. Rolul Si Importanta Bancii Mondiale
ROLUL ȘI IMPORTANȚA
BĂNCII MONDIALE
Cuprins
Introducere…………………………………………………………4
Capitolul I. Globalizarea…………………………………………6
I.1. Primul val al globalizării…………………………………………6
I.2. Al doilea val al globalizării………………………………………7
I.3. Al treilea val al globalizării………………………………………8
I.4. Lumea sub semnul globalizării………………………………….11
I.5. "Triada" regionalizării, produs al globalizării………………..…12
Capitolul II. Banca Mondială…………………………………………14
II.1. Cine este banca mondială ?………………………………………14
II.2. Diferența între Banca Mondială și FMI………………….………14
II.3. Cui aparține Banca Mondială ?……………………………..……16
II.4. Ce oferă Banca Mondială ?………………………………………17
II.5. Operațiunile Băncii Mondiale…………………………..…….23
II.5.1. Evaluarea operațiunilor…………………………….………23
II.5.2. Operațiunile ne-financiare…………………….……………23
II.5.3. Prezentarea operațiunilor……………………..…………….24
Capitolul III. Grupul Băncii Mondiale………………….………….35
III.1. Prezentare generală………………………………………………35
III.2. Asociația pentru Dezvoltare Internațională………………………42
III.3. Corporația Financiară Internațională ……………….……………45
III.4. Asociația pentru Garantare Multilaterală a Investițiilor…….……48
Capitolul IV. Asistența Băncii Mondiale……….…………………………50
IV.1. Ciclul de desfășurare a proiectului………………………………50
IV.2. Analiză și consultanță……………………………………………51
IV.3. Întrebări și răspunsuri……………………………………………55
IV.3.1. Banca Mondială……………………………………….……55
IV.3.2. ADI/IDA……………………………………………………63
Capitolul V. România și Banca Mondială…………………………..67
V.1. Procesul de consultare CAS…………………………………..…..69
V.2. Agenda de dezvoltare a României……………………………..….72
V.3. Analiza portofoliului de proiecte…………………………………..78
V.4. Proiecte finanțate……………………………………………..……81
V.4.1. Îngrășăminte pe banii Băncii Mondiale………………………81
V.4.2. Conservarea energiei…………………………………..……..82
V.4.3. Împădurirea terenurilor agricole……………………..……….84
V.4.4.Facilitarea comerțului și transportului în S-E Europei…………86
Concluzii……………………………………………………………..89
INTRODUCERE
În evoluția generală a societății s-a conturat și s-a dezvoltat fenomenul activității economice pe plan internațional, fenomen generalizat prin conceptul de economie mondială. Derularea operațiunilor de natură economică, dar și realizarea altor activități umane(culturale, politice, militare) aduc în prim plan o activitate de mișcare a valorii în context internațional sub forma fondurilor financiare și de credit.
Dezvoltarea internă a unei economii nu mai este posibilă decât în contact direct și divers cu fluxurile economice internaționale, atât în privința asigurării de intrări (materii prime, utilaje, tehnologii, informații), cât și în privința valorificării unei părți importante din ieșirile rezultate (produse, servicii).
Circuitele economice ale activelor nu se opresc la granițele unei țări. Repartiția mondială a resurselor, precum și diviziunea internațională a activităților umane obligă, atât pe solicitanții de active, cât și pe posesorii acestora la relații economice transnaționale. Pe piețele financiare internaționale s-au acumulat fonduri importante datorită, fie unor împrejurări economice istorice, fie amplasărilor geografice favorabile. Ca urmare a acestor acumulări au apărut bănci internaționale, consorții financiare, sindicate bancare, precum și organisme financiare internaționale (Banca Mondială, Banca Reglementelor Internaționale, Fondul Monetar Internațional).
Existența societății se caracterizează printr-o permanentă inegalitate. Această inegalitate este generată de diferențele ce există în capacitatea creatoare și în educația oamenilor, de distribuirea neuniformă a resurselor, de doctrinele politice și sociale, de modelele de dezvoltare economică, de cataclismele naturale și sociale, de egoismul individului, grupului, națiunii, instituțiilor.
Dezechilibrele cauzate de această inegalitate, precum și stările de conflict pe care le generează aceste dezechilibre au dus la conștientizarea problemelor globale ale omenirii și la căutarea de soluții. Omenirea și-a format instituții și mecanisme care să atenueze efectele acestor dezechilibre și să îmbunătățească viața oamenilor.
Aceste instituții trebuie să garanteze că, prin activitatea de cooperare economică și financiar-monetară internațională, se va găsi calea pentru dezvoltare și armonie mondială.
În procesul de elaborare a politicilor monetare și financiare, un rol important îl au organismele financiare internaționale : Fondul Monetar Internațional, Banca Mondială, Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare, Banca Reglementelor Internaționale.
Deși, până în prezent, nu există o Bancă Centrală Mondială (în adevăratul sens al cuvântului, care să elaboreze o politică mondială supranațională), aceste instituții financiare internaționale prezintă importanță deosebită în elaborarea politicilor monetare naționale deoarece elaborează cadrul principal al cooperării monetare și financiare internaționale, evaluează soliditatea politicilor monetare din diferite țări și constituie cadrul instituțional al cooperării monetare și financiare dintre diferite țări.
Politica financiară a instituțiilor internaționale este axată, în marea sa majoritate, pe obiective care au ca efect reducerea dezechilibrelor prin finanțarea și cofinanțarea activităților economice, sociale, umanitare din țările membre și nu numai. Multe dintre aceste programe de finanțare vizează țările cel mai puțin dezvoltate.
Globalizarea definește acea tendință naturală care tinde să desfacă legăturile tradiționale economice, politice și sociale bazate pe statul autoritar, ierarhic și să le înlocuiască cu o structură orizontală, flexibilă și neîngrădită de tip rețea, coordonată la vârf de o putere supranațională.
Elementele care contribuie la globalizare sunt schimbările tehnologice, costurile din ce în ce mai reduse ale transporturilor și comunicațiilor, amplificarea schimburilor comerciale și interdependența financiară dintre țări.
Acest proces al globalizării este cu totul anti-natural. El implică dizolvarea autorității la un nivel înalt de organizare socio-politică, creează libertăți cu care omul nu s-a mai confruntat până acum, favorizează dispariția trăsăturilor culturale și istorice ale diferitelor națiuni, creează cultura de masă. La nivelul indivizilor globalizarea înseamnă generalizare, uniformizare, eliberarea de sub restricțiile tradiționale (de tip moral). La nivel economic globalizarea favorizează apariția monopolurilor gigantice, eventual a oligopolurilor. Dispare posibilitatea protejării locale a pieței (odată cu dispariția granițelor), deci șansele ca noi jucători să apară pe piață se diminuează. Favorizează companiile deja existente pe piață și le vor da posibilitatea să-și îmbunătățească poziția. Favorizează dezvoltarea comerțului, concentrările de putere în rândul corporațiilor multinaționale, divizarea regiunilor lumii pe zone specializate de producție industrială sau agricolă. La nivel politic schimbările sunt cele mai interesante. Apariția unui "top-power" și dispariția în timp a puterii reprezentate de guvernele naționale poate duce la un control foarte eficient al indivizilor .
Capitolul I
GLOBALIZAREA
Experții Băncii Mondiale propun într-un studiu intitulat semnificativ “Globalizare, creștere și sărăcie”1 o interesantă ierarhizare a fazelor(valurilor) globalizării, pornind de la analiza a trei elemente-cheie: comerțul (măsurat ca pondere în venitul mondial), fluxurile de capital(aproximate prin ponderea stocurilor de capital străin în țările dezvoltate raportate la produsul lor intern brut) și migrația (aproximată prin numărul de imigranți în SUA). Din punct de vedere istoric, înainte de 1870 nici unul dintre aceste fluxuri nu a fost suficient de mare pentru a se putea vorbi de procesul globalizării, iar ca urmare Banca Mondială începe ierarhizarea începând cu această dată.
I.1. Primul val al globalizării
(1870-1914) A fost declanșat de combinarea reducerii costurilor de transport și a barierelor tarifare. Noile tehnologii, ca de exemplu căile ferate, au creat oportunități imense pentru exportul bunurilor intensive în pământ. Astfel, modelul de comerț în această perioadă a fost cel al schimbului de bunuri primare cu produse finite, iar exporturile ca parte a venitului mondial aproape s-au dublat, atingând procentul de 8% . Producția bunurilor primare necesită, pe de o parte, forță de muncă – 60 de milioane de persoane au migrat din Europa în America de Nord și Australia pentru a lucra pământul disponibil și a beneficia de venituri ridicate și echitabile, iar pe de altă parte, de mari sume de capital-stocurile de capital străin în țările dezvoltate în 1870 erau de aproximativ 9% din venitul lor. Specialiștii apreciază că forța motrice a primului val al globalizării a constituit-o migrația de masă, care a avut și rolul de egalizare a veniturilor între țări – se estimează că emigrarea a ridicat salariile irlandeze cu 32%, pe cele italiene cu 28%, iar pe cele norvegiene cu 10%, în timp ce imigrarea a scăzut salariile argentiniene cu 22%, pe cele australiene cu 15%, pe cele canadiene cu 16%, iar pe cele americane cu 8%. Începând cu anul 1820 (deci cu 50 de ani înainte de globalizare) inegalitatea veniturilor la nivel global (măsurată statistic prin abaterea medie) a început să crească în mod drastic. Această tendință a continuat în timpul primului val al globalizării, dar a fost contracarată de creșterea economică fără precedent care a redus substanțial sărăcia. Dacă în cei 50 de ani înainte de 1870 incidența sărăciei era relativ constantă, scăzând cu o rată de 0,3% pe an, în timpul primului val al globalizării, rata scăderii sărăciei a ajuns la 0,8%, procent însă insuficient pentru a compensa rata de creștere a populației, ceea ce a condus la creșterea numărului absolut al populației sărace.
I.2. Al doilea val al globalizării (1914-1980)
Al doilea val al globalizării a fost caracterizat de amploarea politicilor de redistribuție și protecție socială în cadrul țărilor dezvoltate, ceea ce a condus atât la reducerea inegalităților între țări, cât și inegalităților din interiorul țărilor. Astfel, al doilea val al globalizării a avut succes spectacular în reducerea sărăciei în interiorul țărilor OECD. Creșterea economică rapidă dublată de o mare echitate a determinat o expansiune fără precedent, întâlnită adesea în literatura de specialitate sub denumirea de “golden age”2(epoca de aur). Această a doua mare etapă urmează unei perioade în care majoritatea țărilor s-au “întors” spre naționalism. Angus Maddison, specialist în istoria economiei caracterizează perioada de după primul război astfel: între 1913 și 1950 economia mondială a crescut mult mai încet decât în anii 1870-1913, comerțul mondial a crescut mult mai puțin decât venitul la nivel global, iar gradul de inegalitate între regiuni a crescut substanțial. Totodată, în anii premergători celui de-al doilea val al globalizării numărul absolut al populației sărace a crescut cu 25%, iar sărăcia a devenit multidimensională, prezentând și aspecte nedeterminate de performanța economică. Ca urmare, internaționalizarea devine din nou imperativă, declanșând un nou val al globalizării. Reducerea parțială a barierelor comerciale a fost consolidată de reducerea costurilor de transport (între 1950 și sfârșitul anilor 1970 costurile de transport maritim au scăzut cu 30%), iar ponderea comerțului în venitul mondial s-a dublat, aproape atingând nivelul înregistrat în primul val al globalizării. În cazul țărilor în curs de dezvoltare este din nou caracteristic modelul de comerț Nord-sud (schimbul bunurilor primare intensive în pământ cu produse finite), însă mișcările internaționale de capital și muncă nu au avut aceeași amploae a condus la creșterea numărului absolut al populației sărace.
I.2. Al doilea val al globalizării (1914-1980)
Al doilea val al globalizării a fost caracterizat de amploarea politicilor de redistribuție și protecție socială în cadrul țărilor dezvoltate, ceea ce a condus atât la reducerea inegalităților între țări, cât și inegalităților din interiorul țărilor. Astfel, al doilea val al globalizării a avut succes spectacular în reducerea sărăciei în interiorul țărilor OECD. Creșterea economică rapidă dublată de o mare echitate a determinat o expansiune fără precedent, întâlnită adesea în literatura de specialitate sub denumirea de “golden age”2(epoca de aur). Această a doua mare etapă urmează unei perioade în care majoritatea țărilor s-au “întors” spre naționalism. Angus Maddison, specialist în istoria economiei caracterizează perioada de după primul război astfel: între 1913 și 1950 economia mondială a crescut mult mai încet decât în anii 1870-1913, comerțul mondial a crescut mult mai puțin decât venitul la nivel global, iar gradul de inegalitate între regiuni a crescut substanțial. Totodată, în anii premergători celui de-al doilea val al globalizării numărul absolut al populației sărace a crescut cu 25%, iar sărăcia a devenit multidimensională, prezentând și aspecte nedeterminate de performanța economică. Ca urmare, internaționalizarea devine din nou imperativă, declanșând un nou val al globalizării. Reducerea parțială a barierelor comerciale a fost consolidată de reducerea costurilor de transport (între 1950 și sfârșitul anilor 1970 costurile de transport maritim au scăzut cu 30%), iar ponderea comerțului în venitul mondial s-a dublat, aproape atingând nivelul înregistrat în primul val al globalizării. În cazul țărilor în curs de dezvoltare este din nou caracteristic modelul de comerț Nord-sud (schimbul bunurilor primare intensive în pământ cu produse finite), însă mișcările internaționale de capital și muncă nu au avut aceeași amploare. În schimb, pentru țările bogate, al doilea val al globalizării a fost spectacular. Ridicarea barierelor comerciale a condus la expansiunea schimbului de produse finite și, pentru prima dată, specializarea internațională a devenit importantă, permițând realizarea economiilor de aglomerare și de scară. Comerțul dintre țările dezvoltate nu mai era determinat de avantajele comparative rezultate din diferențe în înzestrarea cu factori de producție, ci de economiile de cost rezultate din aglomerare și scară. Consecința acestui nou tip de comerț (sistem de comerț intraNord) este gruparea firmelor în producție sau conectarea lor prin legături verticale (este cazul companiilor auto japoneze). Evident, economiile de aglomerare au reprezentat o veste bună numai pentru firmele care făceau parte din grupuri, având totodată consecințe negative asupra celor din afară. A apărut astfel o “lume divizată”, în care o regiune putea fi considerată necompetitivă datorită simplului motiv că nu exista un număr suficient de firme localizate. Practic, lumea s-a divizat în două părți: regiuni cu salarii ridicate, unde se aflau foarte multe firme, și regiuni cu salarii scăzute, care nu se dovedeau atractive ca locație pentru firme, datorită faptului că diferența de cost de producție nu era suficientă pentru a compensa pierderea economiilor de aglomerare. Al doilea val al globalizării nu a avut efecte benefice asupra țărilor în dezvoltare. Deși creșterea venitului pe cap de locuitor și-a revenit din căderea dramatică înregistrată în perioada interbelică, a fost cu mult în urma creșterii economice din țările bogate. Totodată, numărul populației sărace a continuat să crească în aceste țări, apărând noi dimensiuni ale sărăciei – în special scăderea speranței de viață și scăderea gradului de școlarizare. Concluzionând, putem prezenta inegalitatea globală în această perioadă ca sumă a trei componente: o mai mare egalitate în țările dezvoltate, o mai mare inegalitate între țările dezvoltate și țările în dezvoltare, și o mică schimbare nedorită în țările în dezvoltare.
I.3. Al treilea val al globalizării
(după 1980)
Acest nou val al globalizării este distinct de cele anterioare prin trei trăsături importante:
-un mare grup de țări în dezvoltare au intrat pe piețele globale;
-un alt grup de țări în dezvoltare au devenit din ce în ce mai marginalizate în noua economie globală și au suferit un declin accentuat al veniturilor și o creștere rapidă a sărăciei;
-migrația internațională și mișcările de capital, variabile neglijabile în cel de al doilea val al globalizării, au devenit din nou substanțiale.
Cea mai benefică transformare în al treilea val al globalizării este aceea că unele țări în dezvoltare (însumând aproximativ 3 mld. locuitori, printre care se află China, Bangladej, Sri Lanka, India, Turcia, Maroc) au reușit pentru prima dată să-și valorifice forța de muncă abundentă, ceea ce le-a conferit un avantaj competitiv pentru produsele finite și serviciile intensive în muncă. În 1980, numai 25% din exporturile țărilor în dezvoltare reprezentau produse finite, în 1990 procentul a crescut substanțial, ajungând la 80%, ceea ce a constituit o transformare uimitoare într-o perioadă foarte scurtă de timp. O altă schimbare importantă în modelul exporturilor țărilor în dezvoltare a fost creșterea substanțială a exporturilor serviciilor. La începutul anilor 1980, serviciile comerciale reprezentau 17% din exporturile țărilor bogate, și numai 9% din exporturile țărilor în dezvoltare. În timpul celui de al treilea val al globalizării, ponderea serviciilor în exporturile țărilor bogate a crescut ușor (la 20%), în schimb, în cazul țărilor în dezvoltare procentul aproape s-a dublat, ajungând la 17%. Într-o mare măsură cauza a fost schimbarea politicii economice. Tarifele asupra bunurilor finite din țările dezvoltate au continuat să scadă, iar multe țări dezvoltate au realizat liberalizări majore ale comerțului. În același timp, multe țări au ridicat barierele din calea investițiilor străine și au îmbunătățit aspecte-cheie legate de climatul investițional. Acest lucru a fost posibil în principal datorită continuării progresului tehnic în transport și comunicații. Unii analiști economici au sugerat chiar că noile tehnologii au condus la ”moartea distanței”, ceea ce a avut ca efect principal avantajul de aglomerare.
A doua caracteristică a noului val al globalizării este că unele țări (cu o populație totală de aproximativ 2 mld.) nu au reușit să se integreze în economia globală. Este cazul multor țări din Africa și din Europa de Est (în special țările din fosta Uniune Sovietică) țări care au suferit o deteriorare a piețelor de export pentru bunurile primare, și al căror venit pe cap de locuitor a înregistrat o tendință de declin în timpul noului val al globalizării. Referitor la situația acestor țări, considerate marginalizate, ”victime” ale globalizării, experții Băncii Mondiale au anunțat trei explicații ale faptului că acestea nu au reușit să-și valorifice avantajul comparativ în muncă, deci nu au reușit să-și diversifice eforturile către servicii și bunuri finite:
– Explicația “Join the Club”3(a face parte din grup). Acest punct de vedere are ca argument principal faptul că “marginalizații” globalizării nu au reușit să-și valorifice avantajul comparativ în muncă datorită politicilor economice neperformante. Dacă, de exemplu, infrastructura este slabă, sistemul de educație este inadecvat, există corupție, iar barierele comerciale sunt ridicate, atunci avantajul de cost rezultat din forța de muncă abundentă, poate fi depășit de aceste dezavantaje. Conform acestui punct de vedere, atunci când politicile economice, instituțiile și infrastructura se vor îmbunătăți, țările marginalizate vor reuși să intre pe piețele globale de bunuri și servicii.
– Explicația ” Geographic Disadvantage” (dezavantajul geografic). Această opinie se bazează pe argumentul că multe dintre țările care nu au reușit să se integreze în economia globală, suferă de dezavantaje fundamentale de locație. Chiar cu politici economice, instituții și infrastructură solide, o țară infestată cu malarie, de exemplu, nu va fi niciodată competitivă în turism.
-Explicația ”Missed the Boat” (a pierde ocazia). Acest punct de vedere acceptă argumentul explicației “Join the Club” că, dacă țările marginalizate ar fi avut politici viabile ar fi intrat cu ușurință pe piețele globale de bunuri și servicii dar, în plus, vine cu argumentul că multe dintre ele au pierdut momentul oportun. Cererea globală de bunuri și servicii este limitată de venitul global, iar din cauza economiilor de aglomerare firmele se vor localiza în grupuri. Deși, teoretic, există loc pentru multe grupuri, firmele deja și-au găsit locații satisfăcătoare în țările cu forță de muncă abundentă, iar noii veniți nu mai au nimic nou de oferit.
A treia caracteristică a noului val al globalizării este amplificarea fenomenului migrației. Decalajul substanțial de venit de la sfârșitul celui de al doilea val al globalizării i-a determinat pe oameni să migreze din zonele sărace spre cele bogate (este vorba atât despre migrația rural-urban din interiorul țărilor, cât și despre migrația internațională). Raționamentul principal al migrației este faptul că salariile pentru aceeași muncă depusă diferă foarte mult în locații diferite, în special între țările în dezvoltare și cele dezvoltate. De exemplu, o oră de muncă în industria manufacturieră este plătită în medie cu 30$ în Germania, cu 30 de cenți în China și India ! Decalajul este extrem, dar, chiar între SUA și noi țări industrializate, ca de exemplu Thailanda sau Malaysia, decalajul este de zece ori. Bineînțeles, o parte din această diferență se poate explica prin faptul că un muncitor tipic german are mai multă educație și pregătire decât un chinez sau un indian, dar acest argument nu este valabil decât pentru o foarte mică parte din diferența de salariu. Într-un studiu al Băncii Mondiale referitor la imigranții legali, se precizează că muncitorii din Mexic și-au lăsat slujbele plătite în medie cu 31$ pe săptămână, iar la sosirea în SUA au câștigat imediat 278$ pe săptămână (o creștere de 9 ori). Similar, muncitorii indonezieni câștigau 28 de cenți pe zi în Indonezia, comparativ cu 2$ pe zi sau chiar mai mult în apropiata Malaysia. Deci, în mod cert, există un câștig real imens pentru muncitorii care migrează în țările dezvoltate. Ceea ce este esențial în noul val al globalizării este că migrația facilitează celelalte fluxuri ale globalizării – comerț, capital, idei, tehnologii.
I.4. LUMEA SUB SEMNUL GLOBALIZĂRII
Lumea a intrat într-o nouă fază a evoluției sale. În ultimul timp, unul dintre cele mai importante procese care exercită o influență enormă asupra perspectivelor dezvoltării întregii umanității, a devenit globalizarea. Acest fenomen a atins toate sferele vieții societății, inclusiv economia, politica, relațiile internaționale, cultura, ecologia, securitatea, aducând, astfel, cu sine mari schimbări în privința evoluției întregii comunități umane. Ținând cont de efectele pe care le are globalizarea asupra umanității, mai mulți cercetători explică evoluția acestui fenomen prin prisma crizei adânci care a cuprins statul-națiune. Globalizarea este procesul în urma căruia teritoriul încetează să mai fie acel principiu de organizare a vieții sociale și culturale. Practicile sociale globalizate se eliberează de legăturile locale, traversând cu ușurință toate frontierele spațiale. Pornindu-se de la faptul eroziunii națiunii ca bază a societății politice, cercetătorii percep evoluția acestui fenomen ca un "sfârșit al Istoriei". În acest sens, nu se are în vedere întreruperea mersului istoric în general, ci sfârșitul unei anumite perioade istorice ca proces evolutiv rezultat din acțiunile mai multor generații.
La momentul de față, globalizarea a influențat semnificativ evoluția sistemului economic mondial. Globalizarea economiei înseamnă intensificarea schimburilor comerciale, investiționale și tehnologice, creditelor, schimbului de oameni și idei cât și extinderea ariei geografice a răspândirii acestora. Intensificarea și rapiditatea amplificării acestui fenomen este atât de mare, încât economiile naționale devin interdependente. Elementele economiilor naționale se integrează direct într-un spațiu economic mondial. Ca rezultat, producătorii autohtoni sunt legați tot mai mult de consumatorii străini. Totodată, pe piața internă, producătorii autohtoni sunt nevoiți să lupte de la egal la egal cu subiecții economici străini. Ca rezultat al globalizării, economiile naționale devin o parte a sistemului economic mondial.
Sub influența procesului globalizării, pe scena internațională apar noi subiecți importanți în dauna altora. Este vorba de schimbarea, în primul rând, a rolului statului. Liberalizarea, intensificarea interdependenței și progresul tehnico-științific, limitează posibilitatea statelor de a-și stabili o politică economică proprie. Statele dezvoltate sunt însă în stare să efectueze atât un control asupra proceselor economice interne cât și în privința politicii organizațiilor internaționale și principalelor procese economice internaționale. Micșorarea independenței și libertății guvernelor naționale în privința efectuării unei politici economice proprii prezintă un moment negativ pentru statele subdezvoltate.
Alt efect al globalizării este întărirea rolului instituțiilor economice mondiale. Aceste organizații au o influență enormă asupra statelor în curs de dezvoltare. Fenomenul se evidențiază mai ales în privința relațiilor desfășurate în cadrul Organizației Mondiale a Comerțului (OMC). Acordurile existente obligă statele membre să-și ajusteze legislația la standardele politicii mondiale. Divergența dintre legislații poate duce la aplicarea sancțiunilor comerciale, fapt ce oferă OMC un instrument important de influențare asupra statelor. Astfel, marea parte a politicii economice naționale se formează în cadrul discuțiilor cu OMC, Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional.
Un alt efect al fenomenului globalizării este concentrarea și monopolizarea resurselor economice cât și creșterea puterii companiilor transnaționale. Companiile transnaționale controlează între o treime și jumătate din producția industrială mondială, mai mult de jumătate din comerțul internațional. Deținând mari resurse financiare, companiile transnaționale au o influență mare asupra guvernelor statelor dezvoltate și organizațiilor internaționale. Companiile transnaționale intră deseori în conflicte deschise cu guvernele statelor subdezvoltate. Ele sunt învinuite de faptul că în acțiunile lor se ghidează doar de propriile interese, nu și de cele ale statelor.
I.5. "Triada" regionalizării, produs al globalizării
Intensificarea proceselor economice, volumul comerțului extern și al rezervelor valutare ale unor state condiționează crearea unor organizații regionale în cadrul cărora acționează destul de eficient în condițiile globalizării. Totodată, o mare influență asupra întăririi tendințelor de regionalizare a fost exercitată de succesul integrării europene.
Globalizarea economiei mondiale și căutarea căilor eficiente de dezvoltare a statelor va merge în direcția regionalizării. La momentul actual, tendințe de regionalizare se manifestă în trei zone economice, cărora li s-a dat denumirea de "triada".
Una din experiențele pozitive ale regionalizării este Uniunea Europeană (UE). Succesul se datorează creării unei piețe comune, a unificării economice și monetare, promovării la nivelul întregii comunități a dezvoltării economice armonioase și echilibrate. UE și-a propus ca scop să acționeze în sensul reducerii disparităților existente între nivelurile de dezvoltare ale diferitelor regiuni și pentru stimularea zonelor mai puțin favorizate, inclusiv a celor rurale. Statele UE au un comerț extern echilibrat, neadmițând deficit în exportul și importul produselor de înaltă tehnologie, fiind unul dintre cei mai mari exportatori din sfera serviciilor.
Aceleași tendințe de regionalizare se observă și în Asia. Se preconizează crearea Fondului Valutar din Asia (FVA). Membrii acestui fond vor dispune de rezerve valutare de aproape un trilion de dolari americani. Vor fi cele mai mari rezerve valutare din lume, depășindu-le cu mult pe cele ale SUA și ale statelor din zona EURO. Acest fapt ar putea duce la excluderea necesității împrumuturilor financiare de la Fondul Monetar Internațional și îndeplinirii condițiilor acestuia. Statele Asiei de Sud-Est se integrează cu succes în cadrul zonei libere de comerț (AFTA).
Statele Americii de asemenea pun accentul pe regionalizare. Acest fenomen se produce în lumina întăririi rolului economic al Uniunii Europene și al statelor din Asia de Est. În aceste condiții, SUA caută noi posibilități de întărire a pozițiilor sale. Potrivit unui plan, în ajunul anului 2005 va fi creată o zonă a comerțului liber (FTAA), al cărei PIB va constitui 13 trilioane de dolari americani, de două ori mai mare decât al statelor UE. Această organizație va întări dominarea de către SUA a arenei internaționale, care s-a diminuat odată cu lărgirea UE și micșorarea ritmului de creștere a economiei americane.
Ca rezultat al formării blocului economic al Asiei de Est, teoria împărțirii lumii în trei regiuni capătă dimensiuni practice. În lumina acestor evenimente, perspectivele statelor care se vor afla în afara acestor blocuri sunt foarte sumbre.
Capitolul II
BANCA MONDIALĂ
II.1. Cine este banca mondială ?
MOTTO: Scopul nostru este să reducem sărăcia și să îmbunătățim nivelul de viață printr-o dezvoltare durabilă și investind în oameni!
După al doilea război mondial, într-o lume devastată de distrugerile războiului, a apărut imperios necesar un efort colectiv, la nivel global, de a pune bazele unui sistem care să asigure un echilibru și o disciplină financiară care să permită dezvoltarea economică în paralel cu un mecanism care să asigure finanțarea unor proiecte cu scop productiv, care să genereze dezvoltare economică.
Pentru a realiza aceste obiective ambițioase, printr-o inițiativă a ONU, s-a organizat o conferință la care au fost invitați miniștrii de finanțe din 44 de țări. Această conferință s-a desfășurat în localitatea Bretton Woods din statul New Hampshire, SUA și a avut ca rezultat înființarea Fondului Monetar Internațional și a Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare sau, pe scurt, Banca Mondială. De aceea, adeseori, celor două organizații li se mai spune și "Instituțiile Bretton Woods". Banca Mondială, a devenit o agenție independentă specializată a Organizației Națiunilor Unite.
II.2. Diferența dintre FMI și Banca Mondială?
Conform obiectivelor participanților de la Bretton Woods, celor două instituții surori, le-au revenit sarcini specifice, distincte. Banca Mondială oferă împrumuturi numai țărilor membre în curs de dezvoltare sau celor aflate în tranziția către o economie de piață. Împrumuturile Băncii sunt acordate atât pentru proiecte specifice, de investiții, cât și pentru reforma politicilor în anumite domenii. Corectarea acestor distorsiuni economice ajută țările cliente să-și folosească resursele mai eficient, să reducă sărăcia și să-și administreze mai bine creșterea economică pe termen lung.
Rolul FMI este de a monitoriza valutele mondiale și de a ajuta la menținerea unui sistem ordonat de plăți între toate țările. FMI acordă împrumuturi tuturor membrilor săi dacă aceștia au dificultăți pe termen scurt
în a-și susține balanța de plăți și încearcă să obțină convertibilitatea deplină a valutelor membrilor săi prin sistemul cursului valutar flexibil adoptat în 1973. În acordarea sprijinului său, FMI se preocupă de politicile financiare ale statului care solicită împrumutul.
Conform statutului, banca poate acorda împrumuturi numai în cazul în care capitalul privat nu este disponibil4 ;dar uneori politica actuală stânjenește disponibilizarea capitalului privat-deoarece ea nu este suficient echilibrată sau legile dezavantajează activitatea antreprenorială privată – și această situație se poate perpetua, fiind alimentată din împrumuturile Băncii Mondiale. Din punct de vedere economic se face o mare risipă prin aprovizionarea unei țări cu capital, resurse internaționale, în condițiile în care în acea țară are loc un exod de capital, din cauza lipsei de încredere a cetățenilor în propria lor țară . Cu toate acestea, o atenție deosebită se acordă menținerii unui climat macroeconomic sănătos pe plan internațional. Unele țări și-au câștigat accesul ușor la piețele internaționale ca urmare a consolidării unui climat antreprenorial favorabil. În majoritatea țărilor din America Latină și Asia, problema datoriilor s-a diminuat, ca rezultat al programelor de ajustare derulate cu succes. Astfel, atenția poate fi concentrată acum asupra creșterii economice și combaterii sărăciei. Aceasta presupune o mai eficientă mobilizare și folosirea intensă a capitalului intern și a celui străin. Pentru ca piețele de mărfuri și de capital dintr-o țară să funcționeze bine, este nevoie de o îmbunătățire a politicii duse de guvernul respectiv și o mai severă disciplină bugetară. Banca Mondială joacă un rol major în reformele prin care trec economiile din Europa de Est și din fosta Uniune Sovietică. Țările din această zonă au devenit membre ale Băncii Mondiale. În cadrul băncii, a fost creat un departament nou, care coordonează împrumuturile și consultanța de specialitate acordate acestor țări, punând accentul în mod deosebit pe dezvoltarea sectorului privat. În Rusia, Banca Mondială a făcut investiții mari în industria petrolieră și în sectorul agricol.
II.3. Cui aparține Banca Mondială și cum se iau deciziile ?
Banca Mondială poate fi comparată cu o cooperativă globală care aparține unui număr de guverne. Cota de participare, care indică și puterea de vot, este aceeași cu cea a FMI, și se calculează în funcție de ponderea economiei respective în economia mondială. Împreună, țările cele mai industrializate ale lumii dețin circa 45 la sută din acțiunile Băncii Mondiale – și au în general cea mai mare pondere în afacerile economice internaționale. Este deci adevărat că țările bogate au o mare influență asupra politicilor și practicilor Băncii. Statele Unite este cel mai mare acționar – circa 17% – ceea ce îi conferă dreptul de veto asupra oricăror schimbări în capitalul de bază al Băncii sau în Statut (sunt necesare voturile reprezentând 85% din capitalul acționarilor pentru efectuarea acestor schimbări). În rest, toate celelalte probleme, inclusiv aprobarea împrumuturilor, se decid cu majoritatea voturilor tuturor membrilor Băncii.
Deciziile majore, cum ar fi schimbarea capitalului de bază sau direcțiile strategice majore nu se pot lua decât de către Consiliul Guvernatorilor care se întrunește o dată pe an cu ocazia Adunării Anuale și care este compus din Miniștrii de Finanțe ai țărilor membre. Între adunări conducerea este asigurată de Consiliul Directorilor Executivi, format din 24 de membri, fiecare având un "director supleant" care să-i țină locul la nevoie. Țările care au un aport mai mic de capital se grupează sub reprezentarea unui Director.
Președinția Consiliului Directorilor Executivi este asigurată de Președintele Băncii Mondiale, prin tradiție cetățean american. Președintele este secondat de patru Directori Administrativi și un număr de șapte vicepreședinți pe zone geografice sau domenii tematice. România este inclusă în vicepreședinția zonei Europa și Asia Centrală.
II.4. Ce oferă Banca Mondială și de ce țările în curs de dezvoltare apelează la ea?
Potrivit statutului său (art. 7) BIRD are următoarele obiective5 :
Să contribuie la reconstrucția și dezvoltarea teritoriilor statelor membre, înlesnind investițiile de capital în scopuri productive, încurajarea dezvoltării mijloacelor și resurselor productive în țările mai puțin dezvoltate.
Să promoveze investițiile străine private, prin garanții sau participații la împrumuturi și alte investiții efectuate de furnizorii de capitaluri private. Când nu sunt disponibile capitaluri private, banca este chemată să completeze investiția privată.
Să promoveze dezvoltarea echilibrată, pe termen lung, a comerțului internațional și echilibru balanței de plăți
Să coordoneze împrumuturile acordate sau garantate de ea, cu împrumuturile internaționale de altă proveniență.
Să conducă operațiunile sale ținând seama de efectele investițiilor internaționale asupara condițiilor economice din teritoriile statelor membre.
Banca Mondială, prin principala sa instituție, Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare, acordă țărilor în curs de dezvoltare împrumuturi pentru că au nevoie de capital, asistență tehnică și consultanță în materie de strategie. Banca acordă două tipuri de împrumuturi.
Primul tip se acordă țărilor în curs de dezvoltare care pot plăti rate ale dobânzilor mai scăzute, dar apropiate de cele practicate pe piață. Banii pentru aceste împrumuturi provin de la investitori din întreaga lume. Acești investitori cumpără obligațiunile emise de Banca Mondială, care, prin politicile sale, reușește să-și mențină cel mai scăzut grad de risc posibil – AAA – pentru ca aceste obligațiuni să fie rentabile și pentru a se menține un cost scăzut al împrumuturilor. Împrumuturile Băncii au o dobândă de aproximativ 6,5 – 7 % , o perioadă de maturitate de 15 – 20 de ani, și o perioadă de grație de 5 ani. Ele sunt proiectate în special să sprijine necesitățile guvernelor care altfel ar trebui să recurgă la piața privată de capital unde dobânda este mai mare, ajungând, în funcție de riscul de țară, la 12 – 16 % sau mai mult, iar perioadele de rambursare sunt mult mai scurte.
Al doilea tip de împrumuturi se acordă celor mai sărace țări, cu un venit pe cap de locuitor mai redus, de aproximativ 1000 dolari, cărora de obicei nu li se acordă credite pe piețele financiare internaționale și care nu au posibilitatea să plătească rate ale dobânzii apropiate de cele practicate pe piață. Așadar, Banca Mondială nu poate emite obligațiuni pentru obținerea banilor necesari finanțării împrumuturilor pentru aceste țări. Împrumuturile către țările cele mai sărace se acordă prin intermediul unei instituții afiliate Băncii Mondiale, Asociația Internațională de Dezvoltare (AID). Peste 30 de țări membre plătesc periodic contribuții pentru asigurarea banilor necesari finanțării "creditelor" pentru cei împrumutați. Creditele AID se acordă fără dobândă; pentru ele se plătește o taxă administrativă redusă de 0.75% pe an și se acordă pe termen foarte lung – 35 sau 40 de ani, inclusiv o perioadă de grație de 10 ani. România nu este membră a AID, având un venit pe cap de locuitor mai mare decât limita necesară.
Banca Mondială funcționează ca o bancă de investiții6, deși criteriile sale sunt, într-un fel, mai blânde și în unele cazuri, amânările sunt similare celor practicate de băncile comerciale. În principal, banca oferă valuta necesară proiectului cu condiția ca, țara respectivă să finanțeze din resurse proprii componenta internă a proiectului (salarii, consumuri interne etc.).
După cum am spus mai sus, clienții Băncii Mondiale sunt guvernele țărilor membre și de aceea, principala instituție a Grupului Băncii Mondiale, Banca Internațională de Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), nu acordă împrumuturi firmelor private. În același timp, una din principalele priorități ale Băncii este stimularea sectorului privat. Aceasta deoarece sectorul privat este principala sursă de creștere economică – de locuri de muncă și venituri mai mari. Banca încurajează sectorul privat prin susținerea unor politici economice stabile, a unor finanțări solide ale guvernelor și a unei guvernări deschise, cinstite, responsabile și consecvente, precum și prin oferirea de garanții. Ea sprijină un mare număr de sectoare în care dezvoltarea sectorului privat, deschide rapid noi perspective – finanțe, energie, telecomunicații și tehnologia informațiilor, petrol, gaze și industrie. Există însă o instituție afiliată Băncii – Corporația Internațională Financiară (IFC) – constituită special pentru realizarea de investiții în sectorul privat fără astfel de garanții. IFC oferă, de asemenea, ajutor guvernelor pentru privatizarea întreprinderilor proprietate de stat, strângerea de fonduri private cu grad ridicat de risc și oferă consultanță în probleme juridice și de reglementare. România a devenit membră a IFC în 1990.
Alte instituții afiliate Grupului Băncii Mondiale sunt Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor (MIGA) și Centrul Internațional de Reglementare a Conflictelor din domeniul Investițiilor (CIRCI). MIGA a fost înființată în 1988 pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare în atragerea investițiilor străine. MIGA oferă investitorilor garanții împotriva "riscurilor necomerciale", cum ar fi exproprierea sau războiul. Ea acordă de asemenea consultanță guvernelor, în scopul îmbunătățirii condițiilor oferite investitorilor străini. CIRCI a fost fondat în anul 1966 în scopul promovării investițiilor străine prin oferirea de servicii de conciliere și arbitraj al conflictelor apărute între guverne și investitorii străini. CIRCI oferă de asemenea consultanță, realizează cercetări și publicații în domeniul legii investițiilor străine.
Împrumuturile BIRD și ADI au crescut la 19,5 miliarde USD în 2002, arătând cel mai mare nivel al împrumuturilor acordat de ADI, care a ajuns la 8,1 miliarde USD pentru 133 noi operațiuni. Programul de împrumuturi puternice ale ADI au fost datorate împrumuturilor record acordate în Africa și Asia de Sud, totalizând împreună 6,4 miliarde USD.
Partenerii care cofinanțează operațiunile sunt reprezentați de bănci de dezvoltare regionale și organizații sectoriale publice și private. Cofinanțările în anul fiscal 2002 au ajuns la 4,7 miliarde USD. Partenerii importanți au fost Banca de Dezvoltare Inter-Americană, Banca de Dezvoltare Africană, Programul Global de Protecție a Mediului și Banca Japoniei pentru Cooperare Internațională. Regiunea Americii Latine și Caraibelor a participat cu cea mai mare cofinațare în anul fiscal 2002 (2,3 miliarde USD), urmată de regiunea Africii (1,3 miliarde USD) și regiunea Orientului Mijlociu și Africii de Nord (400 milioane USD).
Miliarde dolari
Formarea resurselor financiare din subscrieri de capital, atragerea de pe piață a fondurilor prin emitere de obligațiuni, împrumuturi etc. e proprie organizațiilor internaționale cu profil financiar-bancar (FMI, Banca Mondială).
Resursele Băncii în anul fiscal 2002 au fost obținute din capitalul țărilor membre și din fonduri obținute de pe piețele de capital internaționale.
Miliarde dolari
Venitul net al BIRD servește la numeroase scopuri legate de misiunea Băncii. O parte a venitului net este reținută anual pentru a asigura integritatea financiară a BIRD. Rezerva generală permite BIRD să-ți asume riscul de creditare prin împrumutarea țărilor la costurile cele mai mici, în final beneficiind țările împrumutate. Suportul acordat ADI a fost mereu o prioritate. În ultimi cinci ani 1,622 miliarde (aproximativ 24% din venitul net al BIRD) au fost transferate către ADI. Suportul acordat inițiativei HIPC7 (Heavily Indebted Poor Countries) a fost de asemenea important. În ultimii cinci ani transferurile către fondul HIPC au totalizat aproximativ 890 milioane USD, adică în medie circa 13% din venitul net anual al BIRD.
Milioane dolari
II.5. Operațiunile Băncii Mondiale
II.5.1. Evaluarea operațiunilor Băncii
Criteriile de "succes" ale operațiunilor Băncii sunt deosebit de stricte. De pildă, înainte ca un proiect să fie considerat reușit, trebuie să aibă o rată de profit economic de cel puțin 10%. Această rată este mult mai ridicată decât cea minimă cerută de mulți dintre donatorii bilaterali, care cer ca investițiile lor în proiectele de dezvoltare să prezinte o rată de profit economic de jumătate din aceasta – între 5 si 6%.
Dezvoltarea economică și riscul sunt adeseori două fațete ale aceleiași monede. Dacă investițiile destinate creșterii nivelului de trai din țările în curs de dezvoltare ar fi întotdeauna lipsite de probleme nu ar mai fi atât de multă nevoie de o Bancă Mondială sau de alte agenții naționale și internaționale. O altă dovadă a criteriilor stricte ale Băncii în acordarea împrumuturilor este aceea că toate împrumuturile acordate de Bancă pentru proiecte sunt evaluate după ce se încheie livrarea tranșelor de împrumut. Această evaluare contribuie la creșterea responsabilității interne și externe a Băncii precum și a "transparenței" sale. Ea oferă posibilitatea unei urmăriri sistematice, obiective și accesibile și ocazia de a se învăța din experiență. Rezultatele și recomandările sunt raportate Directorilor Executivi ai Băncii și se ține seama de ele la elaborarea și implementarea strategiilor și operațiunilor de împrumut. Unele proiecte nu sunt considerate reușite deoarece nu realizează o rată de profit de 10 %. Dar chiar și aceste proiecte sunt adesea cel puțin parțial reușite deoarece ating multe dintre scopurile propuse și duc la îmbunătățirea vieții oamenilor. Pentru a fi eficientă, dezvoltarea trebuie să aducă beneficii unui număr cât mai mare de oameni. Ea trebuie să fie de durată și să țină seama de necesitățile generațiilor viitoare ca și de cele ale generațiilor actuale. Pe scurt: trebuie să fie durabilă.
II.5.2. Operațiunile ne-financiare ale Băncii Mondiale
Deși acordarea de împrumuturi reprezintă o parte fundamentală a activității desfășurate de Banca Mondială, Banca face mult mai mult decât să acorde doar împrumuturi. Banca include în mod obișnuit și asistență tehnică în realizarea proiectelor. Aceasta poate cuprinde consultanță în domenii ca : dimensiunile globale ale bugetului unei țări, direcțiile în care trebuie alocați banii sau cum se realizează dispensarele rurale sau ce fel de echipamente sunt necesare pentru construirea unui drum. Banca finanțează în fiecare an câteva proiecte dedicate exclusiv acordării asistenței de specialitate și perfecționării personalului. În plus, Institutul de Dezvoltare Economică al Băncii îi învață pe cei din țările împrumutate cum să creeze și să deruleze programe de dezvoltare.
Un alt rol important al Băncii Mondiale este de a atrage diverse genuri de ajutoare nerambursabile pentru țara în care lucrează, pentru a reduce , pe cât posibil, gradul de îndatorare al țării membre. Astfel în beneficiul României, Banca Mondială a atras din 1990 peste 11 milioane dolari ajutoare nerambursabile, care au fost folosiți pentru pregătirea proiectelor sau pentru operațiuni de asistență tehnică și dezvoltare instituțională. De asemenea, multe agenții de asistență bilaterală, sunt încurajate să co-finanțeze proiecte alături de Banca Mondială.
1998
24 ianuarie Președintele Wolfensohn vizitează Etiopia, prima vizită a
unui președinte al Băncii în Etiopia din 1953.
24 februarie Singapore devine al 144 lea membru MIGA.
19 martie Banca Mondială și FMI acordă un împrumut Coastei de
Fildeș.
28 mai Banca Mondială și Corporația Financiară Internațională
deschide un birou la Frankfurt, Germania.
21 august Letonia devine al 146-lea membru MIGA.
4 septembrie Jean-Francois Rischard este numit vice-președinte pentru
Europa.
10 decembrie Banca Mondială acordă un împrumut de 150 milioane
USD pentru reforma economică.
1999
10 februarie Australia devine al 149-lea memmru MIGA.
5 aprilie Banca Mondială pregătește un credit IDA pentru
Macedonia pentru a ajuta țara să facă față impactului
economic generat de criza din Kosovo.
16 iulie Președintele Wolfensohn vizitează Albania, Macedonia și
Kosovo.
Capitolul III
GRUPUL BANCA MONDIALĂ
III.1. Prezentare generală
În prezent "Grupul Banca Mondială " este alcătuit din patru instituții financiare multinaționale : Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare (BIRD), Agenția Internațională pentru Dezvoltare (AID), Corporația Financiară Internațională (CFI) și Agenția Multilaterală de Garantare a Investițiilor (AMGI). Scopul principal al tuturor acestor instituții este acela de a promova progresul economic și social în țările în curs de dezvoltare, prin creșterea productivității economice8. Potrivit statutului, pentru a putea participa la capitalul BIRD, o țară trebuie să devină, în prealabil, membră a Fondului Monetar Internațional ; capitalul posibil a fi subscris depinde de cota-parte a fiecărei țări în cadrul FMI, reflectând ponderea economică a statului respectiv.
Agenția Internațională pentru Dezvoltare (AID) a fost înființată în 1960 și grupează peste 150 de țări; activitatea sa se axează pe ajutorul acordat în special țărilor cele mai slab dezvoltate, ajutor sub forma de subvenții alocate de către țările membre cele mai bogate. AID acordă împrumuturi numai guvernelor, cu o durată de 30-40 ani, fără dobândă, doar cu un comision anual de 0,5% din care se acoperă cheltuielile de funcționare. Sunt eligibile pentru împrumuturi AID numai țările cu un grad relativ mare de sărăcie, a căror solvabilitate este ca și inexistentă.
Corporația Financiară Internațională (CFI) a fost înființată în 1956 și contribuie la stimularea dezvoltării sectorului particular în țările în curs de dezvoltare prin mobilizarea unor capitaluri străine și naționale. Spre deosebire de cea mai mare parte a instituțiilor de acest tip, CFI nu acceptă garanții guvernamentale pentru finanțările pe care le promovează, ci practică reguli și adoptă comportamente identice cu cele curente ale pieței private. Totuși, CFI nu poate prelua majoritatea acțiunilor în cadrul firmelor, ea limitându-se la a asigura finanțarea a 25% din costul proiectului.
Agenția de Garantare Multilaterală a Investițiilor (AGMI) există din 1988 și constituie o entitate distinctă de BIRD, având proprii săi operatori și juriști. Oferă servicii de consultanță pentru instaurarea unui climat favorabil investițiilor. AGMI vine să completeze activitățile BIRD.
Prin activitatea sa, Banca Mondială se încadrează în cuprinsul pieței financiare internaționale (prin operațiunile de mobilizare de resurse și prin alocarea de credite pe termen lung). În același timp, activitatea Grupului Băncii Mondiale contribuie la realizarea deciziilor de reglare a sistemului financiar și monetar internațional, precum și a sistemului general al economiei mondiale9.
Grupul Băncii Mondiale prezintă o particularitate care îl deosebește de alte instituții similare: Potrivit statutului său, Banca nu se poate lăsa influențată, de exemplu, de aspecte politice sau legate de drepturile omului în ceea ce privește acordarea împrumutului. Iată de ce, în cadrul procesului adoptării de decizii, Banca nu ține seama decât de factorii economici. Această restricție a fost introdusă inițial pentru a împiedica intervenții în activitățile politice ale statelor membre și pentru a evita ca acestea să poată utiliza ajutorul financiar în scopul urmăririi propriei lor orientări politice. Cu toate acestea, în activitățile Băncii se regăsesc cel puțin patru aspecte majore care au implicații legate de drepturile omului:
a) dimensiunile sociale ale programelor de ajustare structurală, precum securitatea socială, învățământul elementar generalizat și acoperirea îngrijirii sănătății;
b) consecințele umane și ecologice ale proiectelor majore, finanțate de Bancă;
c) participarea publicului la conceperea și implementarea programelor Băncii;
d) drepturile civile și politice ca elemente ale unei gestiuni corecte a activităților publice.
Se ridică voci care cer modificarea statutului Băncii pentru a permite reconsiderarea criteriilor legate de drepturile omului; modificarea statutului de înființare trebuie votat de 85% din acționarii cu drept de vot și de 3/5 din numărul total al țărilor membre. Ținând seama de recentele bulversări ale situației economice și politicii internaționale, în special a celor care se referă la relațiile fluctuante dintre țările în curs de dezvoltare și cele mai puțin dezvoltate, apare rezonabilă legarea drepturilor omului și a democrației de ajutorul extern pentru dezvoltare.
Referitor la programele Băncii în domeniul dezvoltării resurselor umane și pentru combaterea sărăciei au fost aprobate, de la începutul anilor ‘80, credite în valoare de 35 miliarde de dolari unui număr de peste 100 de țări în cadrul unor programe de educație, sănătate, demografie și alimentație, reprezentând o creștere de peste cinci ori în raport cu perioada anterioară.
În raportul intitulat "Reducerea sărăciei și Banca Mondială; progres și sfidări în anii ‘90" se analizează situația mondială în domeniul sărăciei, sunt expuse marile acțiuni de orientare a eforturilor spre atenuarea suferințelor și sunt formulate strategii si concluzii esențiale:
a) ameliorarea accesului populației sărace la mijloacele de producție esențiale, asigurându-le acestora costuri abordabile;
b) creșterea productivității și a beneficiilor muncii depuse pentru păturile sărace ale populației, în primul rând în activitățile agricole;
c) sprijinirea activităților economice de piață, astfel încât acestea să funcționeze și să asigure beneficii pentru păturile sărace ale populației; încurajarea guvernelor să elimine reglementările inutile;
d) susținerea eforturilor pentru combaterea discriminărilor existente împotriva populației sărace și realizarea unui acces mai direct al acesteia la posibilitățile create prin creșterea economică.
Dezvoltarea socială și participarea activă a populației au devenit părți integrante ale activităților curente. Totuși, în mai multe țări dintre cele foarte slab dezvoltate centralizarea crescândă a redus capacitatea populației de a influența deciziile și de a contribui la dezvoltarea socială. Există riscul ca populația să devină mai puțin activă sub aspect politic, dar tot mai dependentă de asistența statului. Banca s-a angajat în programe de reconstrucție devenite necesare după conflicte din Bosnia și Herțegovina, din Haïti, Angola și Liban. A fost lansată o campanie mondială de luptă împotriva subdezvoltării și sărăciei cu scopul de a colecta cel puțin 100 milioane de dolari pentru "microfinanțarea" unor credite de dezvoltare a unor instituții locale de economisire și de împrumuturi avantajoase. Banca a propus strategii inovatoare pentru reducerea creșterii urbane necontrolate, combaterea neglijării dezvoltării rurale și creșterii exodului rural, sporirea numărului vehiculelor cu motor; se acordă subvenții, în special în patru mari direcții: biodiversitatea, climatul, reducerea progresivă a substanțelor nocive pentru stratul de ozon și producerea de energii neconvenționale. În domeniul sectoarelor economice particulare și al celui financiar, Banca a sprijinit țările membre în direcția întăririi activităților particulare, în crearea de noi locuri de muncă și obținerea unor reacții ameliorate ale diferitelor țări față de rapida evoluție a economiei mondiale. Această orientare s-a materializat în restructurări ale sectorului bancar, în modificarea reglementărilor existente de funcționare a întreprinderilor publice, reducerea numărului acestora, îmbunătățirea fiscalității, a perceperii impozitelor și a funcționării sistemului vamal. S-a acordat o atenție specială diversificării sistemului de finanțare și atragerii de finanțări particulare către sectoarele industriale de bază (energetic, extractiv, telecomunicații). În special în ultimii ani, Banca Mondială și-a intensificat activitatea, și-a extins experiența și a consolidat forme speciale de cooperare, directă sau prin intermediul unor organisme naționale, cu organizații neguvernamentale (ONG). Acest lucru s-a concretizat prin extinderea de la relații strict bilaterale existente între donatori și autoritățile publice la acordarea unor preferințe crescânde unui nou tip de parteneriat, trilateral, între autoritățile publice, donatori și societatea civilă. Deși Banca și ONG-urile prezintă adesea soluții diferite pentru o anumită problemă, prin dialog și cooperare se pot crea condiții mai bune pentru realizarea obiectivelor propuse.
În anul 1955, Banca Mondială a înființat Institutul pentru Dezvoltare Economică (IDE) cu scopul de a desfășura o largă activitate, cu caracter permanent, de pregătire, formare și reciclare a unor specialiști, coordonatori și conducători pentru activitățile industriale, agricole, financiare etc., programe de dezvoltare și alte activități subvenționate prin sistemul BIRD, AID, CFI și AGMI. Ideea care stă la baza funcționării IDE constă în generalizarea experienței obținute și verificate care confirmă că realizarea unei reforme economice, politice sau sociale este, în mod global, mai eficientă dacă se bazează și pe rezultate mai bune în domeniul educației. Programul anual al IDE conține circa 350 conferințe și seminarii.
Principalul risc financiar cu care se confruntă Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare este riscul de credit al portofoliului de împrumuturi acordate. Acesta este un risc ce este urmărit îndeaproape de Bancă. BIRD își menține expunerea la risc limitată. Anumite riscuri de piață apar datorită mișcărilor diferitelor variabile de pe piață, cum ar fi rata creditelor sau rata de schimb. Rata capitalului propriu la împrumuturi este o măsura a capacității Băncii de a face față riscului de pe piață.
Avantajele principale puse la dispoziția țărilor membre de BIRD sunt10:
Contractarea de împrumuturi pentru investiții, în vederea realizării unor proiecte economice necesare țării respective. Solicitantul trebuie să prezinte garanții a căror mărime depinde de proporțiile proiectului economic și de posibilitatea economiei respective de a suporta sarcina financiară. Nivelul împrumuturilor nu depinde de cota de participare la capitalul social, ca la FMI.
Participarea la licitațiile internaționale organizate de BIRD pentru adjudecarea lucrărilor finanțate de aceasta. O țară membră poate prelua, prin licitație, lucrările dintr-o altă țară membră, cu sprijinul băncii.
notă: împrumuturi totale 11,5 miliarde USD
Împrumuturile acordate de BIRD au atins în anul fiscal 2002 (care s-a încheiat la 30 iunie) suma de 11,5 miliarde USD, cu 1 miliard peste nivelul anului anterior11. Noile împrumuturi acordate în Europa și Asia Centrală au atins un nivel record de 4,9 miliarde USD, sau aproximativ 43% din totalul împrumuturilor, fiind urmată de America Latină și zona Caraibelor cu 4,2 miliarde USD. Administrația publică a fost de departe sectorul primar spre care s-au îndreptat împrumuturile BIRD, primind 3,6 miliarde USD, peste 30% din total. Această sumă mare a împrumuturilor acordate în domeniul administrației publice reflectă interesul băncii în a-și asista clienții să-și îmbunătățească strategiile de dezvoltare, să implementeze reformele și să-și creeze capacități instituționale. Împrumuturile către sectorul de finanțe a fost al doilea reprezentând 2,1 miliarde USD, aproximativ 18%.
III.2. Asociația pentru Dezvoltare Internațională
La sfârșitul anilor 1950 a devenit evident faptul că, pentru țările în curs de dezvoltare mai sărace, condițiile de împrumut impuse de Banca Mondială erau peste puterile lor economice. În anul 1960 a fost înființată Asociația pentru Dezvoltare Internațională(ADI/IDA), având rolul de a sprijini țările cele mai sărace cu împrumuturi pe termen foarte lung, până la 40 de ani. Aceste împrumuturi se acordă fără dobândă, existând numai o mică taxă de administrație. Există și o perioadă de grație de 10 ani. ADI nu are un capital propriu12, dar primește donații pentru a finanța împrumuturile, din partea țărilor industrializate ; de asemenea o parte din venitul net al BIRD este transferat la ADI.
Din ADI fac parte două grupuri de membri : primul grup este format din țări industrializate și bogate în petrol, iar grupul al doilea din toate celelalte țări membre. Această împărțire este foarte importantă în ceea ce privește obligațiile financiare față de asociație. Țările din primul grup efectuează donațiile lor în valută convertibilă, mărimea acestora fiind proporțională cu participația la Banca Mondială, dar există și alte criterii-care sunt subiectul unor lungi negocieri. Aceste donații provin din bugetele de ajutor pentru dezvoltare. Țările din al doilea grup plătesc 10% din primul depozit în valută convertibilă și 90% în monedă națională. ADI este condusă și administrată în același fel ca și Banca Mondială. Președintele, guvernatorii și directorii băncii au funcții similare și în cadrul ADI. Țările în curs de dezvoltare au mai multă putere de votare în cadrul ADI, decât în cadrul Băncii Mondiale.
Deși împrumuturile BIRD și creditele ADI se acordă în condiții financiare diferite, evaluarea proiectelor se face după aceleași criterii. Astfel, alegerea pentru finanțare BIRD sau ADI depinde numai de capacitatea și solvabilitatea țării respective și nu de caracteristicile proiectului. Pentru creditele ADI, criteriul de selecționare este venitul pe cap de locuitor. Acesta nu este un criteriu absolut : astfel, Indonezia, care întrunea condițiile de venit, nu a primit finanțare ADI, deoarece nu prezenta suficientă solvabilitate. Majoritatea țărilor care au primit împrumuturi aveau venitul pe cap de locuitor mai mic de jumătate din limita impusă de ADI. Acestea sunt țări din Africa (sudul Saharei), care au primit aproape jumătate din resursele ADI.
Creditele sunt evaluate în dolari SUA, dar antreprenorii și furnizorii proiectelor sunt, de regulă, plătiți în moneda națională a beneficiarilor.
Pentru țări, precum China și India, au fost acordate împrumuturi mixte BIRD și ADI. Scopul ADI în acordarea creditelor este combaterea sărăciei, controlul nașterilor și îmbunătățirea condiției femeii în societate. Aspectele de mediu formează un domeniu aparte al proiectelor finanțate de ADI.
La fiecare trei ani are loc o completare a surselor ADI. Prima de acest gen a însemnat o creștere reală a donației, dar această creștere a fost stopată în anii ’80, când Statele Unite și-au limitat contribuția. La recompletarea pentru perioada mijlocul anului 1993 până la mijlocul anului 1996, în cadrul conferinței donatorilor ținută la Berna, a fost alocată pentru activitățile ADI suma de 18 miliarde $. Suplimentar, există amortismentele, care pot fi împrumutate din nou- 4 miliarde $ în această perioadă de trei ani. De la înființare ADI a acordat credite în valoare de peste 85 miliarde$.
Împrumuturile ADI au atins în anul fiscal 2002(care s-a încheiat la 30 iunie) un record de 8,1 miliarde USD pentru 133 operațiuni, în comparație cu 6,8 miliarde pentru 134 operațiuni în anul fiscal 2001. Acest program de împrumuturi substanțial a fost cauzat de împrumuturile record acordate în Africa și Asia de Sud. Împrumuturile către Africa au constituit aproape jumătate din totalul împrumuturilor ADI în 2002, cu 3,8 miliarde USD finanțând 63 de noi operațiuni. Cei mai mari beneficiari ai zonei au fost Republica Democrată Congo (500 milioane USD), Nigeria (427 milioane USD) și Tanzania (402 milioane USD). Împrumuturile către Asia de Sud au totalizat 2,6 miliarde USD, aproape o treime din totalul împrumuturilor ADI. Cei mai mari beneficiari din această zonă au fost India (1,3 miliarde USD) și Pakistan (800 milioane USD).
III.3. Corporația Financiară Internațională
În anul 1956 a fost înființată Corporația Financiară Internațională (CFI/IFC), cu scopul de a dezvolta sectorul privat în țările în curs de dezvoltare, completând activitățile BIRD care se desfășoară cu precădere la nivel guvernamental. Un alt motiv a fost acela că afacerile din sectorul privat nu se aflau sub supravegherea și supervizarea guvernului, așa cum se întâmpla în cazul împrumuturilor acordate de Banca Mondială care, conform statutului, trebuie garantate de guvernele naționale. Promovând investițiile private, CFI stimulează creșterea economică în țările în curs de dezvoltare. CFI împrumută și, în același timp, dobândește o participare directă la capitalul social al firmelor din țările în curs de dezvoltare, fără a cere garanții guvernamentale. Totuși, CFI nu poate prelua majoritatea acțiunilor în cadrul firmelor ; ea se limitează la a asigura finanțarea a 25% din costul proiectului. Dar pentru a sprijini țările sărace din Africa Subsahariană este de dorit ca partea de finanțare preluată de CFI să fie mai mare, ajungând până la 35%. Condițiile de finanțare impuse de CFI sunt corelate cu condițiile de piață și de aceea ele sunt mai dure decât cele ale Băncii Mondiale. Activitatea CFI este condusă de același Consiliul Executiv ca și Banca Mondială. Capitalul CFI este evaluat la un total de peste 2,3 miliarde $ și este un capital achitat integral ;CFI nu are capital garantat. Din anul 1984, CFI a putut împrumuta de pe piețele internaționale de capital și de la băncile comerciale. În anul 1989 a avut loc prima cotație, care a obținut calificativul triplu A.
Conform statutului există o limită a creditului acordat, care nu poate depăși de patru ori capitalul (inclusiv venitul acumulat)13. Împrumuturile de la Banca Mondială reprezintă ultima sursă de finanțare. CFI urmează o procedură foarte atentă în evaluarea potențialelor împrumuturi și participații. Aceasta ia în considerație atât veniturile financiare normale, cât și efectele economice asupra venitului național din țara respectivă. Având în vedere faptul că, în țările în curs de dezvoltare sistemul de prețuri este distorsionat de numeroasele protecții și subvenționări, pentru a cuantifica efectele economice cât mai obiectiv posibil se folosesc prețuri artificiale calculate pe baza prețurilor de pe piața mondială. Un studiu efectuat pentru 60 de participanți a arătat că după aplicarea corecției inflației, beneficiul mediu a fost de 7% cu un cost real de 5%. Beneficiul economic mediu, luând în considerație efectele indirecte asupra venitului național a fost de 10%. Participarea CFI consolidează statutul firmei respective. Ea oferă încredere altor posibili investitori acționând ca un catalizator în obținerea de capital pentru firmele private. Corporația însăși depune un efort susținut pentru a obține resurse din trei părți sub forma de investiții, co-finanțări și subscripții. CFI a ajutat la înființarea a numeroase instituții naționale de dezvoltare, în țările în curs de dezvoltare. Aceste instituții, din care uneori CFI deține temporar o cotă, pot asigura finanțarea unor afaceri și proiecte, care sunt prea mici pentru a face obiectul finanțării Băncii Mondiale. Se acordă prioritate întreprinderilor în curs de privatizare. De asemenea prin intermediul Departamentului “Piețe de capital “, CFI promovează dezvoltarea piețelor financiare și preia temporar o cotă din noile instituții financiare. CFI a înființat mai multe fonduri de investiții, la care deține acțiuni și care sunt folosite pentru a dobândi participare la întreprinderi. Aceste fonduri sunt folosite și pentru a susține dezvoltarea burselor în țările în curs de dezvoltare mai avansate. CFI nu se implică activ în managementul afacerilor, dar deține un loc în Consiliu de Administrație. În concordanță cu obiectivul de a deține numai temporar o cotă de capital din firmele private, CFI vinde acțiunile pe care le deține, de îndată ce firma respectivă este suficient de solidă pentru a se descurca singură. Vânzarea se face adesea cu un beneficiu pentru Corporație. CFI caută, pe cât posibil, să vândă acțiunile pe care le deține unor cetățeni din țara respectivă, susținând astfel consolidarea sectorului privat în țările în curs de dezvoltare.
CFI s-a implicat activ în procesul de privatizare din țările Europei de Est și din fosta Uniune Sovietică. În acest sens, în cooperare cu autoritățile, CFI organizează licitații, la care cetățenii țării respective și deseori firmele străine pot cumpăra diverse firme. Activitățile CFI pot fi comparate, la o scară redusă, cu cele ale Băncii Internaționale pentru Reconstrucție și Dezvoltare și ale Asociației pentru Dezvoltare Internațională, în principal datorită faptului că CFI se ocupă de proiectele private pentru care nu se găsește o finanțare suficientă și în termeni acceptabili. În același timp însă, proiectele cu finanțare CFI trebuie să aibă co-finanțare din fonduri private. În realitate, această cerință poate fi îndeplinită cu succes în cazul unor proiecte foarte atent selecționate, din care banii sunt returnați rapid. Sectoarele în care CFI s-a implicat cel mai mult sunt industria materialelor de construcții, în special a cimentului și industria fierului și oțelului. În portofoliu CFI, acțiunile în țările cu un venit scăzut au fost în ultimii anii în jur de 25%. Aceasta cifră nu demonstrează o lipsă de interes, ci arată cât de greu se poate găsi un proiect solid în aceste țări, mai ales în Africa Subsahariană. Pentru Africa Subsahariană au fost înființate diverse fonduri, inclusiv Compania Africană de Management, care este axată pe îmbunătățirea calității managementului în afaceri, în această regiune.
Prioritățile CFI în viitor sunt : dezvoltarea piețelor interne de capital în țările în curs de dezvoltare, restructurarea și privatizarea sectorului de stat și dezvoltarea firmelor mici și mijlocii.
III.4. Asociația pentru Garantare Multilaterală a Investițiilor
Asociația de Garantare Multilaterală a Investițiilor a fost fondată în 1988 cu scopul de a sprijini investițiile în țările în curs de dezvoltare . În acest sens, ea oferă asigurări pentru riscuri firmelor care investesc în țările în curs de dezvoltare14. Aceste riscuri sunt în general riscuri politice, cum ar fi naționalizarea și restricțiile valutare, complet diferite de riscurile comerciale, de care se ocupă orice antreprenor din domeniul economic. Investițiile străine directe sunt de o mare importanță pentru țările în curs de dezvoltare. Ele pot ajuta la extinderea exporturilor și astfel se obține valuta necesară achitării datoriei, fără a contracta și alte împrumuturi adiționale. Astfel, AGMI completează activitățile Băncii Mondiale.
Ideea creării unei asemenea instituții nu este nouă. Prima inițiativă de înființare a unui organism internațional pentru garantarea investițiilor în țările în curs de dezvoltare datează din anii ’50, dar la acea dată ea nu a putut fi pusă în practică. Principalul motiv a fost acela că multe țări în curs de dezvoltare se temeau de influența pe care ar fi avut-o o astfel de organizație multinațională asupra economiilor lor: investițiile străine directe nu erau foarte agreate în acea perioadă. AGMI se străduiește să țină seama în mod echilibrat de interesele țărilor în curs de dezvoltare. Agenția oferă consultanță membrilor despre modul în care se poate crea un climat favorabil investițiilor și se poate atrage capitalul străin. De asemenea, asigură contracte firmelor private. În acest fel, agenția lucrează atât cu oficialitățile țărilor membre cât și cu investitorii.
Capitalul inițial al AGMI, estimat la 1 miliard DST, a fost constituit prin contribuția țărilor membre, în funcție de posibilitățile fiecăreia. Asociația este deschisă tuturor țărilor membre ale Băncii Mondiale. Membrii sunt împărțiți în două grupe: țări exportatoare de capital și țări importatoare de capital. Contribuția financiară este împărțită între cele două grupe, astfel încât țările importatoare de capital participă cu 40% la fondul asociației.
Există intenția de a acoperi toate cheltuielile asociației din premiile de asigurare și din rezervele care se creează în timp. Valoarea totală a asigurărilor AGMI poate ajunge la de 5 ori valoarea capitalului și a rezervelor.
Exportul de credite nu face obiectul activității AGMI, de aceea nu există nici o competiție cu antreprenorii din acest sector, fie el public sau privat. În primii cinci ani, AGMI a încheiat 100 de acorduri de asigurare, totalizând 1,25 miliarde $. Investițiile derulate au fost de patru ori mai mari. În prezent, asociația dispune de fonduri care îi acoperă necesitățile.
Sistemul de votare în cadrul AGMI este similar celui din băncile regionale de dezvoltare. El combină sistemul de votare proporțional, cu cel de egală reprezentare pentru cele două grupuri de țări. Pe măsură ce toți potențialii membrii vor adera la asociație, voturile se vor echilibra între țările exportatoare și cele importatoare de capital. Pentru deciziile deosebit de importante este nevoie de majoritatea voturilor. În prezent, AGMI are peste 150 țări membre, inclusiv majoritatea țărilor din America Latină: astfel acestea au depășit temerile privind subminarea suveranității.
CAPITOLUL IV
ASISTENȚA BĂNCII MONDIALE
Două tipuri de organizații internaționale acordă asistență financiară, unele cu vocație universală, altele cu vocație regională. În rândul organizațiilor financiare cu vocație universală se înscriu, în primul rând, Fondul Monetar Internațional și „grupul Băncii Mondiale”15.
Asistența financiară externă are două categorii de efecte asupra creșterii economice16:
Efect amplificator – generat de utilizarea resurselor externe atrase
Efect limitativ – produs de diminuarea resurselor interne, ca urmare a rambursării creditelor ce au generat efectul amplificator, cât și a dobânzilor la aceste credite.
IV.1. Ciclul de desfășurare a proiectului
Activitatea de asistență dintre Bancă și clientul său, guvernul țării membre, se bazează pe o strategie adoptată de ambele părți, care se elaborează pentru o perioadă de trei-cinci ani, concretizată într-un document numit "Strategia de Asistență". Acest document prevede liniile majore pentru care guvernul solicită asistență, și se preconizează eventualele împrumuturi sau domeniile în care este necesară asistența tehnică sau consultanța. Pe baza acestui document strategic Guvernul, cu sau fără asistența Băncii, trece la elaborarea Programelor de Reformă Structurală și a Proiectelor de Investiții. Pentru a fi sprijinit financiar în aceste operațiuni, Guvernul solicită Băncii Mondiale un împrumut care poate fi de ajustare structurală, respectiv de investiții.
Documentația care fundamentează acest împrumut se elaborează de către personalul Băncii și Guvern și este evaluat de specialiștii Băncii, negociat de cele două părți și ulterior este supus aprobării Consiliului Directorilor Executivi al Băncii. În urma acestei aprobări, Acordul de Împrumut este semnat de reprezentanții celor două părți. Ulterior, Guvernul trebuie să obțină la rândul său ratificarea acordului. Aceasta se obține prin supunerea Acordului de Împrumut aprobării Parlamentului pentru fiecare operațiune care implică îndatorarea statului. Acordul de împrumut implică și garanția guvernamentală sau suverană, care reprezintă obligația pe care și-o asumă țara respectivă că va înapoia împrumutul în termenii specificați. Numai din acel moment un împrumut devine efectiv. Acest proces poate să pară prea birocratic și anevoios. În practică, în funcție de durata necesară fazei de pregătire, acest proces poate dura de la trei – patru luni până la doi ani sau mai mult, atunci când un proiect se bazează pe efectuarea unor studii de fezabilitate și cercetări ce necesită un timp mai îndelungat.
IV.2. ANALIZĂ ȘI CONSULTANȚĂ
Banca Mondială a acumulat o vastă experiență și o mulțime de informații, reunite în recomandările și rapoartele pe care le întocmește, cu o mare regularitate. De o deosebită importanță sunt Rapoartele de Dezvoltare Mondială, publicate anual, care promovează ideile noi și insistă pe probleme de dezvoltare. În fiecare an, există un subiect de interes aparte.
Asistența tehnică finanțată de către bancă a crescut foarte mult: în ultimii ani, ea a însumat peste 1 miliard $ pe an. De asemenea, banca elaborează proiecte de asistență tehnică finanțate de Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare. Există două tipuri diferite de asistență : asistență pentru infrastructură (hardware)- exemplu studiile de fezabilitate din ingineria civilă- și asistență instituțională (software), cum este cea din domeniul dezvoltării capacității manageriale. În vederea schimbărilor ce vor avea loc în domeniul economic și al creșterii importanței bunei funcționări a instituției guvernamentale, banca acordă o mare atenție asistenței tehnice instituționale, împărtășind din vasta sa experiență în domeniul privatizării, dezvoltării pieței de capital.
Un pericol major care amenință Banca Mondială, mai mult ca pe alte instituții financiare, este influența politică asupra împrumuturilor17. Acest pericol vine din mai multe părți: dinspre stânga se critică faptul că proiectele pe scară largă înseamnă prea puțin și nu duc la o corectă distribuire a venitului, iar dinspre dreapta nemulțumirile se referă la stânjenirea dezvoltării sectorului privat, prin promovarea proiectelor guvernamentale. Banca Mondială se străduiește să-și păstreze caracterul apolitic în acest climat de conflicte, așa cum prevede statutul ei.
Proiectele Băncii Mondiale sunt, în general, proiecte pe termen lung, iar plățile se fac prin vărsăminte succesive pe durata implementării proiectului. O politică de blocare a unor împrumuturi către un guvern mai puțin acceptat, nu poate îngheța vărsămintele care au fost deja pregătite, ci afectează cel mai adesea, guvernul următor, care deși poate fi de altă culoare politică, nu va beneficia de noi vărsăminte. De aceea, majoritatea țărilor susțin păstrarea caracterului neutru și apolitic al Băncii Mondiale și evitarea politicii echivoce față de țările în curs de dezvoltare. Dar excepția confirmă regula: împrumuturile Băncii Mondiale acordate Chinei au fost înghețate din motive politice, după reprimarea sângeroasă a protestelor studențești din vara anului 1989; aceste împrumuturi au fost reluate după mai mult timp.
Criticii Băncii Mondiale consideră că există un cartel între Fondul Monetar Internațional și Banca Mondială18. Răspunsul Băncii la aceste afirmații este că sferele de interes ale celor două organisme financiare nu se suprapun, deoarece FMI monitorizează programe pe termen scurt, iar Banca Mondială are programe pe termen lung. În practică există o conlucrare între cele două instituții care fac schimb reciproc de informații.
Contribuțiile țărilor membre joacă un rol secundar în finanțarea actuală a împrumuturilor Băncii Mondiale. Banca se autofinanțează în principal prin obținerea de capital de pe piețele financiare internaționale – această sursă de finanțare acoperă 85% din resurse – în special sub forma de obligațiuni pe termen mediu și lung și prin plasarea particulară de titluri la guverne, bănci centrale și comerciale. Banca Mondială împrumută în diferite monede, în funcție de condițiile de pe piețele financiare în cauză și de consimțământul dat de autorități, cu scopul de a dispersa riscul. Domeniul vast de activități și credibilitatea excelentă conferă Băncii Mondiale o poziție importantă în lumea financiară mondială. Activul său, politica financiară uneori agresivă pe care o promovează și cotația triplu A permit băncii să păstreze un nivel redus al dobânzii. Datorită credibilității sale excelente, băncile comerciale nu cer garanții de solvabilitate pentru banii împrumutați Băncii Mondiale.
Oferind băncilor centrale hârtii de valoare pe termen scurt, în diferite monede, Banca Mondială răspunde cererilor formulate de mai multe țări privind diversificarea rezervelor oficiale. Investitorilor privați li se oferă, de asemenea, hârtii de valoare pe termen scurt și hârtii de valoare cu dobânzi variabile, făcându-se uz de inovații financiare ca valuta și schimburi de rate ale dobânzilor. Circa 50% din creditul total obținut de Banca Mondială în prezent este format din hârtii de valoare pe termen scurt. Există unele dispute în ceea ce privește politica de finanțare pe termen scurt a împrumuturilor acordate țărilor în curs de dezvoltare, care, de obicei, sunt pe termen lung, deoarece poate avea loc o neconcordanță de dobândă ca rezultat al diferenței de scadență.
Banca Mondială acordă împrumuturi totalizând între 15-20 miliarde $/an. Împrumuturile se acordă pe o perioadă de 15-20 ani, cu scutire de plată în primii 3-5 ani. Rata de împrumut a băncii este stabilită semestrial, pe baza costului finanțării obținute, plus o suprataxă de 0,5%.
Astfel, Banca Mondială acționează pe piețele internaționale de capital ca un agent al țărilor care nu sunt capabile să obțină singure împrumuturi necesare în termeni favorabili. O mică parte a profitului realizat de bancă este rulat de ADI în beneficiul țărilor cele mai sărace.
Arieratele au devenit un fenomen nou mai ales după apariția crizei datoriilor de la începutul anilor ’80. În acest sens, banca și-a creat rezerve din surplusurile ei, materializate într-o balanță de protecție. Această rezervă se constituie, după ce timp de 6 luni o țară nu și-a putut achita datoriile. Restanțele înregistrate de Banca Mondială reflectă situația financiară foarte tensionată din unele țări în curs de dezvoltare; chiar dacă acestea nu reușesc să-și onoreze alte obligații, vor căuta să fie la zi în ceea ce privește instituțiile financiare internaționale, deoarece altfel pot pierde și ultima sursă externă de finanțare, alta decât ajutorul bilateral. Conform statutului, banca poate acorda împrumuturi numai în cazul în care capitalul privat nu este disponibil ;dar uneori politica actuală stânjenește disponibilizarea capitalului privat – deoarece ea nu este suficient echilibrată sau legile dezavantajează activitatea antreprenorială privată – și această situație se poate perpetua, fiind alimentată din împrumuturile Băncii Mondiale. Din punct de vedere economic se face o mare risipă prin aprovizionarea unei țări cu capital, în condițiile în care în acea țară are loc un exod de capital, din cauza lipsei de încredere a cetățenilor în propria lor țară. Cu toate acestea, o atenție deosebită se acordă menținerii unui climat macroeconomic sănătos pe plan internațional. Unele țări și-au câștigat accesul ușor la piețele internaționale ca urmare a consolidării unui climat antreprenorial favorabil. În majoritatea țărilor din America Latină și Asia, problema datoriilor s-a diminuat, ca rezultat al programelor de ajustare derulate cu succes. Astfel, atenția poate fi concentrată asupra creșterii economice și combaterii sărăciei. Aceasta presupune o mai eficientă mobilizare și folosirea intensă a capitalului intern și a celui străin. Pentru ca piețele de mărfuri și de capital dintr-o țară să funcționeze bine, este nevoie de o îmbunătățire a politicii duse de guvernul respectiv și o mai severă disciplină bugetară. Obiectivul primordial al băncii, așa cum este el prevăzut în statutul acesteia, este acela de a sprijini reconstrucția și dezvoltarea teritoriilor statelor membre prin facilitarea investițiilor de capital pentru scopuri productive și de a promova investițiile străine de capital, în sensul garantării sau suplimentării investițiilor private prin obținerea în condiții favorabile a finanțării.
Chiar dacă BIRD a plecat numai de la ideea finanțării proiectelor de investiții, după 1970 activitatea acesteia a fost legată din ce în ce mai mult de aceea a FMI, implicându-se în asigurarea unor echilibre macroeconomice care să dea viață proiectelor de finanțare. Sarcina ce revine, în acest sens, BIRD este de construcție a politicilor structurale (împrumuturile SAL, FESAL), FMI revenindu-i designul politicilor monetare și bugetare.
O țară poate să contracteze un împrumut de la Banca Mondială la o dobândă fixă sau la o dobândă indexată – la dobânda pieței indexată la LIBOR la 6 luni19. În cazul în care nu intervine nici un element deosebit pe piața financiară internațională este mai avantajos de ales varianta dobânzii indexate, dar în cazul în care poată să apară un eveniment care să bulverseze piața financiară internațională atunci este de preferat o dobândă fixă, care inițial poate fi mai mare.
O altă problemă este alegerea monedei în care se contractează împrumutul; cea mai mare parte a împrumuturilor se face utilizând un coș de valute care cuprinde USD, EURO, YEN. În ultima vreme s-a propus însă ca împrumuturile să se facă pe valute separate, dar atunci când se folosește un coș de valute practic riscurile se anulează reciproc, pe când atunci când se utilizează o singură valută riscurile de curs cresc.
IV.3. Întrebări și răspunsuri
IV.3.1. Banca Mondială
Este sistemul coordonării ajutorului aplicabil pentru finanțarea unor proiecte de dezvoltare individuale?
Da. În mai multe ocazii, Grupul Băncii Mondiale s-a alăturat altor agenții pentru a finanța anumite proiecte. Finanțarea s-a făcut în cooperare cu agenții bilaterale de asistență pentru dezvoltare din mai multe țări, cuprinzând Canada, Franța, Japonia, Suedia, și S.U.A . Agențiile financiare multilaterale cu care Grupul Băncii a colaborat la anumite proiecte sunt Banca Africană de Dezvoltare, Banca Asiatică de Dezvoltare, Banca Interamericană de Dezvoltare și Banca Europeană de Investiții.
Exemple de proiecte mai mari pentru care capitalul Băncii a fost combinat cu alte fonduri pentru dezvoltare sunt proiectul de producere a electricității și aluminiului pe fluviul Volta în Ghana, proiectul barajului și al lucrărilor de irigație la Roseires în Sudan și barajul pe fluviul Niger în Nigeria.
Atunci când un proiect este finanțat prin împrumuturi ale Băncii, combinate cu o asistență bilaterală de dezvoltare pe termen lung, provenind din mai multe surse, iar Banca este conducătorul trustului financiar, ea a încercat să înlăture efectele dăunătoare ale condiționării ajutorului de aprovizionare din țara care furnizează asistența ; de obicei Banca a reușit să obțină de la țările membre acordul ca instituțiile de credit la export sau de ajutor din fiecare țară participantă să finanțeze totalitatea sau o parte din oricare contracte adjudecate furnizorilor ei, pe bază de licitație internațională competitivă.
Banca Mondială nu a încheiat nici un aranjament oficial cu băncile regionale și nici nu le sprijină financiar. Paralelismul se evită prin schimburi de informații și reuniuni ale funcționarilor Băncii Mondiale cu cei ai băncilor regionale. Băncile regionale sunt invitate să participe la reuniunile grupurilor de coordonare a ajutorului pentru țările din regiunile lor. În afară de consultațiile regulate dintre personalul Băncii Mondiale și acela al băncilor regionale de dezvoltare, Banca Mondială transmite acestora din urmă rapoartele sale economice.
De ce ia Banca dobândă la împrumuturile pe care le acordă pentru dezvoltare?
Banca își procură cea mai mare parte a fondurilor pe care le dă cu împrumut țărilor în curs de dezvoltare, prin propriile sale împrumuturi de la investitorii care îi cumpără obligațiunile. Aceștia cer o valorificare competitivă a sumelor pe care le împrumută Băncii Mondiale, sau oricărui alt beneficiar. Pentru a compensa dobânzile pe care le plătește acelora ce îi cumpără obligațiunile, Banca trebuie, la rândul ei, să perceapă dobândă de la cei care împrumută de la ea. Abilitatea Băncii de a-și procura fonduri de pe piețele financiare mondiale depinde în mare măsura de soliditatea investițiilor ei.
Deoarece Banca își păstrează o poziție financiară sănătoasă și poate astfel impune un înalt nivel de încredere în hârtiile sale de valoare, ea poate face împrumuturi de pe piețele financiare mondiale cu cele mai avantajoase dobânzi posibile. Banca dă împrumuturi țărilor membre în curs de dezvoltare cu dobânzi egale sau foarte apropriate de acelea pe care le plătește ea însăși. Dobânda este deci inferioară aceleia pe care aceste țări ar putea să o obțină, pe cont propriu, dacă ele ar împrumuta de pe piață. De fapt, multe dintre aceste țări nu au acces pe piețele financiare mondiale. Banca ia dobândă numai pentru tranșa din fiecare împrumut care a fost debursată20. Ea percepe un comision modest la sumele angajate, dar nedebursate. Banca poate de asemenea capitaliza dobânzile unui împrumut în perioada de execuție a proiectului, încorporând în împrumut dobânzile normal rambursabile în această perioadă. În plus, Banca poate procura țărilor asistență în forma unei combinații sau “amestec” de proiecte ale Băncii și ale IDA; aceasta ușurează mult povara datoriilor externe a beneficiarului.
Cum fixează Banca rata dobânzii percepute la împrumuturile sale?
Întrucât cele mai mari surse de fonduri necesare pentru împrumuturi acordate de Bancă sunt piețele financiare unde își vinde obligațiunile, costul fondurilor pe aceste piețe este principalul element care determină rata dobânzii pe care Banca o fixează beneficiarilor săi. Modificările acestei rate, în plus sau în minus, reflectă fluctuațiile costului banilor pe care și-i procură Banca. Aceste ajustări nu modifică rata dobânzii la împrumuturile acordate anterior, ci numai la acelea aprobate după o ajustare. Banca își dă seama de sarcina pe care o reprezintă costul împrumuturilor pentru resursele de devize ale țărilor în curs de dezvoltare și încearcă să mențină rata dobânzii pentru împrumuturile ei la un nivel cât mai scăzut, compatibil cu necesitatea de a asigura o situație financiară sănătoasă de care depinde propria sa capacitate de a lua cu împrumut de pe piețele financiare.
Cum își poate permite Banca să acorde împrumuturi cu o dobândă care este egală sau inferioară costului fondurilor pe care le ia cu împrumut de pe piață?
Rata dobânzii pe care o aplică Banca la propriile sale împrumuturi este inevitabil corelată cu aceea pe care ea trebuie să o plătească pentru fondurile pe care le ia cu împrumut de pe piețele financiare mondiale. La fixarea ratei dobânzii, Banca ține seama și de costul mediu al capitalurilor de care dispune pentru împrumuturi. În plus, structura capitalului Băncii îi dă un grad de flexibilitate pentru a reacționa la costurile în creștere ale propriilor sale împrumuturi și la necesitatea rezultantă de a mări rata dobânzii la împrumuturi sale. Aceasta se datorează volumului enorm de fonduri pe care le-a obținut fără cheltuială din capitalul social vărsat și din venitul net cumulat.
Câți bani trebuie să-și procure Banca pentru a menține nivelul curent al împrumuturilor pe care le acordă?
Suma de bani pe care Banca Mondială trebuie să o ia cu împrumut în orice an, de pe piața hârtiilor de valoare este legată în primul rând de:
1) ritmul debursărilor din împrumuturile aprobate;
suma propriilor împrumuturi care ajung la scadență și trebuie să
fie achitate de Bancă în acea perioadă
3) nivelul resurselor în numerar și în alte lichidități pe care dorește
să- l mențină .
Compensarea parțială a necesității de a procura fondurile de pe piață pentru a face față acestor nevoi se face prin:
rambursarea împrumuturilor existente;
volumul fondurilor provenite din venitul net după acordarea unei
subvenții Asociației Internaționale de Dezvoltare
vânzările din portofoliu Băncii.
Nivelul împrumuturilor influențează bineînțeles suma pe care Banca trebuie să și-o procure de pe piață, dar numai în mod indirect, prin influența exercitată asupra sumelor scoase din casă.
Ce factori limitează volumul operațiilor de împrumuturi acordate de Bancă?
Admițând că Banca dispune de personalul necesar pentru a face față unor împrumuturi suplimentare, principalele dificultăți care ar limita volumul și amploarea împrumuturilor sale sunt următoarele :
1. Capacitatea țărilor în curs de dezvoltare de a absorbi fonduri
suplimentare pentru scopuri de dezvoltare productivă. Aceasta
depinde în mare măsură de numărul și dimensiunea proiectelor
bine concepute care pot fi aduse în faza adecvată pentru
finanțarea lor de către Bancă, precum și de existența cadrelor de
specialiști și a mâinii de lucru calificate, necesare pentru
executarea proiectelor.
2. Capacitatea unora dintre țările în curs de dezvoltare de a rambursa o datorie externă în condițiile obișnuite, inclusiv condițiile Băncii Mondiale. Banca împrumută numai în devize, iar dobânda și creditul trebuie achitate în devize; dificultăți legate de balanța de
plăți ar putea reduce posibilitatea unor țări de a face față acestor
sarcini.
3. Suma pe care Banca o poate lua cu împrumut. Aceasta
depinde de fondurile disponibile pe piețele financiare mondiale.
Cazul acesta nu a prezentat nici o dificultate în trecut.
De ce aplică banca aceleași rate ale dobânzii la împrumuturile acordate indiferent de puterea economică a beneficiarilor individuali?
Ar fi greu să se aplice rate ale dobânzii diferite pentru beneficiarii împrumuturilor Băncii. În plus, durata rambursării împrumutului este în general cu mult mai importantă pentru beneficiar decât o diferență minimă a ratei dobânzii21. Banca adaptează condițiile de rambursare a împrumutului la capacitatea de rambursare a beneficiarului ; pentru aceasta, ea se străduiește în măsura posibilului, să adapteze durata de rambursare în funcție de situația balanței de plăți a beneficiarului și de termenele la care se pot obține beneficiile proiectului finanțat, acestea fiind două din considerentele cele mai importante care influențează capacitatea beneficiarului de a plăti datoria. Banca este de asemenea dispusă să atenueze sarcinile care apasă economia țării beneficiare, acolo unde e cazul, furnizând ajutorul său în forma unui “amestec” de împrumuturi ale Băncii pentru unele proiecte, cu creditele acordate de IDA pentru același proiect. Această metodă de “amestec” poate reduce în mod semnificativ dificultățile de achitare a datoriei beneficiarilor, dar este desigur condiționată de disponibilitatea fondurilor IDA.
Cum poate fi Banca sigură că împrumuturile acordate vor fi rambursate?
Nu există nici un mijloc prin care un creditor să se poată asigura împotriva nerambursării unui împrumut. Cea mai bună asigurare contra acestor pierderi este aplicarea unor criterii de împrumut riguroase. Acest lucru se străduiește să-l facă Banca. Până în prezent, nu au fost pierderi la împrumuturile Băncii, doar foarte puține cazuri de reprogramare a rambursării împrumuturilor. Criteriile pe care le aplică Banca pentru acordarea împrumuturilor sunt:
1.solvabilitatea beneficiarului;
2.prioritatea proiectului pentru care se solicită împrumutul
în legătură cu cerințele economice globale ale țării
beneficiare și cu contribuția pe care proiectul o va aduce
la prosperitatea economică și la dezvoltarea continuă a
beneficiarului;
3.posibilitatea de realizare tehnică și financiară a
proiectului;
4.capacitatea persoanelor însărcinate cu proiectul de a-l
administra în bune condiții și de a-l duce astfel la bun
sfârșit în mod eficient.
În cazul împrumuturilor acordate agențiilor de stat și întreprinderilor particulare, Banca beneficiază de protecția suplimentară a unei garanții necondiționate a acestor împrumuturi acordată de guvernul țării în care este executat proiectul. Această garanție este cerută de statutul Băncii Mondiale. În plus, în cazul împrumuturilor acordate întreprinderilor particulare, Banca cere de obicei o cauțiune putând avea forma unei ipoteci sau a altei garanții privind bunurile beneficiarului. Acestea, de exemplu, ar putea fi cedarea contractelor de vânzare pe care beneficiarul le-ar avea cu utilizatorii sau cu consumatorii de bunuri, ori servicii vândute sau furnizate de el sau, dacă beneficiarul este o filială a unor grupuri mai puternice din punct de vedere financiar, o garanție dată de proprii acționari ai beneficiarului.
Dacă s-ar produce vreodată o neregulă în legătură cu un împrumut, ce sancțiuni ar putea aplica Banca, sau la ce instanță internațională ar putea recurge?
Dacă o întreprindere particulară nu rambursează un împrumut, Banca poate cere să fie plătită de guvernul care a garantat împrumutul. Ea poate face de asemenea recurs în arbitraj contra beneficiarului, și după pronunțarea unei hotărâri, poate sesiza tribunalele competente pentru a aplica acordul de împrumut și a obține vărsarea soldului nerambursat al împrumutului, plus dobânda și alte comisioane. Dacă un guvern ar fi în culpă, situația s-ar schimba, dar există soluții. Împrumutul Băncii și garanțiile stabilite cu țările membre au la bază dreptul internațional, fiind deci la adăpost de orice modificări ale legislației guvernului beneficiar sau garant. Banca, în calitatea ei de organizație internațională, nu se poate adresa Curții internaționale de justiție, deoarece jurisdicția acesteia este limitată la litigiile între state, Banca putând recurge la următoarele soluții:
1. NEGOCIEREA : Aceasta este metoda la care se recurge de obicei ca să se reglementeze un diferend internațional.
2.SUSPENDAREA ȘI ACCELERAREA : Banca este în măsură să suspende eliberarea sumelor din casă, să anuleze suma neeliberată din împrumut sau să ceară rambursarea accelerată a împrumutului dacă se produc unele evenimente prevăzute în condițiile generale (și eventual evenimente suplimentare), înscrise în acordul de împrumut.
3.ARBITRAJUL : Condițiile generale de împrumut ale băncii prevăd ca orice controversă între părțile semnatare ale acordului de împrumut, sau orice reclamație prezentată de una din părți împotriva celeilalte în cadrul acordului de împrumut și care nu poate fi reglementată prin acordul părților, trebuie să fie supusă arbitrajului. Arbitrajul este metoda tradițională de reglementare a litigiilor internaționale.
4.EXECUTAREA: Condițiile generale ale împrumuturilor Băncii nu prevăd un mijloc special pentru aplicarea unei hotărâri pronunțate împotriva unei țări beneficiare. Dar, în practică, este cu totul excepțional ca un stat să refuze să se supună unei sentințe de arbitraj în legătură cu un litigiu internațional. Refuzul de a se supune unei astfel de hotărâri ar risca să compromită în mod grav creditul țării vinovate pe piețele particulare de capitaluri; aceasta ar însemna în mod cert că Banca și IDA vor înceta să o mai împrumute, iar alte țări membre ale Băncii vor fi probabil și mai puțin dispuse să ofere ajutor bilateral. În cazul unui refuz serios și permanent de a rambursa, Banca ar putea suspenda țara respectivă din calitatea de membru; după o suspendare de un an, țara va înceta în mod automat de a fi membră a Băncii. Când o țară părăsește Banca, aceasta își răscumpără acțiunile sale și poate să-și rețină sumele ce i se datorează în contul împrumuturilor nerestituite. În cazul când un guvern este dispus să ramburseze un împrumut, dar nu este în stare să o facă, remediul ar fi să se accepte noi condiții, mai puțin împovărătoare, pe care țara beneficiară va fi capabilă să le respecte.
De ce nu a cerut Banca rambursarea anticipată a împrumuturilor acordate unei țări din categoria “țărilor în curs de dezvoltare” care au “avansat” în categoria “țărilor dezvoltate”?
În fiecare caz, împrumuturile acordate de Bancă sunt acoperite printr-un contract încheiat între beneficiar și Bancă în care se stipulează termenele și condițiile în care împrumutul urmează a fi restituit. În consecință, Banca nu poate cere în mod legal oricăruia din beneficiarii ei să ramburseze o parte sau suma întreagă a unui împrumut înainte de scadență, invocând faptul că beneficiarul și-ar putea permite să procedeze astfel, dacă dorește. Mai mult, chiar dacă unele țări au ajuns în situația de a nu mai fi clasificate ca “țări în curs de dezvoltare”, faptul că li s-ar cere să plătească înainte de termen, suma integrală a datoriilor pe care le au la bancă ar putea să introducă o constrângere în balanța lor de plăți și să le reducă astfel posibilitatea de utilizare a fondurilor necesare continuării dezvoltării lor.
Dacă Banca dorește să-și mărească nivelul operațiilor sale, poate ea să ceară subscripții suplimentare de la guvernele membre în cazul când nu sunt disponibile fonduri suficiente pe piețele de valori?
Pentru a-și întări poziția financiară, Banca poate solicita o creștere generală a subscripțiilor la capitalul țărilor membre. Totuși o asemenea acțiune ar necesita aprobarea membrilor care dețin o majoritate de trei sferturi din totalul de voturi al Băncii. În 1959, membrii Băncii au votat dublarea subscripțiilor la capital; scopul principal era de a mări securitatea obligațiunilor Băncii pe piețele financiare internaționale, mai curând decât de a furniza direct resurse noi pentru Bancă. În acest caz, Consiliul guvernatorilor Băncii a hotărât că membrii nu trebuiau să verse nici o sumă Băncii în contul acestor subscripții dublate; sporul a fost adăugat la fracțiunea neplătită din subscripții (adică la acea parte susceptibilă de a fi cerută pentru a satisface obligațiile Băncii față de deținătorii de obligațiuni și hârtii de valoare ale sale, în cazul când nu ar putea să o facă din propriile ei resurse).
Cum vinde Banca Mondială obligațiunile sale celor ce fac investiții?
Banca a folosit două metode generale pentru vânzarea obligațiunilor ei.
Una a fost oferta publică a hârtiilor sale de valoare pe piață, prin intermediul grupurilor bancare de investiție și al agenților de schimb care oferă și distribuie aceste emisiuni investitorilor.
A doua metodă a fost plasarea particulară de obligațiuni direct la băncile centrale, la alte agenții guvernamentale, organizații internaționale și alte instituții financiar-comerciale. În aceste cazuri nu au existat intermediari.
Ce tipuri de hârtii de valoare vinde Banca? Care este rata dobânzii pe care o primesc investitorii?
Ca prezentare și formă, hârtiile de valoare ale Băncii nu se deosebesc de cele emise de societățile particulare. Ele sunt obligațiuni generale ale băncii și nu sunt garantate prin angajarea unor anumite bunuri. Statutul Băncii pretinde ca valorile pe care le emite să menționeze că ele nu reprezintă o obligație a vreunui guvern, deși, guvernele membre ar fi obligate să verse sume – din subscripțiile lor la capital, care nu au fost cerute- dacă s-ar întâmpla ca Banca să nu-și îndeplinească obligațiile față de creditorii ei.
IV.3.2. CREDITELE IDA
Va ajuta IDA țările care nu-și rambursează datoria externă, sau care expropriază bunuri străine?
IDA aplică aceeași politică precum Banca Mondială și deci nu aprobă credite țărilor care sunt în litigiu pentru datoriile lor externe sau pentru indemnizația de expropriere, dacă nu au făcut eforturi rezonabile pentru a reglementa în mod echitabil diferendele cu creditorii străini, sau cu reclamanții.
Intră finanțarea IDA în concurență cu finanțarea particulară?
În practică, o asemenea concurență ar fi foarte puțin probabilă. Țările cărora IDA le acordă credite sunt, în general, prea puțin dezvoltate pentru a putea accepta condițiile de rambursare oferite de capitalurile particulare iar sursele particulare de finanțare nu sunt dispuse să acorde împrumuturi acestor țări, din cauza solvabilității lor limitate. În plus, IDA împrumută guvernele, în timp ce particularii dau cu împrumut, în general, dacă nu chiar exclusiv, întreprinderilor particulare22 (de exemplu, o societate petrolieră, o întreprindere extractivă sau o uzină). În sfârșit la fel ca Banca Mondială, IDA nu acordă împrumut dacă se pot găsi fonduri din alte surse, publice sau private, în condiții rezonabile pentru solicitant. IDA trebuie să obțină această certitudine înainte de acordarea unui credit. Aceasta nu înseamnă că Banca sau IDA finanțează operații riscante. Aceste două instituții evaluează și controlează foarte amănunțit toate aspectele fiecărui proiect pe care-l finanțează și aplică aceleași norme riguroase și adecvate fiecărui împrumut.
În ce scopuri a dat cu împrumut IDA bani?
Creditele IDA au fost în mare parte aprobate pentru anumite proiecte, destinate să edifice infrastructura țărilor membre: rețele rutiere și feroviare, instalații de producere și transportare a energiei electrice, mijloace de învățământ, mijloace de irigare și de luptă contra inundațiilor, centrale telefonice și linii de transmisiuni, instalații industriale etc. Restul acestor credite a fost utilizat în cea mai mare măsură pentru finanțarea importurilor industriale: vehicule, mașini și alte bunuri de producție industrială, esențiale pentru sporirea productivității industriilor din țările care, deși suficient de slab dezvoltate pentru a putea beneficia de asistență IDA în condiții preferențiale, posedă un sector industrial promițător a cărui producție aduce o contribuție vitală la balanța lor de plăți. IDA a aprobat de asemenea creditele pentru asistență tehnică, deși majoritatea asistenței furnizate s-a inclus în creditele proiectelor obișnuite ale IDA, mai degrabă decât în creditele aprobate special în acest scop. Cu excepția creditelor destinate dezvoltării în general și a împrumuturilor industriale, precum și a acelor pentru asistență tehnică, toate creditele acordate de IDA au servit la finanțarea unor proiecte concrete specifice.
În ce măsură operațiile de credit ale IDA au favorizat mobilizarea resurselor financiare interne ale țărilor care cer împrumuturi?
În general, beneficiarul are sarcina de a finanța o parte sau totalitatea cheltuielilor în moneda locală ale unui proiect. S-a apreciat că beneficiarii au contribuit, din resurse proprii, la finanțarea proiectelor cu cel puțin tot atât cât s-au împrumutat. Proiectele IDA au de asemenea o influență pozitivă indirectă, cu caracter mai general, asupra mobilizării resurselor interne. Pe măsură ce se extinde infrastructura unei țări, se ridică nivelul de instruire a forței de muncă și se dezvoltă agricultura și industria sa, această țară este în măsură să utilizeze mai mult și mai bine toate resursele interne, atât materiale și umane, cât și financiare. Asistența Grupului Băncii este concepută în acest sens; Grupul Băncii urmărește să sprijine țările membre ca ele să se ajute singure, astfel încât să poată ajunge în final la o creștere autosusținută și o independență financiară.
Care sunt principali factori care limitează expansiunea operațiilor de credit ale IDA?
Există trei factori potențiali principali care limitează expansiunea:
capacitatea beneficiarilor de a utiliza cu eficiență creditele IDA
capacitatea personalului Băncii și IDA de a prelucra un număr mai mare de operații fără a compromite calitatea înaltă a evaluării și a urmăririi
dorința țărilor membre ale IDA mai dezvoltate de a contribui cu sume suficiente la IDA.
Primul dintre acești factori a pierdut mult din importanță. Capacitatea beneficiarilor de a utiliza în scopuri productive fondurile IDA a crescut enorm de la înființarea Asociației. Pe măsură ce rambursarea datoriei devine mai grea, finanțarea în condiții preferențiale, de felul celor de la IDA este tot mai necesară.
Cel de al doilea factor – capacitatea personalului Băncii și al Asociației de a prelucra un volum mai mare de credite noi – a fost parțial eliminat printr-un program intensiv și reușit în vederea recrutării de personal cu înaltă calificare. Grupul Băncii este încredințat că el va putea manipula volumul crescând de activități, fără vreo diminuare a normelor severe de finanțare judicioasă și de evaluare atentă a proiectelor.
Cel de al treilea factor – problema obținerii de fonduri suficiente – este cel mai important. IDA este mult tributară contribuțiilor țărilor membre mai dezvoltate pentru procurarea fondurilor pentru credite. Numai transferurile provenite din venitul net al Băncii Mondiale nu pot singure să susțină un nivel semnificativ al operațiilor Asociației.
Exemple de realizări ale IDA
Creditele aprobate de IDA – fie singure, fie cu ajutorul unei finanțări suplimentare de către alți creditori – au servit la finanțarea unor proiecte pentru:
1) Darea în circuitul agricol sau ameliorarea a milioane de hectare pentru scopuri agricole.
2) Construirea sau modernizarea de drumuri în Asia, America Latină, Orientul mijlociu; studii tehnice pentru drumuri; îmbunătățirea lucrărilor de întreținere a drumurilor din numeroase țări care primesc ajutor.
Modernizarea și dezvoltarea rețelelor feroviare prin furnizarea de vagoane de marfă, de călători, instalații pentru semnalizări de cale, echipamente pentru electrificare și ateliere, precum și elementele necesare pentru construirea chiar în acele țări a sute de locomotive și mii de vagoane de marfă și de călători.
Ameliorarea porturilor prin construirea de dane, gări maritime și hangare pentru mărfuri și prin furnizarea de drage noi, clădiri pentru servicii portuare, ajutoare pentru navigație și alte echipamente.
Instalarea a mii MW putere electrică și prelungirea liniilor de transport de energie electrică.
Ameliorarea și dezvoltarea sistemelor de aprovizionare cu apă în orașe cu o populație totală de peste 16 000 000 de locuitori.
Construirea, lărgirea și/sau echiparea de școli secundare de
învățământ general și școli profesionale, școli normale și institute
agronomice. Aceste proiecte vor permite să crească înscrierile în
școlile secundare de învățământ general, în școlile profesionale
tehnice și agricole, în școlile normale și în institutele agronomice.
CAPITOLUL V
România și Banca Mondială
România a devenit membră a FMI și a Băncii Mondiale la data de 15 decembrie 197723. Activitatea Băncii Mondiale în România în perioada de tranziție datează din 1991; de atunci, portofoliul operațiunilor Băncii a crescut, depășind cifra de 30, cu un total al sumelor angajate ce depășește 3 miliarde de dolari. În plus, noua strategie de asistență a țării (CAS) pentru România pe perioada 2001-2004, prevede și ea acordarea unui sprijin financiar de până la 1,5 miliarde dolari, în funcție de capacitatea de absorbție a economiei românești și de ritmul reformei și restructurării. Banca Mondială își folosește resursele financiare, personalul și cunoștințele acumulate pentru a ajuta la realizarea, în țări în curs de dezvoltare precum România, a unei creșteri economice stabile, durabile și echitabile, iar prin împrumuturi, consultanță în materie de politici și asistență tehnică, Banca Mondială sprijină o gamă largă de programe de reducere a sărăciei și ridicare a standardului de viață în aceste țări. Programul de împrumut al Băncii urmărește să ajute România pentru a putea depăși problemele cu care se confruntă prin:
întărirea sistemului de protecție socială;
creșterea investițiilor în sănătate,
învățământ și dezvoltare rurală;
consolidarea mediului de afaceri;
sprijinirea reformelor structurale în sectorul financiar, de utilități și al întreprinderilor;
creșterea eficacității administrației publice și justiției;
dezvoltarea capacității de protecție a mediului.
În furnizarea de consultanță și finanțare se va acorda prioritate programelor legate de integrarea europeană. Proiectele Băncii Mondiale în România se desfășoară în domenii foarte variate. Un important proiect încheiat cu succes în anul 2000 l-a constituit Împrumutul de ajustare a sectorului privat (PSAL) care a sprijinit eforturile de stabilizare macroeconomică ale guvernului prin cele patru principale componente ale sale:
reforma și privatizarea sectorului financiar;
privatizarea întreprinderilor de stat;
consolidarea mediului de afaceri din România;
dezvoltarea în continuare a programelor de protecție socială pentru lucrătorii disponibilizați.
Toate reformele importante prevăzute de PSAL au fost realizate în întregime și înainte de termen, proiectul încheindu-se de fapt înainte de data fixată pentru 30 iunie 2000. PSAL a ajutat guvernul în procesul de închidere a celei mai mari bănci de stat aflate în dificultate; la contractarea agenților de privatizare pentru un număr de 62 întreprinderi de stat mari; și la privatizarea a peste 1.500 întreprinderi de stat mici și mijlocii. De asemenea, PSAL a ajutat guvernul în procesul de reducere a marilor pierderi ale unor întreprinderi de stat, precum și la simplificarea și eficientizarea programului de protecție socială.
În anul financiar 2001 Comitetul Directorilor Executivi ai Băncii a aprobat șase proiecte în valoare totală de peste 230 milioane de dolari. Ele se referă la aspecte prioritare ale economiei românești:
Proiectul pentru restructurarea sectorului minier și atenuarea impactului social (45 milioane de dolari),
Proiectul de servicii pentru agricultură (11 milioane de dolari),
Proiectul de facilitare a comerțului și transportului (17 milioane de dolari),
Proiectul de reformă a sectorului de sănătate (40 milioane de dolari);
Proiectul de finanțare rurală (80 milioane de dolari)
Împrumutul pentru dezvoltarea sectorului social.
Acestora li s-au adăugat alte proiecte :
Proiectul de reabilitare a sistemului de irigații,
Proiectul pentru reducerea poluării în agricultură,
Proiectul de dezvoltare a sectorului silvic,
Proiectul de dezvoltare rurală,
Împrumutul pentru dezvoltarea sectorului social,
Împrumutul pentru ajustarea sectorului privat (PSAL II),
Fondul român pentru eficiență energetică.
Recunoscând dificultățile cu care s-a confruntat țara începând din 1990 în realizarea consensului asupra priorităților de dezvoltare pe termen mediu și lung, autoritățile române au solicitat Băncii includerea României în grupul pilot al țărilor participante la inițiativa Băncii Mondiale cunoscută sub numele de Cadrul General de Dezvoltare (Comprehensive Development Framework – CDF). Concepută ca o metodă participativă, CDF solicită informații și opinii unui mare număr de grupuri de persoane care manifestă interes față de viitorul țării.
V.1. Procesul de consultare CAS
Strategia de asistență a Băncii Mondiale ține cont de reacțiile înregistrate în cursul consultărilor în țară cu Guvernul și alte părți interesate pe marginea proiectului Strategiei de asistență pentru România – CAS. În ianuarie 2001, Banca a transmis Guvernului proiectul CAS pentru analiză și comentarii. În februarie, Guvernul a remis Băncii observațiile sale detaliate. Multe dintre ele descriau, în termeni mai favorabili, performanțele României din ultimele optsprezece luni și arătau problemele care împiedicaseră realizarea unor progrese mai mari. Banca a răspuns, făcând mai multe modificări, dar păstrând, totuși, sinceritatea și obiectivitatea necesare CAS. Alte observații ale Guvernului se refereau la instrumente specifice de asistență. Spre exemplu, guvernul cerea continuarea asistenței acordate de Bancă și IFC în tehnologia informației și comunicații, precum și pentru participarea sectorului privat la infrastructura și serviciile municipale. Documentul a fost modificat astfel încât să reflecte, într-un mod mai explicit, toate aceste domenii de asistență a Grupului Băncii Mondiale. De asemenea, s-au obținut reacții în cadrul sesiunilor de dezbateri găzduite de Bancă și pe baza comentariilor primite electronic asupra proiectului CAS în urma consultării acestuia pe site-ul CAS al Băncii Mondiale (www.worldbank.org/romaniacas). Aceste comentarii au fost fie transmise prin poșta electronică echipei CAS pentru România a Băncii, fie făcute direct pe site-ul CAS în spațiul rezervat publicului în acest scop. Au avut loc șapte sesiuni de dezbateri: cinci în București cu parlamentari, economiști din cadrul Guvernului, reprezentanți ai sectorului privat, lideri sindicali, organizații neguvernamentale și grupuri de reflecție; și două în Valea Jiului, una cu organizațiile ne-guvernamentale, iar cealaltă cu oficialități publice locale.
Site-ul CAS lansat la 18 ianuarie 2001 a fost destul de activ, fiind accesat de mai bine de 4000 ori. Gradul de interes pentru proiectul CAS a fost ridicat, iar reacțiile, inclusiv de la români care lucrează sau studiază în străinătate, au fost constructive și profunde. În mare parte, ele au fost incluse în varianta finală a CAS.
Principalele teme care au reieșit
O serie de teme și subiecte care s-au regăsit în diverse reacții sunt prezentate pe scurt în continuare.
Nevoia de acțiune – România nu are un plan de dezvoltare cu acțiuni în această direcție, și nici capacitatea de a trece de la vorbă la faptă. În ciuda numeroaselor strategii elaborate în ultimii ani, românii nu au o idee clară asupra modului în care se leagă diversele strategii între ele, în ce măsură vor, de fapt, să fie aplicate, și cum. Strategia Națională pentru o Dezvoltare Durabilă, semnată de toți partenerii inclusiv de reprezentanții societății civile, a întrunit un sprijin foarte larg. Totuși, fără un statut juridic, ea nu poate fi considerată drept o strategie națională elocventă. Agenda dezvoltării propusă prin CAS trebuie să fie armonizată cu Planul de Acțiune al Guvernului. În plus, Guvernul român trebuie să-și sporească semnificativ capacitatea de implementare. Aceasta reprezintă o provocare majoră.
Nevoia de selectivitate – Pentru realizarea stabilității, rentabilității și deschiderii, este nevoie ca obiectivele să fie stabilite în ordinea priorităților și traduse în acțiuni concrete, pe etape și cu termene precise. Guvernul trebuie să ia decizii politice cu privire la prioritățile relative pe baza cărora să-și stabilească un Plan de Acțiune pe mai mulți ani. O modalitate de fixare a priorităților ar fi prin identificarea resurselor existente și a posibilelor “câștiguri rapide”. Un alt lucru subliniat este necesitatea ca, odată începută, orice acțiune să fie finalizată. Este mai bine să te concentrezi asupra a doar 15 % din obiective pe care să le și duci la bun sfârșit, decât să le începi pe toate și să le lași neterminate.
Legătura între obiective – Trebuie să existe conexiuni și legături de tip cauză/efect între obiectivele României prezentate în CAS, precum și stabilirea unor termene pentru acțiunile prevăzute în vederea atingerii lor. Toți pilonii dezvoltării trebuie să fie la fel de puternici și consolidați, iar construcția lor va trebui să se sprijine pe nivelul al treilea (obiectivele dezvoltării) la care activitățile din cadrul diverșilor piloni vor trebui să fie corelate între ele – ex. o solidă administrare a silviculturii (în cadrul pilonului cinci) nu se poate realiza decât în strânsă legătură cu dezvoltarea rurală (în cadrul pilonului trei) și cu îmbunătățirea legislației (în cadrul pilonului doi).
Nevoia integrării obiectivelor CAS cu programele FMI și UE – Ar trebui să existe o corelare între primul pilon strategic (promovarea creșterii economice) și acordurile cu FMI (Acordul Stand-By) și cu UE (Strategia economică pe termen mediu).
Necesitatea voinței (hotărârii) politice de reformă – Până în prezent, Guvernul a operat cu jumătăți de măsură în privința reformei. Această abordare nu a dus decât la pierderea resurselor implicate și la reforme incomplete. Prin urmare, unii români văd care sunt costurile reformei, dar nu și beneficiile acesteia.
Necesitatea unui rol mai mare al societății civile în dezvoltarea României – Pentru a reuși, Guvernul are nevoie de sprijinul societății civile. Prin urmare, el trebuie să inițieze un program de comunicare prin care să explice cetățenilor cum vor beneficia de pe urma acțiunilor pe care le va întreprinde pentru a-și asigura sprijinul lor pentru aceste reforme. De asemenea, publicul va sprijini în mai mare măsură reforma dacă va vedea că Guvernul se consideră responsabil în fața populației României pentru realizarea agendei reformei. Publicul ar trebui să poată face evaluări periodice ale procesului de implementare, iar societatea civilă ar trebui să colaboreze cu Guvernul pentru elaborarea acestui sistem de monitorizare. De asemenea, Guvernul ar trebui să conlucreze cu societatea civilă ca partener pentru atingerea obiectivelor de dezvoltare ale României (de ex. Pentru dezvoltarea regională). O modalitate de oficializare a acestui parteneriat și de întărire a responsabilității ar fi ca Secretarul de Stat responsabil pentru relația cu Parlamentul al fiecărui minister să răspundă și de relațiile ministerului respectiv cu societatea civilă. În același timp, societatea civilă trebuie să-și asume o mai mare responsabilitate pentru dezvoltarea României, și să nu aștepte ca Guvernul să ofere toate soluțiile. Dat fiind prestigiul de care se bucură în cadrul societății civile românești, liderii religioși ar trebui să analizeze posibilitatea asumării unui rol mai mare decât cel avut, în mod obișnuit, în trecut.
Necesitatea unei schimbări a mentalității românești – Este nevoie de o schimbare de mentalitate dacă țara dorește să realizeze cu succes (i) reforma instituțională pentru întărirea statului de drept (primul pilon strategic), (ii) trecerea de la o economie bazată pe ofertă la una bazată pe cerere și pe servirea clientului/persoanei și (iii) construcția unei societăți active în care societatea civilă și sectorul privat să poată lua inițiative singuri sau în parteneriat cu Guvernul și să nu aștepte ca Guvernul să rezolve toate problemele. Pentru aceasta este nevoie, printre altele, de educația adulților și o nouă abordare a programei pentru copiii de vârstă școlară. Guvernul ar trebui să atragă sectorul privat ca partener în acest efort.
Cazul maxim este singura opțiune – Dintre toate cele trei scenarii de împrumut, doar cazul maxim ar trebui avut în vedere, deoarece corespunde programului Guvernului care vizează accelerarea creșterii economice. Celelalte scenarii ar însemna renunțarea la orice speranță de îmbunătățire a situației din România.
V.2. Agenda de dezvoltare a României
Multe din reacții s-au axat pe diferitele elemente aflate pe agenda de dezvoltare a României așa cum apare în proiectul CAS, cu cele două consecințe – reducerea sărăciei și integrarea în UE – sprijinindu-se pe cei cinci piloni strategici la baza cărora stau o serie de obiective de dezvoltare.
Diminuarea sărăciei și integrarea în UE sunt cele două consecințe majore. Foarte mulți sunt de acord că reducerea sărăciei este deosebit de importantă, iar timpul, esențial – nu numai pentru ca cei săraci să supraviețuiască, dar și ca democrația românească să supraviețuiască. Unii consideră că singura consecință substanțială este reducerea sărăciei, care va fi urmată, în mod natural, de aderarea la UE. Alții consideră că reducerea sărăciei ca o consecință majoră ar trebui înlocuită cu creșterea economică (considerată, în prezent, drept primul dintre cei cinci piloni strategici). Se crede fie că această creștere economică reprezintă mijlocul prin care se realizează reducerea sărăciei, fie că reducerea sărăciei este un rezultat al creșterii economice care constituie obiectivul suprem.
Majoritatea celor care au făcut comentarii asupra proiectului CAS consideră primii doi piloni – promovarea creșterii economice și dezvoltarea instituțiilor pentru întărirea statului de drept – ca fiind cei mai importanți. Există un consens potrivit căruia construcția instituțională necesară întăririi statului de drept constituie o premiză pentru realizarea creșterii economice fiind, deci, mai urgentă în ordinea multiplelor priorități. Ceilalți trei piloni – acces mai mare la oportunități, întărirea sistemului de protecție socială, și protecția mediului și resurselor naturale și dezvoltare durabilă – sunt și ei considerați a fi valabili, dar nu atât de urgenți.
Promovarea creșterii economice
– Un substanțial și viguros mesaj ce transpare din reacțiile primite electronic se referă la faptul că atât Guvernul, cât și Banca ar trebui să acționeze urgent pentru diminuarea exodului de tineri cu studii din România către economiile care oferă posibilitatea unor salarii mai ridicate (“migrația de inteligență”). Se afirmă repetat că unul din cele mai de preț bunuri ale României este capitalul uman, în special tinerii; și totuși, sunt prea mulți cei care părăsesc țara în căutarea unor oportunități mai bune în Europa Occidentală sau America de Nord. România are nevoie de o masă critică a acestei elite intelectuale. Guvernul ar trebui să creeze stimulentele care să-i determine să se întoarcă să lucreze nu numai în sectorul privat, ci și în cel public. Printre propunerile specifice care s-au făcut se numără instituirea primului program universitar de management și administrație publică în România, un sistem de burse post-doctorale și un program de burse în cercetare în centrele de excelență academice.
– Guvernul trebuie să compenseze întârzierile predecesorilor săi în materie de reformă și să accelereze acțiunile prea mult amânate în zone esențiale pentru stimularea creșterii economice, și anume reforma sectorului financiar, reforma întreprinderilor și a utilităților (inclusiv demonopolizarea). Altfel, majoritatea patrimoniului românesc va rămâne în sectorul public înghițind resurse bugetare, iar creșterea economică va continua într-un ritm la fel de lent, dacă nu va deveni din nou negativă. În același timp, vor trebui implementate programe pentru a facilita revenirea pe piața muncii a celor disponibilizați în urma acestor schimbări.
– Majoritatea reacțiilor se concentrează asupra necesităților de promovare a creșterii ca mijloc de creare a unor noi locuri de muncă. Crearea locurilor de muncă este considerată drept o prioritate națională, în special în zonele afectate de reducerea activității economice precum Valea Jiului unde este realizabilă prin dezvoltarea turismului. Iar aceasta va necesita, la rândul ei, investiții în infrastructură și depoluarea mediului, activități în care populația locală va trebui angajată într-o măsură cât mai mare. De asemenea, se accentuează faptul că, prin crearea de locuri de muncă, se va facilita reforma pensiilor și a celei din sectorul de sănătate.
– Guvernul ar trebui să asigure corelarea mărimii deficitului fiscal cu rata creșterii economice astfel încât diferența dintre cele două să nu fie inflaționistă.
– Sectorul privat ar trebui să joace un rol activ în dezvoltarea mecanismelor de piață. Sunt multe cazuri în care sectorul privat ar trebui să-și asume inițiativa fără implicarea sau intervenția Guvernului, dar pentru aceasta, sectorul privat trebuie să se organizeze și să se mobilizeze. Guvernul ar trebui să lucreze împreună cu sectorul privat ca partener pentru continuarea procesului de tranziție la o economie de piață. În acest scop, guvernul ar trebui să instituie agenții profesionale, apolitice care să stabilească relații cu comunitatea de afaceri și să inițieze procese active de dialog și consultare.
– Sprijinul pentru dezvoltarea întreprinderilor mici și mijlocii (IMM) nu ar trebui să ia forma acelor facilități excesiv de generoase incluse în legea privind IMM din 1999 care sunt în contradicție cu economia de piață.
– Guvernul ar trebui să încurajeze colaborarea și parteneriatul între învățământul superior și sectorul privat pentru desfășurarea cercetării aplicate în zonele strategice în care România posedă avantaje competitive.
– Întărirea mediului de afaceri ar trebui să includă instituirea unei agenții publice similare cu Administrația pentru Micii Întreprinzători din Statele Unite care acordă împrumuturi mici firmelor calificate care pornesc o afacere.
– Sectorul privat ar trebui să fie lăsat să ia conducerea în infrastructură. Spre exemplu, alimentarea cu apă și tratarea apei ar trebui privatizate.
– Pe lista obiectivelor de dezvoltare care vizează încurajarea creșterii economice figurează: (i)stimularea investițiilor, în special a investițiilor directe străine (FDI) care vor crea locuri de muncă; (ii) formarea piețelor de capital; (iii) încurajarea tehnologiei informației (IT) și a comerțului electronic (ex. prin crearea unui “parc tehnologic”); (iv) dezvoltarea pieței de leasing; (v) o mai bună administrare a întreprinderilor, inclusiv standarde mai bune de contabilitate și de audit, specializare și aplicare efectivă; (vi) întărirea sectorului agricol; și (vii) ameliorarea imaginii României, inclusiv prin utilizarea Internetului.
Construcția instituțională pentru întărirea statului de drept
– Pentru a atrage FDI și a stimula dezvoltarea sectorului privat din România, cadrul legislativ trebuie stabilizat, iar corupția redusă semnificativ. Eforturile de combatere a corupției trebuie concentrate inițial asupra câtorva zone specifice cu potențial de realizare a unor “câștiguri rapide” – ex. înmatricularea mașinilor, înregistrarea firmelor.
– Sectorul privat, în special comunitatea investitorilor străini, reprezintă o parte a problemei corupției, în măsura în care mituiesc oficialitățile publice.
– Descentralizarea, politicile de combatere a corupției și eliminarea birocrației sunt cruciale atât pentru dezvoltarea sectorului privat, cât și pentru utilizarea eficientă a resurselor publice. Acestea vor necesita o semnificativă activitate de dezvoltare a capacității instituționale. Cu privire la descentralizare, dezvoltarea capacității instituționale va include instruirea oficialilor locali în activitatea de administrare, elaborarea de proiecte și formularea de propuneri.
– Achitarea impozitelor și impunerea respectării acestei obligații trebuie să reprezinte o prioritate majoră, nu numai pentru întărirea statului de drept, dar și pentru a putea dispune de mai multe resurse pentru investiții publice și furnizarea de servicii publice – îndeosebi în zonele rurale, unde impozitele nu sunt, de regulă, colectate, iar lipsa serviciilor publice contribuie la sărăcia rurală.
– O opinie larg împărtășită se referă la protecția drepturilor de proprietate ca fiind de cea mai mare importanță, nu numai pentru întărirea statului de drept, dar și ca premiză a dezvoltării sectorului privat, a agriculturii și a sectorului rural.
– Ar trebui înființate tribunale ale muncii.
– Reacțiile pun accentul pe necesitatea reformei politice, în special în două privințe. În primul rând, cultura politică națională ar trebui să îmbrățișeze mai rapid arta compromisului pentru a urni țara din fragmentarea și paralizia în care se află. În al doilea rând, ar trebui ca politicienii să-și dezvăluie, în interesul transparenței, sursele și sumele contribuțiilor lor politice. În egală măsură, este nevoie de o legislație care să elimine conflictele de interese percepute și reale ale oficialităților publice.
Accesul mai mare la oportunități
– Dezvoltarea rurală este foarte importantă, în special în termenii accesului la UE.
– Asigurarea accesului populației României la un sistem de sănătate de bună calitate ar trebui să constituie o prioritate. Copiii din zonele rurale sunt cu precădere dezavantajați. S-a propus pregătirea de asistenți sanitari.
– Extrem de importantă va fi eliminarea constrângerilor actuale asupra mobilității forței de muncă din România. Va fi nevoie de mai multă fluiditate pe piața imobiliară, de o infrastructură mai bună (în special transporturile), și de costuri de transport mai accesibile (fie că este vorba de navetă, fie că este vorba de mutarea într-o altă localitate) raportate la salariu.
– Importantă este și creșterea calității învățământului, în special în mediul rural unde elevii ajung rareori să urmeze cursurile liceale sau ale învățământului superior. De asemenea, copiii romilor nu mai sunt, de regulă, cuprinși în sistemul de învățământ, în special de la clasa a 5-a în sus. În afara reformelor de politică, a construcției de școli și refacerii localurilor existente, reformele în domeniul învățământului ar trebui să includă instruirea profesorilor din zonele rurale și sensibilizarea comunității cu privire la importanța învățământului.
Întărirea sistemului de protecție socialã
– Există un larg sprijin pentru introducerea reformei pensiilor, care ar trebui să reprezinte o prioritate majoră și o urgență a Guvernului, din motive bine întemeiate. Unul ar fi actualul sistem de pensii reprezintă o povară fiscală ce nu se poate susține, care conduce la vulnerabilitate și instabilitate macroeconomică. Se consideră că, dacă impozitele ar scădea, venitul fiscal ar crește de fapt, întrucât ar crește numărul firmelor care ar lucra în cadrul economiei formale (oficiale), întărind astfel poziția fiscală a guvernului și aducând România mai aproape de scenariul de asistență maximă. Un al doilea motiv legat de acesta este importanța dezvoltării IMM-urilor. Cu impozite atât de mari care să acopere obligațiile statului față de sistemul de pensii, multe IMM-uri sunt obligate să-și desfășoare activitatea în așa-numita economie gri. În al treilea rând, reforma pensiilor este crucială pentru diminuarea sărăciei populației vârstnice.
– Se impune o reformă a programelor de asistență socială pentru a stimula șomerii să revină pe piața muncii. Ajutoarele sociale pentru o persoană sunt deseori mai mari decât ar fi salariul pe care l-ar putea avea acea persoană dacă ar lucra. Aceasta duce la perpetuarea șomajului. În plus, asistența socială trebuie să fie mai bine îndreptată pentru a ajunge la cei care au cu adevărat nevoie de ea, nu la cei care declară că au nevoie.
– Instruirea prestatorilor de servicii sociale ar trebui să reprezinte o prioritate.
– Guvernul a înființat multe agenții pentru protecția copilului. Acest lucru a făcut colaborarea cu ONG-urile extrem de dificilă. Ar trebui întărite serviciile sociale familiale în scopul prevenirii și reducerii cazurilor de abandon al copiilor. Este nevoie de instruirea personalului din instituțiile de stat. Trebuie consolidat parteneriatul între Guvern, sectorul privat și ONG pentru a răspunde necesităților copiilor infectați cu HIV (datorate mai ales contaminării prin proceduri medicale).
– Protecția consumatorului ar trebui inclusă ca obiectiv de dezvoltare.
Protecția mediului și a resurselor naturale și dezvoltarea durabilã
– Aplicarea măsurilor de combatere a poluării ar trebui să fie atât de riguroasă, iar penalitățile pentru încălcarea normelor de mediu atât de severe, încât o companie care nu le respectă ar trebui să nu mai fie viabilă din punct de vedere financiar.
– Politicile de combatere a poluării și conservare a biodiversității trebuie să se susțină reciproc.
– Conservarea biodiversității ar trebui să fie integrată în politica de restituire a terenurilor. Altfel, există riscul major de deteriorare a resurselor naturale ale României în cursul procesului de restituire a terenurilor.
– Românii trebuie să aibă un mai mare acces la informații asupra standardelor de mediu din UE.
V.3. Analiza Portofoliului de Proiecte (Joint Portfolio Review)
Analiza Portofoliului de Proiecte (Joint Portfolio Review – JPR) pentru anul 2003 este cea de a treia analiză întreprinsă de Guvernul României împreună cu Banca Mondială. JPR s-a dovedit a fi un instrument foarte eficient de management atât pentru Guvern cât și pentru Bancă deoarece oferă o perspectivă strategică a eficienței portofoliului Băncii vizând atingerea obiectivelor de dezvoltare care sunt formulate în Asistența de Țară (CAS).
Dimensiunea și structura portofoliului.
Activitatea Băncii Mondiale în România a fost reluată în anul 1991 odată cu angajarea României în tranziția la economia de piață. De atunci Banca a aprobat finanțări pentru 37 de operații, suma totală angajată atingând 3.65 miliarde de dolari, Banca devenind astfel cel mai mare creditor al României.
La data de 31 decembrie 2002 portofoliul activ al Băncii Mondiale se ridica la 1.390 miliarde dolari pentru 25 de operații dintre care 22 sunt împrumuturi iar trei sunt granturi administrate de Bancă din partea Fondului Global de Mediu (GEF). Astfel, portofoliul activ este cel mai mare din regiunea ECA (Europa și Asia Centrală) ca număr de proiecte și al treilea ca sume angajate. Portofoliul Băncii Mondiale în România include 30 de operațiuni în valoare totală netă de 1.395 miliarde dolari.
Structura portofoliului și instrumentele folosite reflectă alinierea la Asistența de Țară (CAS) și la obiectivele Guvernului vizând reducerea sărăciei și aderarea la UE. Portofoliul sprijină tot mai mult intervențiile având drept țintă sărăcia, promovarea creșterii economice prin dezvoltarea sectorului privat, reforma administrativă și instituțională. Circa 25% din sumele nete angajate sprijină reformele structurale din sectoarele financiar și industrial care sunt critice pentru ca România să devină o economie de piață funcțională. Alte 31% sprijină eforturile Guvernului de a ajuta grupurile cele mai vulnerabile ale societății care au fost grav afectate de tranziție și a asigura dezvoltarea durabilă socială și a mediului. De remarcat că deși proiectele de energie și infrastructură sunt cele mai numeroase din portofoliu – circa 44% – finanțările angajate prin aceste proiecte sprijină de asemenea dezvoltarea umană și reducerea sărăciei.
Performanța portofoliului. În ultimii 3 ani gradul de risc al portofoliului pentru România a continuat să scadă, atât în ce privește numărul de proiecte cu grad de risc cât și sumele angajate. La sfârșitul anului 2002 numărul proiectelor care prezentau probleme de implementare reprezenta 4% din totalul numărului de proiecte din portofoliu, cu 15% mai mic față de 2001. Dintre cele 25 de proiecte active doar unul – proiectul de Finanțare Rurală – a fost identificat ca având probleme speciale de implementare. Această performanță se bazează pe rezultatele obținute în cei doi ani anteriori și care s-a consolidat datorită unei mai mari vigilențe din partea Guvernului și a Băncii.
În ce privește sumele angajate cu grad de risc, performanța portofoliului s-a situat peste nivelul mediu din ECA și din Bancă în general. Spre deosebire de performanța înregistrată în 2000, când aproape 23% din sumele angajate prezentau grad de risc, la sfârșitul anului 2002 doar 6%, adică echivalentul a 80 milioane dolari, mai prezentau grad de risc. Aceasta înseamnă că deși cursul înregistrat este unul pozitiv, există loc și de mai bine.
Rata de tragere a progresat de la nivelele joase din 96 și 97 ajungând să depășească sau cel puțin să egaleze media pe ECA între 1998-2000, atingând nivelul de 30% Deoarece perioada de implementare a majorității proiectelor finanțate de Bancă este de 5 ani, rata medie anuală a tragerilor se consideră a fi de 20%. Îmbunătățirea s-a datorat atât capacității de implementare sporite cât și maturității portofoliului, majoritatea proiectelor aflându-se aproape de încheiere.
O problemă care necesită atenție este cea a întârzierilor în implementare. Ca rezultat al întârzierilor, mai multe împrumuturi au trebuit să fie extinse pentru a se permite finalizarea activităților din proiecte. Datele închiderii a 12 proiecte ale BIRD au fost înainte de luna decembrie 2003. În timpul analizei s-a semnalat faptul că 7 dintre acestea nu vor putea fi complet implementate până la data curentă de închidere. Implementarea acestor proiecte necesită o supraveghere strictă din partea Guvernului cât și a Băncii.
Capacitatea de management a proiectelor s-a îmbunătățit în cazul majorității agențiilor de implementare. Există încă o anumită îngrijorare legată de procedurile birocratice manifestate uneori și de necesitatea îmbunătățirii capacității de coordonare între agenții.
Principalele recomandări ce decurg în urma analizei sunt:
abordarea în timp util a problemelor legate de aspectele de implementare din cadrul proiectelor;
continuarea supravegherii atente a tuturor proiectelor din portofoliu;
gestionarea durabilă a beneficiilor ce decurg din proiecte începând chiar din faza pregătirii acestora;
întărirea capacității de evaluare și monitorizare a agențiilor de implementare;
consolidarea legăturii și coordonării dintre agențiile de implementare.
V.4. PROIECTE FINANȚATE
V.4.1. Îngrășăminte pe banii Băncii Mondiale
Ideile de afaceri ale persoanelor cu inițiativă din mediul rural ar putea părea de multe ori doar iluzii. Iată că, datorită Băncii Mondiale, micile afaceri se vor putea dezvolta și la sate. ”Cineva care are nevoie de 300 USD pentru a-și cumpăra o parte din îngrășăminte, dar și o fermă care caută un milion de dolari ca să pornească un nou proiect va putea împrumuta prin acest program”, explica Rodrigo Chaves, coordonatorul proiectului.
Programul de Finanțare Rurală este o premieră în România. Fondurile sunt intermediate numai de către entități financiare private, adică bănci private, bănci comerciale private, organizații neguvernamentale și societăți de leasing24. Banca Mondială, inițiatoare a proiectului, estimează că potențialii beneficiari reprezintă peste jumătate din forța de muncă din România, adică mai mult de 2.500.000 de persoane. Pe de altă parte, mai pot obține bani și companii din mediul rural. Prima fază a programului se va desfășura începând cu 2002 și până în 2006, și pentru aceasta sunt deja disponibili primii bani, în sumă totală de 80 de milioane de dolari. Această etapă va asigura obținerea de împrumuturi pentru întreprinzători prin una dintre următoarele trei componente:
acordarea de credite rurale și facilități de leasing,
servicii bancare pentru populație și microcredite,
management de proiect și asistență tehnică pentru dezvoltarea piețelor financiare rurale.
Proiectul este de fapt doar o primă parte a unui program mai larg, ce promovează dezvoltarea rurală și reducerea sărăciei prin furnizarea de servicii financiare în zonele rurale. ”Programul este suficient de flexibil ca să poată acomoda orice tip de împrumut sub un milion de dolari”, mai spune Rodrigo Chaves. Tot el explica modul în care va fi completat astfel Programul Special de Dezvoltare Agricolă și Rurală în vederea aderării(SAPARD): ”Prin banii care vor fi disponibili asigurăm fondurile necesare pentru cofinanțarea investițiilor private. Întrucât condițiile programului sunt deosebit de atractive pentru intermediarii financiari, având termen de maturitate de până la 12 ani, putem vorbi de creșterea pe termen lung a capacității economiei rurale de a absorbi sumele care vin prin SAPARD”.
Coordonarea:
Ministerul Finanțelor Publice
Costul Proiectului:
10 milioane dolari SUA
Grant GEF – Programul Global de Protectie a Mediului
10 milioane dolari SUA
Data Aprobării:
prevăzută Martie 2001
Data Efectivității:
prevăzută Mai 2001
Data Închiderii:
2006
Șef de Proiect
Atur Varadarajan
Persoane de Contact
Doina Visa
Specialist în Dezvoltarea Sectorului Privat
Biroul Băncii Mondiale în România
Cornelia Iliescu
Consultant
V.4.3. Împădurirea terenurilor agricole degradate
Obiectivele proiectului
Proiectul are ca obiectiv principal reducerea concentrațiilor de gaz de seră realizate prin sechestrarea carbonului în arborii plantați și în soluri împădurite, și două obiective secundare implicite, care se realizează pe parcursul realizării obiectivului principal :
Stabilizarea terenurilor agricole nisipoase, degradate, prin plantarea plopului și a altor specii
Refacerea ecologică a terenurilor agricole din lunca inundabilă a Dunării, prin plantarea unor specii locale de arbori cu frunza lată
De asemenea, proiectul va permite României să intre pe piața carbonului și să beneficieze de oportunitățile acesteia. Pe lângă încasările obținute de la Fondul Prototip de Carbon (PCF), proiectul urmează să asigure venituri prin vânzarea de carbon către alți cumpărători. România va acumula experiență în tranzacționarea carbonului și va stabili relații pentru viitor, atât în domeniul silvic cât și al energiei. O bună poziție pe piața carbonului va atrage, de asemenea, investiții publice și private în România.
În plus, proiectul va contribui la transformarea economiei rurale, care va deveni din exploatator administrator al resurselor naturale.
Descrierea proiectului
În cadrul proiectului cca. 7.000 ha de teren agricol degradat vor fi împăduriți. Cei 7.000 ha vor include proprietăți de stat din șapte județe din sudul țării, având un efect pozitiv asupra mediului înconjurător atât la nivel local cât și global.
Proiectul are o singură componentă – împădurirea terenurilor agricole degradate – care implică mai multe activități ca, de exemplu, pregătirea locului și a solului, plantarea puieților, întreținere. Toate aceste activități sunt incluse în proiect.
În primul an proiectul va beneficia de o campanie de informare publică, pentru a explica proiectul către beneficiarii lui direcți sau indirecți. Activitatea de monitorizare se va desfășura pe toată durata proiectului, respectiv 15 ani.
Guvernul consideră împădurirea terenurilor agricole degradate drept prioritară, dar cu toate acestea, în principal din cauza lipsei de fonduri, mărimea suprafeței împădurite până acum a fost neglijabilă.
Proiectul se înscrie pe linia politicii naționale de împădurire care este în concordanță cu numeroase legi românești cu privire la sectorul forestier și la mediul înconjurător, precum și cu diverse acorduri internaționale semnate de România (printre care și Protocolul de la Kyoto).
Din punct de vedere strategic, proiectul este un pionierat în testarea mecanismelor flexibile ale Protocolului de la Kyoto. În plus, proiectul are un bun potențial de repetabilitate, atât în interiorul țării cât și în regiune.
Coordonator :
Ministerul Agriculturii, Alimentației și Pădurilor (MAAP)
Costul proiectului :
10,34 mil. $ SUA
Împrumut Banca Mondială :
3,50 mil. $ SUA
Alți finanțatori:
Guvernul României
6,84 mil. $ SUA
Data efectivității:
August 2002
Data închiderii:
estimativ septembrie 2017
Director de proiect :
Benoit Bosquet
Banca Mondială, Washington DC, SUA
V.4.4. Proiectul de facilitare a comerțului și transportului în S-E
Europei
Obiectivele proiectului
Proiectul corespunde și sprijină nemijlocit strategiile de asistență propuse pentru următoarele șase țări: Albania, Bosnia și Herzegovina, Bulgaria, Croația, fosta republică Iugoslavă a Macedoniei și România. Proiectul va sprijini îndeosebi comerțul internațional, va moderniza administrația vămilor și procesul de colectare a taxelor și impozitelor aferente, va contribui la integrarea europeană și va reduce posibilitățile de corupție.
Pe scurt, proiectul urmărește realizarea a trei obiective de dezvoltare:
(i) reducerea costurilor activităților comerciale și de transport;
(ii) reducerea contrabandei și a corupției la punctele de frontieră;
(iii) consolidarea relațiilor de parteneriat regionale și extinderea comerțului la nivel regional.
Descrierea proiectului
Proiectul presupune efectuarea unor lucrări de renovare fizică a punctelor de trecere a frontierei și oferirea de asistență tehnică în restructurarea administrării vămilor și a punctelor de frontieră.
(a) Componenta de renovare fizică va include:
(i) construcția/reconstrucția infrastructurii și echipamente pentru extinderile propuse ale punctelor de frontieră;
(ii) introducerea/îmbunătățirea sistemelor informaționale de management (MIS) pentru acoperirea necesităților vamale, ale grănicerilor, inspecțiilor sanitar-veterinare și ale agențiilor de transport.
(b) Componenta de asistență tehnică va acoperi :
(i) amendamente de ordin legislativ;
(ii) pregătirea profesională;
(iii) reconsiderarea întregului proces pentru: revizuirea și formularea unui nou cadru legal; punerea lui în aplicare; reorganizarea punctelor vamale și de control la frontieră, precum și implementarea noilor proceduri și sisteme.
Indicatori de performanță
Atingerea obiectivelor mai sus menționate va fi monitorizată cu ajutorul următorilor indicatori majori de performanță calculați pentru fiecare țară participantă la proiect, după cum urmează:
costurile comerciale și de transport ce revin principalilor parteneri comerciali ai țării la principalele cinci produse tranzacționate;
rata de detectare a contrabandei și frecvența cazurilor de corupție;
gradul de comunicare reciprocă a informațiilor și de dezvoltare a unei baze de date comerciale comune și numărul acordurilor guvernamentale privind procedurile de trecere a graniței.
Sustenabilitate
Proiectul se va putea susține printr-o mai bună colectare a taxelor și impozitelor. Printr-o permanentă îmbunătățire se va putea face față cu succes creșterii comerțului și traficului, asigurându-se totodată progresul tehnic și continua compatibilitate cu Uniunea Europeană.
Coordonarea:
Ministerul Finanțelor Publice – Direcția Generală a Vămilor
Costul Proiectului:
27,2 milioane dolari SUA
Împrumut Banca Mondială:
17,1 milioane dolari SUA
Alți finanțatori:
Guvernul României
8,7 milioane dolari SUA
Guvernul SUA
1,4 milioane dolari SUA
Data Aprobării:
13 Iunie 2000
Data Efectivității:
6 Noiembrie 2000
Data Închiderii:
31 Decembrie 2003
Șef de Program
Anca Dumitrescu
Biroul Băncii Mondiale din Washington
Persoane de Contact
Doina Vișa Director de Proiect
CONCLUZII
După al doilea război mondial, într-o lume devastată de distrugerile războiului, a apărut imperios necesar un efort colectiv, la nivel global, de a pune bazele unui sistem care să asigure un echilibru și o disciplină financiară care să permită dezvoltarea economică în paralel cu un mecanism care să asigure finanțarea unor proiecte cu scop productiv, care să genereze dezvoltare economică.
În această lume care se află într-o continuă transformare, ca urmare a schimbărilor din toate domeniile, existența instituțiilor financiar-monetare s-a dovedit a fi deosebit de benefică. Din momentul înființării lor acestea au încercat, prin mijloacele de care dispun, să ajute țările cu probleme în vederea atenuării dezechilibrelor care se instalau în economiile țărilor respective.
Existența diferențelor între națiuni, sărăcia în care trăiesc din ce în ce mai mulți oameni a dus la crearea unor instituții financiar-monetare internaționale cu scopul de a ajuta țările și a combate aceste probleme cu care se confruntă lumea contemporană. Prin prisma extinderii globalizării, aceste probleme au devenit din ce în ce mai acute și nevoia de eliminare a lor din ce în ce mai necesară pentru a duce o viață cât mai liniștită și plină de confort.
Aceste instituții financiare au obligația statutară de a ajuta țările membre confruntate cu probleme prin convenirea cu acestea a unor programe speciale de ajustare și finanțare. Se va urmări concomitent corectarea dezechilibrelor, precum și finanțarea temporară a acestor dezechilibre. În acest scop se realizează o supraveghere strânsă din partea instituțiilor financiar-monetare a țărilor care beneficiază de ajutorul instituțiilor în vederea respectării condițiilor care au fost impuse prin programul de finanțare.
Pentru a primi ajutorul acestor instituții, țările trebuie să respecte anumite criterii de performanță de îndeplinirea cărora va depinde ajutorul viitor acordat acestor țări.
Aceste împrumuturi oferite de instituțiile internaționale sunt folosite de țările în curs de dezvoltare pentru implementarea reformelor în diferite domenii care sunt mai slab dezvoltate, în vederea reabilitării și eficientizării lor, implicând prin dezvoltarea acestora o reacție în lanț în toată economia țării care are ca scop final creșterea economică și creșterea nivelului de trai al populației.
Aceste împrumuturi s-au dovedit de-a lungul timpului folositoare pentru multe țări, care din postura de țări care luau cu împrumut bani de la Banca Mondială, printr-o bună utilizare a acestor fonduri, au devenit țări care acordă împrumuturi Băncii pentru finanțarea altor proiecte din țări care se află în situație de criză. Aceste țări sunt mărturie că împrumuturile acordate de Banca Mondială și celelalte instituții financiare, dacă sunt folosite eficient și în domeniile cu adevăratele probleme, pot duce în timp la rezultate pozitive și o dezvoltare durabilă.
Inițial Banca Mondială a fost cunoscută sub numele de Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare și avea ca obiectiv finanțarea și reconstrucția economiilor europene, slăbite în timpul celui de-al doilea război mondial. Sfera ei de acțiune s-a mutat treptat, spre țările în curs de dezvoltare. Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare și celelalte instituții înrudite au ca scop principal promovarea progresului economic și social în țările în curs de dezvoltare, prin creșterea productivității economice. În acest sens instituțiile acordă credite și împrumuturi, oferă consultanță tehnică și economică în sectorul public și privat din țările în curs de dezvoltare.
Toate împrumuturile Băncii Mondiale se acordă guvernelor sau instituțiilor care prezintă garanții guvernamentale, Banca fiind în acest sens o instituție interguvernamentală.
Banca ajută țările în curs de dezvoltare în elaborarea programelor de investiții și alcătuirea unor proiecte specifice. Deoarece proiectele pentru investiții se fac în valută, se va analiza statutul de datornic al țării respective, pentru a se stabili dacă aceasta poate face față obligațiilor ce-i revin. Cadrul general de politică economică și financiară a devenit tot mai important pe parcursul timpului. Astfel, proiectele de investiții evoluează mai greu în țările în care piețele interne nu evoluează corespunzător și nu există o stimulare economică adecvată, care să conducă la creșterea productivității. Pentru aceste țări banca joacă un rol activ în acordarea de consultanță, mai ales pentru țările care se confruntă cu probleme legate de datoria externă.
De asemenea Banca încearcă să stimuleze alte instituții și bănci comerciale de nivel internațional pentru a finanța împrumuturile acordate țărilor în curs de dezvoltare pentru ca acestea să atingă un nivel de productivitate cât mai repede posibil.
De la momentul înființării Banca Mondială a răspuns activ schimbărilor economice survenite, activitățile acesteia diversificându-se continuu. Cu timpul s-a renunțat la proiecte privind infrastructura pe scară largă, proiecte care aveau un impact social redus asupra populației din țările subdezvoltate, trecându-se la proiecte care vizau combaterea sărăciei și o mai bună distribuție a venitului social. Urmare a acestei noi orientări, mare parte a împrumuturilor Băncii au fost acordate proiectelor din agricultură și dezvoltare rurală, zonele cele mai marginalizate într-o economie în curs de dezvoltare. De asemenea, s-a pus accent pe proiecte din domeniul social privind educația, controlul natalității, sănătatea și alimentația care au impact deosebit asupra populației sărace.
Prin activitatea sa, Banca Mondială se încadrează în cuprinsul pieței financiare internaționale (prin operațiunile de mobilizare de resurse și prin alocarea de credite pe termen lung). În același timp, activitatea Grupului Băncii Mondiale contribuie la realizarea deciziilor de reglare a sistemului financiar și monetar internațional, precum și a sistemului general al economiei mondiale
Banca Mondială a fost supusă unor schimbări majore trecând de la finanțarea proiectelor specifice – investiții în capacități de producție și în infrastructură – la programe corelate, non-proiecte care au ca scop nu numai susținerea procesului de dezvoltare ci și îmbunătățirea sistemului economic.
După reluarea raporturilor normale cu Banca Mondială, realizată după 1990, România a încheiat diferite acorduri cu Banca iar aceasta a finanțat diverse proiecte de dezvoltare, atât la nivel macroeconomic dar mai ales la nivel microeconomic.
Imediat după 1989, România a început să se confrunte cu o serie de probleme, unele dintre ele foarte serioase, cauzate de un complex de factori externi și interni care au acționat în defavoarea României. În această situație critică, România a apelat la împrumuturi de la instituțiile financiare internaționale, inclusiv de la Banca Mondială, pentru a face față problemelor apărute, în dorința României de a trece la o economie de piață funcțională.
Prin reforma graduală la care a fost supusă România după 1990 s-a dorit o trecere mai lină și implicit mai lungă de la economia centralizată la economia de piață. Nu s-a dorit o trecere bruscă deoarece populația nu mai putea să accepte alte sacrificii, mai cu seamă în condițiile în care speranța de ameliorare a standardului de viață era foarte puternică. În România structura capacităților de producție era grav dezechilibrată, iar mecanismul economiei era hiper-centralizat. De aceea, la începutul anilor 1990 nu existau nici mecanismele, nici instituțiile și nici experiența necesare pentru abandonarea imediată a vechilor structuri de producție.
Urmare a acestor situații apelarea la instituțiile financiare s-a dovedit necesară, poate chiar vitală pentru economia românească. Ajutorul primit a evitat pentru România intrarea în incapacitate de plată, care ar fi avut un efect dramatic pentru credibilitatea României pe plan extern.
Prin aceste împrumuturi primite s-a urmărit sprijinirea efortului intern de reformă și restructurare economică, cât și o „undă verde” dată investitorilor străini și comunității financiare internaționale.
Totuși reforma destul de înceată care a avut loc, lipsa voinței politice a conducătorilor și alte cauze obiective sau subiective au dus la creșterea nesemnificativă a investițiilor străine în România ceea ce a încetinit și mai mult eforturile României de a realiza o reformă a economiei cu consecințe pozitive asupra populației. Utilizarea banilor primiți de la Banca Mondială în mod ineficient sau pe criterii politice au adus critici din partea Băncii, România aflându-se în situația de a returna banii deoarece nu s-au găsit proiecte viabile care să fie implementate. Aceasta sugerează lipsa experienței în realizarea proiectelor pentru a putea finanțate.
Existența unor organisme internaționale de forma Băncii Mondiale a fost benefică pentru țările aflate în curs de dezvoltare, cum este și cazul României, în demersul acestora de a realiza cât mai rapid reformele avute în vedere, care să ducă la o creștere economică susținută și care să-și pună amprenta asupra nivelului de trai al populației și care să conducă în final la creșterea competitivității țării respective pe plan internațional.
BIBLIOGRAFIE
1. Bakker A.F.P. “Instituțiile financiare internaționale”,
Editura Antet, București, 1997.
2. Barbu Dumitru C. “Teorii și politici monetare”
Popescu V. L. Editura Paralela 45, 2004
3. Barna C. “Globalizarea – cel de al treilea val”,
Tribuna Economică nr. 46,
13 noiembrie , 2002
4. Berceanu D., “Deciziile financiare ale firmei”,
Editura Universitaria, Craiova ,
2002.
5. Boța A.F. Finanțele și societatea contemporană”,
vol II, Editura Paralela 45, 2002.
6. Boța A.F., Herki Ș., ”Finanțe și organizații internaționale
Editura Convex, Oradea, 2003.
7. Bran P., Costică I. “Relații financiare și monetare
internaționale”, Editura Economică,
București, 1999.
8. Centrul de informare al ONU “Banca mondială și IDA. Întrebări
și răspunsuri”, București, 1976.
9. Crețoiu Gh. ”Economie mondială ”
Editura Porto Franco, 2002.
10. Dobrescu M. „ Integrare economică ”
Editura All Beck, București, 2002
11. Dumitrescu S., Bal A. „ Economie mondială ”
Editura Economică, București, 1999.
12. Floricel, Ct. “Relații valutar-financiare internaționale”
Ediția a VI-a, Editura Național,
București, 2001
13. Mazarine P. “Integrarea României în Uniunea
Europeană”
http://ave.home.ro/romania/IntegrareaUE.htm
14. Universitatea din Pitești, “ Integrare europeană în
contextul globalizării economice”,
Editura Agir, București, 2003
15. Văcărel, I. “ Relații financiare internaționale”,
Editura Academiei Române, București, 1995
16. http:// www.worldbank.org.ro
17. http:// www.fmi.ro
18. http://www.senat.ro “Grupul Banca Mondială” – text prescurtat
al unui proiect de Raport al Comisiei
pentru afaceri economice și dezvoltare.
19. **** Colecția “ Capital ” 2002
20. **** Colecția “Ziarul Financiar” 2002
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: . Rolul Si Importanta Bancii Mondiale (ID: 133377)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.