Rolul Si Atributiile Autoritatilor Publice Locale cu Caracter Executiv
CUPRINS
Introducere…………………………………………………………………………………3
Capitolul I. Repere fundamentale ale sistemului administrației publice………………………………………………………………………………………8
1.1 Conceptul de administrație publică. Noțiune și abordări teoretice……………………………..8
1.2 Noțiunea de structură în administrația publică……………………………………………………….14
1.3 Principii fundamentale ale administrației publice…………………………………………………..27
Capitolul II. Administrația publică locală………………………………………………36
2.1 Noțiunea de administrație publică locală………………………………………………………………36
2.2 Principiile ce stau la baza constituirii și funcționării administrației publice locale……..37
2.3 Autoritățile administrației publice locale cu rol deliberativ ……………………………51
Capitolul III. Rolul și atribuțiile autorităților executive din administrația publică locală…………………………………………………………………………………………………………………….60
3.1 Primarul – autoritate publică locală cu caracter executiv………………………………………..60
3.2 Președintele Consiliului Județean – autoritate publică locală cu caracter executiv…………………………………………………………………………………….68
Concluzii……………………………………………………………………………………77
Studiu de caz………………………………………………………………………………80
Introducere
“Pentru ca să nu poată abuza de putere,
trebuie ca prin modul de dispunere a lucrurilor,
puterea să oprească puterea”
MONTESQUIEU
În analiza atribuțiilor administrației publice față de cetățean, intervine în primul rând, sensul care se regăsește în noțiunea de democrație. Principiile democrației instituie puterea în mâinile poporului, iar administrația trebuie să se asigure că aceasta se exercită pentru popor. Astfel, în virtutea termenului de administrație – servitor, ajutător – reprezentant pentru totalitatea autorităților administrative existente într-un stat, se înțelege faptul că aceasta servește interesului comunității. Prin coroborarea încercărilor de definire a termenului de „administrație”, se naște ideea că administrația publică este ansamblul activităților înfăptuite de titularii funcțiilor publice în vederea executării politicilor guvernului (sens material), dar și ansamblul instituțiilor care asigură executarea în concret a legii (sens formal), prestații realizate în baza interesului general.”
Evoluția actorilor statali pe scena internațională a determinat, încă de la începutul secolului XX, aplecarea cercetătorilor din științele sociale – a celor din științele politice și din științele administrative îndeosebi – spre studierea minuțioasă a mecanismelor care asigură buna funcționare a unui stat, dar și bunăstarea cetățenilor săi. În ciuda faptului că aceste două „tinere” științe și-au definit diferit obiectele de activitate, s-a constatat deseori că granița care le desparte este una foarte subțire și uneori chiar foarte permeabilă.
Ideologiile și idealurile politice mobilizatoare, ce au înflorit în cea de-a doua jumătate a secolului XIX s-au transformat în prima jumătate a secolului XX în veritabile regimuri politice care au modelat națiuni, au construit state, au elaborat politici publice, au creat aparate administrative, au schimbat granițe, au pornit războaie și apoi au reconstruit societăți întregi. De fiecare dată însă, aceste regimuri, pentru a-și transpune viziunile în practică, au avut nevoie de norme și de un aparat tehnic, de specialiști, care să le aplice și să vegheze la respectarea lor.
Definirea politicii a suscitat și suscită încă, un interes deosebit din partea a numeroși autori. Plecând din cele mai vechi timpuri, rând pe rând filosofi, oameni de știință sau actori politici s-au exprimat cu privire la ceea ce reprezintă sau ar trebui să reprezinte politica. Pentru lucrarea de față se poate înțelege acest concept ca folosire constrânsă a puterii sociale, în viziunea lui Goodin și Klingmann. Referitor la disciplina științei politice, Gabriel Almond menționează că: „dacă ar fi să modelăm istoria științei politice în forma unei curbe a progresului științific în studierea politicii de-a lungul secolelor, ar trebui să începem cu știința politică din Grecia, să înregistrăm câteva creșteri modeste în secolele romane, să nu prea progresăm în Evul Mediu, să ne ridicăm un pic în Renaștere și Luminism, să înaintăm ceva mai substanțial în secolul XIX, iar apoi să ne avântăm într-o creștere solidă în secolul XX, când știința politică dobândește adevăratele caracteristici profesionale.” Ceea ce s-ar măsura prin acesta curbă este creșterea și îmbunătățirea calitativă a cunoașterii, interesată de două chestiuni fundamentale ale științei politice: proprietățile instituțiilor politice și criteriile pe care le folosim în evaluarea lor.
Administrația publică este fără îndoială un domeniu aflat în permanență în contact cu realitățile de zi cu zi. Aceasta este interconectată cu marile probleme ale societății și devine la rândul său un concept pe care este greu să îl cuprinzi într-o singură definiție unanim acceptată de către teoreticieni.
Numeroasele încercări de definire aduc în prim plan o serie de trăsături legate de partea executivă a administrației, de crearea și implementarea politicilor publice, de participarea activă la viața și interacțiunea cetățenilor, de separarea clară față de administrația privată, de oferirea de bunuri și servicii publice cu un important rol în aplicarea legilor. Ca atare, este relevantă o aplecare asupra următoarei încercări de definire utilizată de David H.Rosenbloom și Deborah D. Goldman în „Public Administration: Understanding Management, Politics and Law”: „ Administrația publică, constă în utilizarea teoriilor și proceselor manageriale, politice și legale pentru îndeplinirea mandatelor legislative, executive și juridice de asigurare a funcțiilor de reglementare și deservire a întregii societăți sau a unor segmente ale ei”.
Caz în care se poate afirma, la modul general, că dacă politicienilor le revine sarcina de a elabora legi urmărind interesul public, atunci specialiștilor – birocraților – le revine sarcina de a se asigura că acestea sunt bine puse în practică. De aceea, în redacatarea acestei lucrări este relevant și aspectul conform căruia mediul politic s-a aflat întotdeauna într-o interdependență cu sectorul public și, de aceea, orice schimbări survenite în acest mediu au determinat o serie de transformări și în sectorul public.
Asemenea întregii societăți românești, administrația publică a traversat în ultimul secol și jumătate etape importante ce pornesc de la constituirea sa, consolidarea și modernizarea, subordonarea și politizarea excesivă și în final, europenizarea. De fiecare dată însă, regimurile de la guvernare, pentru a-și transpune viziunile în practică, au avut nevoie de norme și de un aparat tehnic, de specialiști, care să le aplice și să vegheze la respectarea lor.
Procesele sociale și politice ce au determinat această evoluție s-au obiectivat în organizarea administrativ-teritorială a României în diferite ipostaze ale existenței acestora, suportul electoral al puterii publice centrale și locale românești.
Fundamentul tuturor acestora l-au constituit legile fundamentale – constituțiile – care au consfințit diverse realități politice ce au avut ca finalitate, în ordine cronologică construcția României moderne, instaurarea și funcționarea regimului comunist și, în zilele noastre, democratizarea și integrarea europeană a României.
În centrul transformărilor sociale ce au cuprins întreaga societate românească s-a aflat, așa cum era firesc, administrația publică centrală și locală ce s-a constituit într-o „cutie de rezonanță” ce încorporează, transformă și retransmite în mediul social răspunsul necesar pentru toate fenomenele și procesele sociale, politice, economice etc, pe care le traversează societatea.
Expresie a modernității statului, administrația publică se află într-o profundă transformare, în strânsă legătură cu evoluțiile politice dominante din societate. România modernă are o existență de aproape un secol și jumătate și are ca origini monarhia constituțională din România. Începând cu această perioadă, procesele democratice din România au avut o evoluție contradictorie determinată, în principal atât dictatura instaurată de regele Carol al II-lea și apoi de instaurarea și consolidarea regimului comunist.
Regimurile politice prezintă în general patru caracteristici majore, care interacționează între ele: structurile care conduc, cele care pun în execuție, aria intereselor și aria drepturilor. În ceea ce privește aria structurilor de comandă, în principal este vorba de statul în sine și instituțiile sale. Plecând de la observațiile făcute de Rousseau, statul este o comunitate umană care deține monopolul asupra folosirii forței legitime într-un anumit teritoriu. Statul român este unitar, constituind o singură formațiune statală, cu un regim constituțional unic, un singur rând de organe de vârf (legiuitoare, administrative și judecătorești) care exercită autoritatea lor la nivel central iar populația sa are o singură cetățenie.
Principiul separației puterilor în stat a devenit trăsătura de bază a democrațiilor liberale și garanția esențiala a securității individului în raporturile cu puterea. Statul are de îndeplinit trei funcții – legislativă, executivă și judecătorească și are o organizare piramidală – el prezintă un corp executiv, uneori bicefal (președintele și guvernul) căruia i se subordonează un întreg aparat administrativ; un corp legislativ (unicameral sau bicameral) și un corp judecătoresc care se asigură că regulile jocului democratic (prevăzute de legea fundamentală), dar și normele care guvernează societatea sunt respectate.
O realitate a tuturor democrațiilor, separația puterilor în stat a fost propusă într-un mod care nu lăsa loc interpretărilor de către Montesquieu, în 1748, care susținea că o clară separație a celor trei ramuri de guvernământ (executivă, legislativă și judecătorească) va duce la creșterea competenței acestor ramuri dar va preveni, în același timp, abuzul de putere.
Lumea contemporană este caracterizată de o serie de modele instituționale alese, teoretic, pentru a corespunde realităților politice din fiecare țară. În ansamblu, se poate vorbi despre două modele numite pure – modelul parlamentar și modelul prezidențial. Nu poate fi uitat nici modelul semi-prezidențial care, în esența sa, încearcă să combine cele două modele de bază. Este greu să vorbim despre un model pur în ansamblul său deoarece un anumit model depinde de o serie de factori – sistem electoral, sistem de partide, existența celor trei puteri în stat și pârghiile de control dintre acestea, relevanța diferiților actori pe scena politică etc.
Indiscutabil, optarea pentru un model sau altul are o influență deosebită asupra democrației deoarece există pericolul ca alegerea făcută să nu fie tocmai potrivită și astfel se ajunge la erodarea democrației și chiar la instituirea unui regim autoritar. În opțiunea făcută de actorii politici nu se pot trece cu vederea nici tradițiile instituționale din țara respectivă, nici cultura politică. Ar fi dificil de optat pentru un model parlamentar pur într-o țară care pentru o perioadă îndelungată a cunoscut o conducere militară sau alte forme de regim nedemocratice asemănătoare.
„Serviciul public este fundamentul activității sistemului administrației publice”, așa cum afirma și Ioan Alexandru. Tot ce întreprinde sau face administrația publică este legat de serviciul public, care devine astfel „intermediarul” între autoritatea publică și cetățean.
Încercările administrației publice de a procura un serviciu public de calitate au fost dintre cele mai diverse, bazate pe nevoile cetățenilor, aflate într-o continuă evoluție și schimbare.
Reformele administrației publice sunt privite ca fiind din ce în ce mai necesare pentru o evoluție sănătoasă a administrației publice, dar și pentru satisfacția cetățenilor. Este imperios necesar de amintit că pentru cetățean nu este important modul în care este gestionat un serviciu public, ci calitatea acestuia, modalitatea de acces la acesta sau tarifele/taxele practicate. Astfel, administrația trebuie să găsească soluția optimă pentru furnizarea și/sau prestarea unui serviciu public modern, de calitate, „livrat” în mod rapid și eficient.
Pornind de la premisele existenței Legii 215/2001, lucrarea de față va încerca să surprindă sfera de activitate a autorităților locale cu caracter executiv.
Prima parte va expune spațiul administrativ general, modul de organizare și principiile fundamentale ce garantează buna desfășurare a activităților administrative. Doctrina contemporană împarte administrația publică în două mari structuri: teritorială și funcțională, clasificare ce facilitează înțelegerea mecanismelor administrative. A doua parte cuprinde o trecere în revistă particularităților administrației publice locale. În final, va fi prezentat cadrul de desfășurare, rolul și atributiile aleșilor locali cu funcție executivă, iar in completare, un studiu de caz asupra realizării funcției executive a primarului în proiectul de întocmire a bugetului de venituri și cheltuieli al S.C. „PRAHOVA INDUSTRIAL PARC” S.A., Vălenii de Munte, pentru anul 2015.
Capitolul I
Repere fundamentale ale sistemului administrației publice
Conceptul de administrație publică. Noțiune și abordări teoretice
Încercarea de a defini administrația publică a devenit o preocupare acerbă și a stârnit, de-a lungul anilor, dezbateri și dezacorduri profunde între teoreticieni și specialiștii in domeniu. Această dificultate a rezultat, în mare parte, din dezvoltarea continuă pe care a cunoscut-o administrația publică, ajunând în prezent un domeniu interdisciplinar. Administrația publică operează în corelație cu problemele majore cu care se confruntă societatea. În lucrarea sa „Theorie de l’administration”, G. Timsit numește știința adminsistrației ca fiind o infraștiință.
Analizată din punct de vedere etimologic, administrația provine din cuvintele latinești ad, care îseamnă la și minister, care se traduce prin slujitor, supus, deci supus la. De aici, a fost elaborată ideea că administrația publică lucrează în folosul societății. Încă din cele mai vechi timpuri, oamenii s-au organizat sub diferite forme, de la cele mai simple precum triburile, până la ceea ce astăzi numim stat. Și pentru acea formă simplă precum tribul, oamenii au avut nevoie de un conducător, de o entitate care sa se preocupe în mod oficial și să răspundă de conducerea și bunăstarea membrilor tribului.
Doctrina clasică europeană prezintă două mari modele de abordare a domeniului administrativ și anume, modelul liberal și modelul weberian.
În ceea ce privește modelul liberal, acesta este conturat cu precădere în sistemul francez, care spune că administrația reprezintă „ansamblul mijoacelor umane și materiale, însărcinate, sub autoritatea guvernanților, să asigure executarea legilor și funcționarea serviciilor publice și pe care ea o concepe ca pe un corp de organe supus legii și subordonat puterii politice”; acest model promovează centralizarea statală.
În susținerea principiului centralizării administrative, Paul Leroy-Belieu atribuie statului rolul de organ director, ca și reprezentant al colectivității vizavi de străini pe plan extern, iar pe plan intern reprezintă autoritatea de control și sancționare.
Reflectând asupra acestui aspect, Montesquieu prezintă în lucrarea sa De l'esprit des lois, ideea conform căreia puterea, centralizată sau nu, trebuie împărțită: „Pentru ca să nu poată abuza de putere, trebuie ca prin modul de dispunere a lucrurilor, puterea să oprească puterea”. Nu poate exista, deci, o conducere moderată dacă puterile nu sunt separate, pentru că altfel statul va devia inevitabil spre despotism. Montesquieu distinge trei puteri în stat: legislativă, judiciară și executivă. Acesta reprezintă pentru statul modern principiul ce garantează democrația.
În susținerea ideii de separare a puterii, Montesquieu precizează că libertatea nu admite unirea a două și cu atât mai mult a trei puteri în sânul uneia și aceleiași puteri a statului. Dacă puterea legislativă este unită cu cea executivă, atunci cel ce dictează legile, aplicându-le nu va urma indicațiile cuprinse în ele, tolerând încălcarea lor, iar în țară va domni arbitrarul. Dacă arbitrarul va interveni și în cazul în care puterea judecătorească este unită cu cea executivă, atunci judecătorul va deveni imparțial.
În concepția lui Carre de Malberg, implicațiile pe care le au observațiile lui Montesquieu cu referire la acest aspect, sunt de a urmări, în spiritul democrației, asigurarea libertății fiecărui cetățean prin faptul că separarea puterilor conduce la exercitarea în mod egal a acestora. Malberg mai precizează că această separație este „mai degrabă o degradare a puterilor”.
În sensul separației puterilor, legislația românească atribuie cele trei puteri astfel: puterea legislativă, ce se manifestă prin acte de voință, și este atribuită Parlamentului, puterea judiciară instanțelor de judecată, iar puterea executivă, ce se caracterizează prin punerea în aplicare a legii, îi revine Guvernului. Guvernul este răspunzător de bunul mers al organizării statale și coordonează administrația publică.
Prin demontrația din lucrarea sa, Montesquieu urmărește asigurarea libertății cetățenilor, furnizându-le, prin separația puterilor, garanția că fiecare dintre puteri va fi exercitată în mod egal.
Cu privire la cel de-al doilea model de organizare administrativă, modelul weberian, promovează dominația, definită de Max Weber „șansa de a găsi persoanele gata să asculte un ordin cu un conținut determinat”. Această formă se constituie, în accepțiunea lui, „într-o grupare politică care se ridică la rang de stat când direcția sa administrativă revendică cu succes monopolul constrângerii fizice legitime”
Înțelegerea construcției sistemelor administrative contemporane depinde în mare măsură de înțelegerea modelelor birocratice. În viziunea lui Weber, un astfel de model se bazează pe câteva elemente distincte:
– diviziunea muncii bazată pe definirea competențelor;
– existența unor reguli clare de funcționare a aparatului administrativ, bazate pe existența unei pregătiri profesionale temeinice;
– organizarea ierarhică;
– retribuirea funcționarilor pe grade, în funcție de gradul ierarhic și evoluția progresivă în carieră dar și pe baza unor criterii obiective.
Pentru Weber birocrația prezintă următoarele caracteristici:
– formalizarea regulilor, presupune un ansamblu de reguli scrise, impersonale și clar definite care acoperă toate aspectele: definirea rolurilor, raporturile de autoritate, planificarea carierei, modalități de funcționare, toate acestea trebuie codificate în reglementări și legi, conform principiului supremației dreptului. Aceste reguli trebuie să fie formale, stabilite dinainte, și nu informale sau improvizate după circumstanțele și dorințele executanților. Există instrucțiuni specifice pentru fiecare eveniment care se produce. O bună birocrație se presupune că poate să prevadă totul, ceea ce implică clasificarea problemelor și cauzelor individuale după criterii definite;
– specializarea, o definiție strictă și minuțioasă a sarcinilor ce trebuie să fie realizate, când și cum, de către cine și în sfârșit ceea ce nu trebuie făcut. Specializarea oferă două avantaje. Primul este complementaritatea angajaților: trebuie ca atribuțiile fiecăruia să fie clare și să acopere ansamblul domeniilor de acțiune, astfel încât să nu existe domenii neacoperite, nici repetări inutile. Al doilea avantaj este de a permite o utilizare eficientă a controlului sepecialiștilor: cu cât o organizație pune accent pe specializarea sarcinilor, cu atât ea poate să apeleze la calificarea înaltă a experților care cunosc bine munca lor, și în plus ea și sporește eficacitatea.
– ierarhia, presupune o strictă dependență a fiecărui nivel inferior de un nivel superior, conform unei ierarhii clare și bine definite. Informarea și deciziile generale coboară pe nivelele ierarhice astfel încât fiecare angajat să-și exercite competența fără să interfereze cu aceea a altor executanți. Cu cât o regulă este mai generală, cu atât ea este elaborată de la un nivel ridicat, doar nivelul superior poate avea o vedere de ansamblu a organizației și să țină cont de diferiții factori care intervin în procesul de luare a decizilor. Sursa legitimității ierarhiei se află în caracterul legal-rațional al dominației birocratice și este centrat doar pe reguli abstracte și obiective. Atât superiorul cât și subordonatul nu pot încălca drepturile care sunt prevăzute în regulament. Principiul ierarhiei aplicat într-un mod strict cuprinde avantaje majore:
a) permite punerea sub control a ansamblului activităților, astfel încât deciziile să fie clare pentru întreg eșalonul organizației și fiecare să acționeaze în aria sa de competență.
b) se evită astfel arbitrariul din cadrul relațiilor de autoritate și se creează climatul de încredere necesar muncii în comun.
În lucrarea sa, Essays in Sociology, Weber a insistat și pe alte trei principii suplimentare: cariera, codificarea raporturilor cu exteriorul și, în cazul organizațiilor din sectorul public, distincția strictă între administrație și politică. Totuși, el conștientizează necesitatea independenței administrative față de politic, în primul rând pentru existența unui sistem administrativ lipsit de favoritisme, rațional și eficient.
Pe de altă parte Ludwig von Mises, unul dintre cei mai străluciți exponenți ai școlii economice austriece, a abordat cu precădere un anumit aspect al birocrației și anume: Care este diferența esențială dintre managementul birocratic efectuat de către guvern și mangamentul realizat de către piața liberă, într-un sistem bazat pe proprietatea privată asupra mijloacelor de producție? Mises nu discută de birouri sau birocrați, ci despre principii ale acțiunii umane. El nu condamnă birocrația, care este considerată adecvată pentru desfășurarea activității de către agenții guvernamentale, instanțe de judecată sau departamente de poliție, cu toate acestea, în producția economică și de distribuție, metoda birocratică este considerată a fi aducătoare doar de ruină și dezastru. „Birocrația” lui Mises este considerată mai degrabă o puternică polemică împotriva socialismului decât o analiză a birocrației în sine.
Teza cărții este că există doar două moduri de societate pot fi organizate: pe baza proprietății private, a capitalismului și libertății; sau pe baza de control guvernamental, socialism, și eventual totalitarism. El compară ambele sisteme de organizare socială, și investighează natura birocrației.
Deși pe continentul european referiri despre conceptul de administrație au fost făcute încă din Antichitate de către Aristotel, pe continentul american problema șiințifică și filosofică a administrației a fost ridicată abia în secolul al XIX-lea, de către președintele Woodrow Wilson. Conștientizând evoluția economico-socială a statului, el realizează că acest domeniu vast al conducerii administrative reglementat până la acel moment doar de Constituție, are nevoie de o aprofundare și definire specifică.
În eseul său din 1887, intitulat The study of public administration, Wilson precizează că „obiectul studiului administrativ este tocmai acela de a descoperi, mai întâi, ce acțiuni poate întreprinde statul cu succes, iar în al doilea rând, cum poate acționa ca să aibă maximum de eficiență și costuri minime, fie financiare fie de energie.” Se desprinde de aici aspectul managerial al administrației publice actuale, pe care Wilson îl specula încă de la acea vreme. El observa locul pe care l-a ocupat administrația de-a lungul timpului în funcție de complexitatea societăților: o populație redusă și o viață simplă, fără sistemele și tehnologiile de astăzi, erau mult mai ușor de gestionat, iar conducătorii nu conșientizau existența administrației, deși, spune el, „administrația este partea cea mai evidentă a statului; este statul în acțiune”.
Aflat într-un permanent progres și schimbare, statul trebuie să cunoască foarte bine ce măsuri are de luat. Pentru aceasta, a fost și este în continuare nevoie atât de mult de cunoașterea fenomenului administrativ și de cuprinderea lui într-o știință.
Studiată ca un fenomen, administrația publică este vastă și abstractă și, după cum este ușor de observat, există abordări diferite în încercarea de a o defini. De aceea, au fost luate în considerare trei perspective de cercetare care să stabilească: granițele generale ale acesteia, încadrarea acestui domeniu într-un context politic, social și economic și abordările principale și distincte ce privesc acest fenomen.
În acest sens, sunt elocvente următoarele trei definiții, care surprind aspectele mai sus menționate, elaborate de autori internaționali precum:
1.James W. Davis precizează că „administrația publică poate fi cel mai bine identificată cu ramura executivă a guvernarii”;
2.Nicholas Henry formulează complex definiția administrației publice, aceasta „diferind de tendințele politice, atât prin accentuarea comportamentului birocratic, dar, mai ales, prin sistemul structurilor proprii și metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale”;
3.Dwight Waldo relevă că „procesul administrației publice constă în acțiunile de realizare a intenției sau a dorinței guvernului. Este, din această cauză, activitatea activă, continuă, cea <de afaceri> a guvernului, preocupată cu punerea in aplicare a legii, care este realizată de corpurile legislative (sau de alte autorități) și interpretată de curțile de judecată, prin procesul de organizare și conducere”.
Analizând textul legii fundamentale, se observă că administrația poate fi definită, de asemenea, și ca ansamblul autorităților ce îndeplinesc funcții administrative.
Astfel că administrația publică este, pe de o parte o activitate intreprinsă în folosul comunității, iar pe de altă parte, este un sistem de organe.
„Administrația publică este partea de acțiune a guvernului, este mijlocul prin care scopurile si obiectivele de guvernare se realizează.”
„Domeniul administrației publice este în principal preocupat de mijloacele de punere în aplicare a valorilor politice.”
Trebuie avut în vedere că, administrația ocupă un spațiu variabil, în funcție de diferitele tipuri de organizare socială, ea având o istorie care este strâns legată de cea a societății.
Administrația nu a existat din toate timpurile, ea s-a construit progresiv, o dată cu constituirea statului modern.
Este cunoscut faptul că administrația publică este condusă de guvern, însă trebuie reținut că aceasta nu reprezintă întreaga sferă a activităților executivului.
Apelând la legislația actuală, administrația publică este definită ca fiind activitatea de organizare și executare a prevederilor Constituției, ale actelor normative și actelor juridice emise sau adoptate de autoritățile statului, activitate reazlizată de către autoritățile acesteia.
După cum bine se observă din definițiile mai sus menționate, concluzia ar fi aceea că administrația publică este mai mult decât o disciplină, este un domeniu și prezintă aspecte precum următoarele: 1. este ramura executivă a administrației; 2. este instrumentul prin care se aplică politicile publice; 3. prezintă un grad ridicat de implicare în comportamentul și dezvoltarea societății; 4. reprezintă principalul producător de bunuri și servicii publice; 6. are un rol important în aplicarea legilor.
1.2 Noțiunea de structură în administrația publică
Activitatea administrației publice reprezintă un ansamblu complex și este realizată printr-o multitudine de forme de organizare ce au la bază un element comun, și anume oameni; acest sistem de organizare socială nu ar putea funcționa fără o structură de relații bazate pe activitățile specifice pe care funcționarii le întreprind.
În cadrul acestui sistem macro de la nivelul întregului aparat administrativ, desigur că există o dstribuire, pe diferite categorii, a rețelei uriașe de personal.
În literatura de specialitate, această orânduire a relațiilor din cadrul aparatului administrativ este denumită structură.
În dicționarul explicativ, termenul de „structură” este definit ca fiind un mod de organizare internă, de alcătuire a unui corp, unui sistem, mod de organizare, de întocmire a unei societăți din punct de vedere economic, social-politic și cultural, orânduire și provine din latinescul struere, care înseamnă a construi, a clădi.
Se înțelege, deci prin structură atât modul în care sunt orânduite elementele unui sistem cât și relațiile ce se stabilesc între acestea pentru realizarea funcțiilor respectivului sistem și se enumeră următoarele structuri:
– structura lineară (ierarhică), care asigură în principal unitatea (coerența) în conducere;
– structura funcțională care determină pluralitatea conducerii;
– structura mixtă (ierarhic-funcțională), care îmbină două tipuri de structure și este mai răspândită în realitatea practicii – administrative și economico-sociale.
Din definițiile anterioare s-a stabilit că administrația reprezintă ansamblul de organisme ce asigură îndeplinirea interesului general al colectivității publice, prin intermediul autorităților.
Având în vedere multitudinea de autorități administrative din cadrul statului, dar și al colectivitaților locale, este necesar să se stabilească o ordonare, în scopul realizării funcțiilor pe care acestea le au, urmărind două criterii : primul criteriu, cel teritorial, se referă la structura ierarhică a autorităților, ale căror competențe se răsfrâng asupra tuturor nivelurilor statului (central, județean-local) și criteriul competenței materiale sau funcțional, care evidențiază fiecare domeniu de activitate în care se realizează administrația publică.
Criteriul teritorial
În mod cert, principiul democrației, un fundament al statului de drept românesc convine ca organizarea administrației publice să nu se facă exclusiv la nivel central al statului, ci să asigure nevoile societății și ale tuturor colectivităților sociale din toate unitățile administrativ-teritoriale ale statului.
Acest criteriu stă la baza ierarhizării administrative, privită din unghiul competenței teritoriale a autorităților publice.
Viziunea tradițională, folosită de statele unitare precum statul românesc, distinge între autorități centrale și autorități locale. În acest sens, autoritățile centrale au ca sferă de acțiune întreg teritoriul național, ce vizează interesul general, iar autoritățile locale au în vedere soluționarea intereselor colectivităților locale, pe un teritoriu determinat (comună, oraș, municipiu, județ).
Reglementarea constituțională a României dispune că, constituirea organelor administrației publice locale se face pe principul autonomiei locale, ca o principală caracteristică a sistemului de organizare democratica a statului si are la bază descentralizarea administrativă.
Pentru o înțelegere mai amplă a acestor noțiuni, este de relevantă o comparație între centralizarea și descentralizarea administrativă.
Următorul tabel prezintă o comparație între regimul centralizat și regimul descentralizat:
Se observă din tabelul anterior că centralizarea administrativă presupune subordonarea ierarhică a autorităților locale față de cele centrale, în plan teritorial, iar din punct de vedere funcțional, autoritățile locale nu dispun de o putere de decizie deplină, ci sunt mai de grabă unelte ale autorităților centrale.
În ceea ce privește sistemul administrativ descentralizat, precum cel existent în statul românesc, administrația se ralizează pe baza principiului autonomiei locale și se poate spune că aceasta relevă democrația, deoarece oferă posibilitatea locuitorilor diferitelor localități să participe la activitățile publice.
Din paralela realizată anterior rezultă că, descentralizarea la nivel teritorial oferă posibilitatea de a se realiza o administrație în cunoștință de cauză și în funcție de nevoile și interesele locale, de către autoritățile publice de la nivelul colectivităților locale și de funcționari care se află în slujba administrației locale. Deci, descentralizarea este opusă centralizării, foarte important fiind aspectul că rezolvarea problemelor locale nu se mai face de funcționari numiți de la centru, ci de către cei aleși de electoratul local – principalul interesat sau selectați pe bază de concurs.
În acest sens, din perspectiva structurării teritoriale, sistemul autorităților administrației publice este alcătuit din autorități administrative centrale, cu competențe de gestionare a serviciilor publice care privesc interesul general al colectivității naționale și autorități administrative teritoriale (locale), ce au competențe la nivel județean, respectiv comunal.
Autoritățile ce alcătuiesc sistemul central sunt următoarele:
Președintele țării;
Guvernul;
autorități administrative autonome de specialitate înființate în subordinea Guvernului ori a ministerelor, potrivit Articolului 116, Alineatul (2 ) din Constituția României;
ministerele.
Aceste autorități sunt enumerate în legea fundamentală a țării în Secțiunea 1, Capitolul V, Titlul III și sunt autorități supreme, a căror competență se desfășoară pe întreg teritoriul țării. Tot Constituția precizează că ministerele sunt organisme care se organizează în subordinea guvernului.
Președintele
Potrivit Constituției țării, Președintele îndeplinește o serie de funcții specifice:
funcția de reprezentare – această funcție presupune că, în calitate de șef al statului, Președintele este reprezentantul principal al țării atât pe plan intern, cât și pe cel extern ;
Președintele țării este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării, de unde și cerința ca acesta să fie „comandantul fortelor armate” și „președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării”;
funcția de mediere, înseamnă că Președintele este chemat să realizeze un “arbitraj” între “puterile statului” sau între “stat și societate”.
Guvernul
Conform Constituției, „Guvernul, potrivit programului său de guvernare, acceptat de Parlament, asigură realizarea politicii interne și externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice” (Articolul 102, alineatul 1).
Pentru realizarea Programului de guvernare, Guvernul exercită următoarele funcții:
funcția de strategie;
funcția de reglementare;
funcția de administrare a proprietății statului;
funcția de reprezentare;
funcția de autoritate de stat.
Din funcția de conducere generală a administrației publice rezultă, totodată calitatea Guvernului de autoritate centrală cu competență funcțională generală. Această calitate atrage după sine existența unor raporturi de drept administrativ între Guvern și celelalte autorități publice.
Ministerele
Ministerele reprezintă o categorie de organe, în cadrul sistemului autorităților administrației publice, cu rolul de a organiza exercitarea și a executa în concret legile în anumite domenii și sectoare de activitate, fiind, prin aceasta, organe de specialitate de resort.
Competența ministerelor se întinde pe întreg teritoriul țării, fapt pentru care ministerele sunt autorități centrale ale administrației publice. Ministerele sunt organe de specialitate organizate în subordinea guvernului, deci organe ale administrației publice centrale, care realizează politica guvernamentală în domeniile de activitate ale acestora.
Ministerele cuprind, de regulă, în structura lor organizatorică compartimente precum: birouri, servicii, direcții, direcții generale și departamente.
Ministerele pot înființa în subordinea lor organe de specialitate și pot avea în subordine servicii publice deconcentrate, care funcționează în unitățile administrativ – teritoriale.
Autorități administrative autonome de specialitate înființate în subordinea Guvernului ori a ministerelor
În sistemul administrației publice există și organe centrale de specialitate, altele decât ministerele (secretariate, agenții, autorități, comisii, oficii, institute, birouri etc.), care sunt organizate și functionează în subordinea Guvernului sau a ministerelor ca instituții publice, cu personalitate juridică.
Se înființează prin hotărâri ale Guvernului și au o structură proprie, iar conducătorii lor sunt asimilați, după caz, cu secretarii de stat, subsecretarii de stat sau directorii generali din ministere. Conducătorii organelor centrale specializate, altele decât ministerele, emit ordine, instrucțiuni, norme metodologice.
Aceste autorități își desfășoară activitatea pe întreg teritoriul țării, prin servicii deconcentrate.
Exemple: Autoritatea Națională de Reglementare în Domeniul Energiei, Oficiul Național de Prevenire și Combatere a Spălării Banilor, Agenția Nucleară, Agenția Nțională a Funcționarilor Publici ș.a.
Autoritățile ce alcătuiesc sistemul administrativ teritorial sunt:
Consiliile județene;
Președintele Consiliului județean;
Consiliile locale;
Primarul.
Această categorie de autorități urmează să fie analizată în capitolul următor.
În teritoriu, consiliile județene, respectiv locale, au funcție deliberativă, adică au prerogative de putere pentru adoptarea actelor cu caracter normativ, iar președintele consiliului județean, respectiv primarul au funcție executivă, ceea ce înseamnă că urmăresc punerea în executare a legii.
O observație importantă este că atât autoritățile centrale cât și cele locale sunt alese de către cetățenii din teritoriul pentru care fiecare autoritate exercită prerogative de putere publică.
De aici rezultă autonomia față autorităților publice locale față de cele centrale, însă este necesară cunoașterea faptului că între ele există relații de colaborare, iar activitatea de la nivel local trebuie să se armonizeze cu interesele generale de la nivel statal.
Pentru aceasta, la nivel județean funcționează Instituția Prefectului, cu rolul de a supraveghea colaborarea eficientă și neîntreruptă dintre administrația locală și administrația centrală. Prefectul este reprezentantul Guvernului la nivel local, iar între administrația locală și acesta nu există relație de subordonare; prefectul reprezintă o autoritate tutelară față de autoritățile publice locale.
Faptul că prefectul este autoritate tutelară pentru autoritățile publice locale înseamnă că are dreptul (și sarcina) de a controla, modifica sau anula actele emise de agentul local pe care îl supraveghează.
Această nevoie de control administrativ poate proveni din trăsătura de unitate a statului, consacrată la nivel constutuțional în articolul 1, alineatul (1). Fiecare organizare adminsistrativ-teritorială este răspunzătoare să asigure creșterea eficienței activității autorităților publice, prin urmare, realizarea unui serviciu public calitativ.
Conform legislației, în prezent, România este organizată în comune, orașe, municipii și județe. Există în prezent 41 de județe și capitala țării, ca unitate administrativ-teritorială distinctă, care este împărțită în 6 sectoare.
Este de remarcat deci, beneficiul acestei modalități de structurare administrativă deoarece performanța și eficiența fiecărei unități administrativ-teritoriale de la nivel local nu poate conduce decât la un progres general și la creșterea calității vieții la nivel național.
Criteriul funcțional
Stă la baza împărțirii autorităților administrației publice în autorități cu competență generală și autorități cu competență de specialitate.
Se poate considera că pe criteriul funcțional se realizează chiar și separarea puterilor în stat – legislativă, executivă și judecătorească. Nu poate fi negată deci, importața acestui criteriu pentru consolidarea administrației și pentru facilitarea executării activiăților sale.
„Activitatea administrativă a statului, dar și a colectivităților locale, cuprinde o multitudine de sarcini, care se pot realiza ( din punct de vedere teoretic) fie printr-o singură grupare de funcționari, fie prin amenajarea mai multor grupări specializate funcțional.”
Observând importanța pe care o are caracterul funcțional al structurii autorităților administrației publice, se poate spune că acesta „are o insemnătate deosebită, deoarece, în mare măsură, de modul cum este așezată această structură depinde eficiența activității acestora.”
În practică, se remarcă o subordonare ierarhică a autorităților administrației publice față de organele centrale. Spre exemplu, autoritățile administrației publice se subordonează unele față de altele, vertical-ierarhic, până la Guvern.
Se disting, deci, din punct de vedere al competenței materiale, următoarele autorități:
autorități cu competență generală:
Guvernul;
Consiliul Județean, respectiv Președintele Consiliului Județean;
Consiliul Local, respectiv Primarul.
Aceste autorități exercită conducerea generală, în toate domeniile administrației publice. Spre exemplu, guvernul are în subordinea sa toate ministerele. Consiliile județene, respectiv locale, organizează în subordinea lor comisii de specialitate, iar președinții consiliilor județene, respectiv primarii au în subordine aparate de specialitate, organizate pe diverse deartamente funcționale.
autorități ale administrației publice de specialitate:
ministerele;
celelalte organe de specialitate ale administrației publice subordonate guvernului și/sau autonome, precum și serviciile publice descentralizate ale acestora, din teritoriu.
Aceste autorități își desfășoară activitatea pe domenii specializate de activitate. De exemplu, Ministerul Sănătații, Ministerul Educației, Ministerul de Externe, Direcția Județeană de Sănătate Publică ș.a.
Activitatea organelor de specialitate se supune controlului autorităților în subordinea cărora se află.
S-a demonstrat că există o structură lineară, care dispune autoritățile publice într-o ierarhie a competențelor din punct de vedere teritorial și o structură funcțională, care asigură clasificarea autorităților publice pe domenii specializate de activitate.
În practica administrativă se observă cum aceste două structuri se omogenizează și formează un întreg, adică o structură mixtă. Este esențială însușirea ideii că cele două criterii teoretice au nevoie să se aplice simultan, pentru a forma un sistem administrativ funcțional și performant.
Din această perspectivă, între organizațiile funcționale ale autorităților se stabilesc anumite relații.
Relațiile între autorități în statul unitar
Pentru că România este un stat unitar, iar sistemul administrativ este unul omogen, nu doar relațiile de la nivelul instituțiilor sunt bine determinate, ci și cele dintre autorități.
Între autoritățile administrației publice se pot stabili relații de:
-colaborare;
-coordonare;
-subordonare.
Relațiile între autorități în statul unitar
Legendă:
A.A.A.P.C.S.= Alte autorități ale Relații de subordonare
Administrației Publice de Specialitate Relații de colaborare
SPDM = Servicii Publice Deconcentrate Relații de tutelă adm.
Ale Ministerelor
Principii fundamentale ale administrației publice
Activitatea autorităților administrației publice este guvernată de o serie de reguli generale, de principii, care urmăresc să asigure acesteia o utilitate socială maximă.
Principiile sunt norme etice fundamentale ce stau la baza statului de drept presupun constituirea unui cadru normativ care să reglementeze organizarea și funcționarea administrației publice și care să stabilească un sistem principial-juridic ce ghidează întreaga administrație publică.
Principiile, ca modalități prin care se redau trăsăturile comune și generale, specifice unui fenomen sau grupări de fenomene reprezintă un important element de cunoaștere și în sfera administrației publice.
Administrația publică, în procesul de realizare a funcțiilor sale, trebuie aibă o abordare managerială, adică să prevadă și să programeze, să organizeze și să coordoneze procesele de execuție, să decidă și, în sfârșit, să controleze întreaga activitate de realizare a exprimărilor politice transpuse în norme juridice; toate acestea constituie un proces administrativ amplu, între acțiunile administrației existând o riguroasă succesiune și interacțiune, stabilite prin norme juridice.
Principiul legalității
„Principiul legalității se consideră a fi cel mai important, deoarece în temeiul acestui principiu, administrația urmează a se supune legii, conformându-se acesteia și neputând acționa în afara ei. Așadar, principiul legalității reprezintă acea regulă fundamentală de drept în temeiul căreia toate subiectele de drept – persoane fizice si juridice, autoritați de stat și organizații neguvernamentale, funcționari și cetațeni, străini etc, au îndatorirea de a respecta Constituția, legile și celelalte acte juridice,normative și individuale, întemeiate pe lege și aplicabile raporturilor sociale la care participă”.
Potrivit susținerilor din doctrină, acest principiu este alcătuit din două elemente, și anume, obligația de conformitate cu legea și obligația de inițiativa pentru a asigura aplicarea legii. Din obligația de conformitate cu legea rezultă că administrația nu poate lua măsuri care să fie contrare legii. În activitatea lor, autoritățile administrației trebuie să respecte normele juridice, ceea ce constituie o garanție importantă în primul rând pentru cetățeni. Este cât se poate de normal ca în statul de drept acțiunile administrației să se desfășoare după reguli de drept prestabilite și nu în mod arbitrar.
„Legalitatea alcătuiește un ansambu de obligații, de facultăți și de interdicții. În acest sens se afirmă că dreptul reglementează trei poziții cu expresiile: a trebui, a putea și a nu putea. Dacă trebuie făcut ceva este o obligație, dacă se poate face ceva este o facultate, iar dacă nu se poate face ceva reprezintă o interdicție.”
Potrivit obligației de inițiativă pentru a asigura aplicarea legii, administrația trebuie să ia măsuri pentru realizarea normelor juridice. Mai concret, administrația este obligată să vegheze ca legea să nu rămână inaplicabilă, deoarece dacă administrația nu ia măsurile generale de aplicare, legea rămâne literă moartă. De asemenea, administrația are obligația de inițiativă pentru executarea hotărârilor judecătorești.
Într-o societate democratică respectarea legilor constituie o cerință obiectivă, dar și una subiectivă, întrucât dreptul – expresie a intereselor și voinței sociale generale – reprezintă mijlocul indispensabil pentru asigurarea desfășurării ordonate a vieții în toate manifestările ei. Pe de altă parte, respectarea unui sistem de drept democratic este posbilă și necesară întrucât aceasta, fiind expresia unei reale voințe populare interesează imensa majoritate a indivizilor umani la respectarea unor reguli care, în ultimă instanță, corespund pe deplin și nevoilor lor.
În acest context, orice încălcare a legii înseamnă și o nesocotire a voinței generale și a interesului fiecăruia, ceea ce afectează însăși esența democratică a dreptului. De altfel, întreaga dezvoltare și stabilitate democratică presupun așezarea fermă, într-un stat de drept, a întregii vieți sociale pe bază de legi și de norme a căror respectare constituie „o cerință obiectivă pentru întreaga evoluție socială.”
Principiul legalității este consacrat de importante acte normative, precum Constituția, articolele 1-5, unde se arată că respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie, ca o îndatorire fundamentală, ca și în alte coduri, legi, iar întrucât este un principiu fundamental al întregului sistem de drept se regăsește și la nivelul tuturor ramurilor juridice în cadrul cărora acționează prin modalități specifice determinate de particularitățile respectivelor raporturi.
Toate actele normative condiționează legalitatea, totuși forța lor juridică este diferită în funcție de ierarhia acestora. De la vârf și până la baza juridică, normele, după nivelul la care se situează, respectă normele superioare. În activitatea sa, administrația se conformează dreptului.
„Totuși, uneori există excepții de la principiul legalității în activitatea administrației. Administrația nu este supusă dreptului atunci când este chemată să soluționeze probleme în urma unei abilitări din partea Parlamentului (de exemplu, ordonanțele Guvernului în perioadele vacanței parlamentare) sau probleme determinate de circumstanțe excepționale (de exemplu, măsurile urgente pentru evitarea sau înlăturarea efectelor unor evenimente prezentând pericol public, cum sunt actele emise ca urmare a stării de necesitate sau pentru combaterea calamităților naturale, incendiilor de păduri, epidemiilor și altor evenimente de asemenea gravitate).”
Prin respectarea legii trebuie să se înțeleagă nu numai conformarea pasivă față de lege, abținerea de a săvârși sau de a nu săvârși ceva prin care să se încalce dispozițiile legii. Principiul legalității impune o conformare activă față de lege, obligația de a acționa, pentru executarea legii, de către administrație, dar și de ceilalți subiecți de drept public, persoane fizice sau juridice. Având ca sarcină executarea legii, organele sau autoritățile administrației publice trebuie să stabilească exact nu numai litera legii, ci și spiritul legii, scopul acesteia, ce anume se urmărește prin dispozițiile legii. Pe de altă parte, autoritățile administrative trebuie să cunoască exact nevoile sociale ce trebuie satisfăcute. Numai în funcție de cerințele membrilor societății se poate stabili ce măsuri sunt necesare, modalitățile concrete de executare a legii. Scopul urmărit nu poate fi atins, în cele mai multe cazuri, fără ca autoritățile administrative să aibă posibilitatea unei aprecieri în activitatea de executare a legii, având în vedere dinamica vieții sociale.
„Principiul legalității îl întâlnim în cadrul activității executive cu caracter juridic unde caracterizează procesul de edictare sau de elaborare a normelor de drept, cât și procesul de realizare a acestora. Activitatea normativă a puterii executive este călăuzită de supremația legii, principiul în virtutea căruia legea este actul cu forța juridică absolută – depășită doar de Constituție – toate celelalte acte de reglementare, inclusiv cele administrative, având forță juridică inferioară și trebuind să fie subordonate și conforme cu ea.”
În dreptul intern, normele juridice se stabilesc de autorități anume determinate de Constituție și legi , acționând în acest sens principiul strictei determinări legale a competenței materiale în emiterea actelor juridice. Deci, pentru ca o autoritate de stat sau publică, inclusiv administrativă, să poată emite norme juridice ea trebuie individualizată și împuternicită în acest sens prin legea care-i reglementează organizarea, funcționarea și, mai ales, atribuțiile.
„Ceea ce aparține – în mod expres sau tacit, direct sau indirect – domeniului de reglementare a legii nu mai poate fi reglementat, în mod obișnuit, (și) pe calea administrativă, în vreme ce situația contrară este pe deplin posibilă, în sensul că legea poate reglementa orice raport social chiar dacă el a fost, în mod tradițional, rezervat reglementării administrative.”
Principiul proporționalității
În statul de drept, „suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum.”
În acest sens, administrația publică dispune de puteri care îi permit asigurarea interesului general, însă în urma puterii discreționare pe care o dețin autoritățile administrației publice, pot aduce atingere uneori drepturilor cetățenești.
Principiul proporționalității urmărește, deci, buna coordonare între situațiile care apar și măsurile care trebuie adoptate pentru soluționarea lor. Subiectul central al administrației publice îl reprezintă cetățeanul, iar scopul administrației nu este acela de a-l domina, ci de a-l servi.
„Proporționalitatea trebuie analizată în legătură cu puterea discreționară de care beneficiază administrația publică pentru îndeplinirea misiunilor sale. Acționând în diverse domenii – ordine publică, urbanism, utilități publice etc. – administrația trebuie să își adapteze permanent mijloacele la finalitatea urmărită, încălcarea principiului proporționalității însemnând depășirea libertății de acțiune lăsată autorității publice, utilizarea excesivă a puterii discreționare.”
Principiul permanenței și continuității în asigurarea interesului public
Societatea se aseamănă cu o familie, șeful este imaginea tatălui, poporul – imaginea copiilor; iar toți laolaltă, născuți egali și liberi, nu-și înstrăinează libertatea decât pentru folosul lor. Dincolo de legătura naturală, această “societate” este întreținută de nevoi. În ceea ce privește statul insă, nevoile reprezintă principalul factor care menține echilibrul social.
În acest sens, administrația publică trebuie să fie continuă, promptă și energică deoarece ea reprezintă necontenit statul, atât în exterior cât și în interior.
Prin nevoia permanentă de satisfacere a interesului general, este justificată, de altfel, necesitatea administrației publice.
În mod firesc, administrația are anumite nevoi generale, a caror neîndeplinire de către stat ar genera dezechilibru. Nevoile precum cele de securitate, de liniște, de educație sau de asistență medicală sunt nevoi de interes public ce apar permanent, iar guvernanții sunt răspunzători să asigure o bună continuitate a satisfacerii acestora. Pentru aceasta, sistemul administrativ are nevoie de o profesionalizare continuă și de o activitate permanentă și stabilă, descătușată de influențele politice. În acest sens, existența unor norme impersonale aplicate funcționarului public il protejează de arbitrarul autorităților politice, acordândui-se independență profesională și stabilitate în funcție.
Pe lângă scopul de îndeplinire neîntreruptă a nevoilor cetățenești, acest principiu constituie și o pârghie pentru consolidarea si perfecționarea permanentă și continuă a puterii administrative.
Pentru desfășurarea permanentă și continuă a acțiunilor sale, administrația publică beneficiază de un regim juridic administrativ care îi permite să efectueze acte unilaterale.
Continuitatea și permanența acțiunii guvernamentale iși găseste omolog și în sistemul constituțional actual, în articolul 10 alin. (4) din Constituție, în care se stipulează continuitatea activității guvernului demis sau cu un mandat finalizat, până la investirea unui nou guvern. Se observă limitarea exercitării atribuțiilor, de catre guvernul al cărui mandat a încetat, la administrarea treburilor publice, în special la activitatea de conducere general a administrației publice, tocmai în ideea de respectare a principiului permanenței și continuității.
Principiul subsidiarității
Deși termenul subsidiaritate este utilizat în reglementările contemporane ce privesc sfera administrativă, originile lui se regăsesc în filosofia greacă, fiindu-i atribuite lui Aristotel primele referințe cu privire la acest concept.
Acquis-ul european consacră principiul subsidiarității încă din 1952, în Tratatul de instituire a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului, iar mai apoi subsidiaritatea este consacrată definitiv în Tratatul de la Maastricht, care stipulează în articolul 3b următoarele: „Comunitatea acționează în limitele competențelor care îi sunt conferite și ale obiectivelor care îi sunt atribuite prin prezentul tratat. În domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, în conformitate cu principiul subsidiarității, decât în cazul și în măsura în care obiectivele acțiunii preconizate nu pot fi realizate într-un mod satisfăcător de statele membre, însă pot fi realizate mai bine la nivel comunitar datorită dimensiunilor sau efectelor acțiunii preconizate.”
În plan local, nevoile societății se diferențiază de la o colectivitate locală la alta. Pentru ca administrația centrală să identifice și să soluționeze diversele probleme și nevoi apărute în teritoriu este nevoie de un proces anevoios și ca urmare, ineficient. Principiul subsidiarității reprezintă, în acest sens, soluția eficientizării administrației publice: subsidiaritatea are la bază ideea fundamentală în conformitate cu care decizia în ceea ce privește realizarea propriilor interese trebuie să aparțină persoanei, comunității, care sunt cele mai apropiate de nivelul de aplicare a deciziei.
Practic, subsidiaritatea este o caracteristică a libertății de gandire și de acțiune a părții, ce reprezintă colectivitatea locală, raportată la întregul care este statul.
Principiul subsidirității are un rol extrem de important deoarece, prin intermediul său, ierarhiile atribuțiilor pot fi împărțite în funcție de competențe și se poate realiza o descentralizare dinamică.
În concluzie, acest principiu vine ca răspuns la nevoia de evoluție socială, de implicare a cetățeanului în procesele decizionale care vizează interesul general, prin coborârea nivelului de elaborare și adoptare a deciziei cât mai aproape de situațiile concrete din teritoriu.
În Carta Europeană a Autonomiei Locale, articolul 4, este conturată o definiție a principiului subsidiarității, stipulând că „exercițiul responsabilităților publice trebuie, de manieră generală, să revină, de preferință, acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. La atribuirea unei responsabilități de către o altă autoritate trebuie să se țină seama de amploarea și de natura sarcinii, precum și de cerințele de eficiență și economie.”
Se poate observa cu ușurință pragmatismul acestui principiu și în adoptarea sa în politicile Consiliului Europei, în Protocolul Nr. 2 privind aplicarea principiilor subsidiarității și proporționalității, unde se convine ca deciziile să fie luate la un nivel cât mai apropiat de cetățeni.
Principiul bunei administrări
În urma aderării la Uniunea Europeană, administrația românească a trebuit să se alinieze la principiile bunei guvernări, instituite prin Carta Albă a Guvernării Europene, adoptată de statele membre, și anume: deschidere în ceea ce privește modalitatea de lucru a instituțiilor publice; asigurarea participării la elaborarea politicilor, dar și pe traseul implementării; răspundere în ceea ce privește dezvoltarea și aplicarea politicii Uniunii Europene; eficiență în adoptarea unor obiective clare și coerență în acțiunile întreprinse pentru a acoperi un grad de înțelegere comun, la nivel regional, dar și local.
Acest principiu reprezintă un drept fundamental al cetățeanului, stipulat în Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Caracteristicile care rezidă din exercitarea acestui drept sunt încrederea cetățeanului in autorități, transparența administrației publice și responsabilitatea autorităților. Acest ansamblu face parte, de altfel, din conduita funcționarului și conturează profesionalismul și integritatea profesională în serviciul public, conferind în acest mod, încredere în administrație.
Este important faptul că administrația publică își desfășoară activitatea conform legii fundamentale și legislației în vigoare, respectând regulile și principiile generale, diminuând în acest fel puterea discreționară și promovând deci, proporționalitatea și echitatea.
Principiul bunei administrări este garantat și de Legea 571 din 2004 privind protecția personalului din autoritățile publice, care subliniază profesionalismul și eficiența, criterii esențiale ale managementului serviciului public.
Capitolul II
Administrația publică locală
2.1 Noțiunea de administrație publică locală
Pentru a reliefa noțiunea de administrație publică locală în cadrul administrației publice românești, este relevantă premisa lui Corneliu Manda, conform căreia la nivelul statului, alături de interesele generale se regăsesc și interesele locale, între acestea existând o interdependență reciprocă, fapt ce face ca în sfera de competență a dreptului constituțional să se regăească, așa cum George Alexianu susține că „toate regulile care fixează organele centrale ale statului și modul lor de funcționare, precum și oragnele de autonomie locală”.
Administrația publică locală reprezintă forma de administrație publică realizată la nivelul unităților administrativ-teritoriale de autorități publice alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în baza principiilor autonomiei locale, descentralizării și deconcentrării serviciilor publice.
Administrația publică locală este parte integrantă a administrației publice generale, de stat, ce poate fi realizată după principii stabilite prin lege și/sau prin practica legislativă a autorităților fiecărei colectivități locale. Această afirmație este susținută din pesrpectiva faptului că administrația publică locală funcționează după principiul legalității, deci se supune Constituției statului, se raliază la legislația generală care o reglementează (legea 215/2001 privind administrația publică), dar se adoptă legi și acte normative la nivel local (hotărâri ale consiliului local, respectiv județean, dispoziții ale primarului, respectiv ale președintelui consiliului județean).
Reglementarea constituțională a țării stabilește administrația publică locală ca pe o structură în cadrul administrației publice, ce desemnează ansamblul de autorități administrative autonome care rezolvă, conduc și execută treburile publice locale.
Administrația publică locală, fundamentată pe dispozițiile constituționale, apare ca totalitate a serviciilor publice locale, organizate sau recunoscute de lege, menite să administreze interesele proprii ale colectivităților locale, prin autorități administrative autonome, cu putere de decizie, alese de către acestea și sub controlul de legalitate al autorităților statului.
Deci, noțiunea de administrație publică locală, prevăzută în plan constituțional, reprezintă o structură a administrației publice, ce are o natură juridică aparte, datorată faptului că puterea sa provine din voința alegătorilor locali care sunt reprezentați de autoritățile administrative autonome și în numele cărora ele acționează.
2.2 Principiile ce stau la baza constituirii și funcționării administrației publice locale
În conformitate cu reglementarea articolului 2 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, care redă parțial textul articolului 120 din Constituția României, administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în conformitate cu principiile descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Aplicarea acestor principii trebuie să se facă în concordanță cu caracterul de stat național, unitar și indivizibil al României.
Principiile de organizare ale administrației publice în România, reglementate constituțional și organic, urmăresc implementarea prevederilor stabilite de Carta europeană a autonomiei locale, adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 și adoptată în dreptul intern prin Legea nr.199/1997, publicată în Monitorul Oficial, nr. 331 din 26.11.1997.
Principiul autonomiei locale
Se referă la organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului sau județului. Autonimia locală reprezintă atât dreptul cât și capacitatea autorităților administrației publice locale de a rezolva și de a gestiona, potrivit legii, în nume propriu și sub responsabilitatea lor, treburile publice ce vizează interesul colectivităților locale, pe care le reprezintă.
Potrivit Cartei europene a autonomiei locale, autonomia locală reprezintă dreptul și capacitatea efectivă ale autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în cadrul legii, în nume propriu și în interesul populației locale, o parte importantă a treburilor publice. Acest drept se exercită de consiliile locale, respectiv județene, compuse din membri aleși prin vot liber, secret, egal, direct și universal, care pot dispune de organe executive și deliberative care răspund în fața lor. Această dispoziție nu aduce atingere, în nici un fel, posibilității de a recurge participarea cetățenilor, referendum sau orice altă formă de implicare directă a cetățenilor, acolo unde aceasta este permisă de lege.
Principiul autonomiei locale, sau principiul liberei administrări, cum mai este denumit în dreptul comparat, este consacrat în primul rând de Constituția României, revizuită în 2003, în articolul 120 alineatul 1. Referitor la dispozițiile Cartei europene a autonomiei locale, ratificată de România prin Legea nr. 199/1997, conform cărora „Principiul autonomiei locale trebuie să fie recunoscut în legislația internă și, pe cât posibil, în Constituție” (art. 2 – Fundamentarea constituțională și legală a autonomiei locale), Constituția se rezumă doar la proclamarea principiului, lăsând ca reglementarea modalităților specifice de realizare a acestuia să se realizeze prin lege organică (și anume Legea Nr. 215/2001 pentru administrația publică locală).
Principiul de rang constituțional al autonomiei locale se află în strânsă legătură cu principiul descentralizării, de asemenea consacrat de Constituție, deoarece principiul descentralizării face referire la organizarea administrației publice în general, evocând pe de o parte, existența colectivităților locale autonome (descentralizarea din puct de vedere al crieriului teritorial), iar pe de altă parte surprinde tendința statului modern de renunțare treptată la prestarea serviciilor publice într-un regim centralizat, în favoarea înființării organismelor publice, sau a prestării lor de către persoane private – organisme de utilitate publică (aici se observă descentralizarea din perspectiva citeriului funcțional). Autonomia locală implică existența procesului de descentralizare teritorială, prin urmare se poate afirma că autonomia locală este un drept al colectivităților locale, iar descentralizarea este modalitatea prin care se poate dispune de acest drept. Ideea de bază a concepte este aceea că cei administrați, care formează colectivitatea locală, sunt legați între ei prin interese comune și, de aceea, afacerile locale vor fi mai bine administrate de la acest nivel, local, de către reprezentanții aleși ai colectivității locale.
Conform articolului 4 din Legea 215/2001 privind administrația publică locală, colectivitatea locală înglobează totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ teritorială, precizare necesară dacă dorim să înțelegem mecanismele de exercitare a dreptului la autonomie locală. Astfel, dreptul la autonomie locală aparține colectivității locale, însă nu poate fi exercitat de aceasta în mod direct, ci doar prin reprezentanți, care sunt autoritățile administrației publice locale. Pentru acest motiv legea prevede în mod expres faptul că dreptul la autonomia locală se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene respectiv președinții acestora, nu în nume propriu ci în numele și interesul colectivității locale, și că aceste dispoziții nu aduc atingere posibilității de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin orice altă formă de participare directă a cetățenilor la treburile publice (art.3 din Legea nr.215/2001). Se face apel, prin urmare, la mijloacele democrației, în concret la referendumul local, reglementat de Legea nr.3/2000.
Este relevantă notarea a două precizări în legătură cu acest text legal: în primul rând, se observă că, autonomia locală implică atât un drept, dar și capacitatea autorităților administrațiile publice locale de a gestiona treburile publice locale. Autoritățile publice locale vor exercita acest drept în raport cu alte autorități publice, care au obligația de a-l respecta și a evita elaborarea unor norme juridice inferioare legii ce i-ar aduce atingere acestui drept, dar și în raport cu colectivitatea locală, care nu își poate însuși decizia la nivel local urmând să respecte principiul democrației reprezentative, principiu reliefat și de această dispoziție legală.
În al doilea rând, exercitarea dreptului de autonomie locală aparține doar autorităților administrației publice locale autonome, alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, conform legii: adică primarului, consiliului local, consiliului județean, președintelui consiliului județean.
Conform Legii 215/2001, comunele, orașele și județele sunt unități administrativ-teritoriale în care se exercită autonomia locală și în care se organizează și funcționează autorități ale administrației publice locale. Comunele pot fi formate din unul sau mai multe sate. Unele orașe pot fi declarate municipii, în condițiile legii. În municipii se pot crea subdiviziuni administrativ-teritoriale, a căror delimitare și organizare se fac potrivit legii, iar autoritățile administrației publice locale se pot constitui și în subdiviziunile administrativ-teritoriale ale municipiilor.
Aceeași lege menționează că unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu. Acestea sunt subiecte juridice de drept fiscal, titulare ale codului de înregistrare fiscală și ale conturilor deschise la unitățile teritoriale de trezorerie, precum și la unitățile bancare. De asemenea, unitățile administrativ-teritoriale sunt titulare ale drepturilor și obligațiilor ce decurg din contractele privind administrarea bunurilor care aparțin domeniului public și privat în care acestea sunt parte, precum și din raporturile cu alte persoane fizice sau juridice, în condițiile legii. În justiție, unitățile administrativ-teritoriale sunt reprezentate, după caz, de primar sau de președintele consiliului județean. Primarul, respectiv președintele consiliului județean, poate împuternici o persoană cu studii superioare juridice de lungă durată din cadrul aparatului de specialitate al primarului, respectiv al consiliului județean, sau un avocat care să reprezinte interesele unității administrativ-teritoriale, precum și ale autorităților administrației publice locale respective, în justiție. Unitatea administrativ-teritorială are dreptul să beneficieze de acoperirea cheltuielilor de judecată stabilite în baza hotărârii instanței de judecată, inclusiv în situația în care reprezentarea în justiție este asigurată de un consilier juridic din aparatul de specialitate al primarului, respectiv al consiliului județean. Despăgubirile primite de unitățile administrativ-teritoriale în urma hotărârilor pronunțate de instanțele de judecată se constituie în venituri la bugetele locale. Despăgubirile pe care trebuie să le plătească unitatea administrativ-teritorială în urma hotărârilor pronunțate de instanța de judecată și rămase definitive sunt asigurate de la bugetul local .
Legea statuează că autonomia locală este numai administrativă și financiară, fiind exercitată pe baza și în limitele prevăzute de lege. Reducerea componentelor autonomiei numai la aspecte financiare și administrative are rolul de a exclude din conținutul acestui principiu autonomia politică, ce contravine caracterului de stat unitat și indivizibilil, consacrat de Constituție.
În procesul de descentralizare a serviciilor publice sau de înființare a unor noi servicii publice, autoritățile administrației publice centrale nu pot stabili sau impune responsabilități autorităților administrației publice locale, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor responsabilități. De asemenea, în scopul asigurării autonomiei locale, autoritățile administrației publice locale au dreptul să instituie și să perceapă impozite și taxe locale, să elaboreze și să aprobe bugetele locale ale comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, în condițiile legii.
Deoarece autonomia locală privește organizarea, funcționarea, competențele și atribuțiile, precum și gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparțin comunei, orașului, municipiului sau județului, autoritățile publice locale au dreptul ca, în limitele legii, să aibă inițiative în toate domeniile, cu excepția celor care sunt date în mod expres în competența altor autorități publice. În spiritul Cartei europene a autonomiei locale se precizează, în esență, că dreptul autorităților administrației publice locale de a avea inițiativă în toate domeniile poate fi limitat doar prin lege, prin includerea expresă a unor domenii de activitate în competența altor autorități publice (art.5 alin.2).
Raporturile dintre autoritățile administrației publice locale din comune, orașe și municipii și autoritățile administrației publice de la nivel județean se bazează pe principiile autonomiei, legalității, responsabilității, cooperării și solidarității în rezolvarea problemelor întregului județ. În relațiile dintre autoritățile administrației publice locale și consiliul județean, pe de o parte, precum și între consiliul local și primar, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.
Principiul descentralizării
În stat, autoritățile administrației publice funcționează după un sistem de centralizare sau descentralizare.
În sistemele centralizate, puterea de decizie este concentrată la nivelul guvernului, în timp ce în sistemul descentralizat se acordă mai multe atribuții autorităților locale, în virtutea nivelului cel mai apropiat de cetățean și în favoarea diversității nevoilor cetățenilor.
Descentralizarea semnifică acea organizare administrativă care admite colectivităților umane să se administreze ele însele, sub controlul statului care le atribuie personalitate juridică, le permite constituirea unor autorități proprii și le dotează cu resursele necesare.
Ioan Alexandru apreciază că „descentralizarea serviciilor publice constă în deteriorarea până la un anumit grad a ansamblului administrativ din care fac parte, sustrăgându-le autorității directe a organelor conducătoare ale colectivităților de care depind și care nu păstrează asupra lor decât un anumit control, funcționând aproape complet sub autoritatea organelor proprii, acordându-le individualitate financiară și personalitate juridică”.
Descentralizarea urmărește eficientizarea serviciilor publice.
Regimul descentralizării este specific statului de drept și are la bază rezolvarea problemelor locale de către autorități alese de colectivitățile locale care nu se subordonează ierarhic autorităților centrale, acestea funcționând autonom, conform legii, iar actele lor, inclusiv cele nelegale, nu pot fi anulate decât de autorități din sfera altei puteri a statului, respectiv instanțele judecătorești.
Procesul de descentralizare administrativă are la bază principii fundamentale, reguli generale, precum și un cadru instituțional pentru desfașurarea lui, acestea fiind reglementate de legea-cadru a descentralizării nr.195/2006.
Conform acestei legi, descentralizarea reprezintă transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat.
Conform Legii cadru a descentralizării, în România, principiile de bază ce urmăresc desfășurarea procesului de descentralizare sunt următoarele:
principiul subsidiarității, care constă în exercitarea competențelor de către autoritatea administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care dispune de capacitate administrativă necesară;
Conform art. 3 din Legea nr. 195/2006, principiul subsidiarității constă în exercitarea competențelor de către autoritatea administrației publice locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care dispune de capacitate administrativă necesară. Textul legii române redă, în esență, art.4 pct.3 din Carta europeană a autonomiei locale, conform căruia „exercițiul responsabilităților trebuie, de o manieră generală, să revină de preferință acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni.
Atribuirea unei responsabilități unei alte autorități trebuie să țină cont de amploarea și de natura sarcinii și de exigențele de eficacitate și de economie. Legiuitorul român va fi îndreptățit, în consecință, să stabilească atribuții și competențe identice sau asemănătoare pentru alte autorități decât cele care se află cel mai aproape de cetățean, doar dacă și în măsura în care acestea din urmă nu-și pot îndeplini aceste atribuții în condiții de eficiență. Principiul subsidiarității vizează relațiile dintre autoritățile locale din comune și orașe și cele de la nivel județean, precum și relațiile dintre autoritățile locale și cele centrale.
principiul asigurării resurselor corespunzătoare competențelor transferate;
principiul responsabilității autorităților administrației publice locale în raport cu competențele ce le revin, care impune obligativitatea realizării standardelor de calitate în furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică;
principiul asigurării unui proces de deăscentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii și reguli obiective, care să nu constrângă activitatea autorităților administrației publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;
principiul echității, care implică asigurarea accesului tuturor cetățenilor la serviciile publice și de utilitate publică;
principiul constrângerii bugetare, care interzice utilizarea de către autoritățile administrației publice centrale a transferurilor speciale sau a subvențiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.
În ceea ce privește regulamentul general al procesului de descentralizare, legea stabilește că guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale au obligația să transfere unele din competențele sale autorităților administrației publice locale de la nivelul județelor, comunelor sau orașelor, având în vedere principiul subsidiarității.
Acest transfer se va realiza pe baza unor metodologii specifice și a unor sisteme de indicatori de monitorizare, elaborate de către ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale.
Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităților umane sau serviciilor publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite constituirea unor autorități proprii și le dotează cu resursele necesare. Descentralizarea este transferul deciziei și a acțiunii administrative de la nivelul administrației centrale la nivelul autorităților publice din cadrul unităților administrativ-teritoriale.
Descentralizarea serviciilor publice se realizează prin: 1. preluarea atribuțiilor de administrare și finanțare a unor activități de către autoritățile administrației publice locale. 2. transferarea către autoritățile locale a activităților și resurselor financiare de la bugetul de stat pentru finanțarea unor servicii publice destinate comunităților locale: sănătate, cultură, apărare civilă, poliție comunitară etc. De aceea, administrația centrală trebuie să joace un rol important în finanțarea și furnizarea de servicii publice. Guvernele dețin încă un rol major în managementul local, în multe țări, prin responsabilitățile lor funcționale, prin controlul asupra accesului, într-o măsură mai mare, la finanțe pentru investiții, prin puterile legale asupra activității autorităților locale.
Principiul descentralizării serviciilor publice nu are în vedere o descentralizare absolută, adică transferarea în totalitate a unor activități de la nivelul central la cel județean sau local. Acest lucru nu ar fi necesar, nici oportun și nici posibil, mai ales dacă avem în vedere multitudinea de forme în care se pot organiza serviciile publice. „Desigur, din cadrul acestor servicii publice, organizate ca autorități administrative centrale, se pot desprinde și transfera la nivelurile inferioare (județean sau local) anumite activități concrete, fie în forma „descentralizării” lor, fie a „deconcentrării”, după cum se dorește o desprindere mai fermă sau mai puțin fermă a acestor activități”.
Descentralizarea competențelor către autoritățile administrației publice locale se face cu respectarea principiilor și regulilor prevăzute de legea-cadru a descentralizării. În înțelesul acestei reglementări, prin descentralizare se înțelege „transferul de competență administrativă și financiară de la nivelul administrației publice centrale la nivelul administrației publice locale sau către sectorul privat”.
Potrivit prevederilor legale, Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale transferă competențe pe care le exercită în prezent autorităților administrației publice locale de la nivelul județelor, comunelor sau orașelor, după caz, respectând principiul subsidiarității. Transferul competențelor este fundamentat pe analize de impact și realizat pe baza unor metodologii specifice și a unor sisteme de indicatori de monitorizare, elaborate de către ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, în colaborare cu Ministerul Administrației și Internelor și structurile asociative ale autorităților administrației publice locale. Ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale, în colaborare cu Ministerul Administrației și Internelor și structurile asociative ale autorităților administrației publice locale, organizează faze-pilot în vederea testării și evaluării impactului soluțiilor propuse pentru descentralizarea competențelor pe care le exercită în prezent. Transferul de competențe se face concomitent cu asigurarea resurselor necesare exercitării acestora. Exercitarea competențelor se face numai după transmiterea resurselor financiare necesare. Finanțarea competențelor delegate este asigurată în totalitate de către administrația publică centrală. În furnizarea serviciilor publice descentralizate, autoritățile administrației publice locale sunt obligate să îndeplinească standardele de calitate, în condițiile legii. Etapele transferului de competențe sunt următoarele:
Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale elaborează strategiile privind transferul competențelor către autoritățile administrației publice locale și proiectele de acte normative pentru punerea în aplicare a acestora;
Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale identifică resursele necesare și costurile integrale aferente competențelor care sunt transferate, precum și sursele bugetare pe baza cărora sunt finanțate. Resursele astfel identificate sunt transferate autorităților administrației publice locale, în condițiile legii;
Guvernul, ministerele și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale asigură, în colaborare cu structurile asociative ale autorităților administrației publice 47 locale, corelarea pe termen lung între responsabilitățile transferate și resursele aferente, astfel încât să acopere variațiile de cost în furnizarea serviciilor publice și de utilitate publică descentralizate.
Capacitatea administrativă, conform Legii nr.195/2006, reprezintă „ansamblul resurselor materiale, instituționale și umane de care dispune o unitate administrativ-teritorială, precum și acțiunile pe care le desfășoară aceasta pentru exercitarea competențelor stabilite prin lege”. Capacitatea administrativă se evaluează și se stabilește în condițiile legii.
În cadrul proceselor de transfer al competențelor către autoritățile administrației publice locale de la nivelul comunelor și orașelor, ministerele sau organele de specialitate ale administrației publice centrale pot clasifica unitățile administrativ-teritoriale în două categorii, în funcție de capacitatea administrativă a acestora:
categoria I, din care fac parte unitățile administrativ-teritoriale care au capacitatea administrativă necesară realizării competențelor transferate. Autoritățile administrației publice locale din cadrul acestor unități administrativ-teritoriale pot exercita pe deplin și imediat competențele transferate, în condiții de eficiență;
categoria a II-a, din care fac parte unitățile administrativ-teritoriale care nu au capacitatea administrativă necesară realizării competențelor transferate.
Autoritățile administrației publice locale din cadrul acestor unități administrativ-teritoriale nu pot exercita competențele transferate în condiții de eficiență.
Transferul competențelor către autoritățile administrației publice locale de la nivelul județului se realizează pe perioadă determinată, până în momentul realizării capacității administrative necesare a unității administrativ-teritoriale în cauză. În vederea exercitării competențelor în condiții de eficiență, unitățile administrativteritoriale se pot organiza în asociații de dezvoltare intercomunitară, în condițiile Legii administrației publice locale nr. 215/2001, cu modificările și completările ulterioare.
Principiul deconcentrării
Deconcentrarea serviciilor publice este, alături de descentralizarea acestora, „un sistem de organizare administrativă adoptat în sistemul nostru de drept, precum și în alte sisteme de drept, cum este cel francez, care a constituit întotdeauna o sursă de inspirație pentru legiuitorul roman. Deconcentrarea presupune acordarea structurilor teritoriale ale statului (agenților statali din teritoriu) a unor puteri publice pentru a fi exercitate în numele statului, însă la nivel teritorial, fiind prin urmare o variantă a centralizării.”
Deconcentrarea constituie o măsură intermediară în procesul descentralizării, fiind privită ca transfer de atribuții de la centru la agenții puterii centrale aflați la conducerea diferitelor organisme locale. Presupune recunoașterea unei anumite puteri de decizie în favoarea agenților statului repartizați pe întreg teritoriul țării.
Astfel, textul articolului 120 alineatul 1 din Constituția revizuită – „administrația publică locală din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei locale, și deconcentrării serviciilor publice” – face referire mai întâi la principiul descentralizării, care se aplică atât sub aspectul său teritorial, cât și sub cel funcțional, iar apoi amintește principiul deconcentrării servicilor publice. Tot din acest text constituțional deducem că deconcentrarea serviciilor publice este legată atât ca structură, cât și ca organizare, de administrația statului și nu de autoritățile administrației publice locale.
Deconcentrarea reprezintă redistribuirea de competențe administrative și financiare de către ministere și celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu.
Deconcentrarea serviciilor publice poate fi analizată astfel:
din punct de vedere organizatoric – își desfășoară activitatea într-o unitate administrativ teritorială;
baza materială și financiară se asigură prin ministerul de resort;
conducătorii serviciilor publice deconcentrate sunt numiți de către miniștrii;
actele emise de conducătorii serviciilor publice deconcentrate pot fi controlate și anulate numai de către miniștrii cărora li se subordonează.
Principiul deconcentrării nu poate fi confundat cu principiul descentralizării deoarece deconcentrarea presupune servicii publice ale ministerelor și ale altor organe de specialitate ale administrației publice centrale organizate în unitățile administrativ-teritoriale, iar descentralizarea are în vedere rezolvarea problemelor locale decătre autorități alese de colectivitățile locale, care nu se subordonează ierarhic autorităților centrale și ale căror acte nu pot fi anulate decât de autorități din sfera puterii judecătorești.
Dumitru Brezoianu apreciază că deconcentrarea este un regim administrativ intermediar între centralizare și descentralizare în care autoritățile locale pot avea inițiative proprii, pot decide în funcție de interesele colectivităților pe care le reprezintă și in care funcționarii de decizie, inclusiv cei care compun aceste unități administrative, sunt numiți de autoritatea publică ierarhic superioară căreia i se subordonează.
Făcând o analiză comparativă, observăm că deconcentrarea serviciilor publice se aplică serviciilor guvernamentale efectuate de ministere, care organizează servicii publice de specialitate în teritoriu, în timp ce descentralizarea este un principiu aplicabil administrației locale, reprezentată de autorități alese, iar nu numite de la nivel central.
Pentru a exemplifica, ne înclinăm asupra serviciilor de utilitate publică: serviciul public de transport urban călători sau cel de gospodărire comunală, sunt organizate descentralizat, fiind prestate sub autoritatea consiliilor locale, în timp ce serviciul public de cultură este organizat atât deconcentrat, prin inspectoratele de cultură, cât și descentralizat, prin intermediul instituțiilor de cultură subordonate consiliului local. Prin urmare, servicii care ar putea fi prestate în mod eficient descentralizat, pot fi organizate în subordinea unei autorități centrale și astfel să-și piardă din eficacitate.
Descentralizarea nu privește însă serviciile de interes national, acestea putând fi doar deconcentrate. Legea este cea care poate stabili regimul juridic al unui serviciu public, opțiunile fiind fie descentralizarea, fie deconcentrarea, cele două principii consacrate constituțional.
Concluzia care se desprinde din textul legal este, la o privire mai atentă, următoarea: serviciile publice din unitățile administrativ teritoriale, indiferent că este vorba de extensii ale serviciilor prestate de către autorități centrale sau de servicii exclusiv locale, vor putea fi organizate fie pe bază de descentralizare, fie pe bază de deconcentrare. Descentralizarea este aplicabilă ca principiu general de organizare și funcționare a administrației publice locale, pe când deconcentrarea, ca modalitate expres prevăzută de actul fundamental pentru organizarea serviciilor publice teritoriale.
Principiul consultării cetățenilor
Reforma în adminitrația publică se conturează în jurul îmbunătățirii raportului autorității publice – cetățean, urmărind diminuarea birocrației, formarea unei elite profeionite de funcționari publici, decentralizarea serviciilor publice, consolidarea autonomiei locale. Aceste schimbări se răsfrâng asupra activității administrației publice locale, situație care caracterizează cel mai bine relația sistem – beneficiar, având în vedere faptul că, cetățeanul intră cel mai des în contact cu intituțiile publice aflate în raza lui teritorială.
Totodată, în doctrina juridică românească regăsim concepția principiului autonomiei locale, ca și izvor al principiului consultării cetățenilor. Dana Apotol Tofan afirmă că principiul consultării cetățenilor decurge din autonomia locală.
Dacă analizăm administrația publică locală prin intermediul principiilor care o fundamentează – articolul 120 din Constituție și articolul 2 din Legea nr. 215/2001, obervăm că acestea garantează existența relaționării cu cetățenii. Descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice orientează activitatea instituțiilor publice cât mai aproape de cetățean.
Autonomia locală răspunde nevoii de participare publică a cetățeanului, autoritățile publice gestionând treburile publice în interesul colectivității pe care o reprezintă, și în virtutea conultării și implicării cetățeanului în procesele decizionale.
Urmărind drepturile colectivităților locale, prin concepția autorilor Corneliu Manda, Cezar Manda, transparența în administrația publică intituie careacterul public asupra activităților și documentelor emise de către autoritățile publice. Astfel, se garantează accesul cetățenilor la ședințele consiliului local și județean, informarea corectă asupra chestiunilor publice și publicarea actelor în Monitorul Oficial. Mai mult, în temeiul articolului 45 alin. 6 din Legea nr. 215/ 2001, republicată, cetățenii pot lua parte la luarea deciziilor prin propunerea de proiecte.
Tot în analiza legii administrației publice locale, regăsim principiul consultării cetățenilor în problemele locale, reprezentat de referendumul local, care instituie totodată și controlul societății civile asupra autorităților. Prin referendumul local se înțelege: “forma și mijlocul principal de consultare directă și exprimare a voinței colectivităților locale cu privire la problemele de interes deosebit.”
În sprijinul acestor afirmații sunt prevederile articolului 3 al Cartei europene a autonomiei locale, la care România este parte contractantă din 1994, care, definind caracteristicile esențiale ale autonomiei locale, arată că drepturile, în domeniul autonomiei, trebuie să fie exercitate de autorități locale alese, însă aceste dispoziții „nu pot aduce atingere, în niciun fel, posibilității de a recurge la adunări cetățenești, referendum sau orice altă frmă de participare directă a cetățenilor, acolo unde aceasta este prevăzută de lege.”
Legiuitorul stipulează în articoul 2 din Legea nr. 3/2000, faptul că referendumul local “vizează, pe cale de simetrie consultarea și exprimarea voinței colectivităților asupra problemelor de interes pentru unitățile administrativ-teritoriale.“
2.3 Autoritățile administrației publice locale cu rol deliberativ
Legea administrației publice locale Nr. 215/2001, revizută în 2003, prevede care sunt autoritățile publice locale și modul în care sunt alese, și anume, prin vot universal, egal, direct,secret și liber exprimat. Acest subcapitol prezintă organizarea și funcționarea autorităților publice locale cu caracter deliberativ.
Consiliile locale – rol și atribuții
Conform prevederilor legale în vigoare, Consilii locale sunt considerate consiliile comunale, orășenești, municipale și cele ale subdiviziunilor administrativ-teritoriale ale municipiului București. Acestea se aleg pe baza scrutinului de listă, pe circumscripții electorale. Numărul membrilor fiecărui consiliu local se stabilește prin ordin al prefectului, în funcție de numărul locuitorilor comunei, orașului, municipiului, conform populației după domiciliu, raportat la Institutul Național de Statistică la data de 1 ianuarie a anului în curs, după cum urmează:
Conform statisticilor efectuate în urma ultimelor alegeri locale din 2012, în România există un număr total de 40.022 consilieri locali.
Respectând prevederile Legii nr.215/2001, republicată, constituirea consiliilor se face în termen de 20 de zile de la data desfășurării alegerilor, printr-o ședință de constituire convocată de către prefect. Termenul în care trebuie constituit consiliul local a suferit de-a lungul timpului modificări, variind intre 25 și 20 de zile.
Pentru a fi legal constituită ședința, numărul necesar de membrii este egal cu cel puțin două treimi din numărul total al consilierilor aleși. În cazul în care această majoritate nu este întrunită, este covocată o nouă ședință, în aceleași condiții, în termen de 3 zile. Dacă nici la a doua convocare nu se asigură procentul de doua treimi, se va convoca o nouă ședință, în aceleași condiții, în termen de 3 zile.
La ședință pot participa prefectul sau reprezentantul său, primarul, chiar dacă procedura de validare a mandatului său nu a fost incheiată și alți invitați, cetățeni ai colectivității locale sau persoane din mass-media.
În cazul în care nici la ultima convocare nu se asigură majoritatea legală de constituire a ședinței, din cauza unor absențe nemotivate, prefectul va declara vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat; în cazul în care aceștia nu pot fi înlocuiți de supleanți de pe listele de candidați, vor fii organizate noi alegeri pentru completarea consiliului local, în termen de 30 de zile.
Consilierii locali aleși ale căror mandate au fost validate, depun în fața consiliului local următorul jurământ, în limba română: Jur să respect Constituția și legile țării și să fac, cu bună-credință, tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei( orașului, municipiului, județului)… Așa să-mi ajute Dumnezeu! Jurământul poate fii depus și fără formula religioasă, însă refuzul depunerii jurământului atrage demisia de drept a consilierului.
Pentru cazurile în care un consilier declarat ales renunță, din motive obiective, la mandat înainte de validare, primul supleant înscris pe lista de candidați a partidului politic sau alianței electorale respective, va fi supus validării pentru primirea mandatului.
Lucrările ședinței de constituire sunt conduse de către cel mai în vîrstă consilier, asistat de doi dintre cei mai tineri consilieri, iar pentru detaliile de specialitate, de către secretarul unității administrativ-teritoriale.
Atunci când locurile rămase vacante nu se pot completa cu sepleanți de pe listele electorale, iar numărul consilierilor se reduce sub jumătate plus unu, în termen de 90 de zile se vor organiza alegeri pentru completare.
Candidații pentru funcția de consilier local trebuie să aibă domiciliul unității administrativ-teritoriale unde urmează să candideze.
In desfășurarea atribuțiilor, consiliul local se organizează pe comisii de specialitate, inființate după constituirea acestuia. Aceste comisii de specialitate au rolul de a analiza și de a aviza proiectele de hotărâre din domeniul lor de activitate (ex: comisia pentru cultură, comisia pentru urbanism etc.).
În virturtea descentralizării si a autonomiei locale, procesul electoral de la nivelul local nu necesită implicarea centrului.
Modurile de constituire ale Consiliului local au fost supuse unui amplu proces de adaptare, astfel: validarea acestuia nu se mai realizează de către membrii consiliului și se confirmă de prefect prin ordin, ci de către instanța de judecată din raza teritorială; nu sunt organizate noi alegeri decât dacă numărul membrilor se reduce la jumătate plus unu și nu la două treimi; noile alegeri se organizează în termen de 90 de zile, iar nu în termenul precizat de reglementările anterioare, de 30 de zile: în această perioadă mai mare de timp noii participanți la procesul electoral își prezintă platformele politice, iar cetățeanul își poate formula o nouă opinie; se înlocuiește ponderea de două treimi cu cea a majorității și chiar mai mult, secretarul unității adminsitrativ-teritoriale participă la prima ședință de constituire în calitate de specialist. Toate acestea sunt datorate schimbărilor în cultura societății românești, dar mai ales, în cultura administrativă a celor chemați să decidă.
Pentru că reprezintă o oglindire a puterii legislative în planul local, iar în acest context, consiliul local are inițiativă și hotărăște, în toate problemele de interes local, cu excepția celor care sunt date prin lege, în competența altor autorități publice, locale sau centrale. Hotărârile pe care Consiliul le adoptă, trebuie să respecte întotdeauna interesele colectivității locale.
Pentru aceasta, Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală, enumeră următoarele categorii de atribuții ale Consiliului local:
atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al primarului, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes local și ale societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și regiilor autonome de interes local;
Pentru acestea Consiliul local aprobă documentele care vizează modul de organizare și funcționare a consiliului local si a unității administrativ-teritoriale.
atribuții privind dezvoltarea economico-socială și de mediu a comunei,orașului sau municipiului;
Aceste atribuții privesc aprobarea bugetului local, stabilirea și aprobarea de taxe și impozite, aprobă proiectele de investiții publice, aprobă strategii de dezvoltare economică, socială și de mediu și se preocupă de asigurarea lucrărilor ce privesc implementarea normelor de dezvolatare europeană
atribuții privind administrarea domeniului public și privat al comunei, orașului sau municipiului;
Pentru acestea, Consiliul local se preocupă de treburi ce țin de terenurile și domeniul public.
atribuții privind gestionarea serviciilor furnizate către cetățeni;
În această categorie de atribuții, Consiliul local are în vedere furnizarea de servicii pubice precum educația, sănătatea, sportul, ordinea publică, dezvoltarea, urbană, evidența persoanelor, alimentarea cu apă și alte utilități, serviciile de urgență, și altele.
atribuții privind cooperarea interinstituțională pe plan intern și extern.
Pentru exercitarea acestor atribuții, Consiliul local hotărăște înfrățirea comunei, localității, municipiului cu alte unități administrativ-teritoriale din străinătate, aderarea la diferite asociații naționale sau internaționale ale autorităților adminsitrației publice locale pentru promovarea unor interese comune.
În exercitarea atribuțiilor prezentate, Consiliul local adoptă hotărâri cu votul majorității membrilor prezenți, excepție făcând cazurile în care legea cere o altă majoritate.
Durata mandatului consiliului local este de 4 ani, este exercitat de la data constituirii până la data declarării legal constituit a consiliului nou-ales, însă poate fii prelungit prin lege organică în caz de război sau catastrofă.
Consiliul local este un organism colegial și lucrează întânlindu-se în ședințe ordinare lunar, extraordinare ori de câte ori este necesar și în ședințe de îndată în caz de maximă urgență. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, consiluil local adoptă hotărâri, cu votul majorității membrilor prezenți, excepție făcând cazurile în care legea sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate.
Ședințele Consiliului local sunt publice, dar fac excepție cazurile în care, cu votul majorității membrilor, consilierii decid ca ședința să se desfășoare cu ușile închise.
Ședințele în care se dezbat probleme ce privesc bugetul local, adminstrarea domeniului public și privat al comunei sau orașului, participarea la programe de dezvoltare județeană, regională, zonală sau de cooperare transfrontalieră, organizarea și dezvoltarea urbanistică a unității administrativ-teritoriale și amenajarea acesteia, precum și cele privind cooperarea cu alte autorități publice, organizații neguvernamentale sau persoane juridice se vor dezbate întotdeauna în ședință publică. În virtutea pricncipiului consultării cetățenilor, primarul poate cere opinia acestora în legătură cu aceste probleme, iar ei se pot exprima prin referendum, în condițiile legii.
În exercitarea mandatului lor, consilierii se află în slujba colectivității locale.
În baza articolului 55, alineatul (1) din Legea nr. 215/2001, republicată, dizolvarea consiliului local poate fi realizată prin referendum, sau poate fi dizolvat de drept, în următoarele condiții:
în cazul în care acesta nu se întrunește timp de două luni consecutiv, deși a fost convocat conform prevederilor legale;
în cazul în care nu a adoptat în trei ședințe ordinare consecutive nicio hotărâre;
în situația în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu și nu se poate completa prin supleanți.
Mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. În cazul în care consilierul al cărui mandat a fost suspendat a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condițiile legii.
Consiliile județene – rol și atribuții
Potrivit actualei reglementări juridice, consiliul județean este autoritatea administrației publice locale, constituită la nivel județean pentru coordonarea activității consiliilor orășenești și municipale, în vederea realizării serviciilor publice de interes județean.
În ceea ce privește componența consiliului județean, numărul membrilor este stabilit prin ordin al prefectului, raportat la numărul locuitorilor județului, conform populației după domiciliu, raportat la Institutul Național de Statistică, la data de 1 ianuarie a anului în curs, conform următorului tabel:
Consilierii județeni sunt aleși prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pe baza scrutinului de listă, pe circumscripții electorale, în condițiile stabilite de Legea nr. 215/2001, republicată.
Constituirea consiliilor se face în termen de 20 de zile de la data desfășurării alegerilor, printr-o ședință de constituire convocată de către prefect.
Pentru a fi legal constituită ședința, numărul necesar de membrii este egal cu cel puțin două treimi din numărul total al consilierilor aleși. În cazul în care această majoritate nu este întrunită, este covocată o nouă ședință, în aceleași condiții, în termen de 3 zile. Dacă nici la a doua convocare nu se asigură procentul de doua treimi, se va convoca o nouă ședință, în aceleași condiții, în termen de 3 zile.
În cazul în care nici la ultima convocare nu se asigură majoritatea legală de constituire a ședinței, din cauza unor absențe nemotivate, prefectul va declara, prin ordin, vacante locurile consilierilor care au lipsit nemotivat; în cazul în care aceștia nu pot fi înlocuiți de supleanți de pe listele de candidați, vor fi organizate noi alegeri pentru completarea consiliului local, în termen de 30 de zile.
Consilierii locali aleși ale căror mandate au fost validate, depun în fața consiliului local următorul jurământ, în limba română: Jur să respect Constituția și legile țării și să fac, cu bună-credință, tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru binele locuitorilor comunei( orașului, municipiului, județului)… Așa să-mi ajute Dumnezeu!. Jurământul poate fii depus și fără formula religioasă, însă refuzul depunerii jurământului atrage demisia de drept a consilierului.
În exercitarea mandatului său, Consiliul județean are misiunea de a rezolva problemele administrative de la nivel județean ce includ următoarele categorii de atribuții:
atribuții privind organizarea și funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și regiilor autonome de interes județean;
Pentru îndeplinirea acestor atribuții, consiliul județean alege din rândul său un președinte și doi vicepreședinți. Tot în exercitarea acestei categorii de atribuții, consilierii județeni adoptă măsuri în legătură organizarea și funcționarea Consiliului județean și a serviciilor și instituțiilor aflate în subordonarea sa ierarhică.
atribuții privind dezvoltarea economico-socială a județului;
În acest sens, Consiliul județean aprobă bugetul județului, stabilește impozite și taxe județene, adoptă strategii și programe de dezvoltare economico-socială și de mediu a județului, stabilește proiecte de organizare și amenajare a teritoriului județului, aprobă documentațiile tehnico-economice pentru lucrări de investiții de interes județean.
atribuții privind gestionarea patrimoniului județului;
Pentru acestea, Consiliul județean ia decizii în ceea ce privește domeniul și bunurile publice.
atribuții privind gestionarea serviciilor publice din subordine;
Consliliul județean asigură cadrul necesar pentru furnizarea serviciilor publice de interes județean precum sănătatea, cultura, educația, ordinea publică, evidența persoanelor, serviciile sociale, infrastructura.
atribuții privind cooperarea interinstituțională;
Consiliul județean hotărăște, în condițiile legii, infrățirea, cooperarea sau asocierea cu alte unități administrativ-teritoriale, din țară sau străinătate
alte atribuții prevăzute de lege.
Durata mandatului consiliului județean este de 4 ani, este exercitat de la data constituirii până la data declarării legal constituit a consiliului nou-ales, însă poate fi prelungit prin lege organică în caz de război sau catastrofă.
În ceea ce privește funcționarea Consiliului județean, acesta este ales pentru un mandat de 4 ani. Pentru lucrările sale, se întrunește în ședințe ordinare lunar, extraordinare ori de câte ori este necesar și în ședințe de îndată în caz de maximă urgență. În exercitarea atribuțiilor ce îi revin, consiluil local adoptă hotărâri, cu votul majorității membrilor prezenți, excepție făcând cazurile în care legea sau regulamentul de organizare și funcționare a consiliului cere o altă majoritate.
Ca și în cazul consiliilor locale, ședințele Consiliului județean sunt publice, existând dezbateri și posibilitatea cetățenilor de a recurge la referendum.
În timpul sedințelor, își pot exprima opinia, însă fără drept de vot, prefectul, președintele consiliului județean sau reprezentanții acestora, deputații și senatorii, miniștrii și alți membrii ai Guvernului, secretarii și subsecretarii de stat, șefii serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale din unitățile adminsitrativ-teritoriale, în probleme ce privesc domeniile de responsabilitate ale acestor servicii, precum și alte persoane interesate.
Conform articolului 99 al Legii nr. 215/2001, revizuită, dizolvarea consiliului local poate fi realizată prin referendum județean, sau poate fi dizolvat de drept, în următoarele condiții:
în cazul în care acesta nu se întrunește timp de doua luni consecutiv, deși a fost convocat conform prevederilor legale;
în situația în care numărul consilierilor locali se reduce sub jumătate plus unu și nu se poate completa prin supleanți;
în cazul în care nu a adoptat în trei ședințe ordinare consecutive nicio hotărâre.
În această situație, se procedează pentru organizarea unor noi alegeri în termen de maximum 90 de zile.
Tot aceeași lege reglementează că mandatul de consilier local se suspendă de drept numai în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Consilierul care a fost gasit nevinovat, are dreptul să ceară, în condițiile legii, despăgubiri pentru perioada în care el a fost suspendat.
Capitolul III
Rolul și atribuțiile autorităților executive din administrația publică locală
3.1 Primarul – autoritate publică locală cu caracter executiv
Funcția de primar este o funcție tradițională în administrația locală, nu numai în Europa, dar și în alte continente, precum America, unde influența europeană și-a făcut simțită prezența.
Legislația contemporană conține mai multe soluții cu privire la modalitatea de investiură, la atribuții și la raporturile sale cu organul colegial, ori cu alte autorități publice autonome sau, după caz, guvernamentale.
Instituția primarului este tradițională în administrația românească. Ea a fost reglementată pentru prima dată în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin Legea comunală din 1864 și a cunoscut o evoluție continuă ca un efect firesc al transformărilor prin care a trecut statul românesc.
Prin Legea comunală din 1 aprilie 1864 s-a impus soluția consiliului comunal și a primarului de locuitorii comunei rurale.
Primarul era magistratul comunal, căruia legea îi încredința întreaga administrație a comunei, dar în același timp era și delegatul puterii centrale. În comunele rurale, el trebuia confirmat de către prefect. În comunele urbane, însă, primarul era numit de către Domn dintre primii trei consilieri care au întrunit cele mai multe voturi.
Legea comunală din 7 mai 1887, cu modificările din 1894 și Legea organizării comunelor rurale și administrațiunea plășilor din 1 mai 1904 (care a înlocuit Legea din 1887) au venit cu altă soluție: primarul era ales de către consilieri “ dintre membri cu știință de carte “ și confirmat de către prefectul județului.
Legile ulterioare, până la instaurarea dictaturii regale, s-au înscris când într-o formulă, când în alta, firește cu anumite variații date de modul în care a fost concepută administrația județeană de la nivelul clasei.
Trebuie amintit că, la un moment dat, legislația reglementa doi prefecți : unul politic, numit de Guvern, și unul administrativ.
Astfel, ultima reglementare democratică, Legea administrativă din 2 martie 1936 a consacrat soluția alegerii primarului de către Consiliu: ”Consiliul, odată constituit, va proceda la alegerea primarului, ajutorilor de primari, a unei comisiuni financiare, compusă din trei membri, iar la municipii și a unei delegațiuni a Consiliului ”. Legea admitea și ipoteza numirii primarului, se înțelege atunci când ”din orice cauză primarul n-a putut fi declarat ales”.
Legislația actuală în vigoare a optat pentru soluția alegerii primarului, la fel ca și consiliul, prin „vot direct, universal, egal, secret, și liber exprimat” de comunitatea locală, indiferent că este vorba de mediul rural sau urban, stabilind, totodată, incompatibilitate între funcția de consilier și aceea de primar. De asemenea, prin Legea nr.69/1991 a fost desființată funcția de președinte al Consiliului local, oferind o solutie mai simplă, precum cea a președintelui de ședință, soluție stipulată și de Legea nr. 215/2001.
Articolul 44 alin. 2 din Legea 67/2004 precizează că pentru funcția de primar se depun candidaturi separate de către partidele politice, alianțele politice, alianțele electorale sau candidaturi independente. În cazul candidaților independenți, aceștia trebuie să prezinte o listă de susținători care sa cuprindă minimum 2% din numărul total al alegătorilor înscriși în listele electorale permanente din circumscripția în care candidează, dar nu mai puțin de 200 în cazul comunelor, 300 în cazul orașelor, 1000 în cazul municipiilor și sectoarelor municipiului București și 5000 în cazul municipiului București.
Validarea alegerii primarului se face in termen de 20 zile de la data desfășurării alegerilor, în camera de consiliu a Judecătoriei în a cărei rază teritorială se află comuna sau orașul, de către un judecator desemnat de președintele Judecătoriei. După validare, primarul depune în fața Consiliului, jurământul de credință, refuzul de a-l depune atrăgând demisia de drept a candidatului.
Validarea este operația prin care o autoritate a statului sau a administrației publice locale, aleasă prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, este confirmată în vederea ocupării și a exercitării funcței respective.
Invalidarea alegerii primarului se pronunță numai în cazul în care se constată încălcarea condițiilor de eligibilitate sau dacă alegerea s-a facut prin fraudă electorală. „Hotararea de invalidare a alegerii primarului poate fi atacată de cel interesat în termen de 5 zile de la pronunțare, la instanța de contencios administrativ. Instanța de judecată este obligată să se pronunțe în termen de 30 de zile.” Din aceste dispozitii prevăzute de Legea nr. 215/2001 privind administrația publică locală rezultă că acțiunea în contecios aparține doar celui interesat, adică persoanei fizice care a candidat pentru funcția de primar și a cărei alegere a fost invalidată sau, după caz, partidul politic pe lista căruia a candidat.
„În caz de invalidare a alegerii primarului, la propunerea prefectului, Guvernul va stabili data alegerilor în termen de cel mult 30 de zile de la data invalidării sau, după caz, de la data rămânerii definitive și irevocabile a hotărârii judecătorești, în condițiile legii”.
Potrivit legii, „primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică. El este șeful administrației publice locale și al aparatului propriu de specialitate al autorităților administrației publice locale, pe care îl conduce și îl controlează.” Față de dispozițiile actualei reglementări, în doctrină au fost identificate trei categorii de sarcini ale primarului, în calitate de autoritate executivă a consiliului local, în vederea realizării autonomiei locale și anume: de reprezentare, de executiv al consiliului local și de șef al administrației locale si a aparatului administrativ.
Astfel, sub primul aspect, potrivit Legii nr. 215/2001a administrației publice locale, „primarul reprezintă comuna sau orașul în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române sau străine, precum și în justiție.” În calitate de executiv al consiliului local, primarul are atribuții pentru pregatirea deciziei consiliului local, pentru punerea acesteia în aplicare și de a raporta. În calitate de șef al administrației publice locale și al aparatului propriu de specialitate, primarul are trei „direcții” de acțiune, după cum este vorba despre personal, despre mijloacele materiale și financiare sau despre serviciile publice locale.
Atribuții
În funcție de specificul activității la care se referă, atribuțiile primarului, prevăzute la articolul 63 din Legea nr. 215/2001, sunt clasificate în mai multe categorii, după cum urmează:
a) atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condițiile legii;
b) atribuții referitoare la relația cu consiliul local;
c) atribuții referitoare la bugetul local;
d) atribuții privind serviciile publice asigurate cetățenilor;
e) alte atribuții stabilite prin lege.
În temeiul literei a), primarul îndeplinește funcția de ofițer de stare civilă și de autoritate tutelară și asigură funcționarea serviciilor publice locale de profil, atribuții privind organizarea și desfășurarea alegerilor, referendumului și a recensământului. Primarul îndeplinește și alte atribuții stabilite prin lege.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la litera b), primarul:
a) prezintă consiliului local, în primul trimestru, un raport anual privind starea economică, socială și de mediu a unității administrativ-teritoriale;
b) prezintă, la solicitarea consiliului local, alte rapoarte și informări;
c) elaborează proiectele de strategii privind starea economică, socială și de mediu a unității administrativ-teritoriale și le supune aprobării consiliului local.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la litera c), primarul:
a) exercită funcția de ordonator principal de credite;
b) întocmește proiectul bugetului local și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le supune spre aprobare consiliului local;
c) inițiază, în condițiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi și emiterea de titluri de valoare în numele unității administrativ-teritoriale;
d) verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât și a sediului secundar.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la litera d), primarul:
a) coordonează realizarea serviciilor publice de interes local prestate prin intermediul aparatului de specialitate sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes local;
b) ia măsuri pentru prevenirea și, după caz, gestionarea situațiilor de urgență;
c) ia măsuri pentru organizarea executării și executarea în concret a activităților din domeniile prevăzute la art. 36 alin. (6) lit. a) -d) al Legii nr. 215/2001;
d) ia măsuri pentru asigurarea inventarierii, evidenței statistice, inspecției și controlului efectuării serviciilor publice de interes local (prevăzute la art. 36 alin. (6) lit. a) -d) din Legea nr. 215/2001) precum și a bunurilor din patrimoniul public și privat al unității administrativ-teritoriale;
e) numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate, precum și pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de interes local;
f) asigură elaborarea planurilor urbanistice prevăzute de lege, le supune aprobării consiliului local și acționează pentru respectarea prevederilor acestora;
g) emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege și alte acte normative;
h) asigură realizarea lucrărilor și ia măsurile necesare conformării cu prevederile angajamentelor asumate în procesul de integrare europeană în domeniul protecției mediului și gospodăririi apelor pentru serviciile furnizate cetățenilor.
Primarul are dreptul de a delega unele din atribuțiile sale viceprimarului sau viceprimarilor, după caz, dar și secretarilor sau altor funcționari din aparatul său de specialitate.
Potrivit Legii 215/2001 pentru administrația publică locală, durata mandatului primarului este de 4 ani si poate fi prelungită prin lege organică în caz de război sau de catastrofă. Durata mandatului primarului expiră la data depunerii jurământului de către noul primar. Pe toată durata mandatului, contractul de munca al primarului la regiile autonome, societățile comerciale cu capital majoritar de stat sau la institutiile bugetare se suspendă. Conform legislației, primarul primește o indemnizație lunară, ca unică formă de remunerare, iar durata mandatului său constituie vechime în muncă
Suspendarea mandatului primarului are loc, de drept, în cazul în care acesta a fost arestat preventiv. Măsura arestării preventive se comunică de îndată de către instanța de judecată prefectului, care, prin ordin, constată suspendarea mandatului. Ordinul de suspendare se comunică, de îndată primarului, care îl poate ataca la instanța de contencios administrativ. Suspendarea mandatului primarului durează până la încetarea măsurii arestării preventive. Dacă primarul suspendat din funcție a fost găsit nevinovat, acesta are dreptul la despăgubiri, în condițiile legii.
Încetarea mandatului primarului, înainte de termen, are loc, de drept, în urmatoarele cazuri:
a) deces;
b) demisie;
c) incompatibilitate;
d) schimbarea domiciliului în altă unitate administrativ-teritorială;
e) imposibilitatea de a fi exercitat pe o perioada mai mare de 6 luni consecutive, cu excepția cazurilor de suspendare din funcție;
f) dacă nu își exercită, în mod nejustificat, mandatul timp de 45 de zile consecutiv;
g) condamnarea definitivă la o pedeapsă privativă de libertate prin hotărâre judecatoreascădefinitivă;
h) punerea sub interdicție judecatorească definitivă;
i) pierderea drepturilor electorale prin hotărâre judecatorească definivă.
O cauză specială de încetare de drept a mandatului primarului o constituie starea de incompatibilitate reglementată de articolul 87 din Legea nr. 161/2003. Potrivit acestui text de lege, funcția de primar este incompatibilă cu urmatoarele funcții:
a) funcția de consilier local sau județean;
b) funcția de prefect sau subprefect;
c) calitatea de funcționar public sau angajat cu contract individual de muncă, indiferent de durata acestuia;
d) funcția de președinte, vicepreședinte, director general, director, manager, administrator, membru al consiliului de administrație ori cenzor sau orice fel de conducere ori de execuție la societățile comerciale, inclusiv băncile sau alte instituții de credit, societăți de asigurare și cele financiare, la regiile autonome de interes național sau local, la companiile și societățile naționale, precum și la instituțiile publice;
e) funcția de președinte sau de secretar al adunărilor generale ale acționarilor sau asociațiilor la o societate comercială;
f) funcția de reprezentant al unității administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăților comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăți comerciale de interes național;
g) calitatea de comerciant persoană fizică;
h) calitatea de membru al unui grup de interes economic;
i) calitatea de deputat sau senator;
j) funcția de ministru, secretar de stat, subsecretar de stat sau o alta funcție asimilabilă acestora;
k) orice alte funcții publice sau activități remunerate, în țară sau în străinătate, cu excepția funcțiilor sau activităților în domeniul didactic, al cercetării științifice și al creației literar-artistice, precum și a funcțiilor în cadrul unor asociații, fundații sau alte organizații neguvernamentale, fără scop comercial.
Potrivit prevederilor Legii nr. 215/2001 privind administrația publică locală, încetarea mandatului primarului se constată de către prefect, prin ordin, care poate fi atacat de către primar la instanța de contencios administrativ, în termen de 10 zile de la comunicare. Instanța de contencios administrativ are obligația legală de a se pronunța asupra cererii de anulare a ordinului prefectului, în termen de 30 de zile de la înregistrarea cererii la instanța competentă, hotărârea instanței fiind definitivă și irevocabilă.
Mandatul primarului poate înceta, înainte de termen și prin voința alegătorilor exprimată pe calea unui referendum local. Referendumul pentru încetarea mandatului primarului se organizează ca urmare a cererii adresate, în acest sens, prefectului, de locuitorii comunei sau ai orașului, care vor să iși exprime nemulțumirea față de activitatea primarului. Potrivit legii, motivele pentru care se poate solicita organizarea referendumului constau în nesocotirea de către primar a intereselor generale ale colectivității locale sau neexercitarea de către acesta a atribuțiilor ce îi revin, inclusiv a celor pe care le exercită în calitate de reprezentant al statului.
Organizarea referendumului poate avea loc daca se întrunește un număr de cel puțin 25% din locuitorii cu drept de vot.
Referendumul local se organizează, sub atenta observare și îmdrumare a prefectului, cu sprijinul secretarului și al aparatului propriu de specialitate al Consiliului local respectiv. Cheltuielile pentru desfasurarea referendumului se suportă de bugetul local. Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puțin jumatate plus unu din numarul total al locuitorilor cu drept de vot. Mandatul primarului inceteaza înainte de termen dacă s-a pronunțat, în acest sens, cel puțin jumatate plus unu din numărul total al cetățenilor cu drept de vot. În acest caz, prefectul va propune Guvernului, pe baza rezultatului referendumului, organizarea alegerilor pentru funcția de primar. Data organizării alegerilor va fi stabilită de către Guvern, în termen de 30 de zile de la data desfașurării referendumului.
În exercitarea atribuțiilor sale, primarul emite dispoziții cu caracter normativ sau individual.
Dispozițiile normative devin executorii numai după ce au fost aduse la cunoștință publică, iar cele individuale de la data comunicării lor persoanelor interesate. Aducerea la cunoștința publică a dispozițiilor normative ale primarului poate avea loc prin publicare în presa locală sau prin afișare la sediul Consiliului local și în alte locuri special amenajate, accesibile publicului. Dispozițiile cu caracter individual se comunica direct celor interesați, sub semnătură sau prin poștă, cu dovadă de primire. Dipozițiile primarului se avizează pentru legalitate de către secretarul comunei sau orașului.
Secretarul nu va aviza favorabil dispozițiile primarului pe care le consideră ilegale, dar în aceste cazuri va prezenta primarului motivele refuzului său. Secretarul comunică prefectului dispozițiile primarului, de îndată, dar nu mai târziu de 3 zile de la data emiterii acestora. Comunicarea dispozițiilor primarului, insoțite de eventualele obiecții cu privire la legalitatea acestora, se face, în scris, de către secretar și va fi înregistrată într-un registru special destinat acestui scop. Secretarul asigură comunicarea dispozițiilor primarului și altor autorități sau instituții publice, precum și persoanelor interesate, în termen de cel mult 10 zile de la emiterea acestora, dacă legea nu prevede altfel.
De asemenea, secretarul asigură aducerea la cunoștința publică a dispozițiilor normative ale primarului, dar numai dupa 5 zile de la data comunicării lor oficiale către prefect. În cadrul acestui termen, prefectul va examina legalitatea dispoziției primarului și, în cazul în care consideră că aceasta este ilegală, va solicita primarului reanalizarea dispoziției în cauză, cu propuneri motivate de modificare sau revocare a acesteia. În urma intervenției prefectului este posibil ca publicarea dispoziției primarului să nu mai aibă loc, dacă însuși primarul va accepta că dispoziția sa este ilegala sau are dubii în legatură cu legalitatea acesteia.
3.2 Președintele Consiliului Județean- autoritate publică locală cu caracter executiv
Împărțirea teritoriului Munteniei și al Moldovei in județe și ținuturi s-a făcut pe timpul lui Mircea cel Bătran, în Muntenia și a lui Alexandru cel Bun, în Moldova. Până în aprilie 1864 județele și ținuturile erau simple circumscripții teritoriale care erau administrate în numele domnitorului, de unul sau doi juzi, căpitani de județe sau ispravnici, în Muntenia, și de unul sau doi pârcălabi sau ispravnici, în Moldova. În ambele teritorii denumirile conducătorilor acestor circumscripții au evoluat în timp către denumirea de ispravnici.
Aceștia aveau atribuții militare, administrative și judecătorești. Potrivit Regulamentelor Organice, conducătorii județelor, în Muntenia și ai ținuturilor, în Moldova, erau ocârmuitorii care se ocupau de administrarea județelor și a ținuturilor, pentru că cea mai mare parte a activității judecătorești a fost încredințată tribunalelor de ținuturi, în Moldova și judecătoriilor de județ in Muntenia.
Prin Legea pentru consiliile județene nr. 396 din 31 martie 1864 se prevedea împărțirea teritoriului în județe, plăși și comune. Potrivit acestei legi, în fiecare județ se înființa un consiliu care se aduna și reprezenta interesele locale, colective și economice ale județului. Până la modificarea Legii nr. 396/1864, prin Legea din 31 mai 1904, în lege nu erau cuprinse prevederi exprese care să reglementeze personalitatea juridica a județelor, deși aceasta rezulta implicit din întreg cuprinsul legii. Prin legea din 31 mai 1904, printre alte modificări și completări, s-a introdus un alineat nou (alineatul 2) la articolul 1, care prevedea că județul este persoană juridică.
Potrivit Legii pentru consiliile județene, consiliul județean se compunea din 18 membri (câte doi membri trimiși de fiecare plașă). Aceștia erau aleși de colegiul electoral din fiecare plașă. Ulterior modificării intervenite prin Legea din 31 mai 1904, indiferent de numărul plașelor dintr-un județ, consiliile județene erau alcătuite din 17 membri.
Potrivit prevederilor articolului 3 alineatul 1 din Legea nr. 396/1864, președintele consiliului județean se alegea de consiliul din sânul său, iar potrivit alineatul 2, comisar al guvernului pe lângă consiliu este prefectul județului. Consiliul județean alegea o delegație permanentă, formată din 3 membri și 3 supleanți. Potrivit articolului 4, delegatia permanentă funcționa în lipsa consiliului, adică în perioada dintre două ședințe ale consiliului si era prezidată de prefectul județului. Ulterior, delegația permanentă era prezidată de cel mai în vârstă dintre membrii săi.
După modificarea din 1894, delegația permanentă nu mai era numai înlocuitorul consiliului județean, ci avea și atribuții proprii. Cu modificările intervenite in anii 1872, 1894, 1904, Legea consiliilor județene a rămas în vigoare până la adoptarea Legii pentru unificarea administrativă din 14 iunie 1925, care, la rândul ei a fost înlocuită prin Legea pentru organizarea administrației locale din 3 august 1929, abrogată și ea prin Legea administrativă din 1936. Potrivit prevederilor art. 195 din Legea din 1929, administrația județului era încredințată consiliului județean ca organ deliberativ și delegației consiliului județean și președintelui acestuia ca organe executive, iar potrivit dispozițiilor articolului 73 din Legea administrativă din 1936, administrația județului era încredințată și prefectului.
Consiliile județene erau alcătuite de consilierii județeni aleși, în raport de populația județului și membrii de drept. La rândul lor, membrii de drept erau de două feluri: membri de drept cu vot deliberativ și cu vot consultativ. Durata mandatului consilierilor aleși și de drept, era, potrivit articolului 200, de 5 ani. Consiliile județene se alegeau prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu, cu scrutin de listă, pe baza reprezentării proporționale. Consiliul județean era convocat de prefect în ședință de constituire, iar dacă prefectul nu-l convoca, el se întrunea de drept în termen de 15 zile de la respingerea contestațiilor făcute împotriva alegerilor sau de la expirarea termenului în care se puteau face contestații.
La ședința de constituire era necesară prezența a jumătate plus unul din numărul total al membrilor ce compuneau consiliul. Această ședință era prezidată de cel mai în vârstă dintre consilieri. Consiliul județean se întrunea, în sesiuni extraordinare, de doua ori pe an. El se întrunea de drept chiar dacă nu era convocat. În sesiunea de la 1 martie se alegeau președintele și biroul consiliului județean, pe termen de 1 an. În sesiuni extraordinare, consiliul județean se întrunea ori de câte ori reclamau aceasta interesele județului.
Consiliul județean alegea dintre membrii săi o delegație compusă din patru membri și din președintele delegației care putea fi luat și în afară de consiliu. Mandatul membrilor delegației dura cât mandatul consiliului.
Președintele delegației era organul executiv al consiliului, șeful administrației județene.
Legea nr. 5/6 decembrie 1950 a preluat modelul sovietic, creându-se sfaturi populare la nivel de regiune, raion, oraș și comună. Ulterior, prin Legea nr. 2/1968 s-a revenit la împărțirea administrativ-teritorială a țării în județe, conduse de comisii populare alese, ca organe locale ale puterii de stat.
Prin Constituția din 1965 s-a stabilit ca mandatul consiliilor populare județene să fie de 5 ani. Aceste consilii aveau competența să aleagă și să revoce judecătorii, asesorii populari și procurorii șefi ai județelor.
La nivelul județelor și al municipiilor consiliile populare aveau ca organe executive cu activitate permanentă, câte un Comitet executiv și Birou permanent al comitetului executiv, care rezolvau problemele curente între sesiunile consiliului popular.
În perioada 27 decembrie 1989- februarie 1992, mai precis până la constituirea consiliilor județene rezultate din alegerile locale, organizarea administrației publice județene a fost reglementată prin Decretul Lege nr. 2/1989, nr.8/1990, nr.81/1990 si Legea nr. 5/1990 privind administrarea județelor, municipiilor, orașelor și comunelor până la organizarea de alegeri locale. Administrația județelor a fost exercitată de consiliile județene ale Frontului Salvării Naționale, cu modificările aduse prin Decretul-Lege nr. 81/1990 privind Consiliul Provizoriu de Uniune Națională și de prefecturi.
Modalitatea de alegere a președintelui consiliului județean din rândul consilierilor județeni s-a păstrat și după această perioadă, urmând a se modifica în 2008.
Din 2008 și până în luna mai 2015, conform Legii 215/2001 privind administrașia publică locală, consiliul județean era condus de un președinte ales prin „vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pe baza scrutinului uninominal.” După această dată, s-a revenit, prin Legea nr. 115/2015 la modalitatea prin care „Președinții și vicepreședinții consiliilor județene se aleg prin vot indirect, de către consiliile județene, cu votul secret al majorității consilierilor județeni aflați în funcție.” În acest context legislativ actual, președintele consiliului județean dobândește același statut pe care îl are și primarul, adică acela de autoritate publică executivă a administrației publice județene. El este ajutat de către cei 2 vicepreședinți aleși de către consiliul județean dintre membrii săi. Președintele și vicepreședinții își păstrează calitatea de consilier județean.
In ceea ce privește reglementarea activității președintelui consiliului județean, Legea nr.215/2001, republicată și actualizată stabilește următoarele: Președintele consiliului județean reprezintă județul în relațiile cu autoritățile publice, cu persoanle fizice și juridice române și străine, precum și în justiție.
El este șeful aparatului propriu al consiliului județean pe care îl conduce și răspunde pentru buna funcționare a acestuia și a administrației județene, în fața consiliului județean.
Coordonarea unor compartimente din aparatul propriu de specialitate al consiliului județean va fi delegată vicepreședinților sau secretarului județului prin dispoziție a președintelui.
Președintele consiliului județean care a fost ales depune în fața președintelui Tribunalului și a prefectului, în ședință publică, următorul jurământ în limba română: „Jur sa respect Constituția și legile țării și să fac, cu bună-credință, tot ceea ce stă în puterile și priceperea mea pentru binele locuitorilor județului … Așa să-mi ajute Dumnezeu!”
Președintele consiliului județean care refuză să depună jurământul este considerat demisionat de drept. Jurământul poate fi depus și fără formula religioasă.
Consiliul județean alege dintre membrii săi 2 vicepreședinți. Vicepresedinții se aleg cu votul secret al majoritătii consilierilor județeni în funcție. Eliberarea din funcție a vicepreședinților consiliului județean se face cu votul secret al majorității consilierilor în funcție, la propunerea a cel puțin unei treimi din numărul acestora. Eliberarea din funcție a vicepreședinților consiliului județean nu se poate face in ultimele 6 luni ale mandatului consiliului județean.
Vicepreședinții consiliului județean își păstrează calitatea de consilier județean.
Pe durata mandatului, președintele și vicepreședinții consiliului județean primesc o indemnizație lunară, ca unica formă de remunerare a activității corespunzătoare funcțiilor de președinte, respectiv de vicepreședinte al consiliului județean, care reprezintă baza de calcul pentru stabilirea drepturilor și obligațiilor care se determină în raport cu venitul salarial. Președintele și vicepreședinții consiliului județean nu beneficiază de sporul de vechime în muncă și nici de alte sporuri prevăzute de lege.
Durata mandatului constituie vechime în muncă și în specialitatea studiilor absolvite.
Președintele consiliului județean reprezintă județul în relațiile cu celelalte autorități publice, cu persoanele fizice și juridice române și străine, precum și în justiție.
Președintele consiliului județean răspunde în fața alegătorilor de bună funcționare a administrației publice județene.
Aparatul de specialitate al consiliului județean este subordonat președintelui acestuia. Funcționarii din cadrul aparatului de specialitate al consiliului județean se bucură de stabilitate în funcție, în condițiile legii.
La nivelul județelor, președintele consiliului județean poate propune consiliului județean înființarea funcției de administrator public, în limita numărului maxim de posturi aprobate.
Numirea și eliberarea din funcție a administratorului public se fac de președintele consiliului județean, pe baza unor criterii, proceduri și atribuții specifice, aprobate de consiliul județean. Numirea în funcție se face pe bază de concurs.
Administratorul public poate îndeplini, în baza unui contract de management, încheiat în acest sens cu președintele consiliului județean, atribuții de coordonare a aparatului de specialitate sau a serviciilor publice de interes județean.
Președintele consiliului județean poate delega către administratorul public, în condițiile legii, calitatea de ordonator principal de credite. Președintele consiliului județean răspunde de buna funcționare a aparatului de specialitate al consiliului județean, pe care îl conduce. Coordonarea unor compartimente din aparatul de specialitate poate fi delegată, prin dispoziție a președintelui consiliului județean, vicepreședinților sau altor persoane, în condițiile legii.
Președintele consiliului județean asigură respectarea prevederilor Constituției, punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului județean, precum și a altor acte normative.
Atribuții
Potrivit legislației în vigoare, președintele consiliului județean îndeplineșete, în condițiile legii, următoarele atribuții principale:
a) atribuții privind funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean, a instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și a societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
b) atribuții privind relația cu consiliul județean;
c) atribuții privind bugetul propriu al județului;
d) atribuții privind relația cu alte autorități ale administrației publice locale și serviciile publice;
e) atribuții privind serviciile publice de interes județean;
f) alte atribuții prevăzute de lege sau sarcini date de consiliul județean.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alineatul (1) litera a), președintele consiliului județean îndeplinește următoarele sarcini:
a) întocmește și supune spre aprobare consiliului județean regulamentul de organizare și funcționare a acestuia, organigrama, statul de funcții și regulamentul de organizare și funcționare a aparatului de specialitate, precum și ale instituțiilor și serviciilor publice de interes județean și ale societăților comerciale și regiilor autonome de interes județean;
b) numește, sancționează și dispune suspendarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru personalul din cadrul aparatului de specialitate al consiliului județean.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alineatu (1) litera b), președintele consiliului județean:
a) conduce ședințele consiliului județean și dispune măsurile necesare pentru pregătirea și desfășurarea în bune condiții a acestora;
b) prezintă consiliului județean, anual sau la cerere, rapoarte cu privire la modul de îndeplinire a atribuțiilor sale și a hotărârilor consiliului județean;
c) propune consiliului județean numirea, sancționarea, modificarea și încetarea raporturilor de serviciu sau, după caz, a raporturilor de muncă, în condițiile legii, pentru conducătorii instituțiilor și serviciilor publice de interes județean.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alineatul (1) litera c), președintele consiliului județean:
a) exercită funcția de ordonator principal de credite;
b) întocmește proiectul bugetului județului și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le supune spre aprobare consiliului județean, în condițiile și la termenele prevăzute de lege;
c) urmărește modul de realizare a veniturilor bugetare și propune consiliului județean adoptarea măsurilor necesare pentru încasarea acestora la termen;
d) inițiază, cu aprobarea consiliului județean, negocieri pentru contractarea de împrumuturi și emisiuni de titluri de valoare în numele județului.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alineatul (1) litera d), președintele consiliului județean:
a) îndrumă metodologic, prin aparatul de specialitate al consiliului județean, activitățile de stare civilă și autoritate tutelară desfășurate în comune și orașe;
b) poate acorda, fără plată, prin aparatul de specialitate al consiliului județean, sprijin, asistență tehnică, juridică și de orice altă natură consiliilor locale sau primarilor, la cererea expresă a acestora.
În exercitarea atribuțiilor prevăzute la alineaul (1) litera e), președintele consiliului județean:
a) coordonează realizarea serviciilor publice și de utilitate publică de interes județean prestate prin intermediul aparatului de specialitate al consiliului județean sau prin intermediul organismelor prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes județean;
b) ia măsuri pentru organizarea executării și executarea în concret a activităților din domeniile prevăzute la articolul 91 alineatul (5) lit. a) -d);
c) ia măsuri pentru evidența, statistica, inspecția și controlul efectuării serviciilor publice și de utilitate publică de interes județean prevăzute la articolul 91 alineatul (5) lit. a) -d), precum și a bunurilor din patrimoniul public și privat al județului;
d) emite avizele, acordurile și autorizațiile date în competența sa prin lege sau prin hotărâre a consiliului județean;
e) coordonează și controlează organismele prestatoare de servicii publice și de utilitate publică de interes județean, înființate de consiliul județean și subordonate acestuia;
f) coordonează și controlează realizarea activităților de investiții și reabilitare a infrastructurii județene.
Președintele consiliului județean poate înființa, în limita numărului maxim de posturi aprobate, cabinetul președintelui, compartiment distinct, format din maximum 4 persoane. Personalul din cadrul cabinetului președintelui este numit și eliberat din funcție de președintele consiliului județean. Personalul din cadrul cabinetului președintelui consiliului județean își desfășoară activitatea în baza unui contract individual de muncă pe durată determinată, încheiat în condițiile legii, pe durata mandatului președintelui consiliului județean. Atribuțiile personalului din cadrul acestui compartiment se stabilesc prin dispoziție a președintelui consiliului județean.
Actele președintelui consiliului județean, emise în exercitarea atribuțiilor sale sunt dispozițiile cu caracter normativ sau individual. Acestea devin executorii numai după ce sunt aduse la cunostința publică sau după ce au fost comunicate persoanelor interesate, după caz.
În cazul suspendării președintelui, atribuțiile acestuia vor fi exercitate de unul dintre vicepreședinți, desemnat de consiliul județean prin votul secret al majorității consilierilor județeni în funcție. În celelalte cazuri de absență a președintelui atribuțiile sale vor fi exercitate, în numele acestuia, de unul dintre vicepreședinți, desemnat de președinte prin dispoziție.Vicepreședinții consiliului județean își păstrează calitatea de consilier județean.
În consens cu cele prezentate până acum, capitolul următor va prezenta modul în care autoritățile legislativului local, respectiv consiliul local, colaborează cu autoritățile executive, în cazul de față, instituția primarului, în vederea conceperii, adoptării, aplicării și măsurării rezultatelor unei politici publice locale. Cazul analizat se va apleca asupra modului concret de elaborare a unei hotărâri a consiliului local al orașului Vălenii de Munte cu privire la aprobarea bugetului local pentru anul 2015.
STUDIU DE CAZ
Elaborarea bugetului de venituri și cheltuieli al S.C. „PRAHOVA INDUSTRIAL PARC” S.A. pe anul 2015 de către primarul orșului Vălenii de Munte
În exercitarea mandatului său, primarul, ca autoritate executivă, are atribuții referitoare la bugetul local. În acest sens, el exercită funcția de ordonator principal de credite, și întocmește proiectul bugetului local și contul de încheiere a exercițiului bugetar și le supune spre aprobare consiliului local, inițiază, în condițiile legii, negocieri pentru contractarea de împrumuturi și emiterea de titluri de valoare în numele unității administrativ-teritoriale, verifică, prin compartimentele de specialitate, corecta înregistrare fiscală a contribuabililor la organul fiscal teritorial, atât a sediului social principal, cât și a sediului secundar.
Aplicabilitatea practică a acestei prevederi legale se poate observa în procesul demarat de primarul orașului Vălenii de Munte pentru adoptarea bugetului de venituri și cheltuieli a unei societăți pentru care Consiliul Local este unic acționar.
Pentru aceasta, primarul convoacă o ședință de consiliu local pentru a-și prezenta proiectul. Acest proiect este susținut de o documentație atent elaborată, și anume: raport de specialitate întocmit de către compartimentul financiar din aparatul de specialitate al primarului, un raport efectuat de către directorul general al societății împreună cu anexe justificative și o expunere de motive prin care își prezintă proiectul.
EXPUNERE DE MOTIVE
privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli al Societății „Prahova
Industial Parc” SA Vălenii de Munte
pe anul 2015
Având în vedere prevederile legale cuprinse în:
Ordonața 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităție administrative-teritoriale sunt acționari unici ori majoritari sau dețin direct ori indirect o participație.
Consiliul Local Vălenii de Munte este acționarul unic al societății „Prahova Industrial Parc S.A.”, înființat în baza prevederilor Ordonanței Guvernului nr. 65/2001 privind constituirea si funcționarea parcurilor industrial, cu modificările și completările ulteriorare.
După avizarea în ședința consiliului de administrație și adunarea general a acționarilor, bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2015 al societății a fost înaintat Consiliului Local Vălenii de Munte spre aprobare conform prevederilor Ordonaței Urgență a Guvernului nr.26/2013 privind măsuri economico-financiare la nivelul unor operatori economici, cu modificările și completările ulterioare, ale Legii nr.329/2009 privind reorganizarea unor autorități și instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri și respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeană și Fondul Monetar Internațional, cu modificările și completările ulterioare.
Documentele au fost elaborate în conformitate cu prevederile Ordinului nr.2032/2014 al Ministerului Finanțelor Publice privind aprobarea formatului și structurii bugetului de venituri și cheltuieli întocmit de către unii operatori economici, precum și a anexelor de fundamentare a acestuia.
Față de cele expuse mai sus, supun spre aprobare prezentul proiect de hotărâre.
RAPORT
Potrivit Legii nr.31/1990 a societăților comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare, S.C „PRAHOVA INDUSTRIAL PARC” S.A. Vălenii de Munte și-a stabilit bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2015. La elaborarea acestuia s-a respectat Ordinul 2032/2014 al Ministerului Finanțelor Publice privind aprobarea formatului și structurii bugetului de venituri și cheltuieli întocmit de către unii operatori economici, precum și a anexelor de fundamentare a acestuia.
Conform art.6, alin.(3) din Ordonața 23/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unitățile administrative-teritoriale sunt acționari unici sau majoritari sau dețin direct ori indirect o participație, ei au obligația ca, în termen de maximum 15 zile de la primirea bugetelor de venituri și cheltuieli, să elaboreze și să transmită în vederea avizării documentația necesară aprobării acestora sau să le aprobe, după caz.
La estimarea indicatorilor economico-financiari din bugetul de venituri și cheltuieli pe anul 2015, s-a ținut cont de nivelul preliminat/ realizat al acestora din anul precedent.
Repartizarea profitului brut contabil se face potrivit Ordonanței Guevrnului nr.64/2001 privind repartizarea profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, cu modificările și completările ulterioare, a altor acte normative special și altor prevederi legale.
În anul 2015 categoriile de venituri și cheltuieli aferente bugetului de venituri și cheltuieli, sunt cele prevăzute în anexa nr.2 a Ordinului nr.2032/19.12.2013 privind probarea formatului și structurii bugetului de venituri și cheltuieli, precum și a anexelor de fundamentare a acestuia.
Bugetul Societății Prahova Industrial Parc SA cuprinde:
Venituri totale în sumă de 3.947 mii lei, din care:
venituri din chirii = 1.812 mii lei;
venituri din servicii prestate = 2.010 mii lei.
Cheltuieli total în sumă de 3.437 mii lei, din care
cheltuieli cu bunuri și servicii = 1.848 mii lei;
cheltuieli cu impozite, taxe și vărsăminte assimilate = 240 mii lei;
cheltuieli cu personalul = 853 mii lei (din care 3 mii lei reprezintă cheltuieli sociale, acordate conform Contractului colectiv de muncă).
În programul de investiții pe anul 2015, sunt cuprinse următoarele obiective:
reparații la fațade și acoperiș clădiri;
lărgirea prin asfaltare a drumurilor de acces;
modernizarea Stației de Epurare;
dotarea cu încă două cellule în Stația de Conexiuni.
Finanțarea cheltuielilor pentru obiectivele de investiții programate a fi realizate în anul 2015, provine din surse proprii.
Cheltuielile sunt detaliate în bugetul de venituri și cheltuieli pe surse de finanțare, iar în cadrul acestora, pe capitole, subcapitole.
Potrivit prevederilor art.6 alin.(3) din O.G. nr.26/2013 autoritățile publice locale au obligația ca în termen de maximum 15 zile de la primirea proiectelor de venituri și cheltuieli să elaboreze și să transmit în vederea avizării documentația necesară aprobării acestora sau să aprobe, după caz.
PROIECT DE HOTĂRÂRE
privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli al
S.C. „Prahova Industrial Parc” S.A. Vălenii de Munte pe anul 2015
Având în vedere prevederile legale cuprinse în:
art.111 alin.(2) lit.e) din Legea nr.31/1990 a societăților comerciale, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
O.G. nr.26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unitățile administrative-teritoriale sunt acționari unici ori majoritari sau dețin direct ori indirect o participație majoritară;
Ordinul nr.2032/2013 al Ministrului Finanțelor Publiceprivind aprobarea formatului și structurii bugetului de venituri și cheltuieli, precum și a anexelor de fundamentarea a acestuia;
Văzând:
expunerea de motive a consilierului local Nilă Pușkin, raportul întocmit de către S.C. PRAHOVA INDUSTRIAL PARC S.A. privind aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli pentru anul 2015 pentru S.C „PRAHOVA INDUSTRIAL PARC” S.A. Vălenii de Munte și raportul comisiei pentru activități economico-financiare;
În temeiul prevederilor art.45 din Legea nr.215/2001 privind administrația publică locală, republicată, cu modificările și completările ulterioare;
Consiliul Local al orașului Vălenii de Munte adoptă prezenta hotărâre:
Art.1. Se aprobă bugetul de venituri și cheltuieli al S.C „PRAHOVA INDUSTRIAL PARC” S.A. Vălenii de Munte, pe anul 2015 conform anexelor nr.1 și 2, ce fac parte integrantă din prezenta hotărâre.
Art.2. Cu ducerea la îndeplinire se însărcinează: Primarul, S.C „PRAHOVA INDUSTRIAL PARC” S.A. Vălenii de Munte și Serviciul buget-finanțe, impozite și taxe locale.
Hotărârea se va afișa la sediul Primăriei orașului Vălenii de Munte și se va public ape site-ul instituției.
Comunicarea, afișarea și publicarea se vor face de către Biroul administrație publică locală.
Concluzii
După anul 1990, administrația românească a parcurs un traseu dificil spre împlinirea idealului democratic. Ieșirea dintr-un regim totalitar, extrem de centralizat a condus comportamentul social spre o înțelegere defectuoasă a noțiunii de libertate. Capitalismul și globalizarea devin probleme serioase ale colectivităților umane, care de cele mai multe ori nu știu să își asume drepturile și libertățile, dar și îndatoririle. Acestea sunt relevante pentru fundamentarea alegerii temei prezentate în lucrare.
În acest contextul regimului democratic în care se regăsește astăzi societatea românească, este foarte importantă implicarea cetățenească în procesele administrative deoarece, prin recunoașterea ei constituțională, administrația publică reprezintă garanția satisfacerii interesului și nevoilor colective.
Mai cu seamă, integrarea în spațiul european a presupus ralierea la pricipiile Uniunii Europene, și anume principiul autonomiei locale. Prin intermediul aplicării acestui principiu, atât doctrina, cât și practica urmăresc aducerea administrației la nivelul cel mai apropiat de cetățean. Însuși motto-ul Uniunii Europene – unitate în diversitate – poate conduce la ideea că autonomia locală nu este decât realizarea unei administrații unitare în funcție de nevoile specifice ale tuturor unităților administrativ-teritoriale ce alcătuiesc statul.
Având în vedere că autonomia locală conferă cetățenilor unei comune, oraș, municipiu sau județ, posibilitatea de a hotărî și de a-și alege autoritățile, este necesar ca aceiași cetățeni să aibă cunoștință de modul în care aceste autorități, cu precădere cele cu funcție executivă, adică de realizare a administrației publice.
În acest sens, lucrarea Rolul și atribuțiile autorităților publice locale cu caracter executiv are un rol informativ cu privire la importanța primarului și a președintelui consiliului județean, ca persoane alese să reprezinte interesele cetățenilor din unitățile administrativ-teritoriale.
Așadar, atât autoritățile leigislative cât și cele executive locale sunt nevoite să acționeze în mod concret, în conformitate cu legislația în vigoare, prin luarea unor decizii ce influențează defășurarea activităților, dezvoltarea și modernizare comunităților locale. Procesul de luare a unei decizii ar trebui să fie unul foarte simplu, dată fiind frecvența mare în care cetățenii sunt nevoiți să identifice soluțiile optime pentru atingerea diverselor obiective din viața lor. Însă, în realitate, numeroase cercetări au demonstrat că ei se lovesc adesea de un procedeu complex, dificil de transpus într-o singură formulă și poate chiar și mai greu de descris dintr-o singură perspectivă.
Științe precum economia, psihologia, filosofia, matematica sau sociologia au încercat pe rând să dezvolte modele explicative de luare a deciziei. Scopul dezvoltării unei teorii a deciziei este acela de a înțelege comportamentul uman și de a operaționaliza această înțelegere pentru o utilizare cât mai generală a sa. Importanța studierii unui fenomen care poate conduce la adoptarea unei decizii este subliniată în special de faptul că acesta a devenit un proces central în cadrul organizațiilor și o îndatorire de bază a managementului la toate nivelurile.
Studiile asupra procesului decizional în organizațiile publice și private au indicat existența unor diferențe notabile a factorilor de influență din mediul public față de cel privat. Aceste diferențe derivă din rolul diferit pe care cele două tipuri de organizații îl joacă la nivelul societății. Definirea conceptului de influență implică totodată definirea conceptului de putere, iar ambele definiții au reprezentat reale provocări pentru științele sociale.
Una dintre cele mai cunoscute abordări este cea a lui Robert Dahl: „A exercita o putere asupra lui B în măsura în care obține de la B o acțiune Y pe care acesta din urmă n-ar fi efectuat-o altfel”. Influența este văzută ca o relație de putere exercitată de o manieră necoercitivă, individul poziționându-se în fața unei alternative diferite, fie va adopta comportamentul sugerat, beneficiind de anumite avantaje obținând o gratificație psihosocială, fie nu va adopta comportamentul sugerat și se va priva singur de o recompensă. Influența potențială reprezintă totalitatea resurselor care ar putea fi folosite pentru atingerea obiectivului final iar influența reală reprezintă gradul de utilizare al acestor resurse pentru influențarea anumitor rezultate.
Deciziile sunt o componentă de bază a activității zilnice a administrației publice din zilele noastre, fiind declanșatorul tuturor acțiunilor, de aceasta, de calitatea deciziilor depinzând și calitatea actului administrativ.
De-a lungul timpului au fost utilizate mai multe tipuri de clasificări ale factorilor care pot influența decizia publică, una dintre tipologiile larg acceptate fiind cea dezvoltată de Rainey, Backoff și Levine în 1976 și îmbunătățită pe rând de Rainey (1989) și de Nutt și Backoff (1993) care, în categoria largă a factorilor interni și externi ce pot influența procesul decizional la nivelul organizației publice, includ: factori de mediu (piața, colaborarea inter-instituțională, accesul la informații, constrângerile legislative și politicul), factori tranzitivi (controlul și proprietatea asupra organizației – cetățenii, titularii de drept ai puterii exercitate prin intermediul organizației publice fiind totodată și cei care influențează dezvoltarea alternativelor decizionale) și factorii organizaționali (scopul organizației și limita autorității sale).
Printre numeroasele încercări de elaborare a unui model explicativ pentru modul în care sunt luate deciziile la nivelul sitemului politic cu privire la politicile publice merită amintită și abordarea lui David Easton. Celebrul său model surprinde diviziunea procesului politicilor publice în câteva stadii diferite, fiecare dintre ele putând fisupusă unei analize mai detaliate. “Intrările” și “ieșirile” din sistem fiind filtrate prin ceea ce el numea “cutia neagră a politicii”, locul de luare a deciziilor politice, unde celor din afara sistemului le este foarte greu să pătrundă și a cărei funcționare – în opinia sa – este dificil de explicat.
BIBLIOGRAFIE
*
Alexandru, Ioan, Cărăușan, Mihaela, Bucur, Sorin, Drept administrativ, Ediția a III a, revizuită și adăugită, Editura Universul Juridic, București, 2009
Alexandru, Ioan, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2008
Alexandru, Ioan, Gilia, Claudia, Ivanoff, Ivan-Vasile, Sisteme politico-administrative europene, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008
Alexandru, Ioan, Tratat de administrație publică, Editura Universul Juridic, București, 2008
Auby, Jean-Marie, Auby, Jean-Bernard, „Institutions administratives, T edition, Editions Dalloz, 1996
Bălan, Emil, Instituții administrative, Editura. C.H. Beck, București, 2008,
Bălan, Emil, Varia, Gabriela, Iftene, Cristi, Troanță, Dragoș, Văcărelu, Marius, Dreptul la o bună administrare și impactul său asupra procedurilor administrației publice, București, 2010, Comunicare.ro
Brezoianu, Dumitru, Autoritățile administrației publice, Editura ProUniversitaria, București, 2010
Dahl, Robert, Who Governs?, Yale University Press, 1961
Dahl, Robert, Poliarhiile, Editura Polirom, Iași, 2001
Dicționarul Explicativ al Limbii Române, Ediția a II-a, Editura Univers Enciclopedic, București, 1996
Dye, Thomas, Understanding Public Policy (7th ed.), Englewood Cliffs, NJ, Prentice Hall, 1992
Easton, David, A Framework for Political Analysis, Englewood Cliffs: Prentice-Hall. 1965 Gilboa, Itzhak. Questions in Decision Theory. Rev. Econ. 2010 www.annualreviews.org
Goodin, E. Robert și Klingemann, Hans Dieter, Manual de știință politică, Editura Polirom, Iași, 2005
Iorgovan, Antonie, Tratat de drept administrativ, Editura All Beck, București, 2001
Manda, Corneliu, Administrația publică locală din România în sistemul constituțional actual, Editura Universitatea din București, București, 1998
Manda, Corneliu, Drept administratv. Tratat elementar, Editura Lumina Lex, București, 2001
Manda, Corneliu, Manda, Cezar, Dreptul colectivităților locale, Editura Lumina Lex, București, 2005
Mises, Ludwig von, Bureaucracy, New Haven Yale University Press, 1944, format PDF
Mises, von Ludwig, Bureaucracy, Yale University Press, New Haven, 1944, Format PDF
Nutt, Paul C. Comparing Public and Private Sector Decision-Making Practices, Oxford University Press on behalf of the Journal of Public Administration Research, 2005
Pavelescu, Tiberiu, Drept administrativ român, ediția a 2a revizuită și adăugită, Editura Pro Universitaria, București, 2007
Poescu, Corneliu Liviu, Autonomia locală și integrarea europeană, Editura All-Beck, București, 1999
Preda Mircea, Drept administrativ. Partea generală, Editura Lumina Lex, Bucuresti
Rădulescu, Crina, „Bazele constituționale ale administrației publice”(Note de curs), S.N.S.P.A. București
Rosenbloom, H. David, „Public Administration Understanding Management, Politics, and Law in the Public Sector”, Ediția I, Editura Random House, New York, 1986
Rousseau, Jean Jacques, Despre contractul social sau Principiile Dreptului politic, Editura Mondero, București, 2007
Santai Ioan, Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Editura Risoprint, Cluj, 2007
Statutul funcționarilor publici
Szekely, Cătălina Bazele administrației publice, (Note de curs), U.P.G. Ploiești
Szekely, Cătălina, Bazele administrației publice, Editura Universității Petrol-Gaze Ploiești, Ploiești, 2013
Tofan, Apostol, Dana, Drept administrativ vol. I, Editura All Beck, București, 2003
Vasilescu, Benonica, Drept administrativ, Editura Universul Juridic, București, 2011
Vedinaș, Verginia Vedinaș, Godeanu, Teodor Narcis, Constantinescu, Emanuel, Dicționar de drept public, Editura C.H. Beck, București, 2010
Viorescu, Răzvan, „Drept administrativ și administrație publică”, Editura Universității Ștefan cel Mare, Suceava, 2006,
Weber, Max, From Max Weber: Essays in Sociology, Bureaucracy, New York, 1946, Format PDF
Woodrow Wilson, „The study of public administration”, University of Florida Libraries, Format PDF
Arts, Bas & Verschurenassessing Piet.Political Influence in Complex Decision-Making: An Instrument Based on Triangulation International Political Science Review October 1999
Bin, Li, The Classical Model of Decision Making Has Been Accepted as not providing an Accurate Account of How People Typically Make Decisions. International Journal of Business and Management, Vol. 3, No. 6, June 2008
Dacian, Cosmin Dragoș, Principalele elemente de noutate ale Legii nr.215/2001 a administrației publice locale, „Dreptul" nr.10/2001,
**
Constituția României modificată și completată prin Legea de revizuire a Constituției României nr. 429/2003, republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr.767/31.10.2003
Carta europeană a autonomiei locale (Legea nr. 199/1997
Guvernare europeană – Carta Albă, Bruxelles, 25.04.2001
Legea 340/2004 privind Prefectul și Instituția Prefectului, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 30 iulie 2007
Legea Nr.115 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale, pentru modificarea Legii administratiei publice locale nr. 215/2001, precum si pentru modificarea si completarea Legii nr. 393/2004 privind Statutul alesilor locali, publicată în M.of. nr. 349/2015
Legea-cadru a descentralizării nr. 195/2006, publicată in M.of. al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006
Legea nr. 69/1991, articolul 63, publicată in M.of. nr. 238 din 28 noiembre 1991 în vigoare de la 28.11.1991 până la 23.05.2001, fiind abrogată și înlocuită de Legea nr.215/2001
Tratatul de la Maastricht privind Uniunea Europeană
***
http://anp.gov.ro/documents/10180/1863054/LexUriServ.pdf/3925bd4c-b834-4719-801c-0789b45dc392,
http://conventions.coe.int/Treaty/EN/Treaties/PDF/Romanian/122-Romanian.pdf, accesat 10/12/2014, 18:23
http://legislatie.resurse-pentru-democratie.org/legea/571-2004.php,
http://www.presidency.ro/static/Versiunea_consolidata.pdf, accesat 11/01/2015, 13:37
https://archive.org/stream/frommaxweberessa00webe/frommaxweberessa00webe_djvu.txt
https://archive.org/stream/MisesBureaucracy/Mises%20Bureaucracy#page/n9/mode/2up
https://ia700505.us.archive.org/29/items/studyofpublicadm00wils/studyofpublicadm00wils.pdf
http://lege5.ro/Gratuit/gezdiobuge/legea-nr-167-1929-pentru-organizarea-administratiunii-locale
http://lege5.ro/Gratuit/gezdiobvga/legea-administrativa-nr-569-1936
http://www.clr.ro/ebuletin/4_2013/buletin_4_2013.pdf
http://lege5.ro/Gratuit/heztqmzw/legea-nr-396-1864-pentru-infiintiarea-consiliuriloru-judetiane
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Rolul Si Atributiile Autoritatilor Publice Locale cu Caracter Executiv (ID: 129715)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.