Rolul Si Atributiile Presedintelui Romaniei

CUPRINS

Introducere

Capitolul 1. Noțiuni privind istoricul instituției Președintelui României

1.1Considerații generale privind Președintele României

1.2 Scurt istoric privind instituția Președintelui în România

1.3 Natura juridică a regimului politic conform Constituției României
Capitolul 2. Rolul și funcțiile Președintelui României

2.1 Rolul Președintelui României ca parte a administrației publice central

2.2 Funcțiile Președintelui României

Capitolul 3. Alegerea și mandatul Președintelui României

3.1 Alegerea Președintelui României
3.2 Condiții de eligibilitate
3.3 Organizarea și desfășurarea alegerilor
3.4 Mandatul Președintelui României
Capitolul 4. Actele Președintelui României

4.1 Actele politice
4.2 Actele juridice
Capitolul 5. Atribuțiile Președintelui României

5.1 Clasificarea atribuțiilor
5.2 Atribuțiile Președintelui în raporturile sale cu Parlamentul
5.3 Atribuții ale Președintelui ca șef al executivului
5.4 Atribuții în raport cu puterea judecătorească
5.5 Atribuții ale Președintelui României în domeniul politicii externe
5.6 Atribuțiile Președintelui în domeniul apărării
5.7 Atribuțiile Președintelui României în raport cu electoratul

Capitolul 6. Răspunderea Președintelui României

6.1 Cadrul constituțional al răspunderii șefului statului
6.2 Răspunderea politică a Președintelui României
6.3 Răspunderea penală a Președintelui României

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Instituția Președintelui României a cunoscut modificări majore în ultimii ani, mai ales în ultimul mandat al fostului președinte, Traian Băsescu. Neînțelegerile de pe scena politică românească, neînțelegeri în care fostul șef al statului a înțeles să intervină deseori, susținerea voalată sau uneori chiar fățișă a unor anumite partide politice (în prima fază, fostul său partid, PDL, iar ulterior partidul în fruntea căruia se afla ex-ministrul guvernului Emil Boc, Elena Udrea, – PMP (Partidul Mișcarea Populară), ca și numeroasele scandaluri în care a fost implicat direct sau prin intemediul membrilor familiei sale, au schimbat radical percepția opiniei publice cu privire la instituția Președintelui României.

Din păcate pentru România, reprezentarea fostului șef al statului la nivel european și global nu a fost nici ea una la nivelul cerințelor impuse de diplomație, dar nici al așteptărilor, fostul președinte Traian Băsescu reușind în nenumărate rânduri să devină subiect central în presa internațională prin gafele sau declarațiile sale.

Prin lege, Președintele României este parte integrantă din cadrul puterii executive, el întrunind toate prerogativele de tip primordial ale acesteia, puterea executivă fiind repartizată în mod echitabil între Președinte și Guvern.

Președintele se bucură de o legimitate populară, el fiind cel care numește și Guvernul, în baza votului investițional ce este acordat de către Parlament. Principalele funcții ale Președintelui sunt clar stipulate în cadrul Constituției României, aspect ce va fi tratat pe larg în conținutul acestei lucrări.

Fiind organ de vârf în cadrul puterii executive, Președintele deține și poziția de șef de stat, calitate din care reprezintă de altfel și statul român, cu care se identifică. El prezidează și Consiliul Suprem de Apărare al Țării, fiind de altfel și comandatul forțelor armate.

În situații de necesitate, având o aprobare în prealabil a Parlamentului, Președintele Românei poate să declare mobilizarea parțială a forțelor armate (ca și mobilizarea generală a acestora), dar și instituirea stării de urgență, etc.

Și tot prin lege, Președintele trebuie să vegheze la buna funcționare a tuturor autorităților publice, având în vedere în permanență respectarea Constituției României. Pentru aceasta, el își exercită și funcția de mediator între puterile statului, dar și între societate și stat.

Așa cum menționam, pe perioada ultimului mandat al fostului președinte Traian Băsescu, multe au fost situațiile în care acesta a încălcat (voit sau din neștiință) prevederile legale, fără însă a răspunde pentru faptele sale.

România ultimilor 25 de ani a fost deseori ținta atacurilor presei internaționale, din cauza declarațiilor și comportamentului liderilor politici români, fapt ce a atras după sine poziționarea țării noastre pe o poziție deloc favorabilă.

Prezenta lucrare, denumită „Rolul și atribuțiile Președintelui României” și-a propus să scoată în evidență impactul pe care Președintele îl are la nivelul imaginii statului la nivel global, cu sublinierea tuturor aspectelor ce țin de Administrația Prezidențială, în speță de șeful statului.

Lucrarea este structurată pe șase capitole, atent delimitate, în cuprinsul cărora sunt tratate diverse aspecte ce vizează tema aleasă. Astfel, în cadrul primului capitol, capitolul „Noțiuni privind istoricul istituției Președintelui României” , se face o trecere în revistă a aspectelor generale ce îl privesc pe Președintele României, cu realizarea istoricului instituției prezidențiale și prezentarea naturii juridice a regimului politic, așa cum acesta este reglementat în cadrul Constituției României.

În cel de-al doilea capitol al acestei lucrări, capitol denumit „Rolul și funcțiile Președintelui României” este prezentat rolul pe care îl are șeful statului, ca parte a administrației publice centrale, cu precizarea funcțiilor Președintelui.

Capitolul al treilea, „Alegerea și mandatul Președintelui României” este structurat în patru subcapitole, în care sunt prezentate pe larg alegerea șefului statului, condițiile de eligibilitate ale acestuia, organizarea și desfășurarea alegerilor, ca și mandatul Președintelui României.

Cel de-al patrulea capitol al prezentei lucrări, capitol pentru care s-a ales denumirea „Actele Președintelui României”, se face prezentarea actelor politice, ca și a actelor juridice ce revin în sarcina șefului statului. Următorul capitol, respectiv al cincilea, „Atribuțiile Președintelui României”, are în componența sa șapte subcapitole, de la clasificarea atribuțiilor ce îi revin șefului statului, pănă la prezentarea atribuțiilor acestuia în raporturile pe care le are cu Parlamentul.

De asemenea, sunt prezentate atribuțiile Președintelui în calitate de șef al executivului, dar și în domeniul apărării, în raport de puterea judecătorească și în domeniul politicii externe.

Lucrarea se încheie cu prezentarea răspunderii Președintelui României, respectiv cadrul constituțional, ca și răspunderea penală și cea politică a șefului statului.

CAPITOLUL 1

NOȚIUNI PRIVIND ISTORICUL INSTITUȚIEI PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

Considerații generale privind Președintele României

Alături de Guvernul României, Președintele este șef al executivului între acesta și autoritatea publică reprezentată de guvern neexistând nici un fel de raporturi de subordonare. Conform legii, Președintele României îndeplinește funcția de :

Șef de stat – în cadrul exercitării acestei funcții el reprezintă statul în toate raporturile interne și raporturile externe, încheie diverse tratate internaționale, acreditează reprezentanți diplomatici, dar poate să îi și recheme, în condițiile legii, etc

Șef al executivului – își exercită această funcție împreună cu Guvernul

Președintele României garantează și independența națională, exercită diverse atribuții în complexul domeniu al apărării, garantează integritatea teritorială, fiind și comandant al Forțelor Armate, dar și președinte al Consiliului Suprem de Apărarea Țării.

De asemenea, el trebuie să fie garantul Constituției României, dar și mediator în relațiile dintre puterile statului, ca și în relațiile dintre stat și societate.

De altfel, Constituția țării noastre îi reglementează șefului statului diverse atribuții ce sunt destul de asemănătoare cu cele ale președintelui unei republici parlamentare, singura diferență constând în alegerea directă, prin intermediul electoratului.

Trebuie menționat faptul că acest tip de construcție constituțională poate fi discutabilă, mai ales din cauza faptului că ea generează un clivaj major între diversele așteptări ale electorarului din partea instituției prezidențiale, în raport cu mijloacele concrete pe care președintele le are la dispoziție pentru a acționa.

Din păcate însă acest aspect a fost deseori neglijat, ori de câte ori s-a avut în vedere o revizuire a legii fundamentale a României. Prin lege, Președintele României nu poate să fie membru al nici unui partid politic, din moment în care el ajunge să dobândească aceasta importantă funcție în stat.

De asemenea, în încercarea de a se obține o poziționare de tip neutru a instituției prezidențială în raport cu totalitatea forțelor politice, șeful statului nu poate nici să cumuleze diverse alte funcții publice ori funcții private.

O poziționare neutră raportată la diverse forțe politice îi conferă Președintelui României capacitatea de a-și exercita ideal funcția de mediator între puterile statului sau de arbitraj între societate și puterile statului.

De asemenea, pe toată perioada mandatului, Președintele României beneficiază de imunitate, el neputând fi tras la răspundere juridică nici pentru voturile politice, nici pentru opiniile de tip politic pe care și le exprimă eventual în exercitarea mandatului său.

Instituția Prezidențială a cunoscut modificări majore în cei aproape 26 de ani de democrație, liderii politici ce au ocupat funcția de șef al statului punându-și puternic amprenta asupra acesteia.

Președinții României Post-Decembriste

Primul Președinte ales al României după căderea regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu a fost Ion Iliescu, fost membru al Partidului Comunist Român(PCR), în care s-a înscris încă din anul 1953. Acum în vârstă de 85 de ani, Ion Iliescu a reușit să ajungă destul de repede membru în cadrul Comitetului Central al PCR, respectiv la numai 12 ani de la înscrierea în partid.

Ion Iliescu a reușit să conducă statul român, din funcția de președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (22 decembrie 1989 – 1992). Demn de semnalat este faptul că primele alegeri prezidențiale libere din România au fost organizate la data de 20 mai a anului 1990, acestea derulându-se pe parcursul unui singur scrutin.

Primul mandat al Președintelui României după căderea Partidului Comunist Român a avut durata de doi ani, după instalarea sa în funcție, Iliescu numindu-l ca și prim ministru pe carismaticul Petre Roman, care în prima fază a fost considerat un acolit politic de-al său.

În anul 1991 a fost concepută și adoptată prin intermediul unui referendum noua Constituție a României (o contribuție esențială având celebrul Antonie Iorgovan, supranumit „părintele Constituției”), după numai câteva luni în țara noastră fiind organizate primele alegeri prezidențiale libere, ce s-au desfășurat în conformitate cu noile prevederi constituționale.

Pe perioada primului mandat al președintelui Ion Iliescu, țara noastră a început să se stabilizeze politic, economia de tip comunist începând să facă pași timizi spre economia de piață. România a început să își reia relațiile cu alte state din Europa și din lume (relații deteriorate în ultimii ani ai regimului comunist) treptat fiind introduse și diverse reforme sociale și reforme economice, în perioada de tranziție spre democrație a statului român.

Ulterior, pe scena politică românească s-a format celebrul Partid al Democrației Sociale din România (PDSR, „străbunul actualului PSD), care alături de nou-înființatele grupări de tip comunist, ca și naționalist (PRM, PSM, PUNR), l-au susținut puternic pe președintele Ion Iliescu.

La finalul mandatului de patru ani, Ion Iliescu candidează din nou la alegerile prezidențiale, de această dată din partea Partidului Democrației Sociale din România, în primul tur de scrutin reușind să se situeze pe primul loc, cu un procent de 47, 35 % din numărul total al voturilor exprimate.

În cel de-a doilea tur de scrutin al alegerilor prezidențiale, Ion Iliescu a fost înfrânt de către candidatul Convenției Democratice Române (CDR), Emil Constantinescu, acesta reușind să îl întreacă pe fostul președinte Ion Iliescu cu peste 8% voturi.

După ce a pierdut cursa alegerilor prezidențiale, Ion Iliescu a devenit senator în Parlamentul României, el reușind să obțină un scor deosebit în cadrul circumscripției electorale din București. În perioada 1996-2000, fostul președinte de stat a condus în Senat grupul parlamentar al PDSR, al cărui președinte a fost ales, în cadrul Conferinței Naționale desfășurate în anul 1997.

Iliescu a solicitat atunci adoptarea modelului european în materia social-democrației, ca și aderarea formațiunii politice la Internaționala Socialistă. În cursul anului 1999, partidul condus de Ion Iliescu, PDSR, reușește să semneze o alianță atât cu PSDR (Partidul Social Democrat Român), cât și cu PUR (Partidul Umanist Român), astfel creându-se în țara noastră un adevărat pol al social-democrației.

Înscris în cursa alegerilor prezidențiale din anul 2000, din partea alianței social-democrate nou formate, Ion Iliescu ajunge în cel de-al doilea tur de scrutin cu liderul Partidului România Mare, naționalistul Corneliu Vadim Tudor.

Pe perioada mandatului derulat între anii 2000-2004, s-a impus în România guvernul condus de Adrian Năstase, care a continuat o mare parte din reformele economice și privatizările începute în perioada când la Cotroceni s-a aflat Emil Constantinescu.

În perioada când la Președinția țării s-a aflat Ion Iliescu, România a reușit o performanță deosebită, respectiv aderarea la Alianța Nord-Atlantică (NATO), tot în acei ani finalizându-se și negocierile pentru aderarea țării noastre la Uniunea Europeană.

La finalul mandatului de președinte, Iliescu obține un nou fotoliu de senator în Parlamentul României, în cursul lunii aprilie a anului 2005 el pierzând conducerea partidului în favoarea fostului ministru de Externe, Mircea Geoană.

Emil Constantinescu, cel de-a doilea Președinte al României Post-Decembriste, este în vârstă de 76 de ani, el conducând statul român în perioada 1996-2000.

De profesie geolog (cu o catedră în cadrul Facultății de Geologie a Universității București), Constantinescu s-a implicat activ în procesul de constituirea societății civile, după Decembrie 1989, el protestând deseori împotriva tuturor acțiunilor ce aveau un caracter

non-democratic și implicându-se destul de mult în mitingul organizat în Piața Universității, miting pentru care Ion Iliescu a solicitat prin intermediul TVR intervenția minerilor din Valea Jiului.

În anul 1992 Emil Constantinescu a fost propus să candideze la alegerile prezidențiale, în cel de-al doilea tur de scruntin al acestora reușind să obțină un procent de 38 % din numărul total la voturilor exprimate, în urma președintelui în funcție, Ion Iliescu. După înfrângerea suferită, Constantinescu este ales președinte al CDR, el fiind desemnat drept candidat unic la alegerile din anul 1996.

Peste șapte milioane de români i-au acordat în anul 1996 votul lui Emil Constantinescu, noul președinte angajând România într-un amplu proces de reforme, în domeniul economic, al justiției, dar și al administrației.

Pe vremea mandatului lui Emil Constantinescu, guvernul CDR, asociat cu Uniunea Democrată a Maghiarilor din România, ca și cu Uniunea Social Democrată, a dat startul privatizărilor pe bandă rulantă în țara noastră, în paralel cu o restructurare a industriei statului.

Și tot în perioada mandatului lui Emil Constantinescu au fost adoptate o serie întreagă de legi importante pentru România, dintre care menționăm doar :

Legea bugetelor locale

Legea restituirii terenurilor agricole

Legea restituirii pădurilor confiscate de regimul comunist

Legea accesului la dosarele Securității

Legea combaterii corupției și spălării banilor

Pe lângă acestea, s-au modificat și/sau completat legea administrației locale, unele articole ale Codului penal, formându-se și diverse garanții în vederea respectării drepturilor omului, în cadrul proceselor civile, ca și a celor penale.

În calitatea sa de Președinte al României, Emil Constantinescu a uzat de funcția de mediator între diversele autorități ale statului, el reușind solidarizarea forțelor politice și a societății civile în unele momente considerate a fi drept crize guvernamentale, crize sociale, crize parlamentare.

De asemenea, președintele Emil Constantinescu s-a implicat activ și în soluționarea unor diverse probleme majore pentru statul român, cum ar fi regimul juridic al proprietăților, acordarea dreptului de a survola teritoriul țării noastre de către trupele membre ale Alianței Nord-Atlantice (NATO), dar și conflictul militar din Kosovo, unde țara noastră și-a precizat în termeni destul de fermi poziția.

Emil Constantinescu a reprezentat România la numeroasele reuniuni la vârf ce avut ca principal rezultat nominalizarea țării noastre în topul statelor incluse în valul doi de extindere al Alianței Nord-Atlantice, ca și în numeroasele negocieri demarate pentru aderarea țării noastre la Uniunea Europeană (1999, Helsinki).

Pe lângă acestea, președintele Emil Constantinescu a întreprins numeroase demersuri pentru includerea țării noastre în cadrul OSCE, ulterior derulându-se diverse acțiuni pentru obținerea de către România a președinției în cadrul acestei organizații.

Emil Constantinescu este președintele care a avut un rol decisiv în modificarea imaginii României la nivel mondial, prin demersurile și acțiune sale reușind să accelereze procesul de democratizare, cu efecte benefice la nivelul tuturor structurilor și domeniilor de activitate.

Tot el este cel care a susținut și a promovat și sistemul transportului petrolului și gazelor dinspre Asia Centrală spre Europa Centrală, cu efecte ce s-au reflectat în proiectul conductei Constanța – Trieste.

Pe perioada mandatului președintelui Emil Constantinescu s-a reușit îmbunătățirea considerabilă a relațiilor de tip bilateral ale României cu alte state atât din Uniunea Europeană, cât și din lume, în paralel cu dezvoltarea cooperării de tip trilateral cu diverse state învecinate, din zona europeană centrală și sud-estică.

În calitate de președinte al României, Emil Constantinescu a reușit medierea, ca și semnarea importantei Strategii naționale vizând dezvoltarea economică a României pe termen mediu, strategie ce a fost semnată, în premiră, de toate formațiunile politice parlamentare.

În calitatea sa de șef al statului, Emil Constantinescu a venit cu propunerea, către coaliția guvernamentală. de a susține la cea mai înaltă funcție în stat pe candidatul independent care reușea, în calitate de prim ministru al unui guvern, să obțină o creștere durabilă pentru economia României.

Pe final de mandat, președintele Emil Constantinescu a decis să-l grațieze pe unul dintre liderii importanți ai regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu, Ion Coman, acesta fiind condamnat la ani grei de închisoare în procesul privind reprimarea Revoluției de la Timișoara (1989).

Cel de-al treilea Președinte al României, Traian Băsescu, în vârstă de 64 de ani, a ocupat în perioada regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu funcția de comandant de navă al flotei comerciale românești (1981-1987), fiind membru de partid (al cărui dosar la Securitate nu a fost găsit niciodată, în ciuda funcției ocupate, ce implica colaborări cu organele statului comunist).

Imediat după căderea regimului comunist, Băsescu s-a implicat activ în politică, el reușind să ocupe în primul guvern după Revoluția din 1989 (condus de Petre Roman), funcția de subsecretare de stat în cadrul Ministerului Transporturilor.

La scurt timp însă Traian Băsescu avansează, el fiind numit de Petre Roman în funcția de ministrul transporturilor, funcție pe care a ocupat-o și în perioada când în fruntea guvernului se afla Theodor Stolojan (octombrie 1991-noiembrie 1992).

În perioada alegerilor ce s-au desfășurat în anul 1992, Traian Băsescu a decis să candideze pentru un fotoliu de deputat în Parlamentul României, el fiind ales pe listele circumscripție din Vaslui, pe listele Frontului Salvării Naționale (FSN).

Ales deputat în mandatul 1992-1996, Traian Băsescu a deținut în cadrul Parlamentului României funcția de vicepreședinte în cadrul Comisiei pentru Industrii și Servicii. La finalul mandatului, fostul deputat este numit director coordonator în cadrul campaniei electorale al fostului său șef pe linie politică, Petre Roman, care candida la Președinția României din partea Partidului Democrat.

Ulterior, Traian Băsescu a fost numit ministru al transporturilor și în guvernul condus de Radu Vasile (aprilie 1998-decembrie 1999), dar și în guvernul actualului guvernator al României, Mugur Isărescu (decembrie 1999 – iunie 2000).

În cursul lunii iunie a anului 2000 Traian Băsescu se înscrie în cursa pentru alegerile la primăria Capitalei, din partea Partidului Democrat, el reușind să întrunească voturile necesare ocupării fotoliului de primar general, pe care îl ocupă până la finele anului 2004. În perioada 2000-2001 Traian Băsescu reușește să devină președintele Organizației PD la nivelul Municipiului București, iar în anul 2001 câștigă funcția de președinte al Partidului Democrat, prin înfrângerea lui Petre Roman la congresul organizat.

În primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale din anul 2004, Traian Băsescu s-a situat pe locul al doilea, după Adrian Năstase, pentru ca în cel de-al doilea tur al alegerilor să îl invingă pe social – democrat.

Pe 21 decembrie 2004 fostul comandant de vas a depus jurământul ca Președinte al României, în fața Parlamentului, liderul PNL, Călin Popescu Tăriceanu fiind numit prim-ministru, după constituirea majorității parlamentare, cu ajutorul nou-cooptatului PUR (Partidul Umanist Român).

Traian Băsescu va rămâne în istoria politică a României ca fiind primul Președinte după 1989 suspendat pentru încălcarea Constituției, în ciuda faptului că respectabila Curte Constituțională a respins acțiunea social democraților din anul 2007, argumentând că faptele reclamate că ar fi fost săvârșite de către Băsescu nu ar fi încălcat Constituția.

În ciuda acestui aspect, la mijlocul lunii aprilie a anului 2008 Parlamentul României a votat pentru suspendarea președintelui Traian Băsescu, acțiunea PSD primind 322 voturi pentru, un număr de 108 voturi împotrivă și zece abțineri. Suspendarea a fost efectivă începând cu data de 20 aprilie 2007, dată la care decizia Parlamentului a fost adusă la cunoștința Curții Constituționale.

Ulterior, câteva zile mai târziu, cu ocazia organizării Referedumului, suspendarea președintelui Traian Băsescu a încetat, acesta fiind reconfirmat în funcție de 74,58 % dintre alegători, cu precizarea că prezența la vot a fost de 44,45 %.

1.2 Scurt istoric privind instituția Președintelui în România

Este bine cunoscut faptul că instituția șefului statului a cunoscut numeroase modificări de-a lungul timpului, atât în ceea ce privește forma și structura, cât și în domeniul atribuțiilor și al organizării acesteia.

Instituția șefului statului se află în topul autorităților politice cu vechime, aceasta apărând practic în același timp cu statul. De-a lungul timpului instituția a suferit un proces continuu de evoluție, generat de fluctuațiile societății, cele mai afectate fiind formele, împuternicirile, structurile, dar și protocoalele. Iar cei care s-au aflat în fruntea acestei instituții au purtat diverse denumiri, respectiv regi, regenți, principi, împărați, emiri ori președinți.

Instituția șefului statului în România a fost abordată în principal prin prisma diverselor dispoziții de natură constituțională, luând ca punct de plecare prima Constituție, cea a Statului lui Cuza. În conformitate cu prevederile acesteia, puterile publice din acea perioadă erau încredințate atât domnului țării, cât și Adunării elective și Adunării ponderatrice.

Termenul „domn” apare menționat pentru prima dată în cadrul articolului 82 din cadrul Constituției din 1866, acesta având multiple puteri constituționale (de natură ereditară), în vreme ce puterea legislativă, conform articolului 32, era exercitată colectiv de „domn”, dar și de reprezentanța națională.

În luna iunie a anului 1884, ca urmare a proclamării regatului (anul 1881), s-a reușit punerea de acord a acestor texte constituționale.

Constituția României din anul 1923 menționează în cadrul articolului 77 termenul de „rege”, ea precizând în cuprinsul articolului 34 faptul că puterea legislativă este exercitată colectiv de acesta și de reprezentanța națională, în vreme ce în cuprinsul articolului 39 se specifică faptul că regelului îi este încredințată și puterea executivă.

Termenul de „rege” apare menționat și în Constituția României din anul 1938, în cadrul articolului 34, acesta fiind definit (în cuprinsul articolului 30) drept capul statului, cu puterile menținute, acordate de Constituția anterioară.

Între anii 1940 și 1944 se constată o diminuare considerabilă a prerogativelor regale, regele râmânând însă șeful statului până în luna decembrie a anului 1947, ca urmare a prevederilor constituționale din 1923, prevederi ce au putut fi aplicate în urma repunerii în vigoare a Constituției, prin intermediul Decretului 1626/1944.

Ca urmare a Legii nr. 363/1947, toate atribuțiile șefului statului ajung să fie încredințate Prezidiului Republicii, în calitate de „șef colegial al statului” realizându-se natura juridică prin prisma caracteristicilor constituționale din anul 1923. Prezidiul Republicii este organizat ca și organ al administrației de stat, ori ca „organ suprem executiv” (denumire folosită în cadrul Decretului 3/1948).

Demn de menționat este faptul că Decretul 1626/1944, ca și Decretul 2218/1946 au reușit să mențină separația puterilor în stat, principiu ce a fost ulterior înlocuit prin unicitatea puterii, generată de Legea 363/1947.

Constituția României, adoptată în anul 1948 i-a încredințat Prezidiului Marii Adunări Naționale funcția de șef de stat, Marea Adunare Națională fiind un organ central, ce se caracteriza drept organul suprem al puterii statului.

Această delimitare a fost menținută până în 1961 (inclusiv de Constituția din anul 1952) când s-a decis înlocuirea sa cu Consiliul de Stat, un organ de tip colegial, de asemenea menținut și de noua Constituție din 1965.

Abia în anul 1974 se ia decizia modificării Constituției, moment în care se creează funcția președintelui de republică, ce este deținută/îndeplinită de către o singură persoană.

După căderea regimului comunist condus de Nicolae Ceaușescu (Revoluția din Decembrie 1989) se creează funcția de Președinte al Consiliului Frontului Salvării Naționale (prin intermediul Decretului – Lege numărul 2/27.12.1989), acestuia fiindu-i încredințate atribuțiile șefului statului.

În următorul ani, prin Decretul – Lege numărul 92/1990, ce privea alegerea Parlamentului și Președintelui României, funcția de șef de stat este încredințată Președintelui României, ce este ales printr-un vot univergal, direct, egal, liber exprimat și secret, soluție consacrată și în actuala Constituție a țării noastre.

După provizoratul ce a marcat puterea de stat în primii ani de la căderea regimului comunist, construcția instituției Președintelui României a început să se concretizeze în jurul formei de guvernământ republicane.

Trebuie menționat și faptul că s-a vehiculat în perioada anilor 1990 și varianta reîntoarcerii României la monarhie, opțiune care a generat o lungă perioadă dezbateri publice destul de controversate, ideea monarhiei constituind de altfel și o temă în cadrul conflictului partizan.

În ciuda tuturor acestor controverse, după alegerile desfășurate în luna mai a anului 1990 și ulterior referendumul constituțional din luna decembrie a anului 1991, s-a reușit confirmarea republicii și legitimarea acesteia prin intermediul votului majoritar al electoratului.

Constituția României îi atribuie Președintelui acesteia numeroase prerogative ce au rolul să satisfacă :

Necesitatea reprezentării statului

Necesitatea medierii dintre așa numitele „puteri ale statului” și statul român, respectiv societatea română

În perioada scursă de la Revoluția din Decembrie 1989, România a avut trei președinți, ea fiind condusă de la finele anului trecut de proaspătul ales Klaus Iohannis, respectiv :

Ion Iliescu – a deținut două mandate

Emil Constantinescu – un mandat

Traian Băsescu – două mandate

1.3 Natura juridică a regimului politic conform Constituției României

Constituția actuală a țării noastre a consacrat Executivului un caracter bicefal/dualist, unul fiind atribuit Președintelui României, iar altul Guvernului statului.

Conform Constituției, țara noastră este un stat de drept, în cadrul căruia forma de guvernământ este republică. În România, valorile supreme sunt reprezentate de demnitatea omului, de drepturile și de libertățile cetățenilor, de dreptate, de libera dezvoltare a personalităților umane, dar și de pluralismul politic, toate acestea în cadrul spiritului tradițiilor democratice dobândite ca urmare a Revoluției din Decembrie 1989.

Iar statul român este organizat conform principiului separației puterilor și a echilibrului acestora în democrația constituțională, respectiv:

Puterea legislativă

Puterea executivă

Puterea executivă

Privind într-un sens strict instituțional, puterea reprezintă acea autoritate de stat (respectiv puterea de stat) ce este exercitată prin intermediul diverselor organisme specializate și conforme cu anumite tehnici și metode specifice.

Sensul ce este acordat termenului puterii vizează în fapt formele concrete de exercutarea prerogativelor puterii, el implicând o delegare de tip legitim a acestora, din partea titularului puterii politice, unor diverse instituții ce sunt specializate în guvernare.

Privind din această perspectivă, termenul puterii vizează o relație de tip stabil, bine definită și ierahică, atât între titularul puterii politice (titularul suveran) și diversele instituții de guvernare, cât și între instituțiile de guvernare și diverșii membri componenți ai societății.

Diversele autorități ale statului au prin lege dreptul de a exercita numeroase funcții, în detrimentul puterii, această exercitare implicând :

Un drept exclusiv conferit respectivei autorități (drept delegat/conferit de către popor) de a comanda

Capacitatea unei autorități de a realiza ori de a îndeplini diverse decizii de comandă

În ciuda faptului că, privită ca și un fenomen, puterea politică este unică, aceasta are capacitatea și se impune a fi distribuită în vederea exercitării unor diverse organisme distincte, acestora fiindu-le repartizate ori încredințate diverse atribute sau prerogative de conducere.

Trebuie semnalat aspectul că nici unul dintre organismele acestea nu își poate exercita puterea delegată în nume propriu sau în folosul propriu, ca de altfel nici în afara controlului aferent deținătorului legitim și suveran al puterii.

Este eronată considerația potrivit căreia diversele puteri conferite fiecărui organ ale staului drept ca fiind delegări distincte ale puterii superioare, aspect ce poate genera apariția unor eventuale entități separate.

Respectiv acestea reprezintă doar competențe ce sunt repartizate unor anumite organisme, neexistând posibilitatea unei divizări a puterii. Astfel, fiecare organism are capacitatea de a dispune de puterea etatică, avându-se în vedere plenitudinea indivizibilă.

În țara noastră, principiul privind separația puterilor în stat a fost introdus pentru prima dată în anul 1831, prin așa numitele Regulamente Organice. De asemenea, și Convenția de la Paris (anul 1858) menționează principiul separației puterilor în stat, acesta fiind ulterior preluat în cadrul constituțiilor din anii 1866, 1923 și anul 1938.

În anul 1945, se constată o limitare drastică a principiului separației puterilor în stat în cadrul practicii de guvernare, trei ani mai târziu Constituția (aprilie, anul 1948) înlocuind în România principiul separației puterilor în stat cu principiul unicității puterilor.

Constituțiile ulterioare, respectiv cea din anul 1952 și cea din anul 1965 nu au reintrodus conceptul noțiunii separației puterilor în stat, ele preferând să instituie o structură complexă la nivelul organelor statului ce era bazată pe principiul unei puteri unice, cu o departajare a activităților fundamentale aferente statului.

Evenimentele din Decembrie 1989 ce au dus la răsturnarea regimului politic de tip totalitar, ca și a suportului instituțional aferent acestuia (organele supreme ale puterii de stat și organele locale ale puterii de stat) au determinat, pe lângă multe altele, și mult așteptata înlocuire a principiului unicității puterii, acesta fiind înlocuit cu principiul separației puterilor în stat.

Această modificare radicală s-a realizat în cadrul celebrului Comunicat al Consiliului Frontului Salvării Naționale (FSN) din data de 22 decembrie 1989, ce preciza, printre altele și separarea puterilor în statul român, respectiv a puterii legislativă, a puterii executive și a puterii judecătorească.

Ulterior, această modificare radicală a fost înclusă în cadrul Decretului nr. 2/1989, care i-a conferit astfel expresia juridică. Conform articolului 2, alin. 2 din cadrul Constituției României ce a fost adoptată în anul 1991 suveranitatea națională îi aparține poporului român, aceasta fiind exercitată prin diversele organe reprezentative ale acestuia, ca și prin intermediul referendumului.

De asemenea, trebuie menționat și aspectul că în Constituție se face referire la funcția de mediere pe care o exercită Președintele României în cadrul „puterilor statului", ceea ce reprezintă o preluare a scenariului clasic aferent teoriei lui Montesquieu, conform căreia puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească sunt clar separate în cadrul unui stat, în eventualitatea constatării unui dezechilibru impunându-se declanșarea procedurii de reechilibrare. Și tocmai la această procedură face referire și alin. 2 al articolului 80 din cadrul Constituției României.

Articolul 80 din cadrul Constituției României, articol ce este denumit „Rolul Președintelui”, reușește să ne ofere adevăratele dimensiuni conferite statutului de tip constituțional ale unui șef de stat, respectiv:

Președintele este, alături de Guvernul României, unul din cei doi șefi executivi – demn de menționat este faptul că rolul în materia execuției al șefului de stat este mai diminuat comparativ cu rolul Guvernului, în cazul acestuia primând restul dimensiunilor ce sunt conferite de către statutul său

Președintele României este reprezentantul, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, al statului român

Președintele este un garant al independenței naționale, ca și al unității naționale. De asemenea, tot șeful statului este și garantul integrității teritoriale a României

Acest ultim rol al Președintelui României, conferit de prevederile articolului 80 din cadrul Constituției României, vizând garantarea diverselor valori fundamentale aferente poporului român, îi conferă șefului statului român o multitudine de atribuții prin care se are în principal în vedere transpunerea în practică a acestui rol.

Iar aici merită menționate atribuțiile pe care șeful statului le are în cadrul domeniului apărării (șeful statului român fiind și președintele Consiliului Suprem de Apărare al României), ca și atribuțiile diverse în cazul unor situații de asediu, prevăzute clar de lege.

CAPITOLUL 2.

ROLUL ȘI FUNCȚIILE PREȘEDINTELUI ROMÂNIEI

În mod asemănător diverselor Constituții ale statelor europene, și Constituția României reglementează în mod expres instituția Președintelui. Consacrarea diferită, ce vizează modul expres ori modul tacit, privind reglementarea instituției șefului statului înaintea Parlamentului sau după Parlament, este realizată de regimul politic ce este specific fiecărui stat în parte, ca și tradițiilor acestuia.

În ciuda faptului că diferite norme constituționale ce vizează regimul politic din statul român nu au fost modificate în cadrul procesului de revizuire al Constituției, începând cu anul 2003 în România rolul Guvernului în domeniul sferei executivului a devenit unul primordial.

Astfel s-a ajuns la concluzia că forma ideală de calificare a naturii juridice aferente regimului politic din România este reprezentată de sintagma regimului semi-parlamentar, în favoarea sintagmelor regim semi-prezidențial de tip atenuat sau a celei de regim parlamentarizat, ce erau de astfel și destul de dificil de calificat, avându-se în vedere teoriile consacrate în cadrul literaturii de specialitate contemporane.

Constituția României, privind sub aspectul reglementării instituției șefului statului, atât în cadrul formei din anul 1991, cât și în forma revizuită în cursul anului 2003, face trimiterea distincă în cadrul Titlului III, denumit „Autoritățile Publice”, în interiorul acestuia, capitolul al doilea fiindu-i conferit în totalitate „Președintelui României” .

În cuprinsul articolelor 80 – 101 sunt precizate rolurile conferite șefului statului, alegerea și validarea acestuia, depunerea de către șeful statului a jurământului, durata mandatului președintelui, incompatibilitățile șefului statului, ca și imunitatea acestuia.

De asemenea sunt precizate și aspectele constituționale privind consultarea Guvernului, participarea președintelui la ședintele Guvernului, mesajele pe care Președintele le adresează, dizolvarea Parlamentului și referendumul, atribuții președintelui în domeniul politicii externe, atribuțiile președintelui în domeniul apărării, măsurile excepționale luate de șeful statului, alte atribuții ale președintelui, suspendarea din funcție a șefului statului, punerea sub acuzare a președintelui, vacanța și interimatul funcției prezidențiale, răspunderea Președintelui, actele acestuia, diversele indemnizații și restul drepturilor acordate Președintelui României.

2.1 Rolul Președintelui României ca parte a administrației publice centrale

Constituția României definește clar rolul pe care îl are Președintele României în cadrul conținutului articolului 80 inclus în aceasta. Conform acestuia, șeful statului român are rolul de a reprezenta statul atât pe plan intern cât și pe plan extern, statul, el fiind în același timp și garantul independenție naționale.

Pe lângă garantarea independenței naționale, șeful statului român este și garantul unității, ca și al integrității teritoriale a României.

Privitor la mențiunile aliniatului 1 din cadrul articolului 80 al Constituției României merită menționat aspectul deosebit de important pentru imaginea țării noastre la nivel continental, dar și internațional, în perioada fostului președinte al României, Traian Băsescu.

În ciuda faptului că, conform Constituției României, fostul șef al statului trebuia să reprezinte țara noastră într-un mod ideal pe plan extern, numeroasele derapaje semnalate de-a lungul timpului, cu ocazia deplasărilor în străinătate (în vederea participării la diverse reunini, întâlniri, summituri, etc) nu au făcut decât un mare defavor României.

Nu același lucru se poate afirma despre fostul președinte Emil Constantinescu, care a avut o prestație impecabilă ori de câte ori a reprezentat țara pe plan internațional, dar și pe plan intern.

Un alt rol important conferit de către Constituția României șefului statului este acel de a veghea la respectarea Constituției, ca și la respectarea unei bune funcționări a autorităților publice.

Pentru realizarea acestui rol, Constituția prevede că Președintele României trebuie să își exercite funcția de mediere, atât între diversele puteri ale statului, cât și între statul român și societate.

Rolul Președintelui de veghere asupra respectării Constituției, trebuie să fie înțeles avându-se în vedere dimensiunea sa activă, și nu pe cea pasivă.

În ceea ce privește exercitarea funcției de mediere în cadrul realizării rolului conferit de Constituția României, se poate constata faptul că legiuitorul constituant a legat atât funcția de mediere dintre diverse puteri ale statului român, ca și funcția de mediere dintre statul român și societate de exercitarea altui atribut al Președintelui, respectiv acela prin intermediul căruia șeful statului trebuie să vegheze la o funcționare cât mai bună a tuturor autorităților publice din România.

Astfel, în vederea realizării acestui scop, șeful statului român își exercită și rolul de mediator, nefiind în speță vorba de două funcții distincte, ci implicit de o singură funcție, respectiv o funcție cu două atribuții.

Trebuie precizat faptul că medierea ce trebuie să fie realizată de către șeful statului român în raport cu diversele puteri ale statului, cât și în raporturile dintre statul român și societate, nu se poate limita la autoritățile statului, ci aceasta trebuie să implice și medierea unor potențiale divergențe ce se pot semnala între diversele autorități publice românești și diversele segmente aferente structurii sociale, din punct de vedere al poziției de neutralitate.

2.2 Funcțiile Președintelui României

Alături de Guvern, Președintele României este șeful executivului, între acesta și autoritatea publică reprezentată de Guvern neexistând nici un fel de raporturi privind subordonarea.

Din punct de vedere al statutului constituțional, președintele statului îndeplinește trei funcții:

Funcția de șef de stat

Funcția de șef al executivului

Funcția de garant al Constituției, ca și cea de mediator între diversele puteri ale statului, ca și între statul român și societate

În ceea ce privește funcția de șef de stat, ce reprezintă de altfel principala funcție pe care o deține Președintele României, acesta trebuie să reprezinte statul român atât pe plan intern, cât și pe plan extern.

Din această funcție, Președintele României trebuie, pe plan extern, să :

Încheie în numele țării noastre diversele tratate internaționale ce sunt negociate de către Guvern

Acrediteze reprezentanții diplomatici români

Recheme diverșii reprezentanți diplomatici al României

Aprobe înființarea unor misiuni diplomatice

Aprobe desființarea unor misiuni diplomatice

Aprobe schimbarea rangului diverselor misiuni diplomatice

Acrediteze diverșii reprezentanți diplomatici aparținând statelor lumii în România

În ceea ce privește funcția de șef de stat a Președintelui României, pe plan intern aceasta presupune:

Acordarea unor diverse grațieri de tip individual

Conferirea unor decorații

Conferirea unor titluri de onoare

Acordarea unor înalte grade militare

Numiri în diversele funcții publice

În ceea ce privește funcția de șef al executivului, ca urmare a normelor constituționale în vigoare, Președintele României are sarcina garantării independenței naționale, ca și a unității și a integrității României.

Astfel, în exercitarea acestei funcții, Președintele României îndeplinește și:

Funcția de comandat suprem al forțelor armate

Funcția de comandant al CSAT – Consiliul Suprem de Apărare al Țării

Această calitate a Președintelui României, respectiv acesta fiind și șeful executivului, este precizată în cadrul Constituției României, în conținutul căreia se reglementează „atribuțiile în domeniul apărării”, ce includ:

Declararea mobilizării totale

Declararea mobilizării parțiale

Respingerea agresiunii armate

Instituirea unor măsuri excepționale – starea de urgență

Instituirea unor măsuri excepționale – starea de asediu

În calitatea sa de subiect principal al executivului românesc bicefal, Președintele României trebuie să participe și la ședintele de Guvern :

Din proprie inițiativă – în situația în care obiectul respectivei ședinte a Guvernului este reprezentat de diverse probleme considerate de interes național în domeniul apărării, în domeniul politicii externe ori în domeniul ordinii publice

La solicitarea primului ministru

În situația în care Președintele României participă la ședinta de Guvern, aceasta este prezidată de către șeful statului, care însă nu are nici un drept de vot. În caz contrar, Președintele României ar trebui să răspundă în solidar cu toți membrii Guvernului, aspect ce este inadmisibil.

CAPITOLUL 3.

ALEGEREA ȘI MANDATUL PREȘEDINTELUI

3.1 Alegerea Președintelui României

Conform Constituției României, Președintele este ales printr-un vot universal, direct, egal, secret, liber exprimat. Același articol (alin.2) prevede că este declarat Președinte candidatul care reușește să întrunească în cadrul primului tur de scrutin, marea majoritate a voturilor alegătorilor ce sunt înscriși în cadrul listelor electorale.

În situația în care nici un candidat dintre cei înscriși în cursa alegerilor prezidențiale nu reușește să întrunească această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, în cadrul primilor doi candidați ce au fost stabiliți ca urmare a ordinii numărului de voturi ce sunt obținute în cadrul primului tur de scrutin.

În cazul organizării celui de-al doilea tur de scrutin, este declarat câștigător al alegerilor prezidențiale candidatul care reușește să obțină cele mai multe voturi de la alegători.

Trebuie precizat faptul că nici o personaă din România nu poate să îndeplinească funcția de Președinte al statului decât pentru o perioadă de maxim două mandate, mandate care pot să fie și succesive.

3.2 Condiții de eligibilitate

La alegerile pentru ocuparea funcției de Președinte al României pot participa toți candidații ce sunt propuși de către partidele politice din România sau de către alianțele politice, ce sunt constituite avându-se în vedere Legea Partidelor Politice, nr. 14/2003, dar și candidații independenți.

Demn de semnalat este faptul că atât partidele politice, cât și alianțele politice nu pot propune în cadrul alegerilor organizate pentru funcția de Președinte al României decât un singur candidat.

De asemenea, partidele ce fac parte dintr-o alianță politică ce face propunerea pentru un candidat nu mai pot face propuneri și pentru alți candidați, într-un mod separat.

Atât candidaturile ce sunt propuse de către partidele politice, de către alianțele politice, ca și candidaturile independente nu pot fi depuse decât dacă fac dovada că acestea sunt susținute de către un număr minim de 200.000 de alegători.

Demn de menționat este faptul că un alegător nu poate să susțină decât un singur candidat în cursa alegerilor prezidențiale.

În ceea ce privește condițiile de eligibilitate privind funcția de Președinte al statului român, acestea includ:

Cetățenia română și domiciliul pe teritoriul României

Existența dreptului de vot

Vârsta minimă de 35 de ani împliniți

Condiția de neinterzicerea asocierii în cadrul unor partide/formațiuni politice – nici o persoană nu poate să îndeplinească funcția de Președinte al statului român pentru mai mult de două mandate, ce pot să fie, conform Constituției României, succesive

3.3 Organizarea și desfășurarea alegerilor

Alegerile prezidențiale se organizează într-o zi de duminică, acestea fiind planificate să se desfășoare în luna anterioară celei în care va expira mandatul președintelui în funcție.

În situațiile prevăzute de Constituție, data alegerilor prezidențiale este stabilită de către Guvernul României, ea fiind adusă la cunoștiința opiniei publice cu minim 30 de zile de la data semnalării vacanței funcției.

Iar hotărârea ce privește stabilirea datei alegerilor prezidențiale este adoptată la propunerea MAI și a AEP (Autoritatea Electorală Permanentă).

În cazul în care se întâlnește situația ca un singur candidat la alegerile prezidențiale să fie propus de mai multe partide politice, de alianțe politice și de organizații ce sunt legal constituite, există posibilitatea ca acestea să se asocieze la nivelul național, având la bază un protocol și constituind astfel o alianță electorală.

În maxim 15 zile de la data la care intră în vigoare hotărârea dată de Guvern în ceea ce privește data stabilită pentru alegerile prezidențiale, DEPABD (Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date) trebuie să selecteze și să prelucreze toate datele ce privesc alegătorii ce sunt cuprinse în cadrul Registrului Național privind evidența persoanelor.

De asemenea se tipăresc și se pun gratuit, la dispoziția tuturor primarilor, prin intermediul structurilor de la nivel teritorial, câte două exemplare din listele electorale permanente.

Propunerile pentru candidaturile vizând alegerea în funcția de Președinte al României trebuie să fie depuse la BEC (Biroul Electoral Central) până cu 30 de zile înaintea datei declarate a alegerilor.

Toate propunerile trebuie să fie făcute în scris, ele fiind primite de către BEC în anumite condiții, respectiv:

Propunerile să fie semnate de către conducerea partidului politic ori a alianței politice sau de către conducerile acestora, ce au venit cu propunerea candidatului. În cazul candidaților independenți, propunerile trebuie să fie semnate de către aceștia

Propunerile trebuie să includă numele și prenumel candidatului, locul și data nașterii acestuia, starea civilă a candidatului, domiciuliul și studiile acestuia, ocupația candidatului și profesia acestuia, însoțite cu precizarea că respectivul candidat îndeplinește toate condițiile prevăzute de legislație pentru a candida la această funcție

Propunerile trebuie să fie însoțite în mod obligatoriu și de declarația privind acceptarea candidaturii, declarație ce trebuie să fie scrisă, semnată, ca și datată de către respectivul candidat. Pe lângă aceasta trebuie să fie depuse și declarația de avere a candidatului, declarația de interese a acestuia, ca și de declarația dată pe propria răspundere de către candidat privind calitatea sau necalitatea acestuia de colaborator, respectiv lucrător al fostei Securități. În plus, propunerile trebuie să fie însoțite și de lista susținătorilor candidatului, numărul acestora trebuind să depășească valoarea de 200.000 (alegători).

În ceea ce privește lista susținătorilor unui candidat la alegerile pentru funcția de Președinte al României, aceasta este un act public (art. 292 Cod Penal privind sancțiunea în caz contrar), ce include:

Data alegerilor prezidențial

Numele și prenumele candidatului

Numele, prenumele, data nașterii, seria și nr. actului de identitate, adresa și semnătura fiecărui alegător ce îi susține candidatura respectivului candidat

Declarația pe propria răspundere a persoanei care a întocmit lista privind veridicitatea tuturor semnăturilor aflate pe lista susținătorilor

Toate propunerile de candidatură la alegerile prezidențiale se depun și se înregistrează la BEC în câte patru exemplare, unul fiind original și restul copii ale acestora.

Exemplarul original și o copie a acestuia sunt păstrate la BEC, o altă copie este înaintată Curții Constituționale, iar ultima copie, după certificarea de către președintele BEC, îi este restinuită depunătorului.

Trebuie menționat aspectul că declarația pe propria răspundere a candidaților la alegerile prezidențiale vizând calitatea de colaborator sau de lucrător al fostei Securități, trebuie să ajungă, în maxim 24 de ore de la data depunerii la BEC, la CNAS (Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității).

De asemenea, declarația de avere, ca și declarația de interese a fiecărui candidat la alegerile prezidențiale trebuie să fie publicate în maxim 48 de ore de la înregistrarea candidaturii pe pagina web a BEC.

Trebuie specificat și aspectul că nu reprezintă o condiție de candidatură apartenența politică a unui candidat la partidul politic ce în propune, ca nici la o organizație a cetățenilor ce aparțin unor minorități naționale ori la un partid/membru al unei alianțe politice ori aliante electorale.

Nu își pot depune candidaturile la funcția de Președinte al statului român persoanele care, în momentul depunerii acestora, nu reușesc să îndeplinească condițiile prevăzute în mod expres de Constituție pentru a fi alese ori cele care au deținut deja de două ori funcția de Președinte al României.

Conform procedurii legislative privind alegerea Președintelui României, este declarat Președinte candidatul care reușește să întrunească în cadrul primului tur de scrutin, marea majoritate a voturilor alegătorilor ce sunt înscriși în cadrul listelor electorale.

În situația în care nici un candidat dintre cei înscriși în cursa alegerilor prezidențiale nu reușește să întrunească această majoritate, se organizează un al doilea tur de scrutin, în cadrul primilor doi candidați ce au fost stabiliți ca urmare a ordinii numărului de voturi ce sunt obținute în cadrul primului tur de scrutin.

În cazul organizării celui de-al doilea tur de scrutin, este declarat câștigător al alegerilor prezidențiale candidatul care reușește să obțină cele mai multe voturi de la alegători.

3.4 Mandatul Presedintelui Romaniei

Rezultatul alegerilor prezidențiale organizate în condițiile legii este ulterior validat de către Curtea Constituțională.

Iar candidatul care a fost declarat câștigător în urma desfășurării turului de scrutin (primul sau după caz al doilea) și ca cărei alegere a fost validată de către Curtea Constituțională, va depune în fața Parlamentului (ședința comună a Camerei Deputaților și a Senatului) jurământul.

Constituția prevede și textul jurământului ce trebuie să fie depus de către candidatul la alegerile prezidențiale ce a fost declarat câștigător și validat de către Curtea Constituțională, respectiv:

„Jur să-mi dăruiesc toată puterea și priceperea pentru propășirea spirituală și materială a poporului român, să respect Constituția și legile țării, să apăr democrația, drepturile și libertățile fundamentale ale cetățenilor, suveranitatea, independența, unitatea și integritatea teritorială a României. Așa să-mi ajute Dumnezeu!”

Durata mandatului Președintelui statului român este de cinci ani, acesta exercitându-se din momentul în care acesta depune jurământul.

Trebuie precizat și aspectul că Președintele României își va exercita acest mandat până în momnetul depunerii jurământului de către viitorul nou Președinte al României ales.

În caz de război sau în caz de catastrofă, mandatul Președintelui statului român poate să fie prelungit, printr-o lege organică.