Rolul Si Functiile Empatiei In Consiliere. Semnificatia Ei Pentru Relatia Dintre Consilier Si Client
Cuprins
Argument / 3
CAPITOLUL I
Conceptul de empatie / 6
I. 1. Foarte scurt istoric al conceptului de empatie / 6
I. 2. Definiții ale empatiei / 7
I. 3. Tipuri de empatie / 13
I. 4. Măsurarea empatiei / 15
I. 5. Nivelurile și formele empatiei / 16
I. 6. Funcțiile empatiei / 18
I. 7. Utilizări ale conceptului de empatie / 21
CAPITOLUL II
Empatia în relația intrapersonală și interpersonală / 23
II. 1. Locul empatiei în relațiile intrapersonale / 23
II. 2. Locul empatiei în relațiile interpersonale / 26
CAPITOLUL III
Microcercetare / 33
Concluzii și recomandări / 41
Bibliografie / 49
Anexe / 51
Argument
Comunicăm ca să ne cunoaștem, să ne împărtășim emoțiile, trăirile unii altora, să construim relații, să convingem pe alții să înțeleagă punctul nostru de vedere. Relațiile pe care le construim cu ajutorul empatiei au la bază autenticitatea, o comunicare deschisă, clară și sensibilă. Ființa umană este ca o carte care așteaptă să fie deschisă și citită de o pereche de ochi cu experiență. Omul simte nevoia să fie acceptat de/în societate. Relațiile ne dau puterea, forța de a supraviețui într-o lume mereu schimbătoare.
Empatia este un subiect complex, important de cercetare pentru dezvoltarea, creșterea, menținerea, înfrumusețarea relațiilor. Pentru unii, empatia este o aptitudine înnăscută și de care oamenii se folosesc frecvent pentru a relaționa. De cele mai multe ori, individul neștiind că acest lucru duce la reușita, dezvoltarea relației. Empatia dezvoltă atât cunoașterea de sine, cât și a semenului; empatia este privită ca un proces, factor important în construirea relației terapeutice. Această caracteristică poate fi folosită atât în cadrul consilierii/terapiei, cât și în viața de zi cu zi, în relațiile de prietenie, de familie, la locul de muncă etc.
Așa cum am observat, empatia are mai multe definiții. Ele au în comun, la un nivel mai general, încercarea de a simți, de a împărtăși, de a percepe sau conceptualiza modul în care o altă persoană resimte lumea. Empatia include mai multe dimensiuni, și anume: o dimensiune cognitivă sau de înțelegere; o dimensiune afectivă sau experiențială; empatia poate implica acțiune, în special comunicare; empatia reprezintă un mod de a fi împreună în relație; ea se întrepătrunde cu conceptul de confirmare interpersonală sau de validare.
„Cine sunt eu?” O întrebare pusă de om, unică și provocatoare care necesită atenție. Există un răspuns unic, incomparabil și autentic, original, dat de fiecare persoană în parte. În primul rând, trebuie ca terapeutul să ajungă să „lucreze cu sine”, pentru a ajunge la acceptare de sine și la iubire de sine. Cu toate acestea, empatia ocupă un rol important în viața individului. Înainte de a ajuta pe alții trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine/însene, să ne acceptăm așa cum suntem și să ne înțelegem. Trebuie să ajungem la un echilibru mental, spiritul și chiar fizic cu noi înșine/însene, să ne descoperim și să ne exploatăm acțiunile, gândurile, trăirile, emoțiile, sentimentele. Autocunoașterea ne sprijină mult în crearea viitorului nostru și indirect și al celor apropiați nouă (familie, rude, prieteni). Empatia se construiește pe conștientizarea de sine, adică cu cât suntem mai deschiși față de propriile noastre emoții, cu atât suntem mai capabili, competenți să interpretăm, să analizăm, să dăm un înțeles, o anumită semnificație sentimentelor semenilor.
Empatia este abilitatea pe care consilierul o are dezvoltată pentru a-l ajuta pe client să se descopere, să fie mai deschis la problema cu care se confruntă. Ea este o parte din consiliere, deoarece ajută consilierul/terapeutul să fie autentic, clar, concis, sincer. Este un mod de a fi împreună cu clientul nostru, cu cel care cere și are nevoie de ajutor, este o atitudine pozitivă necondiționată față de client.
În lucrarea de față mi-am propus să constat cât de priceput este consilierul/terapeutul în citirea emoțiilor din privirile clienților; cât de bine poate să înțeleagă starea psihică a oamenilor din jurul lui, observându-le privirea; care este capacitatea de a empatiza a consilierului/terapeutului cu cel care solicită ajutorul și cum interpretează empatia fiecare consilier/terapeut.
Pentru aceasta, în primul capitol m-am ocupat de conceptul de empatie. Aici am vorbit despre definițiile date empatiei de către mai mulți autori. Am amintit tipurile de empatie și măsurarea ei. Tot aici am scris și despre nivelurile și formele empatiei, funcțiile (funcția cognitivă, funcția anticipativă, funcția de comunicare, funcția performanțială și funcția de contagiune afectivă) și utilizările empatiei.
În al doilea capitol m-am ocupat de locul pe care îl ocupă empatia, atât în relația intrapersonală, cât și în cea interpersonală. O relație dezvoltată cu noi înșine/însene duce la o înțelegere bună a celor din jur, la o acceptare a semenului nostru. Preocuparea noastră, a consilierului/terapeutului este de a ne prețui clientul, prețuire demonstrată prin ascultare, empatie, înțelegere, autenticitate.
În al treilea capitol am întreprins o microcercetare. Ea a avut ca scop general îmbunătățirea relațiilor și a comportamentelor consilierului/terapeutului. Obiectivele studiului au fost: să constat cât de pricepuți sunt consilierii/terapeuții în citirea emoțiilor din privirile clienților; să deslușesc cât de bine poate înțelege un consilier/terapeut atât emoțiile, cât și starea psihică a oamenilor din jurul lui, observându-le privirea; care este capacitatea de a empatiza a consilierului/terapeutului cu cel care a solicitat ajutorul și să aflu interpretarea dată empatiei de către fiecare consilier/terapeut. Am plecat de la următoarele ipoteze: dacă consilierul/terapeutul este empatic, atunci comunicarea cu clientul este mai bună; între empatie, sociabilitate, inteligență emoțională, acceptare de sine și imagine de sine există o corelație pozitivă în cazul oricărui tip de relație. O altă ipoteză este că lipsa empatiei înseamnă menținerea distanței dintre consilier/terapeut și client. La această microcercatare au participat 20 de consilieri, cu vârste cuprinse între 24-36 de ani. Metodele și mijloacele de cercetare folosite au fost chestionarul (care conține 11 întrebări) și Testul Empatiei (Mind in the Eyes).
Lucrarea am încheiat-o cu câteva concluzii și recomandări. Obiectivele lucrării au fost atinse iar, ipotezele s-au confirmat. Empatia este abilitatea pe care o are un consilier/terapeut necesară pentru a-l ajuta pe cel care solicită sprijinul. Noi, consilierii/terapeuții, trebuie să-i ajutăm pe clienți să se descopere și să se accepte. Trebuie să le demonstrăm clienților că suntem capabili să vorbim cu ei, să-i ascultăm și să-i ajutăm. Consilierul/terapeutul trebuie să aibă o atitudine deschisă față de client și să fie autentic.
Capitolul I
CONCEPTUL DE EMPATIE
I.1. Foarte scurt istoric al conceptului de empatie
Conceptul de empatie a fost lansat de filozoful german Robert Vischer (1847-1933) care a denumit fenomenul în limba sa maternă Einfühlung, însă Carl Rogers este cel care a introdus termenul în practica medicală.
Theodor Lipps (1851-1914) a fost cel care a inițiat primele studii privind empatia. Ea era privită ca o formă de cunoaștere rezultată din relațiile interpersonale, manifestându-se ca o imitație interiorizată a stărilor și comportamentelor unei alte persoane mergând până la identificarea cu acea persoană.
Cu trecerea anilor, s-a încercat traducerea termenului Einfühlung. În cartea Empatia în psihoterapie, Odette Gîrlașu-Dimitriu amintește că psihologul Vasile Pavelcu a constatat că există o diversitate terminologică, că „există o mare bogăție de termeni în limba noastră care să desemneze traducerea termenului german de Einfuhlung”, ca de exemplu: intuiție proiectivă, fuziune afectivă, fuziune afectivă simbolică, intuiție afectivă, intuiție simpatetică, întrepătrundere afectivă, simpatie simbolică, comprehensiune prin întrepătrundere afectivă, transpunere, simpatie, transfer, identificare, proiecție simpatetică a eului, proiecție afectivă, intropatie, empatie etc. În final, a fost acceptat conceptul de empatie cu precizări de rigoare pentru a nu exista confuzii „cu alte fenomene psihice aflate în proximitate (proiecție, simpatie, identificare)”.
În 1909, Edward B. Titchener este cel care traduce noțiunea de Einfühlung de la grecescul empatheia prin empathy unde en înseamnă în, iar pathos semnifică pasiune sau suferință.
I.2. Definiții ale empatiei
Despre termenul de empatie s-a vorbit mult și are multe definiții ce dau o importanță, o atenție aspectelor emoționale și viziunilor sociale în înțelegerea faptelor, acțiunilor și stărilor sufletești ale celor din jur, fie familie, rude, prieteni, clienți, elevi sau colegi etc.
În Mic dicționar de sociologie, cuvântul empatie reprezintă traducerea expresiei Einfühlung, care desemna, inițial, „procesul prin care un indivind observând gesturile celuilalt le leagă de senzațiile trăite și proiectează asupra celuilalt aceste senzații”.
Termenul de empatie a fost utilizat în sens mai general ca aptitudinea de a ne plasa în locul celuilalt. Este un mod de cunoaștere intuitivă asemănătoare simpatiei, dar cu o „preocupare de neutralitate afectivă care asigură obiectivitatea judecății. Activitatea empatică are legături mai mult cu imaginația decât cu afectivitatea”.
Empatia este o atitudine care se cere, se impune și se remarcă la un anchetator social, consilier care abordează întrebări atingând gândirea personală sau viața intimă a subiecților, a clienților. În Dicționarul explicativ al limbii române, empatia este definită ca fiind o „formă de intuire a realității prin identificare afectivă”. O altă definiție este „interpretare a eului altora după propriul eu” sau capacitate intuitivă, descoperire bruscă de a ne plasa în locul unei persoane, de a simți ceea ce simte ea.
În psihologie, empatia indică sau desemnează un proces complex (afectiv, perceptiv, intelectual), constând în identificarea subiectului cu obiectul cunoașterii (mai ales o persoană) și în proiectarea stărilor proprii asupra acesteia din urmă, subiectul (individul) trăind în sine viața celuilalt (altuia).
Există o mare varietate de metafore și definiții care au fost oferite de literatura de specialitate cu privire la cuvântul empatie, inclusiv „preluarea rolului celuilalt (Mead, 1934); ascultarea cu cea de-a treia ureche (Reik, 1948); introspecție indirectă (Kohut, 1959), cunoaștere emoțională (Greenson, 1960); intrare imaginativă în viața interioară a celuilalt (Kadushin, 1972); efort de a vedea și de a experimenta lucrurile din perspectiva celuilalt (Beck, Rush, Shaw și Emery, 1979); intrarea în interiorul sentimentelor și experiențelor celuilalt (Compton și Gallaway, 1999); preluarea perspectivei celuilalt (Sheafor, Horejsi și Horejsi, 1994)”.
La rândul său, Gordon Allport definește empatia drept o transpunere imaginară a sinelui în gândirea, acțiunile și afectele altuia, notând că imitarea atitudinilor și a expresiilor faciale ale individului joacă în viața de zi cu zi un rol foarte important, dar noi nu ne dăm seama de acest lucru.
Wilhelm Wundt, psiholog, fiziolog și filozof german, spune despre empatie că este un proces de percepție și că este „caracterizat de transferul afectiv al unui conținut psihic esențial în obiect; acesta este astfel asimilat subiectului și este atât de legat de el încât subiectul se simte în obiect”.
Empatia presupune o identificare cu o altă persoană, cu un alt individ, precum și conștientizarea sentimentelor care o însoțesc, care o acompaniază.
În Larousse Dicționar de psihologie, empatia se referă la rezonanță, la comunicarea afectivă cu un individ, cu semenul. Ea „stă la baza identificării și a înțelegerii psihologice a celorlalți”. În Dicționar de psihologie, publicat sub direcția lui Roland Doron și Francoise Parot, empatia este definită ca o „intuire a ceea ce se petrece în celălalt, fără a uita totuși că ești tu însuți, căci în acest caz ar fi vorba de identificare”.
În domeniul psihoterapiei, Carl Rogers este considerat cel mai influent teoretician al empatiei. El afirmă că a fi empatic înseamnă „a percepe cu acuratețe cadrul intern de referință al altuia, cu toate componentele sale emoționale și semnificațiile care-i aparțin ca și cum ai fi cealaltă persoană, dar fără a pierde condiția de ca și cum”. Perceperea acestui cadru intern de referință al semenului, al altuia, presupune un amplu proces emoțional, motivațional, cognitiv. Gândirea psihanalitică pune accent pe “înțelegerea empatică a structurii inconștiente a experienței, care stă la baza modului clientului de a funcționa, pentru terapeuții din orientarea centrată pe client empatia presupune o concentrare pe experiența și semnificațiile curente, accesibile clipă de clipă”. El încearcă să acceseze (în mod imaginativ) interiorul experienței clientului, efortul lui de a împărtăși, structura și de a dialoga cu analistul, dar și conținutul pe care clientul încearcă să-l comunice. Carl Rogers urmărește capacitatea consilierului, terapeutului de a simți lumea interioară a clientului, dar și de a-i comunica acestuia modul în care îl înțelege. Pentru el, empatia terapeutică este preluarea perspectivei și rolulului celuilalt, adică a clientului. Terapeutul își exprimă empatia „prin comunicarea unei percepții asupra situației clientului, așa cum clientul o percepe”. Empatia este o aptitudine care îi oferă consilierului/terapeutului posibilitatea să-și asume, să ia asupra sa perspectiva clientului. Este foarte important ca, din punct de vedere clinic, terapeutul să împărtășească, într-o manieră delimitată, controlată, experiența afectivă a clientului. Componenta afectivă în răspunsurile terapeutului îmbunătățește eficiența ședinței de terapie (consiliere) și eficiența schimburilor de replici. Clientul trebuie să perceapă, să observe efortul terapeutului de a comunica empatic și de a fi autentic.
Carl Rogers este de părere că sunt necesare trei condiții de înțelegere empatică. O primă condiție este aceea potrivit căreia cu cât terapeutul/consilierul va fi mai congruent, în relațiile sale cu clientul, cu atât modificarea personalității acestuia din urmă va avea șanse să se producă. A doua condiție este: „cu cât terapeutul manifestă o considerație pozitivă necondiționată față de client, cu atât terapia are șanse mai mari de reușită; îl apreciază în totalitate, are sentimente pozitive față de client pe care le exteriorizează fără rezerve, nu emite judecăți de valoare”. Ultima condiție este ca terapeutul să ghicească, să descopere, să înțeleagă sentimentele și reacțiile personale încercate de client în fiecare moment, să știe să le perceapă, să le sesizeze din interior, așa cum îi apar clientului și să reușească să îi comunice această înțelegere. În relația consilier/terapeut-client, „țelul meu a fost acela de a oferi un climat care să conțină cât de multă siguranță, căldură și înțelegere empatică sunt în stare să ofer în mod autentic”.
Mai târziu, Carl Rogers va defini empatia „ca un proces de intrare în lumea perceptivă a celuilalt, care ne permite să devenim sensibili la toate mișcările afective ce se produc în el”.
Nu ne putem situa, substitui total unei persoane, de aceea empatia este un act, o faptă binevoitoare de imaginație, de închipuire a unei probleme, a unui fapt, a unui gând, a unei emoții. Încercăm să ne închipuim ce gândește cealaltă persoană, ce simte ea, care este lumea ei internă (în prezent sau în trecut), ce gândește, cum gândește, prin ce trece ea, ce sentimente și emoții are ea. Obiectivul, gândul nostru (al consilierului/terapeutului) este ca stările noastre să se identifice pe cât de mult posibil cu ale partenerului (al clientului). Cu alte cuvinte, empatia presupune efortul de a ne imagina (încercarea de a simți cum ar fi să ne aflăm în corpul unei persoane atunci când ea se confruntă cu o problemă, cu o situație). Într-o relație empatică, ne imaginăm ce se întâmplă în sufletul celeilalte persoane. Pentru a ajunge la rezultatul dorit (a ne reuși empatizarea), vom apela la imaginație, la memoria afectivă și la voință. Memoria (afectivă) înseamnă să ținem minte propriile noastre experiențe, gândurile și trăirile. Încercăm să ne reamintim momentele de fericire, când am fost învinși, când ne era frică, teamă, când am suferit, când eram triști și dezamăgiți. Voința înseamnă dorința de a ne folosi potențialul empatic pentru a-i înțelege și a-i ajuta pe cei din jur.
Empatia mai presupune și o stare de deschidere, de decentrare de pe propria persoană, dar și capacitatea de a transmite această stare partenerului. Astfel, partenerul va avea un simțământ de siguranță (că îl înțelegem, că suntem lângă el, că îl susținem, că îl asculăm), de comunicare/relaționare, de confort și de împăcare cu sine. Obiectivul empatiei este de a folosi ceea ce aflăm, constatăm și simțim pentru sprijinirea clientului, prietenului, grupului de persoane, familiei, rudelor, vecinilor etc., să îi ajutăm să depășească momentul greu, să treacă peste acea stare sau de a-și împărtăși, povesti fericirea, bucuria.
Dacă reușim să empatizăm cu clientul, acesta se va deschide, ni se va prezenta așa cum este, cum gândește, cum se simte fără reținere. Pe lângă faptul că reușim să-i percepem stările sufletești, îi oferim și din timpul și energia noastră pentru a-l înțelege, pentru a-i afla punctul de vedere. Prin susținerea noastră emoțională reușim să fim buni terapeuți, buni consilieri, cadre didactice model, manageri care își respectă angajatul, colegi amabili, părinți înțelegători, prieteni buni etc.
Pentru Alvin Mahrer, empatia reprezintă acordajul, alinierea terapeut-client. Consilierul/terapeutul este aliniat cu clientul atunci când, atât terapeutul cât și persoana din fața lui se concentrează în principal asupra a ceva ce reprezintă centrul atenției, ce este mai important și „cuvintele persoanei par să vină din interiorul terapeutului, dintr-o oarecare parte a terapeutului, dinspre și prin medierea terapeutului”. Terapeutul trăiește în lumea clientului, preia sentimentele, trăirile care apar în universul lor. El are capacitatea să simtă emoțiile, atât la nivel de suprafață, dar și la nivel profund. Această abordare se referă la sprijinul acordat clienților pentru ca ei să-și acceseze propriul potențial de trăire profundă a experienței. Terapeuții au descris această aliniere ca o contopire, ca o fuzionare cu clientul.
Mark H. Davis (1983) consideră empatia „o combinație între asumarea cognitivă a rolului celuilalt și activarea preluării experienței de substituire emoțională în stările altuia”, cu alte cuvinte combinarea direcției emoționale și a celei cognitive.
Empatia reprezintă „o componentă esențială a practicii terapeutice și un concept fundamental în încercările de a înțelege modul în care funcționează terapia”. Ea nu este același lucru cu atitudinea pozitivă necondiționată, nu înseamnă nici a fi compătimitor, nici a fi suportiv, ci reprezintă una dintre cele trei condiții terapeutice ale lui Carl Rogers.
Chiar dacă nu a considerat-o drept o variabilă majoră în psihanaliză, Sigmund Freud a menționat în scrierile sale despre empatie. El o considera modalitatea prin care terapeutul putea cunoaște mintea clientului. Terapeutul își „acorda inconștientul la cel al pacientului, pentru ca apoi să observe rezonanțele interne care se stabileau. De asemenea, analistul asculta cu atenție egal flotantă, adică prin suspendarea funcției judicative, cu scopul de a auzi cât mai deplin clientul”. Sigmund Freud afirma că empatia este un mecanism care face posibil ca o persoană „să preia unele atitudini în toate direcțiile, cu privire la viața mintală a altuia”.
„Empatia înseamnă a trăi pentru câteva momente (pentru o anumită perioadă de timp) viața în mișcare a celuilalt, presupune existența unui sentiment de legătură, care o determină pe cealaltă persoană să se apropie; ea facilitează stabilirea relațiilor (de durată) cu semenii”. Ea este însușirea unei ființe umane, capacitatea omului, individului de a avea senzația, de a simți durerile, frustrările, anxietățile, experiențele, nevoile, bucuriile celuilalt ca și cum ar fi trăirile sale.
În cartea sa, Intelegența emoțională, Daniel Goleman notează ideea că „empatia se construiește pe conștientizarea de sine; cu cât suntem mai deschiși față de propriile noastre emoții, cu atât suntem mai capabili să interpretăm sentimentele” celuilalt. Trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine pentru a-i ajuta pe ceilalți, pentru a fi capabili de a citi și ghici trăirile clientului. Dacă suntem conștienți de sensibilitatea, de nevoile noastre și le putem accepta, atunci este și probabilitatea să putem forma o relație de ajutor cu o altă persoană.
Empatia a fost descrisă ca având un efect motivațional, precum cooperarea, generozitatea, întrajutorarea ca și alte fapte, manifestări altruiste; „un efect reglator asupra agresiunii”; un efect de facilitare, care înlesnește, ușurează comunicarea și relațiile sociale și, nu în ultimul rând, un rol de structurare, de organizare în adaptare și dezvoltare. Se întâmplă des ca definiția empatiei să fie confundată cu funcțiile ei. Tot empatia a fost asociată cu iubirea, bunăvoința, grija. Uneori, empatia și compasiunea sunt folosite ca sinonime.
În general, empatia se referă la un răspuns emoțional care emite, emană din starea emoțională a altui individ (răspunsul fie că este dat de consilier/terapeut/psiholog clientului aflat în cabinet, fie că este folosit în viața de zi cu zi, adică un răspuns dat unei persoane din familie sau prietenilor sau unui străin care s-a rătăcit și are nevoie de îndrumare etc.). Cu toate că empatia este definită ca un răspuns emoțional împărtășit, el este dependent de factori cognitivi, dar și de cei emoționali. Această definiție este asemănătoare cu concepțiile variate asupra fenomenului, provenite din psihologia dezvoltării, dar trebuie să ținem cont că nu este identică. Mulți teoreticieni au reușit să diferențieze empatia de compasiune, definind compasiunea ca reprezentând sentimente de grijă, de tristețe pentru semenul nostru, pentru ceilalți. Empatia, dar și compasiunea sunt diferite de disconfortul personal (stare neplăcută de nesiguranță, de insatisfacție, lipsă de confort), o stare emoțională care este caracterizată prin aversiune și anxietate față de durerea, suferința unei alte persoane. Hoffman, Zahn-Waxler și Radke-Yarrow “disting empatia matură de disconfortul personal, însă echivalează disconfortul personal cu empatia la copilul mic și cu empatia la bebeluș”.
Din punctul meu de vedere, empatia este capacitatea de a intui sau de a recunoaște emoțiile celorlalți. Empatia nu înseamnă că trăim emoțiile altor persoane, ci înseamnă că înțelegem emoțiile altor persoane pornind de la propriile noastre încercări, experiențe. Empatia nu înseamnă să ne identificăm cu celălalt anulându-ne nouă personalitatea, ci să ne transpunem în mintea și sufletul lui pentru a înțelege cum percepe, cum vede realitatea. Ea se construiește pe deschiderea spre sentimentele semenului, pe abilitatea de a citi informațiile nonverbale. Cuvintele pot exprima puțin din sentimentele, trăirile oamenilor, fapt pentru care empatia se bazează pe capacitatea, abilitatea de a intui sentimentele, emoțiile oamenilor, atribuind o atenție deosebită informațiilor de tip nonverbal, și anume gesturi, mimică, tonul vocii etc. Din punctul meu de vedere, empatia are rol de cunoaștere emoțională, de anticipare, de stabilire a unor noi legături și relații interumane, de aplanare a conflictelor.
I.3. Tipuri de empatie
Mulți au scris și au păreri diferite despre conceptul de empatie. Vorbindu-se mult despre acest concept, s-a făcut o schematizare a empatiei terapeutice. Prima „categorie generală raport empatic”. Este vorba despre amabilitate, acceptarea într-o manieră tolerantă, îngăduitoare a emoțiilor, trăirilor și a cadrului de referință ale clientului, și nu în ultimul rând, se referă la înțelegere globală. Acest nivel nu implică încercarea de a căuta profund, de a explora pentru a-l ajuta pe client să-i dea un sens. Terapeutul se va identifica cu clientul, dar aplică modul său de a privi lucrurile pentru a da un sens motivului că cel care a cerut ajutor se simte abandonat, singur, trist, melancolic, părăsit, neglijat, furios, vesel etc. Cu alte cuvinte, se referă la empatia cognitivă, adică la situația în care cineva (terapeutul, consilierul, analistul) recunoaște ceea ce gândește, îl frământă pe celălalt.
A doua categorie se raportează la „înțelegerea lumii clientului în proximitatea experienței lui” și are ca obiectiv încercarea analistului de a înțelege în întregime circumstanțele, împrejurarea, starea, ipostaza așa cum sunt sesizate, percepute de client. Aici terapeutul cercetează, analizează lumea clientului; de exemplu, relații, detalii despre locul de muncă, familie, normele acestuia etc. Dacă un client îi spune analistului că se simte trist datorită prietenilor, terapeutul va dori informații legate de modul în care clientul vede relația cu prietenii. Astfel, terapeutul se va putea identifica cu cel care este consiliat. Tot la această categorie, analistul/consilierul explorează elementele conștiente, dar și pe cele inconștiente pentru a-l cunoaște mai bine pe client, pentru a avea acces la trăirile acestuia, pentru a înțelege situația de viață a clientului la care este adăugată experiența acolo și atunci. A doua categorie este empatia emoțională, adică situația în care cineva (terapeutul, consilierul, analistul) simte ceea ce simte acea persoană.
A treia categorie de empatie și ultima este „«acordajul comunicativ»”. Este folosită în special în terapia centrată pe client, iar obiectivul este înțelegerea experienței imediate a celui consiliat, presupune un acordaj clipă de clipă, moment cu moment și răspunsuri dese care reflectă înțelegerea. Analistul încearcă să se pună în locul clientului în acea clipă, să intuiască, să sesizeze ceea ce acesta vrea să spună în mod conștient în acel moment și ceea ce resimte în acea clipă. Cu alte cuvinte, să se conecteze, să împărtășească sau să trăiască concomitent efortul clientului de a se înțelege pe el însuși, iar cuvintele terapeutului sunt aceleași cu cele ale clientului. Este de fapt empatia de compasiune, atunci când cineva (terapeutul, consilierul, analistul) dorește să ajute cealaltă persoană să facă față situației, emoțiilor etc
Aceste trei tipuri de empatie pot fi utile la momente diferite în procesul de consiliere. Tot ele, pot ajuta la construirea unei relații (primul tip de empatie) sau pot conduce spre niveluri profunde de înțelegere și de relații interpersonale (cum fac celelalte două tipuri de empatie).
Bachelor A. (1988) le-a solicitat, clienților să descrie cum au experimentat empatia. Clienții au descris patru tipuri de empatie, și anume: cognitivă, afectivă, împărtășită și, nu în ultimul rând, de susținere. Empatia cognitivă se raporta la sentimentul că terapeutul, analistul înțelegea experiența subiectivă a clientului. „Empatia afectivă ținea de senzația că terapeutul împărtășea aspecte din experiența afectivă a clientului”. Cea împărtășită venea din senzația clientului „că terapeutul își arăta empatia prin autodezvăluire”. Ultimul tip, cea de susținere, viza faptul că analistul, terapeutul era văzut, perceput ca fiind o persoană grijulie, atentă, suportivă. Bachelor A. a descoperit că pacientul/clientul nu putea identifica care din comportamentele terapeutului l-au determinat să simtă că terapeutul era empatic. Clienții au făcut afirmații conform cărora empatia i-a ajutat într-o gamă largă de aspecte: incluzând „autovalidarea, facilitarea autoexplorării și sentimentele de susținere și de siguranță”.
I.4. Măsurarea empatiei
Chiar dacă interesul pentru empatie are o istorie îndelungată și are ca obiect împărtășirea sentimentelor, emoțiilor unei alte persoane, interesul asupra apariției acesteia timpurii și, bineînțeles, a dezvoltării ei s-a manifestat doar în ultimele două decenii. S-au dezvoltat o varietate, o diversitate de proceduri, variind ca orientare și ca modalitate. Sunt din ce în ce mai multe proceduri de evaluare a empatiei la copii și la adolescenți. Procedurile de evaluare a empatiei la copii pot fi clasificate în mai multe moduri. Ele pot fi clasificate ca fiind cognitive, afective, integrative, predictive și situaționale. Procedurile pot fi clasificate în baza unor modalități de utilizare a unor stimuli, adică putem folosi povești, benzi desenate, înregistrări audio, înregistrări audio-video, planșe și narațiuni, exprimare grafică. Mai pot fi clasificate și în funcție de tipul de modalitate de răspuns, cuprinzând propria relatare și plânsul automat.
Martin Hoffman (1982) a „clasificat măsurătorile empatiei și anume ca automate” (de aici făcând parte și parametri precum conductibilitatea dermică și ritmul cardiac); somatice (postură, privire și expresie facială) și bazate pe indici verbali (cuprinzând stimuli grafici și chestionare). Conceptul de empatie este nu numai greu de definit și chiar mai dificil de măsurat. Nancy Eisenberg și Lennon (1983) clasifică măsurătorile existente în poveste-imagine; indici faciali, gestuali, vocali; măsurători psihologice; nu în ultimul rând, instrumente „cu evaluare realizată de sine sau de ceilalți”.
Pentru specialiștii în psihologie socială și psihologia dezvoltării, măsurarea empatiei constă de fapt în capacitatea unui individ de a experimenta, de a percepe sau de a simți starea afectivă a unei alte persoane sau compasiunea lui pentru un alt individ care are nevoie de ajutor (studierea relației dintre empatie și comportamentul prosocial și de întrajutorare). „Acest lucru are sens dacă acceptăm că tocmai detectarea nevoii de ajutor la o altă persoană este cea care motivează întrajutorarea”.
În opoziție, în terapie, măsurarea empatiei s-a axat pe comportamentul din cadrul terapiei. Aici au existat patru categorii generale de măsurători, și anume: prima, a constat în terapeuții care și-au evaluat propria empatie; a doua, clienții au evaluat gradul sau nivelul de empatie constatat la proprii lor terapeuți. Al treilea tip de măsurarea presupune folosirea instrumentului numit Reamintirea Procesului Interpersonal. Aici, clienții sunt cei care ascultă înregistrări ale propriilor sedințe de terapie și evaluează răspunsurile în sensul gradului de neînțelegere sau de empatie. Ultimul mod de măsurare a empatiei se referă la folosirea evaluatorilor obiectivi ce au ca sarcină de lucru urmărirea, studierea unor ședințe de terapie înregistrate video sau audio (secvențe scurte de terapie între două și patru minute) și care evaluează gradul, nivelul de empatie a terapeutului, consilierului.
Există mai multe măsurători ale empatiei, există și un chestionar al lui Mehrabian și Epstein. Se spune ca bolnavii mental manifestă „față de ei înșiși o atenție exagerată și sunt incapabili să se intereseze de ceilalți și să le ia în considerare punctele de vedere”. Recent, „s-au folosit măsurători ale excitației fiziologice, precum ritmul cardiac și reacțiile electrodermice”. Reacțiile musculaturii faciale la stările afective ale semenilor sunt „codificate în baza unor sisteme neuroanatomice”. Sunt proceduri bazate pe neuroștiințe și pe fiziologie și contribuie la evaluarea empatiei, dar nu la măsurarea ei.
I.5. Nivelurile și formele empatiei
Așa cum afirma Theodor Lipps, Einfühlung este un proces de autocunoaștere și de cunoaștere psihologică, de proiecție a propriilor stări afective, sentimente, trăiri asupra altora. Pentru Max Scheler, empatia este o fuziune afectivă, un act vital și instinctiv, astfel cunoașterea perceptivă trece dincolo de barierele, limitele eului individual. În cartea sa, Empatia în psihoterapie, Odette Gîrlașu-Dimitriu precizează că Max Scheler consideră că există o gradualitate a stărilor de înțelegere afectivă. Din punctul lui de vedere, există mai multe niveluri empatice, și anume: împărtășirea imediată și directă a suferinței unei persoane, respectiv încercarea în comun a unei suferințe psihice; faptul de a lua parte la bucuria sau suferința cuiva; simpla contagiune afectivă care se realizează pe baza expresiei și a imitației; veritabila fuziune afectivă. Max Scheler susține că noi percepem stările celuilalt absolut la fel ca și propriile noastre stări sufletești, că extrospecția (observare a fenomenelor din afara eului, a trăirilor psihice ale celuilalt) este de aceeași natură cu introspecția (observarea și interpretarea propriilor stări și dispoziții mentale și emoționale; autoobservare; analizarea vieții psihice proprii).
La rândul lui, Daniel Goleman fixează trei niveluri ale empatiei. Primul nivel este gradul minim de empatie, adică perceperea emoțiilor celuilalt la un nivel mediu. Al doilea nivel este gradul mediu și înseamnă „a intui preocupările și sentimentele celuilalt și a le răspunde”, iar ultimul nivel este gradul cel mai înalt și presupune „înțelegerea a ceea ce se află în spatele emoțiilor și a sentimentelor celorlalți”.
Gerard Apfeldorfer vorbește despre empatia de emoție și cea de abstracție. Empatia de emoție „ne face capabili să ne punem în locul celuilalt, să înțelegem emoția pe care o simte el, fără să o simțim noi înșine și nici să o împărtășim neapărat”; cu alte cuvinte, putem să înțelegem ce simte clientul fără să ne pierdem propria nostră stare emoțională. Putem înțelege tristețea unei persoane (rudă, prieten, elev, profesor, coleg, client, vecin) deoarece știm ce este tristețea. Trebuie să ne comportăm cu semenul nostru așa cum simțim că are nevoie să ne comportăm față de el atunci, în acel moment, astfel arătăm că avem grijă de el, că ne pasă de el așa cum avem grijă de propria noastră persoană.
Așa cum am notat mai sus, putem manifesta și o empatie de abstracție. Această empatie „ne permite să trăim într-o lume împărtășită, în care înțelegem punctele de vedere ale celuilalt, fațetele multiple sub care el își (re)prezintă lumea”. Cu ajutorul limbajului verbal și cel nonverbal, viziunea despre lume și despre lucruri ale fiecărui individ ne sunt accesibile.
Gerard Apfeldorfer distinge trei niveluri ale empatiei, și anume: cel mai superficial (simpatia), cel mediu (empatia emoțională) și cel mai profund (empatia de abstracție). Simpatia constă în resimțirea unor emoții de armonie cu ale unui alt individ. Alți autori, amintiți în cartea Empatia în psihoterapie de Odette Gîrlașu-Dimitriu, vorbesc despre empatia dispozițională și empatia comportamentală.
Empatia dispozițională se referă, de fapt, la un anumit moment al raportului interpersonal. Este „o stare internă comună acelor indivizi care tind să manifeste o anumită responsabilitate afectivă și cognitivă față de alții”. În acest caz, există posibilitatea ca empatia să producă sentimente de afiliere cu partenerul, cu celălalt în mod intrapersonal. Interlocutorul, consilierul este interesat și în același timp preocupat de ceea ce i se spune, de ceea ce i se comunică. Astfel, empatia exprimată verbal operează într-o manieră interpersonală. Această relație este întreținută din dorința ambilor parteneri (participarea activă a celor doi, client/terapeut și client). Empatia dispozițională include două componente, și anume: componenta afectivă și componenta cognitivă. Componenta afectivă se referă la tendința „de a răspunde unei situații sau unei stări emoționale a celuilalt, prin exprimarea unor emoții congruente”. Componenta cognitivă se referă la tendința de a adopta perspectiva psihologică a celuilalt.
La rândul său, empatia comportamentală se îndreaptă către comportamentele constant empatice ale anumitor persoane. Aici vorbim despre psihologi, terapeuți, consilieri, manageri, cadre didactice etc. Ele au un comportament empatic cu orice persoană, dar și în orice împrejurare.
Persoanele empatice sunt caracterizate prin abilitate interpersonală (capacitatea de a-și face prieteni și de a întreține această relație), comportament prosocial bine dezvoltat, altruism, generozitate, flexibilitate (a-și face timp pentru cei din jur, pentru a-i asculta), emoționalitate, atitudini optimiste, căldură etc. Persoanele slab empatice sunt caracterizate prin: sunt mai rigide, singuratice, centrate pe sine, introvertite, nu acordă atenție sentimentelor celorlalți, mai retrase. Aceste persoane „sunt mai puțin dispuse să împărtășească alte puncte de vedere și alte stări emoționale afective decât cele proprii”.
I.6. Funcțiile empatiei
Trebuie să ținem cont că experimentarea empatiei și comunicarea înțelegerii empatice sunt diferite. A fi empatic presupune pătrunderea în lumea psihologică a unei persoane și trăirea experienței persoanei în acel moment. Comunicarea înțelegerii este o componentă diferită a empatiei, care trebuie să decurgă din acordajul empatic, dar poate fi comunicată în mai multe moduri. O persoană (consilier, terapeut) poate să fie empatică (de exemplu, să ajungă, să acceadă la cadrul de referință al celuilalt), „însă apoi să folosească mai buna cunoaștere a celuilalt pentru a-l manipula”, manevra, influența.
Au fost evidențiate o varietate de funcții ale empatiei în literatura de specialitate. În terapia centrată pe client, empatia oferă, în principal, două moduri diferite de experiențe de cunoaștere. Primul mod se referă la faptul că terapeutul, consilierul comunică înțelegerea empatică, este privit ca un ajutor acordat clienților, celor care caută și cer ajutor pentru a recâștiga încrederea în ei, dar, nu în ultimul rând, de a se accepta pe ei înșiși. Pentru a ușura, a înlesni acest aspect, scopul terapeutului sau consilierului este „să-l urmeze pe client, să fie un însoțitor îngăduitor care ajută la anularea experienței de izolare psihologică trăită de client”. Aici, empatia este considerată un ajutor dat, oferit clienților ca să se accepte pe sine și să-și găsească propriul glas, propria voce. Încrederea ridicată a clienților în ei înșiși conduce, mai târziu, la o conștientizare sporită. Al doilea tip de cunoaștere apare prin descoperire și explorare. Aici, clienții sunt priviți ca fiind niște exploratori, cercetători „care ajung să se raporteze într-un mod diferit la propria experiență, să vadă lucrurile într-un mod mai inedit și să le trăiască mai profund”. Ei dau o foarte mare atenție la ceea ce trăiesc, astfel își extind, își lărgesc, își măresc cunoașterea. Scopul consilierului, terapeutului este să faciliteze explorarea, cercetarea și să fie un însoțitor în această căutare. Aici, terapeutul nu are rolul să-l ghideze pe client, ci îl încurajează, îl sprijină „să privească cu atenție și să continue să meargă acolo unde el s-a temut să meargă”. Descoperirea are ca rezultat o reorganizare internă.
Cercetările moderne, ulterioare asupra actului empatic surprind mai multe funcții. În lucrarea sa, Empatia în psihoterapie, Odette Gîrlașu-Dimitriu enumeră următoarele funcții: funcția de înțelegere și interpretare a stărilor psihice ale pacientului (funcția cognitivă), funcția de transpunere în psihologia pacientului (funcția anticipativă), funcția de comunicare implicită între parteneri (funcția de comunicare), funcția performanțială a empatiei terapeutului (funcția performanțială), funcția de mediere în declanșarea orientării și comportamentului “helping” (funcția de contagiune afectivă).
Voi începe cu funcția cognitivă care se manifestă „ca un adjuvant științific aflat la îndemâna psihoterapeutului în scopul realizării demersului de cunoaștere a psihicului uman”. Cu alte cuvinte, actul empatic permite o cunoaștere rapidă și la timp, promptă, directă a partenerului. Prin această cunoaștere, aflăm cât este el de ostil sau de prietenos, de interesat sau de plictisit, de tensionat, încordat sau de relaxat, de agresiv sau de anxios, de deschis sau de închis, de disperat sau de stăpân pe sine etc. Această funcție „rezultă din faptul că prin transpunerea psihologică în sistemul de referință (intern) al altuia se realizează un act de cunoaștere (empirică) a partenerului”.
A doua funcție, cea anticipativă rezultă din cea cognitivă. Aici, empatia permite „formularea unei predicții (corecte) asupra posibilului comportament al partenerului; implicit, presupune o anticipare a strategiei de comportament a celui ce empatizează”.
Funcția de comunicare implică nu doar comunicarea empatică dintre două persoane, dintre terapeut și client, dar și invers, deschiderea pacientului, clientului în raport cu terapeutul, în fața acestuia. Această funcție rezultă din nevoia de a dialoga, de a comunica cu cei din jur, de a spune problemele altora, de a ne ușura de povara unor sentimente, emoții, trăiri (tristețe, bucurie, remușcare, vinovăție, ură, dezamăgire, frică etc.). Este benefică comunicării interpersonale, dezvoltării abilității de ați face noi prieteni și de a întreține, a păstra, de a crește aceste relații. Cu cât relațiile sunt mai solide, cu atât unitatea grupului este mai puternică. Funcția de comunicare „reiese și din corelerea nevoii de empatie cu schimbarea temporară a propriei perspective cu a celuilalt”.
Funcția performanțială reiese din anumite situații întâlnite în viața de zi cu zi sau atunci când avem în vedere anumite profesiuni, ca de exemplu: consilierul (relația consilier-client), psihologul (relația psiholog-client), educatorul, învățătorul, profesorul (relația cadru didactic-elev). În aceste cazuri, empatia „preia ipostaza de însușire psihică”. Aici, empatia este abilitatea de a înlesni, de a dezvolta, favoriza obținerea sau realizarea unui rezultat pozitiv, unui succes într-o activitate unde sunt prezente relațiile interpersonale.
Funcția de contagiune afectivă reiese din implicațiile nivelului de apropiere a unei persoane cu partenerul său. Situația de punere temporară în împrejurarea, ipostaza, poziția, starea celuilalt atrage după sine (și prin actul simpatetic) un proces de contaminare de starea celuilalt. Condiția profesională de psihoterapeut, consilier, psiholog impune adoptarea, acceptarea unei conduite altruiste (de generozitate) față de client, pacient, astfel „empatia terapeutului având rolul de a declanșa acest proces de oferire a sprijinului psihologic”.
Prin funcțiile sale, empatia facilitează adaptarea socială a personalității. În consecință, blocarea manifestării ei prin diferite mecanisme sau manipularea funcțiilor ei, de exemplu stimularea funcției anticipative pe diferite căi poate a crea panică (zvonuri la examenele de admitere, de sfârșit de an; zvonuri despre anumite zone ale țării; zvonuri despre inundații, cutremure etc.), asocieri de imagini și sunete înspăimântătoare, de groază, sinistre în război poate crea efecte fatale, malefice. Nu trebuie să folosim empatia pentru a manipula o situație, o relație.
I.7. Utilizări ale conceptului de empatie
Există cel puțin șase utilizări ale cuvântului empatie, și anume: drept capacitate înnăscută de înțelegere a celorlalți, de relaționare și de răspuns față de aceștia. Aici, empatia este prezentă din primul an de viață și este manifestată în plânsetele de neplăcere, de disconfort ale copiilor care apar în urma auzirii plânsetelor de disconfort ale altor bebeluși. Un alt semn care indică empatia este la bebelușii de șase săptămâni, care pot imita mimica unui adult. Empatia, drept capacitate înnăscută și care se dezvoltă pe parcursul dezvoltării, evoluției unei persoane, are ca scop înțelegerea celuilalt și de a relaționa cu el.
Potrivit lui Martin Hoffman „tendința înnăscută pentru altruism reprezintă temelia empatiei-și o încercare de a înțelege ceea ce celălalt trăiește și are nevoie”. Pentru Martin Hoffman, empatia nu înseamnă neapărat exactitatea, acuratețea înțelegerii, ci grija și preocuparea altruiste pentru celălalt „care fac ca individul să încerce să înțeleagă sau să facă presupuneri legate de ceea ce celălalt resimte sau are nevoie”.
O altă utilizare este ca metodă de observare și de obținere de informații. Heinz Kohut susține că „fenomenele fizice sunt captate de simțurile noastre, în timp ce fenomenele psihologice, sau cel puțin datele psihanalitice, sunt înțelese prin introspecție și empatie”. Pentru a înțelege stările psihice și acțiunile celuilalt trebuie să ne punem în locul lui, pentru a aduna, a capta sentimentele pe care le are, intențiile, gândurile, scopurile, obiectivele, motivațiile.
Empatia mai este folosită și ca mod de ascultare. Așa cum descrie Evelyne Schwaber (1981), a asculta empatic nu înseamnă, nu reprezintă neapărat o metodă specială de culegere de informații și de observare. Atunci când terapeutul ascultă empatic, el se concentrează asupra realității subiective a persoanei, a celuilalt, este „un mod de ascultare prin care un individ încearcă permanent să înțeleagă realitatea subiectivă a celuilalt”.
Heinz Kohut vede empatia ca o nevoie universală în dezvoltare. El susține că pentru un bebeluș „experiența unei oglindiri empatice din partea persoanei care îl îngrijește reprezintă o componentă fundamentală în dezvoltarea sinelui unitar și, pe de altă parte, eșecurile traumatice în asigurarea oglindirii empatice joacă un rol cauzal esențial în dezvoltarea deficitelor și patologiei sinelui”.
Empatia în comunicare se referă la accentul pus pe modul în care o persoană îi comunică unui alt individ ceea ce a înțeles, indiferent de metodele utilizate prin care s-a ajuns la acea înțelegere. Și ultima conceptualizare este empatia ca agent curativ. Carl Rogers a fost cel care a identificat empatia (împreună cu atitudinea pozitivă necondiționată și congruența) ca fiind principala componentă din psihoterapie care facilitează, ușurează creșterea. Potrivit lui Heinz Kohut, factorul principal în schimbarea terapeutică constă în reușita terapeutului în întâmpinarea nevoii de „oglindire empatică”.
Capitolul II
EMPATIA ÎN RELAȚIA
INTRAPERSONALĂ ȘI INTERPERSONALĂ
II.1. Locul empatiei în relațiile intrapersonale
Relația intrapersonală este relația pe care o dezvoltăm cu noi înșine. Pentru a putea comunica mai bine, pentru a empatiza mai mult cu cei din jur, cu aproapele nostru, trebuie mai întâi să avem o relație bună cu noi, o relație armonioasă. Empatia este o formă de inteligență esențială, o formă importantă de adaptare, încât supraviețuirea socială și cea fizică depind într-o mare măsură de ea. Nu este neapărat o condiție a terapeutului, ci este o capacitate naturală, comună a oamenilor mai mult sau mai puțin dezvoltată, evoluată. Înainte de a comunica, de a asculta pe cei din jur trebuie să ne controlăm, să ne cunoaștem și să ne explorăm emoțiile, abilitățile, motivațiile. Dacă avem o atitudine plină de iubire față de noi înșine, atunci vom fi capabili să-i iubim și pe cei din jur.
Grija, respectul, responsabilitatea, cunoașterea și prețuirea de sine, toate aceste aspecte se regăsesc la persoana matură emoțional și care are ca bază propria forță interioară. Cu cât ne prețuim pe noi mai mult, cu atât mai mult descoperim că avem ceva de dat și celorlalți. Oamenii care se apreciază pe ei și pe cei din jur sunt cei care sunt marcați emoțional. Cu cât avem mai multă grijă și mai mult respect față de propria persoană și cu cât manifestăm mai multă responsabilitate și mai multă cunoaștere față de noi înșine, cu atât mai mult vom putea manifesta aceste aspecte, abilități și față de cei din jurul nostru.
În relația intrapersonală poate exista o serie de întrebări, și anume: Cine sunt Eu? Ce relație am cu sinele meu interior? Care sunt limitele pe care eu însumi le trasez și care duc la conflicte și blocaje profesionale și personale? Care ar fi metodele pentru îndepărtarea acestor limite care mă împiedică să trăiesc viața la nivelul potențialului meu real? etc. Este foarte important de a comunica cu noi înșine, iar acest lucru să se facă într-un mod pozitiv și constructiv. În funcție de modul în care se desfășoară comunicarea cu sinele poate crește respectul de sine, ne putem dezvolta unele abilități și încrederea în forțele proprii. De asemenea, ea poate îmbunătăți relațiile cu cei din jur, astfel vom avea o părere bună despre noi.
Așa cum ne tratăm noi înșine și cum îi tratăm pe ceilalți, așa ne vor trata și cei din jur. Dacă relația cu noi înșine nu este una în armonie și echilibru, ne vorbim urât și cu dispreț, ne tratăm cu lipsă de respect și așa ne vor trata și ceilalți. Relația cu noi este, de departe, cea mai importantă relație din viața noastră. Ar trebui să fie prioritatea noastră, de ieri, de azi, de mâine. Uneori, dialogurile noastre interioare sunt următoarele: ”nu merit”, ”nu sunt bun/bună la nimic”, ”nu sunt în stare”, ”nu pot să”, ”așa-mi trebuie” etc. Aceste conversații ne fac să ne simțim mici, ne diminuează încrederea în forțele proprii și ne împiedică să avem succes în activitățiile pe care le întreprindem.
Relația cu sine a terapeutului/consilierului este un reper important în procesul terapeutic. În ultimii ani, se pune accent pe importanța personalității terapeutului, pe calitățile personale ale acestuia în cadrul procesului terapeutic. Pentru ca relația dintre consilier și client să fie una benefică, armonioasă, sănătoasă, autentică este importantă relația pe care terapeutul o are cu sine. Atâta timp cât terapeutul nu se află în contact cu sine, nu poate fi în contact cu clientul, nu-l poate „simți”. Autenticitatea terapeutului, congruența, autoacceptarea, empatia sunt esențiale în stabilirea acestei relații. Lumea interioară este cea mai importantă resursă a unui consilier, psihoterapeut. Pentru relația terapeutică, capacitatea de a se cunoaște pe sine, de a se accepta și exprima pe sine este esențială, hotărâtoare, vitală.
Prima preocupare a unui consilier este aceea de a se înțelege și de a se prețui ca persoană, ca ființă umană, și nu de a achiziționa cunoștințe teoretice și nici de a-și dezvolta abilitățile terapeutice. Obiectivul consilierului centrat pe persoană este să ofere această relație, în care potențialul interior și înțelepciunea, proprii fiecărei persoane, să se poată manifesta, să fie eliberate și amplificate. Însă nu va putea face aceasta, dacă nu-și va acorda sieși aceeași acceptare pozitivă necondiționată și acea înțelegere empatică pe care dorește s-o transmită clientului său.
Dacă terapeutul nu are capacitatea să-și ofere sieși o relație corespunzătoare, nu poate face asta nici pentru client. Un psihoterapeut care nu se acceptă pe sine va ajunge să fie perceput de către clienții săi, și mai ales de către cei profund afectați, ca lipsit de autenticitate, fals. Autoacceptarea terapeutului este vitală pentru starea de bine personală, dar și pe plan profesional. Iubirea de sine constituie o dezvoltare armonioasă a persoanei, a consilierului, a terapeutului, de exemplu:
reprezintă prețuirea și susținerea sinelui;
se bazează pe evaluările realiste ale sinelui (vom vedea atât părțile bune, cât și părțile rele, calitățile și defectele);
este pătrunsă de o tandră compasiune care stimulează transformarea, evoluția, dezvoltarea, progresul;
individul consideră că merită să fie iubit;
persoana este capabilă de a se ierta.
În lipsa autoacceptării, terapeutul va simți că îi este imposibil să profeseze. Cu iubire și acceptare de sine, el se va simți împlinit, complet, fericit, capabil, valoros, destoinic, apt de a relaționa cu ceilalți, de a-i ajuta pe cei care-i solicită ajutorul.
Socrate spunea ”Cunoaște-te pe tine însuți”. Se face referire la ceea ce este esențial pentru un terapeut, adică conștientizarea propriilor sentimente, griji, reacții, acțiuni în momentul în care ele apar. La o primă privire, ar putea părea că sentimentele noastre sunt evidente; o privire, o analiză mai atentă „ne amintește însă că am trecut cu vederea ceea ce am simțit cu adevărat în legătură cu un anumit lucru sau că am reacționat târziu față de aceste sentimente aflate în joc”. Observarea de sine permite o conștientizare la rece, sinceră a sentimentelor pasionale sau tulburătoare, reacțiilor, situațiilor, motivațiilor. Conștientizarea de sine „poate fi văzută ca un fel de atenție nonreactivă și lipsită de judecăți asupra stării interioare”.
„Cine sunt eu? – Acesta sunt eu !” O întrebare unică și provocatoare. Un răspuns unic, incomparabil și autentic, original, curat, veritabil. Este necesară disponibilitatea terapeutului de a-și acorda sieși timp, spațiu, atenție și grijă pentru a se cunoaște. E important ca terapeutul să ajungă să “lucreze cu sine”, în primul rând, pentru a ajunge la acceptare de sine și la iubire de sine. Cu toate acestea, empatia ocupă un rol important în viața individului. Înainte de a ajuta pe alții trebuie să ne cunoaștem pe noi înșine/însene, să ne acceptăm așa cum suntem, să ne înțelegem. Trebuie să ajungem la un echilibru mental, spiritul și chiar fizic cu noi înșine/însene, să ne descoperim și să ne exploatăm atât lucrurile bune, cât și cele rele. Să exploatăm lucrurile rele se referă la conștientizarea părților negative și încercarea de a le elimina. Autocunoașterea ne sprijină mult în crearea viitorului vostru și indirect și al celor apropiați nouă. Dacă ne cunoaștem foarte bine și suntem în echilibru cu noi înșine/însene, reușim să luăm deciziile potrivite la momentul potrivit și atunci este foarte simplu să prevenim viitorul, pentru că prin deciziile luate știm ce va urma. Autodezvoltarea înseamnă să ne pese de noi, să ne acordăm acel timp de care avem nevoie (indiferent că este vorba de a face sport, exerciții de meditație, de a ne documenta, a lectura sau a ne preocupa de unul sau mai multe hobby-uri). Fiecare om este specialistul în domeniul propriei vieți, are resursele necesare pentru metabolizarea și integrarea experiențelor personale, reușind să facă un pas înainte, spre o viață calitativ superioară.
Empatia se construiește pe conștientizarea de sine. Cu cât suntem mai deschiși față de propriile noastre emoții, cu atât suntem mai capabili, mai competenți să interpretăm, să analizăm, să dăm un înțeles, o anumită semnificație sentimentelor altora. Emoțiile oamenilor sunt rar transpuse în vorbe. Adesea, ele sunt exprimate prin alte indicii. „Cheia intuirii sentimentelor altcuiva stă în capacitatea de a interpreta canalele nonverbale: tonul vocii, gestica, expresia feței”. Consilierul, terapeutul va deveni talentat în a ști ce simte celălalt. Atunci când repertoriul abilităților empatice ale consilierului, terapeutului se îmbogățește, acesta se acceptă din ce în ce mai mult pe sine, își acceptă cu mai multă toleranță aspecte ale sinelui și le integrează.
II.2. Locul empatiei în relațiile interpersonale
Relația interpersonală înseamnă eu și celălalt/ceilalți. Mereu suntem în legătură cu celălalt. Relațiile interpersonale ne-au încurajat sau ne-au descurajat, dar nu putem trăi fără ele. Cu oricât de multe concurențe și neîncrederi, viața noastră nu se poate reduce la conflicte, confruntări, violențe. Conflictul face parte din relațiile interumane. Datorită geloziei, invidiei, frustrărilor, individul intră în dezacord, neînțelegeri cu apropiații, cu celălalt. Putem spune că în momentul acela relația este neîngrijită. Un individ se caracterizează, se dezvoltă, se definește în și prin relațiile cu ceilalți, prin raportare la alți indivizi (din familie, rude, prieteni, colegi, străini).
Datorită colaborării, comunicării cu ceilalți lumea s-a schimbat, s-a dezvoltat de-a lungul timpului. Sunt persoane care vor să se descurce singure și sunt de părere că ceilalți nu sunt decât niște piedici pentru atingerea unor scopuri, obiective sau pentru a-și satisface propriile interese, plăceri fie pe termen scurt, mediu sau chiar lung. Pentru aceste persoane, când este vorba despre succesul lor personal sau profesional, despre profitul material-financiar, relațiile interpersonale sunt secundare. Pentru ei, esențial este individualismul.
Iluminismul susține că importante sunt „rațiunea umană și capacitatea individului de a-și deschide drumul în viață și de a ieși învingător din labirintul ei”. Sunt persoane care sunt de părere că existența, prezența relațiilor umane este esențială vieții, supraviețuirii. Prezența relațiilor ne dau energie, consistență, putere, forță de a trăi și lupta. Avem nevoie de colaborare, de contact social, de hrănire intelectuală (informații, idei, concepte, abilități, experianțe), sufletească (nevoia de a simți pe cineva lângă tine, de sprijin).
Normele, valorile, ritualurile, reprezentările, rutinele zilnice, miturile, percepțiile sunt cele care-i țin pe oameni uniți, sunt cele care-i determină să relaționeze. Datorită celuilalt, individul devine responsabil, motivat, capabil să se autoconducă și să se autocunoască. Relațiile intrepersonale răspund unor trebuințe fundamentale. Aceste relații ne ajută să ne împlinim, să ne menținem echilibrul interior, să acționăm, să sperăm, ne ajută să fim mai sănătoși, să credem, ne ajută să ne satisfacem unele nevoi esențiale pentru existența noastră în societate.
În urma unor cercetări au rezultat o serie de trebuințe sociale, și anume: nevoia de afiliere, nevoia de siguranță/de securitate, nevoia de recunoaștere, nevoia de aprobare socială, nevoia de (auto)actualizare.
Nevoia de afiliere este caracterizată de dorința de a stabili relații cu cei similari. De exemplu, oamenii triști își doresc compania unor persoane la fel de triste ca ei, indivizii nefericiți își doresc compania celor nefericiți, oamenii veseli preferă compania celor veseli. Tendința de afiliere, de alăturare este cu atât mai mare, mai solidă, cu cât asemănarea (de sentimente, de valori, de dorințe, de opțiuni, de aspirații, de experiențe, de aptitudini, de credințe, de probleme etc.) este mai puternică. Atunci când suntem stresați, încordați, când anxietatea devine mai puternică avem tendința de a ne afilia indivizilor mai competenți, mai bine informați. Împlinirea, satisfacerea acestei trebuințe este asigurată de atașament, ghidare (sfaturi și informații oferite de ceilalți), asistență concretă (sprijin material), stabilitatea locului în rețeaua socială (se referă la prezența sentimentului de a face parte dintr-un colectiv, grup), oportunitatea oferirii de sprijin pentru dezvoltarea celorlalți (vizează nivelul la care persoana percepe că alții sunt dependenți de ea), reasigurarea propriei valori (acceptarea, respectul și iubirea care ne sunt oferite de alții, ne susțin, ajută, sprijină propriile sentimente de stimă de sine, respect de sine și de adaptare, de adecvare cu sine). Cei care își aleg ca prioritate realizarea, își aleg ca parteneri persoane experte în domeniul în care lucrează, dar cei care au ca prioritate afilierea preferă, aleg parteneri, coechipieri cu care să se înțeleagă, ținând mai puțin seama sau punând în plan secundar rezolvarea sarcinilor sau obținerea performanțelor înalte.
Nevoia de siguranță/de securitate este o altă nevoie fundamentală a oamenilor (care ține de relațiile sociale). În prezent, mulți indivizi se simt amenințați, vulnerabili, iar sentimentul neputinței crește. Cu trecerea timpului, individul se simte slăbit, neputincios și caută siguranța, securitatea în și printr-o relație. Timpul trece, iar omul se simte presat, copleșit de sarcini, amețit. Mulți preferă să caute și să găsească, să se asocieze unor persoane care au mai mult sau mai puțin aceleași preocupări pentru a se găsi în preajma lor, pentru a lucra împreună. Astfel, conștient sau inconștient, voluntar sau involuntar ei își găsesc suport moral, emoțional, fizic, psihic, social, necesar supraviețuirii, întreținerii relațiilor, dezvoltării personale și profesionale.
Nevoia de recunoaștere. Uneori simțim nevoia să existăm pentru ceilalți. Încrederea în noi există și crește atunci când știm că suntem importanți, că existăm pentru ceilalți și invers.
Nevoia de aprobare socială constă în faptul că noi simțim nevoia ca ceilalți să ne aprobe gândurile, sentimentele, deciziile, comportamentele, acțiunile.
Nevoia de (auto)actualizare se referă la momentul în care suntem angajați într-o relație (fie ea de prietenie, de rudenie, de familie etc.) trebuie să o susținem și să o dezvoltăm, să o ajutăm să crească, să ne exprimăm potențialul.
Aceste nevoi prezentate mai sus unesc oamenii prin diferențe și asemănări. „Oricât ar evita-o sau ar nega-o, individul nu se poate cunoaște pe sine decât prin raportare (onestă, înțeleaptă, ponderată) la ceilalți, în cadrul unei experiențe de grup”. Întâlnirea cu un alt individ este „un prilej fundamental de autoactualizare, ea este și un cadru propice autocunoașterii”.
Pentru o relaționare reușită avem nevoie de empatie, toleranță, înțelegere, compasiune. Empatia nu este doar un concept foarte interesant, dar și unul foarte complex. Cel mai adesea o întâlnim ca fiind capacitatea de a ne pune în pielea celuilalt sau a simți ceea ce simte altul. A observa și a spune emoția pe care altcineva o simte nu e îndeajuns pentru a ajuta pe cineva. Adeseori, trebuie să facem distincția dintre empatie și alte procese: înțelegerea și explicația. Înțelegerea emoțiilor exprimate de o persoană necesită ca observatorul să se abțină de la orice stereotip de gândire, de la orice judecată asupra persoanei observate. Ca și cum ar intra în pantofii celuilalt simțindu-se neștiutor, dorind să îl lase pe celălalt să își spună suferința sau emoția în mod cât mai deschis.
Empatizăm cu oricine, nu numai cu cei care se află într-o situație dificilă, ci și cu cei care se bucură, care au emoții pozitive. Empatia ne reamintește cine suntem noi, adică nu ne lăsăm purtați sau conduși în emoțiile și sentimenetele celuilalt la infinit. Simțim, cunoaștem sensul emoțiilor sale, dar redevenim noi înșine. Și acest lucru e foarte important. Pentru că adesea există o tendință de a ignora propria persoană (din punct de vedere emoțional), mai ales când altcineva drag are o problemă mai mult sau mai puțin gravă sau care suferă. Empatia ne apropie psihic și fizic de emoțiile celorlalți (care adeseori pot să ne provoace neplăcere, disconfort, nesiguranță, îndoială, neliniște) pentru că revenim în mintea noastră, ne reluăm șirul emoțiilor, gândurilor și proceselor noastre interioare.
A empatiza e similar cu a absorbi din emoțiile celuilalt, ceea ce îi ajută pe oameni să înțeleagă și să se pună în locul altor persoane. Empatia ne face mai umani. Capacitatea de a gestiona emoțiile celorlalți, de a empatiza, reprezintă esența artei de a manevra pozitiv relațiile interumane. Comunicarea dintre două sau mai multe persoane este dictată sau ar trebui să fie dictată de „sentimentul de încredere și de sentimentul recunoașterii valorii proprii”.
Ca o relație să fie frumoasă, sănătoasă, rezistentă, curată, autentică, adevărată are nevoie de empatie. Omul simte necesitatea de a fi conștient că este înțeles și ascultat. Empatia înseamnă deținerea răbdării din partea ascultătorului, o capacitate de a-l accepta pe celălalt cu bune și/sau cu rele; cu virtuțiile, calitățile și/sau defectele sale. O persoană empatică este blândă, are sufletul curat, bună, are dragoste față de semenii ei, este sensibilă, simte compasiune față de suferințele celorlalți, este grijulie, respectuoasă.
Pentru Carl Rogers, în comunicarea interindividuală (referitor la raporturile dintre indivizi) este esențială crearea unui climat relațional particular bazat pe patru componente care reprezintă ansamblul demersului de consiliere, și anume:
acceptarea necondiționată a celuilalt;
neutralitatea binevoitoare (anchetatorul se va implica, fără însă a judeca, iar angajarea lui trebuie să fie una pozitivă, bazată pe atenția acordată clientului);
autenticitatea;
empatia.
Acceptarea necondiționată a semenului presupune faptul potrivit căruia cu cât îl acceptăm mai mult și-l agreăm pe om, cu atât creăm o relație pe care el o poate folosi. Ea presupune refuzul, respingerea oricărei judecăți cu privire la ceea ce exprimă celălalt, „acceptarea spuselor sale și manierei în care le-a exprimat sau a faptului că el nu dorește să exteriorizeze un anumit sentiment”. Cu alte cuvinte, terapeutul îl respectă și-l place pe client ca persoană distinctă, diferită, unică și îl lasă să-și asume propriile sentimente în felul lui. O astfel de acceptare îi oferă clientului un sentiment de căldură și siguranță. Siguranța de a fi agreat și prețuit ca persoană este un element important într-o relație consilier-client.
Este foarte important ca terapeutul să organizeze un climat dorit, să îl intereseze cu adevărat ceea ce exprimă, gândește, simte clientul, „care să conțină cât de multă siguranță, căldură și înțelegere empatică”. Autenticitatea noastră, a terapeutului, acordată clientului, ne face disponibili pentru el și în raport cu ceea ce spune. Ea „este o condiție sine qua non pentru o ascultare comprehensivă și poate presupune până și exprimarea propriilor sentimente în situația de interacțiune”. A fi autentic presupune capacitatea sau a fi dispus (consilierul, persoana care ascultă) să trăim și să exprimăm, atât prin purtări, cât și prin cuvinte, diferitele atitudini și sentimente care există, care sunt prezente în noi. Cu alte cuvinte, relația va deveni reală, originală, veritabilă.
Empatia poate fi privită ca o aptitudine, ca o calitate, dar și ca o voință. Ea presupune, atât hotărârea, cât și capacitatea de a ne controla, de a ne domina propriile reacții „socioafective, devenind astfel disponibil pentru celălalt, constă în a ne scufunda în lumea subiectivă a celuilalt, pentru a încerca să-l înțelegi din interior, în a vedea situația cu ochii celuilat”, așa cum am spus în primul capitol. Empatia este definită prin două componente:
receptivitatea la sentimentele trăite de ceilalți;
capacitatea verbală de a comunica această pătrundere, înțelegere, comprehensiune.
Empatia trebuie transmisă celuilalt. O empatie care nu se exprimă are un efect redus asupra calității comunicării. Relația trebuie să fie una pozitivă, presupune lipsa amenințărilor sau provocărilor la adresa imaginii pe care clientul a are despre sine. Individul are capacitatea și tendința de a înainta către maturitate, de a se dezvolta. Tendința de a exprima și activa toate capacitățile organismului, de a dobândi autonomie, de a se extinde, amplifica toate acestea înseamnă imboldul către actualizarea sinelui, tendință de creștere, dar și reorganizarea personalității și relației cu viața.
Într-o relație, empatia ajută indivizii să devină mai integrați, mai eficienți, să funcționeze mai bine. Un om empatic este mai sănătos psihic, își schimbă percepția de sine, devenind mai realist în ceea ce privește părerile despre sine și poate relaționa mai ușor cu semenii. Empatia construiește o relație puternică, strânsă, eficientă, folositoare, rezistentă, energică, altruistă.
Cei mai mulți oameni, nu se mulțumesc cu relații false, superficiale. Ei au nevoie de raporturi stabile, în care există încrederea și implicarea deplină. Cele mai profunde, puternice „relații interpersonale în care se angajează ființele umane sunt prietenia și dragostea”. Atât în relațiile de prietenie, cât și în cele intime trebuie să fie prezentă empatia pentru o mai bună înțelegere a semenului, a partenerului. Acceptăm o relație deoarece este și ne acordă, ne oferă sprijin (fizic, sufletesc, emoțional, psihic, financiar, material, spiritual) și ne ajută să ne menținem o părere pozitivă despre noi înșine.
Explorarea emoțiilor, pasiunilor, trăirilor, dispozițiilor noastre ne ajută să ne identificăm nevoile, trebuințele, obiectivele pe termen scurt, mediu sau lung, ne ajută să ne eliberăm mintea de tot ceea ce înseamnă despărțire, etichetare, jignire. Putem să vorbim unii altora cu sensibilitate, finețe, cu respect, cu sinceritate despre stările și nevoile sufletești. Este important, necesar ca „vieții noastre afectiv-emoționale să i se acorde (o tot) mai multă atenție, să ne preocupe (mult) mai mult, mai profund, mai sistematic, mai serios”. Distanțarea, izolarea, cearta, ironia, etichetarea nu sunt esențiale pentru și în viața individului.
Relațiile de calitate, indiferent că e vorba de relații de familie, de rudenie, de prietenie, de colegialitate, de cuplu, de afaceri sau de altă natură, au o trăsătură distinctă. Ele se întemeiază pe respect, pe încredere, pe experiențe comune și pe reciprocitate. Tuturor ne place să fim respectați pentru ceea ce suntem, și ne bucurăm când ceilalți au încredere în noi. În astfel de situații încercăm să ne ridicăm la înălțimea încrederii care ni se acordă și să o răsplătim, fiind și noi la rândul nostru de folos celuilalt. Sprijinul duce la creșterea încrederii și dorinței de reciprocitate. Relațiile de calitate, de succes devin mai solide, mai rezistente, mai durabile și partenerii se simt cu adevărat împliniți în cadrul lor.
Capitolul III
MICROCERCETARE
Dacă în primul capitol am vorbit despre conceptul de empatie, în al doilea capitol m-am ocupat de locul empatie în relațiile intrapersonale și interpersonale, capitolul trei l-am dedicat cercetării, prezentării și interpretării rezultatelor. Cercetarea a constat în aplicarea unui test (Anexa 1) format din 36 de imagini și un chestionar (Anexa 2) realizat de mine, chestionar care conține 11 întrebări. Grupul țintă a fost format din consilieri și psihologi, cu alte cuvinte persoane care au lucrat cu empatia și care au avut nevoie de acest concept în rezolvarea unor probleme ale clienților sau în relaționarea cu ei.
Scopul:
Îmbunătățirea relațiilor și a comportamentelor consilierului/terapeutului cu clientul.
Obiectivele acestei cercetări au fost:
Să constat cât de priceput este consilierul în citirea emoțiilor din privirile celui din fața lui;
Să deslușesc cât de bine poate înțelege consilierul atât emoțiile, cât și starea psihică a oamenilor din jurul lui, observându-le privirea;
Care este capacitatea de a empatiza a consilierului cu cel care cere ajutorul;
Interpretarea empatiei de către fiecare consilier.
Ipotezele studiului au fost următoarele:
Dacă consilierul este empatic, atunci comunicarea cu clientul este mult mai bună;
Presupunem că între empatie, sociabilitate, inteligență emoțională, acceptare de sine și imagine de sine există o legătură, o corelație pozitivă atât în cazul relației consilier/terapeut și client, dar și în cazul oricărui tip de relație;
Dacă empatia lipsește înseamnă că distanța dintre consilier și client se menține.
Lotul:
Numărul: 17 consilieri și 3 psihologi;
Genul: 17 de sex feminin și 3 de sex masculin;
Vârsta: între 24-36 de ani;
Județul Prahova.
Metode și mijloace de cercetare:
chestionarul;
testul Empatiei (Mind in the Eyes).
Se știe că empatia este capacitatea, aptitudinea de a recunoaște și de a împărtăși sentimentele care sunt trăite, experimentate de către o altă persoană, chiar dacă aceasta nu le exprimă clar. O persoană, consilierul, terapeutul are nevoie de a avea un anumit grad de empatie înainte de a putea fi capabil să-l înțeleagă pe celălalt. Stările celuilalt pot fi citite din privire. Privirea exprimă multe, este un mijloc de comunicare a emoțiilor, a trăirilor, a sentimentelor și a stărilor sufletești.
Testul Empatie (Mind in the Eyes-Anexa 1) a fost publicat de The New York Times, a fost realizat pe baza unui material de analiză dezvoltat de cercetătorii de la Universitatea Cambridge, coordonați de profesorul Simon Baron-Cohen. Pentru fiecare pereche de ochi trebuie să alegem, acel cuvânt care credem că descrie cel mai bine ce simte sau ce gândește persoana din imagine. După finalizarea testului se calculează și se află scorul.
Testul se poate găsi în limba engleză accesând site-ul http://www.questionwritertracker.com/quiz/61/Z4MK3TKB.html, sau în limba română http://www.aisucces.ro/testul-empatiei-mind-in-the-eyes/. Testul este format din 36 de imagini (36 perechi de ochi) și are variante de răspuns.
Rezultatele corecte ale testului sunt următoarele: 1. a; 2. d; 3. c; 4. b; 5. c; 6. b; 7. c; 8. a; 9. d; 10. a; 11. c; 12. c; 13. b; 14. d; 15. a; 16. b; 17. a; 18. a; 19. d; 20. b; 21. b; 22. a; 23. c; 24. a; 25. d; 26. c; 27. b; 28. a; 29. d; 30. b; 31. b; 32. a; 33. d; 34. c; 35. b; 36. c.
Interpretarea rezultatelor se face astfel:
Dacă scorul obținut de subiecți este peste 30 înseamnă că este bun la citit și la înțeles emoțiile și starea psihică a oamenilor cu care interacționează, reușind să le citească gândurile doar privindu-i în ochi.
Scorul mediu pentru acest test se încadrează între 22 și 30 de răspunsuri corecte.
Dacă scorul a fost sub 22, cu siguranță există dificultăți în a înțelege și a empatiza cu persoanele din jurul lui.
Grupul țintă a fost format din 20 de subiecți (17 consilieri și 3 psihologi), care au avut amabilitatea de a alege o variantă de răspuns testului intitulat Testul Empatiei (Mind in the Eyes original). S-au obținut următoarele rezultate: patru persoane au avut rezultate foarte bune (cu 34, respectiv 31 variante corecte); 15 persoane cu rezultate bune, încadrându-se la scor mediu (două persoane cu 27, două persoane cu 26, trei persoane cu 25, patru persoane cu 24 și patru persoane cu 22 de variante corecte); o persoană a obținut scor scăzut.
Tabel cu rezultatele testului empatiei
Tabel nr. 1
Analiza rezultatelor
După cum arată studiul, persoanele implicate în rezolvarea testului au reușit să identifice emoțiile, sentimentele, trăirile acelor 36 de indivizi din imaginile arătate. Se observă că avem o relație specială cu emoțiile, sentimentele, pasiunile, trăirile, dispozițiile noastre și a celor din jur; că avem dezvoltată mai mult sau mai puțin capacitatea empatică. Cu mai multă preocupare, studiu, reflectate pe parcurs vom avea rezultate mai bune. Procentul ridicat obținut de subiecți la nivelul mediu empatic (75%), față de subiecții de la nivelul mare (20%) ne explică lipsa intuiției sociale, de a înțelege și de a se pune în pielea interlocutorilor, de a stabili și de a menține (întreține) relații interpersonale reciproce pozitive.
Aceasta înseamnă că terapeutul/consilierul/psihologul poate citi, într-o bună măsură emoțiile, trăirile, sentimentele, gândurile clientului. Are abilitatea de a cunoaște și înțelege emoțiile și de a le uniformiza pentru a facilita dezvoltarea emoțională și intelectuală a celui care a solicitat ajutorul. Totuși, în acest lot de subiecți există și o persoană care nu a reușit să aibă un rezultat bun.
Desenul al doilea indică faptul că au participat mai mulți subiecți de sex feminin, 17, decât subiecți de sex masculin, 3.
Desenul al treilea arată că subiecții (20 de persoane) care au participat la acest studiu au fost toți din județul Prahova.
Partea a doua a cercetării se referă la aplicarea unui chestionar (Anexa 2) realizat de mine și cuprinde 11 întrebări despre empatie. Acest chestionar are sarcina de a-mi dezvălui ce cred consilierii despre conceptul de empatie, și anume cum este difinită ea, care este rolul ei în relația consilier-client, care sunt dezavantajele și avantajele empatiei, dar și limitele folosirii ei etc.
Consilierii din lotul nostru au avut și alte interpretări interesante ale empatiei, și anume: „Abilitatea de a-i înțelege și de a rezona cu ceilalți la nivel afectiv asociată cu intenția de a face bine unei persoane, sau cel puțin, de a nu-i face rău”, „Reprezintă capacitatea de a recunoaște trăirile altora, de a te putea transpune în locul lor și de a putea anticipa comportamentele acestora în situații date”. Restul definițiilor sunt asemănătoare cu cele menționate în primul capitol, adică empatia reprezintă capacitatea de înțelegere a sentimentelor, trăirilor, emoțiilor clienților (interlocutorului) și transmiterea acestei înțelegeri. Empatia este capacitatea de a intui sau de a recunoaște emoțiile, gândurile, trăirile celorlalți. Empatia nu înseamnă că trăim emoțiile altor persoane, ci înseamnă că înțelegem emoțiile altor persoane pornind de la propriile noastre experiențe. Empatia nu înseamnă să ne identificăm cu celălalt anulându-ne personalitatea, ci să ne transpunem în mintea și sufletul lui pentru a înțelege cum percepe, cum vede realitatea. Ea se construiește pe deschiderea spre sentimentele semenului, pe abilitatea de a citi informațiile nonverbale.
A doua întrebare a cerut subiecților să arate care este rolul empatiei, iar răspunsurile au fost „de a înțelege cu adevărat cum se simte celălalt”, „de a crea relații bune cu o altă persoană”, „la înțelegerea nevoilor celuilalt și identificarea de puncte comune”, „să deducem anumite trăiri ale celor de lângă noi și să interacționăm cu ei putând să îi ajutăm în anumite circumstanțe sau să râdem împreună”, „de a simți ceea ce alți oameni simt sau de a-i înțelege pe alții din interior ca și când am fi acolo”, „de a crea o conexiune între participanții la discuție și de a permite înțelegerea celor transmise în cadrul discuției”, „rolul empatiei este de a menține comunicarea și relațiile între oameni”, „de a ne asculta unii pe ceilalți, de a comunica mai eficient, de a evita conflictele”.
Din toate răspunsurile date de consilieri, rolurile principale ale empatiei sunt de a înțelege emoțiile celorlalți și de a dezvolta o relație sinceră cu clientul, cu cel care solicită ajutorul. Empatia are ca rol perceperea și conștientizarea emoțiilor, trăirilor, sentimentelor celorlalți, de a intui trăirile afective și gândurile, de a anticipa comportamentul și de a acționa corespunzător asupra acestuia.
Următoarea întrebare a fost Ce anume îi determină pe consilieri să spună că sunt empatici? Răspunsurile au fost asemănătoare și anume, că au capacitatea de a asculta o persoană, de a simți ceea ce simte ea, de a o înțelege fără a o critica, că sunt altruiști, generoși, „faptul că reușesc să păstrez discuția în întreg ansamblul și/sau o asimilez, astfel încât ulterior să fac asociații mult mai rapide și clare în viitoarele discuții cu același interlocutor”. Empatia are rol de cunoaștere emoțională, de anticipare, de stabilire a unor noi legături și relații, de aplanare a conflictelor.
A patra întrebare a avut în vedere importanța empatiei în consiliere. Subiecții au arătat că empatia este cea mai importantă abilitate a consilierului, iar ea nu trebuie să lipsească din relația terapeut-client. Este „esențială deoarece ajută la înțelegere și la implicarea în discuție din partea tuturor participanților la discuție”. Empatia contează foarte mult deoarece ajută la crearea unor relații sănătoare, rezistente, frumoase, sincere, autentice, dar și la soluționarea unor probleme.
Următoarea întrebare s-a referit la atitudinea care concordă cu starea empatică. Consilierii au expus următoarele variante: o atitudine tolerantă, o atitudine deschisă, caldă, pozitivă, încurajatoare, de generozitate, de flexibilitate, de acceptare. Consilierul trebuie să țină cont că se poată implica cu tact (delicat, atent, politicos), să fie prosocial, să fie cooperant, participativ, serviabil, de nădejde, îndatoritor.
A șasea întrebare Din punctul dumneavoastră de vedere, o relație consilier-client funcționează mai bine datorită empatiei? De ce? Răspunsul a fost pozitiv, iar printre argumente reținem următoarele: „Deoarece va putea să îl ajute în mod personalizat în procesul schimbării”, „Dacă un consilier nu ar avea capacitatea de a empatiza, clientul nu ar putea avea încredere în acesta, consilierul ar părea fals”, „Nu cred că poate funcționa eficient fără, consilierul empatic poate înțelege trăirile și nevoile clientului, iar acesta capătă încredere în consilier”. Empatia ajută în procesul consilierii pentru încredere și siguranță, pentru creșterea respectului clientului față de consilier.
Folosirea empatiei are ca efect stimularea clientului să vorbească, să fie cât mai deschis, să se descopere, să fie cât mai autentic, să recunoască unele sentimente știute sau descoperite în momentul procesului de consiliere; construirea unui mediu cald, în care clientul se simte în siguranță.
A opta întrebare cerea ca terapeutul, consilierul să identifice câteva avantaje ale empatiei. În mare parte răspunsurile au fost asemănătoare, și anume că ea eficientizează comunicarea consilier-client, se identifică cu ușurință problema clientului, stimularea clientului de a fi deschis, clientul se simte înțeles, creșterea încrederii clientului în terapeut. Aș adăuga aplanarea conflictelor, stabililrea unor relații cu ceilalți, se dezvoltă abilitățile de a analiza și înțelege relațiile interpersonale, deschidere și ușurință în comunicare.
A noua întrebare cerea enumerarea dezavantajelor folosirii empatiei. Câțiva consilieri au fost de părere că „o prea mare implicare afectivă din partea consilierului poate afecta demersul de consiliere”, consilierul își poate însuși problemele clientului încercând să găsească soluții, dar irosind timp și energie, retrăirea unor situații prin care a trecut terapeutul, pierderea propriei condiții (a consilierului).
Consilierii au demonstrat că folosesc empatia des sau foarte des. Ei au sesizat că există și niște riscuri în folosirea acestui concept. Mulți au identificat riscurile cu dezavantajele, dar au fost și altele precizate, și anume înțelegerea eronată a nevoilor clientului, subiectivitatea procesului, crearea unei relații neadecvate între terapeut și client.
O parte dintre aceste informații cu privire la conceptul de empatie este regăsită în primul capitol al acestei lucrări. Empatia este abilitatea pe care consilierul o are pentru a-l ajuta pe client să se descopere, să fie mai deschis la problema cu care se confruntă. Ea este o parte din consiliere, deoarece ajută terapeutul să fie autentic, clar, concis, sincer. Este un mod de a fi împreună cu clientul nostru, cu cel care cere și are nevoie de ajutor, este o atitudine pozitivă necondiționată față de client.
Clientul vine la consiliere datorită unor probleme. Datoria unui consilier este să încerce să-l înțeleagă cât poate de bine și să-i comunice această înțelegere, să construiască un mediu plăcut, cald. Procesul de consiliere nu înseamnă dialog, schimb de replici, ci folosirea unor abilități ale terapeutului (empatia, toleranța etc.), folosirea unor tehnici și metode cunoscute doar de specialist.
Concluzii și recomandări
Comunicarea interpersonală presupune doi sau mai mulți participanți și are calitatea de a influența opiniile, atitudinile și credințele oamenilor; comunicarea înseamnă știre, veste, înștiințare, raport, relație, legătură. Ea are o mulțime de înțelesuri, o mulțime de scopuri și cam tot atâtea metode de exprimare și manifestare. Obiectivele unei comunicări sunt multiple și cât mai variate, de la om la om, de la situație la situație, de la context la context, și anume cunoașterea celor de lângă noi, crearea și întreținerea legăturilor umane, dezvoltarea pe toate planurile vieții, satisfacerea nevoilor afective, de control, de dominație, recunoașterea valorilor celorlalți, o activitate etc.
Emoțiile pot influența mai mult sau mai puțin comportamentul unei persoane. Exteriorizarea lor pot lua forma unor trăsături de personalitate care pot duce la etichetarea unei personae ca fiind încrezută, lăudăroasă, nemulțumită, rea, snoabă, retrasă, sensibilă, obsesivă, rezervată, inaccesibilă etc. Trebuie să găsim căi, metode de comunicare, relaționare cât mai potrivite în abordarea acestor persoane. Un rol deosebit în stabilirea unei bune comunicări cu aceste persoane o joacă empatia; capacitatea empatică ca funcție de comunicare.
Modelele și metodele relaționale diferă de la caz la caz. Izolarea este una dintre principalele surse de suferință. De aceea, ființele umane caută și resimt nevoia profundă de legătură cu alți oameni. „Cel mai profund sens al existenței unui individ se formează continuu, în cadrul legăturii cu ceilalți”. Legătura emoțională dintre oameni și mai ales în cadrul procesului de consiliere, dintre consilier și client, se stabilește în urma sincerității, deschiderii celor două personae, empatiei, acceptării, responsabilității și implicării celor doi parteneri.
Comunicarea are ca trăsătură principală și ascultarea. Omul trebuie și are nevoie să fie ascultat. Fiecare ființă umană are dorința profundă de a fi ascultată, pentru că aceasta ne face să ne simțim bine, liberi, liniștiți, importanți. Nimic nu este mai apăsător decât sentimental, senzația că vorbim în gol, că nimeni nu ne ascultă, că nu reținem atenția partenerului sau de multe ori că nu suntem înțeleși. Când aproapele noastru nu acordă atenție cuvintelor noastre, ne simțim singuri, ignorați, trădați, neînsemnați. Când ascultăm o persoană înseamnă că o respectăm, că o acceptăm, că îi simțim prezența, îi acceptăm existența, îi facem un compliment. Oamenii care se simt ascultați își apreciază, respectă interlocutorul și cooperează cu el. Printr-o astfel de comunicare putem evita neînțelegerile, conflictele, supozițiile false. Când omul se simte ascultat, el se exprimă cel mai bine, cel mai firesc, autentic. Datorită lipsei ascultării apar dificultățile comunicării, conflictele, neînțelegerile. Cel care dorește o comunicare eficientă, care dorește să faciliteze comunicarea, exprimarea interlocutorului i se recomandă să țină cont de următoarele idei, pretenții:
să arate, să demonstreze o atitudine de înțelegere, de pătrundere în esența sentimentelor;
să-și controleze reacțiile spontane, care se îndreaptă spre evaluare, spre critică și interpretare, ajutor sau chestionare decât în cel al priceperii.
Cu alte cuvinte, consilierul nu trebuie să se etaleze pe el însuși. Consilierul/terapeutul nu trebuie să dea sfaturi, nu se va arăta contrariat, nu va da lecții și bineînțeles nu îi va ține predici. Carl Rogers susține acest lucru în cartea sa, A deveni o persoană: perspectiva unui psihoterapeut, „Nu mi s-a părut nici satisfăcător, nici util să intervin cu explicații diagnostice sau interpretative în experiențele clienților, nici cu sugestii și îndrumări”. În rest, consilierul îl va lăsa pe client să simtă, să vadă că are în fața lui o persoană aptă, capabilă și doritoare să-l asculte și să-l accepte așa cum este cu îndoieli, nesiguranțe, căutări, nevoi etc.
Ascultarea favorizează consolidarea și dezvoltarea relațiilor interpersonale, dar și munca în echipă. Avantajele ascultării sunt următoarele, și anume ascultarea înseamnă respect; construiește relații; adâncește cunoașterea; generează idei; clădește loialitatea; este o cale de a ne ajuta pe noi înșine/însene, dar și pe ceilalți. Ascultarea empatică se referă la faptul că „ascultătorul evită să-și judece critic interlocutorul și încearcă să se plaseze în locul acestuia pentru a vedea situația din punctul lui de vedere”. Ascultătorul, consilierul este concentrat asupra prezentului, este tolerant, răbdător, indulgent, îngăduitor cu clientul, nu se lasă distras și este atent la „comunicarea globală a interlocutorului”, la limbajul corporal, mimică. Ascultarea empatică permite clientului, vorbitorului să-și recunoască și să-și accepte sentimentele. Clientul, simțindu-se acceptat și înțeles, fără a fi judecat, își dă seama că este ascultat, fapt ce duce la promovarea, la dezvoltarea, la clădirea unei relații armonioase, bazate pe încredere reciprocă.
Fiecare membru al procesului de consiliere își asumă unele responsabilități, și anume de a fi sincer unul cu altul și autentici, fapt ce se datorează empatiei. Când un individ simte empatie din partea celeilalte persoane, el are un sentiment palpabil, neîndoios, clar că influențează cealaltă persoană și o atinge, impresionează emoțional.
Terapia, consilierea reprezintă un ajutor important în procesul de schimbare, de autovindecare al clientului; iar empatia reprezintă baza procesului terapeutic unde consilierul își oferă sprijinul. Terapeutul este persoana care susține gândirea și explorarea realizată de client și care îl ajută pe acesta să reflecteze mai conștient asupra propriilor sentimente, emoții, gânduri, probleme. Interacțiunea empatică oferă clientului posibilitatea de a lua o pauză, de a se detașa de problemele lui. Printre scopurile centrale ale terapiei se numără împuternicirea și încurajarea persoanelor, indivizilor să-și trăiască „în modul cel mai deplin și mai creativ propriile adevăruri”, adică să se accepte așa cum este și să recunoască situația în care se află.
Terapeuții încurajează „cunoașterea sinelui, a celuilalt și a relației”. În procesul de consiliere, empatia este esențială deoarece diminuează sentimentul de izolare al clientului. „Primirea unui răspuns empatic intensifică sentimentul unui individ că se află în legătură și că este apt din punct de vedere relațional”, aici fiind vorba despre reciprocitate. Autoempatia și empatia pentru cei din jur se dezvoltă prin și în interacțiunile, în procesul de relaționare cu terapeutul. În această relație în care este promovată conștientizarea, „clientul începe să simtă că are parte de o apreciere a lumii sale interioare și a evoluției acesteia, și astfel el începe să adopte o atitudine empatică față de propriile sale sentimente, gânduri și față de context”.
Procesul de gândire, experimentare și explorare pune la dispoziția clientului șansa, oportunitatea de a descoperi în viața sa noi raporturi, noi semnificații și astfel să aducă noi schimbări. Clientul caută acest aspect nu doar în timpul procesului de consiliere, ci și în viața de zi cu zi, pe stradă, la muncă, în familie etc. Acest proces de gândire-experimentare-explorare ajută clientul să se redescopere, să-și recapete încrederea de sine, să devină capabil de a înfrunta actualele probleme sau pe cele viitoare. Atmosfera empatică ajută la rezolvarea creativă a problemelor, deoarece clienții se simt liberi să intre în joc cu noile idei. Spațiul empatic înseamnă starea în care clientul se simte în siguranță.
Nevoia de a fi înțeles, nevoia de a-i înțelege pe ceilalți sunt două aspecte esențiale în viață și în consiliere. Nu trebuie să privim empatia ca un proces unidirecțional (venit doar din partea consilierului/terapeutului), ci ca un proces reciproc, adică un individ empatizează cu celălalt și, totodată, acesta din urmă cu el. În psihoterapia individuală, atât terapeutul, cât și clientul au roluri și expectații diferențiale și împărtășesc intenția de a însoți clientul în problemele lui individuale. Reciprocitatea în psihoterapia individuală se referă la dezvoltarea unei relații empatice reciproce, ambii parteneri implicați în această relație (consilier/terapeut-client)sunt deschiși față de schimbare, dar și față de a fi influențat de celălalt. Este important ca cel care cere ajutorul, clientul să recepteze empatia consilierului apoi să existe un răspuns empatic din partea lui. Abilitatea de empatizare cuprinde următoarele însușiri morale pozitive: capacitatea de a ști și de a putea să-i ascultăm pe ceilalți, de selectare și reținere a ceea ce aste semnificativ, important; capacitatea de a privi din perspectiva celuilalt (din punctul lui de vedere); capacitatea de îmbunătățire a sensibilității noastre la sentimentele și stările emoționale ale celorlalți.
Empatia se construiește pe conștientizerea de sine, adică cu cât ne cunoaștem mai bine sentimentele sau cu cât suntem mai deschiși față de propriile noastre emoții, cu atât suntem mai capabili (consilierii, terapeuții) să interpretăm trăirile, sentimentele altora. Capacitatea, talentul de a ști ce simte celălalt este o abilitate pentru formarea unor relații deschise, funcționale. Empatia înseamnă percepția prezenței altei minți. Propunem câteva recomandări pentru un consilier:
un terapeut trebuie să aibă o cît mai bună cunoaștere și valorificare a propriilor capacități, trăsături;
trebuie să știe să-și stabilească clar obiectivele și „urmărirea lor în vederea realizării, declanșării sentimenului de autoeficiență și de utiliate”;
conștiința altor căi și momente de formulare a ceea ce avem de spus, de obținere a succesului, de afirmare și de reușită;
recunoașterea sinceră a abilităților și a capacităților celuilalt;
să acorde atenție situației în care se află clientul;
să nu-l judece;
să se ia în considerare modul în care comunică persoana;
să identifice corect sentimentele, trăirile, emoțiile clientului;
să sprijine clientul;
să evite încercarea de a schimba clientul;
să fie întreținută o relație pozitivă cu clientul.
Persoanele empatice au câteva caracteristici care ar trebui luate în seamă, și anume:
sunt conștiente de sentimentele, emoțiile, trăirile, grijile, nevoile celorlalți;
„realizează că empatia este incluzivă – o cale cu dublu sens”;
ascultă activ pe cel cu probleme;
încearcă să înțeleagă problema prin care trece clientul, să înțeleagă logica personală a celorlalți;
pe lângă faptul că încearcă să înțeleagă, dar își și comunică această înțelegere;
anticipează grijile și nevoile celorlalți.
Ipotezele lucrării au fost suținute și de către cei 20 de subiecți din lotul nostru. Din studiile de specialitate, din microcercetarea de mai sus (din capitolul III) am tras următoarea concluzie, și anume că terapeuții, consilierii, pentru o bună funcționare a relației consilier-client, trebuie să fie înzestrați cu următoare atitudini:
optimism;
caldură;
altruism;
flexibilitate;
generozitate;
mărinimie;
respect;
amabilitate;
atitudine, „comportament prosocial bine dezvoltat”;
abilitate intrapersonală și interpersonală;
emoționalitate;
„extraversiune” etc.
Dacă empatia lipsește înseamnă că distanța dintre consilier și client se menține. Nu mai are loc schimbarea, înțelegerea, comunicarea dintre consilier și client nu mai este deschisă. Persoanele slab empatice sunt caracterizate astfel:
rigide, dure;
izolate, singuratice;
retrase;
intolerante, neîngăduitoare;
„adoptă valori egocentrice”;
„revendicative”;
centrate pe sine;
obsedate, concentrate de propriile trăiri interioare, introverte;
abilități intrapersonale și interpersonale scăzute.
Așa cum arată și microcercetarea, empatia este un ingredient necesar relațiilor intrapesonale, dar și relațiilor interpersonale, rezultând reușită socială, dezvoltare personală, carismă. Cei care sunt empatici dau dovadă de inteligență socială și pot stabili mai ușor legături cu ceilalți, fiind mai buni observatori în interpretarea reacțiilor și a sentimentelor semenilor și în rezolvarea disputelor, conflictelor care sunt declanșate oricând în societate. Așa cum am observat, empatia are mai multe definiții. Ele au în comun, la un nivel mai general, încercarea de a simți, de a împărtăși, de a percepe sau conceptualiza modul în care o altă persoană resimte lumea. Empatia include mai multe dimensiuni, și anume o dimensiune cognitivă sau de înțelegere; în al doilea rând, o dimensiune afectivă sau experiențială; în al treilea rând, empatia poate implica acțiune, în special comunicare; în al patrulea rând, empatia reprezintă un mod de a fi împreună în relație; și, în ultimul rând, se întrepătrunde cu conceptul de confirmare interpersonală sau de validare.
Ideea de înțelegere este subliniată de aproape toți autorii. Alți autori privesc empatia ca mod de observare și cunoaștere, ca ascultare atentă și înțelegere, ca inteligență socială, drept captare a semnificațiilor implicite ale experienței clientului, ca percepție interpersonală, ca acordaj și ca preluare a rolului. Obiectivele studiului au fost atinse, deoarece am observat cât de bine poate citi consilierul emoțiile, trăirile, sentimentele, gândurile clientului; care este capacitatea de empatizare a terapeutului cu pacientul/cel care solicită ajutorul. Microcercetarea arată că terapeutul/consilierul/psihologul poate citi, într-o bună măsură emoțiile, trăirile, sentimentele, gândurile clientului.
Aptitudinile empatice pot îmbunătăți relația, funcționarea interpersonală în diferite moduri. Cei care sunt incapabili să înțeleagă starea sufletească a celuilalt, cel puțin într-o anumită măsură, „vor fi incapabili să funcționeze într-un context interpersonal”. Empatia terapeutică reprezintă un proces continuu, interactiv, de cunoaștere și înțelegere a unui individ, în vederea facilitării dezvoltării și soluționării problemei acestuia. Empatia terapeutică include intenția de a ajuta altă persoană, în timp ce empatia în sine poate fi utilizată, folosită într-un mod în care să dăuneze, iar un exemplu bun este de a manipula o persoană. În concluzie, scopul cercetării a fost demonstrat prin răspunsurile date de consilieri. De exemplu, empatia folosită în terapie poate ajuta la:
cooperare;
comunicare deschisă;
respect reciproc (atât din partea consilierului, cât și din partea clientului);
conștientizarea problemei;
acceptarea problemei;
acceptarea de sine;
facilitarea schimbării.
Empatia terapeutică este formată din următoarele componente: reprezintă în mod fundamental o atitudine sau o poziție față de client; include considerația față de client și respect pentru punctul lui de vedere; există validitatea sentimentelor, emoțiilor, comportamentelor și a experienței clientului. Empatia terapeutică este o experiență. Terapeutul percepe, sesizează și trăiește „în mod direct experiența prezenței clientului în relația cu el, experiența prezenței lui în relația cu clientul, și experiența relației în sine”. Aceste experiențe au rolul de a da indicii privind trăirile, sentimentele clientului.
Așa cum au interpretat și consilierii din lotul nostru, empatia este o modalitate de a ajuta oamenii să se regăsească, să-și exploateze experiențele (atât pe cele interioare, cât și pe cele exterioare) și să creeze noi înțelesuri, noi semnificații ale problemelor. Astfel, consilierul/terapeutul susține clientul cu interes autentic, îi acceptă lumea acestuia, dar și pe client ca persoană unică, diferită. Carl Rogers constată „că mulți indivizi s-au modelat, încercând să le facă pe plac altora, dar când sunt liberi, se îndepărtează de acest fel de a fi”. Consilierul trebuie să-l ajute pe client să se accepte, să-și recunoască propriile gânduri, trăiri, sentimente, emoții.
Empatia face ca validarea, acceptarea, prețuirea și sentimentele consilierului pentru client să fie mai credibile, mai vizibile, mai reale. O persoană empatică este capabilă să valideze. Validarea de către consilier constă în comunicarea, transmiterea către client a faptului că acțiunile, reacțiile, gândurile, emoțiile lui au un sens și că acel client merită atenție. Consilierul trebuie să aibă o atitudine pozitivă necondiționată față de cel care cere ajutor, să poată capta într-un mod empatic semnificațiile din acțiunile celui din urmă.
De asemenea, empatia este o modalitate de a fi împreună și de a împărtăși o experiență, o întâmplare. Această relație ajută la dezvoltare de sine și se formează continuu. Aici, empatia este folosită ca un ingredient pentru o relație și facilitează creșterea personală, dar și autocunoașterea și cunoașterea interpersonală. Acest sentiment de legătură se formează și se dezvoltă în cadrul oricărui tip de relație.
Cred că mulți dintre clienți doresc să-și poată povesti experiența și să existe cineva care să-i asculte cu interes, dar fără a-i judeca. Pentru consilier, empatia este o nouă și diferită experiență pe care clientul o trăiește. Datorită empatiei consilierului, clientul va recunoaște că acesta este interesat să-i înțeleagă punctul de vedere, povestea lui. Clientul va trăi, va experimenta respectul consilierului față de el, se va simți egal.
Bibliografie
Abric, Jean-Claude, Psihologia comunicării. Teorii și metode, Editura Polirom, Iași, 2002;
Albu, Gabriel, Comunicarea interpersonală. Aspecte formative și valențe psihologice, Editura Institutul European, Iași, 2007;
Albu, Gabriel, Educația, profesorul și vremurile: eseuri de pedagogie socială, Editura Paralela 45, Pitești, 2009;
Albu, Gabriel, O psihologie a educației, Editura Institutul European, Iași, 2005;
Albu, Gabriel, Relațiile interpersonale. Aspecte instituționale, psihologice și formativ-educative, Editura Institutul European, Iași, 2013;
Bohart, Arthur, C., Greenberg, Leslie, S., Empatia în psihoterapie, Editura Trei, București, 2011;
Coandă, Lisette, Curta, Florin, Mic dicționar de sociologie, Editura ALL, București, 1993;
Gîrlașu-Dimitriu, Odette, Empatia în psihoterapie, Editura Victor, București, 2004;
Goleman, Daniel, Inteligența emoțională, Editura Curtea Veche, București, 2001;
Iluț, Petru, Valori, atitudini și comportamente sociale: teme actuale de psihosociologie, Editura Polirom, Iași, 2004;
Larousse, Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic, București, 1998;
Moscovici, Serge, Psihologia socială a relațiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iași, 1998;
Rogers, Carl, A deveni o persoană: perspectiva unui psihoterapeut, Editura Trei, București, 2008;
Șoitu, Laurențiu, Pedagogia comunicării, Editura Institutul European, Iași, 2001;
Vasile, Cristian, Consiliere psihologică, Editura Universității Petrol-Gaze, Ploiești, 2014;
Stii sa citesti emotiile in priviri? Fa-ti acum TESTUL EMPATIEI (Reading the Mind in the Eyes)
http://www.questionwritertracker.com/quiz/61/Z4MK3TKB.html
http://dexonline.ro/definitie/empatie;
http://ro.scribd.com/doc/33010037/Empatia;
http://www.slideshare.net/AlexandraBerariu/comunicare
http://www.medtorrents.com/download/Dictionar_de_psihologie-Roland_Doron-Humanitas.pdf.
ANEXE
Anexa nr. 1
TEST EMPATIA (MIND IN THE EYES)
Vă asigurăm că răspunsurile sunt confidențiale. Vă mulțumim pentru timpul alocat și cooperare. Citește cu mintea ochii celor din imagine:
1. a. Jucăuș; b. Liniștitor; c. Iritat; d. Plictisit.
2. a. Îngrozit; b. Arogant; c. Contrariat; d. Supărat.
3. a. Glumeț; b. Amețit; c. Dorință; d. Convingere.
4. a. Glumeț; b. Insistent; c. Amuzat; d. Relaxat.
5. a. Iritat; b. Sarcastic; c. Îngrijorat; d. Prietenos.
6. a. Îngrozit; b. Fantezie; c. Nerăbdare; d. Îngrijorare.
7. a. Defensiv; b. Prietenos; c. Distras; d. Abătut.
8. a. Deznădăjduit; b. Ușurat; c. Timid; d. Agitat.
9. a. Supărat; b. Dușmănos; c. Îngrozit; d. Preocupat.
10. a. Precaut; b. Insistent; c. Plictisit; d. Înspăimâtat.
11. a. Îngrozit; b. Amuzat; c. Regret; d. Flirt.
12. a. Indiferent; b. Jenat; c. Sceptic; d. Trist.
13. a. Determinat; b. Anticipativ; c. Amenințător; d. Timid.
14. a. Iritat ; b. Dezamăgit; c. Deprimat; d. Acuzator.
15. a. Contemplativ; b. Amețit; c. Încurajator; d. Amuzat.
16. a. Iritat; b. Gânditor; c. Încurajator; d. Înțelegător.
17. a. Îndoială; b. Afectuos; c. Jucăuș; d. Înspăimântat.
18. a. Determinat; b. Amuzat; c. Înspăimântat; d. Plictisit.
19. a. Arogant; b. Recunoscător; c. Sarcastic; d. Tentant.
20. a. Dominant; b. Prietenos; c. Vinovat; d. Îngrozit.
21. a. Jenat; b. Fantezie; c. Confuzie; d. Panică.
22. a. Preocupat; b. Recunoscător; c. Insistent; d. Rugăminte stăruitoare.
23. a. Mulțumit; b. Defensiv; c. Sfidător; d. Curios.
24. a. Gânditor; b. Iritat ; c. Agitat; d. Ostil.
25. a. Panicat; b. Neîncrezător; c. Descurajat; d. Interesat.
26. a. Îngrijorat; b. Timid; c. Dușmănos; d. Neliniștit.
27. a. Glumeț; b. Precaut; c. Arogant; d. Liniștitor.
28. a. Interesat; b. Glumeț; c. Afectuos; d. Mulțumit.
29. a. Nerăbdător; b. Înspăimântat; c. Iritat; d. Reflexiv.
30. a. Recunoscător; b. Flirt; c. Ostil; d. Dezamăgit.
31. a. Rușinat; b. Încrezător; c. Glumeț; d. Abătut.
32. a. Serios; b. Rușinat; c. Dezorientat; d. Alarmat.
33. a. Jenat; b. Vinovat; c. Fantezie; d. Îngrijorat.
34. a. Înspăimântat; b. Derutat; c. Neîncrezător; d. Îngrozit.
35. a. Derutat; b. Nervos; c. Insistent; d. Contemplativ.
36. a. Rușinat; b. Nervos; c. Suspicios; d. Nehotărât.
Anexa nr. 2
CHESTIONAR
Vă rugăm să răspundeți conform opiniei dumneavoastră la următoarele întrebări. Vă asigurăm că răspunsurile sunt confidențiale. Vă mulțumim pentru timpul alocat și cooperare.
Nume și prenume…………………………………………………………………………………………………………..
După părerea dumneavoastră ce este empatia?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Care este rolul empatie?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Ce vă determină să spuneți că sunteți empatic/ă?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Cât de mult contează empatia în consiliere?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Dacă sunteți empatic/ă, ce atitudine concordă cu o asemenea stare?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Din punctul dumneavoastră de vedere, o relație consilier-client funcționează mai bine datorită empatiei? De ce?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Ce efect credeți că are empatia asupra persoanei din fața dumneavoastră (clientul)?
……………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Care credeți că sunt avantajele folosirii empatiei într-o relație de consilire (enumerați cel puțin 2 avantaje)?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Care credeți că sunt dezavantajele folosirii empatiei într-o relație de consilire (enumerați cel puțin 2 dezavantaje)?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Cât de des folosiți empatia într-o relație de consiliere?
foarte des; b. des; c. uneori;
d. rareori; e. niciodată.
Care credeți că sunt riscurile folosirii empatiei în actul de consiliere?
…………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………….
Vă mulțumim!
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Si Functiile Empatiei In Consiliere. Semnificatia Ei Pentru Relatia Dintre Consilier Si Client (ID: 123713)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.