Rolul Si Importanta Tratatelor Uniunii Europene

CUPRINS

CAPITOLUL I.

1.CONSIDERATII INTRODUCTIVE
1.1. Scurt istoric
1.1.1 Premizele ideilor de unitate europeana
1.1.2 Aparitia comunitatilor europene
1.2. Delimitari conceptuale

CAPITOLUL II

2.UNIUNEA EUROPEANA – CEA MAI IMPORTANTĂ UNIUNE REGIONALĂ

2.1. Constituirea blocului vest-european

2.2. Primul pas spre o Europa Comunitara – CECO

2.3. Sfada Comunitatii Europene de aparare si relansarea Europeana

CAPITOLUL III

3. TRATATELE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

3.1.Cronologia Tratatelor Uniunii Europene

3.2.TRATATUL PRIVIND INSTITUIREA COMUNITĂȚII EUROPENE A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI – CECO

3.3. TRATATELE PRIVIND INSTITUIREA COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE (CEE) ȘI A COMUNITĂȚII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM)

3.4.ACTUL UNIC EUROPEAN

3.5. TRATATUL DE LA MAASTRICHT

3.6.TRATATUL DE LA AMSTERDAM

3.7.TRATATUL DE LA NISA

3.8.TRATATUL CONSTITUȚIONAL

3.8.TRATATUL DE LA LISABONA

CAPITOLUL IV

4. ROLUL SI IMPORTANTA TRATATELOR IN CONSOLIDAREA EUROPEANA

4.1. Piața Comună : asigurarea celor patru libertăți de circulație

4.2. Uniunea Europeană și moneda unică

SPETE

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I

1- CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

1.1. – Scurt istoric

1.1.1. Premizele ideilor de unitate europeană

Construcția europeană la care asistăm, privită din punctul de vedere istoric, a fost pregatită de generații de scriitori, filozofi, istorici, poeți, juriști, politologi.

Conceptul de unitate a Europei este considerat ca fiind foarte vechi, găsindu-și originea încă în perioada antichității, când cuceririle romane au fost considerate ca manifestări ale unei astfel de tendințe.

Se poate spune că primele doctrine ale unității europene s-au născut la sfârșitul Evului Mediu chiar dacă, inițial perioada a fost caracterizată printr-o divizare politică din cauza incapacității succesorilor lui Carol cel Mare și agravată de conflicte religioase, economice și de altă natură. Au urmat și alte încercări de refacere a unitații europene chiar dacă acestea nu au dus în mod automat la uniformitate ci, dimpotrivă, la o diversitate care se bazează însă pe același model e a gândi, simți și acționa.

Încă din secolul al XV-lea, în 1464, regele Boemiei, Georges de Podiebrad propunea regelui Franței Louis XI constituirea unei confederații eoropene care să fie dotată cu instituții comune, cum ar fi o adunare în cadrul căreia să se voteze cu majoritate simplă și deasemenea, o Curte de Justiție, un buget federal și o forță armată comună. Aceste manifestări constituie o dovadă reală a vechimii și permanenței speranței în unitatea Europeană.

Dacă secolul al XIX-lea a prefigurat unitatea europeană și a cunoscut chiar nașterea ideii de “Statele Unite ale Europei”, totuși nu a putut să împiedice două războaie mondiale în prima jumătate a secolului al XX-lea – care au început prin a fi adevărate războaie civule europene, declanșate pe fondul renașterii naționalismului și apoi al totalitarismului.

Izbugnirea primului război mondial a fost de natură să producă în final o stare de fapt care adus la înrăutățirea situației țărilor vest-europene (excepție făcând Anglia) și la exiistența a două state care dominau din punct de vedere politic: Statele Unite ale Americii și U.R.S.S.

La sfarșitul anului 1918, când s-au spulberat și ultimii nori ai războiului, aproape toată Europa zăcea în ruine. Bilanțul războiului a fost tragic, peste 10 milioane de persoane au fost ucise.

După primul război mondial ideea unei federații europene a fost preluată de către contele Coudenhove-kalergi, în special în lucrarea “Pan-Europe”, în care prevedea constituirea unei federații europene fondată pe limitări de suveranitate consimțite de statele europene. Ca urmare a unui congres ținut la Viena în 1926, contele a creat o mișcare numită “Uniunea Pan Europeană” pentru a-și evidenția acest proiect. Cu această ocazie s-a adoptat un manifest Pan – European care prevedea principalele direcții ale unei confederații europene: garantarea egalității , securității și suveranității confederale, crearea de alianțe militare; înfăptuirea uniunii vamale; stabilirea unei monede unice comune, punerea în valoare în comun a coloniilor statelor membre, respectarea civilizațiilor fiecărui stat; protejarea minorităților naționale, iar pe plan internațional se prevedea colaborarea cu alte state în cadrul Societății Națiunilor. Au existat mai multe mișcări în perioada interbelică precum Uniunea economică și vamală europeană sau Federația pentru înțelegere europeană.

O altă concepție de uniune europeană este considerată a fi reprezentată de politica promovată de Hitler în timpul celui de-al doilea război mondial, bazată pe forță, violență și voință unilaterală. Acestei ideologii i s-a opus însă o alta, menită să corespundă intereselor naționale ale statelor europene, bazată pe acceptarea liber consimțită a acestei uniuni. În acest sens au apărut diferite idei, mișcări și publicații care se declarau în favoarea ideilor federaliste europene: Leon Blum (1939), Mișcarea Federalistă Europeană, fondată de Altiero Spinelli și Ernesto Rossi; mișcarea “Combat” din Franța (1941), între fondatori căreia se aflau Henri Frenaz, Albert Camus, Edmond Michelet ș.a.

După cele două războaie mondiale anumiți factori influențează în mod determinant construcția europeană:

pe de-o parte, divergențele dintre Est și Vest, care au devenit acute la sfârșitul anului1947, a creat sentimentul unei amenințări grave și iminente pentru Europa Occidentală, astfel fiind nevoie de protecția Statelor Unite.

Pe de altă parte, deteriorarea relațiilor cu U.R.S.S, obligă Europa să se preocupe mai mult de securitatea sa.

Apariția declinului economic, politic chiar și cultural a dat naștere imediat în Europaoccidentală, la un important curent de opinie în favoarea unei Uniuni Europene.

Winston Churchill a fost primul care s-a manifestat în acest sens prin apelul adresat la 19 decembrie 1946, apel la unitate într-un discurs celebru pronunțat la Universitatea din Zurih, unde propunea crearea unor State Unite ale Europei. În concepția sa, primele țări care ar fi trebuit să aibă inițiativă erau Franța și Germania. Această opinie a stârnit un ecou ce a determinat conststituirea unor mișcări europene: Uniunea Eoropeană a federaliștilor, Mișcarea Socialistă pentru Statele-Unite ale Europei, Uniunea Parlamentară, Noile echipe internaționale.

Consiliul Europei a fost creat odată cu Congresul de la Haga din 7-10 mai 1948 inițiat de Comitetul internațional de coordonare a Mișcărilor pentru unitatea europeană ce a apărut în 1947. Uniunea Europeană a Federaliștilor a inițiat preludiul organizării Congresului de la Haga organizând Congresul de la Montreaux (27-31 august 1947), unde s-a propus participanților spre a analiza șase principii pe baza cărora să se fondeze viitoarea federație.

La crearea Consiliului Europei au participat yece state: Belgia, Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Franța, Norvegia,Suedia, Danemarca, Italia și Irlanda, dar orice stat care recunoaște principiul preeminanței dreptului și asigură respectarea drepturilor omului și libertăților fundamentale poate fi invitat să devină membru.

Congresul de la Haga a avut la bază o acțiune de coordonare a mișcărilor pentru o Europă unită, concretizată în trei comisii: politică, economică și culturală, precum și pe unele comitete naționale care aveau sarcina de a desemna delegații naționale care urmau să colaboreze în vederea inițierii unei astfel de uniuni, respectiv: parlamentari, partide politice, organizații sindicale și profesionale, biserici, organizații ale femeilor, organizații universitare, intelectuale și artistice.

În ciuda divergențelor de opinii exprimate cu această ocazie, Congresul de la Haga a avut un rol important în impulsionarea ideii de unitate europeană, prin definirea unui program de acțiune globală pentru o Europă unită și prin faptul că a dat naștere unei “Mișcări Europene”, iar în final a contribuit la crearea comunităților europene.

1.1.2. Apariția Comunităților Europene

Din anul 1950 construcția Europeană se angajează pe o cale cu totul nouă. Meritul îi revine Lui Robert Schuman, ministrul Afacerilor Externe la acea dată în Franța, care propunea la Paris (9 mai 1950) să angajeze un proces original depășind cadrul tradițional al cooperării interguvernamentale prin acceptarea trecerii anumitor atribute ale suveranității în favoarea unor instituții comune. Această acțiune întreprinsă trebuia să aibă în vedere în primul rând Franța și Germania căci reuniunea națiunilor europene impunea ca opaziția seculară dintre Franța și Germania să dispară.

Declarația lui Robert Schuman cuprindea principiile unei concepții revoluționare în construcția europeană, principii a căror aplicare a dus la constituirea Comunității europene a Cărbunelui și Oțelului.

La Paris, încep negocierile având la bază un proiect de tratat al Franței pe data de 10 iunie 1950, iar la 18 aprilie 1951 se semnează Tratatul de la Paris prin care se instituie Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O). Acest tratat intră în vigoare la 25 iulie 1952 și reunea șase state europene (Franța, Germania de vest, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg ), Marea Britanie nu a acceptat principiul renunțării la unele prerogative ale suveranității acceptănd doar relații de coordonare cu comunitatea. Sub această construcție comunitară se ascundeau rațiuni politice ce se refereau la situația Franței care se simțea amenințată permanent de Germania, pe de-o parte, precum și de amenințarea economică a țărilor vest-europene de cître S.U.A, sau de evidentul pericol al războiului rece, care începuse să să-și facă simțită prezența tot mai mult.

Această organizație economică, ce ducea la unirea piețelor naționale într-o piață unică, urmărea și promovarea producției și creșterea profiturilor în comparație cu situația menținerii unor piețe supuse unor reguli și practici restrictive1.

Prin tratatul de la Paris s-au creat patru organe ale comunității:

Înalta Autoritate, având sarcina de a degaja și de a face să prevaleze interesul comunitar.

Consiliul Special de Miniștri, fiind un organ cu caracter interguvernamental

Adunarea Comună, aleasă prin vot universal direct și care avea sarcina controlului democratic

Curtea de Justiție, ca organ jurisdicțional, având ca sarcină asigurarea normelor juridice.

Tratatul de la Paris este primul pas pe calea integrării europene, instituțiile CECA pregătind instituțiile celorlalte două comunități ce vor apărea peste câțiva ani. De remarcat, este faptul că integrarea reușită prin crearea CECA nu a putut fi extinsă și la competențe pur politice, dovadă este eșecul în fața Parlamentului francez a proiectului de tratat semnat la Paris la 27 mai 1952, între cele șase state membre ale CECA pentru instituirea unei Comunități Europene de Apărare. Acest tratat a fost ratificat în 1954 de celălalte state, dar Parlamentul francez, la 30 august 1954, a refuzat să-l dezbată, refuz ce a dus la abandonarea proiectului de creare a unei Comunități Europene de Apărare.

Prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului integrarea europeană apărea astfel cu trăsături diferite față de cooperarea europeană anterioară, întrucât CECA reunea state puțin numeroase, supuse unor organe supranaționale, cu competență limitată la anumite domenii, însă dotate în aceste domenii cu putere de a lua decizii și de a le impune statelor membre2.

Odată cu anul 1955 s-a relansat și construcția europeană, fiind luate mai multe decizii,dintre unele, cum ar fi crearea Comunitățile Europene de Apărare, eșuând din cauza neratificării celor șase state.

După o perioadă de doi ani, s-a semnat la Roma (25 martie 1957) de către statele membre ale CECA a două noi tratate:

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E)

Tratatul instituind Comunitatea Europeană A Energiei Atomice (C.E.E.A)

Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată.

După intrarea în vigoare a tratatelor de la Roma la 1 ianuarie 1958, 954 de celălalte state, dar Parlamentul francez, la 30 august 1954, a refuzat să-l dezbată, refuz ce a dus la abandonarea proiectului de creare a unei Comunități Europene de Apărare.

Prin crearea Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului integrarea europeană apărea astfel cu trăsături diferite față de cooperarea europeană anterioară, întrucât CECA reunea state puțin numeroase, supuse unor organe supranaționale, cu competență limitată la anumite domenii, însă dotate în aceste domenii cu putere de a lua decizii și de a le impune statelor membre2.

Odată cu anul 1955 s-a relansat și construcția europeană, fiind luate mai multe decizii,dintre unele, cum ar fi crearea Comunitățile Europene de Apărare, eșuând din cauza neratificării celor șase state.

După o perioadă de doi ani, s-a semnat la Roma (25 martie 1957) de către statele membre ale CECA a două noi tratate:

Tratatul instituind Comunitatea Economică Europeană (C.E.E)

Tratatul instituind Comunitatea Europeană A Energiei Atomice (C.E.E.A)

Ambele tratate au fost încheiate pe o perioadă nelimitată.

După intrarea în vigoare a tratatelor de la Roma la 1 ianuarie 1958, cele șase țări semnatare înființează cele trei comunități europene:

Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (CECO)

Comunitatea Economică Europeană (CEE)

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA – EURATOM)

Crearea Comunității Economice Europene avea în vedere mai ales transformarea condițiilor economice ale schimburilor și prin urmare ale producției pe teritoriul comunității. Tratatul CEE are drept obiect integrarea ansamblului economiei statelor membre.

Crearea Comunităților Europene a Energiei Atomice urmărește scopul de a contribui la ridicarea nivelului de viață în statele membre și la dezvoltarea schimburilor cu alte țări. Paralel, s-au remarcat și opinii de prezentare a creării comunităților ca o contribuție la construcția funcțională a Europei politice, substituită integrării politice directe.

Toate cele trei Comunități au fost create pentru realizarea acelorași obiective fundamentale: construirea unei “Europe organizate”, a unei uniuni tot mai strânse între popoarele care o compun; asigurarea, printr-un effort comun, a progresului economic și social al statelor membre, a condițiilor de viață a popoarelor acestora.

Tratatele CEE și CEEA au fost completate cu protocoalele semnate la Bruxelles la 17 aprilie 1957 relative la privilegii și imunități și la Curtea de Justiție a Comunității Economice și a EURATOM. Odată cu semnareaTratatelor de la Roma, a fost adoptată ot la Roma, la 25 martie 1957, o “Convenție relativă la unele instituții comune Comunității Europene”

Crearea comunităților reprezintă astfel un moment decisiv, deoarece diferitele organizații create anterior erau întemeiate pe principiul unei cooperări interstatale.

Erau șase țări membre deoarece Marea Britanie nu a dorit să facă parte din cele trei comunități, poziție concretizată prin încercarea din 1958 de creere a unei zone de liber schimb, iar ulterior, prin constituirea Asociației Europene a Liberului Schimb (A.E.L.S), în baza Convenției de la Stockolm din 1960. În schimb în anul 1961 Anglia cere să adere la comunitățile europene dar datorită Franței, prin președintele De Gaulle, nu a fost acceptată. Aderarea Angliei intră în vigoare la 1 ianuarie 1973, dar devine efectivă la sfârșitul anului 1997.

Următoarea cerere de aderare aparține Greciei, care la 12 iunie 1975 acționează în acestă direcție, între ea și comunitîți existând deja un acord de asociere. Semnarea tratatului are loc pe data de 28 mai 1979 iar intrarea în vigoare la 1 ianuarie 1981.

Spania și Portugalia își depun canditatura în anul 1977, iar tratatul de aderare a fost semnat la 12 iunie 1985 și a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1986.

Astfel s-a ajuns la existența a douăsprezece țări membre ale Comunității Europene.

Urmează un întreg val de cereri pentru aderare din partea a opt țări după cum urmează: Turcia (14 aprilie 1987), Austria (17 iulie 1989), Cipru (4 iulie 1990), Malta (16 iulie 1990), Suedia (1 iulie 1991), Finlanda (18 martie 1992), Elveția (20 mai 1992), Norvegia (25 noiembrie 1992).

Prin Tratatul de Maastricht, semnat la 7 februarie 1992 și intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, se constituie Uniunea Europeană, având la bază cei trei piloni:

Primul pilon, Comunitățile Europene, permite instituțiilor Uniunii să coordoneze politici comune în diverse domenii (Piața unică, transporturi, concurență, monedă unică, ocuparea forței de muncă, educație, cultură, sănătate, protecția consumatorilor, cercetare, protecția mediului, agricultură ș.a.), urmând obiectivul de coeziune economică și socială.

Al doilea pilon, Politica externă și de securitate comună, reprezintă cadrul acțiunilor comune ale statelor membre ale Uniunii Europene în acest domeniu.

Al treilea pilon, Cooperare polițienească și juridică în materie penală, este cadrul cooperării dintre organele de poliție și de justiție pentru consolidarea securității interne.

România și-a depus cererea de aderare la Uniunea Europeană la data de 22 iunie 1995 odată cu alte țări. În iulie 1997 s-a acceptat participarea României la un proces de pre-aderare, fără a preciza data exactă când se va declanșa procedura de începere a negocierilor privind aderarea.

Durata negocierilor variază foarte mult de la oțară la alta. În principiu, cu cât un stat candidat este mai bine pregătit, cu atât mai repede se încheie negocierile. De exemplu: Austria, Finlanda și Suedia au avut nevoie de 16 luni pentru a negocia aderarea lor la UE, pe când Portugaliei i-au trebuit 8 de ani.

1.2: Delimitări conceptuale

Consiliul Uniunii Europene sau Consiliul de Miniștri este principalul for de decizie al Uniunii Europene, format din miniștrii statelor membre, care răspund de probleme aflate pe ordinea de zi: afaceri externe, agricultură, industrie, transporturi sau oricare alt domeniu. Cu toate că participarea miniștrilor se realizează în formule diferite, în funcție de problema aflată în discuție, Consiliul este o instituție unică. Fiecare țară din Uniune deține prin rotație președenția pe o perioadă de șase luni.

Consiliul se prezenta în sitemul instituțional comunitar ca instituția reprezentativă a statelor.

Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, organizarea, funcționarea, competențele Consiliului au fost cârmuite de dispozițiile articolelor 2-8 din Tratatul de la Bruxelles și în parte prin cele trei tratate comunitare.

Ca urmare a intrării în vigoare a tratatului asupra Uniunii Europene, se constată în primul rând schimbarea denumirii Consiliului în Consiliul Uniunii Europene (8 noiembrie 1993).

Ca principală modificare adusă la Tratatului de la Maastricht se referă la definirea competenței Consiliului. Conform articolului 146, Consiliul era format din reprezentații statelor membre. Fiecare guvern își delega unul dintre membrii săi.

Potrivit textului modificat, Consiliul este format dintr-un reprezentant al fiecărui stat membru la nivel ministerial, abilitat să angajeze guvernul statului respectiv.

COREPER – este, conform articolului 4 din Tratatul de fuziune de la Bruxelles, un Comitet compus din reprezentanți permanenți ai statelor membre și are ca sarcină să pregătească lucrările Consiliului și să execute mandatele care îi sunt încredințate de acesta..

În noul regulament interior este menționat faptul că acest Comitet trebuie să examineze toate punctele figurând pe ordinea de zi a Consiliului și să depună eforturi pentru a găsi un acord la nivelul său și pentru a pregăti dezbaterea Consiliului pentru punctele rămase în suspensie.

Crează comitete și grupuri de lucru, una din sarcini fiind de a analiza propunerile legislative ale Comisiei mai înainte de examinarea lor de către reprezentanții permanenți..

COREPER nu trebuie să se substituie nici puterii de decizie a Consiliului, nici competenței de inițiativă a Comisiei.

Modul de vot ține seama de caracterul dinamic al integrării și se schimbă pe parcurs în raport cu gradul de integrare atins, fiind marcat prin trecerea treptată de la votul în unanimitate la votul cu majoritate calificată. Fiecare stat dispune de un număr de voturi din totalul de 87, deciziile luându-se în funcție de raportul dintre voturile date și numărul total al acestora (votul ponderat).

Numărul de voturi necesar pentru a se putea adopta o decizie cu majoritate de calificată este de cele puțin 62, în timp ce 26 de voturi contra sunt de natură să împiedice adoptarea unei decizii.

În ciuda faptului că la Maastricht numeroase delegații au intenționat să facă di votul majoritar o procedură de drept comun, însoțită de câteva excepții în domeniile cele mai sensibile, în care urma să se decidă cu unanimitate, această soluție nu a fost posibilă deoarece numeroase state nu au fost de acord cu impunerea de decizii cu care ele nu au fost de acord.

Alte organe auxiliare, pe lângă COREPER, sunt Secretariatul general, Grupurile de Experți Comitetul special pentru agricultură, Comitetul monetar,Comitetul pentru vize, Comitetul economic și social și Comitetul regiunilor.

Atribuțiile Consiliului pot fi cele cei revin prin Tratatul asupra Uniunii Europene în cadrul politicii externe și de securitate comună și în cel al cooperării în domeniile justiției și al afacerilor interne.

Consiliul asigură coordonarea politicilor economice generale ale statelor membre, dispune de o putere de decizie și conferă Comisiei competența de a executa regulile pe care le stabilește. Consiliul poate supune exercitarea acestor competențe anumitor modalități.

Consiliul poate să ceară Comisiei să procedeze la studiul tuturor propunerilor și măsurilor pe care le consideră oportune sau necesare realizării obiectivelor comune.

În cadrul CECA, Consiliul participă la activitatea normativă a Comunității în cazurile și potrivit modalităților prevăzute de diferite dispoziții din tratat, o asemenea participare exprimându-se cel mai adesea sub forma consultării obligatorii și prin exigența avizelor conforme, cea ce corespunde unei puteri de codecizie .

În domeniul politicii externe și de securitate comună, Consiliului îi revine un rol important, dar își exercită atribuțiile sub autoritatea politică a Consiliului european.

Comisia – a luat naștere prin articolul 9 din Tratatul de la Bruxelles ca o Comisie unică a Comunităților europene care s-a substituit Înaltei Autorități a CECA cum și a celor două comisii ale CEE și CEEA. Comisia unică exercită puterile și competențele atribuite de tratatele instituind respectiv Cominitatea europeană a cărbunelui și oțelului, Comunitatea economică eurpeană a energiei atomice.

Este compusă din 17 membri aleși în temeiul competenței lor generale și prezentând toate garanțiile de independeță. Numărul membrilor poate fi modificat de Consiliu atatuând în unanimitate. O dată cu aderarea Austriei, Finlandei și Suediei Consiliul a hotărât ca numărul membrilor să crească la 20, aceștia având un mandat pe cinci ani ce poate fi reînnoit.

Comisia se auto-organizează, în sensul că ea își fixează regulamentul interior în vedetrea asigurării propriei funcționări cum și a serviciilor sale în condițiile prevăzute de tratat.

În principal, principiul de funcționare al Comisiei este cel colegial, însemnând că toate actele pe care tratatele sau regulamentele de aplicare le încredințăează expres Comisiei trebuie să fie luate de Comisie, angajând răspunderea acesteia ca instituție. În practică însă Comisia procedează între membrii săi la o repartizare relativ precisă în ce privește pregătirea și executarea deciziilor, fiecare membru are o responsabilitate specială pentru unul sau mai multe mari sectoare de activitate a Comunității.

Comisia are sarcina să asigure coerența ansamblului acțiunii externe a Uniunii în materie de relații externe, de securitate, economie și dezvoltare, cea ce îi va permite, mult mai mult ca în trecut, să-și exercite influența în ce privește punerea în aplicare a politicilor în domeniile arătate.

În domeniul PESC cât și al cooperării în cadrul celui de al treilea pilon, punctele de contact cu probleme propriu-zis comunitare sunt numeroase, ceea ce corespunde rolului important al Comisiei.

În vederea asigurării funcționării pieței comune, Comisia:

veghează la aplicarea dispozițiilor din tratat ca și a dispozițiilor luate de instituții în baza acestuia,

formulează recomandări sau avize asupra materiilor care fac obiectul prezentului tratat, dacă acesta le prevede în mod expres sau dacă ea consideră necesare;

dispune de o putere de decizie proprie și participă la formarea actelor Consiliului Parlamentului european;

exercită competențe pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care le stabilește.

Comisia participă la conceperea și la pregătirea politicii comunitare, asigură executarea și respectarea tratatului și a actelor adoptate în aplicarea acestuia, adică a ansamblului legislației comunitare; exercită competențele pe care Consiliul i le conferă pentru executarea regulilor pe care acesta le stabilește; asigură reprezentarea Comunității în unele negocieri internaționale.

Cele trei instituții ce intră în alcătuirea Comunităților europene adică Adunarea Comună CECO, Adunarea, în cazul CEE și în Cazul CEEA, au stat la baza “Parlamentului European” prin rezoluția din 30 martie 1962.

Este instituția compusă din reprezentanții popoarelor statelor reunite în Comunități, definiție care nu a fost modificată prin Tratatul de la Maastricht. Cea ce a modificat acest tratat au fost modificări importante aduse competențelor Parlamentului în așa fel încât să sporească participarea sa, în special în cadrul procedurii de decizie.

Parlamentul European se compune din reprezentanți ai popoarelor statelor reunite în Comunitate, care exercită puterile ce le sunt încredințate prin tratate, numărul membrilor Parlamentului European a fost stabilit la 518, repartizați în funcție de numărul populației țărilor membre. În situația în care ar crește numărul statelor mebre se crează posibilitatea măririi numărului membrilor Parlamentului.

Cu ocazia aderării Austriei, Finlandiei și Suediei, începând cu 1 ianuarie 1995 numărul parlamentarilor a crescut la 626.

Tratatul de la Amsterdam a stabilit un plafon de 700 de parlamentari care să nu poată fi depășit chiar în condițiile extinderilor viitoare ale Uniunii. Acestă restricție urma să ducă la o redistribuire a locurilor în Parlament, pentru a se asigura o reprezentare echitabilă și pentru viitorii membrii ai Uniunii.

Parlamentul European adoptă regulamentul său interior cu majoritatea membrilor care-l compun, unde sunt cuprinse organizarea și funcționarea acestuia.

Parlamentul ține o sesiune anuală. El se reunește în cea de a doua zi de marți din luna martie. Poate să se reunească în sesiune extraordinară la cererea majorității membrilor săi, a Consiliului și a Comisiei.

Parlamentul este dotat cu comisii parlamentare, ce au un rol esențial căci, runindu-se în intervalul sesiunilor, asigură continuarea lucrărilor Parlamentului European. Comisiile prevăzute de regulament sunt de mai multe feluri:

comisii permanente, în număr de douăzeci

comisii temporare a căror mandat este în principiu de maximum 12 luni

comisia temporară de anchetă

comisii parlamentare mixte cu Parlamentele statelor asociate sau a statelor cu care au fost angajate.

O caracteristică importantă a organizării Parlamentului constă în faptul că deputații sunt grupați nu pe naționalități ci pe grupuri politice, în funcție de afinitățile politice.

Numărul minim al deputaților necesar constituirii unui grup este fixat de regulament la 26 dacă acești deputați aparțin unui singur stat membru, la 21 dacă sunt din două state membre, la 16 dacă sunt din trei state membre și la 13 dacă sunt din patru state membre sau mai multe.

Ca atribuții în domeniul bugetar are ca rol stabilirea unui sitem de resurse proprii Comunităților Europene. Are posibilitatea de a propune modificări la proiectul de buget stabilit de Consiliu, iar în privința cheltuielilor “neobligatorii” dispune de ultimul cuvânt.

Cu trecerea la sitemul de alegeri directe (Actul de la Bruxelles din 20 septembrie 1976), Parlamentul dobândește o nouă legitimitate ce îi permite să revendice o întărire a atribuțiilor sale.

În general atribuțiile Parlamentului au fost calificate în tre categorii:

Atribuții de control politic ce se exercită în raport cu Comisia Europeană, prin posibilitatea Parlamentului de a iniția o moțiune de cenzură și de a demite precum și prin posibilitatea de a interpela comisia, aceasta fiind obligată să răspundă oral sau în scris

Atribuția de consultare simplă este conferită de Parlament prin prevederile tratatelor de înființare a Comunităților.

Atribuții de decizie a Parlamentului ce se referă atât la posibilitatea de demitere a Comisie, cât și în cea ce privește adoptarea bugetului.

În cea ce privește raporturile Parlamentului cu Comisia, s-ar putea considera că acestea sunt raporturi de tip clasic dintre legilsativ și executiv. Această situație nu este însă reală, având în vedere alegerea Comisiei de către Consiliu și nu de către Parlament, precum și faptul că responsabilitatea politică a Comisiei în fața Parlamentului nu este de tip clasic, ca între Guvern și Parlament, motiv pentru care moțiunea de cenzură care poate fi introdusă de Parlament constituie o raritate date fiind condițiile dificile cerute petru adoptarea acestuia, respectiv două treimi din membrii votanți, în practică fiind foarte greu să se obțină acest număr de voturi, întrucât nici o grupare politică nu poate întruni singură numărul de voturi necesar.

CAPITOLUL II

2.UNIUNEA EUROPEANA – CEA MAI IMPORTANTĂ UNIUNE REGIONALĂ

2.1. Constituirea blocului vest-european

Uniunea Europeană este gruparea economică ce a înregistrat succesul de cea mai lungă durată în cadrul procesului integrator. Este o grupare alcătuită din 15 țări dezvoltate și industrializate, deși nivelul de industrializare diferă semnificativ între țările membre.

În 1957, prin Tratatul de la Roma a fost creată Comunitatea Europeană, alcătuită din 6 țări membre (Belgia, Luxemburg, Olanda, Franța, Germania, Italia). Obiectivele Tratatului erau crearea unei piețe comune în care țările membre să desfășoare politici comune agricole și regionale care să sprijine dezvoltarea regiunilor mai puțin dezvoltate din grup. Obiectivul final era crearea unei Europe unite care să preîntâmpine rivalitățile ce au dus la declanșarea a două războaie mondiale în decurs de 30 de ani și care să constituie un partener economic și politic de calibru egal pentru SUA.

La un deceniu de la creare, Comunitatea Europeană a devenit o uniune vamală, dar în continuare procesul de integrare a stagnat. În 1971, CE a aprobat un plan de dezvoltare pentru următorii 10 ani în care urma să se realizeze o uniune economică. De atunci s-a creat o piață comună în care însă se mai păstrează bariere netarifare și impedimente în calea fluxului de forță de muncă și de capital, majoritatea legate de problema dreptului de decizie națională asupra politicii economice. Procesul luării deciziilor în CE a devenit din ce în ce mai complex odată cu lărgirea comunității de la 6 la 12 membri (Marea Britanie, Irlanda și Danemarca au devenit membre în 1973, Grecia a fost admisă în 1981 iar Spania și Portugalia în 1985) și apoi la 15 membri (prin aderarea Austriei, Suediei, Finlandei în 1995). În actuala configurație, Comunitatea Europeană este o vastă piață comună cu o suprafață de 2.241.000 km2 și o populație de 367,8 milioane de locuitori, cu un PIB de 5767,2 miliarde de unități monetare (ceea ce reprezintă aproximativ 25% din PIB mondial) și un PIB pe locuitor de cca 15.000 de unități monetare. De asemenea, Uniunea Europeană realizează aproximativ 2/5 din comerțul mondial, fiind cel mai mare importator de produse agricole, textile și îmbrăcăminte, de exemplu.

În 1987 CE a votat Actul European Unic (AEU), un amendament la Tratatul de la Roma ce prevedea încheierea până în anul 1992 a procesului de formare a Pieței Interne. Documentul a facilitat atingerea acestui obiectiv prin limitarea dreptului țărilor membre individuale de a se opune propunerilor CE. De asemenea, a lărgit atribuțiile Comisiei Europene în domenii cum sunt mediul înconjurător, politica monetară, sănătate, standarde de securitate și politică externă. Problemele nerezolvate de AEU privesc comerțul cu servicii, politica agricolă comună, achizițiile guvernamentale, barierele tehnice în calea comerțului și mobilitatea capitalului. Aceste probleme sunt controversate tocmai pentru că decizia asupra lor implică un echilibru fragil între cooperarea internațională și suveranitatea națională.

În anul 1991, CE și EFTA au hotărât crearea Spațiului Economic European (SEE), cea mai mare și mai bogată "piața comună" europeană cunoscută în istorie, deocamdată o mare zonă economică liberă. Cu toate că anul 1992 a fost declarat anul final al integrării economice regionale, analiștii și factorii de decizie politică și-au dat seama că integrarea este un proces continuu, un obiectiv ce nu poate fi înfăptuit până la o dată stabilită.

Ideea perenă de unificare europeană a culminat la întâlnirea Consiliului European de la Maastricht (Olanda) din anul 1991, când s-a căzut de acord asupra Tratatului privind Uniunea Europeană. Principalele prevederi ale acestui tratat se referă la: Marea Piață Europeană, Uniunea Economică și Monetară, Uniunea Politică, rolul Parlamentului European, cetățenia comună etc. Acest Tratat avea menirea să creeze, până în anul 1999, o uniune economică și monetară a celor 15, cu o politică externă și de securitate comune, măsuri comune în domeniul politicii sociale și o monedă unică (Euro).

În privința extinderii UE spre est, prin integrarea statelor central și est-europene aflate în tranziție la economia de piață, Tratatul de la Maastricht prevede, în articolul O, posibilitatea ca orice stat european să devină membru al Uniunii Europene, dacă îndeplinește următoarele condiții: are un sistem de guvernământ bazat pe principiile democrației; adoptă o politică economică în concordanță cu principiile economiei de piață și concurenței libere; primește avizul favorabil al Consiliului European.

Teama că după crearea uriașei Piețe Interne liberalizarea comerțului între țările membre va fi însoțită de crearea unei "Fortărețe Europene" în care se înăspresc barierele în comerțul cu țările nemembre, a determinat numeroase firme neeuropene, în special din Japonia și din SUA să-și extindă prezența în Europa. De exemplu, corporația Toyota a investit 1 miliard $ într-o firmă de automobile din Marea Britanie. De altfel, țările membre sunt divizate în privința protecționismului. Germania, Marea Britanie, Danemarca și Olanda promovează, în general, un comerț relativ liber, în timp ce alte țări membre, în special Franța și Italia tind să fie mai protecționiste. O altă chestiune asupra căreia interesele țărilor membre diferă este aceea a politicii regionale, al cărei obiectiv este dezvoltarea zonelor în declin sau mai puțin dezvoltate din Grecia, Italia, Franța, Spania, Portugalia, Marea Britanie și Irlanda. Controversele privesc, în general, modul de elaborare și selecția proiectelor ce vor fi finanțate din fonduri comunitare.

Problemele cu care se confruntă UE (rata înaltă a șomajului, o rămânere în urmă în dezvoltarea noilor industrii bazate pe tehnologii înalte, menținerea măsurilor protecționiste în politica agricolă comunitară, lipsa unor politici comune în domenii ca educație, sănătate, protecție socială, afaceri interne, securitate și afaceri externe) evidențiază dilema fundamentală cu care se confruntă și statele participante la economia mondială: cum să profiți de beneficiile cooperării și comerțului internațional și să păstrezi în același timp niveluri politic acceptabile de control în politica economică și socială. Aceasta dilemă devine tot mai evidentă pe măsură ce membrii UE încearcă să depășească piața comună îndreptându-se spre uniunea economică și politică, inclusiv prin extinderea Uniunii spre est, extindere pe care Consiliul European de la Madrid (1995) o considera o necesitate politică și o ocazie istorică pentru Europa.

2.2. Primul pas spre o Europa Comunitara – CECO

În anii ’50 spațiul occidental începe tot cu Germania. Americanii, putere cu un potențial economic și militar fortificat, doreau cu orice preț reînarmarea RFG și ridicarea potențialului ei economic. Schuman însă a considerat că “trebuia de creat un cadru în care dinamismul german să se poate manifesta în voie, fără a deveni periculos pentru vecini”35. Practic, lumea se afla în pragul unui nou război mondial. În asemenea condiții statele continentului încercau să găsească, la presiunile celor de peste ocean, dar și prudențelor celor care pentru o Germanie puternică dădeau de gândit, anumite soluții de remediere a problemei. La Waschington se auzeau voci, precum că “reînarmarea și dezvoltarea furtunoasă a Republici Federative Germane ar fi un punct de lovitură acordat Uniunii Sovietice”. În plan intern democrațiile occidentale reușiseră să-și creeze o politică nouă și stabilă.

Contrar agitației politice interne și internaționale de după război, “procesul de integrare nu este un proces de anvergură, ci, mai curând, activitatea în cercuri restrânse”, de aceea, nu poate fi lipsit de interes rolul celor care au reușit să revoluționeze Europa. Fondatori ai Europei sunt considerați Robert Schuman, ministrul de externe francez, Conrad Adenauer, cancelar german, Alcide de Gaspere, ministru italian, Jean Monnet, primul președinte al primei comunități, a fost acela care a inițiat metoda comunitară și a stat la baza Declarației lui Robert Schuman. În anii ’50 inițiativa construirii Europei a revenit chiar statelor europene. Ambiția lor este la un nivel foarte înalt, deoarece ceea ce au întreprins cele șase state europene, tinde spre depășirea suveranităților. Acesta este un proces de unificare progresivă. Toți pașii efectuați , în acest domeniu, au contribuit la constituirea primelor organizații supranaționale – comunitățile europene.

La 9 mai 1950, în Salonul Orologiului din Quay Dorsay ministrul Robert Schuman face publică oferta Franței către Republica Federală Germană de a pune în comun producția de cărbune și oțel, comunicatul său fiind aprobat de Consiliul de Miniștri. Operațiunea a fost ținută atât de secretă, încât nici conducerea minieră sau siderurgică nu au fost consultate sau informate, apoi dezvăluită atât de brusc, încât membrii guvernului francez nu păreau să-i fi înțeles esența. Surpriza și mai mare a fost pentru opinia publică. Cu toate acestea, crearea unui centru al industriei grele în Europa Occidentală a fost deja sugerată.

Ideea de reconciliere franco-germană, ce putea realiza unirea economică a provinciilor renane a apărut încă din perioada celor două războaie mondiale în Germania, susținută printre altele de Conrad Adenauer, care va contribui mult la realizarea ei după 1945. “Țelul era legarea economică a provinciilor Renane ale celor două țări, într-un astfel de mod, în care să se facă virtual imposibilă recurgerea la un viitor război dintre cele două țări. Deși această politică a fost respinsă, ea a părut după 1945, avându-l ca sprijinitor pe Adenauer și oferind elementele de bază ale înțelegerii dintre Republica Federală Germană și Franța, așa cum a fost inițiată de Schuman”.

În 1848 cele trei puteri ocupante, adică SUA, Anglia și Franța au instituit autoritatea internațională a Rhur-ului, prin intermediul căreia și-au exercitat controlul asupra producției de cărbune și oțel a Germaniei, concentrată, mai ales, în regiunea Rhur-ului. Între aliați au început să apară divergențe privind modul de acțiune a autorității: “americanii o găseau prea riguroasă, francezii prea neputincioasă, în timp ce poziția englezilor era undeva pe la mijloc”.

Presiunea americanilor era foarte intensivă în ceea ce privește relansare economică furtunoasă a acestei Germanii. Influența lor este evidentă la Conferința miniștrilor afacerilor externe de la Paris din noiembrie 1948, unde au fost inițiatorii primirii programului, pe care Adenauer l-a caracterizat ca “includerea Germaniei în comunitatea popoarelor europene”.

Influența americană asupra Franței în favoarea RFG a situat conducerea franceză într-o situație dificilă, deoarece ori accepta promisiune americană, ori renunța la planurile de redresare economică a Germaniei. Evident, dacă accepta a doua situație ar fi contribuit la înrăutățirea relațiilor cu Bonnul, ceea ce conducerea franceză nu putea permite. În contextul creat destul de nefavorabil pentru francezi, omologii britanici și americani i-au “propus lui Schuman să contribuie la integrarea Germaniei Federale în Occident”. Modul integrării urma să fie discutat la reuniunea internațională, care avea să aibă loc la 10 mai 1950. Încă la 1 ianuarie 1942 cancelarul Adenauer, preocupat să vadă ridicat controlul unilateral asupra Rhur-ului exercitat de la sfârșitul conflictului de către învingători, propusese înlocuirea lui cu “o asociație de drept internațional pe bază cooperativă. În această asociație Germania ar intra cu feroasele din Rhur, Franța cu minereul său din Lorena, Luxemburgul, Belgia – cu industria lor grea”. Aceeași idee a fost reluată de deputatul laburist Frederic Lee în fața Adunării consultative a Consiliului Europei.

Existența diferendului franco-german în legătură cu Saar-ul a dus la o întârziere a integrării europene. Totuși, acest diferend a fost soluționat parțial prin cele 12 convenții economice în privința Saar-ului, semnate la Paris la 3 martie 1950 și în conformitate cu care “Saar-ul, unitate politică independentă, este unit cu Franța sub aspect economic (la 31 ianuarie 1950 Parlamentul Landului Saar va hotărî integrarea teritoriului Saar în Republica Federală Germania. Astfel, că la 1 ianuarie 1957 va deveni al 11-lea land al acesteia)”.

Pasul cela mai important a fost întreprins de către Jean Monnet în anul 1950, acesta în calitate de președinte al Organizației Naționale a Planificării în Franța, a realizat primele demersuri în scopul realizării unei unități europene, elaborând pentru prima dată conceptul de punere sub control a producției de cărbune și oțel din Franța și Germania. Prin aceasta s-a urmărit prevenirea celei de-a treia conflagrații mondiale și ridicarea bunăstării materiale și spirituale a statelor membre. Monnet a prezentat o schiță a acestui plan lui Bidault, prim-ministrului francez. Acesta nu l-a citit, dar Schuman s-a declarat de acord. De fapt, schița Planului lui Schuman, prezentată numai miniștrilor, dar de Parlament ferită, a fost inițiată de Jean Monnet. Guvernul l-a adoptat. Totuși, lipsit de calități oratorice, ministrul de externe francez a ajuns la vârful carierei sale prin prezentarea Planului într-o conferință de presă. El a fost înlocuit în 1953 cu Bidault, deoarece Rene Mayer spunea că părerile lui Schuman nu mai erau adecvate noii orientări a Franței. Prin acest Plan el a căutat să soluționeze divergențele și să constituie o instituție complexă. Jean Monnet scria: “Nimic nu e posibil fără indivizi, nimic nu e durabil fără instituții”. Comisarul Planului francez a conceput o instituție foarte precisă. Înalta autoritate a cărbunelui și oțelului, care urma să desființeze barierele vamale la cele două produse, decizie destul de importantă la acea vreme pentru puterea industrială, deoarece această micro-Europă se referea la un domeniu foarte restrâns, guvernele ar fu putut accepta să renunțe la prerogativele lor din acest domeniu în folosul instituțiilor supranaționale. CECO s-a sprijinit pe trei piloni: unu – înalta autoritate, doi – Consiliul de Miniștri, trei – Adunarea parlamentară, completată de o Curte de Justiție. Aceste instituții le vom găsi atât în comunitățile europene anterioare, cât și în bazele uniunii Europene de astăzi. Înalta autoritate avea dreptul să studieze piețele și prețurile, să creeze propriul capital, atât prin aplicarea taxelor, cât și împrumuturi, să oprească formarea de către statele membre a trusturilor, cartelurilor. Robert Schuman a făcut modificări planului primit, avându-l alături pe Jean Monnet la Conferința de la Quay Dorsay, a relatat: “Pacea mondială n-ar putea fi salvgardată fără eforturi creatoare, pe măsura pericolelor care o amenință, transformându-se de mai bine de 20 de ani în campionul unei Europe unite, Franța a avut întotdeauna ca obiectiv esențial servirea păcii. Europa nu se va face dintr-o dată nici într-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând întâi o solidaritate, de fapt. Strângerea la un loc a națiunilor europene necesită ca opoziția secundară a Franței și Germaniei să fie eliminată: acțiunea întreprinsă trebuie să țintească, întâi de toate, Franța șți Germania”.

Având în vedere acest scop. Guvernul francez a propus ca întreaga producție de cărbune ți oțel franco-germană să fie pusă sub controlul unei Înalte Autorități prin intermediul unei organizații deschise, participării și altor țări ale Europei. Noua comunitate și-a propus să inițieze o nouă construcție a Europei în domeniul economic. Republica Federativă Germană era interesată singură să-și ocupe loc în Europa de Vest, aceasta poate și datorită faptului că influența americană a fost foarte puternică. Oferta guvernului francez reprezentat o astfel de posibilitate pentru germani, pe care Conrad Adenauer a primit-o cu entuziasm. Italia lui Alcide de Gaspere și Beneluxul s-au raliat la proiectul francez. O cauză a acceptării din partea lui Adenauer și a lui Alcide ar fi fost că unitatea sub conducerea franceză va contribui la revizuirea statutului de țări învinse. Marea Britanie respinge această ofertă și refuză să participe la negocieri din cauza supranaționalului. Țelurile lui Schuman sunt foarte ambițioase în raport cu reconcilierea franco-germană. Într-o scrisoare personală adresată lui Adenauer la 6 mai 1950, el reliefează faptul că “obiectivele lui nicidecum nu pot fi de natură economică, ci politică”. Cancelarul a văzut în proiectul francez posibilitatea renașterii potențialului militar al Germaniei vestice.

La 7 mai 1950 Schuman a avut o întâlnire la ambasada americană de la Paris cu secretarul de stat SUA D. Acesonom pentru a-l informa de intențiile sale. În declarația sa Schuman relatează despre “importanța păcii pentru a atinge obiectivele de redresare a Europei”48. Reconcilierea franco-germană nu a avut un caracter închis, ci a avut un caracter deschis, liber pentru celelalte țări, care doresc să adere la ea. Prin această politică Schuman a contribuit la consolidarea relațiilor între state și la o mai bună organizare în domeniul economic. Se vor pune bazele comune ale dezvoltării economice, se va schimba destinul regiunilor prin faptul limitării construcției de arme. Bazele incipiente ale acestei solidarități vor argumenta că între Franța și Germania un război este imposibil și din punct de vedere material. Producția care va fi pusă la dispoziție va fi oferită fără discriminare sau excludere, scopul principal fiind ridicarea nivelului de trai al populației. De aici rezultă că în toate țările unde va fi distribuită vor avea drepturi egale indiferent de naționalitate sau religie. Va fi realizată o fuzionare a intereselor industriale, care va contribui la stabilirea unei comunități economice trainice și durabile. Pentru produsele ce vor crea o piață comună vor fi scutite de tarife vamale și se va permite libera circulație a produselor. Odată cu acestea vor apărea condiții care ar contribui la o mai bună repartizare a producției și mai rațională și se va ridica productivitatea. Definirea tuturor principiilor și angajamentelor esențiale vor contribui la întocmirea unui tratat semnat de către statele participante și supus ratificării parlamentelor. Scopurile principale ale declarației au fost două: reconcilierea franco-germană și punerea bazei unei federații europene. În opinia partizanilor integrării vest-europene declarația lui Schuman este considerată prima abordare realistă, rămânând pentru multă vreme Charta integrării europene. Propunerile francezilor au fost dezbătute și analizate de toate guvernele Europei de Vest, urmate de un șir de discuții politice, care au fost și baza încheierii unui tratat, principiile fiind inspirate din declarația lui Schuman, care și el a sugerat ideea de tratat. Ele au fost acceptate oficial de către alte cinci state: RFG. Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Pentru cercurile conducătoare ale SUA planul lui Schuman era logic, o continuare a Planului Marshall și propunerea lui, evident, era legat de cursul agresiv, expansionist al imperialismului american, care construise mai departe o tensiune internațională.

La 20 iunie 1950 la Paris s-a deschis o Conferință Internațională, unde au participat cele 6 state care au acceptat planul Schuman. După 10 luni de dezbateri, la 19 martie 1951, a fost constituit un proiect de tratat, apoi, după o ultimă examinare a articolelor făcută de miniștri, tratatul, a fost semnat la 18 aprilie 1851 la Paris și prevedea instituirea Comunității Europene a Cărbunelui ți Oțelului. În el s-a precizat că la baza comunității stă ideea realizării unei piețe comune pentru industriile cărbunelui și oțelului din statele membre. Piața unică trebuia să fie realizată în două etape, numite de tranziție. Scopurile CECO au fost: “contribuirea în armonie cu economia generală a țărilor membre și, grație pieței comune, la expansiunea economică a statelor, suprimarea drepturilor de vamă, dezvoltarea locurilor de muncă, interzicerea măsurilor discriminatorii, ridicarea nivelului de trai a popoarelor membre”. În tratat se stabilesc și funcțiile principale ale Comunității: “aprovizionarea regulată a pieței comune, suprimarea restricțiilor cantitative cu privire la libera circulație a produselor, asigurarea de prețuri scăzute pentru Comunitate, exploatarea rațională a resurselor naturale, dezvoltarea schimbului internațional, modernizarea producției și îmbunătățirea calității produselor”.

O caracteristică importantă a acestui tratat a fost că prin intermediul lui statele semnatare au transferat anumite puteri unei instituții numită Înalta Autoritate, care avea caracter supranațional. Ea este compusă din 9 membri independenți față de orice guvern, opt dintre ei sunt aleși de către membrii guvernelor statelor, iar al nouălea de ceilalți membri ai Înaltei Autorități. Hotărârile adoptate de această instituție erau obligatorii pentru statele membre, cu aplicare directă pe teritoriul statelor lor. Statelor ce nu respectau deciziile li se aplicau sancțiuni.

Înalta Autoritate avea puterea de decizie. Ea însă era controlată de cei 78 de membri ai Adunării Comune, desemnați de parlamentele naționale. În fiecare an ea prezenta un raport în fața Adunării Comune. Dacă el era respins cu majoritatea 2/3 din membrii Adunării, Înalta Autoritate era dizolvată. Pentru a asigura triumful ideii europene Înalta Autoritate a pus în mișcare între 1952-1955 “Grosso modo” – “o structură de informații, care a gestionat inteligent raporturile opiniei publice cu această primă experiență supranațională”. Pe lângă Înalta Autoritate era Consiliul de Miniștri – un organ interguvernamental, unde statele membre puteau să-și apare interesele naționale și curtea de Justiție, care avea misiunea să asigure respectarea dreptului comunitar și aplicarea acestui drept de către statele membre. Anglia a refuzat să participe la ratificarea tratatului, acest fapt fiind comentat de Maurice Duverger astfel: “Principala producătoare europeană de cărbune și oțel credea că torpilează proiectul, refuzând să participe. Jean Monnet era hotărât să meargă mai departe și reuși să convingă guvernul francez să-l urmeze printr-un raționament simplu și puternic. La întrebarea: cum puteți construi o Europă a cărbunelui și oțelului fără Marea Britanie, răspunse prompt: nu-i cunoașteți de ajuns pe englezi, pe care eu îi știu bine. Nu-mi vor lua în seamă proiectul atâta timp, cât nu va fi măcar parțial înfăptuit. Într-o asemenea situație trebuie neapărat început fără ei. Vor lua trenul văzând că merge”54. Ratificarea tratatului a suportat cele mai multe întârzieri din partea Franței, deoarece în guvern s-a creat o dublă opoziție: pe de o parte – partidul comunist, iar pe de altă parte – Adunarea poporului francez. Chiar însăși generalul de Gaulle a demascat CECO. Tratatul, în sfârșit, a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. În perioada pregătitoare au fost organizate instituțiile, piața comună a oțelului fiind deschisă la 1 mai 1953, iar cea a cărbunelui – la 10 mai 1953. Pentru prima dată a fost creată o organizație cu caracter supranațional, având caracteristici federale. Pentru prima dată a fost înființată o autoritate europeană comună, căreia guvernele membre i-au transferat o parte din împuternicirile lor și a cărei membre, la îndeplinirea sarcinilor lor, acționează independent, nefiind subordonați guvernelor a căror cetățeni sunt. S-a făcut pasul de la Europa cooperării la Europa integrării, căutându-se și alte domenii potrivite, care să fie alăturate cărbunelui și oțelului. Franța a considerat că cele mai bune ar fi transporturile și energia, iar țările Beneluxului doreau să acorde prioritate comerțului. Jean Monnet și-a exprimat viziunea sa asupra acestui tratat în anii următori. La 10 august 1952, la ședința de inaugurare a Înaltei Autorități de la Luxemburg a remarcat: “Când statele europene sunt convinse de necesitatea unei acțiuni comune, când pun bazele unei organizații internaționale, ele nu-și pierd suveranitatea. Nu este atât de agreabil acest fapt din motive că atâta timp cât suveranitățile nu sunt depășite, nu pot fi suprimate antagonismele dintre state. În consecință este nevoie de instituții supranaționale”.

Odată ce le șase state au decis crearea primei comunități europene, acesta este un pas spre unificarea suveranităților naționale și supunerea interesului comun. “Ce va însemna în viața cotidiană a cetățenilor din cele șase state ale noastre această piață unică a cărbunelui și a oțelului pentru 160 mln. de consumatori? Câți dintre consumatori procură cărbune și oțel?”56 Aceste produse se conțin în altele de care omul are nevoie: mașini, electricitate, unelte etc. De toate acestea omul beneficiază în viața cotidiană. Cărbunele și oțelul, utilizat în cantități mari, de bună calitate, la un preț redus va duce la posibilitatea fiecăruia să consume mai mult și astfel se va ridica nivelul de trai al populației.

La 28 martie 1953 a avut loc la Strasbourg ședința Comisiei Afacerilor economice a Adunării Consultative a Consiliului Europei, unde Monnet sublinia: “Țin să afirm că o comunitate ca a noastră nu e nici o Europă mai mică, nici o comunitate restrânsă. Limitele ei nu au fost fixate de voi. Ele sunt fixate chiar de țările care pentru moment nu s-au integrat comunității”. În acest discurs cheamă popoarele Europei spre lărgirea comunității și penetrarea a noi state.

În sesiunea extraordinară a Adunării Comune de la Strasbourg, 30 noiembrie 1954, aceeași personalitate istorică dezvoltă ideea pieței comune și avantajele pe care le are aceasta. Monnet este ferm convins că CECO este un pas decisiv în soluționarea diverselor probleme ale Europei și modelul Comunității va fi un exemplu pentru celelalte state și va contribui la extinderea activității sale. CECO a avut numeroase merite: a redus ce presiunea americană asupra Europei Occidentale în urma dezvoltării relațiilor cu Germania; a accelerat proiectul de aplicare a obiectivelor economice ale Planului Marshall; a stimulat schimbul de produse între cele șase state membre; a dus la scăderea taxelor vamale; a încurajat dezvoltarea producției în sistemul metalurgic datorită liberei circulații. “Din 1953 până în 1970 a acordat 280 de împrumuturi pentru modernizarea întreprinderilor miniere și metalurgice ale Comunității în valoare de 725 mln. unități de cont (o unitate de cont este egală cu un dolar – n.a.), 265 mln. erau alocate minelor de cărbune, iar 460 mln. pentru minele de fier și siderurgice”. CECO a înregistrat și eșecuri. Criza petrolieră care a avut loc în 1958 a dus la diminuarea prestigiului Înaltei Autorități, deoarece nu a putut să impună un program comunitar.

Înalta Autoritate a dispărut în anul 1967, prin asimilarea ei de Comisia Europeană. Jean Monnet scria: “Atât cărbunele. Cât și oțelul erau cheia spre puterea economică, deci spre arsenalul armamentului de război. Această dublă putere le dădea o imensă încărcătură simbolică, pe care noi am utilizat-o asemănătoare celui atribuite astăzi energiei nucleare”.

2.3. Sfada Comunitatii Europene de aparare si relansarea Europeana

Odată cu declanșarea ostilităților în Coreea de la 25 mai 1950, SUA a început să facă presiuni ca “Germania de Vest să fie repede înarmată”, pentru a apăra Occidentul. Această idee a fost anunțată la Consiliul Atlantic, reunit la New York la 26 septembrie 1950. S-a propus crearea unei forțe atlantice unificate pentru a o opune reînarmării Germaniei. Privind procesul de reînarmare opinia publică europeană nu este pregătită, deoarece ea lupta în direcție opusă.

Churchill a fost cel care a inspirat soluțiile militare comune europene. La 11 august 1950, la cea de a V-a sesiune a Adunării Consultative a Consiliului Europei el a propus “crearea imediată a unei Armate Europene Unite sub control democratic european, care să acționeze în colaborare cu SUA și Canada”. La 24 octombrie 1950 Rene Pleven, președintele Consiliului a dezvoltat la tribuna Adunării Naționale a Franței o schiță a Comunității Europene a Apărării (CEA), care a fost pregătită de experții care au contribuit la elaborarea planului Schuman. Se intenționa asigurarea participării Germaniei la apărarea atlantică, fără însă să fie reconstituită armata germană autonomă. “O armată autonomă urma a fi constituită sub autoritatea unui ministru european al apărării, numit de către guvernele țărilor aderente, asistat de un Consiliu de Miniștri, răspunzători în fața unei adunări europene”. Planul a fost prezentat și la NATO. Pleven a situat CEA în cadrul CECO. Acest plan a primit vot favorabil din partea Adunării franceze, dar aceasta i-a acordat încredere guvernului pentru încheierea negocierilor.

Generalul Stehlin, care a reluat atunci problema reînarmării Germaniei în cabinetul ministrului apărării Iules Moch spunea că “n-a existat în realitate nici un plan sau măcar un simplu proiect de organizare, pur și simplu au fost niște idei… Noaptea, imediat după aprobarea dată de Adunarea Națională, ministrul apărării ne cere brusc să stabilim un plan pentru armata europeană. El are nevoie de această “hârtie” pentru reuniunea Consiliului Atlantic”. Atât opinia publică mondială, cât și guvernele străine n-au acceptat ideea privind crearea unei armate europene comune. Pentru o parte a opiniei franceze planul CEA este un mijloc clar de a obține reînarmarea Germaniei. Ei nu doresc să vadă tehnica federalistă extinsă și în domeniul militar. În Germania confuzia este și mai mare. Mișcarea pacifistă, condusă de Niemö Uer se opune oricărei reînarmări. Șeful opoziției social-democrate Kurt Schumacher revendică pentru Germania Federală egalitatea drepturilor și o apărare puternică. Guvernul de la Bonn va rămâne mult timp însă în ezitare, până la numirea deputatului Theodor Blank în fruntea delegației sale. Toată opinia publică a fost șocată de această decizie. Pentru ei aceasta era un pericol iminent asupra Europei. Consiliul Atlantic ia la cunoștință proiectul francez și admite două negocieri simultane. Prima va fi la castelul de la Petersburg din apropierea Bonnului, unde vor participa cele trei puteri occidentale și reprezentanții guvernului republicii federative. Scopul a fost definirea participării militare germane la alianța atlantică și fixarea garanțiilor germanilor. A doua va fi convocată la Paris pentru a stabili principiile de constituire a armatei europene. Italia, Belgia, Luxemburgul și RFG au acceptat propunerea de a lua parte la proiectul francez, iar Anglia, Olanda, Danemarca, Norvegia vor avea numai observatori, la fel și SUA. Lupta pentru CEA se va desfășura pe un plan dublu: pe de o parte, guvernul de la Bonn are nevoie de garanția că regimul instituit nu va fi discriminatoriu, iar, pe de altă parte, este importantă calmarea opiniei publice, în special a Franței privind controlul democratic asupra viitoarei armate.

Documentul despre fondarea CEA a fost semnat la Paris la 25 mai 1952 de miniștrii de externe ai celor șase state. Șeful guvernului italian Alcide de Gasperi a propus introducerea art. 38 în Tratat, potrivit căruia “Constituirea unei adunări formate din membrii Adunării parlamentare a CECO, însărcinată să elaboreze un proiect de tratat ce ar institui Comunitatea politică europeană”. Această sarcină privind instituirea unei comunități politice a fost preluată de CECO. La 10 martie 1953 Adunarea, în fruntea căreia se afla Paul-Henry Spaak a depus solemn un proiect de convenție reprezentanților guvernelor. El era de inspirație federalistă, ceea ce guvernele naționale nu au putut accepta și de aceea au refuzat aprobarea acestui proiect. În acest caz a fost necesar elaborarea unui nou proiect, de data aceasta la nivel interguvernamental. În decursul anilor 1953-1954 s-au convocat reuniuni ale miniștrilor de externe la Roma, Paris în vederea elaborării unui asemenea proiect. Pe parcursul acestor ani însă ostilitățile în rândul mediilor politice franceze n-au încetat. La Paris a fost ales un nou președinte al Consiliului – Pierre Mendes France, unul dintre oamenii de stat de mare valoare a celei de-a IV-a Republici Franceze. Acesta este indiferent față de problemele apărării. Acest moment se reliefează atunci când însărcinează doi miniștri pentru a elabora un nou proiect – unul accepta proiectul, altul, însă, era ostil. Totuși, ei reușesc să schițeze un catalog care includea atât părțile pozitive cât și negative. Președintele France propune, la 18 august 1954, la Bruxelles celor cinci state diferite forme de organizare a CEA. Dintre țările participante la Conferință patru au ratificat tratatul în forma propusă de Franța. La 30 august 1954 Adunarea Națională a Franței a respins proiectul de ratificare a CEA.

Eșecul acestui proiect va lăsa o cicatrice adâncă în Franța. Mișcarea republicană populară și-a manifestat deschis ostilitatea față de domnul Mendes, acuzat că ar fi la originea eșecului planului de armată comună, din simplu motiv că a refuzat să-l apare. În aparatul de stat experții au considerat că au fost trădați de guvernele succesive, care s-au temut de abordare dificilă a problemei ratificării. S-a observat clar că în conducerea franceză s-a produs o sciziunea între înalta funcție publică și clasa politică a celei de-a IV-a Republici, care se va pronunța în mai 1958. Se pare că un număr mare de deputați francezi chiar au votat ca și cum ar fi avut de ales între a reînarma Germania și a nu o reînarma. În realitate puterea lor de decizie era minoră, deoarece motivația occidentalilor era mult mai puternică. După neratificarea tratatului CEA era necesar de a găsi noi formule tehnice, care să permită reconstituirea armatei germane și asocierea sa la ansamblul occidental.

Uniunea Sovietică și statele socialiste au înaintat propunerea ca “problema germană să fie soluționată pașnic în interesul poporului german, în corespundere cu deciziile de la Potsdam și constituirea unui sistem colectiv de apărare pe continentul european”. Autohony Eden a avut ideea de a reînvia organizația tratatului de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, care prevedea asistența automată contra oricărei agresiuni. În consecință, ideea europeană în formula sa de supranațional a fost neeficace pentru constituirea CEA din statele occidentale, cu participarea Republici Federative Germane. Principalele întrebări care au frământat opinia publică occidentală la constituirea Comunității au fost: ce fel de caracter va avea această comunitate, care sunt obiectivele, este rentabilă la acea vreme pentru Europa sau nu, care va fi viitorul Germaniei în domeniul militar. Datorită lor au apărut și divergențe de opinii privind caracterul supranațional. Lumea se temea de o nouă reînarmare a Germaniei și apariția unui focar de război, ceea ce a dus la eșec. Problema Germaniei putea fi soluționată pe cale pașnică. După insuccesul CEA a fost nevoie de o nouă relansare a construcției europene. Astfel, la 1 iunie 1955, la Messina, la invitației șefului diplomației italiene Martino a avut loc o întâlnire a miniștrilor afacerilor externe ai celor șase țări. S-a considerat că este nevoie de o nouă etapă în construcția europeană. “Renașterea europeană este un proces de continuare a creării unei Europe unite, prin dezvoltarea instituțiilor comune și prin înființarea altora, crearea unei piețe comune și armonizarea politicii sociale, care ar contribui la ridicarea în continuare a nivelului de trai al populației”. Aceste obiective au fost integrate într-un plan de relansare a Europei de către țările Beneluxului la 20 mai 1955. “Integrarea economică va preceda pe cea politică și că economicul trebuie să constituie fundamentul construcției europene”. Planul a fost prezentat în fața Consiliului special. S-a decis crearea unei organizații interguvernamentale, care să creeze piața comună. Conferința de la Messina nu a luat decizii importante. Totuși ea i-a încredințat unui comitet de experți să studieze problemele relansării Europei.

Problema integrării a fost transferată unui Comitet interguvernamental, care și-a deschis lucrările la 9 iulie 1955, sub președinția lui Henry Spaak, unul din partizanii procesului de integrare. S-a constituit 4 comisii, care urmau să soluționeze următoare probleme: energia nucleară, transporturile, lucrările publice și piața comună. Negocierile au debutat rapid. La 6 septembrie 1955 la Noord Wyk, aproape de Haga, președintele Spaak a prezentat un prim raport celor șase miniștri de externe, raport constituit pe baza analizei activității Comitetului interguveramental. La 23 aprilie 1956 Comitatul Spaak prezintă un alt raport, foarte precis, vizând crearea unei Comunități Economice Europene (CEE) și a unei Comunități Europene a Energiei Atomice (CEEA). Raportul a fost examinat și aprobat de către miniștrii de externe, întruniți la Veneția în luna mai 1956. Apoi, pe baza lui, s-a trecut la elaborarea unor proiecte de tratate. Aceste ultime dezbateri au avut loc în perioada anilor 1956-1957.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a dat un imbold progresiv procesului integrării europene. Discursul lui Churchill de la Zürich a pus bazele creării unei Europe unite. Iar planul Marschall a făcut trecerea de la teorie la practică, a parcurs calea spre relansarea economică a Europei, a contribuit la consolidarea solidarității între statele Europei. El a fost punctul de plecare spre constituirea comunităților europene, și anume, CECO, care a contribuit la suprimarea rivalităților dintre Franța și Germania, crearea unei piețe unice comune. Eșecul CEA a dus la stoparea caracterului supranațional și a dat de gândit europenilor pentru a efectua modificări în procesul comunitar. Acestea au fost realizate cu ajutorul planurilor lui Spaak. De fapt, istoricul integrării vest-europene din 1945-1957 a pus temelia fondării celei mai durabile, progresive organizații – Comunitatea Economică Europeană.

CAPITOLUL III

3. TRATATELE FUNDAMENTALE ALE UNIUNII EUROPENE

3.1.Cronologia Tratatelor Uniunii Europene

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franței, într-un discurs inspirat de Jean Monet, propune ca Franța și Republica Federală Germania să pună în comun resursele de cărbune și oțel în cadrul unei organizații deschise și altor țări din Europa.

1951, 18 aprilie: Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, au semnat, la Paris, Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

1952, 23 iulie: Intră în vigoare Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

1957, 25 martie: Au fost semnate, la Roma, tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE), respectiv a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).

1958, 1 ianuarie: Intră în vigoare Tratatele de la Roma.

1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, prin care se instituie o Comisie unică și un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunități.

1967, 1 iulie: Tratatul de fuziune intră în vigoare.

1950, 9 mai: Robert Schuman, ministrul afacerilor externe al Franței, într-un discurs inspirat de Jean Monet, propune ca Franța și Republica Federală Germania să pună în comun resursele de cărbune și oțel în cadrul unei organizații deschise și altor țări din Europa.

1951, 18 aprilie: Franța, Republica Federală Germania, Italia, Belgia, Olanda, Luxemburg, au semnat, la Paris, Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

1952, 23 iulie: Intră în vigoare Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO).

1957, 25 martie: Au fost semnate, la Roma, tratatele de instituire a Comunității Economice Europene (CEE), respectiv a Comunității Europene a Energiei Atomice (CEEA sau Euratom).

1958, 1 ianuarie: Intră în vigoare Tratatele de la Roma.

1965, 8 aprilie: Este semnat, la Bruxelles, Tratatul de fuziune, prin care se instituie o Comisie unică și un Consiliu unic pentru toate cele trei Comunități.

1967, 1 iulie: Tratatul de fuziune intră în vigoare.

1993, 1 noiembrie: Intră in vigoare Tratatul de la Maastricht.

1994, 24 iunie: Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei, Norvegiei și Suediei este semnat la Corfu, în Grecia.

1995, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 1994 intră în vigoare, Austria, Finlanda și Suedia devin astfel membre ale Uniunii Europene.

1997, 16-17 iunie: La reuniunea de la Amsterdam, Consiliul European ajunge la un acord referitor la noul tratat.

1997, 2 octombrie: Se semnează, la Amsterdam, în Olanda, Tratatul de la Amsterdam.

1999, 1 mai: Intră în vigoare Tratatul de la Amsterdam.

2001, 26 februarie: Se semnează Tratatul de la Nisa.

2002, 23 iulie: Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului (CECO) expiră, la 50 de ani de la intrarea sa în vigoare.

2003, 28 februarie-iulie: Convenția Europeană elaborează Proiectul de Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa.

2003, 16 aprilie: Este semnat, la Atena, în Grecia, Tratatul de aderare la Uniunea Europeană a 10 state: Cipru, Estonia, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Republica Cehă, Slovacia, Slovenia și Ungaria.

2003, 1 februarie: Intră în vigoare Tratatul de la Nisa.

2003, 4 octombrie: Sunt deschise lucrările Conferinței interguvernamentale destinate, în principal, elaborării și adoptării unei versiuni finale a Constituției Europene.

2004, 17-18 iunie: Consiliul European de la Bruxelles. Șefii de stat sau de guvern ale Statelor Membre ajung la un acord referitor la textul Tratatului constituțional.

2004, 29 octombrie: Este semnat, la Roma, Tratatul de instituire a unei Constituții pentru Europa.

2005, 25 aprilie: Este semnat, la Luxemburg, Tratatul de Aderare a Bulgariei și a României la Uniunea Europeană.

2007, 1 ianuarie: Tratatul de aderare semnat în 2005 intră în vigoare, Bulgaria și România devenind membre ale Uniunii Europene.

2007, iunie: Consiliul European a decis convocarea unei noi conferințe interguvernamentale, în vederea elaborării unui Tratat de reformă, până la sfârșitul anului 2007.

2007, 23 iulie: Au început lucrările conferinței interguvernamentale pentru elaborarea unui Tratat de reformă.

3.2.TRATATUL PRIVIND INSTITUIREA COMUNITĂȚII EUROPENE A CĂRBUNELUI ȘI OȚELULUI – CECO

În anii ’50 spațiul occidental începe tot cu Germania. Americanii, putere cu un potențial economic și militar fortificat, doreau cu orice preț reînarmarea RFG și ridicarea potențialului ei economic. Schuman însă a considerat că “trebuia de creat un cadru în care dinamismul german să se poate manifesta în voie, fără a deveni periculos pentru vecini”. Practic, lumea se afla în pragul unui nou război mondial. În asemenea condiții statele continentului încercau să găsească, la presiunile celor de peste ocean, dar și prudențelor celor care pentru o Germanie puternică dădeau de gândit, anumite soluții de remediere a problemei. La Waschington se auzeau voci, precum că “reînarmarea și dezvoltarea furtunoasă a Republici Federative Germane ar fi un punct de lovitură acordat Uniunii Sovietice”. În plan intern democrațiile occidentale reușiseră să-și creeze o politică nouă și stabilă.

Contrar agitației politice interne și internaționale de după război, “procesul de integrare nu este un proces de anvergură, ci, mai curând, activitatea în cercuri restrânse”, de aceea, nu poate fi lipsit de interes rolul celor care au reușit să revoluționeze Europa. Fondatori ai Europei sunt considerați Robert Schuman, ministrul de externe francez, Conrad Adenauer, cancelar german, Alcide de Gaspere, ministru italian, Jean Monnet, primul președinte al primei comunități, a fost acela care a inițiat metoda comunitară și a stat la baza Declarației lui Robert Schuman. În anii ’50 inițiativa construirii Europei a revenit chiar statelor europene. Ambiția lor este la un nivel foarte înalt, deoarece ceea ce au întreprins cele șase state europene, tinde spre depășirea suveranităților. Acesta este un proces de unificare progresivă. Toți pașii efectuați , în acest domeniu, au contribuit la constituirea primelor organizații supranaționale – comunitățile europene.

La 9 mai 1950, în Salonul Orologiului din Quay Dorsay ministrul Robert Schuman face publică oferta Franței către Republica Federală Germană de a pune în comun producția de cărbune și oțel, comunicatul său fiind aprobat de Consiliul de Miniștri. Operațiunea a fost ținută atât de secretă, încât nici conducerea minieră sau siderurgică nu au fost consultate sau informate, apoi dezvăluită atât de brusc, încât membrii guvernului francez nu păreau să-i fi înțeles esența. Surpriza și mai mare a fost pentru opinia publică. Cu toate acestea, crearea unui centru al industriei grele în Europa Occidentală a fost deja sugerată.

Ideea de reconciliere franco-germană, ce putea realiza unirea economică a provinciilor renane a apărut încă din perioada celor două războaie mondiale în Germania, susținută printre altele de Conrad Adenauer, care va contribui mult la realizarea ei după 1945. “Țelul era legarea economică a provinciilor Renane ale celor două țări, într-un astfel de mod, în care să se facă virtual imposibilă recurgerea la un viitor război dintre cele două țări. Deși această politică a fost respinsă, ea a părut după 1945, avându-l ca sprijinitor pe Adenauer și oferind elementele de bază ale înțelegerii dintre Republica Federală Germană și Franța, așa cum a fost inițiată de Schuman”.

În 1848 cele trei puteri ocupante, adică SUA, Anglia și Franța au instituit autoritatea internațională a Rhur-ului, prin intermediul căreia și-au exercitat controlul asupra producției de cărbune și oțel a Germaniei, concentrată, mai ales, în regiunea Rhur-ului. Între aliați au început să apară divergențe privind modul de acțiune a autorității: “americanii o găseau prea riguroasă, francezii prea neputincioasă, în timp ce poziția englezilor era undeva pe la mijloc”.

Presiunea americanilor era foarte intensivă în ceea ce privește relansare economică furtunoasă a acestei Germanii. Influența lor este evidentă la Conferința miniștrilor afacerilor externe de la Paris din noiembrie 1948, unde au fost inițiatorii primirii programului, pe care Adenauer l-a caracterizat ca “includerea Germaniei în comunitatea popoarelor europene”.

Influența americană asupra Franței în favoarea RFG a situat conducerea franceză într-o situație dificilă, deoarece ori accepta promisiune americană, ori renunța la planurile de redresare economică a Germaniei. Evident, dacă accepta a doua situație ar fi contribuit la înrăutățirea relațiilor cu Bonnul, ceea ce conducerea franceză nu putea permite. În contextul creat destul de nefavorabil pentru francezi, omologii britanici și americani i-au “propus lui Schuman să contribuie la integrarea Germaniei Federale în Occident”. Modul integrării urma să fie discutat la reuniunea internațională, care avea să aibă loc la 10 mai 1950. Încă la 1 ianuarie 1942 cancelarul Adenauer, preocupat să vadă ridicat controlul unilateral asupra Rhur-ului exercitat de la sfârșitul conflictului de către învingători, propusese înlocuirea lui cu “o asociație de drept internațional pe bază cooperativă. În această asociație Germania ar intra cu feroasele din Rhur, Franța cu minereul său din Lorena, Luxemburgul, Belgia – cu industria lor grea”. Aceeași idee a fost reluată de deputatul laburist Frederic Lee în fața Adunării consultative a Consiliului Europei.

Existența diferendului franco-german în legătură cu Saar-ul a dus la o întârziere a integrării europene. Totuși, acest diferend a fost soluționat parțial prin cele 12 convenții economice în privința Saar-ului, semnate la Paris la 3 martie 1950 și în conformitate cu care “Saar-ul, unitate politică independentă, este unit cu Franța sub aspect economic (la 31 ianuarie 1950 Parlamentul Landului Saar va hotărî integrarea teritoriului Saar în Republica Federală Germania. Astfel, că la 1 ianuarie 1957 va deveni al 11-lea land al acesteia)”.

Pasul cela mai important a fost întreprins de către Jean Monnet în anul 1950, acesta în calitate de președinte al Organizației Naționale a Planificării în Franța, a realizat primele demersuri în scopul realizării unei unități europene, elaborând pentru prima dată conceptul de punere sub control a producției de cărbune și oțel din Franța și Germania. Prin aceasta s-a urmărit prevenirea celei de-a treia conflagrații mondiale și ridicarea bunăstării materiale și spirituale a statelor membre. Monnet a prezentat o schiță a acestui plan lui Bidault, prim-ministrului francez. Acesta nu l-a citit, dar Schuman s-a declarat de acord. De fapt, schița Planului lui Schuman, prezentată numai miniștrilor, dar de Parlament ferită, a fost inițiată de Jean Monnet. Guvernul l-a adoptat. Totuși, lipsit de calități oratorice, ministrul de externe francez a ajuns la vârful carierei sale prin prezentarea Planului într-o conferință de presă. El a fost înlocuit în 1953 cu Bidault, deoarece Rene Mayer spunea că părerile lui Schuman nu mai erau adecvate noii orientări a Franței44. Prin acest Plan el a căutat să soluționeze divergențele și să constituie o instituție complexă. Jean Monnet scria: “Nimic nu e posibil fără indivizi, nimic nu e durabil fără instituții”45. Comisarul Planului francez a conceput o instituție foarte precisă. Înalta autoritate a cărbunelui și oțelului, care urma să desființeze barierele vamale la cele două produse, decizie destul de importantă la acea vreme pentru puterea industrială, deoarece această micro-Europă se referea la un domeniu foarte restrâns, guvernele ar fu putut accepta să renunțe la prerogativele lor din acest domeniu în folosul instituțiilor supranaționale. CECO s-a sprijinit pe trei piloni: unu – înalta autoritate, doi – Consiliul de Miniștri, trei – Adunarea parlamentară, completată de o Curte de Justiție. Aceste instituții le vom găsi atât în comunitățile europene anterioare, cât și în bazele uniunii Europene de astăzi. Înalta autoritate avea dreptul să studieze piețele și prețurile, să creeze propriul capital, atât prin aplicarea taxelor, cât și împrumuturi, să oprească formarea de către statele membre a trusturilor, cartelurilor. Robert Schuman a făcut modificări planului primit, avându-l alături pe Jean Monnet la Conferința de la Quay Dorsay, a relatat: “Pacea mondială n-ar putea fi salvgardată fără eforturi creatoare, pe măsura pericolelor care o amenință, transformându-se de mai bine de 20 de ani în campionul unei Europe unite, Franța a avut întotdeauna ca obiectiv esențial servirea păcii. Europa nu se va face dintr-o dată nici într-o construcție de ansamblu: ea se va face prin realizări concrete, creând întâi o solidaritate, de fapt. Strângerea la un loc a națiunilor europene necesită ca opoziția secundară a Franței și Germaniei să fie eliminată: acțiunea întreprinsă trebuie să țintească, întâi de toate, Franța șți Germania”.

Având în vedere acest scop. Guvernul francez a propus ca întreaga producție de cărbune ți oțel franco-germană să fie pusă sub controlul unei Înalte Autorități prin intermediul unei organizații deschise, participării și altor țări ale Europei. Noua comunitate și-a propus să inițieze o nouă construcție a Europei în domeniul economic. Republica Federativă Germană era interesată singură să-și ocupe loc în Europa de Vest, aceasta poate și datorită faptului că influența americană a fost foarte puternică. Oferta guvernului francez reprezentat o astfel de posibilitate pentru germani, pe care Conrad Adenauer a primit-o cu entuziasm. Italia lui Alcide de Gaspere și Beneluxul s-au raliat la proiectul francez. O cauză a acceptării din partea lui Adenauer și a lui Alcide ar fi fost că unitatea sub conducerea franceză va contribui la revizuirea statutului de țări învinse. Marea Britanie respinge această ofertă și refuză să participe la negocieri din cauza supranaționalului. Țelurile lui Schuman sunt foarte ambițioase în raport cu reconcilierea franco-germană. Într-o scrisoare personală adresată lui Adenauer la 6 mai 1950, el reliefează faptul că “obiectivele lui nicidecum nu pot fi de natură economică, ci politică”. Cancelarul a văzut în proiectul francez posibilitatea renașterii potențialului militar al Germaniei vestice.

La 7 mai 1950 Schuman a avut o întâlnire la ambasada americană de la Paris cu secretarul de stat SUA D. Acesonom pentru a-l informa de intențiile sale. În declarația sa Schuman relatează despre “importanța păcii pentru a atinge obiectivele de redresare a Europei”48. Reconcilierea franco-germană nu a avut un caracter închis, ci a avut un caracter deschis, liber pentru celelalte țări, care doresc să adere la ea. Prin această politică Schuman a contribuit la consolidarea relațiilor între state și la o mai bună organizare în domeniul economic. Se vor pune bazele comune ale dezvoltării economice, se va schimba destinul regiunilor prin faptul limitării construcției de arme. Bazele incipiente ale acestei solidarități vor argumenta că între Franța și Germania un război este imposibil și din punct de vedere material. Producția care va fi pusă la dispoziție va fi oferită fără discriminare sau excludere, scopul principal fiind ridicarea nivelului de trai al populației. De aici rezultă că în toate țările unde va fi distribuită vor avea drepturi egale indiferent de naționalitate sau religie. Va fi realizată o fuzionare a intereselor industriale, care va contribui la stabilirea unei comunități economice trainice și durabile. Pentru produsele ce vor crea o piață comună vor fi scutite de tarife vamale și se va permite libera circulație a produselor. Odată cu acestea vor apărea condiții care ar contribui la o mai bună repartizare a producției și mai rațională și se va ridica productivitatea. Definirea tuturor principiilor și angajamentelor esențiale vor contribui la întocmirea unui tratat semnat de către statele participante și supus ratificării parlamentelor. Scopurile principale ale declarației au fost două: reconcilierea franco-germană și punerea bazei unei federații europene. În opinia partizanilor integrării vest-europene declarația lui Schuman este considerată prima abordare realistă, rămânând pentru multă vreme Charta integrării europene. Propunerile francezilor au fost dezbătute și analizate de toate guvernele Europei de Vest, urmate de un șir de discuții politice, care au fost și baza încheierii unui tratat, principiile fiind inspirate din declarația lui Schuman, care și el a sugerat ideea de tratat. Ele au fost acceptate oficial de către alte cinci state: RFG. Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg.

Pentru cercurile conducătoare ale SUA planul lui Schuman era logic, o continuare a Planului Marshall și propunerea lui, evident, era legat de cursul agresiv, expansionist al imperialismului american, care construise mai departe o tensiune internațională.

La 20 iunie 1950 la Paris s-a deschis o Conferință Internațională, unde au participat cele 6 state care au acceptat planul Schuman. După 10 luni de dezbateri, la 19 martie 1951, a fost constituit un proiect de tratat, apoi, după o ultimă examinare a articolelor făcută de miniștri, tratatul, a fost semnat la 18 aprilie 1851 la Paris și prevedea instituirea Comunității Europene a Cărbunelui ți Oțelului. În el s-a precizat că la baza comunității stă ideea realizării unei piețe comune pentru industriile cărbunelui și oțelului din statele membre. Piața unică trebuia să fie realizată în două etape, numite de tranziție. Scopurile CECO au fost: “contribuirea în armonie cu economia generală a țărilor membre și, grație pieței comune, la expansiunea economică a statelor, suprimarea drepturilor de vamă, dezvoltarea locurilor de muncă, interzicerea măsurilor discriminatorii, ridicarea nivelului de trai a popoarelor membre”. În tratat se stabilesc și funcțiile principale ale Comunității: “aprovizionarea regulată a pieței comune, suprimarea restricțiilor cantitative cu privire la libera circulație a produselor, asigurarea de prețuri scăzute pentru Comunitate, exploatarea rațională a resurselor naturale, dezvoltarea schimbului internațional, modernizarea producției și îmbunătățirea calității produselor”.

O caracteristică importantă a acestui tratat a fost că prin intermediul lui statele semnatare au transferat anumite puteri unei instituții numită Înalta Autoritate, care avea caracter supranațional. Ea este compusă din 9 membri independenți față de orice guvern, opt dintre ei sunt aleși de către membrii guvernelor statelor, iar al nouălea de ceilalți membri ai Înaltei Autorități. Hotărârile adoptate de această instituție erau obligatorii pentru statele membre, cu aplicare directă pe teritoriul statelor lor. Statelor ce nu respectau deciziile li se aplicau sancțiuni.

Înalta Autoritate avea puterea de decizie. Ea însă era controlată de cei 78 de membri ai Adunării Comune, desemnați de parlamentele naționale. În fiecare an ea prezenta un raport în fața Adunării Comune. Dacă el era respins cu majoritatea 2/3 din membrii Adunării, Înalta Autoritate era dizolvată. Pentru a asigura triumful ideii europene Înalta Autoritate a pus în mișcare între 1952-1955 “Grosso modo” – “o structură de informații, care a gestionat inteligent raporturile opiniei publice cu această primă experiență supranațională”. Pe lângă Înalta Autoritate era Consiliul de Miniștri – un organ interguvernamental, unde statele membre puteau să-și apare interesele naționale și curtea de Justiție, care avea misiunea să asigure respectarea dreptului comunitar și aplicarea acestui drept de către statele membre. Anglia a refuzat să participe la ratificarea tratatului, acest fapt fiind comentat de Maurice Duverger astfel: “Principala producătoare europeană de cărbune și oțel credea că torpilează proiectul, refuzând să participe. Jean Monnet era hotărât să meargă mai departe și reuși să convingă guvernul francez să-l urmeze printr-un raționament simplu și puternic. La întrebarea: cum puteți construi o Europă a cărbunelui și oțelului fără Marea Britanie, răspunse prompt: nu-i cunoașteți de ajuns pe englezi, pe care eu îi știu bine. Nu-mi vor lua în seamă proiectul atâta timp, cât nu va fi măcar parțial înfăptuit. Într-o asemenea situație trebuie neapărat început fără ei. Vor lua trenul văzând că merge”. Ratificarea tratatului a suportat cele mai multe întârzieri din partea Franței, deoarece în guvern s-a creat o dublă opoziție: pe de o parte – partidul comunist, iar pe de altă parte – Adunarea poporului francez. Chiar însăși generalul de Gaulle a demascat CECO. Tratatul, în sfârșit, a intrat în vigoare la 25 iulie 1952. În perioada pregătitoare au fost organizate instituțiile, piața comună a oțelului fiind deschisă la 1 mai 1953, iar cea a cărbunelui – la 10 mai 1953. Pentru prima dată a fost creată o organizație cu caracter supranațional, având caracteristici federale. Pentru prima dată a fost înființată o autoritate europeană comună, căreia guvernele membre i-au transferat o parte din împuternicirile lor și a cărei membre, la îndeplinirea sarcinilor lor, acționează independent, nefiind subordonați guvernelor a căror cetățeni sunt. S-a făcut pasul de la Europa cooperării la Europa integrării, căutându-se și alte domenii potrivite, care să fie alăturate cărbunelui și oțelului. Franța a considerat că cele mai bune ar fi transporturile și energia, iar țările Beneluxului doreau să acorde prioritate comerțului. Jean Monnet și-a exprimat viziunea sa asupra acestui tratat în anii următori. La 10 august 1952, la ședința de inaugurare a Înaltei Autorități de la Luxemburg a remarcat: “Când statele europene sunt convinse de necesitatea unei acțiuni comune, când pun bazele unei organizații internaționale, ele nu-și pierd suveranitatea. Nu este atât de agreabil acest fapt din motive că atâta timp cât suveranitățile nu sunt depășite, nu pot fi suprimate antagonismele dintre state. În consecință este nevoie de instituții supranaționale”.

Odată ce le șase state au decis crearea primei comunități europene, acesta este un pas spre unificarea suveranităților naționale și supunerea interesului comun. “Ce va însemna în viața cotidiană a cetățenilor din cele șase state ale noastre această piață unică a cărbunelui și a oțelului pentru 160 mln. de consumatori? Câți dintre consumatori procură cărbune și oțel?” Aceste produse se conțin în altele de care omul are nevoie: mașini, electricitate, unelte etc. De toate acestea omul beneficiază în viața cotidiană. Cărbunele și oțelul, utilizat în cantități mari, de bună calitate, la un preț redus va duce la posibilitatea fiecăruia să consume mai mult și astfel se va ridica nivelul de trai al populației.

La 28 martie 1953 a avut loc la Strasbourg ședința Comisiei Afacerilor economice a Adunării Consultative a Consiliului Europei, unde Monnet sublinia: “Țin să afirm că o comunitate ca a noastră nu e nici o Europă mai mică, nici o comunitate restrânsă. Limitele ei nu au fost fixate de voi. Ele sunt fixate chiar de țările care pentru moment nu s-au integrat comunității”. În acest discurs cheamă popoarele Europei spre lărgirea comunității și penetrarea a noi state.

În sesiunea extraordinară a Adunării Comune de la Strasbourg, 30 noiembrie 1954, aceeași personalitate istorică dezvoltă ideea pieței comune și avantajele pe care le are aceasta. Monnet este ferm convins că CECO este un pas decisiv în soluționarea diverselor probleme ale Europei și modelul Comunității va fi un exemplu pentru celelalte state și va contribui la extinderea activității sale. CECO a avut numeroase merite: a redus ce presiunea americană asupra Europei Occidentale în urma dezvoltării relațiilor cu Germania; a accelerat proiectul de aplicare a obiectivelor economice ale Planului Marshall; a stimulat schimbul de produse între cele șase state membre; a dus la scăderea taxelor vamale; a încurajat dezvoltarea producției în sistemul metalurgic datorită liberei circulații. “Din 1953 până în 1970 a acordat 280 de împrumuturi pentru modernizarea întreprinderilor miniere și metalurgice ale Comunității în valoare de 725 mln. unități de cont (o unitate de cont este egală cu un dolar – n.a.), 265 mln. erau alocate minelor de cărbune, iar 460 mln. pentru minele de fier și siderurgice”. CECO a înregistrat și eșecuri. Criza petrolieră care a avut loc în 1958 a dus la diminuarea prestigiului Înaltei Autorități, deoarece nu a putut să impună un program comunitar.

Înalta Autoritate a dispărut în anul 1967, prin asimilarea ei de Comisia Europeană. Jean Monnet scria: “Atât cărbunele. Cât și oțelul erau cheia spre puterea economică, deci spre arsenalul armamentului de război. Această dublă putere le dădea o imensă încărcătură simbolică, pe care noi am utilizat-o asemănătoare celui atribuite astăzi energiei nucleare”.

3.3. TRATATELE PRIVIND INSTITUIREA COMUNITĂȚII ECONOMICE EUROPENE (CEE) ȘI A COMUNITĂȚII EUROPENE A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM)

Odată cu declanșarea ostilităților în Coreea de la 25 mai 1950, SUA a început să facă presiuni ca “Germania de Vest să fie repede înarmată”, pentru a apăra Occidentul. Această idee a fost anunțată la Consiliul Atlantic, reunit la New York la 26 septembrie 1950. S-a propus crearea unei forțe atlantice unificate pentru a o opune reînarmării Germaniei. Privind procesul de reînarmare opinia publică europeană nu este pregătită, deoarece ea lupta în direcție opusă.

Churchill a fost cel care a inspirat soluțiile militare comune europene. La 11 august 1950, la cea de a V-a sesiune a Adunării Consultative a Consiliului Europei el a propus “crearea imediată a unei Armate Europene Unite sub control democratic european, care să acționeze în colaborare cu SUA și Canada”. La 24 octombrie 1950 Rene Pleven, președintele Consiliului a dezvoltat la tribuna Adunării Naționale a Franței o schiță a Comunității Europene a Apărării (CEA), care a fost pregătită de experții care au contribuit la elaborarea planului Schuman. Se intenționa asigurarea participării Germaniei la apărarea atlantică, fără însă să fie reconstituită armata germană autonomă. “O armată autonomă urma a fi constituită sub autoritatea unui ministru european al apărării, numit de către guvernele țărilor aderente, asistat de un Consiliu de Miniștri, răspunzători în fața unei adunări europene”. Planul a fost prezentat și la NATO. Pleven a situat CEA în cadrul CECO. Acest plan a primit vot favorabil din partea Adunării franceze, dar aceasta i-a acordat încredere guvernului pentru încheierea negocierilor.

Generalul Stehlin, care a reluat atunci problema reînarmării Germaniei în cabinetul ministrului apărării Iules Moch spunea că “n-a existat în realitate nici un plan sau măcar un simplu proiect de organizare, pur și simplu au fost niște idei… Noaptea, imediat după aprobarea dată de Adunarea Națională, ministrul apărării ne cere brusc să stabilim un plan pentru armata europeană. El are nevoie de această “hârtie” pentru reuniunea Consiliului Atlantic”. Atât opinia publică mondială, cât și guvernele străine n-au acceptat ideea privind crearea unei armate europene comune. Pentru o parte a opiniei franceze planul CEA este un mijloc clar de a obține reînarmarea Germaniei. Ei nu doresc să vadă tehnica federalistă extinsă și în domeniul militar. În Germania confuzia este și mai mare. Mișcarea pacifistă, condusă de Niemö Uer se opune oricărei reînarmări. Șeful opoziției social-democrate Kurt Schumacher revendică pentru Germania Federală egalitatea drepturilor și o apărare puternică. Guvernul de la Bonn va rămâne mult timp însă în ezitare, până la numirea deputatului Theodor Blank în fruntea delegației sale. Toată opinia publică a fost șocată de această decizie. Pentru ei aceasta era un pericol iminent asupra Europei. Consiliul Atlantic ia la cunoștință proiectul francez și admite două negocieri simultane. Prima va fi la castelul de la Petersburg din apropierea Bonnului, unde vor participa cele trei puteri occidentale și reprezentanții guvernului republicii federative. Scopul a fost definirea participării militare germane la alianța atlantică și fixarea garanțiilor germanilor. A doua va fi convocată la Paris pentru a stabili principiile de constituire a armatei europene. Italia, Belgia, Luxemburgul și RFG au acceptat propunerea de a lua parte la proiectul francez, iar Anglia, Olanda, Danemarca, Norvegia vor avea numai observatori, la fel și SUA. Lupta pentru CEA se va desfășura pe un plan dublu: pe de o parte, guvernul de la Bonn are nevoie de garanția că regimul instituit nu va fi discriminatoriu, iar, pe de altă parte, este importantă calmarea opiniei publice, în special a Franței privind controlul democratic asupra viitoarei armate.

Documentul despre fondarea CEA a fost semnat la Paris la 25 mai 1952 de miniștrii de externe ai celor șase state. Șeful guvernului italian Alcide de Gasperi a propus introducerea art. 38 în Tratat, potrivit căruia “Constituirea unei adunări formate din membrii Adunării parlamentare a CECO, însărcinată să elaboreze un proiect de tratat ce ar institui Comunitatea politică europeană”. Această sarcină privind instituirea unei comunități politice a fost preluată de CECO. La 10 martie 1953 Adunarea, în fruntea căreia se afla Paul-Henry Spaak a depus solemn un proiect de convenție reprezentanților guvernelor. El era de inspirație federalistă, ceea ce guvernele naționale nu au putut accepta și de aceea au refuzat aprobarea acestui proiect. În acest caz a fost necesar elaborarea unui nou proiect, de data aceasta la nivel interguvernamental. În decursul anilor 1953-1954 s-au convocat reuniuni ale miniștrilor de externe la Roma, Paris în vederea elaborării unui asemenea proiect. Pe parcursul acestor ani însă ostilitățile în rândul mediilor politice franceze n-au încetat. La Paris a fost ales un nou președinte al Consiliului – Pierre Mendes France, unul dintre oamenii de stat de mare valoare a celei de-a IV-a Republici Franceze. Acesta este indiferent față de problemele apărării. Acest moment se reliefează atunci când însărcinează doi miniștri pentru a elabora un nou proiect – unul accepta proiectul, altul, însă, era ostil. Totuși, ei reușesc să schițeze un catalog care includea atât părțile pozitive cât și negative. Președintele France propune, la 18 august 1954, la Bruxelles celor cinci state diferite forme de organizare a CEA. Dintre țările participante la Conferință patru au ratificat tratatul în forma propusă de Franța. La 30 august 1954 Adunarea Națională a Franței a respins proiectul de ratificare a CEA.

Eșecul acestui proiect va lăsa o cicatrice adâncă în Franța. Mișcarea republicană populară și-a manifestat deschis ostilitatea față de domnul Mendes, acuzat că ar fi la originea eșecului planului de armată comună, din simplu motiv că a refuzat să-l apare. În aparatul de stat experții au considerat că au fost trădați de guvernele succesive, care s-au temut de abordare dificilă a problemei ratificării. S-a observat clar că în conducerea franceză s-a produs o sciziunea între înalta funcție publică și clasa politică a celei de-a IV-a Republici, care se va pronunța în mai 1958. Se pare că un număr mare de deputați francezi chiar au votat ca și cum ar fi avut de ales între a reînarma Germania și a nu o reînarma. În realitate puterea lor de decizie era minoră, deoarece motivația occidentalilor era mult mai puternică. După neratificarea tratatului CEA era necesar de a găsi noi formule tehnice, care să permită reconstituirea armatei germane și asocierea sa la ansamblul occidental.

Uniunea Sovietică și statele socialiste au înaintat propunerea ca “problema germană să fie soluționată pașnic în interesul poporului german, în corespundere cu deciziile de la Potsdam și constituirea unui sistem colectiv de apărare pe continentul european”. Autohony Eden a avut ideea de a reînvia organizația tratatului de la Bruxelles, semnat la 17 martie 1948, care prevedea asistența automată contra oricărei agresiuni. În consecință, ideea europeană în formula sa de supranațional a fost neeficace pentru constituirea CEA din statele occidentale, cu participarea Republici Federative Germane. Principalele întrebări care au frământat opinia publică occidentală la constituirea Comunității au fost: ce fel de caracter va avea această comunitate, care sunt obiectivele, este rentabilă la acea vreme pentru Europa sau nu, care va fi viitorul Germaniei în domeniul militar. Datorită lor au apărut și divergențe de opinii privind caracterul supranațional. Lumea se temea de o nouă reînarmare a Germaniei și apariția unui focar de război, ceea ce a dus la eșec. Problema Germaniei putea fi soluționată pe cale pașnică. După insuccesul CEA a fost nevoie de o nouă relansare a construcției europene. Astfel, la 1 iunie 1955, la Messina, la invitației șefului diplomației italiene Martino a avut loc o întâlnire a miniștrilor afacerilor externe ai celor șase țări. S-a considerat că este nevoie de o nouă etapă în construcția europeană. “Renașterea europeană este un proces de continuare a creării unei Europe unite, prin dezvoltarea instituțiilor comune și prin înființarea altora, crearea unei piețe comune și armonizarea politicii sociale, care ar contribui la ridicarea în continuare a nivelului de trai al populației”. Aceste obiective au fost integrate într-un plan de relansare a Europei de către țările Beneluxului la 20 mai 1955. “Integrarea economică va preceda pe cea politică și că economicul trebuie să constituie fundamentul construcției europene”. Planul a fost prezentat în fața Consiliului special. S-a decis crearea unei organizații interguvernamentale, care să creeze piața comună. Conferința de la Messina nu a luat decizii importante. Totuși ea i-a încredințat unui comitet de experți să studieze problemele relansării Europei.

Problema integrării a fost transferată unui Comitet interguvernamental, care și-a deschis lucrările la 9 iulie 1955, sub președinția lui Henry Spaak, unul din partizanii procesului de integrare. S-a constituit 4 comisii, care urmau să soluționeze următoare probleme: energia nucleară, transporturile, lucrările publice și piața comună. Negocierile au debutat rapid. La 6 septembrie 1955 la Noord Wyk, aproape de Haga, președintele Spaak a prezentat un prim raport celor șase miniștri de externe, raport constituit pe baza analizei activității Comitetului interguveramental. La 23 aprilie 1956 Comitatul Spaak prezintă un alt raport, foarte precis, vizând crearea unei Comunități Economice Europene (CEE) și a unei Comunități Europene a Energiei Atomice (CEEA). Raportul a fost examinat și aprobat de către miniștrii de externe, întruniți la Veneția în luna mai 1956. Apoi, pe baza lui, s-a trecut la elaborarea unor proiecte de tratate. Aceste ultime dezbateri au avut loc în perioada anilor 1956-1957.

Sfârșitul celui de-al doilea război mondial a dat un imbold progresiv procesului integrării europene. Discursul lui Churchill de la Zürich a pus bazele creării unei Europe unite. Iar planul Marschall a făcut trecerea de la teorie la practică, a parcurs calea spre relansarea economică a Europei, a contribuit la consolidarea solidarității între statele Europei. El a fost punctul de plecare spre constituirea comunităților europene, și anume, CECO, care a contribuit la suprimarea rivalităților dintre Franța și Germania, crearea unei piețe unice comune. Eșecul CEA a dus la stoparea caracterului supranațional și a dat de gândit europenilor pentru a efectua modificări în procesul comunitar. Acestea au fost realizate cu ajutorul planurilor lui Spaak. De fapt, istoricul integrării vest-europene din 1945-1957 a pus temelia fondării celei mai durabile, progresive organizații – Comunitatea Economică Europeană.

3.4.ACTUL UNIC EUROPEAN

Actul Unic European (AUE) modifică Tratatele de la Roma, în vederea relansării procesului de integrare europeană și a realizării pieței interne. Acesta modifică regulile de funcționare a instituțiilor europene și extinde competențele comunitare, mai ales în domeniul cercetării și dezvoltării, al mediului și al politicii externe comune.

NAȘTERE

AUE, semnat la Luxemburg la 17 februarie 1986 de către nouă state membre și la 28 februarie 1986 de către Danemarca, Italia și Grecia, este prima modificare importantă a Tratatului de instituire a Comunității Economice Europene (CEE). Acesta a intrat în vigoare la 1 iulie 1987.

Principalele etape care au condus la semnarea AUE sunt:

Declarația solemnă de la Stuttgart din 19 iunie 1983
Acest text, elaborat pe baza planului realizat de Hans Dietrich Genscher, ministrul german al Afacerilor Externe și de omologul său italian, Emilio Colombo, este însoțit de declarațiile statelor membre privind obiectivele vizate în domeniul relațiilor interinstituționale, al competențelor comunitare și al cooperării politice. Șefii de stat și de guvern se angajează să reexamineze progresele înregistrate în aceste domenii și să decidă dacă este posibil să le încorporeze în Tratatul privind Uniunea Europeană.

Proiectul de tratat privind instituirea Uniunii Europene
La solicitarea deputatului italian Altiero Spinelli, se formează o comisie parlamentară pentru afaceri instituționale în vederea elaborării unui tratat care să înlocuiască Comunitățile existente cu o Uniune Europeană. Parlamentul European a adoptat proiectul de tratat la 14 februarie 1984.

Consiliul European de la Fontainebleau din 25 și 26 iunie 1984
Inspirându-se din Proiectul de tratat al Parlamentului, un comitet ad hoc compus din reprezentanți personali ai șefilor de stat și de guvern și prezidat de senatorul irlandez Dooge a examinat aspectele instituționale. Raportul Comitetului prezidat de M. Dooge invită Consiliul European să convoace o Conferință interguvernamentală pentru a negocia un tratat cu privire la Uniunea Europeană.

Cartea Albă despre piața internă din 1985
Comisia, la solicitarea președintelui său, Jacques Delors, publică o Carte Albă care identifică 279 de măsuri necesare pentru realizarea pieței interne. Cartea propune un calendar și data limită de 31 decembrie 1992 pentru realizarea acesteia.

Consiliul European de la Milano din 28 și 29 iunie 1985 propune convocarea unei Conferințe interguvernamentale (CIG) care se deschide pe durata președinției luxemburgheze, la 9 septembrie 1985 și se încheie la Haga, la 28 februarie 1986.

OBIECTIVE

Principalul obiectiv al AUE este de a relansa procesul de construcție europeană, în vederea realizării pieței interne. Aceasta părea dificil de realizat pe baza tratatelor existente, mai ales din cauza procesului decizional din cadrul Consiliului, care impunea votul cu unanimitate în domeniul armonizării legislative.

De aceea, Conferința interguvernamentală care a condus la AUE a avut un dublu mandat. Pe de o parte, era vorba de încheierea unui tratat în domeniul politicii externe și de securitate comune și, pe de altă parte, de un act care modifica Tratatul CEE, mai ales în ceea ce privește:

procedura de adoptare a deciziilor în cadrul Consiliului;

puterile Comisiei;

puterile Parlamentului European;

extinderea competențelor Comunităților.

STRUCTURĂ

Actul Unic European este constituit dintr-un Preambul, din patru titluri și dintr-o serie de declarații adoptate în timpul Conferinței.

Preambulul prezintă scopurile fundamentale ale tratatului și exprimă voința statelor membre de a transforma totalitatea relațiilor dintre ele în vederea instituirii unei Uniuni Europene. Preambulul precizează, de asemenea, caracterul unic al Actului, care reunește dispozițiile comune privind cooperarea în domeniul politicii externe și al Comunităților Europene. De asemenea, subliniază cele două obiective ale revizuirii tratatelor, și anume „să îmbunătățească situația economică și socială prin aprofundarea politicilor comune și prin urmărirea de noi obiective” și „să asigure o funcționare mai bună a Comunităților”.

Titlul I cuprinde dispozițiile comune privind cooperarea politică și Comunitățile Europene. Titlul II este consacrat modificărilor tratatelor de instituire a Comunităților Europene, iar Titlul III cooperării europene în domeniul politicii externe. Titlul IV cuprinde dispozițiile generale și finale.

CONTRIBUȚIILE TRATATULUI – MODIFICĂRI INSTITUȚIONALE

Pentru a înlesni realizarea pieței unice, Actul Unic prevede creșterea numărului de domenii în care Consiliul poate adopta deciziile cu majoritate calificată în locul unanimității. Acest lucru ușurează procesul de adoptare a deciziilor, evitând blocajele inerente căutării unui acord unanim între 12 state membre. Unanimitatea nu mai este necesară pentru luarea măsurilor privind realizarea pieței interne, cu excepția măsurilor privind fiscalitatea, libera circulație a persoanelor și drepturile și interesele lucrătorilor salariați.

AUE instituie Consiliul European, oficializând astfel conferințele și reuniunile la nivel înalt dintre șefii de stat și de guvern. Competențele acestui organ nu sunt, totuși, precizate. Consiliul European nu are putere de decizie, nici putere de constrângere, în raport cu celelalte instituții.

Puterile Parlamentului au fost consolidate prin introducerea avizului conform al Parlamentului, în cazul încheierii tratatelor de asociere. În plus, Actul Unic instituie procedura de cooperare, care consolidează poziția Parlamentului în cadrul dialogului interinstituțional, dându-i posibilitatea unei duble lecturi a legislației propuse. Domeniul de aplicare a acestei proceduri rămâne totuși limitat la cazurile în care Consiliul decide cu majoritate calificată, cu excepția politicii de mediu.

Actul Unic clarifică dispozițiile existente privind competențele de execuție. Articolul 10 modifică articolul 145 din Tratatul CEE. Astfel, în regulă generală, Consiliul delegă Comisiei competențele de execuție a actelor. Consiliul nu își poate rezerva competența de execuție decât în cazuri specifice. AUE face posibilă instituirea unui Tribunal de Primă Instanță (TPI). Toate cazurile pot fi transferate acestui Tribunal, cu excepția hotărârilor preliminare supuse de statele membre sau a chestiunilor preliminare.

CONTRIBUȚIILE TRATATULUI – MODIFICĂRI POLITICE

Articolul 8A definește în mod clar scopul Actului Unic, care este instaurarea progresivă a pieței interne pe durata unei perioade care se încheie la 31 decembrie 1992. Piața internă este definită drept „spațiul fără frontiere interne în care libera circulație a mărfurilor, a persoanelor, a serviciilor și a capitalurilor este asigurată conform dispozițiilor prezentului tratat”.

În ceea ce privește capacitatea monetară, Actul Unic nu permite instituirea unei politici noi, dar inserează prevederi referitoare la capacitatea monetară. Convergența politicilor economice și monetare se regăsește în cadrul competențelor existente.

Politica socială este deja reglementată de Tratatul CEE, dar Actul Unic introduce două articole noi în acest domeniu. Articolul 118A din Tratatul CEE autorizează Consiliul, care decide cu majoritate calificată în cadrul procedurii de cooperare, să adopte dispoziții minime pentru a promova „îmbunătățirea mediului de muncă, pentru a proteja sănătatea și securitatea lucrătorilor”. Articolul 118B din Tratatul CEE atribuie Comisiei misiunea de a dezvolta dialogul social la nivel european.

Actul Unic instituie o politică comunitară de coeziune economică și socială pentru a contrabalansa efectele realizării pieței interne asupra statelor membre mai slab dezvoltate și pentru a reduce disparitățile de dezvoltare între regiuni. Intervenția comunitară se face prin intermediul Fondului European de Orientare și Garantare Agricolă (FEOGA) și a Fondului European de Dezvoltare Regională (FEDER).

În ceea ce privește cercetarea și dezvoltarea tehnică, articolul 130F din Tratatul CEE stabilește drept obiectiv „consolidarea bazelor științifice și tehnologice ale industriei europene și dezvoltarea competitivității sale internaționale”. Pentru aceasta, Actul Unic prevede crearea unor programe-cadru multianuale adoptate de Consiliu în unanimitate.

Preocupările privind protecția mediului la nivel comunitar erau deja menționate în Tratatul de la Roma. Actul Unic introduce trei articole noi (articolele 130R, 130S și 130T din Tratatul CEE), care permit Comunității „conservarea, protecția și îmbunătățirea calității mediului, contribuie la protecția sănătății persoanelor și utilizarea prudentă și rațională a resurselor naturale”. Se precizează faptul că intervenția Comunității în domeniul mediului are loc doar dacă această acțiune poate fi realizată mai bine la nivel comunitar decât la nivelul statelor membre (principiul de subsidiaritate).

Articolul 30 prevede ca statele membre să facă eforturi pentru a elabora și aplica o politică externă comună la nivel european. În acest scop, ele se angajează să se consulte cu privire la problemele de politică externă care ar putea prezenta interes pentru securitatea statelor membre. Președinția Consiliului este responsabilă pentru inițierea, coordonarea și reprezentarea statelor membre față de state terțe în acest domeniu.

AUE: BILANȚ ȘI PERSPECTIVE

AUE a permis transformarea, la 1 ianuarie 1993, a pieței comune în piața unică. Prin crearea de noi competențe comunitare și prin reforma instituțiilor, AUE deschide calea integrării politice și a uniunii economice și monetare, care vor fi instituite prin Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană.

MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

Tratatul privind Uniunea Europeană, numit „Tratatul de la Maastricht” (1992)
Tratatul de la Maastricht reunește într-un singur ansamblu, denumit Uniunea Europeană, cele trei Comunități (Euratom, CECO, CEE) și cooperările politice instituționalizate în domeniul politicii externe, al apărării, al poliției și al justiției. Acesta redenumește CEE, care devine CE. În plus, acest tratat instituie uniunea economică și monetară, introduce noi politici comunitare (educație, cultură, cooperarea pentru dezvoltare, coeziunea) și extinde competențele Parlamentului European (procedura de codecizie).

Tratatul de la Amsterdam (1997)
Tratatul de la Amsterdam a permis extinderea competențelor Uniunii prin instituirea unei politici comunitare a ocupării forței de muncă, prin transferul unei părți din materiile care intrau anterior sub incidența Cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne, prin măsuri menite să apropie Uniunea de cetățeni și prin posibilitatea unei cooperări mai strânse între anumite state membre (cooperări consolidate). Acesta extinde procedura de codecizie și votul cu majoritate calificată la noi domenii, simplifică și renumerotează articolele din tratate.

Tratatul de la Nisa (2001)

Tratatul de la Nisa este consacrat în cea mai mare parte „reminiscențelor” de la Amsterdam, și anume problemelor instituționale privind extinderea și care nu au fost soluționate decât parțial în 1997. Este vorba despre componența Comisiei, despre ponderarea voturilor în cadrul Consiliului și despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta a înlesnit utilizarea procedurii de cooperare consolidată și a eficientizat sistemul jurisdicțional.

Tratatul de la Lisabona (2007)

Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituționale. Acesta elimină vechea arhitectură instituțională introdusă de Tratatul de la Maastricht și înlocuiește Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative privind modul de funcționare al instituțiilor europene, procesul decizional și repartiția competențelor între UE și statele membre. Obiectivul este îmbunătățirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune extinsă, cu 27 de state membre. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne și externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituțiilor să legifereze și să ia măsuri în domenii politice noi.

Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:

Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei (1994),

Acest tratat crește numărul statelor membre ale Comunității europene de la douăsprezece la cincisprezece.

Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei (2003)

Acest tratat crește numărul statelor membre ale Comunității Europene de la cincisprezece la douăzeci și cinci.

Tratatul de aderare a Bulgariei și României (2005). Acest tratat crește numărul statelor membre ale Comunității Europene de la douăzeci și cinci la douăzeci și șapte.

3.5. TRATATUL DE LA MAASTRICHT

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) marchează o nouă etapă în procesul de integrare europeană, deoarece permite demararea integrării politice. Acesta instituie o Uniune Europeană fondată pe trei piloni: Comunitățile Europene, politica externă și de securitate comună (PESC) și cooperarea în domeniul polițienesc și judiciar în materie penală (JAI). Tratatul: instituie o cetățenie europeană, consolidează puterile Parlamentului European și lansează Uniunea Economică și Monetară (UEM). Pe de altă parte, CEE devine Comunitatea Europeană (CE).

NAȘTERE

Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE), semnat la Maastricht, la 7 februarie 1992, a intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993. Acest tratat este rezultatul atât al unor elemente externe, cât și interne. Pe plan extern, prăbușirea comunismului în Europa de Est și perspectiva reunificării Germaniei au condus la luarea angajamentului privind consolidarea poziției internaționale a Comunității. La nivel intern, statele membre doresc să continue progresele înregistrate prin Actul Unic European prin intermediul altor reforme.

Aceste elemente au condus la convocarea a două Conferințe interguvernamentale, una privind UEM și cealaltă privind uniunea politică. Consiliul European de la Hanovra din 27 și 28 iunie 1988 a încredințat unui grup de experți, prezidat de Jacques Delors, misiunea de a elabora un raport care să propună etape concrete pentru realizarea uniunii economice. Consiliul European de la Dublin din 28 aprilie 1990, pe baza unui memorandum belgian privind relansarea instituțională și a unei inițiative franco-germane care invita statele membre să ia în considerare accelerarea construcției politice a Europei, a decis să examineze necesitatea modificării Tratatului CE pentru a avansa în procesul integrării europene.

Cu ocazia Consiliului European de la Roma, din 14 și 15 decembrie 1990, au fost lansate cele două Conferințe interguvernamentale. Lucrările s-au încheiat după un an cu reuniunea la nivel înalt de la Maastricht, din 9 și 10 decembrie 1991.

OBIECTIVE

Prin Tratatul de la Maastricht, obiectivul economic inițial al Comunității, și anume realizarea unei piețe comune, a fost în mod clar depășit și vocația politică a fost exprimată.

În acest context, Tratatul de la Maastricht răspunde la cinci obiective esențiale:

consolidarea legitimității democratice a instituțiilor;

creșterea eficienței instituțiilor;

introducerea unei uniuni economice și monetare;

dezvoltarea dimensiunii sociale a Comunității;

instituirea unei politici externe și de securitate comune.

STRUCTURĂ

Tratatul are o structură complexă. Pe lângă Preambul, acesta include șapte titluri. Titlul I cuprinde dispozițiile comune privind Comunitățile, Politica externă și de securitate comună și cooperarea judiciară. Titlul II include dispozițiile de modificare a Tratatului CEE, iar Titlurile III și IV modifică tratatele CECO și, respectiv, CEEA. Titlul V introduce dispoziții cu privire la Politica externă și de securitate comună (PESC). Titlul VI cuprinde dispozițiile privind cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI). Dispozițiile finale se regăsesc în Titlul VII.

Uniunea Europeană

Tratatul de la Maastricht instituie Uniunea Europeană, care are la bază trei piloni: Comunitățile Europene, Politica externă și de securitate comună și cooperarea polițienească și judiciară în materie penală.

Primul pilon este format din Comunitatea Europeană, din Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și din Euratom și se referă la domeniile în care statele membre își exercită împreună suveranitatea prin intermediul instituțiilor comunitare. În cadrul acestui pilon se aplică procedura supranumită metoda comunitară, și anume Comisia Europeană face propunerea legislativă, Consiliul și Parlamentul European o adoptă, iar Curtea de Justiție asigură controlul respectării dreptului comunitar.

Cel de-al doilea pilon instaurează Politica externă și de securitate comună (PESC), prevăzută în Titlul V al Tratatului privind Uniunea Europeană. Aceasta înlocuiește dispozițiile din Actul Unic European și permite statelor membre să întreprindă acțiuni comune în domeniul politicii externe. Acest pilon este supus unui proces decizional interguvernamental care recurge în primul rând la unanimitate. Rolul Comisiei și al Parlamentului este modest, iar jurisdicția Curții de Justiție nu se aplică acestui domeniu.

Al treilea pilon este consacrat cooperării în domeniul justiției și afacerilor interne (JAI) prevăzute în Titlul VI din Tratatul privind Uniunea Europeană. Uniunea este menită să întreprindă acțiuni comune pentru a oferi cetățenilor un grad ridicat de protecție în interiorul unui spațiu de libertate, securitate și justiție. Procesul decizional este, de asemenea, interguvernamental.

INSTITUȚII

Continuând logica Actului Unic European, Tratatul de la Maastricht consolidează rolul Parlamentului European. Domeniul de aplicare a procedurii de cooperare și a procedurii de aviz conform este extins. În plus, tratatul introduce o procedură nouă, codecizia, care îi permite Parlamentului să adopte acte împreună cu Consiliul. Această procedură presupune contacte strânse între Parlament și Consiliu pentru a se ajunge la un acord. Mai mult decât atât, tratatul asociază Parlamentul la procedura de învestitură a Comisiei. Este recunoscut rolul partidelor politice în integrarea europeană. Acestea contribuie la formarea unei conștiințe europene și la exprimarea voinței politice a europenilor. În ceea ce privește Comisia, durata mandatului este extinsă la cinci ani, pentru a corespunde cu cea a mandatului Parlamentului European.

Ca și Actul Unic, acest tratat extinde votul cu majoritate calificată în cadrul Consiliului pentru majoritatea deciziilor supuse procedurii de codecizie și pentru toate deciziile adoptate prin procedura de cooperare.

Pentru a recunoaște importanța dimensiunii regionale, tratatul instituie un Comitet al Regiunilor. Format din reprezentanți ai colectivităților regionale, acest Comitet are un caracter consultativ.

POLITICI

Tratatul introduce politici comunitare în șase domenii noi:

rețelele transeuropene;

politica industrială;

protecția consumatorilor;

educația și formarea profesională;

tineretul;

cultura.

UNIUNEA ECONOMICĂ ȘI MONETARĂ

Piața unică este realizată prin introducerea UEM. Politica economică presupune trei elemente. Statele membre trebuie să asigure coordonarea politicilor lor economice, să instituie un control multilateral al acestei coordonări și să respecte anumite reguli de disciplină financiară și bugetară. Obiectivul politicii monetare este introducerea unei monede unice și garantarea stabilității acestei monede, prin stabilitatea prețurilor și respectarea regulilor economiei de piață.

Tratatul prevede introducerea unei monede unice în trei etape succesive:

prima etapă, de liberalizare a circulației capitalurilor, începe la 1 iulie 1990;

a doua etapă începe la 1 ianuarie 1994 și permite convergența politicilor economice ale statelor membre;

a treia etapă trebuie să înceapă cel mai târziu la 1 ianuarie 1999 prin crearea unei monede unice și instituirea unei Bănci Centrale Europene (BCE).

Politica monetară are la bază Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC), compus din BCE și băncile centrale naționale. Aceste instituții sunt independente de autoritățile politice naționale și comunitare.

Există dispoziții specifice pentru două state membre. Regatul Unit nu s-a angajat să treacă la cea de-a treia etapă a UEM. Danemarca a obținut un Protocol care prevede că decizia trecerii sale la cea de-a treia etapă va fi luată în urma unui referendum.

PROTOCOLUL PRIVIND POLITICA SOCIALĂ

Prin Protocolul privind politica socială anexat la tratat, competențele comunitare în domeniul social sunt extinse. Regatul Unit nu participă la acest Protocol. Obiectivele Protocolului sunt:

promovarea ocupării forței de muncă;

ameliorarea condițiilor de viață și de muncă;

o protecție socială corespunzătoare;

un dialog social;

dezvoltarea resurselor umane care permit un nivel ridicat și durabil de ocupare a forței de muncă;

integrarea persoanelor excluse de pe piața forței de muncă.

CETĂȚENIE

Una din marile inovații introduse de tratat este introducerea unei cetățenii europene, care se adaugă cetățeniei naționale. Orice cetățean care are naționalitatea unui stat membru este și cetățean al Uniunii. Această cetățenie conferă noi drepturi europenilor, și anume:

dreptul de liberă circulație și de ședere în interiorul Comunității;

dreptul de a alege și de a fi ales la alegerile europene și locale în statul în care își are reședința;

dreptul la protecție diplomatică și consulară din partea unui stat membru, altul decât statul de origine, pe teritoriul unei țări terțe unde statul de origine nu este reprezentat;

dreptul de a adresa petiții Parlamentului European și de a se adresa Ombudsmanului.

PRINCIPIUL SUBSIDIARITĂȚII

Tratatul privind Uniunea Europeană a preluat ca regulă generală principiul subsidiarității, care era aplicat politicii de mediu în Actul Unic European. Acest principiu afirmă că în cazul în care Comunitatea nu are o competență exclusivă, aceasta nu intervine decât dacă obiectivele pot fi realizate mai bine la nivel comunitar decât la nivel național. Articolul A prevede că Uniunea ia „decizii la nivelul cel mai apropiat posibil de cetățeni”.

POST MAASTRICHT

Tratatul de la Maastricht reprezintă o etapă esențială în cadrul construcției europene. Prin instituirea Uniunii Europene, prin crearea unei uniuni economice și monetare și prin extinderea integrării europene la noi domenii, Comunitatea intră într-o dimensiune politică.

Conștiente de evoluția integrării europene, de extinderile viitoare și de necesitatea modificărilor instituționale, statele membre au introdus în tratat o clauză privind revizuirea. În acest scop, articolul N prevede convocarea unei Conferințe interguvernamentale în 1996.
Această conferință a condus la semnarea Tratatului de la Amsterdam în 1997.

MODIFICĂRI ADUSE TRATATULUI

Tratatul de la Amsterdam (1997)

Tratatul de la Amsterdam permite extinderea competențelor Uniunii și instituirea unei politici comunitare a ocupării forței de muncă, transferul unei părți din materiile care intrau anterior sub incidența Cooperării în domeniul justiției și a afacerilor interne, măsuri menite să apropie Uniunea de cetățeni, posibilitatea unor cooperări mai strânse între anumite state membre (cooperări consolidate). Pe de altă parte, acesta extinde procedura de codecizie, precum și votul cu majoritate calificată și simplifică și renumerotează articolele tratatelor.

Tratatul de la Nisa (2001)

Tratatul de la Nisa este consacrat în special „reminiscențelor” de la Amsterdam, și anume problemelor instituționale cu privire la extindere, care nu au fost soluționate în 1997. Este vorba despre componența Comisiei, despre ponderarea voturilor în Consiliu și despre extinderea domeniilor supuse votului cu majoritate calificată. Acesta simplifică utilizarea procedurii de cooperare consolidată și eficientizează sistemul jurisdicțional.

Tratatul de la Lisabona (2007) 

Tratatul de la Lisabona introduce vaste reforme instituționale. Acesta elimină vechea arhitectură instituțională introdusă de Tratatul de la Maastricht și înlocuiește Comunitatea Europeană cu Uniunea Europeană. Acesta introduce, de asemenea, modificări semnificative privind modul de funcționare al instituțiilor europene, procesul decizional și repartiția competențelor între UE și statele membre. Obiectivul este îmbunătățirea procesului de adoptare a deciziilor într-o Uniune extinsă, cu 27 de membri. Tratatul de la Lisabona modifică, în plus, numeroase politici interne și externe ale UE. Acesta permite în primul rând instituțiilor să legifereze și să ia măsuri în domenii politice noi.

Prezentul tratat a fost modificat de asemenea prin următoarele tratate de aderare:

Tratatul de aderare a Austriei, Finlandei și Suediei (1994), care crește numărul statelor membre ale Comunității Europene la cincisprezece.

Tratatul de aderare a Republicii Cehe, Estoniei, Ciprului, Letoniei, Lituaniei, Ungariei, Maltei, Poloniei, Sloveniei și Slovaciei (2003)

Acest tratat crește numărul statelor membre ale Comunității Europene de la cincisprezece la douăzeci și cinci.

Tratatul de aderare a Bulgariei și României (2005). 
Acest tratat crește numărul statelor membre ale Comunității Europene de la douăzeci și cinci la douăzeci și șapte.

3.6.TRATATUL DE LA AMSTERDAM

Inca de la incheierea negocierilor Tratatului de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, s-a convenit ca se va efectua o revizuire pana la sfarsitul deceniului: articolul N prevedea convocarea unei conferinte in 1996.

Conferinta Interguvernamentala a durat mai mult de un an: a fost deschisa la Torino pe 29 martie 1996 si s-a incheiat la Amsterdam pe 17 iunie 1997 printr-un acord politic la inalt nivel cu privire la un nou Tratat, semnat pe 2 octombrie 1997.

Tratatul de la Amsterdam are patru obiective generale :

– sa plaseze ocuparea fortei de munca si drepturile cetatenilor in centrul atentiei Uniunii Europene;
– sa suprime ultimele obstacole pentru libera circulatie a persoanelor si sa consolideze securitatea;
– sa permita Europei sa isi consolideze pozitia pe plan mondial;
– sa eficientizeze arhitectura institutionala a Uniunii in vederea viitoarei extinderi.

Uniunea a fost permanent preocupată de rezolvarea acestor probleme ,dar succesele obținute în acest sens au fost moderate . În orice caz unele rezultate au fost înregistrate ,un exemplu în acest sens constituindu-l crearea EUROPOL care reprezintă un embrion al cooperării polițienești.

Acestea au fost motivele pentru care Tratatul de la Amsterdam a introdus trei noutăți care au deschis calea realizării unui program ambițios : înainte de toate se dorea crearea unui spațiu comunitar de libertate , securitate și justiție .

Tratatul instituie un program de cinci ani ,care permiteau instituțiilor europene să ia toate măsurile necesare . Acest program se referă în primul rând la libertatea de circulație și stabilirea normelor comune ale imigrării și dreptului de azil ,fondate pe respectul drepturilor fundamentale .El se preocupă în același timp și de dezvoltarea cooperării în materie de drept și procedură civilă. Pe durata acestei prime faze ,de cinci ani,unanimitatea este miza în planul Consiliului ,dar ar trebui să se îndrepte spre un sistem fondat pe majoritate calificată și spre codecizia Parlament – Consiliu, sistem în care Parlamentul și Comisia își vor juca din plin rolul .

în continuare s-au pus bazele cooperării interguvernamentale în materie penală și polițienească, în acest domeniu normele fiind fixate de către statele membre.

în sfârșit, tratatul permite integrarea acordurilor de la Schengen și aacquis-ului lorîn cadrul Uniunii și a ordinii sale juridice.

Valorile și aspirațiile cetățenilor reprezintă inima Tratatului de la Amsterdam. Drepturile, aspirațiile, dorințele cetățenilor reprezintă una din preocupările esențiale ale tratatului , în virtutea acestuia sunt reglementate diverse probleme ca :

-abolirea pedepsei cu moartea ;

-recunoașterea rolului voluntariatului

-nevoile persoanelor handicapate ;

-situația specifică a regiunilor insulare ;

-funcția socială a sportului;

-libertatea presei ,libertatea de exprimare în media;

-misiunea serviciului public de radio și televiziune ;

– protecția animalelor .

Nici drepturile politice ale cetățenilor nu sunt neglijate, ele fiind întărite pe considerente democratice, permițându-le acestora să aibă o mai mare implicare în viața publică pe viitor .

3.7.TRATATUL DE LA NISA

1. CONSIDERAȚII GENERALE

În prima decadă a lunii decembrie 2000, s-au desfășurat la Nisa lucrările ultimului Summit UE din secolul XX. Deși pe străzile Nisei mii de demonstranți protestau violent contra mondializării, Jaques Chirac se declara mulțumit de rezultatele obținute, iar premierul britanic Tony Blair a apreciat că Summit-ul "deschide calea deschiderii europene".

Pregătit de Conferința Interguvernamentală consacrată "Reformei instituționale", acest Summit a fost cel mai îndelungat și mai complicat, în comparație cu altele, miza sa fiind "definirea sistemului decizional în cadrul UE".Reforma instituțiilor europene în perspectiva primirii de noi membrii începând din 2002 s-a concentrat asupra ponderii pe care fiecare stat membru o va avea în procesul adoptării deciziiilor importante.

Președinția franceză a făcut din "Reforma instituțiilor UE" una din preocupările sale fundamentale, organizând consultări cu principalii factori de decizie din fiecare țară, precum și negicierile Conferinței Interguvernamentale încheiate odată cu Summit-ul de la Nisa.

Negocierile și consultările purtate, au avut ca obiect calcule și evaluări cu privire la cel mai adecvat sistem de decizie care să reprezinte cât mai corect posibil interesele populației continentului, inclusiv în UE, din perspectiva extinderii acesteia.

Modificările de substanță aduse de tratatul de la Nisa ating toate tratatele institutive ale UE corelate cu iminența apariției unei UE a celor "27".

Tratatul de la Nisa este structurat în 12 articole și finalizat printr-o serie de protocoale și declarații. Pe lângă modificările aduse dispozițiilor preexistente, sunt analizate și abordate probleme noi, structurale ale noii UE.

Atribuțiile Consiliului European cresc considerabil în domenii deosebit de importante. Acesta poate decide suspendarea unor drepturi ale statelor membre în cazul încălcării serioase și persistente a principiilor menționate în art. 6 (1) din Tratatul UE precum și revocarea măsurilor luate ca răspuns la schimbările intervenite în cauzele care au impus această măsură ( art. 7 – Tratat Nisa ).

Politica de securitate presupune o schematizare progresivă a unei politici de apărare comună care se va realiza prin cooperarea statelor membre în materie de armament, respectându-se obligațiile asumate de statele membre a căror apărare este realizată de NATO. De asemenea sunt incluse chestiunile umanitare, de salvare și de menținere a păcii și combatere a forței de luptă în caz de criză.

Peste modificările dispozițiilor existente, o noutate o constituie crearea unui Comitet de securitate și politică comun, care va monitoriza situația din regiune acoperită de politica de securitate comună și aplicarea politicilor la care se ajunge de acord. După obținerea autorizației Consiliului, Comitetul poate lua decizii privind controlul politic și direcția strategică a operației. De asemenea este încurajată

cooperarea sporită care va ținti la apărarea valorilor și la servirea intereselor UE, ca întreg, prin asigurarea identității sale ca o forță coerentă pe scena internațională.

Acțiunea comună în cooperare judiciară penală va include accelerarea cooperaării între ministerele competente, autorizate de statele membre, facilitarea extrădării și prevenirea conflictelor de jurisdicție între statele membre. Consiliul va încuraja investirea " EUROJUST" pentru a facilita cooperarea între procuraturile statelor membre și pentru a ajutora investigațiile penale în caz de delicte peste graniță și crima organizată, ținând cont de anlizele emise de EUROPOL.

Cooperarea strânsă între statele membre trebuie să respecte :

îndeplinirea obiectivelor comunitare, protecția și servirea intereselor lor;

relansarea procesului de integrare;

respectarea acquis-ului comunitar;

să nu submineze piața stabilită prin tratatul UE sau coeziunea economică și socială;

să nu constituie bariere între statele membre sau să distorsioneze competiția între ele;

respectarea prevederilor Acordului Schengen.

O cooperare sporită în orice domeniu are scopul de a face ca UE să se dezvolte mai rapid într-o arie de lbertate, securitate și justiție, respectându-se în același timp puterile Comunităților Europene și obiectivele acesteia. În scopul adoptării actelor și deciziilor necesare în implementarea unei cooperaări sporite, Tratatul de la Nisa prevede că la dezbateri pot lua parte toți membrii Consiliului, în timp ce la adoptarea lor vor lua parte doar reprezentanții statelor în cauză.

Consiliul poate adopta măsuri menite să încurajeze cooperarea dintre statele membre prin intermediul inițiativelor care au ca scop îmbunătățirea științei, dezvoltarea schimburilor de informații, promovarea unor abordări novatoare și armonizarea legislațiilor.

În privința cetățenilor tratatul stabilește că aceștia vor avea dreptul de a se mișca și de a rezida în mod liber pe teritoriul statelor membre. În atingerea acestui obiectiv, Consiliul va adopta măsuri în privința pașapoartelor, buletinelor de identitate, permise de reședință sau a altor documente ori prevederi privind protecția și securitatea socială.

Aceasta se va realiza prin constituirea unui Comitet de Protecție Socială, cu statut de consultanță, alcătuit din membrii desemnați de fiecare stat și de către Comisie în promovarea cooperării privind politicile de protecție socială care va avea ca sarcini :

monitorizarea situației sociale și dezvoltarea politicilor de protecție socială;

promovarea schimburilor de informații și de experiență între state și Comisii;

formularea la cererea Consiliului sau Comisiei de rapoarte în cadrul câmpurilor lui de competență.

Politica comercială comună va fi bazată pe principii uniforme, mai ales cu privire la schimbările survenite în ratele tarifare, acorduri comerciale, uniformizarea măsurilor de liberalizare, politica de export și măsuri de protecția comerțului. Consiliul va decide pe baza propunerilor Comisiaei implementarea politicii comerciale comune. De asemenea după consultarea Parlamentului European și după aprobarea Comitetului Regiunilor și Comitetului Economic și Social, Consiliul va adopta prevederi de natură fiscală, planificarea țărilor și orașelor, managementul cantitativ privind resursele de apă sau afectănd funcționalitatea acestora.

În ceea ce privește cooperarea financiară, economică și tehnică cu statele lumii a treia, Comunitatea se va ocupa în limitele sferei de competențăde aceste măsuri care sunt complementare acelora de care se ocupă statele membre și consecvente politicii de dezvoltare a Comunității. Politica comunității în această arie va contribui la obiectivul general de dezvoltare și consolidare a democrației și a legii, precum și la obiectivul de respectare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

2. REFORMAINSTITUȚIONALĂ

Amintind importanța istorică a sfărșitului divizării continentului european, dorind să încheie procesul început prin Tratatul de la Amsterdam de pregătire a instituțiilor UE să funcționeze într-o UE lărgită, menit să continue accelerarea negocierilor în vederea aducerii la o concluzie de succes, în acord cu procedurile stabilite în Tratatul UE și rezolvând îmbunătățirea Tratatului UE și Tratatului stabilind CE și alte acte legate de acesta, Tratatul de la Nisa aduce modificări profunde atribuțiilor instituțiilor europene și în special structurii acestora urmărind armonizarea prevederilor cuprinse în Tratatele institutive.

PARLAMENTUL EUROPEAN

PE va stabili regulamentele și condițiile generale care vor guverna sarcinile membrilor săi . Consiliul va reanaliza regulamentul ce guvernează partidele politice la nivel european și în particular regulile referitoare la fondarea lor. Regulile referitoare la remunerarea membrilor sau foștilor membrii vor fi stabilite în Consiliu cu unanimitate.

De la 1 ianuarie 2004 art. 190 al Tratatului UE și art. 108 (2) al Tratatului CEEA vor fi modificate astfel încât Germania va avea 99 de locuri, Franța,Italia și Marea Britanie câte 72 de locuri iar Spania 50. Numărul total al membrilor pe perioada 2004 – 2009 va fi cel stabilit plus numărul reprezentanților noilor state membre rezultate din aderările semnate până la 1 ianuarie 2004. Dacă numărul total de membri este mai mic de 732, se va aplica o corecție la numărul de membri aleși de fiecare stat astfel încât să se ajungă pe cât posibil la această sumă. Poziția comună urmează a fi adoptată de statele membre la conferințele de aderare privind distribuirea locurilor în Parlament și va corespunde tabelelor pentru o Uniune de 27 de membri.

Consiliul va decide organizarea unui Secretariat General aflat sub responsabilitatea unui secretar general și al Înaltului Reprezentant pentru politica externă și de securitate comună, care vor fi asistați de un Deputat Secretar General.

CONSILIUL

După aplicarea prevederilor Tratatului de la Nisa, Consiliul va determina salariile, locațiile și pensiile președintelui și membrilor Comisiei, președintelui, judecătorilor, avocaților generali și registratorilor Curții de Justiție și TPI, precum și orice altă plată ca remunerație. De asemenea :

face regulamentele financiare în care specifică în particular procedura ce va fi adoptată pentru stabilirea și implementarea bugetului și pentru a prezenta situația conturilor ;

stabilește regulile referitoare la responsabilitățile controlorilor financiari, autorizează agenții financiari și aranjamentele pentru inspecții. De la 01.01.2007, în acest sens Consiliul va acționa cu majoritate calificată la propunerea Comisiei Europene și după consultarea Parlamentului European și Curții de Conturi ;

va determina regulile referitoare la limbile instituțiilor comunitare.

Referitor la ponderea voturilor, art. 205 al Tratatului C.E. și art. 118 al Tratatului C.E.E.A. stabilește că din 01.01.2005, când Consiliului i se va cere să acționeze cu majoritate calificată, Germania va avea 29 voturi, Spania – 27, Franța – 29, Italia – 29 și Marea Britanie – 29. Actele Consiliului vor fi adoptate cu minim 169 voturi, iar majoritatea calificată trebuie să reprezinte minim 62% din populația Uniunii Europene.

La momentul fiecărei aderări pragul va fi recalculat astfel încât pragul majorității calificate exprimat în voturi să nu depășească pragul rezultat din tabelul Declarației privind lărgirea U.E. inclusă în Actul Final al Conferinței ce a adoptat Tratatul de la Nisa.

După ce UE va avea 27 membri, Consiliul va adopta numărul de membri ai Comisiei și sistemul de rotație.

În cadrul Consiliului Polonia va avea 27 voturi, România – 14, iar numărul total va fi de 345 voturi.

Din 01.01.2005, dacă nu aderă toate țările, pragul minorității pentru majoritate calificată se va muta la maxim 73%, iar când aderă toate țările, acest prag va fi automat modificat și minoritatea care blochează deciziile va fi de 91 voturi.

COMISIA

Consiliul nominalizează persoana ce va fi numită președinte, nominalizarea aprobată de Parlament. Președintele nominalizat și Consiliul vor adopta lista cu persoanele propuse a fi membri. Președintele și membrii, după aprobarea Parlamentului, vor fi numiți de Consiliu. Președintele numit va structura și aloca sarcinile membrilor Comisiei care vor duce la capăt aceste însărcinări, iar vicepreședintele va fi ales dintre membrii Comisiei.

De la 01.01.2005, cu efect de la data primei întâlniri când membrii Comisiei își preiau sarcinile, art. 2, 3 (1) Tratat CE și art. 126 (1) Tratat CEEA stabilesc modificat că membrii Comisiei vor fi aleși pe criterii de competență și independență.

Când UE va avea 27 membri, numărul membrilor Comisiei va fi mai mic decât numărul statelor membre și vor fi aleși printr-un sistem bazat pe principiul rotației și egalității. Numărul lor va fi stabilit de Consiliu cu unanimitate care va stabili sistemul de rotație.

CURTEA DE JUSTIȚIE și TRIBUNALUL DE PRIMĂ INSTANȚĂ

Curtea de Justiție și T.P.I. au jurisdicție proprie și se vor asigura că în aplicarea acestui tratat legea este respectată. La T.P.I. pot fi atașați jurați conform art. 225a. Curtea va fi alcătuită dintr-un singur judecător desemnat de fiecare stat membru și va funcționa în Camere sau într-o Mare Cameră în acord cu regulile stabilite în acest sens. Curtea va fi asistată de 9 Avocați Generali al căror număr poate fi mărit cu unanimitate de către Consiliu la propunerea Curții.

Judecătorii și Avocații Generali vor fi aleși dintre persoane cu o independeță necontestată și care posedă calificările cerute pentru numirea în cele mai înalte funcții juridice din țările membre prin acordul comun al guvernelor acestora pe un mandat de 6 ani, cu alegeri parțiale din 3 în 3 ani, conform Statutului.

Președintele Curții este ales de judecători pe 3 ani putând fi reales. Curtea va numi Registratorul stabilindu-i sarcinile. Regulile de procedură sunt stabilite de Curte cu aprobarea majorității calificate a Consiliului. Dacă Statutul Curții nu prevede altfel, prevederile acestui Tratat se aplică și T.P.I. Acțiunile și procedurile de la T.P.I. pot fi subiecte de apel la Curtea de Justiție ca și în cazul revizuirii. În cazurile care pot afecta unitatea și consistența legilor comunitare, T.P.I. poate trimite cazul la Curtea de Justiție. Statutul Curții va fi stabilit printr-un protocol separat. Consiliul, la cererea Curții și după consultarea Parlamentului și Comisiei, poate amenda prevederile acestui Tratat.

Articolele 1-20, 44, 45, 46, 47, 48, 49, 51, 52, 54, 55 ale Protocolului referitor la Statutul Curții de Justiție al CECA sunt modificate prin art. 245. Fără a prejudicia alte articole din acest protocol care rămân în vigoare, prevederile Protocolului referitor la Statutul Curții de Justiție anexat prin acest tratat la Tratatul UE, Tratatul CE și Tratatul CEEA va fi aplicat când Curtea își exercită puterea pe Tratatul CECA.

CURTEA DE CONTURI

Curtea de Conturi va fi alcătuită dintr-o persoană desemnată de fiecare stat membru pe o perioadă de 6 ani și va examina conturile tuturor veniturilor și cheltuielilor Comunităților precum și a organelor stabilite de Comunitate. De asemenea va furniza Parlamentului și Comisiei declarații de asigurare referitoare la legalitatea și regularitatea tranzacțiilor de bază ce vor fi publicate în Jurnalul Oficial al UE.

După închiderea fiecărui an financiar, aceasta va întocmi un raport anual referitor la finanțele Comunității.

COMITETUL ECONOMIC și SOCIAL. COMITETUL REGIUNILOR

Aceste organe au statut de sfătuitor, iar numărul membrilor nu va depăși 344. Membrii sunt complet independenți în îndeplinirea sarcinilor lor în interesul Comunității. Sunt numiți pe 4 ani la propunerea statelor membre. Consiliul adoptă lista membrilor permanenți, precum și lista membrilor supleanți. Aceștia nu pot fi membri ai Parlamentului European.

În cadrul acestor organe, când Uniunea va număra 27 de membri, Germania, Franța, Italia, Marea Britanie vor avea 24 de membri, Polonia și Spania – 21, iar România – 15.

3. DISPOZIȚII FINALE

Acest tratat este conceput pe o perioadă nelimitată și va fi ratificat de părțile contractante în concordanță cu prevederile lor constituționale, instrumentele ratificării fiind deținute de guvernul italian. Dispozițiile Tratatului de la Nisa vor intra în vigoare în prima zi a lunii a doua următoare, în care instrumentele ratificării sunt depozitate de ultimul stat semnatar care va încheia această formalitate. Tratatul este scris în 11 limbi europene.

La Nisa s-au decis importante reforme. Conferința Interguvernamentală a întâmpinat concluziile de succes ale reprezentanților statelor membre și a cerut acestora să urmeze ratificarea Tratatului de la Nisa.

Statele membre au căzut de acord că problemele discutate deschid drumul lărgirii UE și subliniază că odată cu ratificarea tratatului, UE va finaliza procesul de transformare a instituțiilor, necesar pentru aderarea unor noi state. Astfel deschis drumul, Conferința a urmărit o dezbatere profundă despre viitorul UE.

În 2001, președințiile Suediei și Belgiei cu cooperarea Comisiei și Parlamentului European vor încuraja discuții cu părțile interesate : reprezentanți ai parlamentelor naționale, cercuri politice, economice și universitare, reprezentanți ai societății civile, urmând ca discuțiile purtate să se concretizeze într-un raport prezentat Consiliului la reuniunea acestuia de la Göteborg în iunie 2001.

Consiliul se va întâlni la Laeken/Bruxelles în decembrie 2001 și va cădea de acord asupra unei declarații ce conține inițiative referitoare la continuarea acestui proces.

Procesul va adresa “inter alia” chestiunile :

cum să se stabilească și să se monitorizeze o delimitare mai precisă a puterilor între UE și statele membre care să reflecte principiul subsidiarității ;

statutul Cartei drepturilor fundamentale ale UE proclamat la Nisa și în acord cu concluziile Consiliului European de la Cologne ;

simplificarea tratatelor cu scopul de a le face mai clare și mai bine înțelese fără a schimba înțelesul lor ;

rolul parlamentelor naționale în arhitectura europeană.

Conferința admite nevoia de a îmbunătăți și monitoriza legitimitatea și transparența democratică a UE și instituțiilor sale cu scopul de a le apropia mai mult de cetățenii statelor membre.

După acești pași premergători se preconizează o nouă reuniune a reprezentanților guvernelor statelor membre care va avea loc în 2004 și care va adresa prevederile menționate în vederea realizării schimbărilor corespunzătoare a dispozițiilor cuprinse în tratatele institutive. Aceasta nu va constitui un obstacol pentru procesul de extindere a UE. Statele membre care au încheiat negocierile de aderare vor participa la aceasta, iar statele care nu au finalizat negocierile vor avea statut de observatori.

CONCLUZII

Analiștii proceselor europene sunt unanimi în privința rolului consacrat de Summit-ul de la Nisa statelor mari. Argumentul la care au recurs reprezentanții acestor state a fost că prin reponderarea voturilor în perspectiva extinderii, UE va fi funcțională, în timp ce statele mici au protestat considerând că rolul lor se diminuează considerabil.

Negocierile au dus la abandonarea dreptului de veto a statelor membre în multe domenii de decizie, sfera lor fiind destul de extinsă în trecut. Totuși, s-a convenit că în unele privințe dreptul de veto trebuie menținut în acele domenii care sunt de interes vital pentru unele state membre.

Rezultatul cel mai important al Reformei Instituționale îl constituie stabilirea ponderii voturilor. În baza Tratatului de la Nisa, statele mici au reușit să obțină un acord al statelor participante conform căruia “o decizie nu va putea fi luată fără asentimentul a 14 state membre din cele 27 care vor deveni membre a UE în urma primirii țărilor candidate”.

Protestele de la Nisa trebuie să constituie un semnal de alarmă pentru liderii europeni în condițiile în care acestea survin după cele de la Seattle din decembrie 1999, Davos – ianuarie 2000, Bangkok – februarie 2000, Melbourne – vara anului 2000, toate îndreptate împotriva mondializării și liberarizării totale a comerțului, considerate măsuri ce aduc grave atingeri economiilor țărilor în curs de dezvoltare și care subliniază continuitatea dezaprobării acțiunilor ce vizează consolidarea poziției țărilor bogate în derularea comerțului regional și mondial.

“Liderii europeni au obligația să organizeze comerțul mondial ținând cont de interesele tuturor țărilor, iar de avantajele mondializării să beneficieze nu doar țările bogate, ci și cele sărace” reliefându-se încă o dată responsabilitatea care le incumbă privind deciziile pe care le adoptă atât la nivel continental, cât și la nivel mondial.

3.8.TRATATUL CONSTITUȚIONAL

Pe 18 iulie 2003, proiectul final al tratatului constituțional (oficial Tratat de instituire a unei Constituții pentru Europa) pentru Uniunea Europeană a fost publicat în Praesidiumul Convenției pentru Viitorul Europei.

Tratatul care instituie Constituția Europeană (TCE), în mod obișnuit denumit Constituția Europeană, este un tratat internațional care are ca scop creearea unei Constituții pentru Uniunea Europeană. Acest Tratat a fost semnat în 2004 de către reprezentanți ai Statelor Membre, dar două dintre acestea l-au respins ulterior prin referendum. Principalele sale scopuri au fost înlocuirea suprapunerilor existente în actualele tratate (vezi Tratatele Uniunii Europene) care alcătuiesc actuala "constituție" a Uniunii, să dea o formulă comprehensivă drepturilor omului pe teritoriul UE, și să fluentizeze procesul de luare a deciziilor în actuala organizație de 25 de State Membre. TCE a fost semnat de către reprezentanți ai Statelor Membre pe 29 Octombrie 2004, și a fost supus procesului de ratificare de către Statele Membre până când, în 2005, votanții francezi (29 Mai) și olandezi (1 Iunie) l-au respins în cursul referendumurilor. Eșecul înregistrat de constituție în a câștiga sprijinul popular în aceste două țări a făcut ca și alte țări să amâne sau să oprească procedura de ratificare, iar actualmente viitorul Constituției este foarte incert. Dacă ar fi fost ratificat, Tratatul ar fi intrat în vigoare pe 1 Noiembrie 2006. Începând din Mai 2006 Tratatul Constituției Europene este ratificat în următoarele țări: Austria, Belgia, Cipru, Estonia, Germania, Grecia, Ungaria, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Slovacia, Slovenia și Spania.

Obiectivele proiectului de constituție sunt, în principal, cel de a simplifica seriile de Tratate și Protocoale ce dau în prezent constituția legală a Europei, și cel de a spori funcționarea viitoarei Uniuni când 10 până la 12 țări din Europa de Est se vor alătura celor 15 state membre pe 1 mai 2004 respectiv 1 ianuarie 2007. Tratatul acorda personalitate juridică UE în dreptul internațional (fiind subiect de drept internațional), în dreptul comunitar și în dreptul intern al statelor membre. Instituțiile UE vor fi conform Constituției Europene: Parlamentul European, Consiliul European, Consiliul, Comisia Europeană și Curtea de Justiție a Uniunii Europene. De asemenea prevede și izvoarele dreptului comunitar: legea europeană (înlocuiește regulamentul), legea-cadru (înlocuiește directiva), regulamentul – act non-legislativ edictat pentru aplicarea unor acte sau prevedri specifice Constituției, decizia, recomandarea și avizul. Tratatul va înlocui Tratatul de la Roma instituind Comunitatea Europeană, Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene și tratatele care le amendează pe acestea. Tratatul Euroatom rămâne în vigoare. Carta drepturilor fundamentale ale UE este introdusă în tratat; se deschide astfel posibilitatea aderării UE la CEDO. Noul tratat prevede posibilitatea dezvoltării apărării europene și introduce o clauză de solidaritate a UE în fața unui atac extern. Înființează un Parchet European competent în lupta contra fraudelor, dar și împotriva criminalității grave.

3.8.TRATATUL DE LA LISABONA

CAPITOLUL IV

4. ROLUL SI IMPORTANTA TRATATELOR IN CONSOLIDAREA EUROPEANA

4.1. Piața Comună : asigurarea celor patru libertăți de circulație

1. Libera circulație a mărfurilor

Cele șase țări fondatoare au reușit să creeze fundamentele pieței unice în intervalul convenit, construind uniunea vamală și punând bazele unei politici comune în domeniul circulației produselor agricole. În schimb, în alte trei domenii – circulația persoanelor, capitalurilor și serviciilor – progresele înregistrate inițial au fost mult mai modeste.

Realizarea uniunii vamale presupune desființarea obstacolelor în calea schimburilor între țările membre și realizarea unei politici comerciale comune față de terți. Conform Tratatului de la Roma, termenul final era 31 decembrie 1969; obiectivul a fost realizat însă cu 18 luni în avans, la 1 iulie 1968.

Elaborarea Tarifului vamal comun (TVC) trebuia să se conformeze prevederilor GATT, conform cărora, tariful vamal al unei uniuni vamale nu putea crea incidente protectoare suplimentare față de cele generate de tarifele precedente ale țărilor membre. În baza tratatului, taxele vamale ale tarifului comun se vor stabili la nivelul mediei aritmetice a taxelor vamale aplicate în cele patru teritorii vamale ale Comunității de origine, Germania, Italia, Franța și Benelux. Ecarturile față de viitorul tarif vamal comun fiind destul de mari, țările au recurs la reducerea lor în mod progresiv: 30% până la sfârșitul lui 1961, încă 30% până la sfârșitul lui 1965, respectiv 40% până la 31 decembrie 1969. În fapt, punerea în aplicare a TVC a fost mult mai rapidă: la 1 iulie 1968, odată cu eliminarea taxelor vamale între țările membre, s-a și pus în aplicare TVC față de terți.

În ceea ce privește eliminarea restricțiilor cantitative, Tratatul de la Roma preciza că sunt interzise atât restricțiile cantitative la export și la import, cât și toate măsurile cu caracter echivalent. În plus, statele membre aveau obligația să se abțină, în schimburile reciproce, de “a face mai restrictive contingentările și măsurile cu caracter echivalent existente la data intrării în vigoare a prezentului tratat”.

Lucrurile nu s-au oprit însă aici, deoarece același tarif vamal putea fi interpretat și aplicat în mod diferit, în functie de regimul vamal din țara respectivă, ceea ce a dus la necesitatea armonizării legislațiilor vamale naționale. Tratatul CEE a prevăzut și posibilitatea apariției unor dificultăți particulare, sectoriale sau regionale,care să impună existența unor măsuri de salvgardare, unele temporare, aplicabile numai pe parcursul perioadei tranzitorii, altele cu caracter permanent, unele cu caracter particular, vizând anumite domenii ale economiei, altele cu caracter general.

Eliminarea taxelor vamale și a restricțiilor cantitative nu au fost suficiente pentru realizarea unei veritabile piețe comune. Efectul reducerii taxelor vamale cu un anumit procent putea fi anulat prin creșterea, cu același procent, a impozitelor indirecte aplicate aceluiași produs importat. La începutul procesului de integrare, diferențele între nivelurile de impozitare practicate erau foarte mari, ceea ce putea influența de o manieră negativă procesul integrării europene. Pentru a evita aceste neajunsuri nu existau decât două soluții: fie armonizarea sistemelor fiscale, care presupunea o perioadă îndelungată, fie aplicarea principiului impozitării la locul de destinație. Atât GATT, cât și tratatele privind crearea CEE, dar și AELS au adoptat aceeași regulă, și anume impozitarea în țara de consum. Aplicând această formulă, vânzătorul este scutit de taxe la export și supus fiscalității din țara în care intra. Această formulă a funcționat în decursul primilor ani ai procesului de integrare.

Deoarece, începând cu 1 ianuarie 1958, data intrării în vigoare a tratatului, Franța a fost singura care a trecut la aplicarea taxei pe valoare adăugată celelalte cinci țări continuând să aplice taxa în cascadă asupra cifrei de afaceri, s-a decis suprimarea taxei în cascadă care putea altera condițiile de manifestare a concurenței pe piață, generalizând taxa pe valoare adăugată. Data de 1 ianuarie 1970 a fost fixată ca data limită pentru aplicarea TVA în cele șase țări membre. Germania și Olanda au realizat acest lucru în avans, la 1 ianuarie 1968 și 1 ianuarie 1969, Luxemburgul a respectat termenul, 1 ianuarie 1970, în timp ce Belgia, 1 ianuarie 1971, și mai ales Italia, 1 ianuarie 1973, au realizat acest lucru cu întârziere.

Consiliul de Miniștri a decis în cele din urmă trecerea la un sistem în două etape, care comporta inițial o perioada tranzitorie (1 ianuarie 1993 – 1 ianuarie 1997). În perioada de tranziție se menține un sistem fiscal apropiat de cel existent, suprimându-se totuși barierele fiscale la frontierele intracomunitare. Această dispariție a frontierelor interne antrenează dispariția relației directe între plata impozitului și intrarea fizică a unei mărfi pe teritoriul fiscal al unei țări. În principiu, acest regim tranzitoriu va fi înlocuit, începând cu 1 ianuarie 1997 printr-un sistem generalizat de impozitare în țara de origine. Noul sistem impune o strânsă cooperare între diferitele administrații fiscale, care trebuie să poată controla și recupera declarațiile întreprinderilor exportatoare și importatoare. Pe de altă parte, trecerea la aplicarea TVA în țara de origine impune rezolvarea modalității de compensare între țările membre. Asupra modalității de compensare, țările membre nu au ajuns la un acord definitiv, deciziile în domeniul fiscal putând fi luate numai în unanimitate.

Cu puțin înainte de finele primei perioade de tranziție (31 decembrie 1969), se constată că produsele și serviciile destinate să satisfacă nevoi ale sectorului public nu au făcut obiectul procesului de liberalizare. Achizițiile făcute de instituții și organisme publice constituiau un debușeu important și în creștere (în epocă era estimat a reprezenta între 7 și 11% din PIB comunitar). Se impune precizarea că piețele publice sunt de două feluri (Sută, Nicolae – Integrarea economică europeană, Ed. Economică, București, 1999): pe de o parte, piețele de furnituri (ca, de pildă, achiziționarea de vehicule) și, pe de altă parte, piețe ale muncii (de exemplu, construirea unei șosele), primele vizând libera circulație a mărfurilor, în timp ce, cele din a doua categorie, libera circulație a serviciilor.

Comunitatea a adoptat două directive, una în 1971, privind piețele publice, și alta în 1977, privind piețele publice de furnituri, prin care sunt coordonate procedurile naționale privind gestionarea piețelor publice și sunt introduse un minimum de reguli comune pentru piețele care depășesc o anumită limită în privința volumului tranzacțiilor. Rezultatele nu au fost cele așteptate, piețele publice continuând să fie rezervate întreprinderilor naționale.

În perspectiva creării pieței unice au fost inițiate noi acțiuni. În domeniile care erau deja acoperite (piețe publice ale muncii și furniturilor), s-a introdus obligația de preinformare, prin publicarea în Journal Officiel des Communautes a principalelor informații privind profilul viitoarei piețe, informații necesare întreprinderilor pentru a-și pregăti ofertele. Pentru sectoarele până atunci excluse, apa, energie, transporturi și telecomunicații, a fost adoptată o directivă conform căreia aceste sectoare vor fi deschise concurenței, începând cu 1 ianuarie 1993.

Obstacolele tehnice sunt considerate cele mai importante bariere în calea schimburilor intracomunitare. În această categorie se includ toate reglementările impuse atât produselor naționale, cât și importate privind respectarea normelor tehnice și calitative vizând să satisfacă anumite condiții de igienă, securitate a muncii, protecția mediului și a consumatorilor. Ele se întâlnesc mai ales în sectoarele de înaltă tehnologie, în industria farmaceutică, a materialelor de transport, dar și în domeniul industriei agroalimentare.

Acțiunile întreprinse de Comunitate nu au vizat decât desființarea barierelor legate de reglementările impuse de state, nu și normele elaborate de asociațiile profesionale cu scopul de a-și diferenția produsele, deși și acestea se puteau transforma în mijloace de protecție. Ideea de la care s-a plecat inițial a fost faptul că nu este posibil și nici necesar să fie eliminate toate aceste reglementări diverse, convenindu-se asupra armonizării lor. În acest sens, în 1969 Consiliul a adoptat unele programe generale, pentru produse industriale și alimentare, care prevedeau: abținerea țărilor membre de la a mai introduce noi obstacole, recunoașterea reciprocă a controalelor, o procedură suplă de adaptare la progresul tehnic, precum și un calendar pentru prezentarea și adoptarea directivelor relativ la apropierea legislațiilor statelor membre.

Metoda armonizării s-a dovedit dificilă, costisitoare și de lungă durată, trebuind definite norme europene acceptabile în fiecare țară și pentru fiecare produs. Menținerea regulii unanimității a complicat și ea lucrurile. La începutul anilor ’80, devenea evident faptul că trebuia găsită o nouă abordare în materie de armonizare tehnică și de standardizare. La propunerea Comisiei, la 7 mai 1985 Consiliul a aprobat o rezoluție privind această nouă abordare, conform căreia armonizarea legislativă se va limita la adoptarea exigențelor esențiale privind securitatea, sănătatea și mediul, cărora trebuiau să le corespundă produsele trimise pe piață. Astfel, normele, stabilite de organismele europene de standardizare, propun soluții tehnice valabile, dar neobligatorii.

Această formă de armonizare a reprezentat o modalitate mai flexibilă de realizare a pieței unice, prin promovarea normelor alternative. Una din principalele calități ale acestei noi abordări este de a fi putut regla prin adoptarea unei singure directive, probleme legate de reglementarea unui mare număr de produse, fără a mai fi necesare adaptări sau modificări frecvente.

Rămânea însă deschisă problema produselor pentru care nu existau reglementari la nivel european. Principiul recunoașterii mutuale a normelor naționale, conform căruia toate produsele care sunt conforme reglementărilor dintr-un anumit stat membru pot fi vândute într-o altă țară membră, chiar dacă aceste produse au fost elaborate conform unor prescripții tehnice diferite, va reprezenta baza noii abordări comunitare în vederea desființării barierelor tehnice. Aplicarea acestui principiu nu duce la suprimarea tuturor obstacolelor în calea schimburilor. Aceste obstacole sunt minime în domeniile care impun o armonizare minimală a normelor și sunt mult mai importante în alte domenii. Buna aplicare a principiului recunoașterii mutuale presupune respectarea principiului proporționalității, respectiv exigențele impuse unui importator trebuie să fie rezonabile, și nu excesive în raport cu obiectivul urmărit – sănătate, securitate, mediu.

.2. Libera circulație a capitalurilor

Liberalizarea mișcării capitalurilor s-a înfăptuit cu multe sincope, după unele timide realizări ale anilor ’60 urmând, până la mijlocul anilor ’80, o perioadă de stagnare sau chiar de regres, urmată de o nouă perioadă de revigorare. Articolele Tratatului de la Roma consacră două principii generale în domeniu: libera circulație a capitalurilor și nondiscriminarea plăților în interiorul Comunității, dupa origine și destinație.

În privința asigurării liberei circulații a capitalurilor, Tratatul prevede că: “țările membre se străduiesc să nu introducă nici o nouă restricție valutară în interiorul Comunității, de natură să afecteze mișcările de capitaluri și plățile curente aferente acestor mișcări, și să nu facă să devină și mai restrictive reglementările existente”. Cu alte cuvinte, singura obligație a țărilor membre era de a desființa treptat, și numai în măsura în care era necesar pentru buna funcționare a pieței, restricțiile puse mișcării de capitaluri aparținând persoanelor rezidente în țările membre.

Un alt principiu ce trebuia respectat, cel al nondiscriminării după origine și destinația fondurilor în interiorul Comunității, prevedea desființarea progresivă a restricțiilor din calea mișcărilor de capitaluri aparținând rezidenților din țările membre, ca și a discriminărilor de tratament bazate pe naționalitatea sau locul de rezidență al părților sau în funcție de localizarea plasamentului. Conform Tratatului, Consiliul urma să decidă (inițial în unanimitate, apoi cu majoritate calificată) directivele necesare realizării treptate a liberalizării mișcărilor de capital. Pentru a evita apariția unor situații nedorite, tratatul menționa și posibilitatea apelării la clauze de salvgardare, specifice sau generale.

Măsurile menționate demonstrează faptul că la începutul anilor ’60, țările membre adoptaseră o strategie minimală în domeniul liberalizării capitalurilor, una din consecințe fiind faptul că nu s-a trecut la constituirea unei piețe comune în domeniul serviciilor bancare și financiare, deoarece aceasta ar fi solicitat, pe lângă asigurarea libertății prestației serviciilor financiare și libertatea necondiționată a tuturor mișcărilor de capital. Liberalizarea mișcării capitalurilor financiare și monetare a impus țărilor membre să aleagă între avantajele și dezavantajele acestui proces, cu alte cuvinte între eficacitate și stabilitate, la începutul anilor ’60, țările CEE optând pentru ultima alternativă. A urmat începând cu anii 1960-1962 o lungă perioadă de stagnare influențată desigur și de criza sistemului monetar internațional.

În 1973 și în 1979 nu se constata nici un progres față de deciziile luate în 1962. În 1982, chestionată asupra stadiului aplicării directivelor din 1960 și 1962, Comisia creiona următoarea imagine: în ceea ce privește operațiunile de capital din prima categorie, Franța, Italia, Irlanda, Danemarca au fost autorizate săse deroge de la unele din obligațiunile lor. În privința mișcărilor de capital din a doua categorie, 8 din cele 12 țări membre (Danemarca, Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Belgia, Olanda și Luxemburg) au atorizat menținerea de restricții totale sau parțiale asupra tranzacțiilor. Prin urmare, la începutul anilor 80, majoritatea țărilor recurgeau la măsuri de salvgardare sau mențineau restricțiile în calea liberei circulații a capitalurilor. Reluarea mișcării de liberalizare a capitalurilor se va realiza la finele anilor odată cu Actul Unic Vest-European.

Obiectiv central al Actului Unic European îl reprezintă realizarea progresivă a marii piețe interne, în decursul unei perioade care va expira la 31 decembrie 1992. În mai 1986, Comisia va prezenta un program de liberalizare în trei faze:

-1. Eliminarea regimurilor derogatorii rezultând din aplicarea clauzelor de salvgardare;

-2. Sporirea obligațiilor comunitare în domeniul liberalizării;

-3. Asigurarea liberalizării totale a mișcărilor de capital.

În 1988, la propunerea Comisiei, este adoptată de către Consiliu directiva vizând liberalizarea completă a mișcării de capital. țările care nu-și liberalizaseră încă circulația capitalului dispuneau de o perioadă tranzitorie de doi ani, respectiv până la 1 iulie 1990, cu unele excepții: Irlanda și Spania, care puteau menține restricțiile până la 31 decembrie 1992, în timp ce Grecia și Portugalia până la 31 decembrie 1996.

În fapt, începând cu 1 ianuarie 1993, (mai puțin în Grecia și Portugalia), libera circulație a capitalului era asigurată în interiorul Comunității. țările membre trebuiau, în mod egal, să încerce să atingă și în relațiile cu țările terțe același grad de liberalizare ca și cel atins în interiorul Comunității (principiul erga omnes).

3. Libera circulație a serviciilor

Deși sectorul serviciilor este cel care ocupă cea mai mare parte a forței de muncă din UE (peste 60%), progresele în acest domeniu au fost mai lente decat în domeniul circulației bunurilor. În domeniul serviciilor financiare, de exemplu, numai serviciile bancare erau pe deplin liberalizate la 1 ianuarie 1993; serviciile de asigurări s-au integrat în piața unică de la 1 iulie 1994, iar cele privind investițiile, de la 1 ianuarie 1996. Progrese consistente s-au înregistrat și în alte două sectoare esențiale ale serviciilor: transporturile și telecomunicațiile.

Tratatul de la Roma afirmă egalitatea de tratament a prestatorilor externi și interni: “fără a aduce prejudicii dispozițiilor capitolului relativ la dreptul de stabilire (Libertatea de stabilire cuprinde accesul la activitățile salariale, constituirea și gestionarea de întreprinderi), prestatarul poate, pentru executarea prestației sale, să își exercite cu titlu temporar activitatea în țara în care este furnizată prestația, în aceleași condiții ca cele pe care această țară le impune propriilor resortisanți.” Tratatul CEE conține și prevederi speciale privind realizarea libertății de stabilire, care implică accesul la activități nonsalariale și exercitarea acestora. În cazul persoanelor fizice trebuie făcută diferența între libera circulație a lucrătorilor, care vizeaza persoanele salariate, și libertatea de stabilire, care vizează persoanele care exercită activități nonsalariale. Trebuie, de asemenea, subliniată distincția între libertatea de stabilire și cea de prestare de servicii: prima are un caracter durabil, în timp ce a doua unul temporar.

Conform dispozițiilor din tratatul CEE, țările trebuie să acorde resortisanților unui alt stat membru, persoane fizice sau morale, același regim pe care-l acordă și naționalilor. Pentru a se realiza acest lucru, în prima fază, țările nu vor mai introduce restricții noi în calea libertății de stabilire a resortisanților din alte țări membre sau în calea liberei circulații a serviciilor, urmând ca treptat, restricțiile existente să fie suprimate, pe parcursul unei perioade tranzitorii (până la 1 ianuarie 1970, pentru țările de origine).

Conform celor prevăzute de tratat, Consiliul a adoptat, la sfârșitul anului 1961, programe generale, cuprinzând date precise pentru adoptarea directivelor. Aplicarea lor s-a făcut cu întârziere, astfel încât, la sfârșitul lui 1972, Consiliului de Miniștri îi erau înaintate încă 56 de directive vizând mai ales profesiunile liberale. Cu toată această întârziere trebuie spus că, în domeniul comercial sau industrial, libertatea de stabilire sau prestare a serviciilor era deja realizată. Nerezolvată era încă problema deschiderii piețelor publice ale muncii.

În paralel cu procesul de liberalizare a mișcărilor de capital, liberalizarea serviciilor financiare a fost făcută pe baza a două principii (N. Sută, 2001):

Realizarea treptată a liberei circulații a produselor financiare și a libertății de prestație a serviciilor financiare dincolo de frontierele naționale: orice intermediar financiar cu sediul într-una din țările membre poate să-și ofere produsele și serviciile rezidenților dintr-un alt stat membru;

Serviciilor financiare li se vor aplica aceleași abordări ca și în cazul altor bunuri și servicii: recunoașterea reciprocă și armonizarea minimală.

În domeniul asigurărilor, constituirea unei veritabile piețe europene întâmpină greutăți datorită unor elemente caracteristice ale acestei piețe cum ar fi : asigurările trebuie realizate în funcție de specificul național; unele piețe sunt atomizate (Spania), iar altele sunt dominate doar de câteva firme mari ; pe unele piețe acționează agenți exclusivi (Germania, Danemarca, Luxemburg), pe altele agenți generali (Franța și tările din sud), pe altele brokeri și agenți independenți (Marea Britanie, Olanda, Belgia).

Cele mai importante progrese s-au realizat în domeniul asigurărilor altele decât cele de viață. În acest domeniu, Consiliul a adoptat în 1973, o primă directivă, care a permis suprimarea restricțiilor și libertatea de stabilire, dar a trebuit așteptat anul 1992 și obligația fixată prin Actul Unic de realizare a marii piețe interne, pentru a se introduce libertatea de stabilire și prestare pe baza unei licențe unice.

4. Libera circulație a persoanelor

Tratatul CEE impune, pentru asigurarea liberei circulații a forței de muncă, respectarea a două principii generale:

-realizarea liberei circulații a forței de muncă în interiorul Comunității până cel mai târziu la sfârșitul perioadei tranzitorii (31 decembrie 1969, pentru cele șase țări originare);

-abolirea oricărei discriminări fondate pe naționalitate între lucrătorii din țările membre, în ceea ce privește locul de muncă, remunerarea și alte condiții de muncă.

Erau avute în vedere și situații particulare, respectiv dispozițiile acestui articol nu se aplicau angajaților din administrația publică, fiind în același timp specificate și situațiile în care putea interveni o limitare a liberei circulații a forței de muncă, din motive de ordine publică, securitate și sănătate publică.

Între cele șase țări originare, libera circulație a lucrătorilor s-a realizat în trei etape:

În perioada 1961-1964, era asigurată prioritatea pieței naționale, angajarea unui lucrător dintr-un alt stat membru făcându-se numai în situația în care nu există unul disponibil printre naționali;

În perioada 1964-1968, s-a pregătit piața comunitară a forței de muncă, renunțându-se la prioritatea acordată pieței naționale; reglementările adoptate pentru această perioadă prevedeau acordarea unei priorități resortisanților proveniți din țările membre în raport cu cei din terțe țări, cu menținerea unor clauze de salvgardare în situațiile în care era necesară folosirea prioritară a lucrătorilor naționali;

Realizarea anticipată a liberei circulații a forței de muncă în 1968. Cum mobilitatea forței de muncă între țările membre rămânea scăzută, s-a hotărât desființarea obstacolelor în calea circulației lucrătorilor. Prin urmare, la 29 iulie 1968, s-a luat decizia asigurării liberei circulații a lucrătorilor salariați.

Realizarea pieței unice presupunea și obligația asigurării unui anumit nivel de protecție socială a lucrătorilor. Unul din aspectele sociale în care piața unică a înregistrat progrese importante a fost cel al asigurării sănătății și siguranței în locul de muncă. În acest domeniu, în 1993, o directivă cu caracter general a fixat un set de principii obligatorii pentru toate statele membre. De asemenea, au fost adoptate și directive specifice, vizând durata săptămânii de lucru, folosirea echipamentului de protecție, etc.

Toate statele membre, cu excepția Marii Britanii, au adoptat, în 1989, Carta Comunitară a Drepturilor Sociale Fundamentale ale Angajaților și au subscris dispozițiilor din capitolul privind politica socială a Tratatului UE.

Libera circulație a persoanelor s-a dovedit mult mai dificil de realizat, deoarece ridică și probleme de securitate și ordine publică. Acordul semnat la Schengen, în iunie 1985, între Germania, Franta și țările Benelux, a vizat suprimarea graduală a controalelor la frontierele comune. țărilor semnatare li s-au alăturat ulterior Italia (1990), Spania și Portugalia (1991), Grecia (1992), Austria (1995), Danemarca, Finlanda și Suedia (1996), deci în prezent numai Marea Britanie și Irlanda nu au subscris la acest acord.

4.2. Uniunea Europeană și moneda unică

1. Necesitatea și condițiile introducerii monedei unice

Din 1986, o dată cu semnarea actului unic vest-european, țările UE au avansat foarte mult în organizarea unei piețe comune: obstacolele din calea schimburilor de bunuri și de servicii nefinanciare sunt foarte mult reduse, mișcările de capitaluri pe termen scurt sau lung sunt libere, iar integrarea piețelor financiare este deja o realitate. Unul din principalele argumente avansate în favoarea unificării monetare este acela că o anumită stabilitate a cursurilor de schimb este necesară pentru funcționarea corectă a acestei piețe comune.

Potrivit Tratatului de la Maastricht, o țară trebuie să îndeplinească 5 criterii de convergență (Silași, Grigore – Integrarea monetară europeană între teorie și politică, Ed. Oriz. Univ., Timișoara, 1998) de politici economice pentru a intra în sistemul european de monedă unică. Într-o formulă detaliată aceste criterii sunt:

Rata inflației nu trebuie să depășească cu mai mult de 1,5 puncte (în %) rata de inflație medie, înregistrată pe o durată de 12 luni în 3 din cele mai bine situate țări la acest indicator;

Deficitul public trebuie să fie inferior nivelului de 3% din PIB;

Datoria publică brută cumulată a administrațiilor centrale, locale și de securitate socială trebuie să fie inferioară la 60% din PIB;

Ratele dobânzii pe termen lung nu trebuie să depașească cu 2 puncte (în %) ratele medii înregistrate în 3 țări care au inflația cea mai redusă;

Fluctuațiile ratelor de schimb ale monedei naționale trebuie să rămână inferioare marjelor autorizate de către SME, fără devalorizare, cel puțin pe o perioadă de 2 ani.

Toate aceste condiții au o finalitate comună: să garanteze ca guvernele urmăresc un obiectiv comun de stabilitate monetară internă și internațională. Aceasta presupune, evident, reducerea ratei inflației și diminuarea fluctuației ratelor de schimb ale monedei naționale. Reducerea datoriei este necesară pentru a evita o finanțare monetară și inflaționistă a deficitelor publice. Reducerea datoriei publice înseamnă, însă, și reducerea deficitului public, deoarece pentru rambursarea în anticipație a unei părți a datoriei acumulate, un stat trebuie să-și degajeze un excedent primar din bugetul său. Convergența ratelor dobânzii pe termen lung este necesară pentru a demonstra atașamentul guvernelor la politica de convergență a ratelor de inflație: investitorii, anticipând o reducere durabilă a decalajelor de inflație, acceptă să reducă, în consecință, ratele dobânzilor.

Analiza nivelului indicatorilor de convergență, la sfârșitul lui 1997 (Tabelul 2.4.), scoate în evidență o serie de aspecte importante pentru dinamica Uniunii. În planul politicilor monetare și al prețurilor, indicatorii de convergență nu ridică probleme deosebite. De asemenea, cu excepția Greciei, toate țările pot să se încadreze simultan în nivelul preconizat pentru rata inflației și pentru nivelul ratelor dobânzii pe termen lung. În ceea ce privește realizarea nivelului datoriei publice, însă, cu excepția Luxemburgului și a Finlandei, nici o țară nu pare a fi în măsura să atingă nivelul cerut de Tratatul de la Maastricht. Referitor la ceilalți indicatori, există, de asemenea, o mare diferențiere. Din tabelul 2.4. reiese că pentru obiectivul de deficit bugetar – de 3% din PIB, țările UE se grupează astfel: 9 îl ating, 5 se apropie, iar Grecia prezintă și în acest domeniu o excepție.

În cazul unei interpretări foarte riguroase a criteriilor de convergență, numai Germania, Luxemburg și Franța ar fi intrat în primul val. La acestea, s-ar fi adăugat în virtutea clauzei specifice de participare facultativă, Regatul Unit și Finlanda. În ipoteza unei interpretări politice, mai puțin stricte, alături de țările amintite, ar fi intrat Spania, Portugalia și Danemarca, a căror datorie publică oscila între 68% și 70% din PIB. În plan mai larg, s-ar fi putut încadra Olanda și Suedia, care stăpâneau inflația și deficitul public, deși datoria lor se ridică la 76%-78% din PIB. O problemă aparte privea Italia și Belgia, a căror datorie publică se ridică la peste 120% din PIB, dar care pretindeau luarea în considerare a calității lor de candidate la moneda unică, în virturea eforturilor mari făcute în această direcție.

Tabelul 4.1

Nivelul convergenței la sfârșitul anului 1997

Sursa: Ioan Popa – Integrare Economică Europeană, Ed. Economică, București, 1999, p.143

Experiența altor etape ale integrării pare să indice ca adevărată alternativă este situată între o Uniune Monetară foarte restrânsă, formată din 3 sau 4 membri, excluzând 4 din cele 6 țări fondatoare ale CEE, și o Uniune Monetară lărgită, primind cvasitotalitatea țărilor doritoare să participe. Interesul politic al Uniunii Europene este realizarea unei Uniuni Monetare lărgite, având în vedere miza pusă pe moneda unică.

În urma summit-ului de la Bruxelles, din 1-3 mai 1998, Comisia Europeană a validat “calificarea” a 11 țări din 15, care vor constitui prima versiune a UEM începând din 1999, pe baza a 4 criterii: deficitul public, datoria publică, dobânda pe termen lung, inflația. Aceste țări, care aveau să constituie așa-numita “zonă euro”, sunt următoarele: Germania, Italia, Olanda, Austria, Portugalia, Luxemburg, Irlanda, Finlanda, Belgia, Spania, Franța. La această listă s-a mai adăugat Grecia.

2. EURO – monedă internațională

O monedă este internațională, dacă este cerută pe piețele de schimb, ea îndeplinind funcțiile monetare la scara internațională: funcția de rezervă, funcția de mijloc de plată, funcția de măsură a valorii de finanțare.

EURO va deveni monedă internă a unei zone reprezentând între 50 și mai mult de 100% din PIB-ul american, potrivit configurației stabilite în primăvara lui 1998, și va beneficia de o importantă piață financiară lichidă, mai ales din momentul în care Regatul Unit va intra în Uniunea Economică și Monetară. Aceasta va constitui un factor de atracție semnificativ pentru investitorii internaționali. Aspectele legate de realocările de portofoliu, precum și de lichiditatea și profunzimea viitoarei piețe financiare unionale au făcut deja obiectul unor numeroase studii. Poziția puternic predominantă a monedei americane trebuie reconsiderată, atunci când se face o evaluare a dimensiunii viitoarei piețe financiare a euro.

În ceea ce privește rolul de mijloc de plată, euro pare să aibă un real potențial. Utilizarea unei devize ca mijloc de plată se poate aprecia prin studierea piețelor monetare internaționale. Dintr-un total de 200%, mai mult de 84% din tranzacții au o contrapartidă în dolari; în toate centrele financiare, mai puțin Frankfurt, dolarul deține primul loc în ceea ce privește schimburile. Potrivit unor estimări, ne putem aștepta ca, după dispariția monedelor țărilor participante la Uniunea Monetară Europeană, poziția euro să fie cu 15% inferioară poziției actuale cumulate a monedelor europene (70% dintr-un total de 200%).

Cu toate acestea, având în vedere dimensiunea piețelor autohtone și poziția slabă a yenului, dolarul și euro ar putea deveni valutele cele mai tranzacționate. Bineînțeles că apariția unui sistem tripolar nu este exclusă, de vreme ce reforma piețelor financiare presupune și utilizarea largă a yenului pe piețele internaționale.

Referitor la rolul potențial al euro ca unitate de măsură în schimburile comerciale, s-au efectuat numeroase studii privind exprimarea schimburilor mondiale. Deși informațiile datează din 1992 și nu au în vedere decât trei monede, ele permit o estimare a utilizării viitoare a monedei euro în domeniul tranzacției bunurilor.

După realizarea uniunii monetare, fracțiunea de comerț mondial reprezentată de schimburile între membrii Uniunii Europene va dispărea, pentru că nu vor mai avea loc decât schimburi regionale. Diminuarea comerțului mondial determinată de constituirea unei Uniuni largi se cifrează la 26% din valoarea sa inițială. Neluând în considerare decât cinci monede europene, se observă ca schimburile comerciale internaționale potențial libelate în euro s-ar reduce cu 18,3%, dacă Regatul Unit n-ar participa la Uniunea Monetară Europeană.

În același timp, schimburile internaționale libelate în dolari ar deține o pondere de 59,4% din comerțul mondial, cele libelate în yeni – 6,3% din comerțul mondial, iar cele libelate în euro – 24% din comerțul mondial, în condițiile unei Uniuni în 12, la nivelul anului 1992.

Remarcăm faptul că deși valoarea absolută a schimburilor internaționale libelate în valută americană ar trebui să scadă, pentru că o parte a comerțului intra-uniune utilizează dolarul, ponderea lor relativă va crește în mod automat într-o primă fază post-unificare monetară (Silași, Grigore – Integrarea monetară europeană între teorie și politică, Ed. Oriz. Univ., Timișoara, 1998.). La fel și în cazul yenului, cu atât mai mult cu cât această monedă nu este deloc utilizată în schimburile intra-europene.

Dezvoltarea rolului euro ca unitate de măsură în schimburile comerciale va depinde de factori multipli: de stabilitatea relativă a valutei, de ponderea relativă a zonei euro în comerțul mondial, de preferințele exportatorilor și importatorilor. Mandatul Băncii Centrale Europene în materie de stabilitate a prețurilor, ca și ponderea exporturilor viitoarei Uniuni în totalul mondial reprezintă factori favorabili. Determinanții – natura schimbului, structura schimburilor, deciziile strategice, posibilitatea și dorința de a suporta sau de a se proteja împotriva riscului, precum și influența lor asupra preferințelor exportatorilor sunt dificil de evaluat. Orice încercare de a cuantifica potențialul euro în domeniul schimburilor de mărfuri se lovește de aceste inconveniente.

Devine evident faptul că moneda euro va exercita un efect de atracție asupra țărilor europene rămase pe dinafară, precum și asupra celorlalte țări învecinate. Un stat ce preconizează aderarea la Uniunea Monetară Europeană, va fi tentat să-și raporteze propria monedă națională la moneda europeană și să finanțeze eventualele deficite externe în euro. Dacă dolarul american joacă astăzi un rol primordial ca mijloc de plată și ca monedă de referință pentru numeroase state din Europa Centrală, această situație are șanse mari să evolueze în favoarea monedei unionale. În schimb, speranța formulată în dese rânduri de a vedea o serie de țări asiatice renunțând la dolar în favoarea euro apare ca fiind nefondată, în ciuda dezvoltării rapide a schimburilor între Europa și zona Asiei.

3. Efectele micro și macroeconomice ale internaționalizării EURO

La nivel microeconomic, utilizarea externă a EURO va reduce expunerea la riscurile de schimb, dar o parte din economiile de acoperire a schimbului pe care le vor obține exportatorii vor trebui să fie retrocedate clienților lor din zona “Dolarului” care vor trebui, din această perioadă, să suporte costurile. Față de țările terțe care nu aparțin nici Uniunii și nici zonei “Dolar”, se poate totuși aprecia un câștig net. Această situație va fi legată în principal de cazul țărilor care își vor ancora monedele lor la EURO, iar eliminarea aproape totală a riscului de schimb va favoriza integrarea economică între UE și aceste țări. Acest câștig nu se va realiza totuși decât asupra unei părți a schimburilor.

Beneficiile macroeconomice sunt, de asemenea, greu de evaluat. Studiile realizate indică faptul că pentru SUA, beneficiile dreptului de seignoriaj internațional, impozit pe care îl plătesc implicit non-rezidenții când dețin active monetare neremunerate, nu depășesc 0,1% din PIB (Silași, Grigore – Integrarea monetară europeană între teorie și politică, Ed. Oriz. Univ., Timișoara, 1998). Împărțirea acestor câștiguri între EURO și dolar nu ar lăsa Europei decât un câștig foarte redus, iar acest câștig s-ar plăti în afara unei pierderi parțiale rezultate din stăpânirea masei monetare în EURO. La aceasta s-ar putea adăuga totuși o primă negativă de preferință structurală pentru EURO care, pentru același nivel de risc, ar reduce ratele dobânzilor europene și ar favoriza deci creșterea. Invers, prima de risc cerută asupra dolarului ar putea să crească, mai ales dacă deficitul exterior al SUA persistă. Băncile Centrale ale marilor monede vor adapta, deci, comportamentul lor la un nivel mediu, iar BCE nu va avea decât avantaje din ceea ce înseamnă EURO în timp, o veritabilă monedă internațională concurentă dolarului.

SPETE

Libera concurență 

Situația de fapt

Speța are la bază întrebarea formulată de un tribunal din Germania în privința condițiilor impuse în cadrul unui sistem de distribuție selectivă pentru ca acesta să fie considerat acceptabil de către Comisie. Această întrebare a fost pusă în cadrul unui litigiu între societatea Metro, în calitate de reclamant, și societatea Cartier. Aceasta din urmă a instituit un sistem de distribuție selectivă a ceasurilor sale, considerate produse de lux. Societatea Metrou nu se afla printre distribuitorii acceptați, ci își achiziționa ceasurile Cartier prin intermediari independenți și le vindea în garanție Cartier. Aceasta din urmă refuza, însă, să acorde garanția, care era rezervată cumpărătorilor de la distribuitorii din cadrul rețelei.

Dreptul aplicabil

Articolul 81 TCE: interzicerea concentrărilor de întreprinderi; noțiunea de concurență eficace (workable competition); sisteme de distribuție selectivă.

Soluția și principiile degajate de CJCE

1. Noțiunea de concurență eficace (workable competition)

„Noțiunea de liberă concurență folosită la articolele 3 și 81 din tratat vizează existența unei concurențe eficace pe piață, adică a unui grad de concurență necesar pentru a fi respectate exigențele fundamentale și obiectivele Tratatului, în general, și în special cele vizând crearea unei piețe unice.

Aceasta permite ca natura și intensitatea concurenței să varieze în funcție de produsele sau serviciile în cauză și de structura economică a piețelor sectoriale vizate.”

2. Sistemele de distribuție selectivă

Comisia a recunoscut că sistemele de distribuție selectivă nu cad sub incidența interdicției conținute la articolul 81, paragraful 1 din Tratat, cu condiția ca selectarea vânzătorilor să se facă în funcție de criterii obiective, calitative, ca, de exemplu, calificarea profesională a vânzătorilor și a personalului acestora. Aceste criterii trebuie fixate în mod uniform față de toți posibilii vânzători și aplicate fără discriminare.

Evaluare

Decizia Curții prezintă relevanță în definirea „concepției comunitare de concurență”, pentru determinarea ei folosindu-se criterii ca natura și intensitatea, procedându-se la o examinarea in concreto de către judecătorul comunitar; concurența poate fi, deci, variabilă în funcție de produsele sau serviciile în cauză, dar în toate cazurile ea trebuie să fie eficace.

Situația de fapt

Societatea Continental Can solicită anularea deciziei Comisiei prin care s-a constatat violarea articolului 82 din Tratat, referitor la abuzul de poziție dominantă, de către societatea menționată, prin achiziționarea printr-un intermediar a 80% din acțiunile și obligațiile unei societăți concurente.

Dreptul aplicabil

Articolul 82 TCE: abuzul de poziție dominantă.

Soluția și principiile degajate de CJCE

1. Pentru a contraveni prevederilor Tratatului, o poziție dominantă trebuie exploatată abuziv, deci nu este ilicită prin simpla sa existență. Enumerarea din alineatul 2 al articolului 82 nu este limitativă. Contravin regulilor concurenței atât practicile susceptibile să provoace un prejudiciu imediat consumatorilor, dar și cele care le cauzează acestora un prejudiciu prin atingerea adusă structurilor de concurență efectivă.

2. Constituie abuz de poziție dominantă consolidarea poziției pe piață a unei întreprinderi aflate deja în poziție dominantă, astfel încât gradul de dominație atins limitează substanțial concurența, adică nu lasă să subziste pe piață decât întreprinderi dependente în comportamentul lor concurențial de întreprinderea dominantă.

Evaluare

Această decizie constituie una dintre contribuțiile jurisprudențiale cele mai importante la interpretarea articolului 82 TCE, articol care implică din partea judecătorului comunitar o dublă activitate de interpretare: pe de o parte, determinarea noțiunii de poziție dominantă și, pe de altă parte, caracterizarea abuzului de poziție dominantă nu numai în funcție de elementele enumerate în acest articol, care nu sunt limitativ prevăzute, ci printr-un examen de la caz la caz.

Situația de fapt

Prin această speță se solicită de către societatea United Brands Co și de către reprezentantul său în Olanda, societatea United Brands Continentaal Bv, anularea deciziei Comisiei prin care se constată încălcarea articolului 82 al TCE de către cele două societăți.

Dreptul aplicabil

Articolul 82 TCE – abuzul de poziție dominantă.

Soluția și principiile degajate de CJCE

1. Determinarea pieței unui produs: pentru ca un produs să poată fi considerat ca făcând obiectul unei piețe distincte de cea a altor produse, Curtea examinează dacă produsul în cauză poate fi individualizat prin caracteristici proprii față de alte produse similare, astfel încât nu sunt substituibile și nu sunt se află în concurență cu acestea. Este necesară, de asemenea, determinarea în fiecare caz a pieței geografice a produsului respectiv, ținând cont de faptul că, pentru a cădea sub incidența articolului 82 TCE, concurența trebuie să fie afectată într-o parte substanțială a pieței comune.

2. Noțiunea de poziție dominantă vizată de articolul 82 se referă la poziția de putere economică a unei întreprinderi, care îi dă acesteia puterea să împiedice menținerea unei concurențe efective pe piață și îi furnizează posibilitatea să aibă un comportament independent de întreprinderile concurente, de clienții săi și în cele din urmă de consumatori. Poziția dominantă rezultă în general din reunirea mai multor factori, care luați izolat, nu sunt în mod necesar determinanți: interzicerea de către o societate în poziție dominantă pe piața unui produs ca distribuitorii agreați să revândă acest produs în anumite condiții, aplicarea de către societatea în poziție dominantă a unor condiții inegale pentru prestații echivalente ale partenerilor comerciali, practicarea unui preț excesiv față de valoarea economică a prestației etc.

Evaluare

Importanța acestei decizii constă în ilustrarea analizei făcute de judecătorul comunitar pentru determinarea concretă a pieței produsului în cauză (relevant market), utilizând atât criterii geografice cât și gradul de substituabilitate al acestui produs cu altele asemănătoare.

Situația de fapt

Societatea elvețiană Hoffmann – La Roche et co. solicită anularea Deciziei „Vitamine” a Comisiei, din data de 9 iunie 1976, privind procedura de aplicare a art. 86 TCE.

Potrivit unei hotărâri a Comisiei, societatea La Roche dispunea de o poziție dominantă pe piața comună, iar, ca urmare a încheierii unor contracte care obligau sau, cel puțin incitau cumpărătorii, prin acordarea unei prime de fidelitate, să-i acorde exclusivitate sau cel puțin preferință, încălcase dispozițiile art.86 TCE prin exploatarea abuzivă a acestei poziții. Prin urmare, Comisia a hotărât aplicarea de sancțiuni societății La Roche. Societatea s-a adresat CJCE susținând că Decizia Comisiei este incorectă. În Decizia sa, Comisia a arătat că, pentru a aprecia dacă La Roche deține poziția dominantă de care e acuzată, trebuie delimitată piața relevantă din punct de vedere geografic (care în acest caz se întindea pe toată piața comună) și piața relevantă a produsului.

Dreptul aplicabil

Art. 86 TCE.

Soluția și principiile degajate de CJCE

În această speță, Curtea a stabilit că, în ceea ce privește dreptul comunitar al concurenței, dacă un produs este utilizat cu scopuri diferite și, de asemenea, răspunde unor nevoi economice diferite, poate aparține unor piețe distincte. Un astfel de produs, alături de toate celelalte produse care îi pot fi substituite și cu care intră în concurență, constituie, ele însele o piață distinctă.

În ceea ce privește noțiunea de piață relevantă în interpretarea CJCE, se are în vedere posibilitatea ca o concurență efectivă să poată exista între produsele care alcătuiesc această piață, ceea ce presupune că produsele care intră în concurență pot fi substituite

Cu privire la noțiunea de poziție dominantă la care se referă art. 86 TCE, Curtea a considerat că este vizată situația în care o întreprindere are puterea economică de a împiedica menținerea unei concurențe efective pe piață, prin capacitatea de a avea un comportament independent față de ceilalți participanți pe piață, față de clienți și față de consumatori. Acest comportament, deși nu exclude existența unei anumite forme de concurență pe piață, oferă întreprinderii cu o asemenea situație posibilitatea să decidă sau cel puțin să influențeze într-o manieră decisivă condițiile concurențiale de pe piață. S-a stabilit că deținerea unui segment de piață de mare amploare constituie un indiciu al unei poziții mai favorabile în raport cu ceilalți participanți.

Noțiunea de exploatare abuzivă este o noțiune obiectivă care vizează comportamentul pe piață al unei întreprinderi care deține o poziție dominantă și care sunt de natură să influențeze structura pieței și care au ca efect crearea unor obstacole privind libera concurență. Acțiunea unei întreprinderi care deține o poziție dominantă pe piață, în sensul de a impune cumpărătorilor obligația de a se aproviziona în totalitate cu produsele sale, constituie o exploatare abuzivă a unei poziții dominante în sensul art. 86 din Tratat. În aceeași categorie intră și acțiunea unei întreprinderi care, fără a obliga clienții să-și asume o obligație formală, aplică – fie unilateral, fie pe baza unor acorduri încheiate cu clienții – un sistem de reduceri de prețuri pentru fidelitate (adică pentru faptul că un client se aprovizionează exclusiv sau aproape exclusiv cu produse provenind de la întreprinderea care acordă aceste reduceri) Includerea în contract a unei clauze „englezești” (clauză conform căreia cumpărătorii se angajează să comunice întreprinderii care exploatează o poziție dominantă orice ofertă mai avantajoasă pe care au primit-o din partea concurenților acesteia și prin care își rezervă libertatea de a se aproviziona de la concurență în cazul în care întreprinderea dominantă nu aliniază prețurile ofertei mai avantajoase) nu duce la excluderea caracterului abuziv și anticoncurențial al contractelor prin care se acordă reduceri de fidelitate. În ceea ce privește acordarea reducerilor de fidelitate, CJCE concluzionează că acestea sunt condamnabile fiindcă au drept efect aplicarea pentru partenerii comerciali a unor condiții inegale pentru prestații echivalente ce se reflectă în faptul că doi cumpărători ai aceleiași cantități dintr-un produs plătesc un preț diferit după cum se aprovizionează exclusiv de la întreprinderea care se bucură de o poziție dominantă sau, dimpotrivă, se aprovizionează de la surse diferite

Evaluare

După data aderării României la U.E., în legislația noastră va trebui să se țină cont de această interpretare dată art. 86 TCE.

Situația de fapt

Imperial Chemical Industries (ICI) a fost una din cele 10 companii, care, împreună, dețineau 80% din piața vopselelor în cadrul Comunității. În 1964, a fost prima întreprindere care a anunțat o creștere a prețurilor, la scurt timp urmată de o creștere identică din partea celorlalte companii. În 1965 și 1967 au avut loc alte creșteri, urmate de creșteri de prețuri din partea celorlalți producători.

Comisia a decis că a fost vorba de practici concertate, conform art.81 TCE și a impus amenzi față de aceste companii.

Companiile au contestat decizia Comisiei, argumentând că acele creșteri de prețuri au fost rezultatul unui comportament paralel, normal pe o piață oligopol (acest tip de piață este caracterizat prin existența unui număr mic de competitori, fiecare dintre acești urmărindu-l pe cel care este liderul în materie de prețuri).

Dreptul aplicabil

Art.81 TCE referitor la practicile concurențiale susceptibile de a distorsiona concurența pe plan comunitar.

Soluția și principiile degajate de CJCE

După numărul producătorilor implicați, Curtea a considerat că nu se poate spune că piața europeană a vopselelor este o piață de tip oligopol. În consecință, competiția între prețuri ar fi trebuit să continue, nefiind justificat comportamentul paralel în acest caz.

Astfel, creșterea uniformă și generală a prețurilor nu putea fi decât rezultatul unei intenții comune a întreprinderilor de a ajusta prețurile pentru a evita riscurile competiției, fapt ce este contrar art. 81 TCE.

În conformitate cu soluția dată în această speță, în cazul în care există creșteri de prețuri similare, trebuie analizat dacă acestea reflectă existența unui comportament independent în cadrul pieței sau o practică concertată.

Evaluare

În speță, Curtea a decis că producătorii, prin creșterea prețurilor au încercat doar să elimine incertitudinea privind viitorul lor comportament, care nu mai prezenta, astfel, nici un risc pentru competitori.

Într-o altă speță, Curtea a adus limitări acestor considerații privitoare la modurile de comportament care dau naștere la practici concertate. Astfel, în Ahlström Oy (A.) vs. Comisie (1985), Curtea a decis că anunțarea maximului creșterii prețurilor de către producătorii de lemn constituie un comportament care nu afectează incertitudinea producătorilor privind atitudinea viitoare a competitorilor din domeniu.

Legea română privind concurența nr.21/1996, modificată prin OUG nr.21/2003 prevede în art. 5 interzicerea „înțelegerilor exprese sau tacite între agenții economici sau asociațiile agenților economici (…) care ar avea ca efect restrângerea ori denaturarea concurenței pe piața românească (…) în special cele care urmăresc: a) fixarea concertată în mod direct sau indirect a prețurilor de cumpărare (…)”. Legea română preia, astfel, prevederile art.81 TCE.

După aderarea la UE, când Tratatul CE va deveni parte din legislația internă, judecătorii români vor trebui să țină seama de precizările făcute de Curte cu privire la semnificația acestor dispoziții.

Situația de fapt

Compania germană de electronice, Grundig, a încheiat un contract de distribuție exclusivă cu societatea franceză Consten, prin care Grundig a fost de acord să aibă ca unic distribuitor în Franța această firmă, iar în schimb Consten se obliga să nu vândă produse competitoare sau să re-exporte produse Grundig. Consten a primit, de asemenea, exclusiv dreptul de folosință a mărcii GINT, marcă înregistrată internațional de Grundig.

O altă companie franceză (UNEF) a cumpărat produsele Grundig din Germania, unde erau mai ieftine, și le-a revândut în Franța. În consecință Consten a introdus o acțiune în fața instanțelor franceze pentru încălcarea dreptului asupra mărcii internaționale GINT. Societatea UNRF a introdus plângere în fața Comisiei Europene cu privire la contractul existent între Grundig și Consten, contract care încălca art.81 TCE. Comisia a dat o decizie în favoarea societății Consten, decizie ce a fost atacată de Consten și Grundig în fața CJCE.

Dreptul aplicabil

Art.81 TCE referitor la practicile concurențiale susceptibile de a distorsiona concurența pe plan comunitar.

Soluția și principiile degajate de CJCE

Curtea a statuat că lista practicilor ilegale din art. 81 TCE este ilustrativă și nu exhaustivă. În acest articol sunt precizate doar interdicția de a încheia înțelegeri prin care se fixează prețuri, se limitează producția sau piețele, se aplică condiții diferite tranzacțiilor echivalente și se impun obligații suplimentare fără legătură cu obiectul contractului.

În soluția dată, Curtea a considerat înțelegerea încheiată între Consten și Grundig ca având efectul partiționării pieței de-a lungul granițelor naționale, eliminând, astfel, competiția în detrimentul consumatorilor.

Evaluare

Decizia din această speță a fost criticată pe motivul că interzice acordurile „verticale” (între societăți aparținând unor niveluri diferite ale distribuției, în speță între producător și distribuitor) Acordurile de acest tip sunt, în general, văzute ca fiind mai puțin periculoase decât înțelegerile „orizontale”, adică acele acorduri încheiate între companii aparținând aceluiași nivel de producție, cum ar fi cartelurile.

Astfel, unii comentatori au argumentat că nu trebuie interzise acordurile prin care se restrânge disponibilitatea unei anumite mărci pe o piață, atâta vreme cât există o concurență efectivă între branduri. Curtea a considerat că nu este nevoie să se ia în considerare efectele unor înțelegeri, atâta vreme cât acesta are ca obiect prevenirea, restricționarea sau distorsionarea concurenței.

CONCLUZII

Procesul de integrare pus în mișcare când “cei șase” au înființat Comunitatea, extinsă la Comunitatea “celor nouă” în 1973, a “celor zece” în 1981, a “celor doisprezece” în 1986, a “celor cincisprezece” în 1995 și care va ajunge la 27 în următorul deceniu.

Provocările perioadei postbelice erau de așa natură încât devenea necesară o încercare de a reconcilia națiunile și de a reconstrui economiile Europei de vest. O jumătate de secol mai târziu provocările cu care se confruntă Europa nu sunt mai puțin semnificative . Noile democrații ivite de sub ruinele blocului comunist așteaptă suport de la vecini și acordul de a lucra alături de ei pentru făurirea unui nou destin . Istoria și geografia vechiului continent va fi în sfârșit reconciliată.

Prin urmare U.E. dorește ca porțile sale să se deschidă spre toată Europa . Asta înseamnă că două probleme vor trebui tratate de membrii existenți si aderanți .

În primul rând, cum va putea Uniunea, ale cărei instituții au fost create pentru câteva State Membre să se extindă fără să-și submineze mecanismele de luare de decizii sau identitatea politică ?

În al doilea rând cum va fi posibil ca oameni din societăți și culturi diferite să-și dezvolte dorința de a trăi împreună, până la punctul care să fie pregătiți să impărtășească și celorlalți din suveranitatea deținută ?

Ar fi întradevăr o ironie, dacă pătrunderea de noi membri ar amenința perspectiva Comunității tradiționale tocmai când i s-a dovedit utilitatea ptin unirea membrilor actuali într-un tot puternic și omogen. Acest pericol nu trebuie exagerat, una din condițiile accederii este că noii membri trebuie să accepte legislația Comunitară existentă și să subscrie la politicile comune. Nu se admit exceptii în afara celor asupra cărora s-a căzut de acord pentru o perioadă de tranziție. Țintele ambițioase fixate la Maastricht – uniune economică și monetară până în 1999 și o uniune politică, incluzând politica externă și de securitate comună, ca și prevederile Tratatului de la Amsterdam nu trebuie scăpate din vedere . Uniunea va continua să-și tragă seva din aderarea la reguli și onorarea tradițiilor care au delimitat Comunitatea de organizațile internaționale convenționale. Aflându-se undeva la mijloc între cooperarea interguvernamentală și o federație, Uniunea subscrie la principiul subsidiarității, dar este în același timp dedicată acțiunii colective.

Scopul ei pe termen lung este să aducă toate statele democratice europene la un loc . Acest proces trebuie să fie gradual și să lase loc diferitelor nivele de dezvoltare politică și economică . Este imposibil să precizăm cum va arăta viitorul Europei, dar este posibil să faci câteva prospecții bazate pe dezvoltările și evoluțiile la sfârșitul secolului :

Cei 28 vor păstra ritmul integrării economice monetare și politice în baza promisiunilor făcute la Maastricht și aplicate de Tratatul de la Amsterdam. Acordurile interinstituționale vor furniza punți de legătură între instituții ori proceduri comunitare și planurile de cooperare diplomatică. Parlamentul European se va folosi din plin de puterile convergente de luare a deciziei ;

Potrivit unui nou proces de revizuire a Tratatelor, felul în care instituțiile operează va trebui să fie adaptat pentru a face față aderărilor viitoare . Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne urmează să îmbunătățească și politica externă și cea de securitate comună, care trebuie dezvoltată pe structuri mult mai solide prin punerea în practică a deciziilor luate la Nisa ;

Uniunea își va stabili identitatea politică proprie în cadrul NATO și se va contura ca principal forum transatlantic pentru discutarea securității emisferei nordice și va juca un rol conducător în a uni Nordul si Sudul, grație Convenției Lome și influenței ei in organizațiile multilaterale precum Națiunile Unite și Unctad ;

Negocierile cu țări din Centrul și Estul Europei și-au conturat propriile merite începând cu 1998 ;

Statele membre ale ariei ,,euro” se consultă în mod regulat asupra progresului în conversia economică și monetară și dezvoltarea bugetului, taxelor și politicii sociale cerute de această convergență. Unele state membre, în calitatea lor de precursori, se folosesc de această clauză generală și în virtutea prevederilor Tratatului de la Amsterdam, reușescsă dinamizeze unele sectoare. Noua fază a procesului de extindere declanșată prin admiterea la negocieri a șase noi state candidate reprezintă o provocare majoră, atât pentru UE, cât și pentru statele candidate ;

“Istoria Europei comunitare care se va construi pleacă de la câteva linii esențiale :

mai întâi a fost preeminența CEE asupra Comunităților sectoriale CECA și CEEA, creând condițiile unei integrări globale, în măsură, datorită acestui caracter și a implicațiilor sale, să conducă la o integrare politică ;

o tensiune durabilă între o concepție supranațională și o viziune interguvernamentală a construcției europene, o tensiune între interesele naționale și integrarea europeană ;

o extindere a domeniului intervenției comunitare ;

o atracție constantă exercitată asupra statelor europene, ceea ce a condus și va conduce la o lărgire considerabilă a Comunității.”

BIBLIOGRAFIE

Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene – libertatile fundamentale, Editura Universitare, Bucuresti, 2009

Dumitru Mazilu – “Integrarea europeană”, Ed.Lumina Lex, București, 2001.

Duțu Alexandru, Ideea de Europă și evoluția conștiinței europene, București, 1999,

Horga Ioan, Construcție europeană – tradiție, realități, perspective, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1998,

Păun Nicolae, Istoria construcției europene, Cluj-Napoca, 1999;

Radu Stancu,Introducere in dreptul european, Editura FRM, Bucuresti, 2010

7.Roxana Munteanu – Drept european, Ed. Oscar Print, București, 1996,

O.Surdescu- Introducere în dreptul european, Ed.Fundației România de Mâine, București, 2010;

GH. Bică, Gh.Costache, D.Bică-Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed.Sitech, Craiova 2006;

M. Voicu, M. Sabău – Drept comunitar general, Ed.Fundației România de Mâine, București, 2009;

J.D.de la Rochere- Introduction au droit de l Union europeene, Ed.Hachette;2002

W.Cairns Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed.Universal,Dalsi,2001;

A.Fuerea- Instituțiile Uniunii Europene, Ed.Universul juridic, București,2002.

S. Scăunașu- Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București, 2005

BIBLIOGRAFIE

Camelia Stoica, Dreptul Uniunii Europene – libertatile fundamentale, Editura Universitare, Bucuresti, 2009

Dumitru Mazilu – “Integrarea europeană”, Ed.Lumina Lex, București, 2001.

Duțu Alexandru, Ideea de Europă și evoluția conștiinței europene, București, 1999,

Horga Ioan, Construcție europeană – tradiție, realități, perspective, Editura Universității din Oradea, Oradea, 1998,

Păun Nicolae, Istoria construcției europene, Cluj-Napoca, 1999;

Radu Stancu,Introducere in dreptul european, Editura FRM, Bucuresti, 2010

7.Roxana Munteanu – Drept european, Ed. Oscar Print, București, 1996,

O.Surdescu- Introducere în dreptul european, Ed.Fundației România de Mâine, București, 2010;

GH. Bică, Gh.Costache, D.Bică-Introducere în dreptul Uniunii Europene, Ed.Sitech, Craiova 2006;

M. Voicu, M. Sabău – Drept comunitar general, Ed.Fundației România de Mâine, București, 2009;

J.D.de la Rochere- Introduction au droit de l Union europeene, Ed.Hachette;2002

W.Cairns Introducere în legislația Uniunii Europene, Ed.Universal,Dalsi,2001;

A.Fuerea- Instituțiile Uniunii Europene, Ed.Universul juridic, București,2002.

S. Scăunașu- Uniunea Europeană. Construcție. Instituții. Drept, Ed. All Beck, București, 2005