Rolul Si Importanta Tainelor Incorporarii In Hristos, In Viata Bisericii Si a Credinciosilor

Introducere

După căderea în păcat, comunicarea harică între Dumnezeu și om a fost pierdută, omul intrând în moarte sufletească și osândă veșnică, ajungând într-o stare în care mântuirea realizabilă prin propriile noastre puteri era imposibilă. Dumnezeu însă, în nemărginita Sa bunătate și înțelepciune a găsit cel mai potrivit mijloc al izbăvirii omului de rău, hotărând Întruparea Fiului Său pentru mântuirea lumii (Efeseni 2, 4-5).

Biserica, în calitatea sa de Trup tainic al lui Hristos, Dumnezeu – Creatorul tuturor poate lucra si asupra ființei umane. Această lucrare se împlinește prin săvârșirea Sfintelor și mântuitoarelor Taine. „Sfintele Taine sunt acțiuni sensibile instituite de Hristos prin care se împărtășește harul lui Hristos și se unește Hristos cu persoanele care cred ”. „ Sfintele Taine sunt lucrari tainice, săvârșite de episcop sau preot, prin care ni se comunica in chip nevăzut, dar prin forme sau acte exterioare harul divin necesar mantuirii noastre ” .

Mântuitorul Hristos prin Întruparea Sa și prin lucrarea Sa mântuitoare ne-a dat viața și această viață ne este data concret prin Sfintele Taine, cu ajutorul cărora noi ne facem părtași cu El prin moarte și suferim împreuna cu El, ca să putem fi și înviați în puterea și harul hristic.

În Ortodoxie, întreg cultul reprezintă o epicleză, o invocare a Sfântului Duh, dar mai ales Sfintele Tainele care, nu sunt doar repetiția unor formule si rânduieli, ci prilejuri pentru reînnoirea chemării și pogorârii Sfântului Duh. Fiecare Sfânta Taină are propria sa Cincizecime, epicleza sa, care este rugăciunea adresată Tatălui pentru ca El să reverse Sfântul Duh.

Prin săvârșirea și primirea harului Sfintelor Taine se face o comunicare de viață duhovniceasca. Pentru aceasta, Sfintele Taine, reprezintă o parte fundamentală a slujirii Bisericii, care au rolul să actualizeze urmarea și apoi viețuirea în Hristos. Sfintele Taine sunt mijloace prin care primim iubirea lui Iisus Hristos și care ne leagă de El. Iubirea lui Hristos este harul dumnezeiesc. Harul sacramental corespunde principalelor trebuințe ale vieții omului începând de la naștere și până la sfârșitul vieții.

Prin Sfintele Taine se constituie Biserica. Prin Tainele inițierii (Botez, Mirungere și Împartașanie) omul se încorporează în Biserică și mai departe numai prin aceste lucrări sfinte (Pocaință, Cununie, Hirotonie și Maslu) se pot transcende dimensiunile umane ale comunității creștine. Tainele sunt mijloace sau căi conducătoare spre împărăție și nu sunt scopuri în sine. Legătura dintre Taine și Biserică este indisolubilă, de aceea ele sunt numite Taine ale Bisericii și Biserica dreptmăritoare este considerată Biserica a Tainelor.

Sfintele Taine aparțin inițial Bisericii și prin Biserică se săvârșesc asupra credincioșilor. „Prin acestea, este permanent prezent viu și activ Hristos-Domnul în Biserica și în viața credincioșilor. Prin Sfintele Taine viața Bisericii, în Duhul cel Sfânt și viața credincioșilor ei se unește cu viața Capului ei nevăzut, cu Hristos și astfel înaintează în viața duhovnicească ”.

Mântuirea noastră, refacerea comuniunii cu Dumnezeu, este în raport de întâlnirea noastră cu Mântuitorul, care este calea, adevărul și viața și care ne spune că:" Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine"(Ioan 14, 6).

Aceasta ar însemna că, odată cu înălțarea Mântuitorului la cer, legătura noastră cu Dumnezeu, comuniunea cu El, singura garanție a mântuirii ar înceta.

Cuvintele Mântuitorului spun însa clar: "Vă este de folos sa Mă duc Eu. Căci daca nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar daca Mă voi duce, Îl voi trimite la voi"(Ioan 16, 7), aici ni se revelează pentru prima oară importanța Sfintelor Taine pentru mântuirea noastră.

Harul Duhului Sfânt trimis de Mântuitorul Apostolilor Săi și prin ei Bisericii Sale are misiunea de a învăța toate și a aminti de toate cele spuse și făptuite de Mântuitorul (Ioan 14, 26).

Harul transmis prin Sfintele Tainele va face simțită prezența Mântuitorului față de toți oamenii: "Și iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacurilor"(Matei 28, 20).

Așteptarea "întâlnirii depline poate fi înțeleasă numai prin faptul că noi și acum îl întâlnim pe Domnul cel preamărit, căci El face vizibilă și palpabilă între noi prezența Sa harică, activă prin Sfintele Taine"

Așadar, Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte personale ale Mântuitorului, în vizibilitate pământească, prin mijlocirea cărora "ne întâlnim cu Omul preamărit Iisus și prin care venim în contact viu cu misteriul cultic sfințitor al lui Hristos".

Valoarea si importanța lor deosebită pentru mântuire rezidă în caracterul lor mai mult decât simbolic, cu totul real, al actului care se săvârșește asupra credinciosului. Ele sunt simboluri în sensul în care simbolul este domeniul în care "văzutul este o parte a nevăzutului și ca atare îl cuprinde, căci o parte poate reprezenta întregul, pe baza participării: de pildă, capul este trupul întreg"

Biserica și Sfintele Taine

Hristos, misterul principal și originar al mântuirii noastre, unindu-Și cu Sine pe oameni prin Taine sau extinzându-Se în oameni, încorporându-i în Sine, constituie Biserica, Trupul Său. Datorită Aceluiași Hristos Domnul, „Biserica se constituie prin Taine, se hrănește prin ele și se extinde prin ele. Odată constituită, Biserica e purtătoarea Tainelor. Tainele reprezintă dinamica Bisericii. Biserica este Hristos prelungit și în curs de prelungire prin Taine. E Hristos comunicat și în curs de comunicare prin Taine”.

Primirea Duhului lui Dumnezeu se face în Biserică prin Sfintele Taine și prin celelalte acte solemne și publice sacre ale Bisericii. Duhul vine, astfel, la cei ce sunt laolaltă, în numele Fiului catre Tatăl, ca să-i sfințească și să-i apropie prin Sfântul Duh.

Acolo unde lucreaza Duhul Sfânt se înmulțește viața, iar viața rodește necontenit, ca Biserica vie, fiindcă aceasta este rostul vieții, ca să devină Biserică prin unitatea ce o imprimă Duhul celor credincioși. Sfântul Apostol Pavel vorbind despre unirea credincioșilor cu Hristos spune: „căci, câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat. Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească și parte femeiască, pentru că voi toți una sunteți în Hristos” (Galateni III, 27-28).

Unirea cu Duhul Sfânt este necesară în Biserică pentru creșterea duhovnicească, după cum afirmă Sfântul Simeon Noul Teolog, când zice: „Și cel ce nu s-a unit cu Duhul acesta prin curăție, nu poate să ajungă la vederea și cunoștința lui Dumnezeu și nu e vrednic să învețe tainic virtuțile smereniei”.

Tainele sunt acte sacramentale eclesiale, ce aparțin Bisericii, dar săvârșite de Hristos în Duh, prin episcopul și preoții Bisericii, în Biserică, în comuniune cu Biserica, pentru viața și lucrarea ei mântuitoare și pentru viața și mântuirea credincioșilor. Tainele condiționează Biserica și sunt condiționate absolut toate Tainele de către Biserica, căci nu există taine în afara Bisericii, întrucât Hristos este prezent și împreună lucrător prin Duhul Lui numai în Biserică, care este Trupul Lui. Aceasta, deoarece tainele sunt o multiplă și continuă dăruire a lui Hristos oamenilor în Biserică și celor care sunt mădulare ale Bisericii.

Creștinii nu se pot împărtăși spre iertarea păcatelor și viața de veci și spre unirea tot mai strânsă cu Hristos fără credința Bisericii mărturisită și trăită și nici nu au parte de același Sfânt Potir cei care nu împărtășesc această credință, una a Bisericii lui Hristos. Căci Hristos nu poate fi nici împărțit și nici despărțit, după cum ne învață hotărârile Sinodului IV Ecumenic de la Calcedon din anul 451. Hristos al Evangheliei și Hristos al Euharistiei sunt Unul și același Hristos, Dumnezeu-Omul, Iisus Hristos. Astfel, în orice taină are loc întâlnirea personală a omului cu Hristos, atât timp cât omul rămâne mădular al Trupului lui Hristos, al Bisericii.

Tainele implică și explică credința Bisericii. Ele nu pot fi despărțite de lumina deplină a învățăturii de credință. „Fiind Trupul extins a lui Hristos în umanitatea tuturor timpurilor și spațiilor, Biserica este al doilea mister principal, participând la viața și lucrarea Capului ei, Hristos, misterul originar al mântuirii, prin Tainele pe care le săvârșește în ea Hristos, prin Duhul Sfânt. Deci, în Biserică este dat atât Hristos ca sacrament originar, cât și Tainele acesteia ca încheieturi ale mădularelor Bisericii într-un singur Trup prin care curge viața Capului ei. Prin Biserică, Hristos circumscrie Tainele și ea este circumscrisă de ele”.

Misterul Întrupării a realizat, prin umanitatea lui Hristos, unirea cea mai intimă dintre Dumnezeu și om, sau mai exact dintre Dumnezeu și oameni, întrucât umanitatea lui Hristos nu a fost umanitatea unui individ, ci firea umană în generalitatea și esența ei, în care au fost cuprinși toți oamenii care poartă această fire. Biserica, este încorporarea dinamică și personală a oamenilor în Hristos, întrucât Hristos este Acela care se extinde mai întâi în ei prin Taine și are și ea un caracter sacramental prin excelență, datorită Capului ei Hristos, care și-a făcut-o Trupul Său, extins în umanitate și în timp. Ea este un organism sacramental în continuă creștere și dezvoltare, fiindcă este, prin Hristos, condiție și sursă a Tainelor în umanitate.

Biserica este deci, acel mister larg, general, care se activează în Taine sau în Mistere în sens restrâns. „Dacă Taina sau sacrament, în sens larg, este umbra lui Dumnezeu cu realitatea văzută, în primul rând cu realitatea umană, Biserica este ea însăși, în totalitatea ei, o taină, un sacrament”.

Biserica nu este numai un rezultat al Tainelor, ci și condiție a lor și se poate spune că Tainele sunt respirația continuă a Bisericii prin care ea inspiră și expiră neîncetat prin Duhul Sfânt. Biserica, plină de puterea divină „trăiește în același timp sentimentul Divinității care o transcede, pe care o cheamă, spre care năzuiește și se înalță prin fiecare Taină ce o săvârșește”. Nu există Taine în afara Bisericii, după cum nu există nici mântuire în afara acesteia.

Instituite de Hristos, Biserica și Tainele sunt date împreună și deodată în vederea încorporării, creșterii și mântuirii oamenilor în Hristos. Legătura strânsă între Biserică și Taine își are temeiul în relația ființială dintre Hristos și Biserică, Trupul Lui extins în umanitate. „Comuniunea dintre Hristos și Biserică se realizează prin particpiarea Bisericii la pătimirea și iubirea lui Hristos și aceasta se împlinește sacramental în Taine”.

Cei ce alcătuiesc Trupul tainic al lui Hristos nu sunt numai botezați, ci poartă și pecetea Duhului Sfânt primită în Taina Mirungerii și sunt hrăniți cu Trupul și Sângele lui Hristos prin Taina Euharistiei, realizându-se astfel comuniunea deplină între noi și Dumnezeu.

O Taină prin excelență pentru comunitate este Taina Hirotoniei, prin aceasta subliniindu-se caracterul ei eclesiologic. Comunitatea este Biserica, iar preotul, ca iconom al Tainelor, este purtătorul de cuvânt al credincioșilor, ca trup tainic, către Hristos, care este Capul Trupului, preotul având în acest sens un har special dăruit de Hristos prin Biserică. Taina Hirotoniei accentuează în mod deosebit aspectul eclesiologic al Sfintelor Taine, căci fără preoți nu s-ar putea administra Tainele, iar unde nu sunt Taine, nu este Biserică.

Taina Pocăinței este o întâlnire profundă a penitentului cu Hristos în Biserică, fiindcă ea aduce nu numai iertare de păcate, ci reactualizarea ei reaprinde comuniunea omului cu Hristos și implicit cu celelalte mădulare ale Trupului tainic al lui Hristos: „ea nu este o simplă lucrare particulară prin mijlocirea preotului, ci un act eclesial, destinat comuniunii eclesiale a omului cu Dumnezeu, căci Episcopul și preotul duhovnicesc, aparițin Bisericii și lucrarea lor se cuprinde în credința Bisericii și se manifestă în credința Bisericii”.

„Prin harul nunții comuniunea familială e înălțată, într-un anumit fel, la înălțimea Bisericii sau comuniunea bisericească e ajutată să se realizeze prin familii care sunt un model concret al comuniunii bisericești și tocmai de aceea a fost numită de Sfântul Ioan Gură de Aur biserica cea mică”.

Și Taina Sfântului Maslu arată puterea de comuniune între mădulare prin rugăciunile celor mulți pentru cei bolnavi.

Prin Taine acționează Hristos din și prin Biserică și astfel Biserica este atât rezultat cât și condiție a Tainelor.

În Taine se manifestă și se pecetluiește veritabila putere a Bisericii, precum și unitatea ei. Botezul și Euharistia sunt cele două Taine profund integrative de comuniune, căci prin ele Hristos se extinde în umanitate și încorporează sacramental, în Trupul Său pe credincioși. De aceea, s-a și spus că Tainele fac Biserica și că prin ele comunitatea creștină depășeșete dimensiunile pur umane și devine Biserică.

Biserica are toate condițiile obiective pentru a fi Sacrament, sursă a Tainelor ei. Condițiile subiective, depind de cei care primesc Tainele Bisericii. Legătura dintre Hristos și Biserică, constituie temeiul ei obiectiv de Sacrament general și sursă a sacramentelor sau Tainelor în sens restrâns. Biserica întreagă este plină de Hristos prin Duhul Său. Deci, și actele ei, în special cele instituite chiar de Hristos -Tainele- sunt pline de El și credincioșii care le primesc sunt încadrați și cresc în această ordine a Bisericii, în Trupul tainic al lui Hristos.

Biserica are în sânul ei pe Hristos pururea prezent și lucrător prin Duhul Său. Din Capul ei, Duhul Sfânt revarsă bogăția harului și darurile Sale peste mădularele Bisericii, care sunt credincioșii ei, atât timp cât aceste mădulare rămân în Biserică și nu se despart de aceasta.

Astfel, Biserica este misterul vast în care viețuiește și lucrează nevăzut Hristos Însuși pe care ea Îl experiază prin Duhul Sfânt. „Tainele nu sunt decât acte parțiale prin care se oferă fiecăruia în mod personal viața dumnezeiască a lui Hristos din Biserică, dar și prin care se adâncește însăși viața dumnezeiască a Bisericii, deci prin care crește și se hrănește Biserica”.

„Tainele sunt o înflorire sau dezvoltare a sacramentului Bisericii”. Acestă afirmație se poate face nu în sensul dezvoltării sale de-a lungul istoriei, ci mai degrabă în sensul activării unei puteri. Biserica în întregimea ei este un organism sacramental, un sacrament-sursă sau matrice, iar Tainele, fiecare în parte, sunt o acțiune sacramentală proprie și totuși legată și nedespărțită de sacramentalitatea Bisericii. Săvârșirea sau administrarea unor Ierurgii care împărtășesc daruri ale Duhului Sfânt, implică cu necesitate administrarea prealabilă a Tainelor, acelora care solicită un ajutor pentru sfințirea caselor lor.

Biserica, Sacrament-sursă este mâna lui Dumnezeu cu care El ne atinge pe fiecare în parte prin degetele acestei mâini, Tainele. Biserica atinge pentru prima dată pe om prin „nașterea din nou”, apoi continuă cu Mirungerea, iar pe urmă, prin Euharistie, îl hrănește ca pe copilul său și tot așa prin toate Tainele Bisericii.

Hristos se inserează în existența noastră umană legată de timp și de spațiu prin Biserică, pe care El a răscumpărat-o și prin diversele Taine prin care Hristos, prin Duhul Sfânt, se împărtășește fiecărui om în parte, pentru a crește în fiecare mădular al Trupului Său, El putând de altfel să se împărtășească și personal fiecăruia, în Biserică, sau prin Biserică, pentru a-l face mădular al Bisericii.

Tainele sunt ale Bisericii și aduc pe cei ce le primesc la Biserică, întrucât Hristos încorporând în Sine pe cei ce primesc Botezul, Mirungerea și Euharistia, îi încorporează în Biserica Sa. Firește, este vorba de o încorporare progresivă: Botezul este începutul acestei încorporări, iar Euharistia, adică împărtășirea cu Trupul și Sângele Mântuitorului, desăvârșește această încorporare în Hristos și în Biserică. Împărășirea tot mai mult, mai des și cu vrednicie de Hristos euharistic adâncește creșterea noastră în El, fiind ajutați de Duhul Sfânt, pe care noi Îl primim odată cu Hristos. „Deci, fiecare Taină în forma ei specifică, pune pe primitorul ei în legătură cu Biserica și îl pune într-o anumită relație cu Biserica. Dacă Botezul îl pune pe om într-o relație generală cu Biserica, făcând-l mădular al ei și făptură nouă, celelalte Taine adâncesc această relație și o concretizează în viața omului”.

Efectul imediat și principal al unei Taine este acela de a conduce pe cel ce a primit-o la Sacramentul prim de unde a ieșit această Taină însăși, ca o ramificare pentru a atinge pe acel om și acea situație a vieții sale.

Primitorul Tainei are experineța Bisericii, ca putere a lui Dumnezeu. Această experiență se dezvoltă și se nuanțează la cel care primește și alte Taine ale Bisericii sau se împărtășește tot mai des cu Trupul și Sângele lui Hristos, odată cu creșterea lui în virtute. Biserica este locul spiritual al trăirii continue a puterii lui Dumnezeu, putere pe care creștinul o simte că nu este din lumea aceasta și la care el aleargă pentru ajutor, pe care nicio putere din lumea aceasta nu i-l poate acorda. Astfel, fiecare Taină aduce o nouă experiere a lui Hristos și a Duhului Sfânt și prin aceasta a Bisericii înseși.

Cel ce face ca Taina să fie o experiere a lui Dumnezeu și o anume relație a celui ce o primește cu Biserica, este Sfântul Duh-Dumnezeu, pe care Îl primim în toate Tainele odată cu Hristos. Datorită Duhului Sfânt, semnul sau actul vizibil al Tainei este plin de realitate dumnezeiască. De exemplu, apa botezului nu este o apă obișnuită, ci este consacrată printr-o binecuvântare solemnă în vederea nașterii celei noi, spirituale, a celui ce se botează în această apă, în numele Persoanelor Sfintei Treimi: „Tu Însuți dar, iubitorule de oameni Împărate, vino și acum cu pogorârea Sfântului Duh și sfințește apa aceasta. Și îi dă ei harul izbăvirii, binecuvântarea Iordanului. Fă-o pe dânsa izvor de nestricăciune, har de sfințenie, dezlegare de păcate, vindecare de boli, diavolilor pieire, de puterile cele potrivnice neatinsă, plină de puterea îngerească…„. Deci, ea este plină de energiile dumnezeiești necreate pe care Duhul Sfânt le introduce în ea. De aceea, după săvârșirea Botezului, apa aceasta nu se aruncă oriunde, ci în loc curat.

Semnul sau simbolul sacramental nu lucrează prin el însuși, ci Duhul care îl infuzează, îl umple sau îl transformă chiar, este Acela care sensibilizează sufletele noastre pentru Dumnezeu și pentru Biserica Lui, ca semn și loc al puterii dumnezeiești.

Ca și Sfânta Euahristie, fiecare Taină în parte are o formulă specială, prin care Duhul Sfânt este invocat să se pogoare peste cei care primesc acele Taine. Aici trebuie să spunem că Taina are o destinație individuală, ceea ce se deosebește de celelalte Laude bisericești zilnice. Deși la săvârșirea Tainelor pot participa mai mule persoane, efectele lor se aplică doar celor sau celui care beneficiază de săvârșirea Tainei, de aceea unii liturgiști consideră că Sfintele Taine țin de cultul particular. Nu trebuie însă să uităm că ele fiind săvârșite în Biserică, aparțin de cultul public, iar efectele lor nu se răsfrâng numai aspura primitorilor, ci aceste efecte se răsfâng asupra întregii Bisericii.

Spuneam că fiecare Taină are o formulă liturgică specială, numită epicleză. Aceasta este rostiă de către preot sau episcop cu adâncă cutremurare, dar ea aparține Bisericii în întregimea ei și harul Duhului Sfânt se pogoară peste cel ce primește o Taină, pentru că acesta vrea să se adauge Bisericii, cum este cazul Tainelor de încorporare, sau vrea să crească în Biserică (Euharistia), purificându-se mereu de păcate și unindu-se cu Hristos tot mai strâns (Pocăința și Euharistia), sau să fie iconom al Tainelor lui Dumnezeu (Preoția), ori vindecare de boli (Maslul).

Astfel, chiar dacă preotul sau episcopul rostește acea epicleză și săvârșește acea Sfântă Taina, totuși nu el este cel care face acea lucrare cu propria sa putere, ci Cel ce este adevăratul săvârșitor al Tainelor, este Iisus Hristos, Dumnezeul-Om.

Având pe Hristos supremul lor săvârșitor sau ministru în Duhul Sfânt, prin mâinile episopului sau preotului în Biserică, Tainele ne împărtășesc harul dumnezeiesc ex opere operato.

În sens negativ, ex opere operato, sacramental, înseamnă că harul împărtășit prin Taine, nu este dependent de vrednicia sau sfințenia preotului sau episcopului și nici condiționat de credința primitorului. Hristos, prin Duhul Sfânt, de la invocarea episcopului sau preotului, săvârșește Taina, iar harul dumnezeiesc este expresia iubirii nemărginite a lui Dumnezeu față de om.

Pozitiv, ex opere operato, înseamnă că Taina este un act și o prelungirea a lui Hristos în noi prin harul Duhului Sfânt, care ni se împărtășește.

Sub caracterul lor eclesial, Tainele sunt misterul însuși al lui Hristos, în forma aplicată a cultului și ele comunică sau împărtășesc, în mod infailibil, harul dumnezeiesc, datorită Duhului Sfânt care este întotdeauna prezent în Hristos și vine odată cu Hristos în noi.

Referindu-ne la nevrednicia sau păcătoșenia preotului, putem cita pe Sfântul Chiril al Ierusalimului, care atrăgea atenția catehumenilor săi de a nu se apropia de botezător, privind persoana lui, ci amintindu-și de Duhul Sfânt. Însă chiar dacă viața preotului este nevrednică, acesta trebuie să aibă și să arate o intenție vizibilă de a celebra ceea ce Biserica celebrează în Taina respectivă, proclamând și repetând credința ei exprimată în cuvintele și gesturile consacrate și în rugăciunile Tainei. Aceasta este o condiție esențială pentru preot, căci el este iconom al Tainelor lui Hristos și are porunca divină de a săvârși Tainele numai în Biserică, din Biserică și pentru Biserică.

Spuneam că în afara Bisericii nu există Taine, ci în afara ei, acestea sunt simple ceremonii lipsite de conținut. Tainele, ca acte parțiale prin care se împărtășește fiecăruia în mod personal viața dumnezeiască a lui Hristos din Biserică, sunt acte eclesiale care manifestă și prelungesc sacramentalitatea Bisericii în sufletele mădularelor ei. Fără ea nu există Taine, precum și invers.

Ceea ce se transmite oamenilor prin Sfintele Taine este harul dumnezeiesc. Harul este absolut necesar mântuirii noastre. Necesitatea acestuia a arătat-o Mântuitorul Însuși, fie vorbind la modul general „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine” (Ioan XIV, 6), fie vorbind despre una sau despre altă Taină din cele șapte: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan III, 5). Astfel, mântuirea „nu este nici de la cel care voiește, nici de la cel care aleargă, ci de la Dumnezeu care mântuiește” (Romani IX, 16). Dar nimeni nu este silit să vină la cunoștința adevărului și să se mântuiască, căci Hristos spune: „Iată, Eu stau la ușă și bat; de va auzi cineva glasul Meu și va deschide ușa, voi intra la el și voi cina cu el și el cu Mine” (Apocalipsă III, 20).

„Dacă Harul este după învățătura Bisericii Ortodoxe, acel fluid al mântuirii și comuniunii spirituale personale mereu noi a lui Hristos în Duhul Sfânt cu credinciosul, în Biserică, atunci prin orice act sacramental, prin orice har obținut pe baza unei epicleze, Biserica se împărtășeșete de prezența și viața lui Hristos, care lucrează din ea și în ea Tainele și mântuirea noastră în general”.

Putem spune așadar, că „Biserica se arată prin Sfintele Taine nu ca prin simboluri, ci cum se arată inima prin mădulare, rădăcina unui arbore prin ramuri și, după expresia Mântuitorului, ca vița prin mlădițe. Căci aici nu este numai o identitate de numire sau o analogie de asemănări, ci identitate de realitate. Sfintele Taine sunt într-adevăr Trupul și Sângele lui Hristos, care pentru Biserica lui Hristos sunt adevărata hrană și adevărata băutură”.

Prin urmare „Biserica își împrospătează unirea sau legătura cu Dumnezeu prin Taine, care, pe de altă parte, numai în cadrul ei sau în ea se săvârșesc, ca tot atâtea prilejuri de noi întâlniri și împrospătări de comuniune ale unor membri ai ei cu Hristos, în cadrul ei, la cererea ei, în baza legăturii ei permanente cu El”.

I.1 Noțiunea de Sfântă Taină

„Cuvântul sacrament – în limba latină sacramentum, înseamnă jurământ, mister religios și este folosit pentru a descrie anumite rituri ale credinței creștine. „Vulgata redă cuvântul în unele locuri cu grecescul misterion care înseamnă mister, taină descoperită inițiaților, secret, învățătură tainică, ceea ce nu poate fi cuprins cu mintea (Marcu IV, 1 ; Luca VIII, 10 ; Romani XI, 25 ; I Cor. XV, 51 ; Coloseni II, 2 ; I Tesaloniceni II, 7 ; Efeseni V, 32). ”

În folosința timpurie eclesiastică, sacramentul a fost folosit cu un sens mai larg cu privire la orice respectare a unui ritual sau lucru sacru. În folosința de fiecare zi, cuvântul s-a aplicat în două moduri: „referitor la gajul sau zălogul încredințat spre păstrare publică de către părțile aflate în proces, ipotecat spre a fi folosit într-o cauză sacră și ca jurământul pe care un soldat roman îl depunea față de împărat și apoi referitor la orice alt jurământ. ”

Mai târziu aceste idei s-au combinat pentru a produce conceptul de rit sacru care era un gaj sau un simbol a cărui primire implica un jurământ de loialitate și aceasta a condus în timp la „limitarea cuvântului „sacrament” la riturile majore de instituire de instituire divină. ”

Într-un înțeles mai restrâns, taine sunt actele sfinte ale religiei creștine prin care se împărtășește credincioșilor harul dumnezeiesc. Prin această împartășire din harul dumnezeiesc, Sfintele Taine se deosebesc de toate celelalte simboluri. „Se numește taină, pentru că credem nu ceea ce vedem, ci unele vedem și altele credem", zice Sf. loan Gură de Aur, astfel observăm că, în înțeles restrâns sau special, taina este o lucrare sfântă, care a fost instituită de Însuși Dumnezeu întrupat și prin care se împărtășește credincioșilor în mod văzut, harul dumnezeiesc. . Mărturisirea Ortodoxă (I, 99) dă Sfintelor Taine următoarea definiție: „Taina este o lucrare sfântă, care împărtășește sufletului credincios arul nevăzut al lui Dumnezeu, sub o formă văzută, și care s-a așezat de Domnul nostru, rin mijlocirea căreia fiecare credincios primește dumnezeiescul har". „Tainele constau intr-un element natural și dintr-unul supranatural. . . sunt nu numai semne ale promisiunilor divine, ci și instrumente care lucrează necesar prin har asupra acelora care se apropie de e". (Mărturisirea lui Dositei, decr. 15).

I.2 Hristologia și eclesiologia Sfintelor Taine

Este îndeobște cunoscut că Biserica este Trupul lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt (Efeseni I, 23), căreia „Hristos Însuși, capul ei, i-a dat puterea și mijloacele vizibile de împărtășire a mântuirii realizate de El pentru întregul neam omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce și Învierea Sa din morți. Astfel, Hristos înviat și slăvit a asumat realități pământești ca să se împărtășească pe Sine Însuși și lucrarea Sa dumnezeiască” prin ele pentru mântuirea noastră, posibilitatea acestei asumări fiind dată de Întruparea Sa ca om.

Actele de împărtășire a lui Hristos, după cum am mai afirmat, sunt Tainele Bisericii, Biserica fiind ea însăși o taină și anume o Taină sursă generală și principală a altor taine ca una care participă direct la taina originară care este Hristos, fiind extensiunea și prelungirea în timp sau mediul de iradiere al lui Hristos, Taina întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu omul și al mântuirii omului.

Prin Sfintele Taine, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă și să consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtași la Paștele, moartea și Învierea Sa, ca membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc, deschide prin aceste porți ale harului intrarea în rai : „ Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine și pe cei ce vor să fie părtași îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca și El, ci doar să mărturisească moartea Domnului prin Botez și să-L vestească prin ungerea cu sfântul Mir și prin împărtășirea cu Sfânta Taină ce se săvârșește pe altarul Bisericii, unde, în chip neînțeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit și a înviat. Așa că, după ce i-a făcut să intre pe porțile Împărăției Sale, Domnul îi și încoronează pe cei ce îi urmează.

Și aceste porți sunt cu mult mai însemnate și mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porțile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă nu a trecut înainte prin cele dintâi”

Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. „ Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să producă modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele lumii, ci și să producă această energie, ca un efect al energiei Lui spirituale, imprimând în ea potențial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau așa zisele « rațiuni » ale lucrurilor, de care vorbesc Sfinții Părinți. „

La baza concepției despre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om, dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului, și a trupului său, ci e și o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu care omul se pune de acord și căruia i se deschide prin credință, în ambianța Bisericii.

„ În Taină nu se poate trasa o frontieră între mișcarea omului care lucrează și puterea Duhului Sfânt ”, dar mișcarea si lucrarea sunt rodul conlucrării între voința umană deliberativă și har.

Odată ce a primit harul în ea, voința umană nu mai este singură, de sine, ci e penetrată și modelată de har, adică este în comuniune cu Hristos cel lucrător în om. Voința umană, soarbe din iubirea lui Hristos, susținută de voința Lui față de noi, pentru a se umple ea însăși de iubire. Iată deci că dialogul dintre voința lui Hristos și voința noastră este un dialog al iubirii ; al iubirii desăvârșite a lui Hristos infuzate nouă prin Sfintele Taine și al iubirii sau voinței noastre în creștere, căci spune Sf. Nicolae Cabasila „ …iubirea este virtutea voinței. Când deci după toată călăuzirea și purtarea de grijă a voinței, Dumnezeu cere roade, este vădit că El rămâne în voința noastră și că depune în ea puterea și dispoziția spre bine. Deci și Botezul de aceea ni l-a dat și de aceea l-a instituit între celelalte Taine, ca să facă în noi voința bună…Și toată puterea Tainelor și viața cea nouă e pentru voință. ”

Sfintele Taine revarsă în om viața divină, adică energiile dumnezeiești ale Sfintei Treimi, sălășluite în umanitatea Fiului și coborâte în noi prin Duhul Sfânt. Ele au rostul de a preface treptat existența credincioșilor după chipul Omului-Hristos. În acest proces, fiecare taină își are rolul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau în legătură internă întreolaltă.

Ele toate comunică același Duh, aceeași energie divină a lui Hristos cel înviat și proslăvit ca om, dar nu toate la fel, ci din oceanul acestei energii, ceea ce se potrivește cu starea credinciosului. Toată energia lui Hristos cel înviat și înălțat s-a revărsat în umanitatea Lui și a ridicat-o la această stare prin faptul central al morții, prin faptul jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în fața Tatălui. Energia dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea bogăției copleșitoare a prezenței lui Hristos în dispoziția totalei Lui dăruiri Tatălui. De aceea toate efluviile de har ce ni se conferă nouă credincioșilor prin diferitele taine, izvorăsc din această continuă stare de jertfă, care este în același timp o continuă plinătate de viață a lui Hristos ca om și produc în noi aceeași stare ; și numai întrucât produc aceeași stare ne și mântuiesc.

Prin fiecare taină participăm la toate actele mântuitoare ale Domnului, sau la Domnul înviata în care sunt concentrate toate faptele mântuitoare ale Sale, energia tuturor. Dar, întrucât inima acestor acte este moartea și Învierea, prin toate Tainele participăm la moartea și Învierea Lui, însă în grade diferite.

Trup tainic al lui Hristos, Biserica împlinește sfințirea și mântuirea noastră ; Biserica este „ Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți „ (Efeseni I, 23) ; Biserica este o prezență vie, teandrică, constituită dintr-o comuniune de persoane umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, ea fiind trupul iar credincioșii mădularele : „ Capul este întreg în tot corpul și fiecare mădular al corpului se simte aparținând lui Dumnezeu întreg, dar capul rămâne cap, mădularele rămân mădulare și trupul rămâne trup, dar nici unul dintre acestea nu poate fi ceea ce este decât păstrându-se în existență, ca atare și celelalte. „ tot ceea ce se petrece în Biserică își are ca inițiator Capul ei, care este Hristos. Tainele sunt ale Bisericii și tot Biserica săvârșește Tainele pe care Hristos-Capul le-a instituit.

Sfintele Taine realizează și exprimă totodată Biserica ca și comunitate sobornicească și sacramentală a oamenilor. “Articularea Sfintelor Taine în viața Bisericii și a oamenilor o face credința Bisericii de care depinde însăși lucrarea mântuitoare a acestora. Credința Bisericii…ține de fidelitatea acesteia față de Sfânta Scriptură și față de Sfânta Tradiție. ”

Am arătat că Biserica este Taină, sursă a Tainelor căci în ea Hristos îi încorporează pe credincioși în Sine, extinzându-se în ei prin Duhul Sfânt. Astfel, “dacă Biserica este sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu și totalitatea credincioșilor, Tainele, ca acte, sunt mijloace prin care se extinde și se menține continuu această legătură care constituie ființa Bisericii. ” Tainele sunt acte ale Bisericii totodată aceasta însemnând că „ prin ele acționează și Hristos dar și Biserica sau Hristos din și prin Biserică. Biserica nu e numai un rezultat al sacramentelor ci și condiție a lor. „

Totodată Tainele ca și dăruiri multiple și continue ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică sunt și prilejul chemării și pogorârii Duhului Sfânt „ după Cincizecime, Duhul Sfânt este acela care menținând-o ca pe un sacrament în totalitatea ei, o face, datorită acestei calități, sursă a actelor sacramentale, însă și rezultat mereu înnoit al lor, ceea ce pune în evidență faptul că Biserica, având în ea pe Hristos din care iradiază continuu Duhul, continuă în același timp să primească pe Duhul, să fie îmbogățită, înnoită și împrospătată de El prin sacramente. „

Concluzia este aceea că, odată intrată în istorie la Cincizecime, Biserica este prin Hristos în Duhul Sfânt condiție a Tainelor dar și rezultat al lor, fiindcă este condiție a lor. De aceea, în afară de Biserică nu pot fi Taine și ele trebuie săvârșite în Biserică, întru puterea lui Hristos și prin organele rânduite ce au puterea de a transmite harul dumnezeiesc prin Taine.

I.3 Necesitatea Sfintelor Taine în viața creștină

Necesitatea Sfintelor Taine este strâns legată de necesitatea harului pentru mântuire, întrucât Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos ca mijloace speciale de comunicare a harului dumnezeiesc în Biserică, rezultă că ele sunt absolut necesare pentru mântuire. Poate exista însă și posibilitatea ca, Dumnezeu să mântuiască pe unii și în afara Bisericii și implicit a Sfintelor Taine, „în cazul în care aceștia n-au cunoștință sau nu pot beneficia de ele, dar nu în cazul că le resping. Oricum, acestea sunt excepții care confirmă regula și nu infirmă caracterul necesar al Sfintelor Taine. ” Romano-catolicii susțin că aceștia se mântuiesc cu siguranță, ceea ce probabil, dar conform Sfintei Scripturi și Sfintei Tradiții acest lucru nu este sigur. Sfânta Scriptură ne spune că cel ce nu primește Sfintele Taine, nu va intra în împărăția cerurilor, fără a preciza vreo excepție sau vreun motiv de neprimire mai special. Desigur că Dumnezeu este atotputernic și poate trece peste orice motiv și „poate acorda mântuirea în chip excepțional, altfel decât prin Sfintele Taine , așa cum a făcut cu tâlharul de pe Cruce. ”

Totuși ceea ce trebuie reținut în legătură cu Sfintele Taine este că cel ce le nesocotește ca mijloace de împărtășire a harului dumnezeiesc instituite de Insuși Dumnezeu, nu se va mântui.

Tainele de Inițiere în viața Creștină

II.1 Tainele încorporării în Hristos potrivit Sfintei Scripturi

Mântuirea și îndumnezeirea nu pot fi lucrate numai de om ci cu ajutorul harului divin (Ioan XIV, 6; Ioan XIV, 13; Filipeni II, 13).

Ajutorul lui Dumnezeu, harul divin, ne vine prin Sfintele Taine în Biserică, iar cel ce ne-a dăruit acest ajutor nu poate fi decât Hristos Însuși, care a unit în Sine după Ipostas, divinul cu umanul pentru veșnicie. Instituirea Tainelor Bisericii ține de Hristos, căci unirea unei realități supranaturale, harul, cu o lucrare sensibilă a Bisericii nu poate fi o lucrare așezată de oameni.

Sfintele Taine au fost preînchipuite în Vechiul Testament, ritualurile de atunci fiind o umbră a celor viitoare.

În Vechiul Testament, Botezul a fost preînchipuit de mai multe evenimente. Se crede că vechimea acestei Taine a Botezului este încă de la întemeierea lumii când Duhul lui Dumnezeu se purta deaspura apelor, după cum aflăm din cartea Facerii: „Și pământul era netocmit și gol. Întuneric era deasupra adâncului și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor”(Facere I, 2), prin acest verset înțelegându-se că Duhul Sfânt Își făcea lucrarea Lui de sfințire.

O primă dovadă clară este faptul că oamenii din legea cea veche se tăiau împrejur la opt zile după naștere, acesta reprezentând legământul lor cu Dumnezeu. Însăși Mântuitorul a respectat această poruncă dată de Dumnezeu în Vechiul Testament. Astfel, Dumnezeu îi spune lui Avraam când aceste era de 99 de ani, că legământul dintre El și oameni va fi tăierea împrejur: „Iar legământul dintre Mine și tine și urmașii tăi din neam în neam, pe care trebuie să-l păziți, este acesta: toți cei de parte bărbătească ai voștri să se taie împrejur. Să vă tăiați împrejur și acesta va fi semnul legământului dintre Mine și voi. În neamul vostru, tot pruncul de parte bărbătească, născut la voi în casă sau cumpărat cu bani de la alt neam, care nu-i din seminția voastră, să se taie împrejur în ziua a opta. Numaidecât să fie tăiat împrejur cel născut în casa ta sau cel cumpărat cu argintul tău și legământul Meu va fi însemnat pe trupul vostru, ca legământ veșnic. Iar cel de parte bărbătească netăiat împrejur, care nu se va tăia împrejur, în ziua a opta, sufletul acela se va stârpi din poporul său, căci a călcat legământul Meu”. (Facere XVII, 10-14).

Potopul lui Noe, este considerat ca fiind și el o preînchipuire a Botezului ce va veni în Legea cea nouă. Prin potop omenirea a dispărut, doar cei din corabia lui Noe rămânând în viață. Datorită păcatelor omenești, Dumnezeu a curățit lumea de aceste păcate, lăsând în viață doar pe cei care au ascultat de poruncile Lui și s-au supus întru totul voii Sale. ,,Apa este, așadar, cea în care se scufundă trupul. Ca să se spele tot păcatul trupesc. Se îngroapă în ea toată fărădelegea. Lemnul este cel pe care a fost răstignit Domnul Iisus, când a pătimit pentru noi. Porumbelul este acela sub al cărui chip a coborât Duhul Sfânt, după cum ai învățat din Noul Testament, și El îți insuflă pacea sufletului, liniștea minții. Corbul este chipul păcatului, care se duce și nu se mai întoarce dacă se va păstra și în tine paza și icoana dreptății”, după cum ne relatează Sfântul Ambrozie al Milanului.

Tot în Vechiul Testament ne mai este amintit un episod când Neeman, căpetenia oștirii regelui Siriei care era bonlav de lepră, s-a cufundat de șapte ori în apele Iordanului împlinind porunca proorocului Elisei pentru a-și vindeca boala și a recâștiga curăția trupească. Redăm mai departe integral acest text din Sfintea Scriptură pentru a se înțelege mai bine acest episod vechi-testamentar. ,,Neeman, căpetenia oștirii regelui Siriei, era om de seamă și cu trecere înaintea stăpânului său, pentru că prin Domnul dăduse biruință Sirienilor. Dar acest ostaș vrednic era lepros. O dată Sirienii au ieșit în cetate și între altele luaseră din pământul lui Israel o copilă, care acum slujea la femeia lui Neeman. Aceasta a zis către stăpâna sa: “O, dacă stăpânul meu s-ar duce la proorocul cel din Samaria, de bună seamă s-ar tămădui de lepră”. Atunci s-a dus Neeman și a spus aceasta stăpânului său: “Așa și așa zice fetița cea din pământul lui Israel”. Iar regele Siriei a zis către Neeman: “Scoală și du-te și voi trimite și eu scrisoare regelui lui Israel”. Și s-a dus Neeman, luând cu sine zece talanți de argint, șase mii de sicli de aur și zece rânduri de haine; Și a dus regelui lui Israel scrisoarea în care zicea: “Împreună cu scrisoarea aceasta, trimit pe Neeman, sluga mea, ca să cureți lepra de pe el”. Când a citit regele lui Israel scrisoarea, și-a rupt hainele sale și a zis: “Au doară eu sunt Dumnezeu, ca să omor și să fac viu, de trimite el la mine, ea să vindec pe acest om de lepră? Iată acum să vedeți și să știți că el caută pricină de dușmănie împotriva mea”. Când însă a auzit Elisei, omul lui Dumnezeu, că regele lui Israel și-a rupt hainele sale, a trimis să i se spună regelui: “Pentru ce ți-ai rupt tu hainele tale? Lasă-l să vină la mine și vor cunoaște că este prooroc în Israel”. Și a venit Neeman cu caii și cu căruța sa, oprindu-se la poarta casei lui Elisei. Iar Elisei a trimis la el pe sluga sa să-i zică: “Du-te și te scaldă de șapte ori în Iordan, că ți se va înnoi trupul tău și vei fi curat!” Neeman însă s-a mâniat și a plecat, zicând: “Iată, socoteam că va ieși el și, stând la rugăciune, va chema numele Domnului Dumnezeului său, își va pune mâna pe locul bolnav și va curăți lepra. Au doară Abana și Farfar, râurile Damascului, nu sunt ele mai bune decât toate apele lui Israel? Nu puteam eu oare să mă scald în ele și să mă curăț? Și așa s-a întors și a plecat mânios. Dar slugile lui, apropiindu-se, i-au grăit și i-au zis: “Stăpâne, dacă proorocul ți-ar fi zis să faci ceva însemnat, oare n-ai fi făcut? Cu atât mai vârtos trebuie să faci când ți-a zis numai: Spală-te și vei fi curat!” Atunci el s-a coborât și s-a cufundat de șapte ori în Iordan, după cuvântul omului lui Dumnezeu, și i s-a înnoit trupul ca trupul unui copil mic și s-a curățit. Atunci s-a întors la omul lui Dumnezeu cu toți cei ce-l însoțeau și, venind, a stat înaintea lui și a zis: “Iată am cunoscut că în tot pământul nu este Dumnezeu decât numai în Israel! Deci, ia un dar de la robul tău!” Iar Elisei a zis: “Pe cât este de adevărat că Domnul, înaintea Căruia slujesc, este viu, tot atât este de adevărat că nu voi primi”. (IV Regi V, 1-16).

Și proorocul David, autorul psalmilor, amintește atât de o curățire interioară de păcate prin stropirea cu isop, cât și de o spălare a trupului care au ca efect direct, după cum lasă să se înțeleagă versetul 8 al psalmului 50, iertarea efectivă a păcatelor: “Stropi-mă-vei cu isop și mă voi curăți; spăla-mă-vei și mai vârtos decât zăpada mă voi albi” (Paslmi L, 8).

O altă preînchipuire a Botezului în Vechiul Testament este trecerea prin Marea Roșie a evreilor când au fost eliberați din robia egipteană. Acest lucru reiese din faptul că egiptenii au murit, iar evreii care s-au eliberat au rămas vii, apa mării fiind cea care ia vina păcatului și tot ea șterge greșeala, evlavia și nevinovăția rămânând ocrotite în continuare.

Unii Sfinți Părinți, ca Sfântul Ambrozie, consideră o prefigurare a Botezului din Vechiul Testament și o minune făcută de Moise, când umblând trei zile prin pustie cu fii lui Israel, a transformat apa amară în apă dulce și bună se băut: ,,Apoi a ridicat Moise pe fiii lui Israel de la Marea Roșie și i-a dus în pustia Șur și au mers trei zile prin pustie și n-au găsit apă. Au ajuns apoi la Mara, dar n-au putut să bea apă nici din Mara, că era amară, pentru care s-a și numit locul acela Mara. De aceea cârtea poporul împotriva lui Moise și zicea: “Ce să bem?” Atunci Moise a strigat către Domnul și Domnul i-a arătat un lemn; și l-a aruncat în apă și s-a îndulcit apa. Acolo a pus Domnul poporului Său rânduieli și porunci și acolo l-a încercat și i-a zis: De vei asculta cu luare-aminte glasul Domnului Dumnezeului tău și vei face lucruri drepte înaintea Lui și de vei lua aminte la poruncile Lui și vei păzi legile Lui, nu voi aduce asupra ta nici una din bolile pe care le-am adus asupra Egiptenilor, că Eu sunt Domnul Dumnezeul tău Care te vindecă. Apoi au venit în Elim. Și erau acolo douăsprezece izvoare de apă și șaptezeci de pomi de finic. Și au tăbărât acolo lângă apă” (Ieșire XV, 22-27). Comentariul Sfântului Părinte despre acest eveniment este următorul: “Moise a aruncat un lemn în ea și s-a făcut dulce. Firește, fără semnul Crucii Domnului apa nu era de niciun folos pentru mântuirea ce avea să vie: dar după ce a fost sfințită prin taina Crucii mântuitoare, atunci a devenit bună pentru baia duhovnicească și pentru paharul mântuirii. Așadar, precum Moise, adică proorocul, a aruncat lemnul în acel izvor, tot așa preotul aruncă în această fântână baptismală semnul Crucii Domnului și apa se face dulce (potrivită) pentru har”.

Taina Mirungerii a fost și ea prefigurată în Vechiul Testament. Această Taină a fost profețită în Vechiul Testament prin patriarhul Iacov. Pe când dormea el cu capul pe o piatră, noaptea i S-a arătat Dumnezeu în vis deasupra unei scări care ajungea până la cer și pe care îngerii Lui se suiau și coborau. Și deșteptându-se el din somn, a zis : “Cât de înfricoșat este locul acesta! Aici este Casa lui Dumnezeu, aici este Poarta cerurilor!”. Și Iacov s-a sculat  dimineața și a luat piatra pe care o pusese căpătâi și a pus-o stâlp de aducere aminte și “a turnat untdelemn pe vârful ei” (Facere XXVIII, 11-18). Ungerea pietrei cu untdelemn închipuie tocmai ungerea creștinului cu untdelemn sfințit, adică cu Sfântul Mir, sub pecetea Duhului Sfânt, după Scripturi: “Și voi înșivă (creștinii), ca pietre vii sunteți zidiți, ca să fiți casă duhovnicească” (I Petru II, 5 ; Evrei III, 6). “Pietre vii” sunt numiți creștinii, iar ungerea pietrei de către Iacov, cu untdelemn, a însemnat ungerea pietrelor celor vii (a creștinilor) prin Duhul Sfânt, cu untdelemn sfințit.

În Legea Veche a lui Moise erau unși cu untdelemn sfințit de către arhierei numai regii (I Regi X, 1; XVI, 1-13). Și aceasta era o profeție despre mirungerea creștinilor. Mirungerea înseamnă revărsarea darurilor Duhului Sfânt de către Hristos asupra celor botezați. Și această nouă revarsare a darurilor Duhului Sfânt, pe care o prilejuiește Taina Mirungerii, asupra celor botezați, este profețită în Vechiul Testament (Iezechiel XXXVI, 27; Ioel III, 1-2).

Taina Sfântului Mir este legată de făgăduința făcută Apostolilor că le va transmite pe Duhul Sfânt (Luca XXIV, 49; Ioan XIV, 16-26) și de împlinirea acestei făgăduințe la ziua Cincizecimii (Fapte II, 1-4), zi în care s-a întemeiat în chip văzut Biserica lui Hristos, al cărei Cap și este.

În Vechiul Testament, ungerea cu Sfântul Mir a fost preînchipuită și de ungerea lui Aaron de către Moise ca arhiereu, după ce fusese spălat în apă. În Legea Veche, ungerea cu untdelemn sfințit era săvârșită ca ungere sacerdotală, pentru sfințirea preoților. După porunca lui Dumnezeu, Moise îl investește ca preot pe Aaron, turnând pe capul lui mir: „Apoi să aduci pe Aaron și pe fiii lui la intrarea cortului adunării și să-i speli cu apă…Apoi să iei untdelemn de ungere, și să-i torni pe cap si să-l ungi” (Ieșire XXIX, 4, 7).

Mirul era preparat din cele mai bune mirodenii, iar cei unși cu el se sfințeau ca slujitori ai Domnului. Porunca lui Dumnezeu a fost implicită întocmai: „După aceea a turnat Moise mir pe capul lui Aaron și l-a uns și la sfințit”. (Levitic VIII, 12).

Prin ungere erau investiți și regii. Samuel îl unge rege pe Saul și Duhul Domnului coboară peste el, primind darul proorociei (I Regi X, 1-10). Ungerea cu mir era considerată în Vechiul Testament ca pecetea unei împărtășiri sfinte (Psalmi II, 2).

Prin ungere erau consacrați, astfel preoții, regii și profeții Vechiului Legământ, aceasta însoțind o lucrare dumnezeiască, o ungere cu Duhul lui Dumnezeu.

În cartea lui Isaia, ungerea cu mir și cu Duh devine semnul distinctiv al „Alesului” lui Dumnezeu, al „Unsului” prin excelență, adică a lui Mesia: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor”(Isaia LXI, 1). Ungerea cu Duhul Sfânt va fi semnul caracteristic al Preotului, Profetului, Alesului și Slujitorului (Robului) lui Dumnezeu, al Mântuitorului așteptat, de unde îi va veni și numele de Mesia, Unsul, Hristos.

Ultimul dintre profeții Vechiului Testament, Sfântul Ioan Botezătorul, va recunoaște pe „Alesul” lui Dumnezeu în momentul ungerii Sale cu Duhul Sfânt, la ieșirea din apa Iordanului: „Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul Sfânt pogorându-se și rămânând peste El, Acela este Cel ce botează cu Duh Sfânt” (Ioan I, 33).

Sfânta Euharistie în Vechiul Testament a fost preînchipuită prin diferitele jertfe de animale ce se aduceau la Templul lui Dumnezeu. Unele erau pentru iertare, altele erau pentru ispășire, altele erau pentru păcate, etc. Iar această minune a minunilor – ca pâinea și vinul să fie prefăcute în Trupul și Sângele Domnului, spre a le manca și a le bea creștinii – a fost dată spre săvârșire numai Apostolilor Săi, episcopilor și preoților hirotoniți prin alegerea și punerea mâinilor preoțesti (Tit I, 3-9). Creștinii ceilalți – oricât de buni ar fi ei înaintea lui Dumnezeu și oricâte minuni ar face – nu pot săvârși Taina “frângerii pâinii”, ci numai episcopii și preoții. Acest lucru este dovedit în mod limpede de Scriptura Vechiului și Noului Testament. Astfel, în Legea Veche, Dumnezeu a orânduit preot pe Aaron și pe copiii copiilor lui, din neam în neam, până avea să vină Mesia, iar cei ce au îndrăznit să slujească fără să fie din neamul lui Aaron preotul au fost pedepsiți (Numerii III, 10; XVI, 1-50; I Regi XIII, 1-14; II Paralipomena XXVI, 16-18). În Noul Testament, Domnul nostru Iisus Hristos, schimbând preoția și Legea Veche (Evrei VII, 12), a orânduit preoția nouă ca putere de a lucra cele sfinte și de a ierta păcatele – ca și El Însuși – celor ce se pocăiesc (Ioan XX, 19-23; Apocalipsă I, 6; V, 10; II Corinteni V, 18-20; I Corinteni IV, 1; Psalmi XIII, 9-16).

Astfel, această minunată hrană – Trupul și Sângele Domnului – se dăruiește numai prin preoții creștinii. Cine vrea să se mântuiască merge la Biserică și primește această hrană duhovnicească a lui Hristos, căci se dă în dar (Isaia LV, 1-13; Maleahi I, 11; Apocalipsă XXI, 6; Romani V, 14-16). Sfântul Apostol Pavel spune: “Paharul binecuvântării pe care-l binecuvântăm nu este, oare, împărtășirea cu Sângele lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este, oare, împârtâșirea cu Trupul lui Hristos?” (I Corinteni X, 16). Despre acest Sânge euharistic ni se spune: “Iar dacă umblăm întru lumină, precum El este în lumină, atunci avem împărtășire unul cu altul și sângele lui Iisus, Fiul Lui, ne curățește pe noi de orice păcat”. (I Ioan I, 7).

A fost preînchipuită în Vechiul Testament și de jertfa lui Melchisedec și de mana cerească. Și în Noul Testament avem mărturii despre Tainele de încorporare în Hristos. Aceste dovezi sunt însă mai clare, mai multe și mai precise decât în Vechiul Testament, căci ele au fost instituite de Însuși Hristos, Fiul lui Dumnezeu.

Începem cu Taina Botezului, care pentru Sfinții Părinți înseamnă intrarea în raiul duhovnicesc, care este Biserica, după ce „am dezbrăcat haina noastră de piele spre a ne îmbrăca cu purpura aurită a membrilor ei”. Această Taină a fost instituită de Mântuitorul Hristos, momentul instituirii fiind considerat, după învățătura Bisericii, porunca expresă de la Matei XXVIII, 19: „mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh”. Taina a fost preînchipuită în Vechiul Testament de circumciziune sau de tăierea împrejur (Coloseni II, 11-13), de potop (I Petru III, 20-21), de trecerea prin Marea Roșie (I Corinteni X, 1-2), de scăldătoarea Vitezda (Ioan V, 1-7). Dar acestea erau doar umbră a celor viitoare

Botezul este Taina încorporării noastre în Hristos, taina renașterii noastre spirituale (Ioan III, 6) de la care nu trebuie îndepărtat nimeni, nici chiar copiii (I Corinteni I, 16; Fapte XVI, 15) pe care i-a primit Mântuitorul și urmând plida Acestuia și Ucenicii Săi. Pentru faptul că aceștia nu-și pot mărturisi credința, avem pilda cu Mântuitorul care acceptă credința unora pentru alții (Matei VIII, 5-13). Fără această Sfântă Taină, Hristos ne spune că nimeni nu poate intra în Împărăția Cerurilor: „Iisus a răspuns: Adevărat, adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu” (Ioan III, 5).

Alte texte scripturistice din Noul Testament ne arată și mai clar necesitatea și dovada primirii Botezului: „Iar Petru a zis către ei: Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor voastre, și veți primi darul Duhului Sfânt” (Fapte II, 38).

Un alt text nou testamentar ne spune: „Și acum de ce zăbovești? Sculându-te, botează-te și spală-ți păcatele, chemând numele Lui” (Fapte XXII, 16), iar altul ne arată și el necesitatea primirii Botezului: ,,Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Romani VI, 3-4).

Și în Epistola I scrisă Corintenilor de către Sfântul Apostol Pavel ni se relatează: ,,Și așa erați unii dintre voi. Dar v-ați spălat, dar v-ați sfințit, dar v-ați îndreptat în numele Domnului Iisus Hristos și în Duhul Dumnezeului nostru” (I Corinteni VI, 11).

Sfântul Pavel, adresâdu-se către ucenicul său Tit, îi spune acestuia: ,,El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârșite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia nașterii celei de a doua și prin înnoirea Duhului Sfânt” (Tit III, 5).

Taina Mirungerii în Noul Testament este amintită în numeroase texte scripturistice. Porunca formală de instituire a acestei Taine nu avem, deși este atestată în multe locuri, nu numai în Noul Testament, ci și în Vechiul Testament (Iezechiel XXXVI, 25-27; Ioil III, 1-2) și tocmai de aceea nu este clar delimitat momentul instituirii considerat de către unii cel din II Corinteni I, 20-22: „Căci toate făgăduințele lui Dumnezeu, în El, sunt da; și prin El, amin, spre slava lui Dumnezeu prin noi. Iar Cel ce ne întărește pe noi împreună cu voi, în Hristos, și ne-a uns pe noi este Dumnezeu, Care ne-a și pecetluit pe noi și a dat arvuna Duhului, în inimile noastre”, de alții cel din Fapte VIII, 17: „Atunci își puneau mâinile peste ei, și ei luau Duhul Sfânt”, iar de alții cel de la Luca XXIV, 49: „Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă ședeți în cetate, până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus”; Ioan II, 20 sau I Ioan II, 27: „Cât despre voi, ungerea pe care ați luat-o de la El rămâne întru voi și n-aveți trebuință ca să vă învețe cineva, ci precum ungerea Lui vă învață despre toate, și adevărat este și nu este minciună, rămâneți întru El, așa cum v-a învățat”. Chiar dacă Mântuitorul Hristos nu a dat o poruncă formală privind Taina Mirungerii, totuși El a prevestit-o ca împlinindu-se în momentul întemeierii Bisericii, când spune: ”Iar voi veți fi botezați cu Duhul Sfânt nu mult după aceste zile” (Fapte I, 5), adică după ziua când S-a înălțat la cer. Iar că această Taină este cuprinsă implicit în cuvintele Mântuitorului, ne-o arată Sfântul Evanghelist Ioan „Cel ce crede în Mine, precum a zis Scriptura: râuri de apă vie vor curge din pântecelelui. Iar aceasta a zis-o despre Duhul Sfânt, pe care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus nu fusese încă preaslăvit” (Ioan VII, 38-39). Taina este pusă în practică de Sfinții Apostoli imediat după Botez.

Despre Taina Sfintei Euharistii putem spune că a fost instituită de Mântuitorul la Cina cea de Taină poruncind totodată Apostolilor să facă aceasta spre pomenirea Sa.

Sfânta Euharistie nu a fost doar o comemorare. Nu este de tăgăduit acest lucru, pentru că prin ea comemorăm moartea Domnului și o vestim, cântărindu-ne totodată credința și evlavia noastră. Ea are și caracter de Taină, pentru că împărtășește harul Duhului Sfânt care iartă păcatele și sfințește. Pe lângă aceste două caractere, Euharistia mai este și jertfă, ea fiind Trupul și Sângele Domnului care se frânge și se varsă pentru noi spre iertarea păcatelor.

Și despre această Taină găsim citate biblice, care ne dovedesc necesitatea primirii Trupului și Sângelui lui Hristos, dar și importanța ei în procesul mântuirii noastre.

„Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi” (Luca XXII, 19-20; Marcu XIV, 22-25; Matei XXVI, 26-29). Cuvintele ”Acesta este Trupul Meu” și ”Acesta este Sângele Meu”, arată clar prefacerea pâinii și a vinului în Trupul și Sângele lui Hristos. Dacă nu ar fi adevărat, nu ar mai fi osândiți cei care primesc cu nevrednicie Sfânta Împărtășanie (I Corinteni XI, 27-30).

Din textele de mai sus vedem că Tainele încorporării în Hristos sunt cele trei Taine prin care orice om își face intrarea în sânul Bisericii și prin care el se unește cu Hristos.

Nu trebuie să omitem a spune că garantul credinței pentru botezul primit de cineva este nașul celui ce se botează, iar prin credința nașului, arătată prin rostirea Crezului și a cuvintelor „mă unesc cu Hristos și cred Lui, ca unui Dumnezeu…” acel nou botezat (neofit) s-a unit cu Persoana lui Hristos și prin Acesta s-a unit și cu Biserica.

Astfel, conform Sfintei Scripturi, atât a Vechiului, cât și a Noului Testament există trei Taine ale încorporării în Hristos și în Biserică, primele două fiind primite o singură dată de către o persoană, căci acestea nu se pot repeta, adică Botezul și Mirungerea, ci doar Sfânta Euharistie, cea de-a treia, se poate administra ori de câte ori creștinul este vrednic de a o primi.

II.2 Tainele încorporăii la Sfinții Părinți

Cunoașterea de către credincioși, constituia în Biserica veche un obiect al învățământului catehetic. De aceea, cele dintâi explicări liturgice care s-au păstrat au scop și caracter catehetic și provin toate din epoca de a aur a disciplinei catehumenatului (sec. IV și V).

Comentariile liturgice care s-au păstrat sunt opera marilor cateheți din acele vremuri, fiind alcătuite în vederea instruirii și inițierii catehumenilor ce se pregăteau pentru primirea Tainei Botezului, sau a neofiților care îl primiseră deja. Ele au un caracter de popularizare și forma de expunere didactică sau omiletică, fiind ori simple cateheze, ori predici catehetice. „Ca înfățișare și cuprins, aceste comentarii sunt felurite, deosebindu-se între ele după scopul urmărit de autor, după punctul de vedere care predomină în preocupările sale, după metoda folosită sau după felul de expunere”.

Aceste comentarii au fost scrise și rostite în cadrul unui curs sistematic de inițiere în doctrină, cultul și morala creștină, care se ținea de regulă în Biserică și prin care se tâlcuiau, din domeniul cultului, mai ales cele trei Taine al inițierii creștine, pe care le primea orice nou convertit la intrarea în Biserică: Botezul, Mirungerea și Euharistia.

Comentarii liturgice sub formă de omilii sau lecții catehatice, ni s-au păstrat de la mulți comentatori și cateheți din secolul al IV-lea și al V-lea, atât răsăriteni, cât și apuseni, dintre care cei mai importanți sunt: Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Chiril al Ierusalimului, Teodor de Mopsuestia și Sfântul Ambrozie al Milanului.

Astfel, aceștia vorbesc despre Sfintele Taine ale încorporării ca fiind Tainele prin care creștinul se unește cu Hristos și prin care el este introdus în biserică. Referitor la Sfântul Botez, Sfântul Ambrozie al Milanului, ne spune că semnele din Vechiul Testament care făceau referire la botez, au fost doar o umbră a celor viitoare. „Voind Dumnezeu să îndrepte ceea ce era stricat, a dat potopul și a poruncit dreptului Noe să se urce în corabie. Iar acesta, după terminarea potopului, a trimis mai întâi un corb, apoi a trimis un porumbel, despre care Sfânta Scriptură ne spune că s-a întors cu o ramură de măslin (Facere VIII, 1). Vezi apa, lemnul, privește porumbeleul și te mai îndoiești de Taină? Apa este așadar cea în care se scufundă trupul, ca să se spele tot păcatul trupesc. Se îngroapă în ea toată fărădelegea. Lemnul este cel pe care a fost răstignit Mântuitorul când a pătimit pentru noi. Porumbleul este aceal sub al cărui chip S-a pogorât Sfântul Duh la Botez (Matei III, 16) și El își insuflă pacea sufletului, liniștea minții. Corbul este chipul păcatului care se duce și nu se mai întoarce dacă se va păstra în tine paza și icoana dreptății. Iar corabia este Biserica.” Și tot el ne spune și de simbolismul apei de la Botez: „La Merra era apa tare amară; Moise a aruncat un lemn în ea și s-a făcut dulce. Fierște, fără semnul Crucii Domnului nu era de nicun folos pentru mântuirea ce avea să fie; dar după ce a fost sfințită prin semnul Crucii mântuitoare, atunci a devenit bună pentru baia duhovnicească…La Ierusalim era o scăldătoare (Vitezda) în care se însănătoșea în fiecare an câte un om; dar nimeni nu se tămăduia înainte de a se fi coborât îngerul. Se tulbura apa din pricina necredincioșilor ca să le fie semn că îngerul coborâse. Pentru aceia era un semn, pentru tine credința. Pentru aceia se cobora un înger, pentru tine se coboară Sfântul Duh, pentru aceia se tulbura un lucru creat, pentru tine lucrează Hristos Însuși, Stăpânul creației. Paraliticul aștepta un om. Pe cine? dacă nu pe Domnul Iisus Hristos, Cel născut din Fecioară, prin a cărui venire să nu mai însănătoșească umbra pe unul, ci adevărul pe toți.”

Toți Sfinții Părinți vorbesc și despre Taina Mirungerii și administrarea ei. Astfel, Sfântul Ciprian scrie vorbind despre textul de la Fapte VII, 17, că: „aceasta se mai face încă la noi…”. Părintele Nicolae Chițescu în articolul citat, spune că Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbește astfel despre Taina Mirungerii: „ În același fel ca și Hristos la Iordan, voi când ați ieșit din apa băii sfinte ați și primit ungerea care e cu chipul Aceluia cu care a fost uns Hristos, adică Duhul Sfânt”.

Și Sfântul Ambrozie arată că celor botezați li se adresează Hristos: „Pune-Mă ca un sigiliu pe inima ta, ca o pecete de brațul tău”.

Cât despre Sfânta Euharistie, Sfinții Părinți au fost categorici în a arăta că pâinea și vinul se transformă în Trup și Sânge, în urma epiclezei, omul unindu-se cu Hristos în chip real, primind nu numai harul ci pe Însuși Izvorul Harului și de aceea Sfânta Euharistie este numită și Taina Tainelor. Este adevărat că Sfinții Părinți vorbesc despre un simbolism în Euharistie, dar în acest simbolism este vorba despre Biserică, ca Trup tainic al lui Hristos. Astfel, părintele Nicolae Chițescu, citându-l pe unul dintre Sfinții Părinți, spune: „precum mulțimea bobițelor de struguri dau un singur vin și precum mulțimea boabelor de grâu dau o singură pâine- Trupul și Sângele Domnului- tot astfel mulțimea membrilor Bisericii fac un singur Trup, Trupul tainic al Domnului”.

În cele ce urmează voi enumera unele opere ale unor Sfinți Părinți, care s-au ocupat mai îndeaproape de aceste Taine de încorporare în Hristos.

Unul dintre ei este Sfântul Ambrozie al Milanului, care printre multele sale opere, se numără și două, deosebit de importante, consacrate rânduielii și explicării celor trei taine ale încorporării în Hristos.

Cea dintâi dintre aceste lucrări, pe care am citat-o și mai sus, cu titlul „ De Mysteriis”, constă dintr-o serie de cuvântări catehetice, adresate noilor creștini care primiseră Botezul în noaptea Paștilor.

În această operă, Sfântul Ambrozie „se adresează celor care primiseră Botezul și le explică semnificația profundă a gesturilor rituale care au fost săvârșite în fața lor. Pentru a preveni obiecțiile sau îndoielile care se puteau naște în sufletul lor, el explică neofiților că toate gesturile comportă un sens tainic, o eficacitate morală și sunt instrumente de regenerare, prefigurare atât de mult în istorisirile scripturistice”.

Cea de-a doua lucrare a Sfântului Ambrozie, cu titlul „De Sacramentis”, deși de o autenticitate discutabilă, prezintă o importanță deosebită pentru istoria cultului creștin din Apus, ea fiind unul dintre cele mai importante izvoare care dau informații clare și prețioase, despre rânduiala sau modul săvârșirii Tainelor creștine de inițiere și îndeosebi a Botezului, în vechiul rit galican, din a doua jumătatre a secolului al IV-lea.

Lucrarea se prezintă sub forma unui tratat unitar, împărțit în șase cărți, fiecare cuprinzând un număr variabil de capitole, în care sunt întâlnite cuvântări sau cateheze rostite de Sfântul Ambrozie în fața neofiților din Milan.

Primele două cărți tratează despre interpretarea Sfântului Botez, a treia interpretarea Mirungerii și a riturilor post-baptismale, a patra și o parte din a cincea sunt consacrate Sfintei Euharistii, iar restul se ocupă cu explicarea Rugăciunii domnești și dă îndrumări despre rugăciune în general, cu unele reveniri asupra Tainei Sfintei Euharistii.

Astfel, aceste prime două cărți cuprind mai multe cateheze, cu caracter în parte dogmatic, dar în primul rând liturgic, pe care Sfântul Ambrozie le-a ținut în fața credincioșilor de curând intrați în Biserica păstorită de el.

Catehezele Sfântului Ambrozie nu au profunzimea celor ale Sfântului Chiril al Ierusalimului, ele punând accentul în primul rând pe funcția pastorală a Tainelor.

Astfel, scrierile De mysteriis și De sacramentis reprezintă o mărturie de valoare a tradiției creștine apusene din veacul al IV-lea. Ele conțin elemente de mare însemnătate pentru rânduiala și explicarea Tainelor de încorporare din acea vreme.

Sfântul Ambrozie rămâne cel mai strălucit dintre episcopii „care au ilustrat în Biserica Veche scaunul episcopal de la Milan. Trăitor în epoca de aur a creștinismului, el ne-a lăsat scrieri de o deosebită valoare cu privire la perioada de înflorire a cetehumenatului. Personalitatea sa strălucește alături de cea a altor mari mistagogi ai acelei epoci, ca cea a Sfântului Chiril al Ierusalimului, Sfântul Ioan Hrisostom, Teodor de Mopsuestia și alții”.

Tainele de încorporare în Hristos sunt tratate și de către Teodor de Mopsuestia, într-un fel asemănător cu cel al Sfântului Ambrozie al Mediolanului, însă sub o formă mai puțin dezvoltată.

Înzestrat cu o remarcabilă cultură teologică, el a tratat multe laturi ale doctrinei creștine. O atenție deosebită a acordat Teodor de Mopsuestia Sfintelor Taine, indeosebi Botezul, Mirungerea și Euharistia.

La el, Biserica este asemănată cu o cetate, iar cel ce se botează devine cetățeanul ei. Preotul este asemenea unui administrator și prin mijlocirea lui încheiem legământ cu Dumnezeu și facem făgăduințe că vom deveni credincioșii Lui și soldații Lui, fiind statornici în făgăduințele noastre în vecii vecilor.

După Teodor de Mopsuestia, „Ungerea cu Sfântul Mir a fost preînchipuită atunci când Duhul Sfânt în chip de porumbel a venit și S-a oprit deasupra lui Iisus, de aceea se spune că a fost uns de Duhul (Luca IV, 18). În același fel ungerea uleiului pătrunde și în cei care se ung de către oameni și nu se mai separă de ei.”

Cunoașterea rânduielii și explicării Botezului și Mirungerii la Sfântul Ambrozie și Teodor de Mopsuestia contribuie la cunoasșterea istoriei și evoluției cultului creștin în general și a Tainelor de înițiere creștină, în special, arătându-ne în primul rând modul în care erau săvârșite și cum erau înțelese aceste taine în diferitele regiuni ale creștinismului din Biserica Veche, și în al doilea rând cât de fidel s-au păstrat în Biserica Ortodoxă vechile tradiții și practici de cult ale creștinismului primar.

Și Sfântul Ioan Gură de Aur are o carte consacrată Tainei Sfântului Botez și anume Catehezele baptismale. Prin aceasta el explică importanța Botezului și a ctelor de cult, întâlnite in acea vreme în Biserică. Este și el un Sfânt Părinte care pe lângă numeroasele sale tratate și comentarii scrise, a ținut și o serie de omilii sau cateheze pentru toate categoriile de oameni.

Astfel, el spune referitor la Botez „că acesta este în același timp un contract sau o învoială spirituală între Hristos și candidatul la Botez. După cum în viața civilă se încheie contracte (acte scrise) între cel care înredințează cuiva bunurile sale și cel care le primește, tot așa și aici, între catehumen și noul său stăpân, de la care el primește bunuri invizibile și perceptibile numai cu ochii credinței, se încheie o convenție, un contract sau un legământ scris nu pe hârtie și cu cerneală, ci în Dumnezeu, prin spirit; căci cuvintele angajamentelor rostite de catehumnei aici pe pământ sunt înscrise în cărțile cerești de către îngeri, care participă nevăzuți la săvârșirea Botezului și ele vor rămâne neșterse pe vecie în ochii și urechile Stăpânului Ceresc”.

Botezul este moarte și înviere, spune Sfântul Ioan, rezumînd lapidar cunoscuta concepție fundamentală despre simbolismul botezului, formulată înițial de Sfântul Apostol Pavel și reluată, apoi, într-un fel sau altul, de toți mistagogii epocii patristice.

„Botezul, ne mai spune Sfântul Ioan, este pentru creștini ceea ce a fost pentru evrei eliberarea lor din robia egipteană. Prin botez noi ne-am învrednicit a vedea mai mari minuni și a dobândit mai mari favoruri decât evreii la ieșirea lor din Egipt. Ei au văzut pe faraon înecându-se cu armata sa; tu ai vazut pe diavol îngițit de ape cu armele lui. Evreii au trecut marea; tu ai trecut prin moarte. Ei au fost izbăviți de egipteni; tu ai fost eliberat de diavol. Ei au scăpat de o robie barbară; tu ai scăpat de robia, mai grea, a păcatului. Evreii s-au învrednicit să vadă fața luminoasă a lui Moise; noi am văzut pe Hristos în slava Sa. Ei erau însoțiți de Domnul prin grația lui Moise; noi suntem însoțiți de Hristos Însuși. Pentru evreii după ieșirea din Egipt a urmat pustiul; pentru noi urmează cerul. Ei erau conduși de Moise; noi suntem conduși de Dumnezeu Însuși, Care este călăuzitorul și comandantul nostru. Moise a procurat compatrioților săi în pustie numai mană și apă din stâncă; nouă Dumnezeu ne da hrana vieții veșnice și ne adapă din izvoarele nesecate ale Sfântului Duh, care izvorăsc din Sfânta Masă, așezată în mijlocul Bisericii”.

Dar Sfântul ne vorbește și despre fectele Botezului, nu numai în Catehezele baptismale, ci și în unele din omiliile sale exegetice. El accentuează, mai mult decât alți Sfinți Părinți, puterea curățitoare a Botezului, care spală în apele lui orice păcat, oricât de mare ar fi acesta.

Vorbind în Cateheza a IV-a tot despre efectele botezului, Sfântul Ioan subliniază că neofitul (cel de curând botezat) este o făptură cu totul nouă, aminitind cuvintele Sfântului Apostol Pavel: „Dacă cineva este în Hristos, el este o făptură nouă” (II Corinteni V, 17). Harul lui Dumnezeu remodelează și toarnă din nou sufletele, făcând din ele altele decât cele dinainte, nu transformând natura, ci schimbând voința și luminând ochiul minții, pentru a vedea limpede urâciunea păcatului și frumusețea virtuții.

Cea mai mare și mai puternică armă pe care Duhul a dat-o noilor săi atleți înrolați în oastea luptătorilor lui Hristos și pe care ei o pot folosi împotriva demonilor și a păcatului, este sângele lui Hristos, sângele Noului Legământ.

Sfântul Ioan Gură de Aur are meritul de a fi reluat și dezvoltat cel dintâi, în explicarea sa, unele sugestii pauline aspura Botezului, pe care Sfântul Chiril nu le-a sesizat sau nu le-a acordat sufucientă atenție, ca de exemplu, ideea despre Botezul creștin ca mariaj spiritual al credincioșilor cu Hristos și Biserica. Nouă și proprie Sfântului Ioan Gură de Aur este, de asemenea, considerarea Botezului ca un contract spiritual între neofit și Hristos.

Astfel, teologia hrisostomică, referitoare la Botez, este cea mai importantă din punct de vedere al amănuntelor și informațiilor prețioase pentru reconstituirea ritualului catehumenatului si Botezului la Antiohia în secolul al IV-lea. Din această privință, Catehezele sale baptismale prezintă mai multă importanță ca documente pentru istoria cultului creștin, decât ca tratate exegetice pentru explicarea cultului.

Despre Botez ne mai vorbește si Sfântul Chiril al Ierusalimului, în Catehezele sale. Astfel, în Cateheza a III-a rostiă la Ierusalim către cei care aveau să se lumineze, el spune că „apa botezului curățește trupul, iar Duhul pecetluiește sufletul ca să ne apropie de Dumnezeu, fiindu-ne stropită inima și fiind-ne spălat trupul cu apă curată. Așadar, când te vei coborî în apă, nu te uita numai la apă, ci primește mântuirea prin lucrarea Sfântului Duh! Căci fără amândouă este cu neputință să te desăvârșești”.

Iar tot el spune, că Botezul este sfârșitul Vechiului Testament și începutul Noului Testament. Ioan este începătorul, Ioan, față de care nu este mai mare niciunul dintre oamenii născuți din femeie, iar în Cateheza a II-a mistagogică ne spune că toți cei care s-au botezat întru Hristos, întru moartea Lui s-au botezat, citându-l pe Sfântul Apostol Pavel din Epistola către Romani. Ne mai spune aici că Botezul nu iartă numai păcatele, ci botezul dă și harul înfierii.

Cât despre Sfânta Euharistie, cel mai mult și mai bine ne vorbește Sfântul Chiril al Alexandriei, care spune că pâinea și vinul sunt cu adevărat Trupul și Sângele lui Hristos.

Chiril al Ierusalimului s-a născut pe la anul 315 la Ierusalim, sau prin împrejurările lui. De timpuriu se ocupă cu studiul Sfintei Scripturi și scrierile filosofilor păgâni. Sfântul Chiril a participat la lucrările celui de al doilea Sinod Ecumenic din anul 381, care a avut loc la Constantinopol. În anul 386, Sfântul Chiril al Ierusalimului își găsește sfârșitul, iar pentru viața sa aleasă și curată a fost trecut în rândul Sfinților, prăznuirea având loc în fiecare an, în ziua de 18 martie.

Dintre lucrările sale, cea mai importantă tâlcuire completă a Tainelor inițierii creștine o aflăm din cele cinci Cateheze Mistagogice ale lui.

În primele două cateheze Sfântul Chiril ne explică slujba Botezului, în a treia Cateheză ne explică Mirungerea, în a patra Cateheză Sfânta Euharistie, iar în ultima, adică cea de a cincea, rânduiala Sfintei Liturghii.

Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că ungerea cu Sfântul Mir a neofiților este antitipul sau simbolul ungerii primită de Hristos după botez, prin Sfântul Duh.

Trupul se unge cu mir material, dar sufletul se sfințește prin Sfântul și de viață făcătorul Sfântul Duh. După ce cei botezați au fost unși cu Sfântul Mir, sunt considerați pe deplin noi membrii ai Bisericii.

Sfânta Taină a Botezului a luat ființă o dată cu botezarea lui Iisus Hristos de către Sfântul Ioan Botezătorul în apa Iordanului. „Mântuitorul a botezat pe Apostoli cu Duhul Sfânt și cu foc”, când Duhul Sfânt S-a coborât peste ei în chipul limbilor de foc, la Cincizecime.

În a patra cateheză a Sfântului Chiril al Ierusalimului se află explicarea Sfintei Euharistii. Prin împărtășire, ajungem, uniți într-un singur trup și sânge cu Hristos. Trupul lui Hristos îl luăm sub forma pâinii, iar Sângele sub chipul vinului. Prin împărtășania primită, luată, devenim purtători de Hristos, “Hristofori” sau părtași firii dumnezeiești pentru că Trupul și Sângele Domnului se împarte în mădularele noastre.

Prin împărtășirea cu Hristos, noi dobândim nemurirea și învierea, acest lucru fiind arătat și de către Sfântul Grigorie de Nysa. Prezența lui Hristos în noi prin Trupul și Sângele Său are efecte atât pentru sufetul nostru cât și pentru trup, căci sufletul este curățit de slăbiciunile și bolile prin Euharistie, iar trupul de asemenea primește nestricăciunea prin această împărtășire conformă cu natura lui.

Așadar, Tainele de încorporare sau inițiere în Hristos au fost dezbătute de marii Părinți ai Bisericii, atât din Răsărit, cât și din Apus. Ei au vrut să ne descopere prin aceastea, că, dacă le vom primi cu toată curăția și cu toată deschiderea noastră, nu vom muri, ci vom fi vii în Împărăția lui Dumnezeu. Indiferent de epoca în care au trăit ei, aceștia ne-au lăsat învățături importante pentru Ortodoxie. Ele sunt izvorul cel mai de preț al Bisericii, pentru că din acestea vedem cum se prezenta ritualul de atunci al Botezului, Mirungerii și Euharistiei și de asemenea putem vedea și cum s-a dezvoltat acest ritual.

Învățătura Ortodoxă privitoare la Tainele de inițiere

Am văzut mai sus relația dintre Biserică și Sfintele Taine și am căzut de acord că Biserica nu poate exista fără Taine, dar nici Tainele nu pot exista fără Biserică, întrucât acestea se săvârșesc în Biserică, Trupul lui Hristos.

Am arătat că Sfintele Taine sunt acele lucrări văzute prin care Dumnezeu, prin Biserică, transmite harul necesar mântuirii oamenilor și ele constituie trepte de urcuș duhovnicesc, de creștere neîncetată în cunoaștere și în trăire deplină cu Dumnezeu. În Taine, credinciosul se întâlnește atât cu Hristos, care sfințește omul prin harul Său, dar și cu Sfântul duh, Cel care este nedespărțit de Hristos.

Pentru mântuirea sa, omul trebuie să se unească cu Hristos prin Sfintele Taine, mai ales prin cele trei Taine de inițiere creștină: Botez, Mirungere și Euharistie, pe care trebuie să le primească fiecare în parte pentru a fi încorporat în Biserica lui Hristos.

Omul, de-a lungul vieții sale, trebuie să urmeze drumul pe care Hristos l-a urmat pentru mântuirea noastră, de la Întruparea Sa, până la Înălțare, când le-a făgăduit Ucenicilor Săi că le va trimite un alt Mângâietor, Duhul Adevărului, care va mijloci pentru noi la Dumnezeu. Dar acest drum nu se poate face în alt fel decât prin Sfintele Taine și numai în Biserică.

Spuneam în tratarea lucrării de până acum, că scopul vieții omenești este preamărirea lui Dumnezeu și mântuirea sufletelor noastre, însă omul, creatură a lui Dumnezeu, nu poate face acest lucru fără ajutorul Creatorului său. Iar Dumnezeu ne ajută pe fiecare în parte, dacă îl primim, trimițându-ne harul Său prezent în Sfintele Taine. Tainele, fiind punțile de legătură între om și Dumnezeu, acesta trebuie să conlucreze cu harul primit prin ele, însă nu este suficient doar atât. Harul trebuie să fie dinamic, adică lucrător prin strădania personală.

Astfel, prin primirea Tainelor, nu facem altceva decât să-l primim pe Hristos în noi și să ne încorporăm în sânul Bisericii Sale, iar cu fiecare Taină reactualizată în noi, bineînțeles vorbim aici despre Tainele care se pot repeta, reînnoim legătura noastră cu Hristos, pe care trebuie să o păstrăm cât mai mult și cât într-o formă cât mai pură.

Vom încerca să vedem mai departe învățătura Bisericii noastre Ortodoxe cu privire la Tainele de încorporare.

Prima dintre aceste Taine, este Taina Sfântului Botez, cu care vom începe dezbaterea acestui capitol.

III.1 Sfânta Taină a Botezului

Cu toate că am arătat și mai sus ce este Taina Botezului, vom arăta și în cadrul acestei părți a lucrării de față.

,,Botezul este Taina prin care omul, prin întreita cufundare în apă și prin rostirea formulei Botezului de către săvârșitor, din starea de robie a păcatului întră în stare harică, curățindu-se de păcatul strămoșesc și de păcatele personale făcute până atunci”.

Sfântul Botz este prima Taină prin care ne împărtășim de harul divin, întrăm în Biserică, raiul duhovnicesc, despre care vorbesc părinții Bisericii primare. Citându-i pe aceștia, un teolog spune că ,,ne înscriem pe orbita în centrul căreia stă Hristos a cărui forță centripetală se manifestă în toate Tainele Bisericii”.

Potrivit învățăturii de credință a Bisericii noastre, Botezul este o Sfântă Taină, în sensul că nu este doar un simbol sau se rezumă numai la o lucrare văzută. Celui botezat se dă, în mod nevăzut, harul lui Dumnezeu, care îl renaște în mod spiritual pe cel botezat, dăruindu-i completa iertare și curățire de păcate, inclusiv a păcatului strămoșesc, precum și o viață nouă în Hristos, cu dreptul de a fi fiu după har al lui Dumnezeu și moștenitor împreună cu Hristos. Cel nou botezat se încorporează totodată în Biserică și face parte din Trupul lui Hristos atât timp cât nu se leapădă de El.

Potrivit definiției date de liturgiști, Botezul este ,,Taina inițierii creștine, poarta de intrare în creștinism sau taina fundamentală și indispensabilă pentru mântuire, prin care omul se renaște pentru viața spirituală, adică devine membru al Bisericii lui Hristos, dobândind iertarea păcatului strămoșesc ( la prunci ), precum și de toate celelalte păcate personale, făcute până la Botez, în cazul în care cel botezat este un adult”.

Botezul dăruiește darurile învierii și nemuririi, dând viață sufletului, întărind și sporind credința, nădejdea și dragostea, cele trei virtuți teologice. El este începutul și temelia vieții în Hristos, este ,,naștere din nou” despre care vorbea Mântuitorul cu Nicodim, fără de care nu putem intra în Împărăția Cerurilor.

,,Ca primă Taină a încorporării noastre în Hristos, Botezul reprezintă Taina prin care Hristos se extinde prin Duhul în oameni, ca să-I încorporeze în Sine și în Biserică”.

Unii mari dogmatiști, ca părintele Stăniloaie, definesc botezul ca fiind ,,nașterea de sus” sau ,,îmbrăcarea cu Hristos”, dovedind prin aceasta că Botezul este indispensabil pentru mântuirea sufletului și că este absolute necesar pentru ca noi să devenim casnici ai lui Hristos. Botezul este unic, în sensul că nu se repetă. El reproduce tainic, sacramental, moartea și învierea lui Hristos, cu fiecare din cei ce se botează și mor păcatului, căci așa ne învață Sfântul Apostol Pavel: ,,Au nu știți că toți câți în Hristos Iisus ne-am botezat, întru moartea Lui ne-am botezat? Deci ne-am îngropat cu El, în moarte, prin botez, pentru ca, precum Hristos a înviat din morți, prin slava Tatălui, așa să umblăm și noi întru înnoirea vieții” (Romani VI, 3-4).

Prin Botez, ca ,,baia nașterii din nou” (Tit III, 5) devenim creaturi noi, Botezul fiind considerat de Sfinții Părinți ca fiind a doua creație. Acum devenim mădulare ale lui Hristos și deci mădulare ale Bisericii, noi fiind ca niște mlădițe care aparțin aceluiași butuc.

Sfântul Diodoh al Foticeei zice despre Botez: ,,Eu însă am înțeles din dumnezeieștile Scripturi și din însăși simțirea minții că, înainte de Sfântul Botez, harul îndeamnă sufletul din afară spre cele bune, iar Satana foiește în adâncurile lui, încercând să stăvilească toate ieșirile dinspre dreapta ale minții. Dar din ceasul în care ne naștem, bineînțeles se referă la cea de-a doua naștere, diavolul este scos afară, iar harul intră înlăuntrul nostrum. Ca urmare, aflăm că precum odonioară stăpânea rătăcirea asupra sufletului, așa, după Botez stăpânește Adevărul. Lucrează, desigur, Satana și după aceea asupra sufletului, ca și mai înainte, ba de mai multe ori și chiar și mai rău. Dar nu ca unul ce se află de față împreună cu harul, ci învăluind prin mustul trupului mintea ca într-un fum, în dulceața poftelor neraționale”.

Prin Botez se primește o sfințenie, căci Duhul Sfânt pogorât peste apa botezului, sfințește apa și implicit pe cel ce se botează. Astfel, sfințenia primită la Botez trebuie să se manifeste în sfințirea vieții, dar aceste roade nu vin de la sine ci presupune colaborarea voinței noastre cu harul care duce la demascarea păcatelor și în final la înfrângerea totală a acestor păcate. Locul păcatelor va fi luat de virtute, care înflorind, va aduce roade dintre cele mai bune.

Spuneam că Botezul este participarea noastră la moartea și învierea lui Hristos, iar dacă acest lucru este adevărat, și este, atunci viața noastră poartă această pecete și trebuie să fie o continuă permanentizare a acestora spre o viață nouă, o viață cu adevărat în Hristos și cu Hristos care nu se mai desparte de noi, iar noi de El.

Harul se află în noi de la Botez, în chip ascuns, ne spune Sfântul Marcu Ascetul. “El nu ni se face văzut decât după ce am străbătut drumul poruncilor date de Dumnezeu oamenilor”.

Botezul este începătura vieții întru Hristos. Cu El începem viața noastră autentic spirituală, care până la Hristos era imposibilă pentru ,,că natura divină și natura umană erau separate și iubirea ipostatică nu fusese realizată, însă exista un contact între aceste două naturi, dar nu și comuniunea”.

Botezul, unind pe creștin cu Hristos și cu Biserica și transformându-l într-o făptură nouă, atrage după sine obligația unei vieți morale corespunzătoare prin care creștinul să ajungă nu numai la desăvârșirea proprie, adică la asemănarea cu Hristos, ci să contribuie la viața Bisericii spre starea unei desăvârșiri finale.

Sfânta Taină a Botezului este așadar, prima treaptă necesară prin care omul se naște în Hristos, intră în comuniune cu El și cu Biserica pentru a crește duhovnicește până la asemănarea cu Hristos. Este prima chemare către viața în Hristos și primul ajutor în urcușul duhovnicesc.

Este ceea ce ajută pe om să treacă peste neputințele firii, cum spune Sfântul Nicolae Cabasila, și în acest sens ne aduce ca mărturie tăria mucenicilor care au răbdat torturile, nu cu ajutorul firii, care este neputincioasă, ci cu ajutorul harului Duhului Sfânt primit la Botez.

Instituirea Botezului

Instituirea acestei Taine a avut loc după Învierea Domnului Hristos, când El, primind de la Dumnezeu Tatăl toată puterea în cer și pe pământ, a spus ucenicilor: „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, învățându-le să păzească toate câte am poruncit vouă; și iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului” (Matei XXVIII, 19-20). Apoi mai precizează: „Cel ce va crede și se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede, se va osândi” (Marcu XVI, 16).

În convorbirea cu Nicodim, Hristos a exprimat necesitatea acestei Sfinte Taine pentru mântuire: „De nu se va naște cineva de sus, nu va putea vedea împărăția lui Dumnezeu”. Nicodim, după cum se știe, a întrebat: „Cum poate omul să se nască, fiind bătrân? Poate oare să intre a doua oară în pântecele maicii sale și să se nască?” (Ioan III, 3-4). Hristos însă, întărind sensul cuvintelor Sale anterioare, îi răspunse: „Adevărat zic ție: De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu. Ce este născut din trup, trup este; iar ce este născut din Duh, duh este” (Ioan III, 5-6).

Așadar Botezul, a doua naștere, sau nașterea de sus, condiționează intrarea omului în împărăția lui Dumnezeu, este indispensabilă pentru dobândirea mântuirii.

Pentru necesitatea Sfântului Botez, ca o condiție pentru dobândirea mântuirii, se pronunță și Sf. Vasile cel Mare: „Prin botez a intrat Israil în pământul făgăduinței. Tu, însă, cum ai să te reîntorci în Paradis fără să fii pecetluit prin botez ?”.

Timpul de săvârșire al Botezului

„Orice timp al vieții, spune Sf. Vasile cel Mare, este potrivit pentru mântuirea prin botez: noaptea, ziua, în orice ceas, în orice clipă, chiar cea mai scurtă clipă. Dar cu mult mai potrivit este timpul înrudit cu semnificația botezului. Și care timp ar fi mai înrudit cu botezul decât ziua Paștelui? Această zi este pomenirea învierii Domnului; iar botezul ne dă putința învierii. În ziua Învierii, deci, să primim harul învierii” .

Pentru Botezul pruncilor, nu există zile sau ceasuri hotărâte, pentru ca să nu se întâmple să moară nebotezați. Dacă pruncul e firav și există temerea că nu va trăi, el poate fi botezat îndată după naștere, după cum ne spun Canoanele Ortodoxe.

De dorit este ca pruncii să se boteze cât mai repede după naștere, între 8 și 40 de zile după ce au venit pe lume și nu la jumătate de an sau chiar un an. Acest lucru permite săvârșirea rânduielii Botezului în liniște și netensionat, bine știind că un prunc de un an este mai greu de cufundat în cristelniță, iar reacția lui este de cele mai multe ori violentă, plângând aproape pe toată durata desfășurării slujbei.

Botezul poate fi săvârșit în orice perioadă a anului bisericesc, fără să aibă restricții mai ales legate de zilele de post sau posturile de durată, numai că aici trebuie avut în vedere faptul că slujba, fiind urmată de o masă în familie, ar trebui să fie de post, pentru a respecta rânduielile bisericești, dacă aceasta se face în timpul unuia din posturile de durată. De aceea, chiar dacă Botezul se poate face în orice zi a anului, este bine ca acest eveniment să aibă loc în zile de sărbătoare sau de bucurie, în zile de dulce, în care masa legată de el să fie în concordanță cu bucuria momentului.

Referitor la partea nevăzută, harică a Botezului, cărțile Noului Testament ne prezintă o varietate a darurilor revărsate asupra noului botezat prin săvârșirea acestei Taine. Sfântul Petru precizează celor ce au crezut în Hristos și îl rugau cum să procedeze că iertarea păcatelor este efectul imediat al Botezului: „Pocăiți-vă și să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos spre iertarea păcatelor” (Fapte II, 38). Aceeși idee o exprimă Sf. Pavel când scrie: „Hristos a iubit Biserica și s-a dat pe Sine pentru ea, curâțind-o cu baia apei prin cuvânt” (Efeseni V, 25-26). Sau „Astfel au fost (păcătoși) unii dintre voi, dar s-au spălat, s-au curățit, s-au îndreptat prin numele Domnului nostru Iisus Hristos și întru Duhul Dumnezeului nostru” (I Corinteni VI, 11).

Mai mult, Sf. Pavel aseamănă Botezul cu moartea și Învierea lui Hristos, fiindcă cel ce se botează moare păcatului ca să învieze lui Dumnezeu și să petreacă în viață reînnoită (Romani VI, 4). De asemenea, el mai numește Botezul și „baia renașterii” (Tit III,5), adică o astfel de baie prin care cel ce se botează, în locul vieții și ființei lui de mai înainte (omul cel vechi), primește o nouă viață și ființă, devenind acum „fiul lui Dumnezeu” (Galateni III, 26), membru al Trupului lui Hristos sau al Bisericii (I Corinteni XII, 13) și moștenitor al vieții veșnice (Tit III, 7).

Clement Alexandrinul spune:„Prin botez ni se spală toate păcatele noastre și nu mai suntem păcătoși. Acesta este singurul har al luminării: nu mai suntem aceiași ca înainte de botez”.

„După ce am fost luminați prin botez, ar fi trebuit să nu mai săvârșim ceea ce nu este drept, să fie îndepărtat cu totul păcatul de la noi. Dar și după ce am crezut și ne-am apropiat de apa sfințirii, adesea ne aflăm în păcate”.

„Botezul este răscumpărare pentru cei robiți, iertare greșelilor, moarte păcatului, renaștere sufletului, haină luminoasă, pecete neatacată, căruță către cer, pricinuitoare a împărăției cerurilor, harul înfierii”.

În timpul săvârșirii Botezului, preotul enumeră și alte efecte al Tainei: „Spălatu-te-ai, curățitu-te-ai, miruitu-te-ai, sfințitu-te-ai, în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” și astfel face din fiecare nou botezat ceea ce a auzit și a văzut Ioan la Iordan, cu privire la Domnul Iisus Hristos și ceea ce spune Sfânta Evanghelie: „Iar celor ce l-au primit pe El și cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan I, 12).

Prin Botez, ca unire cu Hristos Cel răstignit și înviat, primim nu numai iertarea păcatelor, ci și harul înfierii, pentru ca „celor câți L-au primit (pe Hristos), care cred în Numele Lui, le-a dat putere ca sa se facă fii ai lui Dumnezeu, care nu din sânge, nici din pofta trupească, nici din poftă bărbătească, ci de la Dumnezeu s-au născut” (Ioan I, 12-13).

Așa după cum Tatăl Ceresc a mărturisit paternitatea la Botezul lui Hristos în Iordan – „Acesta este Fiul Meu cel iubit” – la fel confirmă paternitatea spirituală asupra tuturor celor ce se botează în numele Sfintei Treimi și care, prin înfiere, devin fii sau copii ai lui Dumnezeu și, în virtutea acestui fapt, au permisiunea de a-l numi de Dumnezeu Atotputernicul și Atoatefăcătorul printr-un apelativ foarte familiar, acela de Tată: „Și ne învrednicește pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, și a zice Tatăl nostru …”.

Clement Alexandrinul ne mai spune: „Când ne botezăm, ne luminăm; după ce suntem luminați, suntem înfiați; când suntem înfiați, ajungem desăvârșiți; fiind desăvârșiți, suntem nemuritori”.

Înfierea duhovnicească duce la înviere și viața de veci. Cei botezați devin, în Hristos, fii ai lui Dumnezeu după har și fii duhovnicești ai Bisericii, pentru că în Duhul Sfânt să poată numi Tată pe Dumnezeul Cel ceresc (Romani VIII, 16; Galateni IV, 6) și să rostească în tot timpul vieții lor rugăciunea Tatăl nostru, să trăiască pururea bucuria pascală de a simți în viața lor cum lucrează ,,harul Domnului nostru Iisus Hristos, dragostea lui Dumnezeu Tatăl și împărtășirea Sfântului Duh” (II Corinteni XIII, 13).

Deoarece, nașii care botează un copil sau un om matur, nu știu rolul lor desăvârșit și hotărâtor în viața celui pe care l-a primit în brațe la Botez, am considerat că este bine să vorbim foarte pe scurt despre rolul acestora pentru cel de curând botezat și pentru viața acestuia.

Nașii sunt persoanele care însoțesc pe prunc la Botez, răspunzând și făcând cuvenita mărturisire de credință în locul și în numele pruncului ce se botează. Ei sunt părinții sufletești ai pruncului, născându-l pentru viața cea nouă, în Duhul, așa cum părinții l-au născut pentru viața cea trupească. Sunt totodată garanți, sau chezași, ai acestuia în fața lui Dumnezeu și a Bisericii, chezășuind ca pruncul (finul) va fi crescut în credința creștină și că va fi un bun credincios.

Nașii trebuie să fie creștini ortodocși, indiferent dacă sunt tineri sau în vârstă, căsătoriți sau nu. Nu pot fi nași părinții copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai o pereche de nași. Nașii sunt datori să se îngrijească de viața religioasă și morală a finului lor și la vremea cuvenită să-l învețe adevărurile credinței creștine. Să-i fie învățători și îndrumători în cele sufletești, sârguindu-se a face din el un bun credincios și vrednic mădular al Bisericii în care a intrat prin Botez. La rândul său, finul este dator să asculte pe nași și să-i respecte, la fel ca pe părinții săi după trup.

III.2 Taina Sfintei Mirungeri

Strâns legată de Taina Botezului și integrată ei este Taina Mirugerii, care adaugă și ea celui botezat harul și darurile sale. Botezul naște din nou, înfiază și dă harul mântuitor și înnoitor, virtual, dar el trebuie stimulat, activat, sau pus în lucrare. Această Taină, fiind nedespărțită de Botez, urmează îndată după scoaterea celui botezat din Sfânta apă a Botezului, pe care îl completează și-l continuă. De aceea nici nu are un început sau o parte pregătitoare și un sfârșit deosebit, fiindcă ,, nu începe în slujba Bisericii cu o introducere deosebită ca celelalte Taine ’’.

Sfânta Taină a Mirungerii este după Botez a doua mână de ajutor pe care ne-o întinde Hristos celor care ne-am încorporat în Trupul Său Tainic. Cu această Taină facem un pas înainte spre încorporarea cu Hristos. Ea este pecetea darurilor Duhului Sfânt prin care sunt întăriți în harul pe care l-a primit la Botez, așa cum ne arată Sfântul Nicolae Cabasila, când zice că Sfântul Mir este cel care trezește la viață toate puterile și lucrările lăuntrice.

La acest moment, adică după afundarea și scoaterea de trei ori în apa Botezului, cu rostirea formulei respective și după înmânarea lumânării nașului, simbol al luminării prin Botez, preotul citește rugăciune Mirungerii.

Cunoaștem, din învățăturile Părinților Bisericești, că la început această Taină, ca harismă specială, era un drept exclusiv al Apostolilor, fiindcă numai ei aveau plenitudinea harului și a harismelor, iar ei o săvârșeau prin punerea mâinilor și prin rugăciune.

Pe măsură ce Biserica s-a răspândit și au luat ființă comunități creștine pretutindeni, Apostolii neputând fi prezenți peste tot locul, ei au hirotonit episcopi, preoți și diaconi prin Biserici (Fapte VI, 5-6, Tit I, 5). Dar episcopii, deși succesori direcți în har ai Apostolilor, nu mai aveau plenitudinea de har și harisme, această harsimă a “împărtășirii Duhului Sfânt”, nefiind transmisibilă ; ea rămâne a Bisericii, care are plenitudinea. Ca atare, epsicopii nu o mai puteau exercita sau săvârși fiecare în parte prin punerea mâinilor. De aceea, această Taină a început a se săvârși prin ”ungere” cu Sfântul Mir, de unde i-a rămas numele de Mirungere, iar forma plină de punere a mâinilor a rămas doar pentru Taina Hirotoniei, care se consideră și ea de către unii Sfinți Părinți ca o ungere.

Timpul săvârșirii Sfintei Taine a Mirungerii

Spre deosebire de alte Biserici, care acordă “Confirmarea” numai celor care au atins vârsta de 14 ani, Biserica Ortodoxă administrează și copiilor Taina Mirungerii, imediat după Taina Botezului. “Ea consideră că și un copil poate iradia în jurul său, prin puritatea lui spirituală, frumusețea după chipul lui Hristos. Aceasta însamnă că misiunea creștinilor nu se manifestă nici prin prozelitism și nici prin alte acțiuni agresive, ci prin calitatea vieții lor”.

“Succesul misiunii creștine constă în mireasma cunoștinței lui Hristos, pe care creștinul este chemat să o răspândască prin întrega sa viață și comportare, datorită ungerii cu Duhul Sfânt”.

Există însă și alte Biserici care obișnuiesc ca Taina Mirungerii să fie săvârșită prin punerea mâinilor, după modelul Sfinților Apostoli. În Biserica Răsăritului s-a moștenit tot din timpul practica acestei Taine de a se face prin ungerea cu Sfântul Mir de către preot.

Ungerea cu Sfântul și Marele Mir aduce aceleași roade în cei botezați ca și punerea mâinilor Apostolilor peste cei botezați de dânșii, căci prin punerea mâinilor, spune Sfânta Scriptură (Fapte VIII, 38), Duhul Sfânt se cobora peste cei botezați. Tot așa coboară și azi Mângâietorul peste cei ce se ung cu Sfântul Mir, iar acesta, adică Duhul Sfânt, este Însăși mulțimea binefacerilor dăruite de Dumnezeu sufeltelor ce s-au împăcat cu El.

Dacă fiecare Taină își are roadele sale, atunci împărtășirea Duhului Sfânt și a darurilor Lui sunt un rod al Tainei Sfintei Mirungeri și chiar dacă aceste daruri nu se arată a fi roditoare încă din clipa primirii, ci mai târziu, nu trebuie să uităm începătura și puterea acestor daruri și dacă nu toți simt aceste daruri, aceasta este pentru că nici nu se grăbesc să tragă folos din comoara primită sau poate când primesc Taina nu dovedesc toată pregătirea și dragostea pentru a le primi.

Prin Taina Mirungerii, peste cel botezat „se va odihni Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștințelor și duhul bunei credințe. Si-l va umple pe el duhul temerii lui Dumnezeu” (Isaia XI, 2-3). Acestea sunt darurile primite de fiecare, dar în fiecare se actualizează în alt fel și cu altă putere, după cum este de folos pentru mântuirea lui și a semenilor. Căci dacă sunt unii înzestrați cu duhul proorociei, alții cu al vindecării, alții cu al glosolaliei și altele, aceasta vădește că aceste daruri erau necesare pentru a slăvi Dumnezeu prin ei. Dar în toți și în orice vreme, darurile cele atât de folositoare sufletului sunt: darul evlaviei și al rugăciunii, al dragostei și al înțelepciunii, precum și altele. Însă toate darurile primite de credincioși se actualizează pe măsura în care aceștia le folosesc în viață. „Ele se întăresc prin fiecare biruință pe care o câștigăm prin efortul nostru în lupta cu ispitele, revărsarea harului este o continuă dăruire a puterilor dumnezeiești către noi. Dar ea este provocată și de o continuă luptă a noastră de dobândire a ei”

„Darurile Duhului Sfânt lucrează în mod acoperit prin fiecare virtute, dar nu ajungem să fim conștienți de ele, în mod deplin, până nu ne purificăm de patimi. Patimile sunt ca un zid opac ce ni le acoperă și pe măsură ce le înlăturăm, desigur prin luptă, începem să le simțim și să le vedem, la început mai slab și apoi tot mai puternic, pentru a ajunge ca, pe culmile nepătimirii, să strălucească deplin în noi. Și dacă lupta purificatoare este condusă în primul rând de harul Botezului și al Pocăinței, apoi de starea de neprihănire apare pe prim plan lucrarea darurilor Sfântului Duh. Și dacă pe drumul purificării le simțim mai mult puterea, ajunși la iluminare, le vedem lumina lor”.

Prin Mirungere, Sfântul Duh pătrunde și Se imprimă în mădularele și organele celui care primește această Taină și produce un dar special în fiecare membru al Bisericii și o întărire a tuturor mădularelor. Astfel, prin diferitele daruri ale Duhului Sfânt se pune în lucrare harul cel unul al Botezului și se dezvoltă în credincios daruri speciale deosebite, potrivit cu dispozițiile sale naturale.

III.3 Taina Sfintei Euharistii

Sfânta Euharistie este prezentată în general ca Taina în care sub chipul pâinii și al vinului se împărtășește credincioșilor însuși Trupul și Sângele lui Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și viața de veci, după cum reiese din rugăciunile rostie de către preot la împărtășire. Vom reda textul integral al acestei rugăciuni, pentru o înțelegere cât mai profundă a acestei Taine.

„Cred, Doamne, și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Hristos, Fiul lui Dumnezeu celui viu, care ai venit în lume să mântuiești pe cei păcătoși, dintre care cel dintâi sunt eu. Încă cred că Acesta este Însuși preacurat Trupul Tău și acesta este Însuși scump Sângele Tău. Deci mă rog Ție; miluiește-mă și-mi iartă greșelile mele cele de voie și cele fără de voie, cele cu cuvântul sau cu fapta, cele cu știință și cu neștiință. Și mă învrednicește, fără de osândă, să mă împărtășesc cu preacuratele Tale taine, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Amin”

În realitate, ea este o Taină mult mai complexă decât o poate prezenta o definție didactică, fiindcă Sfânta Euharistie implică, în primul rând, prezența și lucrarea personală a lui Hristos.

„Dacă în celelalte Taine, Hristos este prezent în chip nevăzut prin lucrarea Sa, în Euharistie este prezent El Însuși prin Trupul și Sângele Său, sub chipul pâinii și al vinului. Dacă Botezul este o renaștere din Hristos, Dumnezeul-Om, Euharistia este o hrănire a omului din El. Euharistia este urmarea firească a Botezului”.

Și în studiile de Teologie Liturgică ni se spune că „pe când prin celelalte taine dobândim numai anumite daruri ale harului mântuitor, prin Sfânta Euharistie ni se oferă Hristos Însuși, izvorul nesecat al tuturor darurilor, vistiernicul și împărțitorul tuturor bunătăților ce privesc viața și pietatea”.

Este cea mai importantă Taină dintre toate Sfintele Taine, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creștinul primește numai harul divin, prin Sfânta Împărtășanie el se împărtășește cu însăși izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg. Unirea cu Hristos în Euharistie este și actul de înfăptuire și de creștere continuă a relațiilor din interiorul unității Bisericii ca trup al lui Hristos, desăvârșindu-se astfel lucrarea începută prin Botez și Mirungere. De aceea, Sfânta Euharistie este prin excelență Taina unității Bisericii, „căci o pâine, un trup suntem cei mulți; căci toți ne împărtășim dintr-o pâine” (I Corinteni X, 17).

Sfânta Taină a Euharistiei este o jertfă și o taină unificatoare a creștinilor în Trupul lui Hristos, de încorporare în Hristos a celor botezați și unși cu Sfântul Mir, și de creștere în Hristos, ajutați de Duhul Sfânt, a celor deja încorporați în Hristos. Ea unifică în Biserica lui Hristos pe toți cei ce se adună să o săvârșească, cu preotul lor, hirotonit de Episcopul lor. Euharistia îi unifică pe credincioși prin faptul că Hristos îi adună pentru a-i oferi odată cu Sine Însuși Tatălui ca jertfă și prin faptul că toți se împărtășesc de Hristos.

„La Împărtășire nu au acees decât cei încorporați în Hristos prin Botez și Mirungere, săvârșite nu în afara Bisericii, ci în Biserică, de către Episcop sau preot”.

Participarea credincioșilor la Sfânta Euharistie se poate vedea și din faprul că ei aduc daruri la altar pentru a fi săvârșită Euharistia. Ei participă cu pâine și vin, de cea mai bună calitate și din acestea e scos Sfântul Agneț, care se sfințește în timpul Sfintei Liturghii de către preotul slujitor. Ei sunt în acest mod co-săvârșitori la Taină. Pâinea și vinul adus de credincioși reprezintă ființa și existența lor omenească, pământească, deschisă lui Dumnezeu și pentru Dumnezeu, Creatorul, Proniatorul și Mântuitorul omului.

Hristos S-a adus pe Sine jertfă de răscumpărare pentru păcatele oamenilor, și a trecut prin cele mai grele chinuri pentru a îndumnezei ontologic firea umană și a șterge păcatul strămoșesc. De aceea, așezarea Sfântului Agneț în mijlocul Sfântului Disc și orânduirea tuturor celorlalte părticele în jurul lui, semnifică aducerea aceste jertfe de către Hristos cu întrega Biserică, sau, cum am spus mai sus, împreună participarea Bisericii, cu toate mădularele ei la această jertfă a lui Hristos Însuși, în calitatea ei de Trup, prezentă totdeauna acolo unde este Capul ei.

„Creștinul ia parte la această jertfă, nu ca un ins izolat, rupt ce ceilalți, ci împreună cu toți ceilalți, dar dintr-o unitate sau comuniune distinctă, care îl afirmă pe fiecare într-o strânsă relație personală cu Hristos, ca Jertfă și Jertfitor suprem”. Însă această jerfă necesită obligatoriu lucrarea preotului sau episcopului, căci ei sunt cei care pot invoca Sfântul Duh să se coboare peste Sfintele Taine ale lui Hristos și să le sfințească. Dar acest lucru nu-l putem considera ca și cum preotul ar fi Hristos, si el este instrumentul prin care converg privirile și jertfele tuturor spre Hristos, căci Sfântul Apostol Pavel ne spune: „Așa să ne socotească pe noi fiecare om, ca slujitori ai lui Hristos și ca iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni IV, 1).

Părintele Stăniloae ne spune așa de frumos, când vorbește despre comuniunea dintre preot, oameni și jertfa lui Hristos: „ Toți membrii comunității se aduc în aducerea preotului, rugăciunea tuturor către Hristos este concentrată în rugăciunea lui, comunitatea susține rugăciunea Lui, se roagă în rugăciunea lui; dar și rugăciunea lui mișcă și adună în jurul ei, în ea însăși, tăcută sau sonoră, rugăciunea tuturor. Preotul este pentru comunitate, și din rândul membrilor ei, dar este rânduit de Hristos prin Duhul Sfânt lucrător în chip văzut, prin episcop, ca urmaș al Apostolilor”.

Sfânta Euharistie este jertfă pentru că este o actualizare perpetuă, nesângeroasă și identică a jertfei de pe Golgota, cu care se împărtășesc credincioșii în mod real și tainic. „Urmașii lui Adam, Cain și Abel, recunoscând vina părinților lor și dorind să reia comuniunea cu Creatorul lor, sunt primii care aduc jertfă. Dumnezeu primște jertfa sângeroasă a lui Abel arătând prin aceasta că numai jertfa sângeroasă a Fiului Său va întări legătura sa cu omul. Sângele lui Hristos aduce creatura spre Creator, deci spre viața veșnică”.

„Sfânta Euharistie este desăvârșirea tuturor celorlalte Taine, ne spune Sfântul Nicolae Cabasila. Ea ajută la împlinirea a ceea ce nu au putut să facă celelalte Taine, după cum tot ea este aceea care face să strălucească și mai mult darul primit prin celelalte Taine, întunecat de umbra păcatului. Pentru că a aduce la viață pe cei care au murit din cauza păcatelor, așa ceva numai Sfânta Împărtășanie poate face”. Dar cei ce se vor împărtăși cu Trupul și Sângele lui Hristos trebuie să se pregătească într-un fel special, după cum ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

De aceea se cere omului „cea mai desăvârșită stare sufletească până la a depăși însăși starea îngerească”.

Când ne apropiem de Sfânta Euharistie, trebuie să o facem cu o vrednicie sufletească asemenea ucenicilor lui Hristos. „Gândește-te omule, de ce fel de jertfă ai să te atingi, de ce fel de masă te apropii! Adu-ți aminte că fiind pământ și cenușă te împărtășeșeti cu Trupul și Sângele lui Hristos”.

Sfânta Euharistie este „împărăteasa Tainelor”. De aceea ea le covârșește pe celelalte prin trei mari însușiri, și anume:

În primul rând ea este taină și Jertfă reală, nesângeroasă, adusă de Hristos lui Dumnezeu, în Biserică.

Apoi prin ea ni se împărtășește nu numai harul, ci însuși Izvorul harului

Iar ultima însușirea este aceea că Euharistia actualizează până la sfârșitul veacurilor jertfa mântuitoare a lui Hristos, unind tot mai strâns pe oameni cu Hristos, îndumnezeindu-i.

Nu vom putea niciodată să ne apropiem de Împărtășanie ca Jertfă, dacă nu ne vom înfățișa și noi în fața lui Hristos justificându-ne și nu ne vom putea jertfi dacă nu primim puterea din starea Lui de Jertfă.

De la Botez la Euharistie, credinciosul face un salt calitativ ca de la chip la asemănare sau comparabil cu înaintarea în „pneonatizare a firii umane a lui Hristos, petrecută întru nașterea și învierea Sa”. Această înaintare a celui botezat spre o tot mai adâncă unire cu Hristos este înaintarea de la „prima înviere (Botezul) spre anticiparea celei de-a doua învieri,, Taina Sfintei Euharistii, căci în Sfânta Euharistie se petrece o intimă și îmbietoare perihoreză între Hristos și credincios…Sfânta Împărtășanie este aroma cămării de nuntă deplin vădite din viața viitoare, a Cinei de Taină fără sfârșit, a fericitului ospăț al dragostei și a deplinei comuniuni neîncetate”.

Ca și prim efect al Sfintei Euharistii putem enumera unirea celui ce se împărtășeșete cu Iisus Hristos, după cum El însuși ne spune: „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu petrece întru Mine și eu întru el” (Ioan VI, 56). Împărtășirea cu Preacuratele lui Hristos Taine, aduce cu ea și spălarea păcatelor, progres în viața duhovnicescă, ea fiind în același timp și arvuna vieții veșnice, precum reiese din formula împărtășirii: „Se împărtășește robul lui Dumnezeu, cu cinstitul și Sfântul Trup și Sânge al Domnului și Dumnezeului și Mântuitorului nostru Iisus Hristos, spre iertarea păcatelor și spre viața de veci”.

Cel ce se împărtășește primește garanția învierii și a nemuririi, după cum ne spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „…cel ce va mânca din pâinea aceasta viu va fi în veci” (Ioan VI, 51).

Aceste efecte ale Sfintei Euharistii se arată în cel ce o primește cu vrednicie, după o pregătire corespunzătoare, cu căință, cu pocăință, cu rugăciune și post, dar și cu acte de milostenie.

Pentru cel nou botezat, Euharistia ajuta pe acesta să crească în Hristos, să primească încă din pruncie pe Cel ce a pătimit, S-a răstignit, a înviat și S-a înălțat la cer. Este cel mai mare dar pe care îl poate avea cineva fiind în viață, acela de a primi în sânul său pe Însuși Hristos, Dumnezeul-Om. Acel neofit va putea crește întru frica lui Hristos, se va dezvolta sănătos și va avea în el mereu ajutorul lui Hristos, Cel ce se dă tuturor hrană duhovnicească și nu se consumă niciodată.

Așadar, din cercetarea amănunțită a referatelor biblice privitoare la Sfânta Taină a Euharistiei, reiese clar că la Cina cea de Taină, pâinea și vinul euharistic au fost prefăcute în Trupul și Sângele lui Hristos, astfel că în Euharistie nu poate fi vorba despre o împărtășire simbolică sau spirituală, căci Sfântul Ioan Damaschin ne spune: „Pâinea și vinul nu sunt nicidecum închipuirea Trupului și Sângelui lui Iisus Hristos, ferească Dumnezeu, ci însuși Trupul și Sângele lui Hristos unit cu Dumnezeirea…dar nu ca și cum trupul pe care-l ia creștinul ar coborî din cer: pâinea și vinul sunt prefăcute în Trupul și Sângele Domnului”.

După toate aspectele pe care le-am tratat mai sus, nu trebuie să uităm însă faptul că Euharistia este un factor dinamic și unficator al comunității credincișilor în Biserica lui Hristos tocami datorită faptului că este și Jertfă, jertfa adevărată și plenară (deplină) a lui Hristos Însuși, prin Duhul Lui, care preface darurile de pâine și vin.

„Prin Euharistie, se realizează, se menține și crește, Biserica în sensul deplin al cuvântului, ca unitate potențial completă a credincioșilor cu Hristos și împreună cu Hristos, prin Duhul Sfânt. Ea este plenitudinea Bisericii, comuniunea întregii Biserici, dar ea este sacrament al Bisericii și dată Bisericii de Hristos pentru plinirea ei. Euharistia este, într-adevăr, manifestarea ultimă a lui Dumnezeu în Hristos. De aceea nu poate să existe niciun săvârșitor nici mai înalt, nici mai decisiv decât cel care prezidează Euharistia și anume Episcopatul”.

Cei uniți cu Hristos în Sfânta Euharistie, se mențin și se afirmă ca persoane în comuniune cu Hristos Însuși și ca împreună moștenitori lui Hristos Însuși. Căci „fără să ne pierdem ca persoane proprii, Euharistia ne unește cu Hristos în sensul că sângele Lui, care se scurge din Trupul Lui pe cruce, pentru a produce în acest Trup moartea și starea spirituală a învierii, trece în noi cu tendința de a produce și în noi aceeași moarte și înviere. Hristos ca subiect ce moare și înviază, devine subiectul producător de moarte tainică și înviere în subiectele noastre”.

De aceea, cei ce se botează trebuie să primească Sfânta Împărtășanie, pentru ca ei să devină co-participanți la patimile Domnului Hristos și pentru a se produce în ei aceeași moarte și înviere care s-a produs prima dată prin Hristos, iar apoi prin Botez. Euharistia pentru ei, și chiar și pentru cei deja încorporați în Biserică, este astfel coroana care încununează Tainele primite înainte (Botez și Mirungere), dar în același timp este și hrana duhovnicească de care are nevoie orice creștin pentru a crește în sânul Bisericii și a deveni hristofor (purtător de Hristos). Numai astfel, Hristos intră și rămâne în mod real în cei Botezați, aceștia fiind datori să îl păstreze și să îl reînnoiască în ei cât mai des.

Făcând o cercetare mai amănunțită asupra acestui capitol, atât de important pentru lămurirea semnificației și importanței Tainelor de încorporare în Hristos, putem spune că Botezul, Mirungerea și Euharistia sunt cele trei Taine prin care cel ce crede în Hristos se unește în mod deplin cu El și este introdus în Biserică. Sfânta Euharistie este, însă, Taina prin excelență a unității pe care Biserica o dobândește în Hristos.

Euharistia este Taina care încununează Botezul și Mirungerea nu numai ca plenitudine a puterii și a vieții celei noi începute virtual prin Botez și care are în ea puterea virtuală, dezvoltată prin Mirungere. În Botez, cel ce crede în Hristos moare tainic păcatului, sau moare față de omul vechi, luând putere din moartea lui Hristos pentru a trăi cu El viața cea nouă în ascultare față de Dumnezeu. În Euharistie, omul renăscut în Hristos prin Botez și întărit în Duhul Sfânt prin Taina Mirungerii moare cu Hristos pentru a învia la viața cea veșnică. Viața cea nouă din botez, nu poate exista fără perspectiva și arvuna vieții veșnice, care se dă prin Euharistie. De aceea, Euharistia se dă imediat după Botez și Mirungere, ca arvună a Învierii.

Astfel că, „Botezul este Taina începutului, Mirungerea este Taina mijlocului, iar Euharistia este Taina sfârșitului sau a desăvârșirii”.

„Sfânta Euharistie este Taina de înițiere, împreună cu Botezul și Mirungerea, prin care Hristos parcurge cu fiecare credincios în parte și cu toți împreună calea iconomiei divine pe care a străbătut-o El Însuși”

Rolul și importanța Tainelor încorporării în Hristos, în viața Bisericii și a credincioșilor

Tot ceea ce există pe lume, este darul lui Dumnezeu, pentru a face din viața omului o comuniune cu Dumnezeu. Este iubirea lui Dumnezeu, transformată în tot ceea ce are omul nevoie pentru a trăi, căci dintre toate viețuitorele existente, omului i s-a cerut să răspundă binecuvântării lui Dumnezeu cu propria-i binecuvântare.

Sfintele Taine, în general, „reprezintă poarta și calea prin care viața lui Dumnezeu vine în creație, o izvăvește de păcat și de moarte, o face vie și o sfințește”.

Însăși Biserica, în care se săvârșesc Sfintele Taine ale lui Hristos, este o Taină a Adevărului și a Vieții, căci ea este Însuși Trupul lui Hristos, iar Hristos, după cum ne spune prin Sfintele Evanghelii, este „Calea, Adevărul și Viața” (Ioan XIV, 6). În calitatea ei de Trup al lui Hristos, Biserica este prin acest fapt, domeniul în care este prezent și în care lucrează Duhul Sfânt.

Prin Sfintele Taine, „…viem, ne mișcăm și suntem”. Prin Sfintele Taine trecem prin toate câte a trecut Hristos, repetând drumul sfințitor al firii umane asumate de El pentru a mântui lumea și pentru a uni omul cu firea Sa dumnezeiască.

Astfel, Biserica prin Sfintele Taine poate să vindece și să înnoiască umanitatea reorientându-o spre Hristos. Pe acest temei, după cum am amintit în tratarea lucrării noastre de până acum, nu există Taine în afara Bisericii, ci numai în Biserică, săvârșite la început de Sfinții Apostoli, iar după ei de episcopi și preoți, urmași ai acestora.

Iisus Hristos este „Taina lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni II, 2), este „Taina cea din veac ascunsă neamurilor” (Coloseni I, 26), este Taina deplinei uniri între Creator și creatură. În acest sens, Apostolii și urmașii lor, episcopii și preoții, sunt nu numai vestitori ai Tainei lui Hristos, ci și „iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu” (I Corinteni, IV, 1). De aceea este nevoie de preoți în Biserică pentru a putea săvârși cultul divin al Bisericii celei dreptmăritoare, căci chiar dacă avem preoția universală, totuși aceasta nu poate îndeplini funcțiile preoției sacramentale întemeiate de Hristos, când a trimis pe Ucenicii Săi la propovăduire: „Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, și Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt, cărora le veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 21-23).

Referindu-ne la la rolul și importanța Tainelor încorporării în Hristos pentru credincioși, putem spune că ele sunt cele care ne introduc în Biserică, ele sunt cele care ne înalță spre bolta cerului pentru a putea vedea măreția lui Dumnezeu. Tot ele sunt cele prin care ne hrănim duhovnicește cu hrana cea nesfârșită, care este Hristos. Dar, acest lucru nu-l putem realiza dacă nu conclucrăm și noi cu harul primit de la Duhul Sfânt. Orice creștin adevărat trebuie să aibă o viață duhovnicească desăvârșită și plină de sfințenie, încărcată de Duh Sfânt și impodobită cu darurile Sale. Viața duhovnicească este „viața în Hristos” și constă din unirea sufletului cu Dumnezeu. Așezarea lui Dumnezeu în sufletul unui om se face prin Sfintele Taine pe care le putem primi numai prin Biserica Sa, de la slujitorii Săi.

Dacă la naștere, omul primește un nume din partea persoanelor existente, prin care se definește ca persoană nouă, unică, prin Sfintele Taine i se asigură existența eternă ca persoană unică, prin faptul că e primit de Dumnezeu în comuniunea cu Sine.

Pentru a avea viață în Hristos și în Biserica Sa, prima condiție este să fim mădulare ale Trupului lui Hristos, iar această condiție nu o putem realiza decât prin cele trei Taine Sfinte de încorporare sau inițiere creștină. Viața adevărată se câștigă astfel prin Sfintele Taine, dar ea se păstrează prin strădania noastră.

Slujba Sfintelor Taine, pe lângă multe alte efecte, împlinește în primul rând funcția harismatică sau sfințitoare a cultului divin ortodox, fiind deci mijloace de mântuire.

Astfel, primele trei Taine care se administrează oricărui om pentru încorporarea în Trupul lui Hristos, Biserica, sunt Botezul, Mirungerea și Euharistia, fără de care nu putem deveni mădulare ale Bisericii lui Hristos. Ele sunt Tainele unirii cu Hristos și ale intrării depline în Biserică, adică „ne încorporăm în Hristos, primim existența creștină, hristocentrică și hristomorfă, precum și forma și viața corespunzătoare”.

Botezul este începutul vieții veșnice. El reprezintă pentru om un eveniment ontologic care îi remodelează și îi întregește existența creată. Și de aceea el constituie „rădăcina, izvorul și postamentul” vieții spirituale. Prin chenoză, Fiul lui Dumnezeu S-a smerit pe Sine, chip de rob luând, iar la asemănare făcându-Se ca un om pentru a mântui lumea de păcate și a îndumnezei ontologic firea umană din noi.

Această mișcare descendentă a Creatorului spre creatură s-a realizat prin Întruparea Logosului divin, prin asumarea firii omenești, întreagă și deplină, de „Cel care este chipul Tatălui”(Coloseni I, 15), Rațiunea Supremă prin Care toate au venit la existență.

În urma căderii din viața de har, înțeleasă ca o legătură intimă și dialogică a omului cu Dumnezeu, această mișcare filiativă spre Părintele Ceresc a primit o conotație soteriologică.

„Botezul este calea spre Împărăție, încredințată omenirii de Iisus Hristos, Mântuitorul nostru Suprem”.

Lucrarea mântuitoare a lui Hristos se îndreaptă spre firea Sa omenească, asumată prin primirea trupului uman însuflețit din Preacurată Fecioară Maria. Firea omenească, unită ipostatic cu firea dumnezeiască în unicul ipostas al Cuvântului Întrupat, devine obiectul și ținta acțiunii dumnezeiești de ridicare și reabilitare ontologică. Prin aceasta, ea este curățată și eliberată de afectele, pătimirea și moartea actualizate de păcatul strămoșesc.

Asumându-și ipostatic firea omenească, Hrsitos intră într-o unitate și intimitate ontologică cu întregul neam omenesc. Astfel, prin firea omenească, această acțiune soteriologică se îndreaptă spre noi toți pentru ca „prin participarea la Dumnezeirea manifestată în puterea pe care ne-o transmite firea Lui umană, să ne elibereze și pe noi în viața aceasta de păcat, iar în cea viitoare de afecte, de coruptibilitate și de moarte” .

Între Persoana Mântuitorului Hristos și opera răscumpărătoare nu există un interval, o separație. Persoana și opera se disting, se deosebesc, dar nu sunt separate sau despărțite. Ele formează o singură realitate teandrică mântuitoare, deoarece „opera reprezintă manifestarea persoanei sau persoana în acțiune”.

Sfântul Botez ne comunică eficacitatea Jertfei de pe cruce. Întregul demers liturgic reprezintă o unire tot mai deplină cu Hristos, prin adâncirea noastră tainică în misterul soteriologic, adâncire ce echivalează cu experierea lui Hristos, Care este Învățător, Arhiereu și Împărat în același timp. Cufundarea noastră, care este o înălțare, nu este o experiere a unuia din aceste aspecte ale întreitei slujiri a Mântuitorului, ci experierea lui Hristos ca Profet, Arhiereu și Împărat deodată. Iar întâlnirea noastră cu Hristos se realizează deplin în Sfântul Botez.

Ori, Sfântul Botez reprezintă un mod și o cale de unire comunitară, comunională a credincioșilor cu Dumnezeu Tatăl, în Hristos, prin Duhul Sfânt. Iar această unire se realizează prin mijlocirea și slujirea sacerdotală a preoției. 

În Sfântul Botez, Mântuitorul reactualizează mistic întreita Sa slujire, prin care omul a fost transfigurat prin lumina harică și necreată a învățăturii adevărate, reliefată prin strălucirea Duhului Sfânt, a fost readus la Dumnezeu prin unirea umanului cu divinul în ipostasul Logosului, fiind întărit și susținut în această legătură, prin Împărăția lui Hristos în Duhul Sfânt. 

Astfel că, întreagul ritual al Botezului este o împletire tainică și mistică a voii lui Dumnezeu Tatăl cu lucrarea hristică mântuitoare și cu actualizarea ei în Duhul Sfânt, prin slujirea preoțească sacramentală. 

După Pseudo Dionisie Areopagitul, baia Botezului devine „sân al înfierii” căci ea îi restituie Tatălui fiul.

A primi Botezul, ne spune Sfântul Nicolae Cabasila, „înseamnă să te naști întru Hristos, să începi o viață nouă sau să fi adus la viață din nimic”.

Nu trebuie omis faptul că la Botezul unui copil poate participa și mama pruncului, însă numai dacă au trecut cele patruzeci de zile de curăție. Faptul că participă la botez, are o semnificație aparte pentru ea, fiind astfel martora încorporării celui mic în sânul Bisericii. Prin aceasta, ea trebuie să dezvolte copilului idei despre Dumnezeu și să-l facă să conștintizeze mai mult importanța iubirii de Dumnezeu și participarea la slujbele pe care Biserica le-a păstrat și le-a dezvoltat încă de la Cincizecime. Trebuie specificat și faptul că Botezul, dar și Sfânta Euharistie nu se săvârșește trupurilor celor decedați.

Astfel că importanța Botezului, la prima vedere, nu este așa de relevantă pentru unii care nu cred cu adevărat în puterea harismatică a Botezului, dar cercetând mai cu de-amănuntul vom vedea că fără el omul nu se poate mântui. Nu ne putem sustrage de la primirea Botezului căci Hristos Însuși a primit ceea ce noi numim „din apă și din Duh”, iar dacă El, fiind Dumnezeu și Om în același timp, a făcut acest lucru, cine suntem noi să ne împotrivim acestei porunci date de El: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărătia lui Dumnezeu” (Ioan III, 5). Tocmai de aceea, de lucrarea regeneratoare a Sfântului Botez nu trebuie lipsiți nici pruncii, ei fiind-în vremurile noastre- primitorii obișnuiți ai Botezului, pentru că, deși nu au păcate personale, și ei moștenesc păcatul strămoșesc. Dacă în Adam toți am păcătuit, în Hristos toți suntem restaurați, prin baia nașterii din nou.

După „nașterea din nou”, urmează ca neofitul să primească Sfânta Mirungere, prin care el primește darurile Sfântului Duh spre o viață bună și îndreptată către Dumnezeu.

Sfânta Scriptură ne oferă suficiente mărturii privind originea divină a Tainei Mirungerii cât și a caracterului său sacramental, ca Taină a împărtășirii darurilor Duhului Sfânt celor nou botezați. Importanța acestei Taine pentru credincioși reiese din însăși formula cu care este administrată „Pecetea darului Duhului Sfânt”, prin care Duhul Sfânt se imprimă în noi și ne ajută să creștem, atât fizic, cât mai ales spiritual. De aceea, se impune preotului ca îndată după otpustul fiecărei Taine a Botezului să țină o cateheză pentru fixarea anumitor pasaje întâlnite în ritualul acestei slujbe.

În epoca apostolică, Taina Mirungerii se administra fie prin punerea mâinilor, fie prin ungerea cu Sfântul Mir, ultima formă împlinindu-se mai târziu. Rânduiala apostolică privind administrarea Mirungerii și întreaga semnificație teologică a acesteia, cuprinsă în Sfânta Scriptură sunt confirmate de documentele primelor veacuri creștine, constituind nucleul original care stă la baza amplelor rânduieli de mai târziu.

Rânduiala apostolică a Mirungerii cât și teologia ei, dezvoltată de Părinții Bisericești, s-au păstrat cu fidelitate în Ortodoxie. Rânduiala Mirungerii din diferitele biserici vechi orientale dovedește o unitate de concepție care urcă până la tradiția apostolică. Bisericile vechi orientale la fel ca Biserica Ortodoxă au păstrat cu sfințenie unitatea tainelor inițierii creștine, administrându-le pe toate trei în cadrul aceleași rânduieli.

Cel ce a devenit om nou în Hristos și a fot imprimat în toate puterile sufletului și în organele simțurilor și ale trupului de Duhul Sfânt, poate înainta mai departe în unirea cu Hristos, poate realiza o nouă treaptă a transcenderii. Aceasta are loc prin dumnezeiasca Euharistie.

Unindu-se cu Hristos prin Sfânta Împărășanie, neofitul devine purtător de Hristos, sau cum zice Sfântul Nicolae Cabasila, devine „hristofor”, iar prin primirea celor trei Taine de inițiere creștină, neofitul devine credincios deplin al Bisericii lui Hristos. Dacă Mirungerea încununează Botezul, Euharistia înseamnă încununarea Mirungerii.

Euharistia nu este o Taină printre celelalte Taine, ci după expresia lui Pseudo Dionisie Areopagitul, este „Taina Tainelor”, mai presus de oricare alta, iar după cum ne spune Sfântul Cabasila, „mai încolo de ea nu se mai poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva”.

Sfânta Împărtășanie este „expresia cea mai adevărată a Bisericii”. Ea nu-l face pe om asemenea lui Hristos, precum celelalte Taine, ci cu adevărat îl „hristifică”.

Ca și în primele două Taine amintite, cei ce participă la acestea, devin co-trupești cu Hristos și „părinți spirituali” ai neofitului. În acest fel și prin Euharistie se stabilește și se întărește comuniunea, atât cu Hristos, cât și cu ceilalți credincioși, ea fiind prin excelență „Taina unității Bisericii”.

În rugăciunile de dinainte și după împărtășire se spune despre Preacuratele Taine, că au puterea de a lumina cugetul omului, de a alunga gândurile răutății și de a fi stavilă relelor obiceiuri.

De asemenea, ele îl feresc pe creștin de tot răul și de toată lucrarea diavolească, aducând mântuirea sufletului și a trupului.

Rugăciunea Sfântului Simeon Metafrastul, citită după Sfânta Împărtășanie, subliniază acest lucru: „Cel ce de bunăvoie mi-ai dat mie hrană Trupul Tău, foc fiind, care arde pe cei nevrednici, să nu mă arzi pe mine, Făcătorul meu, ci mai vârtos intră în alcătuirea mădularelor mele și în toate încheieturile, în rărunchii și în inimă și arde spinii tuturor păcatelor mele”.

Astfel, după o privire mai atentă a ceea ce am arătat până acum, putem spune că Tainele de încorporare în Hristos au un rol fundamental pentru credincioși, dar și pentru Biserică. Am amintit în dezbaterea lucrării noastre că Biserica nu poate ființa fără Taine, iar Tainele nu pot exista în afara Bisericii, ci numai în ea. De aici vedem că ele sunt principalul mod prin care Hristos își revarsă harul Său peste cei care vor să se încorporeze în Biserica Sa. Dar de aici se dezvoltă o întrebare: Cum ne putem da acordul să primim harul Duhului Sfânt, copii fiind? Răspunsul este cât se poate de clar și simplu. Prin nașii noștri noi ne dăm acordul ca Hristos să vină și să intre în cămara sufletelor noastre. Prin credința făgăduită de nași, prin rostirea Crezului, noi ne dovedim credința noastră în Dumnezeu. Prin ungerea cu Sfântul și Marele Mir, noi înaintăm spre calea inițierii creștine, astfel că Duhul Sfânt ne dă puterea de a mărturisi în continuare credința noastră în Hristos. Iar prin Sfânta Euharistie, cel deja botezat, crește în duhovnicie și prin aceasta el îl primește în mod real pe Hristos, Cel nesfârșit, Cel ce șade pe scaunul slavei dumnezeiești și Cel care va veni la sfârșitul veacurilor să judece vii și morți. El a venit o dată să ne răscumpere cu scump Sângele Său, iar atunci va veni să ne aleagă pe cei care am crezut în El și am împlinit făgăduințele făcute Lui.

Prin încorporarea noastră în Hristos, Biserica, fiind Trupul Lui, mai dobândește un creștin pe care va încerca, prin preoții ei, să mențină pe acesta pe calea cea dreaptă, să ajute pe acesta să crească în Hristos, să se desăvârșească și să-și mântuiască sufletul său.

Administrarea celor trei Taine în cadrul aceleaiași rânduieli, reprezintă pentru preot un bun prilej de pastorație, căci de regulă, la aceste Taine participă și creștini mai putțini practicanți în cele ale credinței. Cunoscând aceste realități, preotul, la sfârșitul slujbei, printr-un cuvânt de învățătură poate sădi în sufletele celor prezenți învățătura sănătoasă a Bisericii, poate să-i conștientizeze de importanța acestor Sfinte Taine pentru mântuire, de responsabilitățile mari pe care le au, deopotrivă, părinții trupești și părinții spirituali, adică nașii, față de noul botezat, noul mădualr al Bisericii lui Hristos.

De aceea, este bine și chiar se impune preotului, ca de fiecare dată când încreștinează pe cineva, la sfârșitul slujbei să rostească un cuvânt de învățătură, prin care să arate rolul și importanța Tainelor de încorporare și să explice unele acte liturgice mai greu de înțeles de către cei care participă la botez.

Așadar, prin cele trei Taine de inițiere creștină, cel care le primește, primește în sine harul Duhului Sfânt, dar și pe Hristos, pe care trebuie să-l ia ca model de urmat în viață. Împărtășania, fiind o Taină care se repetă, trebuie să fie luată de cât mai multe ori, dar cu vrednicie, pentru că ea este cea care ni-l înnoiește în noi pe Hristos și ne crește în El, Hristos fiind țelul nostru suprem spre care trebuie să tindem.

Concluzii

După cele relatate mai sus, referitor la Tainele încorporării în Hristos, putem afirma ca Biserica este întruchipată în Sfintele Taine dar nu în chip simbolic, ci ca mădularele în inimă, ca ramurile în rădăcina plantei sau ca mlădițele în viță.

Botezul, Mirungerea și Euharistia sunt considerate Taine ale vieții spirituale, deoarece ele sunt foarte importante pentru mântuirea fiecărui om.

Prin Taina Botezului ne unim și ne naștem în Hristos, prin Taina Mirungerii ne întărim în viața duhovnicească, iar prin Sfânta Taină a Euharistiei primim hrana pentru viața de dincolo, numită viața veșnică.

Botezul naște din nou, înfiază și dă harul mântuitor și înnoitor, virtual, dar el trebuie stimulat, activat, sau pus în lucrare. Taina Mirungerii, fiind nedespărțită de Botez, urmează îndată după scoaterea celui botezat din Sfânta apă a Botezului, pe care îl completează și-l continuă.

Taina Mirungerii este, după Biserica Ortodoxă, semnul chemării noastre la slujirea preoției universale, de care vorbește Sfântul Apostol Petru în Epistola sa întâi, capitolul II, 9.

Euharistia este cea mai importantă Taină dintre toate Sfintele Taine, deoarece în timp ce prin celelalte Taine creștinul primește numai harul divin, prin Sfânta Împărtășanie el se împărtășește cu însăși izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg. Unirea cu Hristos în Euharistie este și actul de înfăptuire și de creștere continuă a relațiilor din interiorul unității Bisericii ca trup al lui Hristos, desăvârșindu-se astfel lucrarea începută prin Botez și Mirungere.

„Biserica se arată prin Sfintele Taine nu ca prin simboluri, ci cum se arată inima prin mădulare, rădăcina unui arbore prin ramuri și, după expresia Mântuitorului, ca vița prin mlădițe. Căci aici nu este numai o identitate de numire sau o analogie de asemănări, ci identitate de realitate. Sfintele Taine sunt într-adevăr Trupul și Sângele lui Hristos, care pentru Biserica lui Hristos sunt adevărata hrană și adevărata băutură”.

Prin urmare „Biserica își împrospătează unirea sau legătura cu Dumnezeu prin Tainele, care, pe de altă parte, numai în cadrul ei sau în ea se săvârșesc, ca tot atâtea prilejuri de noi întâlniri și împrospătări de comuniune ale unor membri ai ei cu Hristos, în cadrul ei, la cererea ei, în baza legăturii ei permanente cu El”.

Conform Sfintei Scripturi, atât a Vechiului, cât și a Noului Testament există trei Taine ale încorporării în Hristos și în Biserică, primele două fiind primite o singură dată de către o persoană, căci acestea nu se pot repeta, adică Botezul și Mirungerea, ci doar Sfânta Euharistie, cea de-a treia, se poate administra ori de câte ori creștinul este vrednic de a o primi.

Tainele de încorporare sau inițiere în Hristos au fost dezbătute de marii Părinți ai Bisericii, atât din Răsărit, cât și din Apus. Ei au vrut să ne descopere prin aceastea, că, dacă le vom primi cu toată curăția și cu toată deschiderea noastră, nu vom muri, ci vom fi vii în Împărăția lui Dumnezeu. Indiferent de epoca în care au trăit ei, aceștia ne-au lăsat învățături importante pentru Ortodoxie. Ele sunt izvorul cel mai de preț al Bisericii, pentru că din acestea vedem cum se prezenta ritualul de atunci al Botezului, Mirungerii și Euharistiei și de asemenea putem vedea și cum s-a dezvoltat acest ritual.

Euharistia este Taina care încununează Botezul și Mirungerea nu numai ca plenitudine a puterii și a vieții celei noi începute virtual prin Botez și care are în ea puterea virtuală, dezvoltată prin Mirungere. În Botez, cel ce crede în Hristos moare tainic păcatului, sau moare față de omul vechi, luând putere din moartea lui Hristos pentru a trăi cu El viața cea nouă în ascultare față de Dumnezeu. În Euharistie, omul renăscut în Hristos prin Botez și întărit în Duhul Sfânt prin Taina Mirungerii moare cu Hristos pentru a învia la viața cea veșnică. Viața cea nouă din botez, nu poate exista fără perspectiva și arvuna vieții veșnice, care se dă prin Euharistie. De aceea, Euharistia se dă imediat după Botez și Mirungere, ca arvună a Învierii.

Prin cele trei Taine de inițiere creștină, cel care le primește, primește în sine harul Duhului Sfânt, dar și pe Hristos, pe care trebuie să-l ia ca model de urmat în viață. Împărtășania, fiind o Taină care se repetă, trebuie să fie luată de cât mai multe ori, dar cu vrednicie, pentru că ea este cea care ni-l înnoiește în noi pe Hristos și ne crește în El, Hristos fiind țelul nostru suprem spre care trebuie să tindem.

Hristos S-a adus pe Sine jertfă de răscumpărare pentru păcatele oamenilor, și a trecut prin cele mai grele chinuri pentru a îndumnezei ontologic firea umană și a șterge păcatul strămoșesc.

Astfel că, „Botezul este Taina începutului, Mirungerea este Taina mijlocului, iar Euharistia este Taina sfârșitului sau a desăvârșirii”.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. *** SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. IBMBOR, București, 1988.

2. *** BIBLIA, ediție diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, vol. 1 și 2, Ed. Litera, București, 2011.

3.*** DEX, ediția a III-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2009.

4. *** Învățătura celor doisprezece Apostoli, în PSB, vol. 1, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1979.

5. *** Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2000.

6. *** Micul Molitfelnic, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997.

7. *** Molitfelnic, Ed.IBMBOR, București, 1998.

II. SCRIERI PATRISTICE

8. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în PSB, vol. 4, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982.

9. Idem, Stromatele, în PSB, vol. 5, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982.

10. Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, trad. Pr. C. Iordăchescu, București, 1932.

11. Metodiu de Olimp, Aglaofon sau Despre înviere, în PSB, vol 10, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornitescu, Ed. IBMBOR, București, 1984.

12. Origen, Omilii la Cartea Ieșirii, în PSB, vol. 6, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Latcu, Ed. IBMBOR, București, 1981.

13.Idem, Despre principii, în PSB, vol. 8, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. C. Galeriu, Ed. IBMBOR, București, 1982.

14. Teodor de Mopsuestia, De sacramentis, trad. Pr. Prof. Ene Braniște, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 9-10.

15.Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, în PSB, vol. 72, trad. David Popescu, Ed. IBMBOR, București, 1992.

16. Sfântul Ambrozie al Milanului, De Sacramentis, trad. Pr. Prof. Ene Braniște, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 9-10.

17. Idem, De Mysteriis (Despre Sfintele Taine), trad. Pr. Prof. Ene Braniște, în Studii Teologice, XVII(1965), nr. 5-6.

18. Idem, De mysteriis, în PSB, vol. 53, trad. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Ed. IBMBOR, București, 1994.

19. Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, în PSB, vol. 15, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1987.

20. Idem, Epistola Întâia către Serapion, Episcopul de Thmuis, Împotriva celor care hulesc și spun că Duhul Sfânt este creatură, în PSB, vol. 16, trad. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Ed. IBMBOR, București, 1988.

21. Idem, Despre Sfântul Duh, Către același episcop Serapion, în PSB, vol. 16, trad. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Ed. IBMBOR, București, 1988.

22.Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB, vol. 41, trad. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2000.

23. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2003.

24. Sfântul Diodoh al Foticeei, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, vol. 1, ediția a IV-a, trad. Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1993.

25. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic sau despre învățământul religios, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1998.

26. Idem, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în PSB, vol. 29, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Pr. Ioan Buga, Ed. IBMBOR, București, 1982.

27. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, ED. IBMBOR, București, 2005.

28. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, trad. Pr. Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003.

29. Idem, Omilii la Matei, în PSB, vol. 23, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994.

30. Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia, vol. 1, ediția a IV-a, trad. Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1993.

31. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, în Filocalia, vol. VI, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977.

32. Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în PSB, vol. 17, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986.

33. Idem, Despre Sfântul Duh, în PSB, vol. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Cornițescu, Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1988.

34. Idem, Epistole, în PSB, vol. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Cornițescu, Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1988.

35. Idem, Omilii și cuvântări, în PSB, vol. 17, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986.

III. LUCRĂRI ȘI CĂRȚI

36. Andruțos, Hristu, Simbolica, Ed. Anastasia, București, 2003.

37. Argenti, Cyrille, Viu este Dumnezeu – Catehism Ortodox, trad. Ioan Nicolae, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009.

38. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, Ed. IBMBOR, 1994.

39. Braniște, Diac. Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, teză de doctorat, București, 1943.

40. Idem, Explicarea cultului în literatura patristică, (curs dactilografiat), București, 1962.

41.Idem, Liturgica specială, Ed. Nemira, București, 2002.

42. Buchiu, Pr. Ștefan, Întrupare și unitate, Ed. Libra, București, 1997.

43. Buga, Pr. Prof. Ion, Prefață la cartea lui A. Schmemann, Din apă și din Duh, Ed. Symbol, 1992.

44. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. Nicolae Grosu, Ed. Paideia, București, 1997.

45. Cândea, Pr. Prof. dr. Spiridon, Botezul din necesitate, Sibiu, 1940.

46. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. 1, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007.

47. Chițescu, Prof. Dr. Nicolae (coordonator), Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. 2, Ed. IBMBOR, București, 1958.

48. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. Dr. Irineu Ioan Popa, Ed. IBMBOR, București, 1997.

49. Idem, Cunoașterea lui Dumnezeu în Tradiția Răsăriteană, trad. Pr. Lect. dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, București, 2005.

50. Galeriu, Pr. Constantin, Jerftă și răscumpărare, (teză de doctorat), București, 1973.

51. Golitzin, Ieromonah Alexander, Mistagogia, experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

52. Larchet, Jean Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2001.

53. Meyendorff, John, Teologia bizantină, trad. Pr. Conf. dr. Alexandru Stan, Ed. IBMBOR, București, 1996.

54. Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994.

55. Popescu, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, București, 2005.

56. Răducă, Pr. dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed. IBMBOR, București, 1996.

57. Remete, Pr. Lect. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1997.

58. Schmemann, Alexander, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, trad. Pr. Prof. dr. Aurel Jivi, Ed. IBMBOR, București, 2001.

59. Idem, Din apă și din Duh. Studiu liturgic al botezului, trad. I. Buga, Editura Symbol, București, 1992

60. Idem, Introducere în teologia liturgică, trad. Ierom. Vasile Bârzu, Ed. Sophia, București, 2002

61. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Ed. IBMBOR, București, 1997.

62. Silvestru, Arhim. și Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2001.

63. Soare, Pr. dr. Gheorghe, Impedimente la căsătorie și motive de divorț, București, 1943.

64. Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol. 2, Alba-Iulia, 1993.

65.Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMBOR, București, 2010.

66. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropliei Olteniei, Craiova, 1987.

67. Streza, P.S. dr. Laurențiu, Tainele de inițiere creștină în Biserica Răsăriteană, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

68. Todoran, Pr. Prof. dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Ranșterea, Cluj-Napoca, 2003.

IV. STUDII ȘI ARTICOLE

69. Alexe, Pr. Prof. dr. Ștefan, Colocviu organizat de Conferința Bisericilor Europene cu privire la documentul BEM, în B.O.R., CXXX(1983), nr. 7-8.

70. Banu, Drd. Emanuel, Importanța Sfintelor Taine în creșterea în Hristos, în Studii Teologice, XXVII(1976), nr. 7-10.

71. Braniște, Pr. Prof. Ene, Explicarea Botezului în „Catehezele baptismale” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, XXII(1970), nr.7-8.

72. Braniște, Pr. Prof. Ene, Introducere la traducerea cărții De sacramnetis, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 9-10.

73. Bria, Vasile I., Elemente cultice și dogmatice în lucrările Sfântului Ambrozie: De sacramentis și De mysteriis, în Ortodoxia, XXV(1970), nr. 3.

74. Buzatu, Pr. D., Despre numele românești, în Mitropolia Olteniei, XX(1968), nr. 9-10.

75. Caraza, Drd. Ion, Doctrina Euharistică a Sfântului Chiril al Alexandriei, în Studii Tologice, XX(1968), nr. 7-8.

76. Chițan, Prof. Nicolae Condițiile însușirii mântuirii, în Studii Teologice, II(1995), nr. 1-2.

77. Chițescu, Prof. Nicolae, Sfintele Taine, în Studii Teologice, XII(1949), nr. 7-8.

78. Dură, Pr. dr. Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, în Studii Teologice, L(1998), nr. 1-2.

79. Idem, Dispoziții și norme canonice privind administrarea Sfintei Taine a Botezului, în Ortodoxia, XXXI(1979), nr. 3-4.

80. Mehedințu, Drd. Viorel, Dogma Euharistică în Sfânta Liturghie, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 5-6.

81. Mihoc, Pr. Prof. Vasile, Sfintele Taine, mijlocele de mântuire și sfințire a credincioșilor, în Mitropolia Ardealului, XXVIII(1983), nr. 7-8.

82. Mircea, Pr. Ioan, Taina Botezului, în Ortodoxia, XXXI(1979), nr. 3-4.

83. Moțoc, Arhimandrit Ieronim, Însemnătatea numelor la Botez, în Îndrumător bisericesc, III(1987).

84. Necula, Pr. Prof. dr. Nicolae D., Ce se cuvine să știm în legătură cu Taina Botezului și săvârșirea ei, în Vestitorul Ortodoxiei, XVI(2006), nr. 373.

85. Nișcoveanu, . Pr. Drd. Mircea Teologia Sfântului Vasile cel Mare în rugăciunile euharistice, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 5-6.

86. Petraru, Pr. Lect. dr. Gheorghe, Botezul în Biserica Ortodoxă și eroarea neoprotestantă, în Teologie și Viață, X(2000), nr. 1-6.

87. Petrică, Pr. dr. Vasile, Împărtășania noului botezat, în Mitropolia Banatului, XVIII(1986), nr. 1-2.

88. Radu, Pr. Prof. Dumitru, Taina Sfintei Împărtășanii, apud. Îndrumări Misionare, Ed. IBMBOR, București, 1986.

89. Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după tradiția Apostolică, din punct de vedere ortodox, în B.O.R., XCVIII(1980), nr. 11-12.

90. Idem, Transparența Bisericii în viața sacramentală, în Ortodoxia, XXII(1970), nr. 4.

91. Idem, Caracterul ecelsiologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii, în Ortodoxia, XXX(1978), nr. 1-2.

92. Idem, Sfintele Taine în viața Bisericii, în Studii Teologice, XXXIII(1981), nr. 3-4

93. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Euharistiei, în Ortodoxia, XXI(1969), nr. 3.

94. Idem, Ființa Tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, VIII(1956), nr. 1.

95. Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Studii Teologice, XVIII(1966), nr. 9-10.

96. Idem, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, în Ortodoxia, XXV(1974), nr. 2.

97. Sabău, Drd. Marcel, Expunere cathetică a Sfintelor Taine: Botezul și Mirungerea, în Studii Teologice, XXXIV(1982), nr. 5-6.

98. Sebeșan, Pr. Nicolae, Obligații pastorale legate de Sfânta Taină a Botezului, în Mitropolia Banatului, XXXI(1981), nr. 4-6

99. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Drumul cu Hristos, Mântuitorul, prin Tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, XXVIII(1976), nr. 2.

100. Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în Ortodoxia, XXVIII(1976), nr. 1.

101. Idem, Tainele inițierii în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila, în Ortodoxia, XLI(1989), nr. 3-4.

102. Stelea, Drd. Marius, Sfânta Euharistie în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, în Revista Teologică a Mitropoliei Ardealului, IV(1994), nr. 1.

103. Streza, Pr. Prof. dr. Liviu, Slujba Botezului în ritul liturgic ortodox și cel catolic. Studiu comparativ, în Studii Teologice, XXV(1973), nr. 9-10.

104. Idem, Sfintele Taine și ierurgiile în viața Bisericii și a credincioșilor, în Revista Teologică, III(1993), nr. 3.

105. Șchiopu, Drd. Iulian, Rânduiala și explicarea slujbei Botezului și a Mirungerii la Sfântul Ambrozie al Milanului și Teodor de Mopsuestia, în Studii Teologice, XX(1968), nr. 7-8.

106. Tilea, Pr. Gheorghe, Evalvia Euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, 1957, nr. 9-10.

107. Voicu, Arhid. Prod. dr. Constantin, Cine poate boteza?, în vol. Studii de teologie patristică, Ed. IBMBOR, București, 2004.

BIBLIOGRAFIE

I. IZVOARE

1. *** SFÂNTA SCRIPTURĂ, Ed. IBMBOR, București, 1988.

2. *** BIBLIA, ediție diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania, Arhiepiscopul și Mitropolitul Clujului, vol. 1 și 2, Ed. Litera, București, 2011.

3.*** DEX, ediția a III-a, Ed. Univers Enciclopedic, București, 2009.

4. *** Învățătura celor doisprezece Apostoli, în PSB, vol. 1, trad. Pr. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1979.

5. *** Liturghier, Ed. IBMBOR, București, 2000.

6. *** Micul Molitfelnic, Ed. Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1997.

7. *** Molitfelnic, Ed.IBMBOR, București, 1998.

II. SCRIERI PATRISTICE

8. Clement Alexandrinul, Pedagogul, în PSB, vol. 4, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982.

9. Idem, Stromatele, în PSB, vol. 5, trad. Pr. Prof. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1982.

10. Dionisie Pseudo-Areopagitul, Despre ierarhia bisericească, trad. Pr. C. Iordăchescu, București, 1932.

11. Metodiu de Olimp, Aglaofon sau Despre înviere, în PSB, vol 10, trad. Pr. Prof. Dr. Constantin Cornitescu, Ed. IBMBOR, București, 1984.

12. Origen, Omilii la Cartea Ieșirii, în PSB, vol. 6, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae Neaga și Zorica Latcu, Ed. IBMBOR, București, 1981.

13.Idem, Despre principii, în PSB, vol. 8, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. C. Galeriu, Ed. IBMBOR, București, 1982.

14. Teodor de Mopsuestia, De sacramentis, trad. Pr. Prof. Ene Braniște, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 9-10.

15.Salvianus, Despre guvernarea lui Dumnezeu, în PSB, vol. 72, trad. David Popescu, Ed. IBMBOR, București, 1992.

16. Sfântul Ambrozie al Milanului, De Sacramentis, trad. Pr. Prof. Ene Braniște, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 9-10.

17. Idem, De Mysteriis (Despre Sfintele Taine), trad. Pr. Prof. Ene Braniște, în Studii Teologice, XVII(1965), nr. 5-6.

18. Idem, De mysteriis, în PSB, vol. 53, trad. Pr. Prof. Dr. Ene Braniște, Ed. IBMBOR, București, 1994.

19. Sf. Atanasie cel Mare, Trei cuvinte împotriva arienilor, în PSB, vol. 15, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1987.

20. Idem, Epistola Întâia către Serapion, Episcopul de Thmuis, Împotriva celor care hulesc și spun că Duhul Sfânt este creatură, în PSB, vol. 16, trad. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Ed. IBMBOR, București, 1988.

21. Idem, Despre Sfântul Duh, Către același episcop Serapion, în PSB, vol. 16, trad. Pr. Prof. Dumitru Staniloae, Ed. IBMBOR, București, 1988.

22.Sf. Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, în PSB, vol. 41, trad. Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2000.

23. Sfântul Chiril al Ierusalimului, Cateheze, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 2003.

24. Sfântul Diodoh al Foticeei, Cuvânt ascetic în 100 de capete, în Filocalia, vol. 1, ediția a IV-a, trad. Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1993.

25. Sf. Grigorie de Nyssa, Marele cuvânt catehetic sau despre învățământul religios, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1998.

26. Idem, Despre viața lui Moise sau despre desăvârșirea prin virtute, în PSB, vol. 29, trad. Pr. Prof. D. Stăniloae, Pr. Ioan Buga, Ed. IBMBOR, București, 1982.

27. Sfântul Ioan Damaschin, Dogmatica, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, ED. IBMBOR, București, 2005.

28. Sfântul Ioan Gură de Aur, Cateheze baptismale, trad. Pr. Marcel Hancheș, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2003.

29. Idem, Omilii la Matei, în PSB, vol. 23, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1994.

30. Sfântul Marcu Ascetul, Despre Botez, în Filocalia, vol. 1, ediția a IV-a, trad. Pr. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1993.

31. Sfântul Simeon Noul Teolog, Cele 225 de capete teologice și practice, în Filocalia, vol. VI, trad. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 1977.

32. Sf. Vasile cel Mare, Omilii și cuvântări, în PSB, vol. 17, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986.

33. Idem, Despre Sfântul Duh, în PSB, vol. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Cornițescu, Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1988.

34. Idem, Epistole, în PSB, vol. 12, trad. Pr. Prof. dr. C. Cornițescu, Pr. Prof. dr. Teodor Bodogae, Ed. IBMBOR, București, 1988.

35. Idem, Omilii și cuvântări, în PSB, vol. 17, trad. Pr. Prof. Dumitru Fecioru, Ed. IBMBOR, București, 1986.

III. LUCRĂRI ȘI CĂRȚI

36. Andruțos, Hristu, Simbolica, Ed. Anastasia, București, 2003.

37. Argenti, Cyrille, Viu este Dumnezeu – Catehism Ortodox, trad. Ioan Nicolae, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2009.

38. Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Dicționar de Teologie Ortodoxă, București, Ed. IBMBOR, 1994.

39. Braniște, Diac. Ene, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, teză de doctorat, București, 1943.

40. Idem, Explicarea cultului în literatura patristică, (curs dactilografiat), București, 1962.

41.Idem, Liturgica specială, Ed. Nemira, București, 2002.

42. Buchiu, Pr. Ștefan, Întrupare și unitate, Ed. Libra, București, 1997.

43. Buga, Pr. Prof. Ion, Prefață la cartea lui A. Schmemann, Din apă și din Duh, Ed. Symbol, 1992.

44. Bulgakov, Serghei, Ortodoxia, trad. Nicolae Grosu, Ed. Paideia, București, 1997.

45. Cândea, Pr. Prof. dr. Spiridon, Botezul din necesitate, Sibiu, 1940.

46. Chifăr, Nicolae, Istoria creștinismului, vol. 1, Ed. Universității „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007.

47. Chițescu, Prof. Dr. Nicolae (coordonator), Teologia Dogmatică și Simbolică, vol. 2, Ed. IBMBOR, București, 1958.

48. Evdokimov, Paul, Ortodoxia, trad. Dr. Irineu Ioan Popa, Ed. IBMBOR, București, 1997.

49. Idem, Cunoașterea lui Dumnezeu în Tradiția Răsăriteană, trad. Pr. Lect. dr. Vasile Răducă, Ed. Christiana, București, 2005.

50. Galeriu, Pr. Constantin, Jerftă și răscumpărare, (teză de doctorat), București, 1973.

51. Golitzin, Ieromonah Alexander, Mistagogia, experiența lui Dumnezeu în Ortodoxie, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1998.

52. Larchet, Jean Claude, Terapeutica bolilor spirituale, trad. Marinela Bojin, Ed. Sofia, București, 2001.

53. Meyendorff, John, Teologia bizantină, trad. Pr. Conf. dr. Alexandru Stan, Ed. IBMBOR, București, 1996.

54. Nellas, Panayotis, Omul-animal îndumnezeit, trad. Diac. Ioan I. Ică jr., Ed. Deisis, Sibiu, 1994.

55. Popescu, Pr. Prof. Dumitru, Iisus Hristos Pantocrator, Ed. IBMBOR, București, 2005.

56. Răducă, Pr. dr. Vasile, Antropologia Sfântului Grigorie de Nyssa, Ed. IBMBOR, București, 1996.

57. Remete, Pr. Lect. George, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Ortodoxe, Alba-Iulia, 1997.

58. Schmemann, Alexander, Pentru viața lumii. Sacramentele și Ortodoxia, trad. Pr. Prof. dr. Aurel Jivi, Ed. IBMBOR, București, 2001.

59. Idem, Din apă și din Duh. Studiu liturgic al botezului, trad. I. Buga, Editura Symbol, București, 1992

60. Idem, Introducere în teologia liturgică, trad. Ierom. Vasile Bârzu, Ed. Sophia, București, 2002

61. Sfântul Nicolae Cabasila, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Ed. IBMBOR, București, 1997.

62. Silvestru, Arhim. și Episcop de Canev, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. Credința Strămoșească, Iași, 2001.

63. Soare, Pr. dr. Gheorghe, Impedimente la căsătorie și motive de divorț, București, 1943.

64. Stăniloae, Pr. Prof. dr. Dumitru, Ascetica și Mistica Ortodoxă, vol. 2, Alba-Iulia, 1993.

65.Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Ed. IBMBOR, București, 2010.

66. Idem, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, Ed. Mitropliei Olteniei, Craiova, 1987.

67. Streza, P.S. dr. Laurențiu, Tainele de inițiere creștină în Biserica Răsăriteană, Ed. Trinitas, Iași, 2002.

68. Todoran, Pr. Prof. dr. Isidor, Zăgrean, Arhid. Prof. dr. Ioan, Dogmatica Ortodoxă, Ed. Ranșterea, Cluj-Napoca, 2003.

IV. STUDII ȘI ARTICOLE

69. Alexe, Pr. Prof. dr. Ștefan, Colocviu organizat de Conferința Bisericilor Europene cu privire la documentul BEM, în B.O.R., CXXX(1983), nr. 7-8.

70. Banu, Drd. Emanuel, Importanța Sfintelor Taine în creșterea în Hristos, în Studii Teologice, XXVII(1976), nr. 7-10.

71. Braniște, Pr. Prof. Ene, Explicarea Botezului în „Catehezele baptismale” ale Sfântului Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, XXII(1970), nr.7-8.

72. Braniște, Pr. Prof. Ene, Introducere la traducerea cărții De sacramnetis, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 9-10.

73. Bria, Vasile I., Elemente cultice și dogmatice în lucrările Sfântului Ambrozie: De sacramentis și De mysteriis, în Ortodoxia, XXV(1970), nr. 3.

74. Buzatu, Pr. D., Despre numele românești, în Mitropolia Olteniei, XX(1968), nr. 9-10.

75. Caraza, Drd. Ion, Doctrina Euharistică a Sfântului Chiril al Alexandriei, în Studii Tologice, XX(1968), nr. 7-8.

76. Chițan, Prof. Nicolae Condițiile însușirii mântuirii, în Studii Teologice, II(1995), nr. 1-2.

77. Chițescu, Prof. Nicolae, Sfintele Taine, în Studii Teologice, XII(1949), nr. 7-8.

78. Dură, Pr. dr. Nicolae, Propovăduirea și Sfintele Taine, în Studii Teologice, L(1998), nr. 1-2.

79. Idem, Dispoziții și norme canonice privind administrarea Sfintei Taine a Botezului, în Ortodoxia, XXXI(1979), nr. 3-4.

80. Mehedințu, Drd. Viorel, Dogma Euharistică în Sfânta Liturghie, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 5-6.

81. Mihoc, Pr. Prof. Vasile, Sfintele Taine, mijlocele de mântuire și sfințire a credincioșilor, în Mitropolia Ardealului, XXVIII(1983), nr. 7-8.

82. Mircea, Pr. Ioan, Taina Botezului, în Ortodoxia, XXXI(1979), nr. 3-4.

83. Moțoc, Arhimandrit Ieronim, Însemnătatea numelor la Botez, în Îndrumător bisericesc, III(1987).

84. Necula, Pr. Prof. dr. Nicolae D., Ce se cuvine să știm în legătură cu Taina Botezului și săvârșirea ei, în Vestitorul Ortodoxiei, XVI(2006), nr. 373.

85. Nișcoveanu, . Pr. Drd. Mircea Teologia Sfântului Vasile cel Mare în rugăciunile euharistice, în Studii Teologice, XIX(1967), nr. 5-6.

86. Petraru, Pr. Lect. dr. Gheorghe, Botezul în Biserica Ortodoxă și eroarea neoprotestantă, în Teologie și Viață, X(2000), nr. 1-6.

87. Petrică, Pr. dr. Vasile, Împărtășania noului botezat, în Mitropolia Banatului, XVIII(1986), nr. 1-2.

88. Radu, Pr. Prof. Dumitru, Taina Sfintei Împărtășanii, apud. Îndrumări Misionare, Ed. IBMBOR, București, 1986.

89. Idem, Sfintele Taine ale Bisericii după tradiția Apostolică, din punct de vedere ortodox, în B.O.R., XCVIII(1980), nr. 11-12.

90. Idem, Transparența Bisericii în viața sacramentală, în Ortodoxia, XXII(1970), nr. 4.

91. Idem, Caracterul ecelsiologic al Sfintelor Taine și problema comuniunii, în Ortodoxia, XXX(1978), nr. 1-2.

92. Idem, Sfintele Taine în viața Bisericii, în Studii Teologice, XXXIII(1981), nr. 3-4

93. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Teologia Euharistiei, în Ortodoxia, XXI(1969), nr. 3.

94. Idem, Ființa Tainelor în cele trei confesiuni, în Ortodoxia, VIII(1956), nr. 1.

95. Idem, Din aspectul sacramental al Bisericii, în Studii Teologice, XVIII(1966), nr. 9-10.

96. Idem, Sfântul Duh în Revelație și în Biserică, în Ortodoxia, XXV(1974), nr. 2.

97. Sabău, Drd. Marcel, Expunere cathetică a Sfintelor Taine: Botezul și Mirungerea, în Studii Teologice, XXXIV(1982), nr. 5-6.

98. Sebeșan, Pr. Nicolae, Obligații pastorale legate de Sfânta Taină a Botezului, în Mitropolia Banatului, XXXI(1981), nr. 4-6

99. Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, Drumul cu Hristos, Mântuitorul, prin Tainele și sărbătorile Bisericii Ortodoxe, în Ortodoxia, XXVIII(1976), nr. 2.

100. Idem, Creația ca dar și Tainele Bisericii, în Ortodoxia, XXVIII(1976), nr. 1.

101. Idem, Tainele inițierii în mistica sacramentală a lui Nicolae Cabasila, în Ortodoxia, XLI(1989), nr. 3-4.

102. Stelea, Drd. Marius, Sfânta Euharistie în gândirea Sfântului Ioan Gură de Aur, în Revista Teologică a Mitropoliei Ardealului, IV(1994), nr. 1.

103. Streza, Pr. Prof. dr. Liviu, Slujba Botezului în ritul liturgic ortodox și cel catolic. Studiu comparativ, în Studii Teologice, XXV(1973), nr. 9-10.

104. Idem, Sfintele Taine și ierurgiile în viața Bisericii și a credincioșilor, în Revista Teologică, III(1993), nr. 3.

105. Șchiopu, Drd. Iulian, Rânduiala și explicarea slujbei Botezului și a Mirungerii la Sfântul Ambrozie al Milanului și Teodor de Mopsuestia, în Studii Teologice, XX(1968), nr. 7-8.

106. Tilea, Pr. Gheorghe, Evalvia Euharistică după Sfântul Ioan Gură de Aur, în Studii Teologice, 1957, nr. 9-10.

107. Voicu, Arhid. Prod. dr. Constantin, Cine poate boteza?, în vol. Studii de teologie patristică, Ed. IBMBOR, București, 2004.