Rolul Si Functiile Misiunilor Diplomatice Si Consulare

Cuprins

Introducere

Capitolul I:Rolul si funcțiile misiunilor diplomatice și consulare

1.1 Funcțiile misiunilor diplomatice

1.1.1 Funcția de reprezentare

1.1.2 Funcția de negociere

1.1.3 Funcția de observare si informare

1.1.4 Funcția de cooperare internatională

1.1.5 Funcția de protejare a intereselor statului acreditat și a cetatenilor acestuia

1.2 Funcțiile misiunilor consulare

1.2.1 Funcțiile în materie de pasapoarte

1.2.2 Funcțiile în materie de stare civila

1.2.3 Funcțiile în materie juristictionala și de transmitere a actelor

1.2.4 Funcțiile în legatura cu cetațenii aflați sau domiciliați în străinatate

1.2.5 Funcțiile în materie notarială

1.2.6 Funcțiile în materie succesorală

Capitolul II Imunitățile si privilegiile diplomatice

2.1 Imunitațile si privilegiile misiunii diplomatice

2.1.1 Imunitatea misiunii diplomatice

2.1.2 Inviolabilitatea misiunii diplmatice

2.1.4 Privilegiile misiunii diplomatice

2.2 Imunitati si privilegii ale personalului misiunii diplomatice

2.2.1Imunitatea agentului diplomatic

2.2.2 Inviolabilitatea agentului diplomatic

2.2.3 Azilul diplomatic

2.2.4 Privilegiile agentului diplomatic

2.3 Imunitățile și privilegiile membrilor personalului nediplomatic

Capitolul III : Imunitățile si privilegiile consulare

3.1 Imunitatiile si privilegiile privind oficiile consulare

3.1.1 Inviolabilitatea oficiilor consulare

3.1.2 Privilegiile oficiului consular

3.2 Imunitațile si privilegiile membrilor oficiului consular

3.2.1 Imunitatea de jurisdicție

3.2.2 Inviolabilitatea personală

3.2.3 Privilegiile membrilor oficiului consular

Concluzii

Bibiliografie

INTRODUCERE

Încă din cele mai vechi timpuri au apărut si s-au dezvoltat relațiile dintre state ,astfel de atunci au luat ființa activități special desfașurate de organele care reprezintă statul în relațiile internaționale.

Dreptul diplomatic și consular a apărut, s-a dezvoltat și s-a adaptat pentru găsirea unor soluții în negocierile dintre marile puteri ,mici și mijlocii din punct de vedere economic și social.

Dreptul diplomatic reprezintă ansamblul normelor care reglementează raporturile dintre instituțiile subiectelor de drept international abilitate să se ocupe de relațiile externe ale acestor subiecte.

Dreptul consular este o ramura distinctă a dreptului internațional care cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile dintre state in probleme consulare și anume:statutul juridic al consulatelor,privilegiile si imunitațiile consulare numirea consulilor,drepturile si obligațiile acestora și recunoașterea lor.

Aceste doua instituții apartin dreptului internațional public și fiecare dintre acestea cuprind reguli ce privesc modul de stabilire a relațiilor diplomatice si consulare înființarea de oficii consulare și misiuni diplomatice ,arătarea funcțiilor acestora cât și privilegiile și imunitațiile fiecareia dintre ele. Astfel prin relațiile diplomatice este reprezentat statul la cel mai înalt nivel al sau și anume cel politic în timp ce relațiile consulare reprezintă cetățenii statului în mod limitat din punct de vedere al asistenței și protecției acestora în exteriorul graniței.

Atat relațiile consulare cat si cele diplomatice se stabiliesc între state suverane și independente cu personalitate juridică international,ele având ca obiect raporturi interstatale care coexistă. Prin acordul celor doua state se stabilește modul de organizare și funcționare a misiunii diplomatice și a oficiilor consulare ,statutul acestora care privește privilegii și imunitați atat ale personalului diplomatic și consular cat și al misiunii și a oficiului consular,funcțiile categoriilor de reprezentanți,iar exercitarea se face de catre misiunea diplomatică cât și de oficiul consular.

Regulile privind relațiile diplomatice și consulare au fost codificate în același proces de legiferare și anume Convenția de la Viena din anul 1961 pentru relațiile diplomatice și Convenția de la Viena din 1963 cu privire la relațiile consulare care au avut ca scop dezvoltarea relațiilor prietenești între state ,menținerea pacii și securitații internționale si egalitatea suverană a statelor.

În această lucrare urmează să prezint activitatea desfașurată de misiunile diplomatice și oficiile consulare care au ca scop reprezentarea țarii in plan politic cat și economico-comercial.Instituția imunitații si privilegiilor constituie garanția activitaților și chiar a existenței misiunilor care creează acea condiție juridică de natură să le asigure libertatea deplină și securitatea necesară,fără acestea exercitarea funcțiilor de către aceștia nu ar avea loc.

Dreptul diplomatic și Dreptul consular reprezintă locul central in cadrul Dreptului internațional public ,acestia doua stabilind relații politico-economice și întreținându-le jucând astfel un rol foarte important în politica externă.

Capitolul I

Rolul si funcțiile misiunilor diplomatice și consulare

În literatura de specialitate s-a relevat că misiunile sau reprezentanțele diplomatice permanente contribuie la promovarea colaborării între statele respective ,la stimularea relațiilor prietenești între statul acreditat și statul acreditat ,favorizând relațiile economice ,culturale si știintifice între cele doua state .

Misiunea consulilor este aceea de a proteja – în statul de reședința – interesele economice ,comerciale ,culturale ,științifice ale statului trimițator și interesele cetățenilor acestui stat ,care se află pe teritoriul statului reședința al oficiului consular.

Funcțiile misiunilor diplomatice

Funcțiile misiunii diplomatice sunt,prin excelentă,reprezentarea,protecția,negocierea si informarea.Din punct de vedere tradițional ,funcțiile unui trimis sau agent diplomatic constau în reprezentarea statului său,el acționând ca purtător de cuvând al guvernului său și ca un canal de comunicare între guvernele statelor acreditat și acreditar;funcțiile diplomatice includ,de asemenea informarea asupra condițiilor și situției din statul în care este numit,precum și protejarea intereselor statului său și ale cetățenilor acestuia în statul acreditat.

Aceste funcții tradiționale și-au dezvoltat și imbogățit conținutul în epoca noastra; astăzi misiunile diplomatice se ocupă,din ce in ce mai mult,cu chestiunile comerciale,financiare și industriale ș.a.Diplomatul contemporan trebuie sa se ocupe de o gamă fluctuantă de interese de stat,iar munca sa este influențată de sfera largă a activitaților de stat ;nu numai că obiectul diplomației ,interesele de stat ,devin tot mai numeroase și complexe ,dar a crescut enorm numărul statelor.Astfel,informarea asupra condițiilor și evoluțiilor care se produc în statul primitor ,deși la origine era înteleasă ca referindu-se numai la probleme politice ,includ,în contextul modern,activitațile culturale,sociale si economice ale țarii și in general ,orice aspect al vieții care ar putea prezenta interes pentru statul trimițător.

Dar cea mai substanțiala transformare a intervenit în importanța pe care aceste funcții o au. Misiunile diplomatice permanente trebuie sa contribuie ,prin activitatea lor la dezvoltarea unor relații pașnice între state și la strângerea legăturilor de colaborare dintre ele .Codificarea a adus ,pe prim plan ,ca funcție principală a misiunilor diplomatice ,stimularea relațiilor prietenești între statul acreditant și statul acreditat și dezvoltarea relațiilor dintre ele,în domeniul economic,cultural și științific.

1.1.1 Funcția de reprezentare

Funcția misiunii diplomatice de a reprezenta statul acreditat este una dintre cele mai vechi prin ea ,misiunile permanente afirmându-și ,în modul cel mai pregnant,prezența chiar din momentul apariției lor ca organe ale relațiilor externe ale statelor,ea este considerate în doctrină,ca fiind funcția principală,fundamentală a misiunii diplomatice,ea servind rolul de prima treaptă,declinându-și calitatea pentru atamararea tuturor celorlalte funcții.Sarcina primordială a fiecarui membru al corpului diplomatic a fost si va continua să fie ,aceea de a reprezenta interesele statului sau.

Șeful misiunii diplomatice reprezintă statul său în toate relațiile internaționale și este purtătorul de cuvânt al șefului statului și al ministrului de externe în comunicările pe care le primește si le transmite statului atat statului său cât și statului acreditar.

Misiunea diplomatică reprezintă ,din punct de vedere politic,acest stat,prin simplul fapt al existenței sale în statul acreditar.Din punct de vedere juridic ,se consideră că reprezentanții diplomatici au misiunea de a reprezenta statul care-i desemneză în statul care îi primește ,sunt deci ,mandatari ai statului acreditant în statul acreditar.

Misiunea reprezintă de drept statul acreditant ,având sarcina unei reprezentări generale.Rolul pe care-l are de a dezolta ,relațiile dintre statul acreditant și statul acreditar face însa ca misiunea să acționeze între cei subiecți de drept internațional ,dar efectele activitații ei trebuie văzute ,in acest context.Funcția de reprezentare a misiunii diplomatice se materializeaza într-un mod extrem de variat ,ca atare participând la anumite forme ale vieții publice a statului acreditar(sărbători naționale ,recepții etc.- începand cu expunerea drapelului și până la participarea șefului de misiune la diverse ceremonii oficiale solemne în acest stat),agenții diplomatici dau expresie prezenței pe care o are statul acrditant la viața publică a statului acrditar.În doctrina s-a arătat că acestă funcție ,prin caracterul ei general ,și-ar subsuma pe toate celelalte.

Statul trimițator autorizează misiunea diplomatică sa trateze în numele sau, să iși exprime voința și punctele de vedere pentru că acesta reprezintă interesele statului acreditant și ale cetățenilor sai.

Noțiunea de reprezentare cuprinde atât relațiile între guverne care sunt extrem de variate în general se întind de la negocierile pentru încheierea unui tratat între statele interesate și pana la rezolvarea de probleme în numele cetățenilor și acordarea de spirjin pentru aceștia .

Funcția de reprezentare este încredințată șefului de misiune ,în ale cărui scrisori de acreditare se menționează acest lucru,ceilalți membri ai misiune cat și personalul diplomatic mai ales cel cu funcții superioare iau și ei parte la exercitarea acestei funcții.

În cazul misiunii diplomatice nu putem vorbi de un raport juridic al reprezentării internaționale care presupune subiecte de drept ,mandatar si mandant, ci este vorba de o instituție a statului și nu de un subiect distinct de el.Datorită acestui fapt statului acreditant trebuie sa raspunda pentru actele savârșite de misiunea diplomatică deoarece aceasta prin actele sale de reprezentare angajează raspunderea acestui stat.Nu putem vorbi deci de o reprezentare de drept civil deoarece misiunea diplomatică exerctită în calitatea sa de oragan al statului acreditant o reprezentare generală in raport cu autoritățile statului acreditar.

1.1.2 Funcția de negociere

Negocierea cu statul acreditar este una din cele mai vechi funcții,ea începe sa piardă din importanța ,cedând locul negocierilor vizând încheierea de convenții și tratate ,prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii,la care participă tehnicieni ai administrației ,specialiști în diferite domenii.

Negocierile sunt obligatorii pentru a rezolva situații de cirză,care ar putea duce la violarea păcii sau securității internaționale.Spre sfârșitul secolului XIX se instituie o normă cutumiră ,care a fost preluată de Statulul Ligii Națiunilor și apoiatele interesate și pana la rezolvarea de probleme în numele cetățenilor și acordarea de spirjin pentru aceștia .

Funcția de reprezentare este încredințată șefului de misiune ,în ale cărui scrisori de acreditare se menționează acest lucru,ceilalți membri ai misiune cat și personalul diplomatic mai ales cel cu funcții superioare iau și ei parte la exercitarea acestei funcții.

În cazul misiunii diplomatice nu putem vorbi de un raport juridic al reprezentării internaționale care presupune subiecte de drept ,mandatar si mandant, ci este vorba de o instituție a statului și nu de un subiect distinct de el.Datorită acestui fapt statului acreditant trebuie sa raspunda pentru actele savârșite de misiunea diplomatică deoarece aceasta prin actele sale de reprezentare angajează raspunderea acestui stat.Nu putem vorbi deci de o reprezentare de drept civil deoarece misiunea diplomatică exerctită în calitatea sa de oragan al statului acreditant o reprezentare generală in raport cu autoritățile statului acreditar.

1.1.2 Funcția de negociere

Negocierea cu statul acreditar este una din cele mai vechi funcții,ea începe sa piardă din importanța ,cedând locul negocierilor vizând încheierea de convenții și tratate ,prin care se stabilesc formele de colaborare între state în diferite domenii,la care participă tehnicieni ai administrației ,specialiști în diferite domenii.

Negocierile sunt obligatorii pentru a rezolva situații de cirză,care ar putea duce la violarea păcii sau securității internaționale.Spre sfârșitul secolului XIX se instituie o normă cutumiră ,care a fost preluată de Statulul Ligii Națiunilor și apoi,în Carta ONU potrivit căreia pacea trebuie sa fie asigurată prin drept (paix par le droit).Potrivit art. 33 din Carta ONU ,în caz de conflict “parțile sunt obligate sa rezolve litigiul pe cale pașnică,prin anchetă,mediațiune ,conciliere ,arbitraj,pe cale judiciară sau prin orice mijloc pașnic la alegere”.Rezultă că parțile sunt obligate să apeleze la una din formele menționate.De asemenea art. 2 al Cartei prevede obligația ca,toți membrii oraganizației să își rezolve diferendele lor internaționale prin mijloace pașnice în așsa fel ca pacea și securitatea internațională sa nu fie primejduite.

Misiunile diplomatice participă la negocieri și la pregatirea lor.

Fenomenul de negociere nu înseamnă numai negocierea unui tratat,ci rezolvarea problemelor pe cale bilaterală,care interesează cele doua state.O întalnire a șefului de misiune diplomatică cu ministrul afacerilor externe este o negociere.

Orice negociere presupune un interes de a promova o poziție sau realizarea unui drept al statului acreditant sau de a stabili măsuri comune de colaborare.

Stilul de a negocia constă în a face un minim de concesiuni pentru a obține un acord al negociatorului;negocierile rigide nu duc niciodată la rezultate durabile ,mai ales dacă se obține un acord pentru o parte fără a se rezolva și interesul celeilalte părți.

Negocierile încep cu o propunere , care este precedată de o informare temeinică asupra interesului partenerului ca și a propriului interes de a găsi o soluție comună unei probleme,nu neapărat divergentă.Interesul părții partenere se exprimă pe aceeași cale,orală sau scrisă.

Propunerile de negociere se fac numai prin ministerul de externe;nu este exclus ca propunerile să fie făcute direct de șeful statului,dar în toate cazurile se fac in scris printr-o notă,prin care se propune numai tematica sau se remite si proiectul de acord.

Membrii delegației pentru negocieri se notofică pe cale diplomatică.Pentru negocierea unui acord nu se cer puteri depline.

Discuțiile sunt conduse de șeful de delegație;el poate da cuvântul si unui alt membru al delegației.Limba în care se desfăsoară negocierile este convenită de parți;se recomandă ca fiecare parte să-și folosească propria limbă,pentru a evita confuziile.Negocierile trebuie sa aibă un minim de secret; acest lucru este valabil atunci când se fac în scris ,regula fundamentală fiind că nu se poate da publicității o propunere scrisă,fără acordul partenerului.

De regulă negocierile se încheie cu semnarea unor documente atât la negocierile bilaterale cât si la cele multilaterale.Semnarea urmează anumite reguli,unele cutumiare, altele prevăzute în convenția privind dreptul tratatelor,dintre care cea mai importantă este cea a alternantului.

Alternantul desemnează modul în care se redactează acordurile internaționale.Acordurile se scriu în două texte ,câte unul în limba fiecărui partener,fiecare parte la tratat primește ambele texte.

Semnătura este în partea stângă pe textul care folosește limba statului contractant.Dacă semnăturile sunt în linie ,prima este a semnatarului textului scris în limba în limba sa,în scriere hieratică, regula este inversă.

La tratatele multilaterale,ordinea semnăturilor este după criteriul alfabetului francez,referirea nominală la țări,practic,nu se întâlnește în cuprinsul tratatelor multilaterale

1.1.3 Funcția de observare și informare

În timpurile moderne ,activitatea unui trmis de a informa guvernul țării sale despre situația din statul în care este acreditat ,nu numai că este privită ca legitimă,dar este,de asemenea ,considerată ca fiind în interesul reciproc al națiunilor.

Această funcție se exercită în direcții și in forme multiple.Sarcina de informare se exercită ,în primul rând,în direcția statului propriu;drept urmare ,misiunea diplomatică trebuie să urmarească ,să studieze și să informeze .prompt și precis ,despre unele aspecte privind statul acreditar ,cum ar fi :aspectele vieții interne a statului acreditar,acțiunile de politică externă ale acestui stat față de statele terțe,precum și repercursiunile pe care evenimentele internaționale le au asupra politicii și vieții interne a statului acreditar, relațiile care există între statul acreditant și statul acreditar.

Sarcina de informare se exercită în al doilea rând și fată de statul în care funcționează.Statul acreditant are interesul ca anumite informații să fie cunoscute de guvernul statului acreditar,fie pentru o simplă încunoștiințare din sursa potrivită,fie pentru o eventuală concertare diplomatică.

Funcția de informare și observare cunoaște anumite limite atât în privința ariei de probleme care interesează statul acreditant,cât și în privința mijloacelor permise pentru procurarea de informații.

Trebuie, în primul rând, să fie stabilită o limită în privința sferei problemelor ,pentru ca extinderea continuă și fără discernământ a acestora va face ca ministerul de externe să nu poată folosi în întregime informațiile primite de la misiunile diplomatice.

Un al doilea comandament ,care de data acesta interesează statul acreditar,este cel al limitării modului de obținere al informațiilor.În ceea ce privește sursele de informare,misiunea diplomatică trebuie să recurgă numai la căile licite,membrilor misiunii diplomatice fiindu-le interzisă folosirea mijloacelor nepermise,ca spionajul sau corupția.

Ca mijloace licite de informare menționam:studierea presei si a celorlalte publicații,contactele oficiale și oficioase,contactele cu personalitățile politice și contactele cu ceilalți colegi ai Corpului diplomatic.

1.1.4 Funcția de cooperare internațională

Scopul misiunilor diplomatice este de a promova dezvoltarea unor raporturi mai bune între state ,de a menține o atmosferă amicală și prin acestea,dea contribui la colaborarea internațională.Misiunea diplomatică are sarcina de a promova,extinde și diversifica relațiile dintre statul acreditant și statul acreditar .ea are ca vocație naturală,nu numai menținerea păcii și ințelegerii sau intensificarea raporturilor pașnice între doua state,ci și pe aceea de a transforma relațiile de simplă curtoazie formală,în relații cu noi elemente de colaborare în domeniul economico-comercial,cultural-artistic,știiințific,turistic.

Misiunea diplomatică are ca sarcină să urmarească cum se dezvoltă relațiile dintre statul acreditant și acreditar,să facă propuneri pentru diversificarea și extinderea lor,urmărește și face propuneri pentru dezoltarea relațiilor diplomatico-politice cât și realizează consultări cu ministerul de externe în probleme internaționale de interes reciproc.

Odată cu înființarea Organizațiilor Națiunilor Unite această funcție a capătat mai mult atenție și s-a admis că printre principalele funcții ale unui trimis diplomatic trebuie să se regasească și aceea că acesta trebuie să promozeve activ relațiile dintre statul acreditant și acreditar și popoarele lor,precum și promovarea relațiilor economice si cultural-științifice.Această sarcină se realizează prin adresarea în ocazii publice și prin interviuri la televiziune și radio sau în presă în care se prezintă un anumit program din țara sa .Tot pentru cultivarea bunelor relații trebuiesc menționate schimbul unor misiuni de bunăvoință și delegații culturale ,schimburi de studenți și profesori vizitatori,popularizarea și difuzarea de lucrări cu caracter științific sau beletristic.

1.1.5 Funcția de protejare a intereselor statului acreditar și a cetățenilor acestuia

Această funcție se realizează în principal prin protecția diplomatică care este mijlocul cel mai important prin care misiunea diplomatică realizează această funcție.

Protecția se realizează prin intervenții diplomatice în favoarea cetățeanului lezat printr-un act ilicit,mergându-se până la posibilitatea de a aduce chestiunea în fața unui tribunal internațional sau arbitraj.Fundamentul protecției diplomatice este în obligația statelor de a asigura străinilor care se găsesc pe teritoriul lor un minimum de tratament cât și în acordurile bilaterale încheiate între părți.

De regula ,protecția dipomatică se exercită numai pentru cetățenii statului acreditant ,sau care au avut cetățenia la data când a avut loc actul ilicit,protecția pentru străini poate fi convenită,cum vom examina mai departe.

Dreptul diplomatic recunoaște statului acreditant dreptul de a acționa în favoarea naționalilor săi exercitând:

– Protecția necontencioasă este asigurată pentru cetățenii statului acreditant care nu au beneficiat de garanțiile juridice care le sunt date de statul în care se află,ea se realizează prin demersuri la autoritățile administrative.Această protecție se continuă de misiunea diplomatică după ce oficiile consulare au epuizat toate căile ordinare de recurs,în cazuri grave ,protecția se asigură prin raporturi între autoritățile guvernamentaleale celor două state.

– Protecția contencioasă se exercită prin sesizarea instanțelor juridice,în formele și cu procedurile stabilite de dreptul internațional.

Protecția diplomatică nu este un drept al cetațeanului lezat ,ci un drept al statului său,care poate să o exercite sau nu,în raport cu propria sa apreciere .

În caz de rupere a relațiilor diplomatice Convenția de la Viena din anul 1961 precizează în art. 45 alineatul „c” ca „În caz de rupere a relațiilor diplomatice între doua state ,sau dacă o misiune este rechemată definitiv sau temporar,statul acreditar poate încredința protecția intereselor sale și ale resortisanților unui stat terț,acceptat de statul acreditar”.Potrivit acetui articol protecția diplomatică se poate încredința unui stat terț și asupra localurilor misiunii sale,cu bunurile ce se găsesc aici,precum și cu privire la arhive ,în caz de rupere a relațiilor diplomatice.

Trebuie menționat că,potrivit principiului suveranități teritoriale ,statul acreditant nu va invoca dreptul la protecție al cetățenilor săi,dacă aceștia au și cetățenia statului acreditar ,întrucât cetățenii nu pot invoca calitatea de străin în fața propriului stat ,chiar dacă mai au altă cetățenie.

Și,în sfârșit,protecția diplomatică intervine dacă au fost epuizate mijloacele de recurs interne promovate fie de parte,fie de consul; ca măsură intermediară,diplomatul poate ajuta resortisantul său,în vizitează la închisoare,îi allege un avocet etc .

Funcțiile misiunilor consulare

Funcțiile consulare reprezintă atributul pe care îl au oficiile consulare pentu a desfășura o anumită activitate ,aceea de a proteja drepturile și interesele cetățenilor statului trimițător și să contribuie la dezvoltarea armonioasă a relațiilor dintre cele două state.

În raport cu organele statului de reședintă, funcțiile consulare constituie o prerogativă și nu o obligație ,pentru că funcționarii consulari nu sunt ținuți a exercita funcția protectoare într-un caz anume ,ci li se recunoaște numai competența de a face acest lucru.În raport cu cetățenii și organele statului trimițător, aceste prerogative capătă forma unor obligații de serviciu, potrivit cu reglementările legale ale acestui stat.

Competențele și responsabilitățile sunt stabilite prin reglementările interne ale statului trimițător.Pentru ca postul consular să poată funcționa este nevoie de consințământul statului de reședință,astfel încât pe teritoriul unde numai jurisdicția statului de reședintă este aplicabilă să poată fi exercitate și atribuțiile funcționarilor consulari străini ai statului trimițător.

1.2.1 Funcțiile în materie de pașapoarte

Funcția de eliberare de pașapoarte este reglementată în toate convențiile internaționale bilaterale încheiate de țara noastră.Circulația cetățenilor români în străinătate este permisă doar cu documente de călătorie emise de către autoritățile competente ale statului român și în conformitate cu prevederile din acordurile internaționale la care România este parte.Potrivit legii noastre documentele de călatorie sunt: pașaportul simplu și titlul de călătorie ,pașaportul diplomatic și pașaportul de serviciu.

Oficiile consulare si Secțiile consulare din misiunile diplomatice ale României pot elibera titulul de călătorie cetățenilor romani care se află in străinătate care nu mai posedă un document de călătorie valabil pentru ca titularul să iși poată continua călătoria ori să se întoarcă în țară sau să își reglementeze șederea.Valabilitatea acestui act este de cel mult un an și încetează atunci cand titularul lui intră în România.Minorii care se află în strainătate neînsoțiți de părinți li se eliberează un titlu de călătorie cu scopul întoarcerii acestora în țară.

Legea nr. 123/2001 care privește regimul străinilor în România precizează atribuțiile pe care le au oficiile consulare si misiunile diplomatice pentru acordarea de vize de intrare în România.Vizele pe care acestea sunt competente să le atribuie la cerere sunt: viza diplomatică,simplă,de serviciu și de tranzit.Condițiile pentru acordarea de viză română sunt stabilite de Ministerul Afacerilor Externe,Ministerul de Interne și Ministerul de Finanțe.Un cetățean străin pentru a-și stabili domiciliu în România trebuie să depuna în străinătate cererile la oficiile consulare sau la misiunile diplomatice.

1.2.2 Funcțiile în materie de stare civilă

Atribuțiile oficiilor consulare și ale misiunilor noastre diplomatice ,în materie de stare civilă au la bază dispozițiile legale în vigoare și prevederile din convențiile consulare la care România este parte,de asemenea ,este avută în vedere și practica internațională.

Calitatea de ofițer al de stare civilă a funcționarului consular este consacrată în toate convențiile noastre consulare.Reglementările noastre convenționale au în vedere înregistrarea nașterilor și a deceselor și eliberarea certificatelor corespunzătoare,iar în ceea ce privește competența consulului privind oficierea căsătoriilor nu a fost recunoscută in toate convențiile .

Potrivit legii pot fi ofițeri de stare civilă numai șefii misiunilor diplomatice și ale oficiilor consulare de carieră care pot delega exercitarea acestor atribuții unuia dintre agenții diplomatici sau consulari.

În calitatea lor de șefi de misiune diplomatică și de oficiu consular care au funcția de ofițer de stare civilă aceștia raspund de întreaga activitate pe care o coordonează și pentru care dau aprobările de a se îndeplini anumite acte în situații speciale.

Se pot adresa misiunilor diplomatice și oficiilor consulare pentru înregistrarea de acte și fapte de stare civilă toți cetățenii romani care se află în străinătate.Acestea pot încheia căsătorii mixte ,între cetățeni români aflați în străinătate cu un cetățean străin iar acestea trebuie să fi în concordanța cu legislația statului în care sunt acreditate.

Actele de stare civilă întocmite la reprezentanțele române din străinătate se trimit oficial în țară,la sectorul 1 al municipiului București; actele de stare civilă înregistrare la oficiile de stare civilă locale din străinătate se transcriu în registrele de stare civilă române,cu avizul Ministerului de Interne,la cererea cetățenilor români după ce s-au întors în țară.Aceștia trebuie să facă cererea de transcriere a actului în termen de 6 luni de la întoarcerea lor în țară.

Pașaportul mortuar este și el un act de stare civilă care este menționat în reglementările internaționale care spun că acesta poate însoți numai cadavrele nu și urnele.Pentru eliberarea unui astfel de act sunt necesare următoarele acte: certificatul de deces,certificatul medical cu privire la cauza morții,din care să rezulte că nu sunt impedimente de natură sanitară cu privire la transportul internațional al cadavrului și dovada de înscriere a cadavrului.Dacă moartea s-a datorat unei boli infecțioase transportul nu este admis decât după un an de la deces iar sicriul trebuie să fie din zinc.

1.2.3 Funcțiile în materie jurisdicțională și de transmitere a actelor

În dreptul internațional contemporan și în legislația internă a statelor se recunoaște ca fiind una din funcțiile consulare, procurarea și transmirea de acte juridice și extrajuridice; într-o anumită măsură, mai redusă,este cunoscută și practica transmiterii și aceea a efectuării de comisii rogatorii de către funcționarii consulari. În ceea ce privește actele jurisdicționale practica este de-a dreptul contradictorie,pentru că, în timp ce unele state recunosc funcționarilor consular facultatea de a efectua acte de jurisdicție,grațioasă și chiar contengioasă,altele o exclude.

Potrivit Convenției europene care care privește funcțiile consulare aceasta precizează că ”funcționarii consular au dreptul în materie civilă și comercială,să notifice acte judiciare,să transmită acte extrajudiciare ori să execute comisii rogatorii la cererea tribunalelor statului trimițător în conformitate cu acordurile internționale în vigoare sau în lipsa acestor acorduri dacă statul de reședință nu se opune la acestea”.

Legea nr. 296/2001 care privește extrădarea enunță că cererea de extrădare se poate adresa Ministerului Justiției și pe cale diplomatică;si cererea de arestare provizorie în vederea extrădării se transmite Ministerului de Justiție.

1.2.4 Funcțiile consulare în legatură cu cetățenii domiciliați

sau aflați în străinătate

Printre cele mai variate și interesante ,dar și mai delicate atribuții ale funcționarului consular,sunt cele care pot fi grupate în categoria generală de servicii acordate cetățenilor.Activitățile consulare au desifut,ca principal destinatar,pe cetățeanul statului trimițător ,persoană fizică sau persoană juridical,de aceea și funcțiile consulare sunt,în principiu strâns legate de calitatea de cetățean al statului căruia-i aparține consulul .

În cadrul acestei funcții, oficiile consulare au următoarele atribuții referitoare la cetățenie și protejarea cetățeanului statului trimițător.

Atribuții care privesc cetățenia în care oficiile consulare realizează evidența cetățenilor proprii și organizează și desfășoară activități în rândul colectivităților cetățenilor proprii astfel rezolvând sau contribuind la soluționarea unor probleme de cetățenie.Astfel funcțiile consulului privind cetățenia sunt următoarele: verificări pe care consulul le face face atunci când anumite persoane trebuiesc înscrise în registrul consular al cetățenilor săi,eliberează certificate care atestă ca o anumită persoană are cetățenia statului său,primește declarații care privesc renunțarea sau dobândirea la cetățenie.

Ținerea evidenței cetățenilor săi se realizează prin înregistrarea consulară care constă într-o operațiune pe care o face oficiul consular de a întocmi o evidență care cuprinde numele si prenumele concetățenilor lui,împreună cu celelalte date necesare individualizării lor și în special ,locul unde pot fi găsiți și căile de stabilire și menținere a contactului.Pentru a crea premisa realizării acestei acțiuni de întocmire a evidenței,se prevede obligția corelativă pentru cetățeni de a se înmatricula la oficiul consular; în practica unor state înmatricularea apare ca o obligație sancționabilă sau nu,iar în practica altora înmatricularea are caracter facultativ.

Ținerea legăturii cu oficiul consular reprezintă legătura pe care consulul trebuie sa o aibă cu cetățenii săi,acestă asistența consulară constituindu-se prin faptul ca cetățenii statului trimițător au în orice moment dreptul de a comunica cu funcționari consulari competenți ,de a le face vizite la oficiul consular iar funcționarii consulari au dreptul de a le face vizite cetățenilor și de a comunica cu aceștia.

Desfășurarea de activități în rândul cetățenilor se realizează prin menținerea de raporturi frecvente și sistematice cu fiecare membru al circumscripției consulare,consulul trebuie să se informeze despre situația fiecărei persoane în parte ,ce preocupări personale au fiecare și din ce categorie socială fac parte.Consulul trebuie să câștige încrederea cetățenilor săi,să fie prezent la reuniunile colectivului și să ii primească în audiențe pentru a discuta cu el.

Acordarea asisteței și protecției consulare sunt cele mai importante îndatorii ale consulului în cadrul acestei funcții.

Protecția consulară constă în acțiunea pe care consulul este în drept să o desfășoare pe lângă autoritățile locale ale statului de reședință,în favoarea cetățenilor statului trimițător care locuiesc ori se găsesc ocazional în circumscripția sa consulară,în cazul în care autoritățile respective le-au aplicat un tratament neconform cu cel pe care îl datorau.

Dreptul de protecția este un drept al oficiilor consulare si nici o altă reprezentanță a statului trimițător nu poate exercita protecția consulară.Totalitatea acțiunilor care sunt desfășurate de funcționarii consulari sunt determinate de demersul consular si de dreptul la petiție consulară astfel recunoscâdu-se facultatea acestora de a se adresa instituțiilor competente din circumscripția consulară pentru a se plâge înpotriva abuzurilor asupra cetățenilor statului trimițător sau față de tratamentul de care au parte.

Asistența consulară reprezintă miezul funcției consulare ,ea constând în ansamblul de activități prestate în favoarea cetățenilor care,în funcție de situație în care se află pe teritoriul statului de reședință au nevoie de o îndrumare și de sprijin pentru ași rezolva problema cu care sunt confruntați și de a căror survenire nu pot fi învinuite și autoritățile locale.

Chiar dacă consulul este înputernicit de convențiile internaționale și de regulamentele interne sa facă acte de reprezentare în numele cetățenilor sai, nu ne aflam în baza unei reprezentări de drept comun când vorbim despre un mandat ,chiar dacă se produc unele efecte ale acestei instituții ,raportul se stabilește între un organ de stat și cetățeanul în favoarea căruia are loc prestația,deci vorbim despre un raport de drept public.

1.2.5 Funcțiile în materie notarială

Activitatea consulului în materie notarială are ca scop conferirea incontenstabilității înscrisurilor care au însemnătate juridică, atestând existența unor raporturi juridice care au rol în activitatea economică și în existența oamenilor.Activitatea notarială este reglementată atat în normele dreptului internațional cât și de normele dreptului intern ale statului trimițător.

Atribuțiile notariale pot fi îndeplinite de funcționarul consular la sediul acestora,la bordul navelor sau aeronavelor sub pavilion românesc sau la domiciliu cetățenilor români iar dacă prin convențiile international se stabilește un alt loc ,actele pot fi încheiate și acolo.

Competența notarială a consulatelor este limitată în principiu la cetățenii statului trimițător,indiferent de statul în care actul urmează sa iși producă efectele.

Activitatea notarială a oficiilor consulare constă în următoarele operațiuni notariale:

– redactarea de înscrisuri în vederea autentificării lor sau legalizarea semnăturii părții;

– autentificarea înscrisurilor;

– legalizarea sigiliilor și semnăturilor;

– darea de data certă înscrisurilor prezentate de părți;

– certificarea unor fapte;

– legalizarea de copii de pe înscrisuri;

– efectuarea și legalizarea traducerilor;

– primirea în depozit a înscrisurilor și a documentelor prezentate de părți;

– eliberarea de duplicate după actele notariale;

În ceea ce privește competența teritorială, observăm că aceasta este limitată la teritoriul în care oficiul consular își exercită funcțiile; domiciliul sau reședința persoanei nu având relevanță.

1.2.6 Funcțiile în materie succesorală

Una dintre cele mai vechi și importante funcții consulare,este și aceea cu privire la succesiuni.

Statele caută să reglementeze transmisiunea bunurilor,porning de la propriile lor interese economice și politice în acest domeniu; își rezervă dreptul de a controla și a asigura împărțirea bunurilor și drepturilor, în conformitate cu legile și politica urmată de ele în materie de bunuri,observând totodată și necesitatea de a tine seama de voința expresă sau prezumată a defunctului,precum și de interesul familiei acestuia.

În materie de succesiuni fucționarul consular poate interveni pe lângă autoritățile statului după următoarele criterii:

– criterii referitoare la defunct: dacă decesul defunctului a survenit pe teritoriul statului de reședință, succesiunea se deschide pe teritoriul acestui stat nefiind necesară calitatea de cetățean al defunctului.

-criterii referitoare la succesori: aceștia trebuie sa aiba cetățenia statului trimițător.

-criterii referitoare la sfera actelor îndeplinite:acest criteriu trebuie să aibă ca scop apărare intereselor persoanelor care vin la succesiune.

O problemă importantă este aceea care privește competența consulului în materie succesorală nefiind clar dacă acesta are un caracter principal și exclusiv sau subsidiar și complementar, astfel se ajunge la concluzia că fiecare stat își limitează posibilitățile consulului de a interveni în cauze succesorale.

Capitolul II. Imunitățile si privilegiile diplomatice

Există un principiu general și de nestrămutat de drept, potrivit căruia un stat își exercită suveranitatea asupra tuturor persoanelor – inclusiv asupra străinilor și a bunurilor care se află pe teritoriul său și nici o activitate nu se poate desfășura pe acest teritoriu, fără permisiunea sau controlul său. Dar în asemenea condiții, o misiune diplomatică nu și-ar mai putea exercita funcțiile și nici justifica existența ei; ca atare, trebuie să i se creeze ei și membrilor ei, minimul necesar de condiții – acele imunități, privilegii și facilități care alcătuiesc ceea ce în mod curent se înțelege prin “statut diplomatic”; acest tratament special are ca efect să scoată misiunea și pe membrii ei de sub autoritatea și competența judiciară a statului acreditar .

Obligațiile statului acreditor de a asigura securitatea personală diplomaților și de a-i excepta de la urmărirea penală, sunt esențiale și inerente caracterului reprezentativ al trimisului diplomatic și funcțiilor sale; ei trebuie să fie liberi de orice intervenție din partea unui alt stat decât cel propriu.

Regulile privind imunitatea și privilegiile diplomatice au apărut ca norme ale Dreptului internațional cutumiar, cu toate acestea, chiar și după codificarea de la Viena a Dreptului diplomatic, Dreptul internațional cutumiar, continuă să guverneze domeniile care nu au fost în mod expres acoperite de Convenție, precum și relațiile dintre statele care nu sunt părți la această convenție.

Normele referitoare la imunitatea diplomatică sunt printre cele mai vechi norme din întregul Drept internațional, ele afirmâdu-se prin obiceiuri general practicate de totți membrii comunității internaționale. Regula cutumiară de Drept internațional cu privire la acordarea de drepturi și imunități are o orgine îndepărtată în istorie și este tot atât de veche, ca și diplomația însăși.

Convenția de codificare a Dreptului diplomatic din 1961 a avut un dublu efect în ceea ce privește imunitățile și privilegiile diplomatice, pe de o partea Convenția a dat o bază convențională întregii materii privind statutul diplomatic precizând regulile existente și oferind soluții în probleme controversate și pe de o parte codificarea a reflectat și tendința recentă de restrângere a imunităților, fundamentându-le pe criteriul funcțional.

În cadrul Dreptului diplomatic, instituția imunităților, privilegiilor și facilităților diplomatice ocupă un rol central, constituind garanția activității diplomatice, neacordarea de imunități și privilegii care să creeze agenților diplomatici acea condiție juridică de natură să le asigure libertatea deplină și securitatea necesară, exercitarea funcțiilor de către aceștia nu ar avea loc.

Prin noțiunea de imunitate diplomatică se întelege, scutirea de care se bucură organele diplomatice de la sarcinile și obligațiile care în mod normal sunt respecte de către cetățenii sau străini care se află pe teritoriul acelui stat.

Privilegiile diplomatice, sunt de asemenea un tratament special datorat agenților diplomatici în legătură cu unele facilități determinate de prestații speciale și se exprimă în acordarea de către statul de reședință a unor înlesniri excepționale și care au un conținut, în principal pozitiv.

În legătură cu imunitățile, privilegiile și facilitățile s-au formulat mai multe teorii care să poată justifica ce anume poate opri jurisdicția teritorială statală atunci când vine vorba de misiunile diplomatice și membrii săi.

Cu privire la fundamentarea teoretică a imunităților diplomatice au existat trei teorii care au variat de la o epocă istorică la alta: teoria extrateritorialității, teoria reprezentării și teoria funcției.

Teoria extrateritorialității a apărut în secolul al XVII-lea și a fost cea mai importantă teorie care a existat de-a lungul secolului al XVII-lea până în secolul XX. Conform acestei teorii persoanele, locuința și bunurile anumitor organe de stat străine care se aflau pe teritoriul statului în care materialmente faceau parte, se aflau pe teritoriul statului de caruia aparțineau.

Această teorie, care a constituit concepția dominantă pentru o perioadă considerabilă de timp, atât în doctrină cât și în deciziile judiciare, a fost serios criticată și în general discreditată, fiind astfel și abandonată.

O altă teorie care a fost pusă la baza imunităților și privilegiilor diplomatice, este aceea a “caracterului reprezentativ” al trimisului diplomatic sau aceea a substituirii de suveranitate . Conform acestei teorii, agentul diplomatic, ca reprezentant al unui stat suveran, se substituie statului trimițător și deci, imunitatea unui diplomat ar fi imunitatea suveranului său, care i-a fost transferată. Diplomatul îl reprezintă pe suveran, este agentul acestuia, iar statul primitor este obligat să trateze trimisul întru-un mod corespunzător , ținând seama de caracterul lui de reprezentativ.

Nici această teorie nu poate fi susținută în timpurile moderne deoarece diplomații nu reprezintă pe șeful de stat, ci reprezintă statul a cărui politică o urmează.

Conform teoriei funcționale, tendința modernă este să se acorde imunități și privilegii unui trimis, pe baza “necesității funcționale”, adică imunitățile sunt acordate diplomaților pentru că aceștia nu ar putea să-și exercite funcțiile lor în mod deplin, decât dacă se bucură de asemenea imunități. Această teorie a fost denumită și teoria serviciului public (fundamentul privilegiilor și imunităților diplomatice constând în scopul urmărit de misiune).

Apare evident faptul că, dacă agenții diplomatici ar fi supuși, în mod obișnuit, intervenției legale și politice din partea statului acreditar sau a indivizilor și astfel, ar deveni, mai mult sau mai puțin, dependenți de bunăvoința guvernului statului în care sunt acreditați, ei ar fi influențați de considerente de securitate și confort, într-un grad care i-ar împiedica materialmente să-și exercite funcțiile în modul cuvenit.

Această teorie funcțională fiind larg admisă în doctrină și acceptată în jurisprudență și practică, a ajuns să fie și consacrată în preambulul Convenției de la Viena din anul 1961.

2.1 Imunitățile și privilegiile misiuni diplomatice

2.1.1 Imunitatea misiunii diplomatice

Imunitatea de jurisdicție nu este menționată expres în Convenția de la Viena din anul 1961 și nici în convenția de la Havana. Doctrina a tratat imunitatea de jurisdicție a misiunii diplomatice ca un corolar al imunității statului, în numele și pentru care acționează reprezentanța sa în străinătate. Misiunea diplomatică nu este altceva decât un organ al statului acreditant ,iar actele care ar putea fi imputate ei sunt de fapt actele statului.

Actele interne și actele în raport cu propriul stat nu sunt acte care pot intra sub incidența imunitați de jurisdicție deoarece aceste acte nu sunt de competența statului acreditar. Misiunea diplomatică se bucură doar de imunitate civilă și administrative,cea penală neputând intrând în discuție

Pentru o mai buna determinare a imunității de jurisdicție a misiunii diplomatice în doctrină s-a făcut o distincție referitoare la categoriile de acte care pot fi exercitate în cadrul misiunii.

Potrivit doctrinei misiunea diplomatică se bucura de imunitate de jurisdicție pentru actele îndeplinite official, în numele și din însărcinarea statului acreditant,cum ar fi încheierea unui accord,introducerea unei note de protest,demersuri oficiale etc., chiar dacă acestea nu sunt acțiuni ale statului,ci ale misiunii însăși,fiind supuse normelor dreptului internațional; limita acestor acțiuni este data de normele dreptului internațional și dacă, teoretic, o ambasadă ar acționa împotriva statului acreditar, încălcând normele de drept ale acestuia,competența nu este a tribunalelor locale ,care judecă dupa legile interne ,ci ar atrage răspunderea international a statului acreditant, dacă statul lezat ar sesiza,eventual,un tribunal internațional.

O a doua categorie de acte ale misiunii diplomatice sunt cele care țin de ordinea juridical internă a statului acreditant,deci acte pe care le îndeplinește nu esențialmente în calitatea sa de organ diplomatic ,ci în calitatea sa de organ de stat .Un exemplu de astfel de acte ar fi concedierea unui funcționar,probleme privind relațiile de muncă. Asemenea acte nu fac parte din ordinea juridical a statului acreditar,ci se află exclusiv în sfera ordinii judiciare a statului acreditant.

A treia categorie de acte ce beneficiază de imunitate de jurisdicție a misiunii diplomatice sunt actele care țin de ordinea juridică internă a statului acreditar.Aici vorbim despre actele inerente multiplelor raporturi juridice pe care statul,al cărui organ este misiunea diplomtică,le poate face acționând iure privati,ca orice subiect al ordinii juridice interne a statului în care a fost acreditată misiunea diplomatică respectivă.În categoria acestor acte avem: contractele de muncă încheiate cu membrii ai personalului tehnico-administrativ și ai personalului de serviciu, contractele de cumpărare a autovehiculelor, contractele pentru procurarea unor materiale sau servicii, contractele pentru repararea clădirii sau renovarea mobilierului, etc.

În afară de răspunderea izvorâtă din contracte, misiunea poate fi responsabilă și pentru fapte cauzatoare de prejudiciu, adică o raspundere excontractuală,spre exemplu un accident.

Remarcăm ca aceste acte intră în sfera dreptului intern al statului acreditar efectele acestora producându-se în cadrul ordinii juridice acestui stat,în privința unor asemenea acte nu mai există nici o îndoială cât privește actiunea tribunalelor locale.Se ridică însă o problemă cum poate fi neutralizată acțiunea tribunalelor locale care în mod normal sunt competente și de vreme ce numai aceste acte cad sub incidența legilor statului acreditar,numai cu privire la acestea,se pune problema acordării imunității de jurisdicție.Rolul acesteia din urmă este de a exclude urmărirea în justiție sau supunerea la măsuri de executare a misiunii diplomatice.

În cazul în care o persoană este lezată într-un drept al sau de către activitatea misiunii diplomatice, își poate apăra drepturile atinse prin următoarele mijloace: intentarea unei acțiuni la instanțele judecătorești din statul acreditant; posibilitatea de a se adresa propriului guvern pentru a cere protecție diplomatică, includerea în contractul respectiv a unei clauze de arbitraj, a cărei soluție să fie executată pe o bază amiabilă.

În literaturii de specialitate întâlnim și inumitatea de executare a misiunii diplomatice care își gasește fundamental în Convenția de la Viena din anul 1961 în art.22 alineatul 3 care prevede că nu pot fi “nu pot fi sechestrate sau să se ia alte măsuri executorii asupra localurilor,mobilierului și a celorlalte bunuri care se găsesc acolo,precum și asupra mijloacelor de transport”.

Potrivit practicii și doctrinei dominante, imunitatea de executare este chiar mai puternică decât imunitatea de jurisdicție. La baza aceste afirmații stau câteva considerente de mare importanță. A pronunța o hotărâre de condamnare este grav, dar mult mai gravă este folosirea constrângerii pentru executarea acelei hotărâri, deoarece aceasta aduce o atingere directă intereselor fundamentale ale statului pe care misiunea diplomatică îl reprezintă. În cazul misiunii diplomatice, măsura de executare a bunurilor este blocată și de inviolabilitate de care beneficiază în privința bunurilor sale, iar ignorarea acesteia ar constitui un act ilicit care angajează responsabilitatea internațională a statului acreditar.

2.1.2 Inviolabilitatea misiunii diplomatice

Inviolabilitatea misiunii diplomatice mai este cunoscută și sub denumirea de „imunitate de constrângere”, implicând obligația statului de reședință de a se abține de la orice acțiune de constrângere față de misiunea diplomatică. Statul acrediatar trebuie să acorde o protecție specială misiunii diplomatice care își desfășoară activitatea pe teritoriul său, în sensul de a nu permite funcționarilor si agenților săi pătrunderea și îndeplinirea oricărui act de autoritate (arest, percheziție, sechestru etc.) în incinta localurilor misiunii. Articolul 1, paragraful i, din Convenția de la Viena din 1961 definește noțiunea de „localuri ale misiunii”, în care se includ nu numai clădirile, dar și terenul aferent. Tot în Convenția de la Viena în art. 22 se precizează clar întinderea inviolabilității misiunii diplomatice.după cum urmează:

– “Localurile misiunii sunt inviolabile.Nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consințământul șefului misiunii”.

– „Statul acreditar are obligația specială de a lua toate măsurile potrivite pentru a înpiedica invadarea sau deteriorarea localurilor misiunii,tulburarea liniștii misiunii sau micșorarea demnității acesteia”.

– „Localurile misiunii,mobilierul lor și celelalte obiecte care se găsesc acolo,precum și mijloacele de transport ale misiunii,nu pot face obiectul nici unei percheziții,rechiziții,sechestru sau măsuri executorii”.

Sediul misiunii diplomatice este inviolabil și atunci cand unei persoane îi este acordat azil politic chiar dacă între statul acreditant și statul acreditar nu există nici o convenție semnată în acest scop.

În cazul în care există o amenințare la adresa sediului misiunii,statul acreditar trebuie să ia o serie de masuri pentru a o proteja în mod efectiv și ar asigura-o împotriva oricaror măsuri sau acțiuni care i-ar împiedica exercitarea funcțiilor prin mobilizarea forțelor poliției și a celorlalte forțe de menținere a ordinii.Chiar dacă a avut loc pătrunderea unor persoane străine în sediul misiunii diplomatice autoritățile statului acreditar nu pot interveni decât la cererea sau cu acordul șefului misiunii pentru scoaterea intrușilor.

Convenția de la Viena a consacrat principiul inviolabilității absolute a localurilor misiunii,prin acest principiu constatăm că inviolabilitatea se referă la sediul misiunii diplomatice deci la: imobile sau părți din imobile folosite pentru nevoile misiunii,clădiri,terenul pe care sunt situate și pe care le înconjoară,precum și alte dependințe,inclusiv grădini,garajul și locul de parcare.

Inviolabilitatea localurilor misiunii este recunoscută de statul acreditar odată ce notoficarea facută de autoritățile statului acreditant ajunge la statul acreditar,inviolabilitatea durând atât cât durează și afecțiunea.În caz de rupere a relațiilor diplomatice sau dacă misiunea este chemată definit în țară sau temporar statul acreditar este ținut să protejeze localurile misiunii precum și bunurile și arhivele sale.

Prin faptul că localurile misiunii diplomatice se află sub jurisdicția statului primitor,chiar dacă acestea se bucură de inviolabilitate ,rezultă ca orice act sau fapt juridic care s-ar produce (naștere,căsătorie,deces etc.) constituie un eveniment care a avut loc pe teritoriul statului acreditar; actele și faptele îndeplinite în incinta localurilor misiunii sunt din toate punctele de vedere,acte și fapte petrecute pe teritoriul statului acreditar.Dacă a fost comisă o infracțiune în incinta misiunii diplomatice ,acesta nu este o infracțiune săvârșită pe teritoriul statului acreditant,ci al statului acreditar și ca atare este sancționată de legea penală a acestuia; autorul unei infracțiuni care se refugiază în localul misiunii nu iese de pe teritoriul statului acreditar ,iar misiunea este ținută să-l predea autorităților acestui stat fără procedura de extrădare.

Cu privire la respectarea obligației de a asigura iviolabilitatea localurilor misiunii diplomatice, autoritățile statului acreditar pot lua unele măsuri de ordin legislativ ce pot incrimina faptele care încalcă principiul inviolabilității.

A.Inviolabilitatea arhivelor

Inviolabilitatea arhivelor diplomatice este reglementată în Convenția de la Viena din anul 1961 în art. 24 care spune că “ arhivele și documentele misiunii sunt inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar afla”.

Asigurarea arhivelor diplomatice care nu sunt cunoscute de statul acreditar prezintă o importanță deosebită pentru funcționarea misiunii diplomatice iar confidențialitatea lor trebuie să română garantată.

Inviolabilitatea arhivelor diplomatice este absolută ea nu poate fi încălcată în nici un caz și în nici un pretext , supravețuiește chiar și stării de razboi sau în cazul ruperii relațiilor diplomatice ,importanța asigurării confidențialității este așa mare încât de obicei membri misiunilor diplomatice când parăsesc sediul misiunii procedează la distrugerea ei.

B.Inviolabilitatea corespondenței diplomatice

Inviolabilitatea corespondenței diplomatice decurge din obligația statului acreditar de a asigura libera funcționare a misiunii diplomatice; ea constă în îndatorirea statului acreditar, nu numai de a asigura reprezentantului diplomatic libertatea de corespondență,ci și de a se abține de la exercitarea oricărui control asupra conținutului corespondenței expediate de misiune sau care vine de la misiune, când asemenea corespondență poartă vizibil indicația asupra provenienței sau a destinației ei la misiune.

2.1.3 Privilegiile misiunii diplomatice

A.Libertatea de comunicare

Pentru desfășurarea acțiunilor sale misiunea diplomatică își desfășoară activitatea pe baza instrucțiunilor primite de la Ministerul Afacerilor Externe, în același timp întocmind rapoarte și trimițând informații în țară.În scopul îndeplinirii activitățiilor ce îi revin,misiunea diplomatică trebuie să comunice frecvent cu guvernul său,iar corespondența acesteia, care are un character cu totul delicat,trebuie să I se asigure un maxim de confidențialitate. Pentru ca acestă activitate de comunicare să poată fi realizată în condiții corespunzătoare ,mijloacele de comunicare ale misiunii trebuie să se bucure de securitate deplină, altfel activitatea misiunii ar putea fi compromisă iar realizarea funcțiilor ar putea fi zădărnicite.

Drept urmare ,statul acreditar are o dublă îndatorire .În primul rând trebuie să pună la dispoziția misiunii facilități pentru corespondență,constând în acordarea de adresă telegrafică convențională,un tarif special, prioritate specială pentru telegramele trimise sau primite și instalarea și funcționarea unei linii telefonice secrete pentru misiune.În al doilea rând statul acreditar trebuie să asigure secretul corespondenței misiunii, adică să prevină deschiderea corespondenței de către autoritățile sale și să nu fie folosită ca probă în instanțele de judecată ale statului acreditar.

Convenția de la Viena din anul 1961 ocrotește în art.27 alineatul 1libertatea de comunicare dintre misiunea diplomatică si statul acreditant precizând că “ Statul acreditar permite și ocrotește comunicarea liberă a misiunii în orice scopuri oficiale.Pentru a comunica cu guvernul,precum și cu celelalte misiuni și consulate ale statului acreditant ,oriunde se găsesc acestea , misiunea poate folosi toate mijloacele de comunicare potrivite ,inclusiv curierii diplomatici și mesajele în cod sau cifrate.Totuși misiunea nu poate instala și utiliza un post de radio-emisie decât cu asentimentul statului acreditar”.

Menționăm că nevoia misiunii de comunicare a fost întotdeauna recunoscută dar nu și respectată în mod constant .

B.Libertatea de mișcare

Convenția de la Viena din anul 1961 în art. 26 precizează că “Sub rezerva legilor și regulamentelor sale referitoare la zonele în care accesul este interzis sau reglementat din motive de securitate națională, statul acreditar asigură libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său tuturor membrilor misiunii” .

Dreptul unui trimis,de a circula liber pe teritoriul statului acreditar este o condiție esențială pentru funcționarea efectivă a misiunii deoarece presupune posibilitatea pentru agentul diplomatic de a se deplasa liber pe teritoriul acestui stat acesta trebuind să acționeze în direcția realizării unei bune întelegeri între state ,iar pentru a-și aduce efectiv contribuția la dezvoltarea relațiilor de colaborare ,trebuie să aibă contacte și să se familiarizeze cu diversele regiuni ale țării de reședință.

Statul acreditar are obligația de a asigura securitatea persoanei agentului diplomatic dar din rațiuni de securitate acesta poate introduce restricții în materie de deplasare dacă acesta consideră că nu poate garanta securitatea pe care o datorează. Admitem că pot exista anumite zone în care domnește dezordinea ca urmare a instabilității politice sau a unor tulburări civile ori alte zone care pot fi închise pentru orice persoană în interesul securității naționale.

C.Privilegii de ordin vamal

Misiunea diplomatică și agenții diplomatici sunt scutiți de drepturile de vamă care se percep cu ocazia importului de bunuri.Această regulă, prin care se aprobă scutirea în materia drepturilor de vamă, s-a spus că nu se bazează pe o obligație, ci pe curtoazia internațională și principiul reciprocității.

Convenția de la Viena din anul 1961 a reglementat aceste privilegii de ordin vamal și a stabilit obligația de a scuti, în anumite limite misiunile și agenții diplomatici de la plata acestor taxe vamale de catre statul acreditar.

Art. 36 din Convenție prevede în alineatul 1:”Potrivit dispozițiilor legale și regulamentare pe care le poate adopta,statul acreditar acordă intrarea și scutirea de plata drepturilor de vamă, taxelor și altor drepturi conexe, altele decât cheltuielile de depozitare, de transport și cheltuielile aferente unor servicii similar, pentru:

a)obiectele destinate uzului oficial al misiunii;

b)obiectele destinate uzului personal al agentului diplomatic sau al membrilor familiei sale,care fac parte din gospodăria sa, inclusiv efectele destinate instalării sale.Alineatul 2. Agentul diplomatic este scutit de controlul bagajului său personal, afară de cazul că ar exista motive serioase să se creadă că acesta conține obiecte care nu beneficiază de scutirile menționate la paragraful 1din prezentul articol, sau obiecte al căror import sau export este interzis de legislația sau supus regulamentelor de carantină ale statului acreditar.În asemenea caz ,controlul nu trebuie să se facă decât în prezența agentului diplomatic sau a reprezentantului său autorizat”.

Indroducerea sau scoaterea din țară a bunurilor neînsoțite este permisă în baza cererii misiunii diplomatice, semnată de șeful acesteia și a listei specificative avizată de Ministerul Afacerilor Externe.

Pentru bagajele însoțite de titulari, scoaterea sau introducerea în țară este permisă și fără prezentarea listei specificative și a cererii.

În România deși acordarea de beneficii vamale are la bază idee de reciprocitate legiuitorul roman o subliniază ca regulă fundamental, fiind vorba în acest caz de o reciprocitate materială.

D)Dreptul de a arbora drapelul national

Dreptul de a arbora drapelul național nu a fost unanim recunoscut ,dar odată cu reglementarea sa în Convenția de la Viena acesta a fost recunoscut, dar s-a menționat că acest drept nu trebuie considerat ca fiind unul absolut ,iar exercitarea lui trebuie să țină seama de practica și regulile locale.

Convenția în art. 20 precizează că: “Misiunea și șeful său au dreptul să arboreze drapelul și să pună stema statului acreditant pe localurile misiunii,inclusiv reședința șefului de misiune și pe mijloacele de transport ale acestuia”.

2.2 Imunități și privilegii ale personalului

misiunii diplomatice

2.2.1 Imunitatea agentului diplomatic

A)Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic

Convenția de la Viena din anul 1961 stipulează în art. 31 că “agentul diplomatic se bucură de imunitate de jurisdicție penală a statului acreditar.El se bucură, de asemenea, de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă”.

În doctrină, s-a spus că imunitatea nu ar acoperi întreaga activitate a agentului diplomatic și în acest scop s-a propus o distincție dintre diferitele categorii de activități ale acestuia.

O primă distincție se face între actele pe care le face ca organ al statului acreditar și actele pe care le săvârșește ca simplu individ.La rândul lor aceste acte au fost împărțite în:

– acte care sunt îndeplinite ,în calitatea sa de organ al statului ca subiect de drept internațional (un protest diplomatic, o notificare diplomatică, încheierea unui acord și actele pe care le îndeplinește cu ocazia negocierilor diplomatice)

– acte pe care le îndeplinește în străinătate ca organ al statului de apartenență (oficierea unei căsătorii, eliberarea unei vize, întocmirea unui raport către guvernul său)

– acte relative la raporturile juridice care se stabilesc în cadrul dreptului intern al statului acreditar (contractul de locațiune referitor la clădirea în care se află sediul misiunii,contracte prin care se procură diferite servicii și articole necesare misiunii).

Referitor la sfera beneficiarilor, imunitatea de jurisdicție pentru actele îndeplinite în calitate oficială este recunosută pentru statul de reședință, tuturor membrilor misiunii diplomatice, indiferent dacă este vorba de agenții diplomatici,personalul administrativ și tehnic sau personalul de serviciu.

Cu privire la întinderea în timp a imunității de jurisdicție, este acceptat principiul care vizează actele pe care agentul diplomatic le-a săvârșit în timpul cât a fost acreditat în statul acreditar.

B)Imunitatea de la jurisdicția penală

Agentul diplomatic se bucură de imunitate de la jurisdicția penală, care este absolută și acoperă atat actele oficiale ale acestuia, cât și actele sale private. Cea mai veche normă cu privire la exceptarea ambasadorului de la jurisdicția penală a fost formulată pe la finele secolului al XVI-lea. Prin urmare agentul diplomatic dacă comite o infracțiune acesta este exceptat de la jurisdicția penală a statului acreditar și nu poate fi urmărit în fața instanțelor penale, ori inportunat de vreo autoritate judiciară sau de poliția statului acreditar; intr-o asemenea situație statul acreditar trebuie să se limiteze la a atrage atenția statului acreditant și de a-i cere rechemarea sau eventual,condamnarea lui, dar nu-l poate trimite el în judecată.

Imunitatea de jurisdicție penală apare ca o regulă necesară, pentru a evita atingerea adusă libertății diplomatice prin acțiunea procedurilor penale, promovată în mod constant de către guverne și în practica tribunalelor, ea este de maximă importanță pentru agentul diplomatic și ocupa în cadrul sistemului de imunități, privilegii și facilități un loc central.

În materie penală acestă imunitate a agentului diplomatic este cea mai completă și absolută ea aplicându-se atât pentru actelor săvârșite în exercitarea funcțiilor diplomatice cât și pentru actele sale private, indiferent cât de gravă ar fi fapta penală săvârșită, instanțele locale ale statului acreditant nu pot judeca sau pedepsi agentul diplomatic.

Imunitatea unui agent diplomatic de la jurisdicția penală a statului acreditar este recunoscută, chiar și în anumite cazuri extreme , cum ar fi: complotarea împotriva securității statului acreditar sau a membrilor guvernului său sau în caz de spionajm când răspunderea în mod neîndoelnic este dovedită.

Conduita trimisului diplomatic trebuie să fie în armonie cu ordinea internă a statului acreditar, el trebuind să se conformeze în mod voluntar cu comandamentele și indicațiile dreptului local, altfel acesta poate face obiectul măsurilor de expulzare.

Imunitatea de jurisdicție a agentului diplomatic în statul acreditar nu îl poate scuti pe acesta de jurisdicția statului său deoarece legile penale ale majorității statelor împuternices instanțele să judece și să pedepsească pe cetățenii lor care au comis infracțiuni în străinătate.

Trimisul diplomatic este exceptat de la regulile de politețe ale statului acreditar,cele mai frecvente încălcări ale acesteia sunt cele care privesc parcarea autovehiculelor.Deoarece respectarea regulilor de circulație în majoritatea orașelor lumii este esențială pentru ordinea și securitatea populației, autoritățile locale pot informa șeful misiunii despre cazurile în care se încalcă aceste reguli, din partea membrilor misiunii.

B)Imunitatea de la jurisdicția civilă

Imunitatea de la jurisdicția civilă a agentului diplomatic a apărut târziu în practica statelor, pe la sfârșitul secolului XVII și,fiind contestată în acele timpuri de doctrină, unele țări au inclus-o în legile interne ca Anglia și Olanda

Această imunitatea este într-un anumit sens privilegiul cel mai important de care se bucură un agent diplomatic, datorită numărului mare de situații în care agentul diplomatic ar putea fi adus în fața instanțelor locale, în condițiile în care acestă imunitate îi este necesară spre a-i permite să-și îndeplinească în mod nestingherit, funcțiile; imunitatea de la jurisdicția civilă este, sub acest aspect, foarte largă.

În privința actelor, în doctrină s-a propus sper a se face o distrincție între actele săvârșite în exercitarea funcțiilor și actele săvârșite în nume propriu, urmând ca imunitatea sa îi fie acordată agentului diplomatic doar pentru actele din prima categorie iar pentru celelalte sa îi fie negată.

Acțiunile civile intentate împotriva unui agent diplomatic, trebuiesc adresate instanțelor judecătorești ale statului căruia îi aparține agentul, ori să determine intervenția diplomatică a guvernului propriu, pentru a exercita ori pentru a transmite cererea către acesta din urmă.

Convenția este văzută ca o soluție de compromis atunci când se aduce în vedere persoanele care beneficiază de imunitatate de la jurisdicția civilă, astfel aceasta face o diferențiere între persoanele privilegiate (membrii familiei, membri personalului administrativ și tehnic al misiunii, membrii personalului de serviciu al misiunii, oameni de serviciu particulari ai misiunii).

C)Imunitatea de la jurisdicția administrativă

Imunitatea de la jurisdicția administrativă este redată confuz de articolul 31 al Convenției de la Viena din anul 1961, întrucât o acțiune administrativă nu va fi legată de immobile, succesiuni sau veniturile particulare ale diplomaților, așa cum prevede articolul menționat. Imunitatea de jurisdicție este față de faptele care au caracter administrative, în cazul în care tribunalele ar fi competente să judece și să le sancționeze contravențional; agentul diplomatic nu este supus nici măsurilor administrative cu caracter nejurisdicțional, cum ar fi ridicarea permisului de conducere, amenzi pentru parcarea nepermisă.

Agentul diplomatic dacă este chemat să depună marturie, poate refuza în temeiul art. 31 al Convenției de la Viena care precizează în paragraful 2 că “Agentul diplomatic nu este obligat să depună marturie” . În contextul aflării adevarului refuzul nejustificat al unui diplomat de a depune mărturie ar fi lipsit de rațiune, deoarece declarația unui martor este indispensabilă pentru un proces.

D)Imunitatea de executare

Se referă la bunurile pe care agentul diplomatic le posedă, în numele său ori în numele misiunii, fiind necesare îndeplinirii atribuțiilor sale și care nu pot face obiectul vreunei măsuri de sechestrare judiciară sau administrativă. Chiar dacă un agent diplomatic ar renunța la imunitate și s-ar pune sub jurisdicția locală, acestă renunțare nu este suficientă pentru a autoriza instanțele sau autoritățile executive să procedeze la executarea unei hotărâri care a fost dată împotriva lui.

Dacă un agent diplomatic a pierdut într-o actiune în care renunțase la imunitate de jurisdicție, iar hotărârea se dă împotriva lui, nu vor putea fi luate măsuri, decât dacă el renuntă și la imunitatea de executare, pentru că, în afară de renunțarea la imunitatea de jurisdicție, trebuie să existe și o renunțare separată la imunitatea de executare.

Renunțarea la imunitatea de executare trebuie facută în mod expres cu privire la acțiunea de executare, astfel autoritățile nu au jurisdicție asupra problemei.

2.2.2 Inviolabilitatea agentului diplomatic

Acestă inviolabilitate cuprinde două forme: una când vorbim despre inviolabilitatea personală care constă în intanginbilitatea absolută a persoanei agentului diplomatic și care cuprinde viața, liberatea,onoarea sa iar cealaltă când vorbim despre inviolabilitatea reședinței acestuia, a mijloacelor sale de transport și a corespondenței sale și în general tot ce este necesar exercitării funcțiilor sale

A)Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic

Convenția de la Viena din anul 1961 precizează în art. 29 “ Persoana agentului diplomatic este inviolabilă.El nu poate fi supus nici unei forme de arestare sau detențiune.Statul acreditar îl tratează cu respectful care i se cuvine și își ia toate măsurile corepunzătoare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității sale”.

Obligația statului acreditar de a excepta pe reprezentantul diplomatic și bunurile sale de la orice măsură coercitivă din partea autorităților locale constituie o normă internaționlă generală.

Inviolabilitatea personală a agentului diplomatic constă, pe de o parte, în obligația cu caracter negativ a statului acreditar de a se abține în luare de măsuri de constrângere (arestarea, reținerea, percheziționarea etc.), iar, pe de altă parte, în obligația pozitivă a statului respectiv de a asigura diplomatului străin, prin prevederi adecvate de poliție, norme penale și alte măsuri corespunzătoare, o protecție specială contra oricărei ofense posibile fie materiale, fie morale.

Statul acreditar este obligat să asigure un grad de protecție mai ridicat agentului diplomatic , decât ceea ce este acordat unei persoane private, de aici decurge și obligația statului acreditar de a lua toate măsurile necesare pentru asigurarea inviolabilității agentului diplomatic.

Autoritățile statului acreditar trebuie să se abțină de la orice amenințare adresată agentului diplomatic iar inviolabilitatea acestuia trebuie protejată și contra violențelor morale de genul atacurilor în presă sau defăimării.

Reputația agentului diplomatic este de asemenea protejată astfel că persoana care îl defăimează trebuie să fie urmarită în justiție .

Organele polițienești pot lua măsuri pentru a împiedica comiterea actelor delictuale chiar dacă statul acreditar este obligat să nu ia măsuri de constrângere față de agentul diplomatic. Orice arestare abuzivă antrenează raspunderea internaționlă a statului acreditar, astfel acesta trebuie să își motiveze actul și să facă dovada culpabilității agentului diplomatic. Pentru a nu folosi constrângerea statul acreditar poate recurge la procedura de declarare a agentului diplomatic persona non grata și să îl expulzeze în caz că lipesește caracterul de urgență al acțiunii.

Inviolabilitatea agentului diplomatic începe din momentul când acesta intră pe teritoriul statului acretitar și durează până în momentul când el părăsește teritoriul, ea poate continua și după ce s-a încheiat misiunea.

Momentul începerii este marcat de notificarea făcută către ministerul de externe sau de îndată ce trimisul își face cunoscută prezența oficială, prin prezentarea pașaportului și se întinde, în mod obișnuit, pe toată durata până la plecarea în cadrul unui termen rezonabil după terminarea misiunii sale.

C)Inviolabilitatea reședinței agentului diplomatic

În plan practic nu există nici o diferență între inviolabilitatea localurilor misiunii și cea a locuințelor membrilor personalului diplomatic. Astfel inviolabilitatea sediului misiunii diplomatice acoperă și pe aceea a reședinței șefului de misiune și chiar și a celorlalți agenți diplomatici, afară dacă reședința acestora din urmă este distinctă de ambasadă sau legație.

Convenția de la Viena prevede în art. 30, paragraful 1 că “ Locuința particulară a agentului diplomatic se bucură de aceeași inviolabilitate și de aceeași ocrotire ca și localurile misiunii”. Adresa reședinței agentului diplomatic trebuie comunicată ministerului de externe din statul acreditar pentru a mobiliza autoritățile locale în vederea asigurărării respectării inviolabilității.

Convenția mai precizează că și documentele, corespondența și cu unele excepții, proprietatea agenților diplomatici beneficiază de inviolabilitate . Bunurile necesare pentru folosința personală sau existența lui atât mașina cât și contul bancar care nu este supus restricțiilor, sechestrului sau executării beneficiază de inviolabilitate.

2.2.3 Azilul diplomatic

Azilul diplomatic este facultatea conferită, din motove umanitare, reprezentanțelor diplomatice de a acorda găzduire în sediul misiunii celor urmăriți pentru delicte politice, sustrăgându-i sub jurisdicția statului primitor (ai căror cetățeni pot fi).

În cadrul dreptului la azil suntem în prezența a două instituții distincte: acordarea azilului diplomatic și acordarea azilului territorial . Acestea două au o configurație bine determinate astfel, în primul caz beneficiarul se află pe teritoriul statului de refugiu și în afara țării unde pretinsa infracțiune a fost comisă iar în cel de-al doilea caz beneficiarul se găsește refugiat într-un vapor strain sau într-o ambasadă care se află pe teritoriul statului unde presupusul delict a fost comis.

Pot beneficia de azil diplomatic doar persoanele acuzate de comiterea unor infracțiuni cu tentă politică sau sunt victime ale persecuției politice .

Această practică de a găzdui refugiați politici este admisă numai pentru motive umanitare în caz de pericol personal iminent, când în acest caz refugiatului nu trebuie să i se permit a comunica cu partizanii săi din locul unde este adăpostit și trebuie predat de îndată ce nu mai este expus tratamentului sumar, celor care îl urmăresc.

Practicarea azilului ar putea reprezenta o sursă de tensiuni între statul trimițător și statul de reședință, de aceea ar trebui cât mai mult evitat .

La mijlocul secolului al XIX-lea a început să se simtă nevoie adoptării unor reguli care priveau dreptul la azil, iar prin convențiile încheiate între țările americii latine instituția azilului a fost consacrată, prin:

1)Convenția de la Havana din 1928 care privește azilul

2)Conveția de la Montevideo din 1933 cu privire la azilul politic

3)Conveția de la Caracas privind azilul diplomatic din 1954

2.2.4 Privilegiile agentului diplomatic

A)Privilegiile de ordin fiscal

Practica scutirii pe diplomomați de impozite este una universală, totuși ea diferă de la un stat la altul.

Scutirea fiscală are la bază, în principal, motive de curtoazie internațională, precum și rațiuni juridice și privește, de regulă, impozite personale cu caracter direct. Nu trebuie pierdut din vedere, nici faptul că această practică, de obicei, bazată pe principiul reciprocității (și din această cauză, s-a spus că ar apărea mai curând ca p chestiune comity, decât de drept) și că este în interesul ambelor state ca să le creeze condiții lesnicioase spre a funcționa, de vreme ce au convenit să facă schimb de misiuni diplomatice, iar activitatea acestor misiuni este în beneficiul dezvoltării relațiilor dintre cele două state.

Aceste privilegii de ordin fiscal se referă la imobilele misiunii, proprietate a statului acreditant sau a agentului diplomatic care sunt folosite pentru scopuri oficiale, care vizează atât impozitul funciar cât și cel prevăzut în mod normal pentru cumpărarea acestor imobile. În această practică este cuprinsă și scutirea de la impozite directe cum ar fi, taxe de registru și de ipotecare, impozit comunal asupra consumului de energie electrică și gaze, taxă de curățenie, cât și scutirea de la impozite indirecte, cum ari fi, impozit încorporat în mărfurile pe care misiunea le cumpără (impozitul pe cifra de afaceri, taxă de lux).

Principiul scutirii fiscale este înscris în Convenția de la Viena din anul 1961 în art. 23 care prevede că: 1:” Statul acreditant și șeful misiunii sunt scutiți de orice impozite și taxe naționale, regionale sau comunale asupra localurilor misiunii ai căror proprietari sau locatari sunt, cu excepția impozitelor sau taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate. 2. Scutirea fiscală prevăzută în prezentul articol, nu se aplică acestor impozite si taxe când, după legislația statului acreditar, ele cad în sarcina persoanei care tratează cu statul acreditant sau cu șeful misiunii”. Deci pentru a beneficia scutiri fiscale imobilul trebuie să aparțină statului acreditant sau șefului de misiune cu titlu juridic ori acesta să fie afectat în mod efectiv serviciului misiunii.

Conveția de codificare în art. 34 prevede și unele excepții de la privilegiul scutirii fiscale a agentului diplomatic:

a) ”impozitelor indirecte care prin natura lor sunt în mod normal încorporate în prețurile mărfurilor sau ale serviciilor;

b) impozitelor și taxelor asupra bunurilor imobile particulare situate pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic le posedă în contul statului acreditant, pentru realizarea scopurilor misiunii;

c) drepturilor de succesiune percepute de statul acreditar, sub rezerva dispozițiilor paragrafului 4 din articolul 39;

d) impozitelor si taxelor pe veniturile particulare care își au sursa în statul acreditar și a impozitelor pe capital prelevate asupra investițiilor efectuate în întreprinderile comerciale situate în statul acreditar;

e) impozitelor și taxelor percepute ca remunerație pentru servicii particulare prestate;

d) drepturilor de înregistare, grefă, ipotecă și de timbru în ce privește bunurile imobiliare, sub rezerva dispozițiilor articolului 23”.

Deși privilegiile fiscale sunt foarte răspândite în practica statelor ele nu corespund unei cutume, ci mai degrabă unei uzanțe neobligatorii.

B)Facilități de ședere

Spre deosebire de orice altă persoană, agentul diplomatic este scutit de obligația de a obține permis de ședere sau de a se anunța la organele de poliție locale și de a le prezenta vreun document.

În cazul agentului diplomatic, există o procedură diferită de luare în evidență, față de cea aplicată străinilor în general și anume, pentru a li se facilita călătoria, agenții diplomatici primesc o viză diplomatică din partea statului acreditar, viză care se acordă imediat și în mod gratuit, permițându-i diplomatului să se bucure de un tratament de curtoazie, mult mai favorabil, decât cel pentru simpli particulari.

Datorită poziției oficiale ale agentilor diplomatici misiunea diplomatică trebuie să informeze ministerul afacerilor străine al statului acreditar în legătura cu plecarea și sosirea lor. Ministerul Afacerilor Externe ține evidența lor și întocmește o listă a Corpului diplomatic care este publicată, eliberând legitimații agenților diplomatici pentru a le atesta calitatea și cu valoare de permis de ședere.

C)Scutiri de la prestațiile personale

Agentul diplomatic este exceptat de la obligativitatea unor prevederi locale care l-ar putea jena în exercitarea funcțiilor sale și care se adresează exclusiv cetățenilor statului acreditar. Obligația de a satisfacere serviciul militar sau aceea de a fi jurat nu îi privește de regulă pe străini.

În acest sens Convenția de la Viena din anul 1961 în art. 31 prevede că: “Statul acreditar trebuie să scutească pe agenții diplomatici de orice prestație personală, de orice serviciu public, indiferent de natura sa și de sarcinile militare ca rechiziții, contribuții și încartiruiri militare”.

D)Scutirea de la obligația prevăzută de lege privind asigurările sociale

Acest privilegiu este unul recent deoarece problemele legate de asigurările sociale au început să apară după cel de al doilea război mondial când s-a pus problema dacă legislația națională care reglementează asigurările sociale se aplică și misiunilor diplomatice străine.

Art. 33 din Conveția de la Viena precizează urmatoarele:

“Sub rezerva dispozițiilor paragrafului 3 al prezentului articol, agentul diplomatic este, în ce privește serviciile prestate statuli acreditant, scutit de dispozițiile cu privire la asigurările sociale în vigoare în statului acreditar.

Scutirea prevăzută la paragraful 1 al prezentului articol se aplică și oamenilor de serviciu particulari care sunt în serviciul exclusiv al agentului diplomatic cu condiția:

ca ei să nu fie cetățeni ai statului acreditar sau să nu aibă acolo reședința lor permanentă; și

ca ei să fie supuși dispozițiilor cu privire la asigurările sociale în vigoare în statul acreditant sau într-un al treilea stat.

Agentul diplomatic care are în serviciul său persoane cărora nu li se aplică scutirea prevăzută la paragraful 2 din prezentul articol trebuie să respecte obligațiile pe care dispozițiile statului acreditar cu privire la asigurările sociale le impun celui care angajează.

Scutirea prevăzută la paragrafele 1 și 2 din prezentul articol nu exclude participarea voluntară la regimul asigurărilor sociale al statului acreditar în măsura în care este admisă de acest stat.

Dispozițiile prezentului articol nu afectează acordurile bilaterale sau multilaterale referitoare la asigurările sociale care au fost încheiate anterior și nu împiedică încheierea ulterioară a unor asemenea acorduri”.

În acestă materie trebuie să se țină seama de categoria de personal din care face parte persoana respectivă (agenți diplomatici , personal administrativ și personal de serviciu particular) cât și de cetățenia și domiciliu acestora ( cetățeni ai statului acreditant recrutați și domiciliați în acest stat , ori domiciliați în statul acreditar sau cetățeni ai statului acreditar și chiar străini domiciliați și recrutați în statul acreditar).

În cazul în care cetățenii statului acreditar sunt angajați de misiunea diplomatică sau de către agentulu diplomatic , aceștia sunt obligați să respecte legea locală și să platească contribuțiile la asigurările sociale ale cetățenilor .

Cetățenii ai statului acreditant având domiciliu pe teritoriul acestuia și care se află pe teritoriul statului acreditar, nu li se aplică legislația în domeniul prevederilor sociale locale deoarece aceștia se supun sistemului național de asigurări sociale .

E)Dreptul la capelă

Suntem în prezența unui privilegiu de curtoazie care permite membrilor misiunii diplomatice, să organizeze oficierea în incinta misiunii a cultului religiei oficiale a statului acreditant de către un preot aparținând personalului și de regulă cetățenii acestui stat au dreptul de a participa la acestă celebrare.

2.3 Imunitățile și privilegiile personalului nediplomatic

A) Membrilor personalului tehnico – administrativ

Comisia de Drept Internațional a considerat că existe temeiuri solide pentru a acorda personalului tehnico – administrativ privilegii și imunități ca și cele ale ale membrilor personalului diplomatic. Astfel odată cu codificarea Dreptului diplomatic în Convenția de la Viena s-au făcut următoarele precizări în legătură cu întinderea imunității de jurisdicție a acestui personal.

Art. 37 alin 2 al Convenției precizează următoarele: “2. Membrii personalului administrativ și tehnic al misiuni, precum și membrii familiilor lor care fac parte din gospodăriile lor respective, beneficiază dacă nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau dacă nu își au reședința permanentă în acest stat, de privilegiile și imunitățile menționate în articolele 29 – 35, dar imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă a statului acreditar menționată la paragraful 1 al art. 31 nu se aplică actelor îndeplinite în afara exercitării funcțiilor lor. Ei beneficiază, de asemenea, de privilegiile menționate la paragraful 1 al articolului 36 în ceea ce privește obiectele importate cu ocazia primei lor instalări”.

Rațiunea care a condus la adoparea acestui articol a fost aceea că multe dintre aceste persoane îndeplinesc sarcini confidențiale care pot fi, chiar mai importante decât cele încredințate unor membrii ai personalului diplomatic

B) Privilegiile personalului de serviciu al misiunii

În doctrina și practica internațională, s-a aratat că funcțiile personalului de serviciu al misiunii diplomatice (șoferi, portari, grădinari, îngrijitori etc.) nu au o foarte mare importanță și deci, nu există motive pentru ca aceștia să se bucure de privilegii. Multe state refuză să acorde privilegii personalului de serviciu, chiar și atunci când acordă toate privilegiile membrilor personalului administrativ și tehnic.

Cu privire la imunitatea personalului de serviciu, art. 37 alin. 3 prevede:” Membrii personalului de serviciu al misiunii care nu sunt cetățeni ai statului acreditar sau nu-și au în acesta reședința permanentă, beneficiază de imunitate pentru actele îndeplinite în exercițiul funcției lor și de scutirea de impozite și taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor, precum și de scutirea prevăzută la articolul 33”.

C) Membrii de familie ai agentului diplomatic și cei ai unui membru al personalului tehnico – administrativ

În categoria membrilor de familie intră: soțul, copii și părinții membrului misiunii diplomatice. Pentru a beneficia de imunitate există condiția ca aceștia să ducă un trai comun cu membrul misiunii din a cărei familie fac parte.

Acest beneficiu este condiționat de calitatea de membru de familie al unei persoane care se bucură de imunitate și de faptul că membrii de familie trăiesc împreună cu agentul diplomatic.

În privința membrilor familiei agentului diplomatic Conveția de la Viena prevede că: “Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile și imunitățile menționate în articolele 29 – 36, afară din cazul când aceștia sunt cetățeni ai statului acreditar.”.

Prin urmare , cuantumul imunităților și privilegiile membrilor de familie depinde de cel al membrului misiunii din a cărui familie fac parte. Dacă sunt membri de familie ai agentului diplomatic aceștia beneficiază de inviolabilitate personală și a locuinței, de imunitate de jurisdicție penală și de privilegiile prevăzute la art. 33 – 36 iar dacă sunt membri de familie ai personalului tehnico – administrativa ceștia nu se bucură de imunitate de jurisdicție civilă și administrativă.

Capitolul III.Imunitățile și privilegiile consulare

Încă din secolul al XVII lea s-a susținut că funcționarii consulari nu sunt trimiși pentru a negocia cu guvernul statului de reședință, ci ei au o misiune mai restrâns, de a proteja naționalii și de a informa guvernul lor despre ce ar putea fi de interes pentru acesta .

Potrivit teoriei si practicii Dreptului internațional prin imunități consulare se înțelege tratamentul acordat oficiilor consulare și membrilor lor, cu scopul de a îndeplini funcțiile ce le revin și pe de altă parte, obligațiile acestora de a respecta statul de reședință și ordinea existentă pe teritoriul acesteia.

În esența lor, imunitățile și privilegiile oficiilor consulare și ale membrilor acestora, constă în scoaterea de sub incidența legilor, regulamentelor și a măsurilor de ordin adminitrativ, edictate de către un stat pe teritoriul său, sub acest aspect fiind vorba de o neaplicare a legislației și de o inopozabilitatea a jurisdicției statului de reședință față de ele.

Imunitățile consulare constau în neaplicarea jurisdicției statului de reședință și a legilor care, în mod necesar și obligatoriu se aplică tuturor subiecților de drept atât străinilor, cât și cetățenilor statului respectiv.

Privilegiile reprezintă posibilitatea juridică de a se servi de instrumente speciale, de a se bucura de anumite beneficii și de a primi anumite onoruri (posibilitatea de a comunica prin cifru și cea de a se servi de curieri speciali spre exemplu).

Facilitățile constau într-un tratament analog dar diferit de cel al privilegiilor propriu-zise, care cuprind acele facilități diferite și numeroase, pe care autoritățile statului reședință trebuie să le ofere oficiilor consulare, cu scopul de a înlesni îndeplinire funcțiilor cât mai bine.

În final, drepturile consulare constau în posibilitatea, recunoscută organelor consulare, de a lua hotărâri care să producă anumite efecte juridice față de statul de reședință( dreptul de a percepe taxe consulare).

3.1 Imunitățile și privilegiile privind oficiile consulare

3.1.1 Inviolabilitatea oficiilor consulare

A)Inviolabilitatea localurilor, a bunurilor consulare și a reședinței consulului

Localurile consulare (construcțiile și terenurile care se află pe acestea), precum și celelalte bunuri imobile sau mobile care se află în folosința oficiului consular sunt inviolabile astfel că, acestea nu pot fi vizate sau atinse, decât cu consințământul șefului de oficiu. Se admite totuși, că, în lipsă de stipulație contrară, autoritățile teritoriale ar pătrunde în localurile consulare, dacă este un caz de urgență; consințământul șefului de oficiu este în acestă situație, prezumat.

Inviolabilitatea se prezumă a fi o interdicție generală pentru agenții și orice altă autoritatea a statului de reședință de a pătrunde în localurile consulare. Potrivit art. 1 lit. j din Convenția de la Viena din anul 1963 prin localuri consulare se întelege “clădirile sau părțile din clădiri și terenul aferent care, indiferent în a cui proprietate se află, sunt folosite exclusiv pentru postul consular”. În categoria bunuri sunt incluse și: mobilierul, instalațiile, mijloacele de transport etc.

Art. 31 al Conveției de la Viena din anul 1963 stipulează următoarele, în legătură cu inviolabilitatea localurilor consulare:

„Localurile consulare sunt inviolabile în măsura prevăzută în prezentul articol.

Autoritățile statului de reședință nu pot pătrunde în partea localurilor consulare pe care postul consular o folosește exclusiv pentru nevoile muncii sale, decât cu consințământul șefului postului consular, al persoanei desemnate de acesta sau al șefului misiunii diplomatice a statului trimițător. Totuși, consințământul poate fi considerat ca obținut în caz de incendiu sau alt sinistru care cere măsuri de protecție imediată.

Sub rezerva prevederilor paragrafului 2 din prezentul articol, statul de reședință are obligația specială de a lua orice măsuri necesare pentru a împiedica violarea sau deteriorarea localurilor consulare și pentru a împiedica tulburarea liniștii postului consular sau afectarea demnității sale.

Localurile consulare, mobilierul lor și bunurile postului consular, ca și mijloacele sale de transport, nu pot face obiectul vreunei forme de rechiziție în scopuri de apărare națională sau de utilitate publică. În cazul când o expropriere ar fi necesară în aceste scopuri, vor fi luate măsuri corespunzătoare pentru a împiedica exercitarea funcțiilor consulare și statului trimițător îi va fi vărsată o indemnizație promptă adecvată și efectivă”.

B)Inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare

Inviolabilitatea arhivelor și documentelor consulare reprezintă una dintre regulile esențiale consacrate către Dreptul internațional cutumiar, în materie de privilegii și imunități consulare , fiind menită să ofere o protecție juridică absolută pentru întregul oficiu consular.

Potrivit art. 1 lit. k al Convenției de la Viena din anul 1963 “expresia arhive consulare cuprinde toate hârtiile, documentele, corepondența, cărțile, filmele, benzile de magnetofon și registrele postului consular, precum și materialul de cifru, fișierele și mobilierul destinate să le protejeze și să le păstreze. Acestea sunt inviolabile în orice moment și în orice loc s-ar afla.

Astfel se face diferența între corespondeța particulară a membrilor oficiului consular care se bucură de protecția generală a secretului corespondeței și corepondența oficiului consular care pentru a beneficia de inviolabilitate trebuie să fie referitoare la postul consular și la funcțiile sale.

Art. 61 al Conveției de la Viena reglemetează situația consulilor onorifici și precizează că aceștia trebuie să țină arhivele lor sau personanelor care lucrează la acest post consular separat de arhiva consulară, deoarece aceștia pot fi comercianți sau pot desfășura o activitate lucrativă.

Inviolabilitatea localurilor și arhivelor consulare se aplică atât în condiții normale de funcționare cât și după încheierea permanentă sau temporară a oficiilor consulare, în caz de rupere a relațiilor consulare sau chiar în caz de conflict armat între cele doua state.

3.1.2 Drepturile, facilitățile și privilegiile oficiului consular

Scutirea finscală a localurilor oficiilor consulare

În ceea ce privește localurile consulare, care sunt proprietate a statului trimițător sau a șefului oficiului consular ori închiriate, statul de reședință acordă scutiri pentru impozitele și taxele de orice natură – naționale,regionale sau comunale – pe care ar trebui să le perceapă în conformitate cu legislația sa; aceeași scutire de taxe și impozite se aplică și în privința reședinței șefului oficiului consular .

Aceste reguli sunt înscrise în Convenția de la Viena din 1963 în art. 32:

“1. Localurile consulare și reședința șefului de oficiului consular de carieră, asupra cărora statul trimițător sau orice persoană acționând în numele acestui stat este proprietar sau locatar, sunt scutite de orice impozite și taxe de orice fel, naționale, regionale sau comunale, cu excepția taxelor percepute ca remunerare pentru servicii special prestate.

2. Scutirea fiscală prevăzută în paragraful 1 al prezentului articol nu se aplică acestor impozite și taxe când, după legile și regulamentele statului de reședință, ele cad în sarcina persoanei care a contractat cu statul trimițător sau cu persoane care acționează în numele acestui stat”.

B) Libertatea de deplasare

Membrii oficiului consular pentru exercitarea funcțiilor sale și pentru desfășurarea activităților oficiale se bucură de libertate de deplasare pe teritoriul statului de reședință. Acest drept nu este însă unul nelimitat, pentru că orice stat poate să interzică prin legile și regulamentele sale restricționarea accesului în anumite zone pe motive de ordine publică sau de securitate națională.

Această regulă este prezentă în Convenția de la Viena din anul 1963, în art. 34 care prevede că: “ Sub rezerva legilor și a regulamentelor referitoare la zonele în care accesul interzis este sau reglementat din motive de securitate națională, statul de reședință asigură tuturor membrilor postului consular libertatea de deplasare și de circulație pe teritoriul său”.

C) Libertatea de comunicare

Pentru îndeplinirea funcțiilor consulare și în general, pentru desfășurarea activităților oficiale, un rol esențial îl are, alături de inviolabilitatea localurilor consulare, a arhivelor și a documentelor consulare, libertatea de comunicare a oficiului consular cu guvernul, misiunile diplomatice și consulatele statului trimițător; acestă libertate apare ca o regulă fundamentală a întregului drept consular.

În ceea ce privește mijloacele de comunicare, în practica internațională a fost recunoscută facultatea oficiului consular de a se folosi de toate mijloacele de comunicare normale, inclusiv curieri diplomatici sau consulari, valiză diplomatică sau consulară și mesaje în cod sau în cifru.

Odată cu codificarea dreptului consular în Convenția de la Viena din anul 1963 au fost recunoscute și aceste principii, care fac parte din practica dreptului internațional și au fost înscrise în art. 35.

D) Comunicarea cu autoritățile statului de reședință

Pentru realizarea funcțiilor consulare, în special pentru a asigura protecția și asistența consulară cetățenilor statului trimițător, funcționarii consulari trebuie și pot să se adreseze tuturor autorităților statului de reședință din circumscripția lor consulară, pe baza unei depline independențe și egalități.

În acest sens gasim dispozițiile art. 38 al Convenției de la Viena din anul 1963:

„1) În exercitarea funcțiilor lor, funcționarii consulari pot să se adreseze:

a) autorităților locale competente ale circumscripției lor consulare;

b) autoritățile centrale competente ale statului de reședință dacă și în măsura în care acest lucru este admis de legile, regulamentele și uzanțele statului de reședință sau de acordurile internaționale repective”.

E) Comunicarea oficiului consular cu cetățenii statului trimițător

Libertatea de comunicare cu cetățenii statului trimițător privește o triplă obligație a statului de reședință: a) obligația autorităților acestui stat de a permite accesul cetățenilor statului trimițător la oficiul consular; b) obligația autorităților statului de reședință de a informa oficiul consular, fară întârziere, atunci când un cetățean al statului trimițător este arestat sau deținut sub orice formă, dacă acesta o cere; c) autoritățile statului de reședință sunt obligate să transmită destinatarului orice comunicare a persoanei deținute sau arestate, adresată oficiului consular.

Autoritățile statului de reședință sunt obligate să informeze persoana arestata sau deținută despre drepturile sale.

Libertatea de comunicare este asigurată de către statul de reședință numai consulului statului trimițător, acordându-i-se dreptul de a-și vizita cetățenii în arest sau în pușcărie; acest drept fiind condiționat de cerința ca ei să nu se opună în mod expres.

E) Folosirea drapelului și a stemei naționale

Considerate de principiu cât și de ordin practic, implică folosirea unor mijloace vizibile și distincte spre a identifica locul unde este situat oficiul consular și a indica caracterul său oficial, atât pentru naționalii proprii, cât și pentru autoritățile și cetățenii statului de reședință, de aceea oficiile consulare și șefii de oficii consulare au dreptul să folosească drapelul și stema națională, arborându-le pe cladirea consulatului și la intrarea în consulat. De asemenea șefului de oficiu consular i se recunoaște dreptul de a arbora drapelul național pe mijloacele de transport folosite iar atunci când statul de reședință recunoaște inviolabilitatea reședinției acestuia, drapelul național poate fi arborat la reședință.

În acest sens, Conveția de la Viena din anul 1963 prin art. 29 prezintă următoarele:

“1. Statul trimițător are dreptul de a folosi drapelul său național și scutul cu stema sa de stat în statul de reședință, conform prevederilor prezentului articol.

2. Drapelul național al statului trimițător poate fi arborat, iar scutul cu stema de stat poate fi așezat pe clădirea ocupată de către postul consular și pe poarta sa de intrare, precum și pe reședința șefului postului consular și pe mijloacele sale de transport, atunci când acestea sunt folosite în interes de serviciu.

3. În exercitarea dreptului acordat prin prezentul articol se va ține seama de legile, regulamentele și uzanțele statului de reședință”.

F) Încasarea de sume cu titlu de drepturi și taxe

Încă din cele mai vechi timpuri consulii percepeau drepturi și taxe pentru serviciile acordate naționalilor săi.

Statul trimițător stabilește prin lege forma de plată a taxelor, valuta folosită și mărimea taxelor. Totuși, transferul sumelor încasate și încasarea taxelor în altă monedă decât cea a statului de reședință se face cu respectarea legii valutare a acestuia.

Drepturile și taxele consulare cât și chitanțele aferente lor sunt scutite de orice impozite și taxe percepute de către statul de reședință ori de către o entitate locală sau teritorială a acestuia.

Aceste reguli au fost consacrate în dispozițiile din art. 39 al Convenției de la Viena din anul 1963.

G) Procurarea localurilor consulare și a locuințelor pentru personalul oficiului consular

Conveția de codificare prin art. 28 acordă înlesniri postului consular pentru activitatea sa “ Statul de reședință acordă orice înlesniri pentru îndeplinirea funcțiilor postului consular“.

Procurarea de localuri și locuințe poate avea loc prin achiziționarea sau închirierea lor, ori în orice alt mod dar în toate cazurile acesta trebuie să se facă cu respectarea legilor și regulamentelor din statul de reședință.

3.2 Imunitățiile și privilegiile membrilor oficiului consular

3.2.1 Imunitatea de jurisdicție

Există un interes de prim ordin din partea statelor trimițătoare, în a putea să asigure pentru membrii oficiilor consulare, un regim de imunitate de jurisdicție pe timpul cât aceștia se află în străinătate.

Acestă imunitate de jurisdicție trebuie să fie recunoscută tuturor consulilor străini, indiferent daca ea a fost sau nu stipulată printr-o convenție, căci ea decurge din însuși caracterul instituției consulatelor și constituie o măsurp de curtoazie internațională față de statul care a numit consulul.

Actele în cauză, prin natura lor scapă oricărei jurisdicții a statului de reședință indiferent dacă este vorba de jurisdicția civila, penală sau administrativă. Actele funcțiunii fiind sustrase de la jurisdicția statului de reședință, nu pot să de loc, nici la acte de urmărire penală împotriva persoanelor repective. În consecință, funcționarii consulari se bucură de inviolabilitate completă în ceea ce privește actele efectuate în exercițiul funcțiunii; consulul nu se bucură de nici un fel de imunitate de jurisdicție cu privire la actele pe care el le îndeplinește ca un simplu particular.

Conveția de codificare precizează în art. 43 următoarele:

“1. Funcționarii consulari și angajații consulari nu pot fi chemați în fața autorităților judiciare și administrative ale statului de reședință pentru actele săvârșite în exercitarea funcțiilor consulare.

2. Totuși, prevederile paragrafului 1 din prezentul articol nu se aplică în caz de acțiune civilă:

a) care rezultă din încheierea unui contract de către un funcționar consular sau un angajat consular, pe care acesta nu l-a încheiat în mod expres sau implicit în calitatea sa de mandatar al statului trimițător;

b) intentată de un terț pentru o pagubă rezultând dintr-un accident cauzat în statul de reședință de un vehicul, o navă sau de un avion”.

A) Imunitatea de jurisdicție panală

Actul îndeplinit în exercitarea funcțiilor consulare trebuie să fie unul legal și legitim deoarece acesta se încadrează în domeniul rezervat funcțiilor consulare.

În practica tribunalelor străine s-a interpretat diferit situația în care un funcționar consular comite în drum spre îndeplinirea unei funcții consulare un accident de circulație care ar conduce la consecințe penale, partea dominantă a stabilit că operează imunitatea de jurisdicție penală.

Beneficiază de imunitate de jurisdicție penală doar funcționarii și angajații consulari, membrii personalului de serviciu si membri personalului particular nu beneficiază de nici un fel de imunitate, întrucât ei nu pot intra în raporturi cu oficiul consular, deci nu pot comite actele ilegale în raport cu statul de reședință.

Funcționarul consular este exceptat de la jurisdicția penală doar a statului de reședință, în cazul instanțelor statului trimițător el poate fi judecat aplicâdu-i-se legea panală română

Pentru a beneficia de imunitate este necesară dovedirea calității lor și a faptului ca se află în îndeplinirea atribuțiilor oficiale, pentru acesta oficiul consular poate confirma printr-o notă verbală ca funcționarul consular sau angajatul consular s-a aflat în misiune. Dacă se constată că fapta a fost săvârșită în afara sarcinilor oficiale, instanțele statului de reședință pot porni urmărirea penală fată de funcționarul sau angajatul consular.

B) Imunitatea de jurisdicție civilă

Funcționarii consulari și angajații consulari se bucură de imunitate de jurisdicție civilă, însă în anumite situații conform Conveției de la Viena din anul 1963, art. 43 alin. 2 acesta este restrânsă.

Imunitatea de jurisdicție civilă a funcționarului consular și angajatului consular privește, practic, numai faptele extracontractuale, care sunt în legătură cu sarcinile oficiale. Imunitatea de jurisdicție civilă privește încheierea de convenții de către funcționarii consulari sau angajații consulari în numele statului trimițător cât și desfășurarea unei activități oficiale în numele acestui stat, chiar dacă acesta ar aduce prejudicii unui terț. Pentru orice alte delicte civile ei sunt justițiabili, deci ei pot fi chemați în judecată pentru neplata chiriei, neplata luminii, căci acestea sunt obligații contractuale, chiar dacă sunt legate de îndeplinirea sarcinilor lor oficiale.

Mai mult, alin. b al art. 43 instituie răspunderea civilă pentru accidente cauzate de un vehicul în drum spre îndeplinirea unei acțiuni oficiale sau produse în afara obligațiilor de serviciu. De aceea, consulul și angajatul consular nu vor răspunde penal pentru un accident de vehicul, cauzat în timp ce exercita o activitate oficială, dar ei sunt răspunzători pentru daunele civile.

Dacă un funcționar consular sau un membru al personalului administrativ încheie un contract ca reprezentant al oficiului consular, acesta nu poate fi chemat în judecată; pot fi chemați în proces doar cei care au încheiat contractul doar dacă aceștia nu au prevăzut expres că au acționat în numele statului trimițător.

Caracterul funcțional al imunității de jurisdicție civilă se rezumă, în concluzie, la exonerările de la jurisdicția civilă a statului de reședință, oficiului consular și a statului trimițător.

C) Imunitatea de jurisdicție administrativă

Acestă imunitate privește lipsa de competență a autorităților judiciare sau a celor administrative de a constata și sancționa fapte de natură contravențională.

De acestă imunitate beneficiază doar funcționarii consular și angajații consulari, ea fiind limitată la fel ca cea civilă doar la faptele săvârșite în exercitarea funcțiilor consulare.

Autoritățile statului de reședință pot lua măsura ridicări permisului de conducere față de funcționarul consular și față de angajatul consular, dacă acesta încalcă în repetate rânduri regulile de circulație, întrucât îndeplinirea sarcinilor consulare se face coform art. 55 al Convenției de la Viena din anul 1963, cu respectarea legilor si regulamentelor statului de reședință.

E) Imunitatea de depunere a mărturiei

Art. 44 al Convenției de codificare a dreptului consular stabilește cazurile și membrii oficiului consular care sunt chemați pentru a se depune ca martori.

“ 1. Membri postului consular pot fi chemați să se depună ca martori în cursul procedurilor judiciare și administrative. Angajații consulari și memebri personalului de serviciu nu trebuie să refuze să se depună ca martori, cu excepția cazurilor menționate în paragraful 3 al prezentului articol. Dacă un funcționar refuză să se depună ca martor, nici o măsură coercitivă sau altă sancțiune nu i se poate aplica.

2. Autoritatea care solicită mărturia trebuie să evite a împiedica un funcționar consular în îndeplinirea funcțiilor sale. El poate să poate să obțină mărturia lui la reședința lui sau la postul consular, sau să accepte o declarație scrisă din partea sa ori de câte ori acest lucru este posibil.

3. Membrii unui post consular nu sunt obligați să depună mărturie asupra faptelor care au legătură cu exercitarea funcțiilor lor și să prezinte corespondența și documentele oficiale referitoare la aceasta. Ei au de asemenea dreptul de a refuza să depună mărturie în calitate de experți asupra legislației statului trimițător”.

Conform art. 44, toți membri postului consular pot fi chemați să se depună ca martori, dar numai funcționari consulari pot refuza, în rest dacă instanța statului de reședință apreciază ca este necesară mărturia personalului administrativ, tehnic și de serviciu aceștia sunt obligați să se prezinte la proces căci nu beneficiază de imunitatea de a nu fi constrânși în acest sens.

3.2.2 Inviolabilitatea personală

Problema inviolabilității personale a funcționarilor consulari constituie o chestiune mult controversată atât în doctrină, cât și în practica statelor întrucât după ce consulii au încetat să mai fie miniștrii publici, au fost supuși jurisdicției statului pe teritoriul căruia își exercitau funcțiile.

Noțiunea de inviolabilitate are un dublu înteles: în sens larg, pozitiv prin inviolabilitate, întelegem obligația statului respectiv de a proteja persoana consulului de o eventuală ofensă din partea oricui; în al doilea rând, în sens negativ, statul în cauză trebuie să se abțină în a supune persoana consulului unor măsuri restrictive de libertate.

În jurisprudența tribunalelor se făcea confuzia între imunitatea de jurisdicție și inviolabilitatea personală care provenea din împrejurarea că, uneori, acestea apar împreună, inviolabilitatea fiind o consecința existenței imunității de jurisdicție( dacă o persoană nu poate fi judecată, este evident, că nu poate fi arestată) sau, mai exact, imunitatea acoperind și inviolabilitatea; alteori, apare numai inviolabilitatea, iar aceasta se întâmplă în cazul în care este vorba de fapte cu privire la care funcționarul consular nu beneficiază de imunitate de jurisdicție. În acest de urmă caz de pune problema inviolabilității. O analiză a convențiilor consulare mai recente permite să se constate că statele, deși afirmă supunerea funcționarilor consulari, jurisdicției statului de reședință, pentru situații care nu sunt acoperite de exercitarea funcțiilor, recunosc totuși inviolabilitatea personală a funcționarilor, în afara cazurilor în care aceștia ar fi comis o crimă gravă.

Odată cu codificarea dreptului consular în Conveția de la Viena au fost aprobate umătoarele prevederi:

“1. Funcționarii consulari nu pot fi puși în stare de arest sau de detențiune preventivă decât în caz de crimă gravă și în urma unei hotărâri a autorităților judiciare competente.

2. Cu excepția cazului prevăzut în paragraful 1 al prezentului articol, funcționarii nu pot fi încarcerați sau supuși vreunei alte forme de limitare a libertății lor personale, decât în executarea unei hotărâri judecătorești definitive.

3. Când o procedură penală este intentată contra unui funcționar consular, acesta este obligat să se prezinte în fața autorităților competente. Totuși, procedura trebuie să fie dusă cu menajamentele care se cuvin funcționarului consular în virtutea poziției sale oficiale și cu excepția cazului prevăzut în paragraful 1 al prezentului articol, în asemenea mod încât ea să jeneze cât mai puțin posibil exercitarea funcțiilor consulare. Atunci când, în circumstanțele menționate în paragraful 1 din prezentul articol, a devenit necesar ca funcționarul consular să fie pus în stare de detențiune preventivă, procedura îndreptată împotriva lui trebuie să fie deschisă în termenul cel mai scurt”.

Iar în art. 42 următoarele:

„În caz de arestare, detențiune preventivă a unui membru al personalului consular sau de urmărire penală angajată împotriva lui, statul de reședință este obligat să prevină neîntârziat pe șeful de post consular. Dacă acesta din umră este el însuși vizat de una din aceste măsuri, statul de reședință trebuie să informeze despre acest lucru statul trimițător, pe cale diplomatică”.

Aceste două articole ale Convenției au meritul de a întregi garanțiile pentru funcționarul consular, deoarece instituie inviolabilitatea chiar și pentru acțiunile pentru care nu este prevăzută imunitate de jurisdicție.

Pentru a avea în vedere o imagine completă asupra inviolabilității personale a funcționarului consular trebuie adus în vedere și art. 40 care stabilește: “Statul de reședință va trata pe funcționarii consulari cu respectul cuvenit și va lua toate măsurile necesare pentru a împiedica orice atingere adusă persoanei, libertății și demnității lor”.

3.2.3 Privilegiile membrilor oficiului consular

A) Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de ședere

În practica generală a statelor, sosirea membrilor oficiului consular, a membrilor familiilor lor care locuiesc cu ei și a personalului privat, trebuie să fie notificată ministerului de externe sau altor autorități din statul de reședință.

Ministerul afacerilor externe odată notificat eliberează membrilor oficiului consular, precum și membrilor familiilor lor, carnete speciale care le servesc ca documente de identitate, acestea atestându-le calitatea de membru al oficiului consular sau de membru de familie al unui funcționar sau angajat consular. Carnetele de indentitate vor fi restituite Ministerului de externe la părăsirea definitivă a teritoriului țării sau la încetarea în orice mod a calității respective.

Scutirea de înmatriculare a străinilor și de permis de ședere este prevăzută în art. 46 al Convenției de la Viena.

B) Scutirea de permis de muncă

Conveția de codificare a dreptului consular de la Viena prevede scutirea de la obligația de a obține un permis de lucru pentru un membru al oficiului consular care este angajat la consulat sau care ar vrea să angajeze în serviciul său o persoană având cetățenia statului trimițător sau a unui stat terț.

Astfel art. 47 stipulează următoarele:

“1. Membrii oficiului consular sunt scutiți, în ceea ce privește serviciile aduse statului trimițător, de obligațiile pe care legile și regulamentele statului de reședință referitoare la folosirea mâinii de lucru străine le impun în materie de permise de muncă.

2. Membrii personalului particular al funcționarilor consulari și angajaților consulari sunt scutiți de obligațiile menționate la paragraful 1 din prezentul articol, dacă ei nu exercită nici o altă ocupație particulară cu caracter lucrativ în statul de reședință”.

C) Scutirea de la prestațiile personale

Scutirea de prestații personale are în vedere o serie de sarcini civice, ca: serviciul militar, serviciul în miliție, funcțiile de jurat, de judecător laic, munca personal ordonată de către comune cu privire la întreținerea drumurilor sau cu ocazia unei calamițăți publice, obligații militare legate de rechiziționare, contribuții și încartiruiri militare etc.

De aceste scutiri beneficiază membrii oficiului consular și membrii lor de familie care trăiesc în același cămin, dacă nu au cetățenia statului de reședință.

Potrivit doctrinei, această problemă reprezintă o parte a Dreptului internațional cutumiar, care și-a găsit expresie și în Convenția de la Viena cu privire la relațiile consulare în art. 52.

D) Scutiri fiscale, vamale, de la succesiuni și de la regimul de securitate fiscală

1. Scutirea fiscală este acordată funcționarilor consulari prin convențiile consulare și prin acordurile bilaterale încheiate între statul de reședință și statul trimițător. Aceste convenții acordă de regulă, scutirea fiscală și de taxe în baza acordurilor de reciprocitate.

Aceste reguli au stabilite în art. 49 al Convenției de la Viena:

“1. Funcționarii consulari și angajații consulari, precum și membrii familiei lor care locuiesc împreună cu ei, sunt scutiți de orice impozite și taxe, personale sau reale, naționale, regionale și comunale, cu excepția :

a) impozitelor indirecte încorporate în mod normal în prețul mărfurilor sau serviciilor;

b) impozitelor și taxelor pe bunurile imobile particulare situate pe teritoriul statului de reședință, sub rezerva dispozițiilor articolului 32;

c) drepturilor de succesiune și de mutație percepute de către statul de reședință, sub rezerva prevederilor paragrafului b al articolului 51;

d) impozitelor și taxelor pe veniturile particulare, inclusiv câștigurile în capital, care își au sursa în statul de reședință și a impozitelor pe capital prelevate asupra investițiilor efectuate în întreprinderi comerciale sau financiare situate în statul de reședință;

e) impozitelor și taxelor percepute ca remunerare a serviciilor particulare prestate;

f) taxelor de înregistrare, de grefă, de ipotecă și de timbru, sub rezerva dispozițiilor articolului 32.

2. Membrii personalului de serviciu sunt scutiți de impozite și taxe pe salariile pe care le primesc pentru serviciile lor.

3. Membrii postului consular care angajează persoane ale căror retribuții sau salarii nu sunt scutite de impozitul pe venit în statul de reședință trebuie să respecte obligațiile pe care legile și regulamentele acestui stat le impun în materie de percepere a impozitului de venit celor care angajează”.

2. În confirmitate cu art. 50 al Convenției de la Viena sunt scutite de taxe vamale următoarele: obiectele de uz oficial al oficului consular și obiecte de uz personal, inclusiv cele necesare instalării funcționarului consular și a membrilor familiei sale care locuiesc împreună; iar angajații consulari sunt scutiți de aceste taxe numai pentru obiectele importate cu ocazia primei lor instalări.

Prin obiectele destinate folosinței unui post consular trebuie să se înteleagă: sigiliile, ștampilele, cărțile, documentele, imprimante oficiale, mobilier articole de birou, steme, embleme, pavilionul și toate celelalte obiecte folosința oficială a oficiului consular.

3. În art. 51 al Convenției de la Viena găsim succesiunea unui membru al postului consular sau a unui membru al familiei sale care ne prezintă următoarele :

„În caz de deces al unui membru al postului consular sau al unui membru al familiei sale care locuia împreună cu el, statul de reședință este obligat:

a) să permită exportul bunurilor mobile ale defunctului, cu excepția celor care au fost dobândite în statul de reședință și care fac obiectul unei prohibiții de export în momentul decesului;

b) să nu perceapă taxe naționale, regionale sau comunale de succesiune sau de mutație asupra bunurilor mobile a căror prezență în statul de reședință se datora exclusiv prezenței în acest stat a defunctului în calitate de membri al postului consular sau de membru al familiei unui membru al postului consular”.

4. Exceptarea de la regimul de securitate socială se justifică pe considerente utilitate practică. Astfel dacă un membru al oficiului consula, în decursul carierei sale, la fiecare din afecțiunile frecvente la consulate situate în țări diferite, nu s-ar mai bucura de legile naționale privind securitatea socială (asigurări de boală, asigurări de bătrânețe etc.) și dacă ar trebuie ca în fiecare din aceste ocazii, să fie supus unei legislații diferite de cea a statului trimițător , ar rezulta pentru el unele dificultăți considerabile. Este deci, în interesul tuturor statelor de a acorda acestă scutire, pentru ca membrii oficiului consular să poată continua a fi supuși legilor lor naționale în materie de securitate socială.

Sunt excluși de la acest beneficiu membri oficiului consular care sunt cetățeni ai statului de reședință, cei care au o ocupație privată în afară de consulat și cei care ar exercita activități private cu caracter lucrativ și ar angaja în acest scop un personal necesar.

Aceste principii sunt înscrise atât în Convenția de la Viena din anul 1963 (art. 48) cât și în convențiile noastre consulare de dupa 1963.