Rolul Si Importanta Principiilor Fundamentale ale Dreptului International
Capitolul 1. Delimitări conceptual privind dreptul internațional
1.1. Izvoarele dreptului internațional
Pentru a determina izvoarele dreptului internațional este necesar să se pornească de la criteriul că izvoare sunt acele forme prin care se exprimă normele de drept internațional, create prin acordul dintre state, ca reguli de conduită obligatorii din punct de vedere juridic. Asemenea forme sunt tratatele internaționale și cutuma internațională.
În literatura de specialitate se afirmă că ar exista și alte izvoare ale dreptului internațional cum ar fi “principiile generale de drept”, hotărârile unor organizații internaționale, hotărârile instanțelor arbitrale și judiciare internaționale, doctrina dreptului internațional, echitatea (aplicarea principiilor justiției la o speță dată), precum și legislația internă și hotărârile instanțelor judecătorești naționale. Dar, acestea nu au trăsăturile unor forme de exprimare a normelor dreptului internațional, nu sunt de drept internațional, unele dintre ele putînd servi numai la stabilirea existenței unor asemenea norme.
Se consideră că o enumerare a izvoarelor dreptului internațional ar fi făcută în articolul 38 din Statutul Curții Internaționle de Justiție a O.N.U. care prevede:
“1. Curtea, a cărei misiune este de a soluționa conform dreptului internațional diferendele care îi sunt supuse, va aplica:
– convențiile internaționale, fie generale, fie speciale care stabilesc reguli recunoscute în mod expres de statele în litigii;
– cutuma internațională, ca dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept;
– principiile generale de drept recunoscute de națiunile civilizate;
– sub rezerva articolului 59, hotărârile judecătorești și doctrina celor mai calificați specialiști în drept public ai diferitelor națiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
2. Prezenta dispoziție nu aduce atingere dreptului Curții de a soluționa o cauză ex aequo et bono, dacă părțile sunt de acord cu aceasta.“
În același timp, articolul 59 precizează că “Decizia Curții nu are forță obligatorie decât între părțile în litigii și numai pentru cauza pe care o soluționează”.
Acest text are o valoare limitată pentru problema izvoarelor dreptului internațional, deoarece obiectul lui nu este reglementarea acestor izvoare, ci stabilirea elementelor juridice generale pe care urmează să le aplice Curtea pentru rezolvarea diferendelor ce-i sunt supuse.
1.1.1. Tratatul ca izvor al dreptului internațional
Tratatul internațional constituie izvorul principal, fundamental al dreptului internațional contemporan. Ca formă expresă de manifestare a acordului de voință dintre state, tratatele internaționale cuprind norme noi de drept internațional sau norme care modifică ori abrogă pe cele în vigoare.
Deși practica încheierii tratatelor este foarte veche, importanța lor a crescut mai ales începînd cu secolul al XIX-lea, când au apărut tratatele multilaterale.
Prima consacrare juridică a valorii deosebite pe care tratatele internaționale o au ca izvoare ale dreptului internațional public o întâlnim în Convenția privind dreptul tratatelor, care a fost adoptată la Viena, în anul 1969, care a recunoscut “rolul fundamental al tratatelor în istoria relațiilor internaționale și… importanța din ce în ce mai mare a tratatelor ca izvor al dreptului internațional și ca mijloc de dezvoltare a cooperarii pașnice între națiuni, oricare ar fi regimurile lor constituționale”.
Definit ca “un acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat întru-un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară” în scopul reglementării relațiilor dintre părțile contractante, tratatul internațional este astăzi dominant in cadrul izvoarelor dreptului internațional public. Sunt tratate internaționale nu numai acordurile internaționale încheiate între organizațiile internaționale, între acestea și state, practică frecventă în perioada postbelică și consacrată juridic în Convenția de la Viena din 1986. De asemenea, actele constitutive ale organizațiilor internaționale guvernamentale au valoare de tratate internaționale încheiate între membrii acestora. Carta O.N.U., Statutul Consiliului Europei, Carta Organizațiilor Statelor Americane, Carta Organizației Unitații Africane, sunt tratate internaționale si, prin urmare, izvoare ale dreptului internațional public.
Statistic, în 1914, erau în vigoare aproximativ 8000 de tratate, pentru ca în perioada interbelică să fie înregistrate peste 4800 tratate, iar după cel de-al doilea război mondial, în cadrul O.N.U. să fie înregistrate peste 20000 de tratate. Dacă la acestea adaugăm numeroasele tratate adoptate pe plan regional, dar și pe cele bilaterale, constatarea este evidentă: tratatul internațional reprezintă astăzi cel mai frecvent izvor de drept internațional public și cel mai eficient instrument juridic la îndemâna statelor si organizațiilor internaționale. Importanța tratatelor internaționale este determinata și de rolul lor în codificarea tot mai accentuată a cutumelor internaționale, statele punînd mai mare preț pe claritatea și exactitatea tratatelor decât pe ambiguitatea și dificultatea probării regulilor cutumiare. Astfel, printre caracteristicile tratatului internațional care-l fac cel mai important izvor al dreptului internațional public reținem:
– este un acord scris, ceea ce determină siguranța deplină privind conținutul reglementării;
– identifică precis părțile care-și asumă obligații, indiferent dacă sunt tratate multilaterale, universale sau regionale, ori bilaterale, pentru că tratatele sunt opozabile numai dacă sunt acceptate.
Tratatele internaționale sunt izvoare care exprimă clar acordul de voință al părților contractante, prin procedurile complexe de negociere și adoptare;
– stabilesc cu precizie regulile de comportament convenite de părțile contractante;
– determină exact drepturile și obligațiile părților și circumstanțele exercitării, respectiv îndeplinirii lor;
– normele juridice internaționale sunt stabilite cu mai multa rapiditate;
– contribuie la procesul de codificare a cutumelor și, prin urmare, la o mai mare precizie a conținutului lor;
– are cea mai mare contribuție la reglementarea unor relații noi și la dezvoltarea dreptului internațional public prin codificarea unor noi ramuri de drept.
Se pune însă problema daca orice tratat internațional poate constitui izvor al dreptului internațional.
În această privință trebuie să distingem între tratate licite si tratate ilicite. Numai tratatele licite, adică acele tratate care respectă principiile și normele imperative (ius congens) ale dreptului internațional în vigoare la acea dată pot constitui izvoare ale dreptului internațional public. Calitatea de izvor de drept internațional public a unui tratat nu depinde de numărul părților contractante. Faptul că un tratat este bilateral sau multilateral, cu caracter universal (de exemplu Carta ONU) sau regional (de exemplu Convenția europeana a drepturilor omului) nu afectează calitatea sa de izvor de drept internațional, ci numai limitele aplicării spațiale a acestuia. Singura deosebire este aceea că normele juridice cuprinse în tratatele universale prevalează în raport cu tratatele regionale și normele juridice cuprinse în tratatele bilaterale trebuie să fie în concordanță cu cele cuprinse in tratatele universale și regionale.
1.1.2. Cutuma ca izvor al dreptului internațional
Cutuma este, cel mai vechi izvor al dreptului internațional și, o perioadă foarte îndelungată, a constituit izvorul prioritar al acestuia. Pe măsura codificării dreptului internațional și a creșterii numărului tratatelor internaționale, ca principal mijloc de colaborare dintre state, cutuma pierde din importanță.
Cutuma internațională constă într-o practică generală, relativ îndelungată și repetată a statelor, considerată de ele ca dînd expresie unei reguli de conduită cu forță juridică obligatorie.
Pentru ca o regulă să fie acceptată pe cale cutumiară trebuie întrunite două elemente esențiale:
– unul material, respectiv conduita statelor, concretizată într-o practică generală, constantă și relativ îndelungată
– unul volițional (psihologic sau subiectiv), exprimat prin atitudinea statelor de a accepta acea regulă ca avînd caracter juridic. De altfel, articolul 38 litera b. din Statutul Curții Internaționale de Justiție, prevede că aceasta va aplica cutuma internațională “ca dovadă a unei practici generale acceptată ca reprezentînd dreptul”.
Procesul cutumiar (de formare a normelor cutumiare) este unul complex și doctrina a încercat să identifice mecanismele și fundamentul acestuia. O teorie este accea a "acordului tacit" potrivit căreia cutumele se formează prin acordul tacit al statelor. Altă teorie este accea a "formării spontane", adică o conștientizare colectivă a regulii cutumiare, în afara unui mecanism formal determinat, așa cum se întâmplă în cazul tratatului internațional. În sfârșit, "teoria obișnuinței" fundamentată pe repetarea unei atitudini determinate a statelor. Cert este că procesul cutumiar se deosebește mult de procesul convențional (de adoptare a tratatelor), în primul rând pentru că norma cutumiară nu este rezultatul unui act juridic, al unui acord expres de voință, ceea ce determină numeroase dificultăți și imperfecțiuni în interpretarea și aplicarea ei.
Este motivul pentru care, în ultimul timp se constată o practică a statelor de codificare a cutumei internaționale, de preluare a acesteia pe cale convențională, prin tratatul internațional.
1.2. Subiectele Dreptului Internațional
Subiectele Dreptului Internațional trebuie să răspundă pentru încălcarea normelor de drept dar și pentru activitățile care, deși nu sunt contrare dispozițiilor acestor norme, pot cauza prejudicii altora. În principal se are în vedere răspunderea statelor – principalele subiecte ale Dreptului Internaținal – care au capacitatea deplină de a intra în raporturi de Drept Internațional; celelalte subiecte ale dreptului internațional acționează în anumite limite.
În cadrul dreptului internațional subiecte de drept pot fi numai acele entități care participă atât la elaborarea normelor dreptului internațional, cât și la desfășurarea raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit drepturi și asumându-și obligații în cadrul ordinii juridice internaționale.
Statele constituie principalele subiecte de drept internațional.Acestea au caracterul de subiecte originare, tipice, fundamentale ale dreptului internațional, întrucât numai statele, în virtutea suveranității lor au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internațional și își pot asuma în totalitate drepturile și obligațiile prevăzute de dreptul internațional.
De altfel, în dreptul internațional clasic statele constituiau singurele subiecte de drept internațional, deși existau și opinii în sensul că singurele subiecte de drept internațioonal ar fi persoanele fizice, opinii nevalidate de realitatea raporturilor internaționale.
Statul participă în relațiile internaționale ca purtător de suveranitate.Suveranitatea este o caracteristică esențială și necesară a fiecărui stat, un drept intrinsec (inerent) al acestuia.
Ca atribut esențial al statului, suveranitatea înseamnă supremația puterii de stat pe plan intern și independența acesteia față de orice altă putere în sfera raporturilor internaționale.
Din punct de vedere al dreptului internațional suveranitatea constă în independența deplină politică și economică a statului, în dreptul acestuia de a stabili și a înfăptui o politică internă și externă independentă.Statul suveran este un stat care nu este supus nici unui alt stat, exercitându-și puterea politică asupra întregului teritoriu al țării și în relațiile sale internaționale.
În virtutea suveranității lor, statele auiginare, tipice, fundamentale ale dreptului internațional, întrucât numai statele, în virtutea suveranității lor au dreptul nelimitat de a participa la elaborarea normelor de drept internațional și își pot asuma în totalitate drepturile și obligațiile prevăzute de dreptul internațional.
De altfel, în dreptul internațional clasic statele constituiau singurele subiecte de drept internațional, deși existau și opinii în sensul că singurele subiecte de drept internațioonal ar fi persoanele fizice, opinii nevalidate de realitatea raporturilor internaționale.
Statul participă în relațiile internaționale ca purtător de suveranitate.Suveranitatea este o caracteristică esențială și necesară a fiecărui stat, un drept intrinsec (inerent) al acestuia.
Ca atribut esențial al statului, suveranitatea înseamnă supremația puterii de stat pe plan intern și independența acesteia față de orice altă putere în sfera raporturilor internaționale.
Din punct de vedere al dreptului internațional suveranitatea constă în independența deplină politică și economică a statului, în dreptul acestuia de a stabili și a înfăptui o politică internă și externă independentă.Statul suveran este un stat care nu este supus nici unui alt stat, exercitându-și puterea politică asupra întregului teritoriu al țării și în relațiile sale internaționale.
În virtutea suveranității lor, statele au dreptul de a-și alege și dezvolta în mod liber sistemul lor politic, economic, social și cultural, de a-și organiza viața internă fără nici un amestec sau constrângere din afară și de a-și stabili propria politică internă și externă în mod independent, cu respectarea evident a personalității celorlalte state, a drepturilor inerente suveranității acestora.
Activând pe planul relațiilor dintre ele potrivit suveranității lor, statele crează normele de drept internațional, iar principiile și normele dreptului internațional sunt destinate să asigure și să garanteze înfăptuirea suveranității statelor.
Statele sunt, în virtutea suveranității lor, egale în drepturi, chiar dacă de-a lungul istoriei inegalitatea lor de fapt din punct de vedere al teritoriului, al populației, al forței economice, militare sau tehnice a fost transformată și concretizată în raporturile dintre ele ca o inegalitate de drept. Egalitatea juridică exclude subordonarea unor state față de altele și pune pe picior de egalitate toate statele în fața dreptului, indiferent de orice elemente de fapt ce ar reflecta o inegalitate între ele.
Exercitarea suveranității statelor are drept consecință egalitatea în drepturi a acestora, dar totodată respectarea acestei egalități reprezintă cea mai eficace protecție a suveranității statelor în planul relațiilor internaționale.Declarația Adunării generale a O.N.U. din 1970 referitoare la principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state potrivit „Cartei Națiunilor Unite” prevede că: „Toate statele se bucură de egalitatea suverană.Ele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali ai comunității internaționale indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură”. În dreptul internațional contemporan alături de state se recunoaște calitatea de subiect de drept internațional și altor entități, în primul rând organizațiilor internaționale interguvernamentale și mișcărilor de eliberare națională.
Organizațiile internaționale au calitatea de subiect derivat al dreptului internațional.Capacitatea lor de a-și asuma drepturi și obligații rezultă din personalitatea juridică distinctă de cea a statelor care o compun.Ea este limitată, potrivit principiului specialității, de caracterul drepturilor și obligațiilor pe care statele au hotărât ca aceste organizații să și le asume în vederea realizării scopurilor pentru care au fost înființate.
Întinderea acestor drepturi și obligații rezultă de regulă din statutul lor.În lumina prevederilor statutului, a scopurilor și activității organizației, a cerințelor realizării funcțiilor ei se poate stabili dacă o organizație internațională poate să încheie tratate cu alte organizații sau cu statele, dacă și în ce limite poate să intre în alte raporturi juridice cu acestea și se poate conchide asupra configurației personalității sale juridice și implicit a calității sale de subiect de drept internațional.
Există, astfel, o mare deosebire între întinderea personalității juridice a O.N.U., de exemplu, ca organizație cu vocație universală, și cea a unei organizații internaționale regionale sau cu caracter de specialitate.O.N.U. poate duce tratative și încheia acorduri cu statele membre și cu alte organizații internaționale, se bucură de capacitate juridică, de privilegii și imunități pe teritoriul statelor membre, are dreptul la ambasadă pasiv, acreditând reprezentanți ai statelor cu același statut ca și reprezentanții diplomatici obișnuiți, înlesnește elaborarea de norme de drept internațional etc.Alte organizații internaționale au drepturi și obligații mai restrânse.
Mișcările de eliberare națională se pot manifesta pe plan internațîonal, în măsura în care ele sunt recunoscute de către satte, își pot asuma, în anumite condiții (existența unui organ reprezentativ care să se manifeste în numele unei națiuni și a unui teritoriu național recunoscut, de regulă) unele obligații internaționale sau li se pot recunoaște anumite drepturi în baza principiului autodeterminării, pot fi parte la unele tratate multilaterale sau bilaterale care prezintă un interes legitim pentru ele și pot angaja raporturi cu alte state sau cu unele organizații internaționale.
În afara statelor, ca subiecte principale de drept internațional, precum și a organizațiilor interguvernamentale și a mișcărilor de eliberare națională, există și alte entități în legătură cu care se pune problema calității de subiect de drept internațional.Acestea sunt organizațiile internaționale neguvernamentale, corporațiile transnaționale și persoanele fizice.Pozițiile exprimate asupra acestei probleme în doctrină, dar și în practica relațiilor internaționale, sunt foarte diferite.
Organizațiile internaționale neguvernamentale se constituie, de regulă, potrivit legii interne a statului în care sunt înregistrate.În raporturile cu statele respective ele sunt în general considerate ca simple asociații interne, supuse propriei legislații referitoare la aceste categorii de persoane juridice, iar în raporturile lor cu organizațiile interguvernamentale se admite că ele pot să participe la activitatea acestora, cu condiția că statutul organizațiilor interguvernamentale să prevadă posibilitatea unei asemenea participări.
Societățile transnaționale sunt, în general, tot societăți de drept intern.Datorită faptului că activitatea lor se desfășoară pe teritoriul mai multor țări, că au o forță economică și o diversitate mare a activităților care fac necesar să intre în raporturi cu toate statele în care activitatea lor e permisă, încheind și convenții cu acestea în variate probleme privind statutul și activitatea lor, s-au emis și opinii în sensul că asemenea organizații încheie acte de drept internațional, că ar putea, deci, avea calitatea de subiect de drept internațional.
În stadiul actual de dezvoltare a dreptului internațional nu se poate afirma, însă, că atât organizațiile internaționale neguvernamentale, cât și societățile transnaționale au dobândit trăsăturile unor subiecte de drept internațional.
Persoanele fizice, după cum se știe, sunt subiecte ale dreptului intern al statelor. Problema dacă acestea pot avea și calitatea de subiect de drept internațional este foarte controversată.
În dreptul internațional contemporan persoanelor fizice li s-a creat un statut tot mai favorabil în raport cu statele, recunoscându-li-se anumite drepturi a căror ocrotire trebuie să se realizeze dincolo de limitele legislațiilor naționale. În anumite limite, în special în cadrul european, persoanele fizice pot reclama statele, inclusiv cele ale căror cetățeni sunt, în fața unor foruri internaționale cu caracter administrativ și chiar jurisdicțional, ale căror hotărâri devin opozabile statelor respective.
De asemenea, persoanele fizice pot fi trase la răspundere pentru anumite fapte penale grave (crimele internaționale), cum ar fi crimele împotrive păcii, crimele împotrive umanității și crimele de război, sau alte crime stabilite prin convenții internaționale (genocidul, apartheidul, pirateria, traficul de stupefiante etc.) de către tribunalele penale internaționale. Deși sub ambele aspecte menționate persoanele fizice sunt tot mai prezente în plan internațional, perspectiva consolidării acestei evoluții fiind favorabilă, nu se poate vorbi încă de o recunoaștere a calității lor de subiecte de drept internațional, drepturile și obligațiile lor fiind stabilite de către state atât în baza legilor interne, cât și prin convențiile internaționale semnate de acestea.
1.3. Răspunderea internațională a statelor
Răspunderea statelor, precum și a altor subiecte ale Dreptului Internațional – organizații internaționale, națiunile și popoarele care luptă pentru independența lor – operează in două situații, creând două categorii de răspundere : răspunderea pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere internațional (încălcarea normelor Dreptului Internațional) și răspunderea pentru consecințele prejudiciabile rezultând din activități ce nu sunt interzise de Dreptul Internațional (activități licite per se).
Instituția răspunderii în Dreptul Internațional contemporan se bazează pe concepții diferite față de cele existente în Dreptul Intenațional clasic.
Răspunderea statelor, în Dreptul Internațional clasic, era fundamentată pe răspunderea de drept civil. Această răspundere intervenea în cazurile în care se produceau daune
într-un domeniu cu caracter privat – persoanelor sau proprietății străinilor aflați pe teritoriu acelui stat. Răspunderea statelor pentru daune cauzate pe teritoriul lor, persoanelor sau proprietății străinilor a fost inclusă pe ordinea de zi a „Coferinței de codificare de la Haga” din 1930, ținută sub auspiciile Societății Națiunilor. Conferința a luat doar notă de faptul că nu s-a ajuns la nici un rezultat, datorită divergențelor apărute în legătură cu regulile de Drept Internațional aplicabile străinilor.
Codificarea principiilor Dreptului Internațional privind răspunderea internațională a statelor, a fost înscrisă în programul Comisiei de Drept Internațional în 1949, însă lucrarile au început mai târziu, pentru că statele membre nu au acceptat tendința raportorului special de a se menține în cadrul Dreptului Internațional clasic și de a se concentra asupra răspunderii statelor pentru daune cauzate străinilor. Lucrările Comisiei de Drept Internațional au fost inițiate în 1961 și desfășurate în mod susținut începând cu 1973. Dezbaterile acestei comisii reflectă noua configurare a instituției răspunderii statelor în dreptul internațional contemporan în conformitate cu exigențele ordinii juridice internaționale și cu importanța deosebită a relațiilor internaționale ce trebuie protejate.
Pentru prima categorie de răspundere – răspunderea statelor pentru acte sau fapte ilicite din punct de vedere internațional – în vederea codificării, Comisia a pornit de la necesitatea delimitării între regulile generale privind răspunderea statelor , indiferent de domeniul în care ar interveni (reguli „secundare”) și regulile care care stabilesc în sarcina statelor obligații a căror violare poate da naștere răspunderii (reguli „primare”). Altfel spus, nu numai încălcarea anumitor obligații internaționale atrage răspunderea statelor, ci și violarea oricărei obligații internaționale, indiferent de regulile de fond dintr-un domeniu sau altul.
Comisia a realizat o delimitare între obligațiile internaționale a căror violare are o semnificație deosebită pentru ansamblul statelor – cum sunt cele referitoare la menținerea păcii și securității internaționale (denumite crime ) antrenând, pe planul răspunderii, consecințe corespunzător gravității lor și celelalte obligații a căror violare nu are o astfel de semnificație (denumite delicte ). În realizarea acestor delimitări, Comisia a avut în vedere și conținutul diferit al unor obligații, aceasta pentru a determina dacă, în fiecare caz există o violare efectivă a unor obligații internaționale și pentru a se stabili , dacă este necesar, momentul și durata obligației.
În legătură cu cea de a doua categorie de răspundere – pentru desfășurarea de activități ce nu sunt interzise de Dreptul Internațional, dar care au consecințe prejudiciabile – Comisia stabilește niste reguli care să reglementeze activitățile ce se desfășoară pe teritoriul unui stat sau în zone aflate sub jurisdicția ori controlul acestuia, activități care cauzeză prejudicii transfrontaliere ce pot atinge proporții deosebit de mari și periculoase. În categoria activităților licite neinterzise la care se referă Comisia , intră activitățile legale care însă, prin natura lor implică un anumit risc; asemenea activități pot fi : activitățile ce presupun exploatarea spațiului cosmic, folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare, activitățile de manipulare, depozitare, transportare a substanțelor toxice și a altor substanțe periculoase. Unele dintre aceste activități – folosirea în scopuri pașnice a energiei nucleare, eliminarea deșeurilor toxice periculoase – au fost reglementate prin convenții speciale însă este dificil a se stabili reguli generale privind răspunderea internațională a statelor, situații ce constituie obiectul proiectului reglementării în curs de elaborare în cadrul Comisiei de Drept Internațional.
Răspunderea internațională este un raport juridic între două sau mai multe subiecte ale Dreptului Internațional, în special între state. Într-o hotărâre din 14 iunie 1938, Curtea Supremă de Justiție Internațională arată că : „ Fiind vorba de un act imputabil statului, contrar drepturilor convenționale ale altui stat, răspunderea internațională se stabilește direct, în planul dintre aceste state ” .
Răspunderea internațională a statelor operează și atunci când au fost prejudiciate interesele persoanelor particulare, cetățeni ai altor state, statele având obligația de a-și proteja „naționalii lezați prin acte contrare dreptului internațional săvârșite de un alt stat ” .
Există diferite definiții ale răspundereii internaționale, date în literatura de specialitate, însă nu există o definiție juridică a acestei instituții consacrată într-un tratat internațional. Răspunderea internațională este definită în Dicționarul de terminologie de Drept Internațional Public, ca fiind „ Obligația care îi revine , conform Dreptului Internațional Public, statului căruia i se impută un act sau o omisiune contrară obligațiilor sale internaționale, de a furniza reparație statului care a fost victima actelor sale sau persoanelor ori bunurilor cetățenilor săi.
Răspunderea internațională este o instituție a Dreptului Internațional în virtutea căreia statele, cât și celelalte subiecte ale Dreptului Internațional, vor răspunde față de statele lezate ori față de comunitatea internațională , în cazul comiterii unor acte sau fapte internaționale ilicite sau a săvârșirii unor activități licite, dar care sunt de natură să producă prejudicii.
Răspunderea internațională poate fi directă sau indirectă. Când un stat nu-și îndeplinește, în mod direct, obligațiile interanționale care îi revin, răspunderea internațională este directă ; răspunderea internațională va fi indirectă în cazul în care, un stat își asumă răspunderea pentru violarea dreptului interanțional de către un alt stat – o asemenea situație este aceea în care statul federal răspunde pentru fapte statelor componente, ori a teritoriilor puse sub mandatul Societății Națiunilor, în perioada interbelică, sau ale teritoriilor puse sub tutela internațională a O.N.U. Și într-un caz și în celălalt, între state trebuie să existe un raport juridic special.
Sub aspectul fundamentului răspunderii internaționale, în literatura de specialitate au existat două teorii principale : teoria culpei (vinovăției) și teoria răspunderii bazate pe risc (răspunderea obiectivă).
Mai veche este teoria culpei ; încă din scolul al XVII-lea Hugo Grotius arată că aceasta constă , fie în savârșirea unui fapt, fie în omisiunea – absența savârșirii unui anumit fapt – precizând în același timp că dacă se produce o pagubă, se naște imediat și obligația de reparare a acelei daune. Această teorie, presupune – pentru angajarea răspunderii internaționale a unui stat – ca fapta să fie contrară unei obligații internaționale și să fie comisă din culpă (cu intenție sau din neglijență).
În ce privește cea de-a doua teorie, a răspunderii bazate pe risc, statul răspunde în baza raportului de cauzalitate care există între activitatea desfăsurată de statul respectiv – chiar dacă aceasta este legală – și prejudiciul produs altui stat ori altui subiect al Dreptului Internațional, culpa neavând aici nici un rol în angajarea răspunderii internaționale.
Din punct de vedere al jurisprudenței internaționale, angajarea răspunderii internaționale a unui stat este condiționată de două aspecte : imputabilitatea si ilegalitatea faptei acelui stat .
O primă condiție impusă de jurisprudență, în vederea angajării răspunderii internaționale a unui stat, este ca fapta acelui stat – care poate să constea într-o acțiune ori o omisiune – să-i fie imputabilă. Unui stat i se pot imputa faptele si actele organelor sale, indiferent de natura sau de gradul pe care îl au aceste organe în cadrul ierarhiei lor.
Fapta săvârșită de un stat poate fi legală, conformă normelor dreptului intern al acelui stat, însă dacă este contrară normelor Dreptului Internațional, va atrage răspunderea internațională a statului respectiv. Altfel spus, caracterul ilegal al faptei unui stat se apreciază din punct de vedere al normelor Dreptului Internațional Public și nu al normelor dreptului intern al statului în cauză.
Atât literatura de specialitate cât și jurisprudența internațională, consideră că fundamentul răspunderii internaționale îl reprezintă nerespectarea, violarea unei norme a Dreptului Internațional Public, precizându-se că doar producerea de prejudicii unui alt stat nu atrage răspunderea internațională a statului vinovat, dacă fapta sa nu constituie o violare a Dreptului Internațional.
Opinii diferite cu privire la fundamentul răspunderii internaționale a statelor, au fost formulate și în doctrină, unele dintre aceste opinii considerând că temeiul răspunderii internaționale trebuie căutat atât în existența unei ordini juridice internaționale superioară statelor, cât și în natura juridică a obligațiilor pe care această ordine le impune subiectelor sale.
Cele mai multe opinii apreciază însă că răspunderea internaționlă a statelor nu derivă dintr-o ordine juridică superioară statelor, ci din principiile suveranității și egalității în drepturi a statelor, principii care obligă statele să se abțină de la conduite contrare Dreptului Internațional ; dacă o asemenea conduită își face apariția, statele – în virtutea acestor principii -vor răspunde pentru consecințele provocate .
Din punct de vedere internațional, faptul ilicit creează noi raporturi juridice internaționale. În Dreptul Internațional clasic, aceste raporturi apăreau ca raporturi bilaterale, între statul care a comis faptul ilicit și statul căruia i s-au produs pagube prin săvârșirea acelui fapt. În Dreptul Internațional contemporan , încălcarea obligatiilor internaționale ce prezintă o gravitate deosebită pentru Comunitatea Internațională, cum ar fi cele privind pacea și securitatea internațională, nu determină apariția unor raporturi bilaterale cu un alt stat, ci raporturi cu toate statele, întrucât obligațiile încălcate sunt obligații erga omnes. Aceste obligații decurg, în Dreptul Internațional contemporan, din scoaterea în afara legii a agresiunii și genocidului, precum și din regulile ce interzic sclavia și discriminarea rasială.
Răspunderea internațională a statelor este antrenată pentru comportamentul organelor acestora – legislative, administrative și judecătorești -, pentru comportamentul particilarilor de pe teritoriul statelor, cât și , în anumite condiții, în caz de război civil.
Statul răspunde pentru acțiunile sau omisiunile organului său legislativ; asemenea situații pot apărea, spre exemplu, când organul legislativ al unui stat adoptă o lege ce contravine unei obligații internaționale pe care o are acel stat, ori nu adoptă o lege cerută de o obligație internațională ce-i revine statului, sau când organul legislativ al unui stat nu abrogă o lege care este contrară obligațiilor internaționale ale statului respectiv. Răspunderea internațională îi revine statului și pentru actele administrative ale agenților publici ai acelui stat, cât și pentru actele instanțelor de judecata aparținând statului respectiv, acte referitoare la srăini.
Statele au obligația generală de a menține ordinea publică pe teritoriile lor, iar neîndeplinirea acestei obligații de către stat, angajează răspunderea sa, dacă au fost săvârsite acțiuni împotriva altui stat sau a cetățenilor săi, de către persoane particulare, din statul respectiv; răspunderea internațională a statului nu decurge din fapta săvârșită de particulari – care nu sunt subiecte ale Dreptului Internațional -, ci din neîndeplinirea obligațiilor internaționale ale statului în cauză, de a menține ordinea publică pe plan intern.
Obligația pe care o are statul de a asigura ordinea publică pe teritoriul său, are un dublu aspect. Pe de o parte se referă la datoria pe care o are statul de a lua măsuri în vederea prevenirii săvârșirii unor fapte ce contravin obligațiilor internaționale pe care le are; dacă statul este vinovat că nu a luat aceste măsuri, sau dacă organele sale de ordine participă la acte de violență împotriva strănilor, ori sunt vinovate de complicitate sau indiferență, va opera răspunderea internațională a acestui stat. Jurisprudența internațională consideră că un stat poate fi exonerat de răspundere, dacă străinul lezat a avut un comportament provocator. Al doilea aspect are în vedere reprimarea actelor care provoacă prejudicii altor state sau bunurilor și cetățenilor lor. Statul în sarcina căruia este atrasă răspunderea internațională, trebuie să pedepsească persoanele vinovate și să asigure despăgubirea victimelor.
Jurisprudența internațională admite că statul nu răspunde pentru daune provocate de operațiuni militare, însă va răspunde pentru măsurile speciale și concrete aplicate străinilor : execuția acestora, distrugerea unor proprietăți străine, nejustificate de necesitățile militare. În același sens, guvernul unui stat pe teritoriul căruia se desfăsoară un război civil, nu răspunde pentru daune provocate de răsculați, în zone în care el nu a putut să-și exercite autoritatea; dacă învingători vor ieși răsculații, ei urmează a răspunde pentru daunele provocate statelor străine, bunurilor și cetățenilor lor.
Răspunderea internațională bazată pe risc are un caracter convențional. Răspunderea, în acest caz, este angajată pentru acel stat care prin desfășurarea în mod ilegal a unor activități, produce sau creează un risc de natură a cauza prejudicii transfrontaliere. Răspunderea internațională a acestui stat este angajată datorită producerii de daune altui stat, fără ca statul răspunzător să fi săvârșit un act sau o faptă ilicită internațională.
Comisia de Drept Internațional a reținut în materia răspunderii statelor, două condiții: una de ordin subiectiv și alta de ordin obiectiv.
Elementul subiectiv al unei fapte internaționale ilicite este comporatamentul statului – acțiune sau inacțiune – contrar Dreptului Internațional.
Un aspect esențial al instituției răspunderii internaționale a. statului îl constituie distincția dintre delicta commissiva și delicta omissiva.
Faptul că și omisiunea angajează răspunderea internațională a statelor a fost afirmat de Curtea Internațională de Justiție, care a precizat că omisiunea este un mod de manifestare a conduitei unui stat, fiind generatoare de răspundere internațională.
Chiar dacă comportamentul unui stat este legal din punct de vedere al dreptului său intern, acel stat nu ar fi absolvit de răspunderea internațională, dacă prin comportamentul respectiv s-au încălcat normele Dreptului Internațional Public.
Elementul obiectiv al faptei internaționale ilicite constă în nerespectarea de către stat a unei obligații internaționale, asumate de el în mod liber și fiind în vigoare pentru acel stat în momentul săvârșirii faptei sale.
Acest element obiectiv face distincția între faptul ilicit și celelalte comportări ale statului care pot avea consecințe juridice potrivit Dreptului Internațional și care au un caracter licit.
Aceste două condiții pentru existența faptului ilicit – din punct de vedere internațional – se bucură de recunoaștere largă în practica internațională și în literatura de specialitate. O parte a doctrinei și practicii juridice afirmă necesitatea prezenței altor trei condiții pentru existența unui fapt ilicit și anume: culpa, prejudiciul (dauna) și legătura cauzală .
Culpa și prejudiciul au fost considerate în Dreptul Internațional clasic ca fiind de esență răspunderii statelor.
Invocarea culpei ca o condiție a răspunderii, ocupă încă un loc destul de important atât în practica internațională cât și în literatura juridică, însă ea pierde din importanță, în Dreptul Internațional contemporan, câștigând teren teoria răspunderii obiective, răspundere ce acționează independent din culpă. Culpa nu este înlăturată din Dreptul Internațional, întrucât există cazuri în care pentru angajarea răspunderii statului este necesar ca faptul să fi fost comis de culpă, ceea ce conduce la concluzia că atât timp cât practica internațională n-a exclus în unele cazuri elementul de culpă, acesta ar trebui să fie menținut, ca un element subsidiar al răspunderii statelor pentru săvârșirea unor fapre care, din punct de vedere internațional, sunt considerate ca fiind ilicite.
Unii autori consideră și prejudiciul ca o condiție pentru existența unui fapt ilicit din punct de vedere internațional.
În lucrările Comisiei de Drept Internațional s-a arătat însă că pentru răspunderea statului nu este necesară existența unui prejudiciu, ci simplul fapt că statul a încălcat o obligație internațională a sa. Simpla cauzare a unui prejudiciu nu declanșează în mod automat răspunderea internațională a statului, dacă nu există o încălcare , o violare a unei norme de Drept Internațional, un exemplu îl poate constitui hotărârea lui Max Huber din 1925 – în speță privind bunurile britanice în Maroc -, hotărâre în care se sublinia că simplul fapt al cauzării unei pagube nu justifică în sine o intervenție diplomatică, adică nu conduce la declanșarea răspunderii internaționale.
În măsura în care prejudiciul se admite ca o condiție a faptului ilicit, în mod implicit intervine și legătura cauzală. Totuși, situația în care prejudiciul – ca o condiție în angajarea răspunderii internaționale – este ignorat, nu trebuie să conducă la înlăturarea constatării unui raport de cauzalitate între fapte, obligația violată și urmările survenite, acest element având importanță în stabilirea vinovăției, a gravității faptei și implicit în determinarea sancțiunii.
Capitolul 2. Principiile fundamentale ale dreptului internațional
Principiile fundamentale ale dreptului internațional reprezintă o generalizare maximă a normelor de drept internațional, izvorăsc din tratate sau din cutumă și au o valoare juridică obligatorie în relațiile dintre state.
Ținând seama de rolul deosebit care îl au, aceste principii au fost consacrate în Carta O.N.U. și în alte tratate internaționale, subliniindu-se faptul că ele au o semnificație specială, făcând parte din acel mănunchi de regului care constituie baza esențială a dreptului internațional, respectiv dreptul imperativ de ius congens.
Teoria și practica juridică a statelor au consacrat în timp numeroase principii de drept care sunt identice sau nu diferă substanțial în legislația internă a diferitelor state, ele fiind comune marilor sisteme de drept intern (sistemul francez, cel german, cel englez, etc.) și impunându-se ca principii fundamentale ale oricărui sistem de drept intern.
Unele noțiuni de drept intern – penal, civil sau din alte ramuri – sunt considerate ca noțiuni intrinseci ideii de drept și pot fi considerate și ca postulate ale dreptului internațional.Ele au un rol deosebit în fundamentarea din punct de vedere tehnic și conceptual a dreptului internațional, dar pot juca și rolul de izvor de drept independent.
De aceea Statutul Curții Internaționale de Justiție, în art.38, menționează printre regulile de drept pe care Curtea le poate aplica în hotărârile sale și principiile de drept ale sistemelor juridice cele mai avansate, iar în practica sa judiciară Curtea s-a referit adesea la asemenea principii, aplicându-le cu caracter supletiv sau complementar ori ca norme juridice independente.
Printre aceste principii se menționează buna-credință în îndeplinirea obligațiilor convenționale, regulile de interpretare juridică ( de exemplu, acela că legea specială derogă de la legea generală), principiul răspunderii pentru prejudiciul cauzat, prescripția, principiul egalității părților, dreptul de apărare în soluționarea unui diferend, autoritatea de lucru judecat, dreptul părților în proces la exercitarea unei căi de atac, unele reguli de bază ale organizării și procedurii instanțelor de judecată etc.
Prima dispoziție a Convenției din 1969 referitoare la respectarea tratatelor internaționale este aceea de punere în aplicare a principiului fundamental pacta sunt servanda, potrivit căruia „orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună-credință”. Totodată, executarea tratatelor este dominată de principiile suveranității, independenței și neamestecului în treburile interne, fiecare stat aplicînd el însuși tratatul în virtutea competenței sale și sub propria sa răspundere. O parte nu poate invoca dispozițiile dreptului său intern pentru a justifica neexecutarea unui tratat. Această dispoziție este extrem de importantă, pentru că ea confirmă și impune aplicarea cu prioritate a tratatelor internaționale în raport cu legile interne.
Apariția și dezvoltarea principiului pacta sunt servanda din cele mai vechi timpuri exprimă regula juridică care impune respectarea cuvântului dat atât în raporturile dintre persoane, cât și în relațiile dintre state. Principiul pacta sunt servanda este un principiu fundamental al dreptului internațional, de aplicare generală, care s-a format pe cale cutumiară, fiind consacrat totodată în numeroase tratate internaționale și în doctrină.
Respectarea principiului pacta sunt servanda constituie garanția realizării și aplicării celorlalte principii fundamentale de drept, reprezentînd baza legalității și a ordinii juridice internaționale. Acest principiu este considerat ca fiind fundamentul dreptului internațional, în sensul că reprezintă norma fundamentală din care decurge validitatea întregului sistem de norme și principii de drept internațional.
Principiul pacta sunt servanda instituie obligația statelor de a respecta obligațiile ce decurg din normele și principiile dreptului internațional public, consacrate în cutumă și tratate și a le îndeplini cu bună-credință. Prin urmare, se poate afirma că principiul pacta sunt servanda domină întreaga materie a dreptului tratatelor și constituie norma juridică care obligă statele să execute tratatele la care sunt părți contractante. Un tratat trebuie respectat dacă a fost încheiat în mod liber pe baza egalității în drepturi și în conformitate cu toate principiile și normele imperative de ius congens.
Fiecare obligație contractată de un stat față de alt stat, în cadrul relațiilor interstatale, dă naștere obligației juridice de a o executa și dreptul celeilalte părți de a cere și obține îndeplinirea ei, respectul tratatelor constituind, astfel, una din bazele necesare ale comunității mondiale. Acest principiu este consacrat în Carta Națiunilor Unite, în preambulul căreia se prevede îndatorirea statelor de a-și îndeplini cu bună-credință obligațiile asumate potrivit Cartei, precum și necesitatea creării unor condiții în care să poată fi menținute justiția și respectul obligațiilor,decurgînd din tratate și alte izvoare ale dreptului internațional. Principiul pacta sunt sevanda este consacrat, de asemenea, în Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor, precizându-se în art.23, că orice tratat în vigoare leagă părțile și trebuie să fie executat de ele cu bună-credință.
Este important de relevat referirea la noțiunea de bună-credință, fiind vorba în acest caz, de un principiu recunoscut care comandă un anumit comportament în executarea tratatelor.
În dreptul roman, ca și în evul mediu, buna-credință (bona fides) avea o pronunțată tentă religioasă, pentru a deveni, în perioada istorică care a urmat, limită obiectivă a libertății contractuale, criteriu de apreciere, evaluare și interpretare a actelor juridice, antiteză a lipsei de loialitate. Avînd această bază morală (credință, intenție, conștiință, convingere), buna-credință capătă un caracter juridic, afirmîndu-se ca o noțiune complexă și unică.
Ca noțiune juridică, buna-credință este prevăzută în mod expres în numeroase documente de drept internațional, ca, de exemplu, în art.26 din Convenția de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor. Funcția principală a regulii bunei-credințe, de criteriu de evaluare și interpretare a actului juridic, privește, în primul rând atitudinea părților cotractante, care trebuie întotdeauna să se caracterizeze prin loialitate, în sensul lipsei fraudei, leziunii, și până la înlăturarea vicleniei, violenței, atât în relațiile dintre părți, cât și față de terți.
În ceea ce privește raportul dintre principiul pacta sunt servanda și clauza rebus sic standibus, constatăm că deși respectarea tratatelor constituie condiția indispensabilă a relațiilor normale între state, aceasta nu înseamnă însă că tratatele sunt imuabile. Necesitatea respectării tratatelor trebuie corelată cu necesitatea încetării lor în condiții fundamental modificate față de momentul încheierii, prin aplicarea clauzei rebus sic standibus. Potrivit acestei clauze, în anumite împrejurări, schimbările esențiale survenite în situația părților pot fi invocate unilateral pentru a pune capăt sau a suspenda efectele unui tratat. Așa cum, de altfel, s-a arătat în doctrină și în cadrul Conferinței pentru codificarea dreptului tratatelor de la Viena din 1969, între principiul pacta sunt servanda și regula rebus sic standibus nu există nici o contradicție, ci ele se completează reciproc, fiind vorba de două principii autonome și complementare ale dreptului internațional general.
Ordinea juridică internațională presupune existența unui cadru legal care să asigure desfășurarea ordonată a relațiilor dintre partenerii societății internaționale. Statele întrețin astăzi între ele o mare varietate de raporturi economice, culturale, tehnico – științifice, politice, diplomatice, militare și de altă natură, raporturi în care ele participă ca entități independente, suverane și egale în drepturi.
Derularea acestor relații în condiții de normalitate, corectitudine și stabilitate, este condiționată de respectarea legalității internaționale, bazată la rândul ei, pe existența unor principii fundamentale de conduită.
Însemnătatea respectării universale a principiilor fundamentale ale dreptului internațional a fost reliefată în diverse ocazii și, totodată, menționată expres în numeroase declarații guvernamentale, inclusiv în documente bilaterale sau multilaterale. Din multitudinea acestora exemplificăm; Declarația privind principiile fundamentale și nevoia aplicării lor universale în relațiile internaționale, făcută de Cordell Huli – Secretarul de Stat al S.U.A., la 16 iulie 1937, în care sunt evocate în substanța lor, cea mai mare parte a principiilor actualmente în vigoare": "omenirea poate progresa numai atunci când libertatea umană este asigurată, când dreptul la autoguvernare este salvgardat, când toate națiunile recunosc dreptul fiecăruia dintre ele de a-și conduce problemele sale interne fără interferențe din afară, când în relațiile dintre națiuni se respectă cuvântul dat, există hotărârea de abținere de la folosire forței armate în urmărirea politicii și voința de a reglementa disputele exclusiv prin mijloace pașnice; când relațiile economice sunt întemeiate pe beneficiul mutual, egalitatea de tratament și corectitudine".
Un an mai târziu, la 17 martie 1938, în contextul deteriorării situației internaționale în Extremul Orient (invadarea Chinei de către Japonia), același demnitar american sublinia caracterul general valabil al principiilor fundamentale, aplicabilitatea lor universală…" ceea ce este înainte de toate în joc, pretutindeni în lume, este viitorul principiilor fundamentale care trebuie să constituie temelia ordinii internaționale care se opune anarhiei internaționale".
Alte documente internaționale în care sunt reiterate principiile de baza ale relațiilor internaționale sunt, într-o ordine cronologică:
Declarația adoptata de cea de-a 8-a Conferință a Statelor Americane (Lima 1938), care prevedea , de o manieră sintetică* relațiile dintre state trebuie să fie guvernate de preceptele dreptului internațional".
Carta O.N.U. care consacră principiile în textul articolului 2;
Declarația Adunării Generale a O.N.U. din 1970 (Rezoluția 2625/1970) referitoare "principiile dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta O.N.U.";
Actul final de la Helsinki (1975) al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Europa.
Principiile dreptului internațional reprezintă construcții juridice în jurul unor valori considerate importante în relațiile internaționale, pentru evidențierea acestora, promovarea lor în sistemul normelor și instituțiilor juridice care guvernează conduita internațională a statelor și mai ales protecția acestora.
Importanța deosebită a principiilor, ca norme de bază ale relațiilor internaționale în societatea actuală, este evidențiată in special de următoarele trei aspecte:
principiile constituie norme imperative de conduită a statelor;
principiile ghidează comportarea statelor în relațiile lor mutuale, favorizează colaborarea și înțelegerea între națiuni, instaurarea unui climat propice păcii și securității internaționale;
principiile configurează singura modalitate rațională și legală, potrivit dreptului internațional, de rezolvare a oricăror diferende dintre state, pe temeiul legalității, echității și avantajului reciproc.
Înainte de a trece la enumerarea principalelor șapte principii care guvernează relațiile internaționale, se cuvine să facem următoarele precizări:
între principii nu se pot face ierarhizări;
principiile sunt interdependente: "în interpretarea și aplicarea lor. principiile care preced sunt legate între ele și fiecare principiu trebuie interpretat în contextul celorlalte"(Rezoluția 2625/1970).
au un caracter dinamic, adică evoluează în concordanță cu dinamica relațiilor internaționale, a raporturilor care le consacră.
Așa cum s-a subliniat anterior, numărul principilor variază de la
document la document, dar toate cuprind câteva esențiale, pe care le
vom prezenta în continuare.
Capitolul 3. Rolul si importanța principiilor fundamentale ale dreptului internațional
3.1. Egalitatea suverană a statelor
Principiul egalității suverane a statelor este definit ca fiind ansamblul drepturilor statului legate de soluționarea problemelor sale interne și a relațiilor sale externe,
cu respectarea principiilor și normelor dreptului internațional.
Potrivit formulărilor Rezoluției 2625/1970 " statele au drepturi și obligații egale și sunt membri egali a comunității internaționale, indiferent de deosebirile de ordin economic, social, politic sau de altă natură". Egalitatea suverană are o serie de elemente dintre care unele privesc suveranitatea internă (de a-și alege și dezvolta liber sistemul politic), iar altele privesc suveranitatea externă (independența politică, integritatea teritorială), inviolabile în relațiile civilizate dintre state. Acest principiu presupune, în mod corelativ, obligația fiecărui stat de a respecta drepturile suverane și egalitatea în drepturi a oricărui stat.
Conceptul de suveranitate în dreptul internațional este interpretat deseori în conformitate cu prevederile lui clasice, fără a se ține cont de tendințele contemporane integraționiste din lume, motiv pentru care deseori ne lovim de necunoașterea, în special de către instanțele judiciare, a importanței aplicabilității prevederilor dreptului internațional în ordinea juridică internă a statelor. Procesul de integrare europeană, care a demarat după cel de-al doilea război mondial, a impus necesitatea creării unei noi ordini juridice, care ar fi fost imposibilă fără revizuirea conceptului clasic al suveranității.
Sub influența sistemului de drept anglo-american, precedentul judiciar a devenit unul din izvoarele de bază ale dreptului internațional. Crește rolul instanțelor judiciare internaționale, în special a Curții Internaționale de Justiție, hotărârile cărora au un caracter obligatoriu pentru statele în cauză. Deși ultimele tendințe ne demonstrează că CIJ poate examina un caz și în situația când jurisdicția sa nu este recunoscută de statul corespunzător, totuși, aceasta are loc doar în condițiile încălcării unor norme cu caracter erga omnes. Creșterea rolului precedentului judiciar a dus la necesitatea determinării raportului dintre jurisdicția internațională și suveranitatea de stat, aceasta fiind în mod tradițional considerată drept prerogativa internă statului.
Având în vedere că între principiul egalității suverane a statelor și principiul „pacta sunt servanda” există o legătură strânsă, a fost efectuat un studiu asupra implementării prevederilor dreptului internațional în ordinea juridică a statelor și problemei răspunderii internaționale în caz de ne îndeplinire sau îndeplinire ne corespunzătoare a obligațiilor asumate.
Pe plan internațional, suveranitatea nu poate fi absolută. Dreptul internațional reprezintă un sistem de obligații, prin intermediul cărora statele acceptă restrângerea libertății lor de acțiune și, în ultimă instanță, propria autonomie politică internă. Dacă dimensiunile juridice ale suveranității sunt relativ determinate, aspectele politice ale acesteia sunt mai puțin definite. În realitate, conceptul de suveranitate afirmă o egalitate juridică și o independență politică a statelor mai mult sau mai puțin formală și fictivă. Și aceasta cu atât mai mult cu cît respectarea normelor dreptului internațional este benevolă, iar violarea normelor acestuia rareori este sancționată. Deseori se face distincție între suveranitatea de stat și autonomia lui politică. Această distincție semantică reflectă distanța între conceptul juridic al ordinii statale și realitatea raporturilor puterii politice. Autonomia este o noțiune ce reflectă capacitatea relativă a unui stat de a-și gestiona propriile treburi în pofida constrângerilor economice, sociale și strategice, impuse prin contextul internațional. Ea exprimă puterea guvernelor de a acționa de o manieră independentă în concepție și în realizarea obiectivelor lor în politica internă și cea externă. Statele pot fi cu adevărat autonome, dacă reușesc efectiv să-și determine destinul în conformitate cu necesitățile și aspirațiile popoarelor lor.
În doctrina internațională, suveranitatea reprezintă pretenția statului de a se autoguverna pe deplin, iar recunoașterea mutuală a pretențiilor la suveranitate este temelia societății internaționale, reprezintă supremația unică, deplină și indivizibilă a puterii de stat in limitele frontierelor teritoriale și independența acesteia in raport cu orice altă putere, ceea ce se exprimă in dreptul exclusiv și inalienabil al statului de ași stabili și realiza de sine stătător politica sa internă și externă, de a-și exercita funcțiile, de a-și indeplini măsurile practice de organizare a vieții sociale interne și a relațiilor sale externe in baza respectării suveranității altor state, a principiilor și normelor de drept internațional acceptate prin acordul său de voință.
Suveranitatea a servit drept bază pentru recunoașterea reciprocă, pe temeiul egalității juridice și nu trebuie să confundăm concepțional suveranitatea cu libertatea de acțiune, la mijloc existand circumstanțe determinate de relațiile inegale de putere. Doctrina suveranității s-a dezvoltat ca parte a transformării sistemului medieval din Europa intr-un sistem statal modern, proces care a culminat cu Tratatul de la Westfalia, din 1648. Pacea din Westfalia, ce a urmat Războiului de 30 de ani, a reprezentat prima intalnire diplomatică la nivel european (primul congres european), cu această ocazie fiind consacrate principiile echilibrului politic, al rațiunii de stat și al dreptului popoarelor.
Jean Jacques Rousseau spunea, in Contractul Social4, că „suveranitatea este inalienabilă și indivizibilă”, dar recunoștea apoi faptul că politicienii „neputând împărți suveranitatea în principiul ei, o împart în obiectul ei, o împart în forță și voință, în putere legislativă și în putere executivă, în drepturi de impozite, de justiție și de război, în administrație interioară și în puterea de a trata cu străinul; uneori confundă toate aceste părți, alteori le separă”.
Statul suveran este participant principal al relațiilor internaționale, fapt cel situează, in dreptul internațional, ca prim subiect de drept in ordinea importanței.
Statul are competențe legale manifestate in sens material și formal, iar suveranitatea ca element component și de individualizare al acestuia, se prezintă ca un atribut esențial, exclusiv, inalienabil și indivizibil.
Competențele materiale sunt in primul rand de ordine interioara și țin de suveranitatea internă, și anume capacitatea de a-și organiza puterea sa politică, sistemul său economic și social. Competențele in sens formal se referă la jurisdicția statului și la capacitatea sa de a acționa in vederea garantării respectării regulilorjuridice edictate de el.
Statele au o competență personală exprimată in acțiunea lor față de propriii cetățeni, in vederea reglementării statutului cetățeniei, protecției acestora in străinătate și acordarea corelativă a drepturilor și a obligațiilor, dar cea mai accentuată dintre competențe a fost cea teritorială, acea putere generală, deplină și exclusivă asupra gestionării teritoriului unui stat. Pentru controlul teritoriilor s-au purtat războaie, s-au promovat alianțe, s-au incheiat tratate de pace, acorduri sau convenții și s-au creat instituții internaționale.
Autonomia in abordarea acestor competențe conferă statelor dreptul de a decide singure asupra folosirii lor, ca atare, dar nu se exclude posibilitatea ca statele să delege, din proprie inițiativă și voință, unele competențe sau materializarea acestora, potrivit angajamentelor asumate prin tratate.
Conținutul acestui principiu conform Rezoluției ONU nr. 2625 din 1970 cuprinde:
a) Egalitatea de capacitate juridică a statelor;
b) Egalitatea statelor în ceea ce privește statutul lor juridic în relațiile internaționale, în sensul că cetățenii străini trebuie să se bucure de egalitate de tratament juridic;
c) Bunurile unui stat aflate pe teritoriul altui stat se bucură de imunitate de jurisdicție;
d) Statele participă în condiții de egalitate la conferințele internaționale, la crearea dreptului internațional și la soluționarea problemelor internaționale de interes comun;
e) Dreptul internațional se aplică în condiții de egalitate tuturor statelor fără nici un fel de diferențiere.
De subliniat este faptul că delegarea unor competențe rezultate din suveranitate către organizații sau instituții internaționale nu antrenează renunțarea la suveranitate, care rămane consfințit indivizibilă și inalienabilă, ci reprezintă doar o convenție prin care deținătorul său de drept, națiunea, o deleagă spre o altă autoritate.
Prin colaborările internaționale statele și-au intărit suveranitatea, impărțind atat costurile cat și beneficiile, organizand transferul de drepturi suverane in anumite sectoare economice și administrarea lor in comun, prin instituții cu caracter supranațional.
3.2. Nerecurgerea la forță și la amenințarea cu forța
În sensul acestui principiu Carta ONU și numeroase alte documente internaționale prevăd interzicerea folosirii forței și amenințării cu forța în relațiile dintre state.
Conform acestor dispoziții, statele sunt obligate să se abțină de la folosirea forței, atât directă cât și indirectă pentru rezolvarea oricărei probleme internaționale, având la îndemână mijloace pașnice pentru soluționarea diferendelor.
Dreptul internațional stabilește în mod restrictiv cazurile când este legitimă folosirea forței în raporturile internaționale, respectiv exercitarea dreptului de autoapărare individuală sau colectivă, în caz de agresiune, de încălcare a păcii sau de amenințare a păcii, decise de Consiliul de Securitate al ONU.
Denumite și standarde ale conduitei internaționale pentru state, principiile fundamentale ale dreptului internațional constituie criterii supreme în aprecierea legalității oricărui act de justiție în relațiile internaționale.
Ele constituie și determină conținutul celorlalte principii, instituții și norme ale întregului sistem al dreptului internațional, esența și orientarea sa. În dreptul internațional, războiul a fost interzis pentru prima oară, ca instrument de politică națională în relațiile lor reciproce, prin Pactul Briand-Kellog, în anul 1928. Experiența tristă a celui de-al doilea război mondial a determinat națiunile să confere o sferă mai largă principiului nerecurgerii la forță (neagresiunii). În acest sens, Charta O.N.U. prevede: "Toți membrii organizației se vor abține, în relațiile lor internaționale, de a recurge la amenințarea cu forța sau la folosirea ei, fie împotriva integrității teritoriale ori independenței politice a vreunui stat, fie în oricare alt mod incompatibil cu scopurile Națiunilor Unite". Conținutul juridic al acestui principiu a fost precizat și dezvoltat, prin Declarația referitoare la definirea agresiunii din 1974 a Adunării Generale a O.N.U. ca și prin Actul Final de la Helsinki – 1975. Extinderea aplicării lui la teritoriile submarine dincolo de jurisdicția națională, a spațiului extraatmosferic (lună și celelalte corpuri cerești), este prevăzută expressis verbis prin tratatele speciale în materie. În legătură cu conținutul juridic al acestui principiu trebuie, subliniat că noțiune de forță nu se limitează doar la forța armată ci și la presiunile economice, politice sau de altă natură, îndreptate împotriva independenței politice ori integrității teritoriale a vreunui stat, păcii și securității internaționale. De asemenea, chiar din denumirea principiului rezultă obligația statelor de a nu recurge la amenințarea cu forța, de a nu întreprinde nimic, nici o acțiune care, fără a reprezenta o folosire a forței, este de natură a crea un pericol grav pentru suveranitatea și integritatea teritorială a altor state. Cu acțiuni de acest gen pot fi menționate de exemplu: manevrele, demonstrațiile militare ale unui statdesfășurate în apropierea frontierei altui stat, propaganda de război și altele.
Charta O.N.U. și celelalte documente de drept internațional se referă la obligația statelor de a renunța la forță și la amenințaea cu forța în relațiile internaționale. Condițiile care se cer îndeplinite pentru calificarea folosirii forței armate ca un act de agresiune sunt relevate în Rezoluția 3314 a Adunării Generale a O.N.U. (1974).
Potrivit acestei rezoluții, statul care a recurs la forța armată, încălcând prevederile Chartei O.N.U., a comis un act de agresiune, fapt ce constituie dovada suficientă pentru calificarea sa ca agresor. Este vorba de un act comis cu intenție, de o certă gravitate, care îl deosebește de acele acte de folosirea forței, cum ar fi: incidentele sporadice de frontieră, adică "incidentele minore". Cazuri tipice de agresiune prevăzute exemplificativ și nu limitativ în rezoluția menționată sunt:
Invadarea teritoriului altui stat;
Bombardarea teritoriului care aparține altui stat;
Blocada porturilor sau a coastelor unui stat de către forțele armate ale altui stat;
Atacul armat al unui stat împotriva forțelor armate sau flotelor maritime și aeriene civile ale altui stat.
Încălcarea de către un stat, ale cărui forțe armate sunt staționate pe teritoriul altui stat (cu acordul acestuia) a condițiilor și a termenului de staționare, etc.
Obligații:
Nici un considerent nu poate fi invocat drept o justificare pentru a recurge la forța sau la amenințarea cu forța.
Satele trebuie să se abțină de la orice act care constituie o amenințare cu forță sau o folosire a ei direct sau indirect în relațiile cu alt stat.
Să se abțină de la orice desfășurare de forțe, de la orice manifestare de forță care are ca obiectiv amenințarea altui stat în scopul de a-i îngrădi suveranitatea.
Să nu recurgă la represalii bazate pe forța.
Să nu soluționeze diferendele internaționale prin forță.
De asemenea, în rezoluție seprecizează că nici un considerent de natură politică, economică, militară nu poate justifica o agresiune și se prevede răspunderea statelor pentru agresiune. Războiul de agresiune este considerat "o crimă împotriva păcii internaționale". Interzicerea agresiunii armate – directe și indirecte – a căpătat o consacrare expresă, dar, actele de agresiune economică, presiunile politice și constrângerea de orice natură care pot pune în primejdie suveranitatea și independența statelor nu beneficiază, încă, de o definire în cadrul unui instrument juridic internațional.
Intervenția militară din martie 2003 în IRAK, unde S.U.A. și Marea Britanie au fost principalii actori, este considerată de majoritatea juriștilor occidentali ca o acțiune ilegală. În planul politicii internaționale s-a înregistrat un fiasco diplomatic iar O.N.U. nu a reușit să se impună în rezolvarea acestei crize irakiene. A apărut pentru prima dată o falie între statele occidentale, în modul de abordare politico-juridică a acestei crize internaționale. S.U.A. a aplicat un sistem progresiv de drept internațional, asemănător sistemului juridic "Dreptul ginților" utilizat de Imperiul Roman în antichitate.
Faptul că S.U.A. s-a substituit O.N.U. este un procedeu extrem de periculos. Se impun, cu acuitate, modificări ale normelor din Charta O.N.U., o reformă instituțională care să asigure un grad ridicat de reacție și acțiune efectivă în rezolvarea crizelor majore care se manifestă în diferitele zone de pe mapamond.
S.U.A. au invocat, ca argument forte al intervenției în IRAK, nerespectarea de către guvernul condus de Sadam Husein a rezoluțiilor emise de C.S./O.N.U. după primul război din GOLF – anul 1991. După anul 1991, pe durata a 12 ani, Consiliul de securitate a elaborat 16 rezoluții pentru asigurarea punerii în aplicare a "Planului de pace" stabilit după războiul din Golf. Populația șiită din sudul Irakului a fost supusă unui genocid uman. Americanii au considerat că n-a fost un război împotriva poporului irakian, ci au acționat pentru înlocuirea unui regim represiv, că S.U.A. sprijină respectarea libertății și a drepturilor fundamentale în oricare regiune a lumii. Pentru S.U.A., forța militară dominantă în lume, principiile respectării drepturilor omului prevalează față de celelalte principii inserate în Charta O.N.U.
Dreptul internațional permite folosirea forței armate în două situații:
Folosirea forței în baza hotărârii Consiliului de Securitate al O.N.U.;
Exercitarea dreptului la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat.
Folosirea forței ca sancțiune colectivă împotriva statelor care săvârșesc acte de agresiune, de amenințare sau încălcare a păcii internaționale, este prevăzută în art.42 din Charta O.N.U. La o asemenea hotărâre a recurs Consiliul de Securitate, împotriva IRAKULUI, ca urmare a ocupării de către acesta a KUWEITULUI, acțiune care s-a finalizat în martie 1991, cu eliberarea acestei țări de către forțele unei coaliții internaționale.
O.N.U. folosește forțe armate și pentru operațiunile de menținere a păcii, forțe care sunt staționate pe teritoriul unor state, cu acordul acestora, pentru a împiedica declanșarea operațiilor militare și a contribui la rezolvarea pașnică a unor situații conflictuale (Cipru, Liban, Israel, Bosnia-Herțegovina, etc.). Cât privește dreptul legitim la autoapărare, exercitarea acestuia este strictdeterminată în conținutul art.51 din Charta O.N.U. La un astfel de drept nu se poate recurge în caz de agresiune economică sau constrângere de altă natură, după cum el nu poate fi invocat în scopuri preventive sau atunci când un pericol pare iminent, războiul preventiv fiind ilicit, contrar regulilor dreptului internațional. Prin urmare, art.51 din Chartă, trebuie să fie interpretat restrictiv, dreptul de autoapărare individuală sau colectivă (în baza unui tratat) reprezentând o excepție de la principiul nerecurgerii la forță. În practica relațiilor internaționale, invocarea legitimei apărări reprezintă, uneori, o încercare de a da o aparență juridică politicii de forță, de a justifica agresiunea.
3.3. Principiul neamestecului în treburile interne ale altor state
Acest principiu este consacrat în Charta O.N.U. (art.2.pct.7), care statuează că „nici o dispoziție din prezenta Cartă nu va autoriza Națiunile Unite să intervină în chestiuni care aparțin competenței interne a unui stat și nici nu va obliga pe membrii săi să supună asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor prezentei Carte".
Conform Declarației O.N.U. asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile de prietenie și cooperare între state, conform Cartei Națiunilor Unite, din anul 1970 „Nici un stat sau grup de state nu are dreptul de a interveni direct sau indirect, pentru orice motiv, în afacerile interne sau externe ale unui stat.”
De asemenea Actul final de la Helsinki, din anul 1975, stipulează faptul că „Statele participante se vor abține de la orice intervenție, directă sau indirectă, individuală sau colectivă, în treburile interne sau externe care intră în competența națională a altui stat participant, oricare ar fi relațiile lor reciproce”.
În temeiul aceluiași principiu „Declarația asupra neadmiterii intervenției și amestecului în afacerile interne ale statelor”, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U., în cadrul sesiunii a 36-a din anul 1981, interzice propaganda ostilă altui stat, cu sc opuri intervenționiste, folosirea drepturilor omului ca mijloc de amestec în treburile altui stat și a terorismului ca politică de stat împotriva altuia.
Secole de-a rândul amestecul (intervenție sau imixtiunea) în treburile interne ale altor state, a fost considerat un comportament licit în relațiile internaționale. Recunoașterea și observarea permanentă a raporturilor internaționale, fundamentate pe existența unor entități suverane, care hotărăsc liber asupra problemelor și politicii lor interne, a atitudinilor și pozițiilor lor în viața internațională, presupune, implicit, respectarea principiului neamestecului în treburile interne.
Acest principiu este o garanție juridică a suveranității statelor și a dreptului popoarelor la autodeterminare.
Principiul neintervenției se aplică și în cazul conflictelor neinternationale (războaie civile) iar dacă acest principiu e încălcat și un stat tert intervine într-un conflict armat neinternational, conflictul armat neinternational se transformă într-unul internațional.
În cazul războiului civil nu există o codificare oficială ci una neoficială, făcută de Institutul de drept Internațional în 1975, care definește războiul civil.
Războiul civil e considerat a fi un conflict armat cu caracter neinternational, apărut pe teritoriul unui stat și la care participă fie guvernul existent al statului pe de-o parte și una sau mai multe mișcări insurecționale pe de altă parte care luptă pentru răsturnarea guvernului sau a regimului social, politic ori economic sau pentru secesiunea sau autonomia unei părți din teritoriul acelui stat, fie două sau mai multe grupări armate dintr-o tară, care în lipsa unui guvern își dispută autoritatea în stat.
Rezultă că nu poate fi considerat război civil o răzmeriță dintr-o tară, tulburările locale, nici conflictele armate între entitățile politice separate printr-o linie de demarcație și care au existat mai mult timp ca state separate și nici lupta popoarelor pentru autodeterminare.
Aceasta definiție a fost preluată din Protocolul de la Geneva din 1977. Se referă la protecția victimelor în cazul conflictelor armate neinternationale.
Codificarea neoficială capăta o accepțiune juridică. În 1976 Institutul de Drept Internațional a adoptat o rezoluție care face o serie de precizări:
Obligații:
Obligația statelor terțe de a se abține de la acordarea de ajutor forțelor aflate într-un război civil, în special trupe care să participe la ostilități.
Obligația statelor terțe de a nu tolera pe teritoriul lor de forțe militare regulate sau neregulate care să participe la ostilități într-un război civil.
Obligația statelor terțe de a nu permite furnizarea de arme sau de alte materiale de război combatanților dintr-un război civil.
Obligația statelor terțe de a nu acorda ajutor economic sau financiar combatanților.
Obligația statelor terțe de a nu permite uneia din părțile aflate într-un război civil să folosească teritoriul său că bază militară, de refugiu sau de aprovizionare.
Obligația statelor terțe de a nu furniza informații militare.
Drepturi ale terților:
Să acorde părților implicate într-un război civil ajutor umanitar.
Să permită trecerea pe teritoriul său a unui astfel de ajutor umanitar.
În cazuri autorizate de O.N.U. pot să acorde ajutor tehnic sau economic nemilitar combatanților.
3.4. Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale
Între principiul repudierii forței și amenințării cu forța și principiul soluționării pașnic a diferendelor internaționale, dreptul internațional a creat o interdependență irevocabilă în sensul că, interzicerea forței are drept consecință logică reglementare oricărui diferend prin mijloace pașnice.
Carta ONU în art. 2 (3) prevede că toți membrii organizației vor rezolva diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice în așa fel încât pacea și securitatea internațională, precum și justiția să nu fie puse în primejdie. Totodată, un capitol special al Cartei (cap. VI) se ocupă de această chestiune, instituind atât obligativitatea cât și mijloacele de reglementare pașnică a diferendelor.
Problema soluționării diferendelor în cadrul unor organizații internaționale prezintă un interes deosebit din perspectiva particularităților celor mai frecvente tipuri de diferende care pot interveni în cadrul acestora. Astfel de diferende au în general ca obiect raporturile dintre statele membre ale organizației și pot avea un caracter bilateral sau multilateral. Ele pot interveni în legătură cu interpretarea sau cu aplicarea actului constitutiv al organizației în cauză, precum și în legătură cu interpretarea sau cu aplicarea unui tratat sau a unui alt document încheiat în cadrul organizației. De asemenea, pot apărea diferende între un stat membru și organizația din care acesta face parte, între diferitele organe ale unei organizații cu privire la competențele acestora, între diferite organizații internaționale cu profil similar, între organizații internaționale și funcționarii acestora sau între organizații internaționale și particulari, acest ultim tip de diferende internaționale fiind specific organizațiilor de integrare.
Principiul soluționării pașnice a diferendelor internaționale și mijloacele concrete de rezolvare sunt rezultatul unei îndelungate evoluții istorice a relațiilor dintre state și a dezvoltării și perfecționării instituțiilor și normelor de drept internațional. În practică internațională se cunosc cazuri de recurgere la diverse mijloace de rezolvare pașnică a conflictelor încă din antichitate.
În evul mediu statele utilizau frecvent medierea, arbitrajul și concilierea.
Reguli de drept internațional stabilite prin tratate multilaterale apar abia la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, cu prilejul Conferințelor de pace de la Haga din anii 1899 și 1907. Era momentul când încă războiul se afla în legalitate.
Dar, atâta timp cât dreptul internațional nu interzicea războiul și cât timp recurgerea la forța era permisă, soluționarea pașnică nu putea să aibă decât un caracter subsidiar și sporadic. Statele regurgeau la forța în mod firesc pentru a-și manifesta suveranitatea. Folosirea războiului ca instrument al politicii statelor pentru rezolvarea diferendelor a fost multă vreme legală. Interzicerea războiului și prohibirea forței și amenințării cu forța în relațiile dintre state au fost elemente hotărâtoare pe linia recunoașterii și acceptării principiului soluționării pașnice a diferendelor internaționale.
După înființarea Ligii Națiunilor, s-au reglementat o serie de instrumente juridice internaționale, care au consacrat principiul nerecurgerii la forța și la amenințarea cu forța, acesta având caracter de normă imperativă.
Reglementarea pe cale pașnică a diferendelor internaționale este strâns legată de preocupările vizând excluderea războiului din viața societății, de interzicerea folosirii forței și a amenințării cu forța în relațiile internaționale, precum și a combaterii terorismului internațional, acesta din urmă devenit un real pericol împotriva umanității.
În prezent, mai mult ca oricând, necesitatea reglementarii pașnice a diferendelor dintre state este învederata de o multitudine de factori și procese care actineaza în relațiile internaționale conducând la încordarea deosebit de gravă a acestora.
Relațiile contemporane sunt dominate de mari probleme , fără a exista încă – paradoxal – soluții alternative. Cea mai gravă dintre ele este violența, deși a fost mult limitată și reglementata după cel de-al doilea război mondial, nu a dispărut, ci a căpătat noi forme de manifestare, unele foarte grave, precum conflictele interne destructurate sau terorismul internațional.
Pacea și războiul rămân și astăzi probleme esențiale ale societății internaționale și reglementarea juridică nu este suficientă pentru a consacra realmente pacea ca unica stare de normalitate, pentru că relațiile internaționale pot fi încă reglementate și prin putere. Competitita pentru putere, înțeleasă ca o competiție de interese ale partenerilor la viața internațională, mai ales a statelor, duce inevitabil la stări contradictorii, la dezacorduri între aceștia.
Denumite generic – diferende internaționale – aceste contradicții de interese, unele fundamentate pe drept juridice, altele denumite elegant politice fundamentate pe varii pretenții fără contestație de drept, au dus deseori la conflicte violente cu urmări dintre cele mai grave asupra echilibrului internațional și așa destul de fragile.
Într-o altă accepțiune, diferendul înseamnă o neînțelegere, un dezacord sau litigiu între două sau mai multe state cu privire la un drept, pretenție ori interes.
Carta ONU la art.36 par.3 stabilește că "în regulă generală, diferendele de ordin juridic trebuie să fie supuse de părți Curții Internaționale de Justiție, în conformitate cu dispozițiile Statutului Curții". Jurisdicția internațională considera că toate diferendele sunt juridice până la probă contrarie, dacă cererea reclamantului are sau nu temei de drept.
Diferend internațional mai înseamnă într-un sens foarte larg, o neînțelegere, o opoziție între două sau mai multe state care au atins stadiul în care părțile și-au format pretenții sau contrapretentii și care constituie un element de tulburare a relațiilor dintre ele.
Diferendele internaționale se pot naște nu numai între state ci și între acestea și organizații internaționale sau numai între organizații internaționale.
Curtea Permanentă de Justiție Internațională a definit diferendul internațional "ca un dezacord asupra unei chestiuni de drept sau de fapt, o contradicție, o opoziție de teze juridice sau de interese."
Între posibilele diferende internaționale, o importanță deosebită o reprezintă situațiile internaționale care ar putea duce la încălcarea păcii. Carta ONU prin art. 34 stabilește în acest sens, dreptul Consiliului de Securitate de a "ancheta orice diferend sau orice situație care ar putea duce la fricțiuni internaționale sau ar putea da naștere unui diferend, în scopul de a stabili dacă prelungirea diferendului sau situației ar putea pune în primejdie menținerea păcii și securității internaționale".
Primele încercări de ilegalizare a războiului au fost în perioada interbelică, într-o formă incipienta, principiul neagresiunii prin mijloace pașnice de rezolvare a diferendelor dintre state.
În art.2 păr.3 și 4 Carta ONU consacra aceste principii ca fiind fundamentale pentru dreptul internațional. De aici înainte, starea de normalitate este jus contra bellum și rezolvarea pe cale pașnică a diferendelor este singura admisă de dreptul internațional public.
3.4.1. Mijloace diplomatice
În cadrul acestei categorii de mijloace de soluționare pașnică se pot distinge: negocierile, bunele oficii, medierea, ancheta și concilierea. Dintre acestea, numai negocierile se pot desfășura direct între statele implicate în diferend, pe când celelalte reclama intervenția unui tert (stat, organizație internațională ori personalitate oficială). Modalitatea suplă și eficientă în rezolvarea problemelor ivite între state se afla în activitatea diplomatică, în diplomație, prin care se realizează politica externă a statelor. Trăsătura comună a mijloacelor politico-diplomatice consta în faptul că, și atunci când soluția diferendului se realizează cu ajutorul unui tert, ea este în ultimă instanță expresia acordului de voința al părților.
A. Negocierea
Este un mijloc diplomatic simplu și unul dintre cele mai vechi și mai utilizate în soluționarea pașnică a diferendelor dintre state. Acest mijloc nu presupune intervenția unui tert. Practic este vorba despre trative care se desfășoară între părțile la diferend, prin care se încearcă ajungerea la o înțelegere pentru stingerea diferendului. Rolul primordial pe care îl au astăzi tratativele în practică diplomatică, în comparație cu celelalte metode, decurge din faptul că tratativele oferă, datorită caracterului lor direct și a contactului nemijlocit între părțile angajate în discuție, posibilități suplimentare de identificare a punctelor de vedere convergente, permițând depășirea cu răbdare, tact, înțelegere a tuturor piedicilor sau greutăților, ca și convenirea unor soluții acceptabile tuturor părților interesate.
Pentru că negocierea să fie posibilă, este necesară o bună comunicare între părți, în sensul acceptării libere a tratativelor, pe baza principiilor fundamentale ale dreptului internațional public, mai ales a principiului egalității suverane a diferendului. Acceptarea și folosirea acestui mijloc nu presupun automat rezolvarea diferendului. Soluțiile pot fi diverse, precum renunțarea la pretenții, acceptarea lor, ajungerea la un compromis, esențială fiind respectarea angajamentelor asumate de părți la sfârșitul negocierilor. Dacă nu se ajunge la stingerea diferendului, părțile au obligația să recurgă la alte mijloace de soluționare, dar numai pe cale pașnică.
B. Bunele oficii
Charta ONU în art.33 nu enumera expres bunele oficii, enumerarea din acest articol nu este exhaustiva, întrucât se precizează că părțile pot recurge și la orice alte mijloace pașnice la alegerea lor.
În practică diplomatică, ca și în tratate, bunele oficii sunt uneori diferențiate de mediere, alteori confundate.
Se deosebesc de negociere prin faptul că presupun participarea unui tert, dar numai în scopul aproprierii părților la diferend, pentru derularea negocierilor directe. Prin urmare, terțul care-și oferă bunele oficii nu are decât un rol premergător soluționării diferendului, el neavând dreptul să participe la tratative.
Bunele oficii reprezintă astfel demersul întreprins pe lângă statele părți la un litigiu de către un tert – stat sau organizație internațională -, din proprie inițiativă sau la cererea părților, cu scopul de a convinge statele litigante să îl rezolve pe calea negocierilor diplomatice. Rezultă că rolul terțului încetează imediat ce încep negocierile directe.
Deși au un caracter facultativ, bunele oficii pot fi folosite cu succes în rezolvarea unor situații posibil conflictuale, ceea ce a determinat Conferința de pace de la Haga din anul 1907 ca, prin Convenția I adoptată cu această ocazie, să constate că părțile "socotesc util și de dorit ca una sau mai multe puteri străine conflictului să ofere din proprie inițiativă, pe cât împrejurările permit, bunele oficii sau mediațiunea lor statelor în conflict." (art.3). Bunele oficii constituie modalități de a impulsiona și duce la bun sfârșit negocierile.
Trăsăturile și funcțiile lor sunt astfel similare cu cele ale negocierilor, înscriindu-le în aceeași categorie de metode diplomatice, neformale și nejurisdisctionale. Sub aspectul scopului, bunele oficii urmăresc urmăresc numai începerea sau reluarea negocierilor, ele se încheie în momentul când părțile se așează la masa trativelor, bunele oficii apar ca având caracter procedural, nu privesc fondul litigiului.
C. Medierea
În rezolvarea diferendului, medierea înseamnă participare activă a terțului în negocieri, el "poate oferi sfaturi și propuneri în vederea soluționării conflictului", acțiunea negociatorului se încheie numai după ce s-a ajuns la un rezultat final. Medierea are în vedere conducerea negocierilor, fondul diferendului, spre a se ajunge la o soluție pașnică și convenabilă pentru părți.
În doctrina s-a definit medierea ca fiind "acțiunea unui tert, stat, organizație internațională sau chiar o personalitate recunoscută, prin care se urmărește crearea atmosferei necesare desfășurării negocierilor între părțile la diferend și oferirea directă a serviciilor terțului penntru găsirea soluțiilor favorabile părților."
În fapt, marile puteri au folosit deseori medierea spre a propune soluții favorabile lor. În asemenea cazuri este vorba despre încălcări ale principiilor de drept internațional, dar nu despre o modificare a caracterului facultativ al medierii.
Comportarea mediatorului precum și a celui care oferă bunele oficii, trebuie să se încadreze în principiile fundamentale ale dreptului internațional contemporan. Medierea și bunele oficii sunt activități diplomatice care impun calități desoebite de tact, prudenta, discreție și perseverența.
Procedura desfășurării mediațiunii nu este reglementată de dreptul internațional, ea fiind stabilită de părți împreună cu mediatorul în ceea ce privește locul, termenele, desfășurarea ședințelor, caracterul oral sau scris al dezbaterilor, tipul întâlnirilor (comune sau separate) etc.
D. Ancheta internațională
Dacă în mediere terțul este activ în soluționarea unui diferend, în cadrul anchetei internaționale terțul are "scopul de a verifica starea de fapt care stă la baza acestuia". terțul fiind constituit din "comisii de anchetă, alcătuite pe baza unui acord între părțile diferendului, prin care se stabilește componenta comisiei și obiectul activității acesteia."
Primele codificări ale anchetei internaționale privind Soluționarea Pașnică a Disputelor Internaționale, s-au realizat la Haga, la Conferințele din 1899 și 1907, prin care se limitează aplicarea acestui mijloc la "disputele internaționale care nu implica onoarea și nici interesele esențiale ale statelor, și care decurg din diferențe de opinii asupra unor stări de fapt."
Comisia internațională de anchetă se poate constitui de părțile în diferend prin acord expres pentru anchetarea unei situații determinate sau printr-un tratat anterior, situație în care comisia va avea un caracter permanent.
Părțile la diferend sunt obligate să furnizeze orice informații necesare activității comisiei de anchetă. Comisia internațională de anchetă finalizează acțiunea printr-un raport-concluzii adoptat cu majoritatea voturilor membrilor, raport pe care îl prezintă părților la diferend, acestea putând să țină sau să nu țină seama de concluziile comisiei. Ancheta internațională ca mijloc pașnic de soluționare a diferendelor internaționale, a fost folosită cu eficiența în multe situații și a devenit chiar o practică a organizațiilor internaționale.
E. Concilierea internațională
Acest mijloc politico-diplomatic de soluționare pașnică a diferendelor internaționale, a apărut mult mai târziu în pratica convențională, deși unele elemente proprii concilierii se întâlnesc și la mediere și ancheta, fiind o combinare între acestea. Investigarea cauzelor disputei că trăsătura proprie a concilierii, se realizează de către un organ independent, și nu de către un tert care acționează ca un mediator. Între organul independent și părțile din diferend exista o strânsă legătură, pentru că primul formulează propuneri iar părțile se pronunță asupra lor.
Convenția de la Haga din 1907 nu consacra instituția concilierii, ci această a fost introdusă în raporturile dintre state, prin tratate bilaterale, și anume tratatele Bryan încheiate în anii 1913 și 1914. Elementul nou în aceste tratate îl reprezenta faptul că statele aflate în conflict, alegeau persoane particulare de comun acord, acestea nefiind investite cu autoritate politică proprie.Erau desemnate circa 30 de tratate de conciliere internațională, din inițiativă SUA, prin care părțile se angajau să-și supună litigiile unei comisii – Bryan Palce Comision – înainte de a recurge la război. Acest tratat nu a fost ratificat.
Un prim "Tratat de conciliere" și care instituie procedura concilierii în trăsăturile ei caracteristice, este Tratatul încheiat între Suedia și Chile în 1920. Ulterior în 1921 de Germania și Elveția care introduce distincția netă între diferendele politice și cele juridice.
Documente internaționale care au făcut concilierea internațională un mijloc important al practicii statelor și organizațiilor internaționale în soluționarea pașnică a conflictelor internaționale au fost semnate în anii 1922 – Rezoluția Adunării Societății Națiunilor privind procedura concilierii, 1929 – Actul general de conciliere, arbitraj și reglementare judiciară, adoptat de Mică Înțelegere, 1938 Actul general privind reglementarea judiciară a diferendelor internaționale, 1957 – Convenția europeană pentru reglementarea pașnică a diferendelor, cap.II, 1966 – Pactul internațional privind drepturile civile și politice art.42, 1969 – Convenția asupra dreptului tratatelor, anexa, 1992 – Convenția CSCE privind concilierea și arbitrajul etc.
3.4.2. Mijloace jurisidictionale
A. Arbitrajul internațional
Instituția arbitrajului a fost practicată încă din antichitate între cetățile grecești, apoi în Evul Mediu – de Papa sau de reprezentanții săi, de suzeranii feudali pentru conflictele dintre vasali etc.
Recurgerea la arbitrajul internațional presupune că două state în diferend să confere unui organ tert (judecători, instanță ad-hoc), desemnat de comun acord, competenta pentru a soluționa litigiul care le opune, printr-o hotărâre dată prin buna-credință, pe care se obliga să o respecte și este consacrat de Convenția de la Haga din 1907. El își are originea în Afacerea Alabama, care a constituit motiv de litigiu dintre SUA și Anglia, în care guvernul american acuzase guvernul britanic de a-și fi încălcat obligațiile sale de neutralitate, permițând navelor (și a navei Alabama) insurgenților sudiști.
Arbitrajul internațional a cunoscut o folosire mai largă în perioada interbelică.
Arbitrajul internațional are un caracter
judiciar – presupune existența unui organ arbitral care trebuie să pronunțe o hotărâre judecătorească obligatorie conform principiului pacta sunt servanda (deci nu se poate vorbi aici de diplomație)
consensual – acordul părților este absolut necesar pentru recurgerea la arbitraj
limitat – se exclud anumite categorii de diferende (politice etc.)
suplu – procedura se stabilește pe baza unor reguli simple, care depind de regulile compromisului și de calitatea arbitrilor
Ideea ca justiția internațională ar putea să devină realitate prin crearea jurisdicției ad-hoc de către Națiunile Unite s-a materializat după ce subiectele arbitrajului pot fi numai statele sau organizațiile internaționale.
Fundamentul juridic al arbitrajului sunt :
compromisul de arbitraj care reprezintă actul prin care două state convin să supună soluționarea unor diferende unuia sau mai multor arbitri, organzind în detaliu, de comun acord procedura ce urmează a fi aplicată în soluționare
clauza compromisorie – este o stipulație cu caracter special său general dintr-un tratat bi- sau multilateral, prin care statele părți se obliga ca în cazul apariției unui diferend între ele, să-l soluționeze prin recurgerea la arbitraj. O astfel de clauza este cea din 1982 Convenția privind Dreptul marii pentru instituirea unor instante arbitrale.
tratatul de arbitraj permanent – angajamentul de a recurge la arbitraj poate fi conținut într-un tratat încheiat special în acest scop. Exemplu, primul tratat de acest fel a fost cel franco-britanic din 1903. Primul tratat de arbitraj permanent al României a fost cu Belgia în 1905, cu Elveția în 1926, cu Grecia 1929, apoi cu Polonia 1930 etc.
După cel de-al doilea război mondial, arbitrajul internațional și-a restrâns sferă și domeniile de aplicare. Totuși anumite probleme referitoare la arbitraj au început în acea perioadă să intre în Comisia de drept internațional a ONU, care în 1953 și 1958 a întocmit două proiecte succesivecare să prevadă principiile referitoare la obligația de a recurge la arbitraj, constituirea și competentele tribunalului ad-hoc, sistemul probator și procedura organelor arbitrale.
Unele dispoziții din proiect au fost însă criticate de un mare număr de state, astfel că în 1958 s-a emis doar un "Model de reguli asupra procedurii arbitrale adoptat prin Rezoluția Adunării generale 1262 (XIII), orientativ pentru statele interesate.
B. Justiția internațională. Curtea Internațională de Justiție.
Se identifică cu soluționarea judiciară, fiind un pas important în instituționalizarea relațiilor dintre state în domeniul reglementarii diferendelor pe cale pașnică, îl reprezintă instanță de judecată internațională cu caracter permanent.
Prima instanță de acest fel a fost Curtea Permanentă de Justiție Internațională care a fost creată în 1920 și a funcționat între 1922 – 1939, în baza Pactului Societății Națiunilor, iar în urma demisiei judecătorilor (ianuarie 1946), aceasta s-a dizolvat în 1946.
Prima alegere a judecătorilor CIJ s-a făcut la 5 februarie 1946. Din aprilie 1946, în baza art.7 alin.1 din Charta Națiunilor Unite intrată în vigoare la 24.octombrie 1945, se înființează și își începe activitatea Curtea Internațională de Justiție, ca succesoare a fostei Curți Permanente Internaționale de Justiție.
Rolul ei este de a soluționa diferendele dintre state și de a acorda avize consultative calificate în orice problemă juridică la cererea Adunării Generale și Consiliului de Securitate ori a altor organe și instituții specializate ale ONU. Aceasta înseamnă că statele nu pot cere avize consultative, ci doar Adunarea Generală a ONU.
"Tot mai des statele apelează la jurisdicția Curții Internaționale de Justiție din Haga, pentru soluționarea diferendelor cu alte națiuni. La ora când se sărbătorea 60 de ani de la înființarea Curții (aprilie 2006) secretarul general Kofi Annan, a subliniat creșterea continuă a importanței și rolului Curții Internaționale de Justiție în aplanarea conflictelor dintre state. de asemenea și Comunitatea Europeană a considerat Curtea Internațională de Justiție ca fiind un stâlp de susținere a ordinii de drept din lume.”
3.5. Principiul cooperării internaționale
Aceasta este un principiu formulat și dezvoltat după adoptarea Cartei ONU, care, alături de alte documente internaționale prevede îndatorirea statelor de a coopera între ele, în diversele domenii ale relațiilor internaționale.
Acest principiu vizează toate statele lumii indiferent de mărime, sistem politic, nivel de dezvoltare, participare la alianțe sau organizații internaționale. El include atât dreptul cât și îndatorirea fiecărui stat de a lua parte la cooperarea internațională. Respectarea acestui principiu nu are însă un caracter absolut, in sensul câ statele trebuie să participe la toate acțiunile și formele de cooperare, ci fiecare din ele este liber sa participe la acele acțiuni și forme pe care le consideră adecvate intereselor lor.
In același timp, însă, principiul cooperării nu admite excluderea unor state de la cooperarea internațională, ori discriminări pe baza unor considerente arbitrare.
Principiul cooperării internaționale este un principiu fundamental al dreptului internațional, de dată recentă, consacrat după cel de-al doilea război mondial. După cum precizează savanții O.Balan și E.Serbenco, acesta este un rezultat al accentuării interdependențelor existente in societatea internațională sub diferite aspecte: politic, economic și social, al dezvoltării largi a relațiilor internaționale, în special a celor economice, precum și a aprofundării diviziunii internaționale a muncii. Imperativele economic și politic ale cooperării statelor în vederea asigurării păcii și securității internaționale, creșterii bunăstării popoarelor, dezvoltării culturii protecției mediului ctc. au fost premisele consacrării juridice a acestui principiu. Spre deosebire de alte principii fundamentale, principiul cooperării internaționale este relativ nou. Reglementarea formală a acestuia debutează odată cu semnarea Cariei O.N.U.. care prevede printre scopurile Națiunilor Unite „realizarea cooperării internaționale în rezolvarea problemelor internaționale cu caracter economic, social sasu umanitar (…)". Principiul a fost dezvoltat in Declarația asupra principiilor dreptului internațional privind relațiile prietenești și cooperarea dintre state, conform Cartei Națiunilor Unite, potrivit căreia statele, oricare ar li deosebirile existente între sistemele lor politice, economice și sociale, au obligația dc a coopera unele cu altele în diversele domenii ale relațiilor internaționale, pentru a menține pacea și securitatea internațională și a favoriza progresul și stabilitatea, economică internațională, precum și bunăstarea generală a națiunilor (…). Reglementări similare întâlnim și în Actul final de la Helsinki al Conferinței pentru Securitate și Cooperare în Huropa din I august 1975. Criminalitatea, prin pericolele pc care Ic implică asupra dezvoltații societății unui stat și a umanității în general, se înscrie și ea în lista premiselor de consacrare a principiului cooperării internaționale. Fiind un principiu fundamental el presupune în mod cert o obligație – cea de colaborare într-un domeniu concret pentru evitarea, prevenirea sau soluționarea discrepanțelor apărute în ordinea juridică internațională, statele fiind totuși libere să-și aleagă formele de cooperare la care vor recurge.
Tocmai pentru aceste motive O.N.U. preocupată de aceasta problematică în Declarația Mileniului reconfirma principiul cooperării internaționale și la capitolul II. întitulat „Pace, securitate și dezarmare" enunță clar decizia statelor de „a intensifica lupta contra criminalității transnaționale în toate dimensiunile sale, inclusiv traficul dc ființe umane, traversarea clandestină a frontierele de către ele și spălarea banilor". În plus, Declarația prevede că realizarea obiectivului de creare a unui climat propice pentru dezvoltare presupune o bună guvernare în fiecare stat, dar și pe plan internațional, și o transparență a sistemelor financiar, monetar și comercial.
Colaborarea statelor în domeniul luptei contra criminalități are o bază obiectivă, condiționată de modificarile calitative a acesteia în special în tendința sa de internaționalizare Prin noțiunea de "luptă împotriva criminalității se înțelege un ansamblu de preocupări începând cu prevenirea infracțiunilor aplicarea sancțiunilor penale și a asistenței care trebuie acordată deținutului după eliberarea lui și ispășirea pedepsei.
Devreme ce relațiile economice internaționale se diversifică, devine din ce în ce mai complexă și lupta cu toate formele de infracțiuni nu numai în ordinea juridică internă, ci mai ales în realizarea colaborării internaționale.
Problema infracționalității capătă pe zi ce trece caracter global, în primul rând pentru că infracționalitatea, practic în toate statele lumii, îmbracă forme tot mai diferite și mai acute, devenind deosebit de periculoasă din toate punctele de vedere: social-cconomic. politic, cultural, ș.a.. reducând nivelul și calitatea vieții. În al doilea rând pentru că, diversificându-se, formele infracțiunii cuprind sfere ale activității umane și ale statelor și prezintă un pericol pentru întreaga umanitate, în teoria și practica dreptului internațional cu referire la formele și direcțiile de cooperare dintre state în lupta contra criminalității se recurge la următoarele sintagme:
cooperarea internațională în lupta contra infracționalității penale:
lupta la nivel internațional cu fenomenul infracțional;
asistența juridica în materie penală;
Formele juridice de organizare a colabwârii internaționale cu privire la lupta contra criminalității pot fi:
acorduri multilaterale de reglementare a unor ramuri sau instituții de drept inteniațional în care există norme cu privire la anumite infracțiuni;
acorduri multilaterale referitoare la lupta contra unor infracțiuni internaționale concrete. De exemplu. Convenția Consiliului Europei asupra cybercriminalității din 23 noiembrie 2001; -acorduri bilaterale de luptă împotriva infracționalității care de regulă sunt acorduri de acordare a asistenței juridice și de extrădare a infractorilor.
3.6. Principiul respectării cu bună credință a obligațiilor internaționale asumate
Acesta este unul din cele mai vechi și mai importante principii de drept internațional, care a dus la dezvoltarea unor relații trainice și ordonate între membrii comunității internaționale.
Cunoscut prin locuțiunea „pacta sunt servanda" care se refera la îndatorirea de a îndeplini cu bună credință obligațiile internaționale asumate, principiul a fost prevăzut expres în Convenția de la Viena (1969) asupra dreptului tratatelor care prevede că orice tratat în vigoare obligă părțile și trebuie sâ fie îndeplinit de ele cu bună credința.
Acesta este prevăzut în Charta O.N.U. ,,Toți membrii Organizației…își vor îndeplini cu bună –credință obligațiile asumate potrivit prezentei Carte ”.
Principiul a luat ființă și mult timp a fost cunoscut ca principiul respectării tratatelor internaționale. El a fost consacrat în preambulul Pactului Ligii Națiunilor, ca mai apoi să fie reafirmat în: preambulul Cartei ONU, în convențiile de la Viena 1969,1986 cu privire la dreptul tratatelor, în declarația privind principiile de drept Internațional 1970, în actul final de la Helsinki 1975, în statutul OSA, Carta OUA ș.a.
În preambulul Cartei ONU se subliniază hotărârea membrilor ONU ,,de a crea condițiile necesare pentru menținerea justiției și respectarea obligațiilor născute din tratate și alte izvoare ale Dreptului internațional’’. În convenția de la Viena din1969 se stipulează că ,,principiile liberului consimțământ și al bunei credințe și regulă sunt recunoscute în mod universal.
Conținutul principiului este expus în Declarația Principiilor din 1970 în care se precizează importanța acestui principiu p/u menținerea păcii și securității Internaționale, precum și p/u atingerea altor scopuri ONU; se subliniază ierarhia obligațiilor internaționale, iar pe această cale și a normelor din care acestea rezultă. Pe prima treaptă a fost pusă Carta ONU.
După obligațiile asumate conform cartei, urmează obligațiile ce decurg din principiile și regulile general recunoscute ale dreptului internațional, apoi cele asumate prin acordurile internaționale în conformitate cu aceste principii și reguli.
Actul final de la Helsinki din 1975 cuprinde aceleași dispoziții ca și declarația din 1970, în mod special acest act face precizarea că statele ,,în exercitarea drepturilor lor suverane, inclusiv a dreptului de a-și stabili legile și reglementările, trebuie să se conformeze obligațiilor juridice ce le revin în virtutea dreptului internațional…’’.
Principiul se răsfrânge asupra tuturor obligațiilor internaționale, indiferent de izvorul lor, adică asupra celor decurgând din tratatele internaționale, din normele cutumiare, precum și din hotărârile obligatorii ale organelor și organizațiilor internaționale. Drept obiect de protecție sunt relațiile dintre state și alte subiecte de drept internațional ce se referă la crearea, aplicarea și încetarea acțiunii tratatelor internaționale și a cutumei internaționale.
Îndeplinirea cu bună credință a obligațiilor internaționale se bazează pe ideea de reciprocitate. Cel ce încalcă o normă de drept internațional nu poate pretinde nici la drepturile ce decurg din aceasta. Principiul cuprinde și norme mai concrete:
inadmisibilitatea refuzului unilateral și arbitrar de la obligațiile asumate;
răspunderea juridică pentru încălcarea obligațiilor internaționale;
inadmisibilitatea invocării dreptului intern ca justificare pentru neexecutarea obligațiilor externe;
datoria de a aduce legislația națională în concordanță cu obligațiile internaționale asumate;
inadmisibilitatea contractării unor obligații contrare celor în vigoare în raporturile cu statele terțe.
3.7. Principiul respectării drepturilor și libertăților fundamentale ale omului
Principiu relativ nou consacrat prin Declarația Universală a Drepturilor Omului adoptată de Națiunile Unite în 1948, el conține o serie de reglementări coerente, unele cu caracter global, altele specifice pe plan regional, privind drepturile și libertățile fundamentale ale omului.
Multe din normele care consacră drepturile și libertățile omului sunt norme imperative în sensul câ statele nu pot deroga de la asemenea norme în relațiile lor reciproce.
Chiar dacă unele norme specifice nu sunt acceptate de unele state, marea majoritate a normelor din acest domeniu sunt opozabile tuturor, ceea ce conferă caracterul de universalitate a principiului.
În forma sa finală, Declarația universală a drepturilor omului este destul de amplă însumând, în total, 30 de articole. În Preambul se afirmă printre altele: “Considerând că recunoașterea demnității umane tuturor membrilor familiei umane și a drepturilor lor egale și inalienabile constituie fundamentul libertății, dreptății și păcii în lume; Considerând că ignorarea și disprețuirea drepturilor omului au condus la acte de barbarie care revoltă conștiința omenirii și că făurirea unei lumi în care ființele umane vor beneficia de libertatea cuvântului și a convingerilor, eliberate de teroare și de mizerie, a fost proclamată drept cea mai înaltă aspirație a omului (…) Adunarea Generală proclamă prezenta Declarație Universală a Drepturilor Omului”.
Cu toate că prevederile Declarației nu sunt grupate în capitole potrivit specificului drepturilor proclamate, totuși anumite preocupări sistematice pot fi identificate din felul în care se succed aceste prevederi.
Primul articol are un caracter introductiv și este influențat de retorica iusnaturalistă atunci când afirmă că: “Toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi. Ele sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte, unele față de altele, în spiritul fraternității”.
Articolul 2 al Declarației universale definește principiul egalității. Astfel, se spune în paragraful 1 că: “Fiecare se poate prevala de toate drepturile și de toate libertățile proclamate în prezenta Declarație, fără nici o deosebire, în special de rasă, de culoare, de sex, de limbă, de religie, de opinie politică sau de orice altă opinie, de origine națională sau socială, de avere, de naștere sau decurgând din orice altă situație”. Cum egalitatea nu are un obiect specific, precum celelalte drepturi fundamentale, ci obiectul ei îl constituie toate drepturile, a căror aplicare, în condiții identice pentru toți, o asigură, Declarația universală a așezat articolul ei despre egalitate înaintea celor privitoare la celelalte drepturi fundamentale. Prin urmare, egalitatea apare ca o garanție aplicabilă fiecărui drept fundamental. În această privință, însă, Declarația nu a procedat într-un mod absolut consecvent, dat fiind faptul că nu a epuizat materia în acest articol sau într-un articol următor, ci a revenit asupra principiului egalității câteva articole mai departe.
O dată definită egalitatea, urmează o serie de articole privitoare la diferite drepturi, indisolubil legate de persoana umană, cum sunt: dreptul la viață,la libertate, la securitate, consacrate de art.3; dreptul la recunoașterea personalității juridice, așa cum apare în formularea art.6: “Fiecare are dreptul să îi fie recunoscută calitatea de subiect de drept oriunde s-ar afla; libertatea de circulație, libertatea persoanei de a-și alege o reședință: “Orice persoană are dreptul să circule liber și să-și aleagă reședința în interiorul unui stat” (art.13).
Enunțarea acestor drepturi este întregită cu diferite garanții de ordin procedural. Este cazul prezumției de nevinovăție consacrată în art.11, primul paragraf: “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal(…)”. De asemenea, este statuat principiul neretroactivității în materie penală, în conținutul paragrafului 2 al aceluiași articol: “Nimeni nu va fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului național sau internațional. De asemenea, nu se va aplica nici o pedeapsă mai aspră decât aceea care era aplicabilă în momentul în care a fost comis actul delictuos”.
Nici în această parte, Declarația universală nu apare străbătută de un spirit sistematic prea riguros, pentru că enumerarea drepturilor specifice, definite în articolele deja citate, este întreruptă prin enunțarea câtorva garanții procedurale, aplicabile nu numai lor, ci tuturor drepturilor fundamentale proclamate.
Asemenea garanții procedurale sunt: dreptul oricărei persoane de a se adresa în mod efectiv instanțelor judiciare competente, împotriva actelor care violează drepturile fundamentale recunoscute ei prin Constituție sau prin legi (art.8); dreptul oricărei persoane de a fi ascultată de un tribunal independent și imparțial, care va hotărî asupra drepturilor și obligațiilor sale (art.10).
A patra parte a Declarației universale reunește următoarele drepturi: dreptul la o cetățenie (art.15),libertatea căsătoriei, dreptul familiei la ocrotire din partea societății și statului (art.16), dreptul la proprietate și ocrotirea acesteia (art.17).
Surprinzător poate apărea faptul că dreptul mamei și al copilului la ajutor și ocrotire specială nu întregește conținutul articolului 16, care se referă la raporturile de familie și la dreptul acesteia la ocrotire din partea statului, ci formează obiectul unui articol separat, plasat cu nouă articole mai departe (art.25).
Distinctă de această parte apare consacrarea unei serii de libertăți: libertatea de gândire, libertatea conștiinței și a religiei, consacrate în art.18, libertatea de opinie și cea de exprimare a opiniei (art.19), libertatea de întrunire și de asociere pașnică (art.20). Unele dintre aceste libertăți sunt concretizate în prevederi foarte detaliate.
Dintr-o altă categorie de drepturi fac parte dreptul fiecărui individ de a participa la conducerea treburilor publice ale țării sale, prin alegeri libere, periodice și oneste, precum și dreptul de acces la funcțiile publice (art.21). După cum se vede, este vorba despre ceea ce se desemnează, în general, prin termenul “drepturi politice”.
O ultimă categorie de drepturi fundamentale o formează drepturile social-economice, adică acele drepturi care au ca obiect exclusiv asigurarea dezvoltării materiale și culturale a persoanei. Este vorba despre dreptul la securitate socială (art.22), dreptul la muncă, dreptul la salariu egal pentru muncă egală, dreptul sindical, dreptul la odihnă și la concediu plătit (art.23 și art. 24), dreptul la un nivel de viață corespunzător asigurării sănătății fiecăruia, a bunăstării proprii și a familiei (art.25), dreptul la învățătură, dreptul de a participa în mod liber la activitatea culturală a colectivității, dreptul de autor (art.26 și art.27).
Un drept foarte important, a cărui realizare presupune, ca de altfel și celelalte drepturi social-economice, transformări substanțiale în orânduirile sociale și economice, este prevăzut de art.28 din Declarația universală. Potrivit acestui articol, “orice persoană are dreptul să beneficieze, pe plan național și internațional, de existența unei ordini care să permită ca drepturile și libertățile enunțate în prezenta Declarație să-și poată găsi o realizare deplină”.
Putem concluziona, mergând pe linia conținutului Declarației universale că, în ciuda faptului că nu este cuprinsă întotdeauna într-un cadru sistematic, are meritul incontestabil de a fi proclamat ca fundamentale o gamă foarte largă de drepturi și libertăți.
Din punctul de vedere al sferei acestor drepturi și libertăți, Declarația universală a drepturilor omului este mult mai cuprinzătoare și mai complexă decât oricare altă declarație de drepturi ale omului, elaborată până în acel moment, pe planul legislației interne. Pe lângă afirmarea unor drepturi și libertăți care presupun numai o atitudine de abstențiune din partea societății și a statului – și avem aici în vedere libertatea persoanei, dreptul la liberă circulație, libertatea de gândire, libertatea conștiinței și a religiei – Declarația universală proclamă un mare număr de drepturi care implică prestații pozitive din partea societății și a statului, cum sunt: dreptul la muncă, dreptul la securitate socială, dreptul la odihnă și dreptul la învățătură. Mai mult decât atât, Declarația universală definește în termeni preciși obligațiile care revin statului și societății și care corespund anumitor drepturi și libertăți fundamentale ale omului. Astfel, după ce proclamă principiul potrivit căruia elementul natural și fundamental al societății este familia, Declarația obligă statul și societatea să-i dea ocrotire (art.16 paragraful 3).Dreptului la securitate la securitate socială îi corespunde, în Declarație, obligația de a se recurge atât la un efort național, cât și la cooperare internațională, în scopul realizării depline a acestui drept (art.22). Dreptul la un nivel de viață adecvat nevoilor legate de sănătatea omului, de bunăstarea sa și a familiei sale, este asigurat prin obligația de a-i da hrana, îmbrăcămintea, locuința, îngrijirea medicală, precum și serviciile sociale necesare (art.25).
Nici precisa formulare a garanțiilor juridice indispensabile pentru a face posibil exercițiul real al unor drepturi nu lipsește din Declarația universală. Acesta este cazul garanțiilor prevăzute de art.8 și art.10 din Declarație despre care am mai vorbit; de asemenea, e cazul articolului 11 care prevede necesitatea unui proces public, desfășurat cu toate garanțiile legale legate de dreptul la apărare, pentru stabilirea vinovăției oricărei persoane acuzată de un delict. Potrivit art.11 paragraful 2 ”nimeni nu poate fi condamnat pentru acțiuni sau omisiuni care, în momentul în care au fost comise, nu constituiau acte delictuoase pe baza legii naționale sau internaționale”.
Toate aceste drepturi și libertăți fundamentale își găsesc expresia în formule foarte clare și sugestive – după cum am văzut deja – ceea ce a făcut ca Declarația universală a drepturilor omului să devină foarte curând, atât prin înaltul prestigiul al areopagului internațional de la care a emanat, cât și prin cuprinsul ei, un adevărat document de referință în domeniul drepturilor omului, acceptat de conștiința juridică a întregii umanități și îndrumar în acțiune pentru diferitele state ale lumii în relațiile lor interne și internaționale.
O critică care s-a adus Declarației universale se referă la modul în care a abordat problema îndatoririlor fundamentale ale omului. În această privință, este incontestabil că Declarația a plecat de la ideea că drepturile fundamentale sunt inseparabil legate de îndatoririle care le corespund, pentru că art.29(1) prevede că “fiecare om are îndatoriri față de colectivitatea în care trăiește, numai în cadrul acesteia fiind posibilă dezvoltarea liberă și deplină a personalității sale”. Dar, dacă este clar că Declarația universală a considerat că îndatoririle omului sunt un complement inseparabil al drepturilor sale fundamentale, atunci este evident că enunțarea de principiu a existenței unor asemenea îndatoriri – enunțare cuprinsă în articolul citat mai sus – “ar fi trebuit să fie urmată de prevederi amănunțite și circumstanțiate privitoare la diferitele obligații fundamentale ale omului, ceea ce nu s-a făcut”.
Fără îndoială, acest mod de a proceda este explicabil, dacă se are în vedere faptul că numai puține declarații interne de drepturi ale omului au cuprins și o listă a îndatoririlor omului, considerate fundamentale, astfel încât Declarația universală nu a avut, în această privință, modele bine conturate și de o largă aplicabilitate. Mai mult decât atât, introducerea unor îndatoriri ale omului și cetățeanului în unele declarații interne de drepturi a avut la bază unele tendințe restrictive, îndatoririle proclamate fiind, nu arareori, chemate să constituie limitări ale drepturilor fundamentale enunțate anterior. În aceste condiții, este destul de puțin probabil ca autorii Declarației universale a drepturilor omului să fi ajuns la un consens cu privire la un text care să definească tot atât de detaliat îndatoririle omului, pe cât de circumstanțiat au procedat în ceea ce privește drepturile lor.
Nu este mai puțin adevărat că o clauză generală, cum este cea cuprinsă în art.29(1) din Declarație echivalează, de fapt, cu o împuternicire dată fiecărui stat, oarecum în mandat alb, de a recurge la propria sa legislație, în vederea definirii îndatoririlor fundamentale ale omului.
Declarația universală a drepturilor omului tinde, în concluzie, să asigure un număr de drepturi fundamentale pentru toți oamenii, indiferent de vârstă, sex, însușiri naturale, rasă, culoare, naționalitate, religie, grad de cultură sau stare socială. Ea s-a intitulat “universală” nu numai pentru că a fost destinată să se adreseze întregii umanități, ci și pentru că a instituit drepturi pentru totalitatea claselor sociale, indiferent de modul în care acestea se înfățișează. În cazul Declarației universale, acest caracter universal e dublat de caracterul global al obiectului ei, consecință a faptului că ea a înțeles să constituie o abordare unitară și completă a drepturilor fundamentale ce urmează să fie recunoscute indivizilor.
Nu se poate contesta faptul că Declarația are o serie de deficiențe de ordin redacțional. Nu se poate contesta faptul că este străbătută de o anumită inconsecvență în conținutul articolelor sale. De asemenea, nu putem vorbi de o așezare sistematică perfectă a acestora. Dar nu trebuie să uităm faptul că Declarația universală a drepturilor omului este primul document declarativ de drepturi ce se adresează întregii umanități. Înaintea sa nu a existat nimic. După ea, au apărut o serie de documente declarative de drepturi care au avut-o ca sursă de inspirație. Deci îi putem scuza anumite deficiențe, de altfel minore. După cum arăta juristul R.Cassin “Declarația universală a drepturilor omului acționează atât în interiorul, cât și în exteriorul statelor, pentru a constitui baza unui drept minim comun efectiv, fie național, fie regional, fie mondial”.
3.7.1. Egalitatea în drepturi
Dreptul internațional contemporan postulează egalitatea în drepturi a tuturor persoanelor și eliminarea oricărei discriminări. Egalitatea în drepturi constituie una dintre cele mai importante prevederi referitoare la drepturile omului, statuată prin declarații și convenții. Nu în zadar, Declarația universală a drepturilor omului consacră principiul egalității încă din art.2, recunoscându-i importanța. Anterior, Carta O.N.U. proclamase ca obiectiv al Națiunilor Unite respectarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale pentru toți, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. În acest sens, al asigurării respectării egalității, au fost adoptate, ulterior Declarației universale a drepturilor omului, o serie de convenții speciale care vizau eliminarea discriminărilor de orice natură. Avem în vedere, în această ordine de idei, Convenția internațională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, care statua, în art.2, că “statele-părți condamnă discriminarea rasială și se angajează să continue prin toate mijloacele potrivite și fără întârziere, o politică menită să elimine orice formă de discriminare rasială, să favorizeze înțelegerea între toate rasele (…)”. Avem, de asemenea, în vedere Declarația Națiunilor Unite asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială, Declarația privind eliminarea discriminării față de femei, Convenția Internațională asupra eliminării și reprimării crimei de apartheid și o serie de alte convenții și declarații care, prin prevederile lor, au încercat să pună capăt oricăror acte de discriminare și să asigure o transpunere cât mai eficientă în practică a principiului egalității în drepturi a tuturor oamenilor. Aceasta pentru că egalitatea în drepturi rămâne norma fundamentală în domeniul drepturilor omului a cărui respectare guvernează practic toate celelalte drepturi conținute în convenții, declarații și tratate.
3.7.2. Dreptul la viață
Articolul 3 al Declarației universale a drepturilor omului statuează dreptul oricărei ființe umane “la viață, la libertate și la securitatea sa”. La prima vedere, a afirma că ființa umană are dreptul la viață poate părea o afirmație fără substanță. Este evident că omul are dreptul la viață, atât de bine subînțeles încât poate chiar să lipsească din orice document, fără ca să ridice întrebarea ”de ce?” sau să se încerce a se profita de pe urma acestei omisiuni. În practică, lucrurile sunt însă ceva mai complicate. E adevărat că Declarația universală a enunțat principiul dreptului la viață ca pe un lucru firesc, nesupus nici unei restricții. Parcurgând prevederile
Pactului internațional cu privire la drepturile politice și civile vom vedea că lucrurile se schimbă. Apare aici, pentru prima oară, evocarea pedepsei cu moartea și condițiilor în care aceasta poate fi pusă în aplicare. Potrivit art. 6 al Pactului: “În țările în care pedeapsa cu moartea nu a fost abolită, o sentință de condamnare la moarte nu va putea fi pronunțată decât pentru crimele cele mai grave, în conformitate cu legislația în vigoare în momentul în care crima a fost comisă, legislație care nu trebuie să fie în contradicție cu dispozițiile prezentului Pact”. De asemenea, art.6 menționează: “Orice condamnat la moarte are dreptul de a solicita grațierea sau comutarea pedepsei. Amnistia, grațierea sau comutarea pedepsei cu moartea pot fi acordate în toate cazurile”.
Pactul încearcă, prin articolele sale referitoare la pedeapsa cu moartea, o limitare cât mai severă a aplicării acesteia. Acesta este și sensul următoarelor paragrafe ale aceluiași articol 6: ”O sentință de condamnare la moarte nu poate fi pronunțată pentru crime comise de persoane sub vârsta de 18 ani și nu poate fi executată împotriva unor femei gravide”.
Conferința de la Geneva, desfășurată între 6-16 august 1968 a reunit reprezentanți ai 52 de state, din inițiativa O.N.U. Cu această ocazie, printre altele, a fost adoptată propunerea ca nici o pedeapsă capitală să nu fie executată atât timp cât nu au fost epuizate căile de atac împotriva hotărârii de condamnare și posibilitățile de grațiere, precum și propunerea de a se fixa un termen în interiorul căruia să se evite executarea vreunei astfel de pedepse, rezultatele obținute urmând să facă obiectul unui raport al Secretarului General al O.N.U. către Comisia drepturilor omului și care să servească, la rândul său, ca bază a unei dezbateri în această problemă în cadrul celui de-al patrulea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților.
Dacă ne referim și la prevederile consacrate în Convenția Americană relativă la drepturile omului, referitoare la dreptul la viață, articolele 4,5, 6 și 7 ale acestui document statuează următoarele: “orice persoană are dreptul la respectul vieții sale și nimeni nu poate fi privat, în mod arbitrar, de viața sa. În statele care nu au desființat pedeapsa cu moartea, aceasta nu va putea fi aplicată decât pentru sancționarea infracțiunilor celor mai grave pe baza unei sentințe definitive, pronunțate de un tribunal competent. Pedeapsa cu moartea nu va putea fi restabilită în statele care au desființat-o. În nici un caz pedeapsa cu moartea nu va putea fi aplicată pentru infracțiuni politice sau pentru infracțiuni de drept comun conexe primelor. Pedeapsa cu moartea nu va putea fi aplicată persoanelor care, în momentul comiterii infracțiunii aveau vârsta sub 18 ani sau peste 70 de ani. De asemenea, pedeapsa cu moartea nu va putea fi aplicată femeilor”.
Se observă faptul că, prin diferite documente, de genul convențiilor sau a declarațiilor de drepturi, se încearcă eliminarea din rândul pedepselor aplicate pentru diferite infracțiuni, a pedepsei capitale, în opinia autorilor acestor documente nimic, nici măcar cele mai grave crime, nejustificând aplicarea unei asemenea pedepse. Această tendință se menține și în prezent.
3.7.3. Interzicerea sclaviei și a tratamentelor crude, inumane sau degradante
Este un principiu consacrat de art.4 și art.5 din Declarația universală a drepturilor omului. El a fost, de asemenea, dezvoltat ulterior, printr-o serie de pacte sau convenții. Avem în vedere Convenția suplimentară cu privire la abolirea sclaviei, traficului cu sclavi și a instituțiilor și practicilor analoage sclaviei. Potrivit art. 6 al acestei Convenții: “reducerea unui om la sclavie sau obligarea unui seamăn să-și piardă libertatea sa sau a unei persoane aflate în grija lui, pentru a-l transforma în sclav, va constitui infracțiune penală conform legii Statelor Părți la prezenta Convenție și persoanele considerate vinovate vor fi pasibile de pedeapsă”. Art.7 al aceleiași Convenții definește sclavia ca fiind “situația sau condiția unui individ asupra căruia se exercită atributele dreptului de proprietate sau numai unele dintre ele, iar «sclavul» este individul care are acest statut sau această condiție”.
Sub titlul “Dreptul la integritatea persoanei”, Convenția americană relativă la drepturile omului a consacrat principiul potrivit căruia sclavajul și robia, precum și traficul de sclavi, femei și copii sunt interzise sub toate formele.
De asemenea, art.7 al Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice afirmă că “nimeni nu va fi supus torturii și nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante”.
3.7.4. Prezumția de nevinovăție
Este unul dintre cele mai importante principii, consacrate de Declarația universală în art.11 (1): “Orice persoană acuzată de un delict este prezumată nevinovată până când vinovăția sa va fi dovedită în mod legal, în cursul unui proces public, în cadrul căruia i s-au asigurat toate garanțiile necesare apărării sale”. O analiză retrospectivă ne arată că prezumția de nevinovăție a fost formulată, pentru prima oară, în Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului de la 1789. Ea a constituit, mai întâi, o izbândă social-politică și și-a găsit consacrarea juridică după primele reforme ale dreptului penal și a procedurii penale cuprinse în legile din 1791 adoptate de Adunarea Constituantă. Revoluția franceză a deschis drumul unui șir larg de reforme opuse, pe planul dreptului, sistemului inchizitorial. “Reforma determinată de revoluția franceză a dat lovitura de grație sistemului probelor legale, punând în valoare principiul liberei convingeri”. La baza acestor reforme au stat principiile consacrate în Declarația franceză a drepturilor omului și cetățeanului de la 1789. În anul 1808 au fost adoptate noi Coduri (penal și de procedură penală) care au intrat în vigoare în anul 1811. Codul de procedură penală, cunoscut sub numele de “Code d’ínstruction criminelle”, alături de Codul penal, au constituit modele pentru cele mai multe legislații din statele europene, consacrând și principiul prezumției de nevinovăție.
Adoptarea Declarației universale a însemnat, pe lângă multe alte efecte benefice în planul problematicii drepturilor omului, și consacrarea, pe plan internațional, de această dată, a principiului prezumției de nevinovăție. De asemenea, Pactul cu privire la drepturile politice și civile, adoptat de Ad. Gen. a O.N.U. în 1966, a consacrat prezumția de nevinovăție ca un drept fundamental în art.14(2): “Orice persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni penale este prezumată a fi nevinovată, atât timp cât culpabilitatea sa nu a fost stabilită în mod legal”.
Pe linia acelorași preocupări, Asociația Internațională de Drept Penal, reunită cu ocazia celui de-al XII-lea Congres Internațional de Drept Penal, de la Hamburg, între 16-22 sept. 1979, ținând cont de importanța fundamentală a salvgardării, în procedura penală, a demnității fiecărei ființe umane, a adoptat, printre altele, rezoluții cu privire la prezumția de nevinovăție.
3.7.5. Libertatea de conștiință, libertatea de gândire și libertatea de opinie
Este, de asemenea, un principiu fundamental al problematicii drepturilor omului. Declarația universală a drepturilor omului a considerat libertatea de gândire, ca și libertatea de opinie, drept unul dintre cele mai importante drepturi ale omului, drept pentru care le-a consacrat o reglementare foarte detaliată. Art.18 și art.19 ale Declarației statuează libertatea gândirii, a conștiinței și a religiei, libertatea de opinie și de exprimare, precum și libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei prin orice mijloc de exprimare.
În zilele noastre, cu greu se mai poate imagina o societate în care omului să-i fie nesocotite dreptul de primi, prin orice mijloace, orice fel de informații sau dreptul de a primi, prin orice mijloace, orice fel de informații, sau dreptul de a-și exprima, în mod liber, opiniile sale indiferent în ce domeniu.
Cu toate acestea, libertatea de opinie, cea de a primi sau răspândi informații care, în Declarația universală nu cunoșteau nici o limitare – am stabilit deja motivațiile acestei atitudini – suferă o serie de restricții și limitări în conținutul art.19 al Pactului cu privire la drepturile politice și civile; potrivit acestui articol: “1. Nimeni nu trebuie să aibă ceva de suferit din pricina opiniilor sale. 2. Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare; acest drept cuprinde libertatea de a căuta, de a primi și de a răspândi informații și idei de orice fel, indiferent de frontiere, sub formă orală, scrisă, tipărită sau artistică, sau prin orice alt mijloc, la alegerea sa”.
Dar “exercitarea libertăților prevăzute la paragraful 2 al prezentului articol comportă datorii și răspunderi speciale. În consecință, ea poate fi supusă anumitor limitări, care trebuie însă stabilite, în mod expres, de lege și care sunt necesare: a) respectării dreptului sau reputației altora; b) apărării securității naționale, ordinii publice, sănătății sau moralității publice”.
Libertatea de opinie și de informație se manifestă astăzi în cadrul societăților democratice, prin libertatea mass-media, a întrunirilor, a practicării unor religii diferite, ca o consecință a libertății religioase. Una dintre cele mai sensibile chestiuni ale zilelor noastre, în această ordine de idei, o reprezintă libertatea mass-media și, ca un corolar al acesteia, etica ziaristică. Astăzi, mass-media are o putere nebănuită de influențare a opiniei publice, ceea ce a determinat necesitatea apariției și promovării conceptului de etică ziaristică. În acest sens, Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei a adoptat Rezoluția nr.1003 cu privire la etica ziaristică.
Art.8 al acestei rezoluții prevede că “Informația este un drept fundamental, evidențiat de jurisprudența Comisiei Europene și a Curții Europene pentru Drepturile Omului, în legătură cu art.10 al Convenției europene a drepturilor omului (…) și recunoscut în toate constituțiile democratice. Este un drept al cetățeanului care are, prin urmare, și dreptul de a cere ca informația furnizată de jurnaliști să fie transmisă cu respectarea adevărului, în cazul știrilor, și în mod onest, în cazul opiniilor, fără nici o intervenție exterioară din partea unei autorități publice sau din partea sectorului privat”.
3.7.6. Protecția drepturilor mamei și copilului
Problema protecției drepturilor mamei și copilului a fost una dintre cele mai dezbătute, în cadrul diferitelor documente internaționale declarative de drepturi. Pentru protejarea drepturilor copilului au fost adoptate, pe plan internațional, numeroase documente de care vom aminti în continuare. Este semnificativ faptul că Declarația universală a drepturilor omului nu a consacrat dreptul mamei și copilului la ajutor și ocrotire speciale în cadrul articolului 16, care reglementează raporturile de familie, ci aceste drepturi au făcut obiectul unui articol separat (art.25), ceea ce subliniază preocuparea juriștilor de a accentua importanța principiului consacrat de acest articol.
Prevederi referitoare la drepturile copilului sunt găsite în Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale care, în art.10(3), afirmă: “Măsuri speciale de ocrotire și asistență trebuie luate în favoarea tuturor copiilor și adolescenților, fără nici o discriminare din motive de filiațiune sau din alt motiv. Copiii și adolescenții trebuie ocrotiți împotriva exploatării economice și sociale(…)”. Același Pact, în dispozițiile articolului 13(2), consacră importanța educației și necesitatea generalizării ei: “Statele Părți la prezentul Pact recunosc că, în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept: a) învățământul primar trebuie să fie obligatoriu și accesibil tuturor în mod gratuit; b) învățământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învățământul secundar, tehnic și profesional, trebuie să fie generalizat și să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele potrivite și, în special, prin instaurarea în mod progresiv a gratuității lui(…)”.
Pe aceeași linie, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice prevede, în art.24, următoarele: “Orice copil, fără nici o discriminare întemeiată pe rasă, culoare, sex, limbă, religie, origine națională sau socială, avere sau naștere, are dreptul din partea familiei sale, a societății și a statului la măsuri de ocrotire pe care le cere condiția de minor”.
În domeniul protecției drepturilor copilului s-a simțit, în mod continuu, nevoia unor reglementări amănunțite, care să excludă orice situație de încălcare a unor drepturi ale minorului. S-a ajuns, în acest mod, la adoptarea Declarației drepturilor copilului de către Adunarea Generală a O.N.U., în preambulul căreia se face trimitere la Declarația universală a drepturilor omului, și care, în dispozițiile sale, consacra dreptul copilului la ocrotire specială și statua obligația statului și a societății de a asigura toate mijloacele necesare unei dezvoltări armonioase a copilului, pe plan fizic, moral, spiritual și social, în condiții de libertate și demnitate (conform Principiului 1 al Declarației).
Unul dintre ultimele documente declarative de drepturi ale copilului este Convenția cu privire la drepturile copilului, care, reluând o serie din dispozițiile documentelor anterioare, dezvoltă, în același timp, altele noi. Principiul 4 al Convenției afirmă că “Copilul se va bucura de avantajele securității sociale. El va avea dreptul să crească și să se dezvolte sănătos; în acest scop, atât lui, cât și mamei sale, li se vor acorda o grijă și protecție specială, incluzând o asistență adecvată prenatală și postnatală(..)”. De asemenea, potrivit Principiului 8 “Copilul va fi, în toate împrejurările, printre cei dintâi care primesc protecție și asistență”.
Acestea sunt numai câteva dintre principiile enunțate de Declarația universală a drepturilor omului. Alături de ele regăsim: interzicerea torturii, a arestării sau deținerii arbitrare (art.5 și art.9), accesul liber la justiție (art.8), dreptul la liberă circulație (art.13), dreptul la cetățenie (art.15), dreptul la educație (art.26), precum și o serie de alte drepturi ale omului pe care le-am amintit deja în prezentul capitol. Ele au fost, ulterior, dezvoltate și detaliate în diferite alte documente declarative de drepturi sau convenții internaționale, găsindu-și o binemeritată recunoaștere pe plan mondial.
Concluzii
În perioada contemporană în care ne aflăm trăim într+o societate în care drepturile internaționale, naționale, ale omului sunt ridicate la rangul de principii constituționale, sunt consacrate în documente variate, sunt invocate în relațiile interne și internaționale, sunt receptate ca atare de comunitatea internațională. Trăim o adevărată “eră a drepturilor”. Ea se înscrie în cadrul unui lung și anevoios proces de recunoaștere și garantare a tuturor drepturilor omului. Proces a cărui finalitate o reprezintă acea societate ideală în care drepturile omului să fie atât de bine înțelese și respectate încât să nu mai fie nevoie de documente declarative în această direcție. Într-un fel ne găsim în fața unui paradox: adoptăm documente declarative de drepturi din ce în ce mai detaliate și mai cuprinzătoare, în ideea că într-o zi pur și simplu nu vom mai avea nevoie de ele, deci invocarea lor să nu mai fie necesară. Poate că această finalitate este mult mai îndepărtată decât ne închipuim. Dar în nici un caz atât de îndepărtată încât să renunțăm.
Principiile fundamentale ale dreptului internațional reprezintă o generalizare maximă a normelor de drept internațional, izvorăsc din tratate sau din cutumă și au o valoare juridică obligatorie în relațiile dintre state.
Ținând seama de rolul deosebit care îl au, aceste principii au fost consacrate în Carta O.N.U. și în alte tratate internaționale, subliniindu-se faptul că ele au o semnificație specială, făcând parte din acel mănunchi de regului care constituie baza esențială a dreptului internațional, respectiv dreptul imperativ de ius congens.
Ordinea juridică internațională presupune existența unui cadru legal care să asigure desfășurarea ordonată a relațiilor dintre partenerii societății internaționale. Statele întrețin astăzi între ele o mare varietate de raporturi economice, culturale, tehnico – științifice, politice, diplomatice, militare și de altă natură, raporturi în care ele participă ca entități independente, suverane și egale în drepturi.
Derularea acestor relații în condiții de normalitate, corectitudine și stabilitate, este condiționată de respectarea legalității internaționale, bazată la rândul ei, pe existența unor principii fundamentale de conduită.
Însemnătatea respectării universale a principiilor fundamentale ale dreptului internațional a fost reliefată în diverse ocazii și, totodată, menționată expres în numeroase declarații guvernamentale, inclusiv în documente bilaterale sau multilaterale.
Principiile dreptului internațional reprezintă construcții juridice în jurul unor valori considerate importante în relațiile internaționale, pentru evidențierea acestora, promovarea lor în sistemul normelor și instituțiilor juridice care guvernează conduita internațională a statelor și mai ales protecția acestora.
Revenind la Declarația universală a drepturilor omului, trebuie să subliniem încă o dată importanța și rolul covârșitor pe care l-a avut în sânul comunității internaționale și pe care încă îl mai are. Și îl va avea întotdeauna. Oricâte documente declarative de drepturi se vor mai adoptata, oricât de detaliate vor fi ele – și sunt într-adevăr, încă de pe acum, pentru că dinamica relațiilor sociale determină unele reglementări cu totul noi – oricare ar fi titulatura lor, nu pot să facă altceva decât să dezvolte, în cel mai bun caz, prevederile unor documente anterioare. Iar acestea, la rândul lor, dezvoltă alte documente anterioare. Și ajungem, în acest mod, la Declarația universală a drepturilor omului, care este primul document declarativ de drepturi cu vocație universală. Din acest motiv își are locul ei, bine definit, atât în conștiința umanității, cât și în cadrul relațiilor interne și internaționale. Și îl va avea în continuare pentru că, se știe, lucrurile bune durează o veșnicie. Declarația universală a drepturilor omului nu constituie o excepție.
Bibliografie
Andronovici, C-tin, Drept Internațional public, Editura Gsraphix, Iași, 1993;
Anghel, I.M., Subiectele de drept internațional, București, 1998;
Coman, F., Drept internațional public, vol. I, București, 1999;
Constantin, V., Drept international, Editura Universul Juridic, 2010;
Diaconu, I., Curs de drept internațional public, Casa de editură și presă „Șansa” SRL – București, 1993;
Diaconu, I., Drepturile omului, Institutul Român pentru Drepturile omului, București 1993;
Dianu, T., Protecția penală internațională a drepturilor omului, Ed. Lumina Lex, București, 1996;
Drăganu, T., Declarațiile de drepturi ale omului și repercusiunile lor în dreptul internațional public, Ed.Lumina Lex, București, 1998;
Ecobescu, N., Duculescu, V., Drept Internațional Public, Vol.L, Ed.Hypenon, București, 1993;
Filipescu, I.P., Filipescu, I.P., Tratat de drept internațional privat, Ed. Universul Juridic, București, 2005;
Geamanu, G.,Drept international contemporan, ed. a II-a, vol.I, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, 1975;
Geamănu, G., Drept Internațional Public, vol. I. Editura Didactică și Pedagogică. București, 1981;
Horia, C., Note de curs, Facultatea de drept Cluj Napoca, 2010;
Iordache C-tin, Drept operațional, Ed. Universității Naționale de apărare, București, 2003;
Marțian, N., Drept internațional public,Editura Didactică și Pedagogică – București, 1976;
Miga-Beșteliu, R., Drept Internațional – Introducere în dreptul internațional public, București, ALL, 1998;
Năstase, A., Aurescu B., Drept Internațional Contemporan, Ediția a 2-a, Ed. ALL BECK, 2000;
Popescu, D., Chebeleu T., s.a., Solutionarea pasnica a diferendelor internationale, Editura Academiei RSR, Bucuresti 1993;
Popescu, D., Năstase, A., Coman, F., Drept Internațional Public, Casa de editură și presă „ Șansa” SRL. București, 1994;
Rousseau, J.J., Contractul Social, București, Cartea Noastră;
Scaunas, S., Drept international public, Editura All Beck, Bucuresti, 2005;
Selejan-Gutan, B., Drept international public, Editura Universitatii "Lucian Blaga" Sibiu, 2003;
Charta O.N.U., adoptata prin Rezolutia 2625/1970;
www.un.org/en/law/;
www.romanothan.ro.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Si Importanta Principiilor Fundamentale ale Dreptului International (ID: 129718)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.