprezinta 45%. Schimburile externe ale Federatiei Ruse sunt dependente de conjunctura de pe piata mondiala a materiilor prime.
În afara de hidrocarburi, exporturile rusesti spre Franta sunt în principal compuse din produse intermediare de baza. Printre acestea produsele chimice, parfumuri si cosmetice reprezinta 6,1% iar produsele mecanice si metalurgice 3,8%.
În materie de investitii directe, Franta si-a ameliorat pozitia înca din 2008, trecând pe locul cinci al partenerilor Federatiei Ruse (înaintea Statelor Unite si al Italiei). Totusi, dezechilibrul structural dintre Franta si Rusia este vizibil, cu stocuri de investitii ridicându-se respectiv la 8,5 miliarde de dolari (Franta în Federatia Rusa) si 1 miliard de dolari (Federatia Rusa în Franta).
Desi exista un anumit numar de proiecte importante (construirea unui poligon de lansare pentru SOYOUZ la Centrul spatial de la Kourou în Guyana Franceza si punerea pe orbita a doi sateliti de legatura pentru sistemul european de navigare Galileo; întreprinderi rusesti fabrica începând cu 2007 componente pentru Airbus iar în 2011 a demarat un program de transformare în cargouri a avioanelor de linie ale companiei Airbus; participarea Gaz de France (gazoductul North Stream), Electricité de France (gazoductul South Stream), Total, la exploatarea gazeifera de la Chtokman; investitiile grupului Alstom care participa la modernizarea materialului rulant pentru caile ferate ruse; Renault si Peugeot PSA si-au extins gama de vehicule asamblate în regiunea Kaluga de lânga Moscova; cresterea externa a Société Générale (care a achizitionat Rosbank) si Axa care au ocupat unul dintre primele locuri ale pietei bancare si al asigurarilor din Federatia Rusa), schimburile au fost afectate de criza economica. Totusi, acestea îsi revin într-un ritm sustinut recâstigând practic nivelul din 2008.
Danone si Unimilk se asociaza pentru a crea numarul unu al produselor lactate din Federatia Rusa. Danone investeste 1,3 miliarde de euro pentru a cumpara 57% din capitalul noii societati comune. Societatea Auchan a deschis 40 de magazine de desfacere în Federatia Rusa devenind cel mai mare angajator strain.
Deasemenea Franta este foarte activa pe piata agricola rusa, cu investitii de peste 70 milioane dolari : Bonduelle si Cecab au lansat mai multe uzine de conserve de mazare si de porumb, iar Sucden a devenit unul dintre principalii producatori de zahar din Rusia. Moscova, conform obiectivului ei care vizeaza autosuficienta alimentara, este interesata de material agricol si de know-how-ul francez în domeniul cresterii animalelor.
Alte mari societati franceze au participatii importante în întreprinderi rusesti : Renault/Avtovaz, Alstom/Energomash, Transmashholding, Axa/Reso-Garantia, Total/Novatek. Deasemenea peste 400 de filiale ale întreprinderilor franceze sau societati de drept rusesti create de resortisanti francezi se afla implantate în Federatia Rusa.
CONCLUZII
Dezvoltarea economiei planificate a determinat o dependenta de exploatarea resurselor naturale, schimburile URSS cu lumea occidentala specializându-se pe hidrocarburi. Principalele caracteristici ale perioadei de tranzitie (anii ’90) au fost urmatoarele : suprimarea imediata a planificarii, dezmembrarea întreprinderilor de stat si eliminarea oricarui control asupra schimburilor de marfuri si a miscarilor de capitaluri. Conform modelului liberal, performanta economica se obtine prin promovarea initiativei individuale. Dar în lumea industrializata, pentru a crea un capitalism eficient, este indispensabila interventia publica, pentru o perioada mare de timp si în mai multe domenii : modernizarea industriei si a agriculturii; orientarea productiei spre satisfacerea mai mult a consumatorilor nationali decât a pietelor internationale; constituirea unei forte de munca disponibile si formata conform exigentelor politicii economice; centralizarea finantelor prin crearea unei piete de capitaluri pe termen lung. Aceasta strategie, pe de o parte, este supusa urmatoarelor conditii : cunoasterea mijloacelor de care dispune tara; capacitatea de a le mobiliza si de a le întari; definirea obiectivelor urmarite; reperarea punctelor critice; alegerea tehnicilor; capacitatea reformatoare a statului.
Tranzitia consolideaza specializarea Federatiei Ruse pe exporturile naturale. Sectoarele manufacturiere, cu câteva exceptii rare, demonstreaza o slaba competitivitate în ce priveste trecerea la preturile mondiale, înciuda existentei unui potential puternic de dezvoltare (dezvoltarea capitalului uman, potential stiintific si de cercetare). Ameliorarea caracteristicilor de calitate constituie miza principala a competitivitatii întreprinderilor rusesti. Investitiile constituie factorii cheie pentru diversificarea structurilor de productie. Se constata o trecere de la logica pe termen scurt a captarii bogatiilor disponible (resurse naturale), la o gândire strategica pe termen lung orientata spre crearea de bogatie. Performantele Federatiei Ruse vor continua sa depinda de situatia sectorului de exploatare a resurselor naturale, în special a hidrocarburilor. Federatia Rusa va fi nevoita sa mentina exporturile de hidrocarburi si sa asigure dezvoltarea echilibrata si pe termen lung a industriei, în special la sectorul petrolier, dominat de strategii private ce vizeaza spolierea activelor cele mai rentabile. În acest context, reluare în mâinile statului a sectorului hidrocarburilor ar trebui sa raspunda obiectivelor de dezvoltare economica a industriei dar deasemenea dezvoltarii în ansamblu a economiei nationale.
Bogatia în hidrocarburi ofera Federatiei Ruse un puternic levier de influenta pe scena internationala. Federatia Rusa mizeaza pe volumele, preturile si directiile fluxurilor de export al hidrocarburilor punându-le în serviciul intereselor sale economice si politice. Însa aceasta strategie creeaza tensiuni politice. Raspunsul tarilor consumatoare ar fi cautarea de surse alternative (alti producatori, alte cai de aprovizionare, alte surse de energie sau alte modele de consum). Prezenta resurselor naturale într-o economie întareste activitatile de cautare de renta. Punerea în practica a politicilor de dezvoltare necesita nu numai elaborarea de politici macroeconomice adaptate stimulând inovatiile si cresterea, permitând depasirea cadrului traiectoriei dezvoltarii unei economii de renta a resurselor naturale.
Trecerea la economia de piata în cadrul proiectului initial al reformelor trebuia în principiu sa se faca prin metode democratice. În practica, reformele au fost puse în serviciul intereselor elitelor (nomenclatura, conducatorii de întreprinderi), în timp ce populatia a fost lasata de o parte. Preocuparea de a-si pastra puterea explica competentele multiple acordate executivului. Lupta elitelor pentru a-si mentine statutul în sistem determina o fragmentare a statului central, atât pe plan vertical (relatiile centrul federal – regiuni) cât si orizontal (relatiile cu întreprinderile), în cadrul unui sistem clientelist. Reformele puse în practica vizau omogenizarea spatiului juridic al federatiei, întarirea centrului federal si institutionalizarea dialogului cu mediile de afaceri. Regimul lui V. Putin raspunde aspiratiilor de ordine ale societatii si beneficiaza de o larga sustinere a populatiei. Legitimitatea puterii sale faciliteaza reformele si reduce incertitudinea, ceea ce este necesar pentru favorizarea strategiilor pe termen lung.
Liberalizarea schimburilor exterioare este o parte integranta a reformelor tranzitiei din Federatia Rusa. Însa, procesul de liberalizare s-a dovedit destul de haotic si nu exprima o strategie coerenta. În timp ce importurile sunt liberalizate se mentine controlul asupra exporturilor. Apoi, se cauta reluarea controlului asupra importurilor, în timp ce exporturile se liberalizeaza. Evolutiile masurilor politicii comerciale reflecta interesele grupurilor de actori privati (de exemplu lobby agricol sau automobile) si publice (obiectivele fiscale ale guvernului, programul de reforme ale organizatiilor internationale) si deasemenea interesele actorilor individuali. Reformele tarifului vamal vizeaza stabilizarea cadrului institutional si limitarea comportamentelor frauduloase.
Relatiile economice în interiorul CSI se caracterizeaza printr-o puternica interdependenta în materie comerciala, în special între Federatia Rusa, Ucraina, Belarus si Kazahstan. Belarus si Ucraina sunt printre primii parteneri comerciali ai Federatiei Ruse. Totusi, problemele arieratelor de plata si termenii comeciali defavorabili Federatiei Ruse le submineaza atractivitatea în raport cu pietele occidentale. Deasemenea marimea pietei CSI este net inferioara pietei europene. Importanta particulara a Ucrainei si a Belarus se bazeaza pe tranzitul hidrocarburilor ruse spre Europa. Fostul spatiu sovietic se vede descompus în mai multe blocuri, docilitatea fata de Federatia Rusa fiind datorata consideratiilor economice (precum dependenta financiara sau energetica fata de Federatia Rusa) sau geopolitica (amenintari exterioare, tendinte separatiste sau riscuri de dezagregare). Federatia Rusa nu pare capabila sa frâneze procesul de desfacere al CSI în mai multe cluburi de interes. Totusi, participarea sa în marea parte a acordurilor sub regionale îi permite sa-si promoveze interesele politice si economice prin jocul acordurilor regionale si bilaterale
Relatiile ruso-europene se caracterizeaza printr-o puternica asimetrie economica si politica. În timp ce Federatia Rusa cauta sa asigure intrarile de devize necesare stabilizarii macroeconomice si modernizarii economiei, UE este preocupata de asigurarea stabilitatii furnizarii de hidrocarburi în special de gaze naturale. Efectele largirii UE asupra fluxurilor comerciale par a nu fi prea importante. De fapt, diversificarea comertului a avut deja loc ca urmare a dizolvarii blocului sovietic al URSS si tarifele în UE nu sunt foarte ridicate, mai ales pentru exporturile energetice si de materii prime. Efectele largiriisunt dificil de cuantificat cu atât mai mult cu cât negocierile privind largirea UE sunt duse în paralel cu negocierile privind ascensiunea Rusiei la OMC si ratificarea protocolului de la Kyoto. La sfârsitul negocierilor s-au modificat nu numai barierele tarifare sau netarifare ale schimburilor ruso-europene, ci deasemenea componentele interne ale competitivitatii industriilor, în special prin hatisul reformei sectorului energetic rus si ajustarilor institutionale impuse de ascensiunea Federatiei Ruse la OMC. Miza relatiilor ruso-europene privind viitorul consista în echilibrarea integrarii economice si independenta politica a partenerilor. La baza contradictiilor relatiilor ruso-europene se ala concomitenta slabiciunii economiei ruse si persistenta influentei sale politice. Cresterea preturilor petrolului pe fondul dependentei energetice crescânde a UE agraveaza tensiunile politice.
Negocierile s-au polarizat în jurul furnizarii de gaze naturale care ocupa o parte crescatoare a schimburilor, în timp ce alte domenii de cooperare sunt într-un fel delasate. În acest context trei aspecte par a fi cele mai importante:
– atragerea de investitii europene spre industriile manufacturiere rusesti
– deschiderea selectiva a economiei ruse
– ameliorarea accesului producatorilor rusi la piata europeana în cadrul negocierilor privind noul acord de parteneriat si cooperare.
Uniunea Europeana are un interes vital de a promova prosperitatea celui mai mare vecin al sau. Pietele europene si rusesti sunt fundamental complementare : UE si Federatia Rusa dispun fiecare de forte care ar putea fi utilizate cu beneficiu reciproc. UE dispune de o economie bazata pe cunoastere care, în acelasi timp, are nevoie sa-si consolideze perspectivele de crestere pe terme lung; Federatia Rusa, la rândul sau este o economie emergenta cu o crestere puternica ca are nevoie de o baza de cunostinte capabila sa-i exploateze fortele istorice în stiintele si tehnologiile de vârf.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Si Locul Economiei Rusiei In Economia Mondiala (ID: 146346)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.