Rolul Sfintelor Taine In Viata Credinciosilor Si Importanta Lor In Educatia Copiilor

Cuprins

Rolul Sfintelor Taine în viața credincioșilor și importanța lor în educația copiilor 3

I.1. Componența creațională a tainelor 3

I.2. Baza hristologică și ecleziologică a tainelor 7

I.3. Numărul și împărțirea Sfintelor Taine 11

a) Numărul Sfintelor Taine 11

b) Diferite împărțiri ale Tainelor 13

Lucrări văzute și lucrări nevăzute sau trupul, sufletul și harul lui Hristos 14

Hristos, săvârșitorul nevăzut al tainelor 16

Caracterul hristologic și bisericesc al tainelor 19

I.3. Rolul sacramental al preotului 24

Taina botezului 26

ROLUL SFINTELOR TAINE ÎN VIAȚA CREDINCIOȘILOR ȘI IMPORTANȚA LOR ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

Introducere

„Chiar dacă există și un urcuș individual al credincioșilor spre Dumnezeu prin curățirea de patimi, prin dobândirea virtuților și prin contemplarea rațiunilor creației, acest urcuș n-ar putea avea loc dacă n-ar fi ajutat de un urcuș liturgic spre Dumnezeu, care se înfăptuiește de fiecare împreună cu obștea celorlalți credincioși”.

Mistic privită, Biserica este prelungirea în istorie a Trupului lui Iisus Hristos, adică a vieții și lucrării mântuitoare a lui Iisus Hristos care vrea să fie cu cei ce cred în El, în toate zilele, până la sfârșitul veacurilor (cf. Mtatei XXVIII, 20). În Sfintele Taine ale Bisericii: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Preoția, Spovedania, Cununia și Maslul, ca și în celelalte slujbe și rugăciuni ale Bisericii, lucrează Duhul Sfânt care actualizează pentru fiecare generație lucrarea mântuitoare a Domnului, făcându-l prezent în inimile noastre. În Biserică ne împărtășim mereu cu Iisus Hristos, atât spiritual cât și sub forma pâinii și a vinului euharistic, devenite prin rugăciunea Bisericii, adică a obștii credincioșilor, Trupul și Sângele Domnului. Ne împărtășim mereu cu Iisus Hristos pentru a deveni treptat una cu El și una între-olaltă. Un adevărat creștin poate să spună ca și apostolul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăiește în mine” (Galateni II, 20) sau „Noi avem gândul și simțirea lui Hristos” ( cf. I Corinteni II, 16; Filipeni 2, 4).

Biserica este așadar un organism viu din care fac parte ca mădulare toți cei botezați, toți cei care au promis la botez că „se leapădă de Satana și se unesc cu Iisus Hristos” (din rânduiala botezului). Prin botez devenim așadar mădulare ale Trupului lui Iisus Hristos care este Biserica în care creștem spiritual, prin rugăciune, asceză și împărtășirea cu Sfintele Taine, până când vom ajunge „la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Iisus Hristos” (Efeseni 4, 13). După cum mlădița ruptă din tulpină se usucă și nu poate să aducă roadă, tot astfel creștinul care nu rămâne în Iisus Hristos, adică în Biserică cu care Iisus Hristos se identifică, nu poate crește duhovnicește (cf. Ioan XV, 1-5).

Experiența duhovnicească a comunităților creștine din Biserica primară, al cărei nucleu era format de predicarea Cuvântului, de rugăciune, de Euharistie (Fapte II, 41-47), modul de într-ajutorare a membrilor acesteia în situații de criză, precum și aspectele legate de apărarea și mărturisirea publică a credinței în perioada persecuțiilor, urmată de perioada atacurilor eretice și prozelitismului agresiv al celorlalte culte și denominațiuni creștine, au impus dezvoltarea învățământului religios, necesitate absolută pentru păstrarea unității de credință.

Unitatea credinței ortodoxe este expresia unității Bisericii, care se manifestă „prin unitatea ei în toate cele trei laturi: în dogme, care exprimă în noțiuni și cuvinte credința în prezența lui Hristos în Biserică, în cultul care prin tainele ce le cuprinde comunică lucrarea lui Hristos prezent în ea, și în lucrarea ierarhiei săvârșitoare a tainelor și propovăduitoare a credinței în prezența lucrătoare a lui Hristos în Biserică”.

Istoria Bisericii universale a cunoscut de-a lungul timpului o seamă de evenimente marcante pentru învățătura de credință ortodoxă, o importanță aparte având-o cele șapte Sinoade Ecumenice în care s-a formulat, apărat și întărit dreapta credință față de învățăturile greșite (ereziile) apărute în sânul comunităților creștine, hotărârile luate în aceste Soboare Ecumenice devenind normative pentru întreaga Biserică Ortodoxă, atât din punct de vedere canonico-juridic, cât mai ales în materie de dogme.

„Dezbinările, certurile teologice și ura confesională au contribuit însă la slăbirea credinței creștine în Europa și a credibilității Bisericii în societate, facilitând apariția și dezvoltarea unor curente filosofice și politice anticlericale, anticreștine și antireligioase, mai ales în timpul apariției ideologiilor iluministe din secolele XVII-XVIII și apoi a celei comuniste (sec. XIX-XX). Scandalul dezbinărilor a pricinuit în mare măsură secularismul modern, indiferentismul religios”, și chiar atacuri directe, în media scrisă și audiovizual, la adresa Bisericii pe tema orei de religie.

„Epoca e marcată de o incredibilă inflație a limbajului – mai ales în mass-media și publicitate – limbaj al necesităților artificial promovate (rareori expresii ale unei dorințe esențiale), afectare a discursului, sărăcire a limbajului politic, abstracții vag ezoterice ale vorbăriei economice care concepe economia ca idol și ca destin, căutare neobosită a „comunicării” în ireal și în criza limbajului.

Creștinismul (însă n.a.) … constituie profunzimea însăși a întregii vieți, dacă aceasta este pătrunsă de ideea Învierii. Pentru a juca acest rol, îi este necesară … împotrivirea la o societate al cărei criteriu fundamental este utilul, rentabilul, în care totul este de vânzare, totul se poate comercializa, devine marfă, în care sectele însele, inclusiv cele de tip New-Age știu să-și vândă orgoliul, narcisismul și fuziunea. Omul are nevoie să admire și să iubească. Creștinismul poate restitui existența ca sărbătoare, în lumina Paștilor, „sărbătoarea sărbătorilor”. El îi oferă Liturghia ca un „joc eshatologic” în care moartea este învinsă de viață”.

În acest context, urmând tradiția Bisericii și îndemnul Sfântului Apostol Pavel „păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toți“ (Efeseni IV, 3-6), este necesar să reafirmăm în parohie și în școală, necesitatea conlucrării și cooperării pentru cunoașterea credinței și creșterea duhovnicească a fiecăruia dintre noi și ajutorarea semenului.

„Credința mărturisită de Biserică este atât un dar, cât și un răspuns: „În har ați fost mântuiți, prin credință, … darul lui Dumnezeu” (Efeseni II,8). Credința este un dar, însă, în măsura în care izvorăște dintr-un răspuns personal la experiența transformatoare a iubirii divine. … De la inițiala acceptare a improbabilului, credința este transformată progresiv, prin puterea Duhului, printr-o atitudine de încredere smerită și plină de bucurie în fața tainei, care se descoperă, a milei dumnezeiești. În sfârșit, atunci când existența creștină este adusă la desăvârșire, credința și iubirea se unesc în deplina receptivitate față de energiile divine care fac cu putință unirea în har dintre om și Dumnezeu”.

Omul modern secularizat „adesea acceptă ideea de Dumnezeu. Ceea ce însă neagă în mod insistent este tocmai sacramentalitatea omului și a lumii. Un secularist concepe lumea ca avându-și în sine sensul ei și principiile cunoașterii și acțiunii. El poate, eventual, să-i descopere semnificația în Dumnezeu și Îi poate atribui lui Dumnezeu originea lumii și legile care o guvernează. El poate chiar admite fără dificultate posibilitatea intervenției lui Dumnezeu în existența lumii. El poate crede în supraviețuire după moarte și în nemurirea sufletului. El poate raporta la Dumnezeu aspirațiile sale fundamentale, cum ar fi o societate dreaptă și libertatea și egalitatea tuturor oamenilor”. Ceea ce ajustează omul secularizat este regula de credință, dogma și disciplina canonică referitoare la conviețuirea și împărtășirea comună a aparținătorilor diferitelor cofesiuni.

„Constatăm o slăbire progresivă a disciplinei canonice ortodoxe privind comportamentul liturgic al ortodocșilor față de alți creștini – sublinia Preafericitul Părinte Patriarh Daniel – mai ales față de romano-catolici și greco-catolici, aceștia fiind mai apropiați de ortodocși, din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic. Așa se explică faptul că, în Orientul Apropiat, creștini ortodocși se împărtășesc uneori în biserici catolice, iar creștini catolici primesc Euharistia în biserici ortodoxe, cu îngăduința ierarhilor lor, motivând că, întrucât trăiesc într-un context majoritar musulman, creștinii trebuie să arate mai multă frățietate și comuniune între ei.

În Biserica Ortodoxă din Polonia, preoți ortodocși săvârșesc împreună cu preoți romano-catolici Sfânta Taină a Cununiei, când mirele sau mireasa este catolic sau catolică. În Biserica Ortodoxă Rusă, romano-catolicii au primit Euharistia ortodoxă în timpul regimului comunist, când comunitățile catolice nu aveau preoți, iar în anul 1997 și în anul 2000, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, mai îngăduitor decât Biserica Greacă, a hotărât că este posibilă primirea catolicilor în Ortodoxie fără repetarea Botezului și nici măcar remirungere, ci doar printr-o declarație de pocăință, recunoscându-se astfel implicit Sfintele Taine săvârșite în Biserica Romano-Catolică”.

„Pe de altă parte, un cercetător italian, Luciano Meddi, specialist în pedagogia și practica pastorală, afirma că: „Fără o puternică creștere interioară, creștinii noștri sunt gata să se îndrepte către o derivă pluralistă hrănită din numeroase experiențe religioase, experiențe care sunt problematice nu pentru că sunt plurale, ci pentru că se vădesc a avea fals punctul central ce le-ar fi putut defini ca fiind autentice”.

Astăzi, comunicarea învățăturii de credință și a valorilor religioase în cadrul orelor de religie oferă posibilitatea copiilor din parohie de a învăța „Simbolul de credință” încă din școala primară, iar învățământul religios manifestă și un caracter formativ.

Pentru propovăduirea și păstrarea unității de credință, studii catehetice actuale propun susținerea catehezelor și omiliilor la Sfintele Taine. Neconstruirea unui astfel de ethos pastoral și catehetic aduce în biserică niște necunoscători ai importanței și semnificației Tainelor săvârșite, motiv pentru care, nu de puține ori, constatăm o atitudine și un comportament nepotrivit în biserică.

„Pastorația fără explicarea Sfintelor Taine transformă slujirea și receptarea ei în parametrii unui mașinism ideologic, marcat de automatisme ritualice. Cateheza fără pastorație, în același dramatic sens, transformă totul într-un discurs emoționant, neangajat”, pentru că „vocația creștină, fie că e trăită în mănăstire sau în lume, are un singur scop: să restaureze și să reînnoiască chipul lui dumnezeiesc în viața celui credincios, astfel încât fiecare faptă a sa și însăși existența sa să poată reflecta asemănarea dumnezeiască în întreaga sa slavă și îndurare”.

De aceea, „oricât de ziditoare ar fi citirea din Evanghelie, oricât de elocventă ar fi predica, revelarea Cuvântului dumnezeiesc ar rămâne incompletă fără săvârșirea Tainei euharistice. … Liturghia Cuvântului se împlinește în și prin Liturghia Euharistică, Taină a tainelor, care transformă Cuvântul dintr-un mesaj despre Iisus într-o participare reală la viața Sa dumnezeiască”.

„Euharistia se revelează ca Taina Bisericii prin excelență, Taina în care Biserica se recunoaște pe sine, se perpetuează ca loc și ca timp al adunării poporului lui Dumnezeu, ca ofrandă sfințită și devenită Trupul lui Hristos prin pogorârea Sfântului Duh”, spune Părintele Boris Bobrinskoy.

Tot cultul creștin nu este, în fond, decât o vastă proclamare a credinței. Diferitele slujbe liturgice au funcție didactică prin ele însele. Slujbele sunt pline de o teologie implicită accesibilă credincioșilor sub povățuirea Duhului Sfânt prin însăși celebrarea lor în Biserică. Exactitatea cuvintelor folosite și a imaginilor poetice ca și exactitudinea gesturilor și a riturilor, adevărul simbolurilor și al sfintelor icoane sunt permanent însuflețite de energiile Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este „Duhul adevărului”, „Suflul revelației”. El coboară și Se odihnește de la Cinzecime, într-o Cinzecime permanentă, peste adunarea celor care, prin Psalmi, imne, procesiuni, gesturi mistagogice, venerarea Sfintelor Icoane preamăresc pe Creatorul cerului și al pământului, „pe Fiul Unul Născut și Cuvântul lui Dumnezeu” și pe Duhul Cel viu și dătător de viață, formând astfel Biserica adevărată a lui Dumnezeu.

Dar Duhul Sfânt nu se odihnește doar peste adunarea credincioșilor uniți în credință; El o face să treacă permanent de la moarte la viață, revelându-i profunzimile insondabile ale înțelepciunii și milostivirii lui Dumnezeu. Cultul creștin lasă puțin loc didacticismului, pentru că Tatăl Însuși aduce prin Duhul Său la cunoașterea desăvârșită a adevărului, adică la unirea Tatălui cu Fiul și Cuvântul Său, pe cei ce încep să creadă.

Sfintele Taine sunt lucrări vizibile, acte personale ale Mântuitorului, prin mijlocirea cărora ne facem părtași iubirii și comuniunii dumnezeiești. Sfintele Taine sunt acte care transformă, pentru că transformarea este ținta reală a lui Dumnezeu în actele Sale mântuitoare, sunt acte care transfigurează chipul desfigurat al omului căzut în păcat. Lucrarea de sfințire a omului se săvârșește în întreaga sa viață, iar pentru a fi roditoare și eficientă este necesar ca încă din perioada copilăriei omul să se obișnuiască cu viața creștină, întrucât nepăzirea virtuților și dedarea la plăceri necuvenite vieții sale duhovnicești, îngreunează această operă.

Spiritualitatea creștină este un amplu și complex proces pedagogic, un amplu proces de formare a omului. Specificul și metodele de formare utilizate de religia creștină nu se confundă cu metodele și specificul celorlalți factori educaționali din societate. Și aceasta, pentru faptul că Biserica nu utilizează numai mijloacele omenești pentru atingerea obiectivului ei, oricât de prețioase și interesante ar fi ele, dat fiind că Biserica nu este numai o instituție omenească și specificul și preocupările acesteia nu se limitează doar la existența terestră, după cum componența Bisericii include în sine elementul uman și elementul divin. Capul Bisericii este Hristos, Trupul fiind toți cei botezați în numele Sfintei Treimi și care se împărtășesc din aceleași Sfinte Taine. Pentru că religia creștină își propune să pregătească omul nu numai pentru viața aceasta, ci și pentru cealaltă, pentru eternitate, mijloacele ei trebuie să fie adecvate acestui scop, iar educația religioasă trebuie să înceapă din copilărie. 

„Copiii – spune Sfântul Ioan Gură de Aur – sunt precum ceara moale, sau precum perla abia scoasă din cochilie, precum pictura sau sculptura. Părinții și dascălii devin pictori, artiști, sculptori, creând locuitorii Împărăției Cerești. Așadar e nevoie de mare atenție când lucrezi la chipul împărătesc. Nu e îngăduit ca sufletul unui copil să devină peșteră de tâlhari.

Sufletul unui copil este cetatea și templul Domnului, de aceea construirea ei, de la temelie până la tavan, trebuie să se facă cu cea mai mare grijă și atenție. Dumnezeu ajută, dar îi și răsplătește cum se cuvine pe părinții care o construiesc bine, pedepsindu-i, însă, pe cei ce nu-și dau deloc silința”.

Opera formativă a religiei se adresează tuturor oamenilor și tuturor vârstelor. Scopul formării prin religie este veșnic, având în vedere mântuirea. Biserica, în împlinirea idealului ei formativ are nevoie de instrucție. Credința vine din propovăduire, din învățare a ceea ce trebuie să credem. Dar formarea religioasă reală nu se reduce doar la informarea despre istoria sfântă, despre doctrina Bisericii, despre principiile moralei creștine, ci implică și trăirile intime ale fiecărei persoane în convorbirile de taină cu Dumnezeu, împărtășirea de Dumnezeu în cadrul cultului individual și public. Se realizează nu numai în școală, ci și în Biserică. Religia nu este însă doar obiect de studiu, ci un mod de viață.

PARTEA I

I.1 COMPONENȚA CREAȚIONALĂ A TAINELOR

„Dumnezeu rămâne în veci un mister pentru om, dar un mister din care iradiază tot mai multă lumină, tot mai multă iubire și viață trăită de către om, tot mai mult sens”. Puterea sfințitoare și unificatoare în biserică este puterea Duhului Sfânt, pe care omul o resimte prin primirea harului „imprimat ca putere și ca orizont înfinit în ființa omului”. Omul, chip al Dumnezeu, nu poate trăi închis în prezent, ci aspiră spre absolut, spre comuniunea cu Dumnezeu, aspirație în care „omul credincios e și el o biserică actualizată pe măsura credinței lui, în care el însuși oferă darurile sale lui Hristos”. Fiind „inelul de legătură” între Dumnezeu și creația cosmică, omul poate deveni loc al împreunei lucrări a omului cu Dumnezeu.

„Tainele: iată calea pe care ne-a hotărât-o Domnul, ușa pe care a deschis-o… revenind din nou pe această cale și prin această ușă, El vine la oameni”.

La baza concepției despre Taine a Bisericii Ortodoxe, stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii ca trup tainic al lui Hristos. E încrederea că, prin mijlocirea preoției sacramentale, Duhul dumnezeiesc poate lucra asupra materiei cosmice în general și asupra altor persoane. Îndumnezeirea devine un act de comuniune între Dumnezeu și om, pregătit și trăit drept o succesiune de evenimente duhovnicești în comunitatea Bisericii, începând de la Botez și continuând spre o viață în duh (Epistola către Romani, cap. VIII).

Prin mâna omului, se transmit puteri spirituale asupra altui om, fie direct prin trup, fie prin altă materie. Căci trupul omenesc e constituit din simțuri, în care spiritul și trupul sunt nedespărțite. Cel ce transmite această putere ce se scurge prin mână este subiectul care gândește și voiește, adică un subiect cu o bază spirituală, iar puterea ce se scurge prin trupul celui ce acționează asupra altuia merge până la spiritul celui din urmă. Cei doi întâlnindu-se prin simțuri se întâlnesc prin spirit. Dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului și a trupului său, ci e și o putere cu mult mai mare, ce străbate prin ele. Este puterea Duhului Dumnezeiesc, cu Care el se pune de acord și Căruia I se deschide prin credință în ambianța Bisericii. În Taină, nu se poate trage o frontieră între mișcarea omului care lucrează și puterea Duhului dumnezeiesc. Iar, întrucât săvârșitorul Tainei e, ca preot, reprezentantul Bisericii, prin el lucrează Duhul Sfânt, Care suflă în toată ambianța Bisericii ca trup tainic în care lucrează Hristos. Propriu-zis, acesta este faptul decisiv. Iar primitorul Tainei se deschide deplinei acțiuni a puterii dumnezeiești transmise de săvârșitor, prin credința lui, în ambianța credinței Bisericii, câmpul de lucrare al Duhului lui Hristos.

De aceea, Taina se săvârșește la întâlnirea a două subiecte umane deschise prin credință Duhului Sfânt lucrător în ambianța Bisericii, întâlnire care se prelungește și în atingerea trupească directă între ele sau prin mijlocirea unei materii. Nu materia și nici cuvintele rostite sau gesturile săvârșite, luate în ele însele, constituie Taina, ci ea se constituie în întâlnirea de credință a celor două persoane în ambianța Bisericii plină de Duhul Sfânt și în atingerea trupească între cele două persoane, odată cu mărturisirea prin cuvinte a acestei credințe a lor: a uneia care săvârșește Taină și a alteia care o primește.

Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. În acest sens, înțelesul general al Tainei este unirea lui Dumnezeu cu creatura. Cea mai cuprinzătoare taină în acest înțeles este unirea lui Dumnezeu cu întreaga creație. Aceasta e o taină care cuprinde totul. Nu e nici o parte a realității care să nu se cuprindă în această taină.

Unirea aceasta începe odată cu actul creației și a fost menită să se desăvârșească prin mișcarea creației spre starea în care „Dumnezeu va fi totul în toate” (I Cor. 15, 28). Cine poate desluși înțelesul și adâncimea acestei uniri: a modului prezenței Cuvântului lui Dumnezeu în rațiunile celor create și a lucrării Lui în susținerea și cârmuirea spre ținta deplinei lor uniri cu El.

În taina aceasta atotcuprinzătoare, fiecare component are caracter de taină, căci e legat cu toate celelalte componente și toate împreună, cu Dumnezeu. Nici una nu e confundată cu celelalte, dar e ținută într-o legătură cu toate, prin Logosul dumnezeiesc. O poziție deosebită în această mare taină are omul. El e chipul și organul principal al tainei celei mari și dinamice a unirii Logosului cu întreaga creație, întrucât, pe de o parte, chiar ființa lui e unirea spiritului cu materia, iar prin aceasta unește în sine toată creația și, pe aceasta, cu Dumnezeu. Spiritul uman transfigurează materia cu care e unit de la început, organizând-o în trup, ca mediu de lucrare a spiritului. În taina omului, toate părțile și funcțiile lui sunt taine, pentru că participă la taina lui ca întreg. Taină e ochiul material care vede, taină e cuvântul rostit de om, ca îmbinare de sunet și sens, ca umplere a sunetului de sens. Taină e fața omului, materie luminată de gândire și de simțire.

Omul are în sine elementele întregii creații, dar și unește în sine, în mod deosebit, întreaga creație. Căci conștiința lui tinde să cuprindă toată creația și, prin ochiul lui prelungit tehnic, se întinde la noi și noi distanțe, iar, dacă rațiunea iradiază din creierul lui, într-un fel oarecare, oriunde se întinde ea, se întinde și ceva din energia materiei creierului. Omul este inelul creației sau adevăratul „macrocosm”, spune Sfântul Maxim Mărturisitotul, fiind capul conștient al țesăturii raționale și unitare a lumii. Dar omul are această însușire, pentru că nu se oprește nici la marginile lumii create, ci le depășește prin aspirație și gândire, participând la Dumnezeu Însuși și fiind deschis lumii Lui nesfârșite. Numai prin aceasta, proiectează în lume și asupra lumii o lumină și o putere mai presus de ea și mereu nouă. Numai așa, adâncește la nesfârșit înțelesul lumii sau bogăția ei de înțelesuri. Astfel, omul realizează mai mult decât orice realitate din lume caracterul paradoxal al tainei, unind în sine spiritul, ca rațiune conștientă, cu materia ca raționalitate plasticizată inconștientă, simplitatea cu compoziția, subiectivitatea cu obiectivitatea, definitul cu indefinitul, ba, chiar, creatul cu necreatul.

Prin aceasta, el e creat să aducă și din partea făpturii o contribuție la menținerea și desăvârșirea tainei atotcuprinzătoare a unirii lui Dumnezeu cu creația; sau să fie mijlocul conștient și voluntar, prin care Dumnezeu menține și desăvârșește această unire. „De aceea, omul este introdus ultimul între creaturi, ca un fel de inel (σύνδεσμος) natural al extremităților întregului, prin părțile sale proprii, și ca unul care aduce în sine la unitate cele ce sunt despărțite după fire prin mari distanțe, ca, începând întâi de la propria dezbinare, prin unirea care le adună pe toate în Dumnezeu ca în cauza lor și, înaintând pe urmă treptat în urcușul lui înalt, prin toate să-și atingă ținta, unindu-le în Dumnezeu, în Care nu este dezbinare”.

Biserica ortodoxă socotește că mântuirea nu se finalizează în moartea lui Hristos pe cruce, ca echivalent juridic al jignirii ce a adus omenirea lui Dumnezeu, ci în unirea lui Hristos Cel răstignit și înviat cu oamenii ce cred în El, pentru ca și ei să poată muri păcatului și învia. Consecvent cu aceasta, ea acordă Tainelor un loc de mare importanță în iconomia mântuirii, ca mijloace prin care se înfăptuiește această unire a oamenilor cu Hristos. În aceasta se deosebește de ea protestantismul, în care e aproape suficient cuvântul despre Hristos, pentru ca omul să se poată decide să creadă că Hristos a exonerat prin moartea Lui mântuirea noastră, ca prin această credință să beneficieze personal de această mântuire. Neîncrederea în putința unirii lui Hristos cu omul, deci în importanța Tainelor, a moștenit-o protestantismul de la catolicism, care nu mai vedea în Taine decât mijlocul vizibil prin care se acordă un echivalent al meritului dobândit de Hristos prin moartea Lui, în forma unei grații create, depozitate și administrate de Biserică.

I.2 BAZA HRISTOLOGICĂ ȘI ECLEZIOLOGICĂ A TAINELOR

Este îndeobște cunoscut că Biserica este Trupul lui Hristos și plenitudinea de viață a Duhului Sfânt (Efeseni I, 23), căreia „Hristos Însuși, capul ei, i-a dat puterea și mijloacele vizibile de împărtășire a mântuirii realizate de El pentru întregul neam omenesc, prin Întruparea, Patimile, Jertfa pe Cruce și Învierea Sa din morți. Astfel, Hristos înviat și slăvit a asumat realități pământești ca să Se împărtășească pe Sine Însuși și lucrarea Sa dumnezeiască” prin ele pentru mântuirea noastră, posibilitatea acestei asumări fiind dată de Întruparea Sa ca om.

Actele de împărtășire a lui Hristos, după cum am mai afirmat, sunt Tainele Bisericii, Biserica fiind ea însăși o taină și anume o Taină sursă generală și principală a altor taine ca una care participă direct la taina originară care este Hristos, fiind extensiunea și prelungirea în timp sau mediul de iradiere al lui Hristos, Taina întâlnirii personale a lui Dumnezeu cu omul și al mântuirii omului.

Prin Sfintele Taine, Hristos cel Înviat trimite Duhul Său cel Sfânt să ungă și să consacre pe cei ce cred, pentru a-i face părtași la patimile, moartea și Învierea Sa, ca membri ai Trupului Său tainic. Arhiereul cel ceresc, deschide prin aceste porți ale harului intrarea în rai: „Căci când a intrat în aceste Sfinte ale Sfintelor, în locul nostru, jertfă înaintea Tatălui ceresc, Mântuitorul lumii a luat cu Sine și pe cei ce vor să fie părtași îngropării Sale, necerându-le să moară în chip firesc ca și El, ci doar să mărturisească moartea Domnului prin Botez și să-L vestească prin ungerea cu sfântul Mir și prin împărtășirea cu Sfânta Taină ce se săvârșește pe altarul Bisericii, unde, în chip neînțeles, oamenii mănâncă Trupul celui ce a murit și a înviat. Așa că, după ce i-a făcut să intre pe porțile Împărăției Sale, Domnul îi și încoronează pe cei ce îi urmează.

Și aceste porți sunt cu mult mai însemnate și mai de folos pentru sufletul nostru decât chiar porțile raiului, căci acestea din urmă nu se deschid nimănui dacă nu a trecut înainte prin cele dintâi”.

Baza generală a Tainelor Bisericii este credința că Dumnezeu poate lucra asupra creaturii în realitatea ei vizibilă. „Spiritul dumnezeiesc poate nu numai să producă modificări cu mult mai mari asupra energiei din care se alcătuiesc formele lumii, ci și să producă această energie, ca un efect al energiei Lui spirituale, imprimând în ea potențial formele ce se vor actualiza la vremea lor, sau așa zisele « rațiuni » ale lucrurilor, de care vorbesc Sfinții Părinți”.

La baza concepției despre Sfintele Taine a Bisericii Ortodoxe stă încrederea în putința lucrării Duhului dumnezeiesc al lui Hristos printr-un om asupra altui om, prin mijlocirea trupurilor și a materiei dintre ele, în ambianța Bisericii, ca Trup tainic al lui Hristos. Prin mâna omului se scurg puteri spirituale asupra altui om, dar puterea ce o transmite omul prin trupul său nu e numai a spiritului, și a trupului său, ci e și o putere cu mult mai mare ce străbate prin ele. Este puterea Duhului dumnezeiesc, cu care omul se pune de acord și căruia i se deschide prin credință, în ambianța Bisericii.

„În Taină nu se poate trasa o frontieră între mișcarea omului care lucrează și puterea Duhului Sfânt”, dar mișcarea și lucrarea sunt rodul conlucrării între voința umană deliberativă și har.

Odată ce a primit harul în ea, voința umană nu mai este singură, de sine, ci e penetrată și modelată de har, adică este în comuniune cu Hristos cel lucrător în om. Voința umană, soarbe din iubirea lui Hristos, susținută de voința Lui față de noi, pentru a se umple ea însăși de iubire. Iată deci că dialogul dintre voința lui Hristos și voința noastră este un dialog al iubirii; al iubirii desăvârșite a lui Hristos infuzate nouă prin Sfintele Taine și al iubirii sau voinței noastre în creștere, căci spune Sf. Nicolae Cabasila „… iubirea este virtutea voinței. Când deci după toată călăuzirea și purtarea de grijă a voinței, Dumnezeu cere roade, este vădit că El rămâne în voința noastră și că depune în ea puterea și dispoziția spre bine. Deci și Botezul de aceea ni l-a dat și de aceea l-a instituit între celelalte Taine, ca să facă în noi voința bună… Și toată puterea Tainelor și viața cea nouă e pentru voință”.

Sfintele Taine revarsă în om viața divină, adică energiile dumnezeiești ale Sfintei Treimi, sălășluite în umanitatea Fiului și coborâte în noi prin Duhul Sfânt. Ele au rostul de a preface treptat existența credincioșilor după chipul Omului-Hristos. În acest proces, fiecare taină își are rolul ei deosebit de al celorlalte, dar toate stau în legătură internă întreolaltă.

Ele toate comunică același Duh, aceeași energie divină a lui Hristos cel înviat și proslăvit ca om, dar nu toate la fel, ci din oceanul acestei energii, ceea ce se potrivește cu starea credinciosului. Toată energia lui Hristos cel înviat și înălțat s-a revărsat în umanitatea Lui și a ridicat-o la această stare prin faptul central al morții, prin faptul jertfei Sale, care continuă ca oferire sau ca moarte mistică în fața Tatălui. Energia dumnezeiască din umanitatea Sa are calitatea de energie a jertfei, e trăirea bogăției copleșitoare a prezenței lui Hristos în dispoziția totalei Lui dăruiri Tatălui. De aceea toate efluviile de har ce ni se conferă nouă credincioșilor prin diferitele taine, izvorăsc din această continuă stare de jertfă, care este în același timp o continuă plinătate de viață a lui Hristos ca om și produc în noi aceeași stare; și numai întrucât produc aceeași stare ne și mântuiesc.

Prin fiecare taină participăm la toate actele mântuitoare ale Domnului, sau la Domnul înviat în care sunt concentrate toate faptele mântuitoare ale Sale, energia tuturor. Dar, întrucât inima acestor acte este moartea și Învierea, prin toate Tainele participăm la moartea și Învierea Lui, însă în grade diferite.

Trup tainic al lui Hristos, Biserica împlinește sfințirea și mântuirea noastră; Biserica este „Trupul Lui, plinirea Celui ce plinește toate întru toți”(Efeseni I, 23); Biserica este o prezență vie, teandrică, constituită dintr-o comuniune de persoane umane cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, ea fiind trupul iar credincioșii mădularele: „Capul este întreg în tot corpul și fiecare mădular al corpului se simte aparținând lui Dumnezeu întreg, dar capul rămâne cap, mădularele rămân mădulare și trupul rămâne trup, dar nici unul dintre acestea nu poate fi ceea ce este decât păstrându-se în existență, ca atare și celelalte” tot ceea ce se petrece în Biserică își are ca inițiator Capul ei, care este Hristos. Tainele sunt ale Bisericii și tot Biserica săvârșește Tainele pe care Hristos-Capul le-a instituit.

Sfintele Taine realizează și exprimă totodată Biserica ca și comunitate sobornicească și sacramentală a oamenilor. „Articularea Sfintelor Taine în viața Bisericii și a oamenilor o face credința Bisericii de care depinde însăși lucrarea mântuitoare a acestora. Credința Bisericii… ține de fidelitatea acesteia față de Sfânta Scriptură și față de Sfânta Tradiție”.

Am arătat că Biserica este Taină, sursă a Tainelor căci în ea Hristos îi încorporează pe credincioși în Sine, extinzându-se în ei prin Duhul Sfânt. Astfel, „dacă Biserica este sacrament sau taină în sensul de uniune realizată între Dumnezeu și totalitatea credincioșilor, Tainele, ca acte, sunt mijloace prin care se extinde și se menține continuu această legătură care constituie ființa Bisericii”. Tainele sunt acte ale Bisericii totodată aceasta însemnând că „ prin ele acționează și Hristos dar și Biserică sau Hristos din și prin Biserică. Biserica nu e numai un rezultat al sacramentelor ci și condiție a lor”.

Totodată Tainele ca și dăruiri multiple și continue ale lui Hristos prin Duhul Sfânt în Biserică sunt și prilejul chemării și pogorârii Duhului Sfânt „ după Cincizecime, Duhul Sfânt este acela care menținând-o ca pe un sacrament în totalitatea ei, o face, datorită acestei calități, sursă a actelor sacramentale, însă și rezultat mereu înnoit al lor, ceea ce pune în evidență faptul că Biserica, având în ea pe Hristos din care iradiază continuu Duhul, continuă în același timp să primească pe Duhul, să fie îmbogățită, înnoită și împrospătată de El prin sacramente”.

Concluzia este aceea că, odată intrată în istorie la Cincizecime, Biserica este prin Hristos în Duhul Sfânt condiție a Tainelor dar și rezultat al lor, fiindcă este condiție a lor. De aceea, în afară de Biserică nu pot fi Taine și ele trebuie săvârșite în Biserică, întru puterea lui Hristos și prin organele rânduite ce au puterea de a transmite harul dumnezeiesc prin Taine.

I.2.1. Numărul și împărțirea Sfintelor Taine

A) Numărul Sfintelor Taine

Tradiția și practica ortodoxă recunoaște sub aspectul de lucrare sfântă prin care sub formă văzută se împărtășește harul nevăzut al lui Dumnezeu, un număr de șapte Taine, numărul de șapte având conotații legate de desăvârșire, puritate, de cele șapte daruri ale lui Dumnezeu enumerate la Isaia, cap. II, 1-2: „O mlădiță va ieși din tulpină lui Iesei și un lăstar din rădăcinile lui va da. Și se va odihni peste El Duhul lui Dumnezeu, duhul înțelepciunii și al înțelegerii, duhul sfatului și al tăriei, duhul cunoștinței și al bunei-credințe”.

Învățătura despre șapte Taine apare pentru prima dată în Mărturisirea de credință cerută împăratului Mihail Paleologul de către papa Clement al IV-lea în anul 1267 și citată în Sinodul unionist de la Lyon în anul 1247. „Polemica cu teologii protestanți din timpul patriarhului Ieremia al II-lea din Constantinopol, conduce la aceeași afirmație a numărului de șapte taine. Scrisoarea patriarhilor răsăriteni menționează acealși număr de șapte Taine, nici mai mult nici mai puțin”.

Deși aceste enumerări își au originea în Biserica Apuseană, ele au fost acceptate și de creștinii din răsărit după secolul al XIII-lea. Acceptarea avea la bază desigur nu influența teologiei latine, ci fascinația numărului șapte, pus în legătură cu textul de la Isaia XI, 1-3.

La autorii bizantini care acceptă cele șapte taine găsim totodată și diverse liste ce concurează una pe alta. Monahul Iov (sec. al XIII-lea), autor al unei dizertații asupra Sfintelor Taine, include în listă tunderea în monahism, așa precum a făcut-o și Teodor Studitul, dar îmbină într-o singură Taină Pocăința și Maslul.

Simeon arhiepiscopul Tesalonicului (sec. al XV-lea) acceptă și el caracterul sacramental al tunderii în monahism, dar o pune în rând cu Pocăința, considerând Maslul că Taină separată. Între timp, Ioasaf, Mitropolitul Efesului (contemporan al arhiepiscopului Simeon), declara: „Eu cred că tainele Bisericii nu sunt șapte ci mai multe” și dă o listă de zece taine ce cuprindea în plus și sfințirea Bisericii.

Sfântul Dionisie vorbește și el de șase Taine iar Sfântul Ioan Damaschinul nu menționează decât două. „Unele texte menționează ca Taină și aghiazma mare și adeseori Botezul însemna ansamblul celor trei Taine”.

Deși nu s-a angajat oficial față de nici una din liste, Biserica Ortodoxă Răsăriteană acceptă șapte Taine: Botezul, Mirungerea, Euharistia, Pocăința, Maslul, Nunta și Preoția. Șapte Taine a instituit Mântuitorul Iisus Hristos, și tot șapte a învățat și Biserica pe baza Sfintei Scripturi și a Sfintei Tradiții.

Având în vedere efectele lor ecleziale, precum și paralelismul dintre cele șapte Taine și cele șapte daruri ale Sfântului Duh (I Corinteni XII, 8-11), care a trecut din teologia scolastică în Mărturisirile de credință mai recente, „mulți teologi găsesc acest număr că potrivit cu trebuințele vieții spirituale ale creștinului”. Botezul naște pe om, prin Duhul Sfânt la o viață nouă în Hristos; Mirungerea întărește și dezvoltă viața cea nouă duhovnicească, iar Euharistia o hrănește și o înviorează, unind în mod deplin și ființial pe cel botezat cu Hristos. Boala sufletului, păcatul și bolile trupului sunt vindecate, prima prin Pocăință, ultimele, în special, prin Maslu.

În sfârșit, comunitatea credincioșilor are nevoie de o stare preoțească, pentru propovăduirea Evangheliei, săvârșirea celor sfinte și conducerea pe calea mântuirii (Matei XXVIII, 19-20). „Această stare este consfințită prin Taina Hirotoniei. Biserica mai are nevoie și de Nuntă, pentru sfințirea unirii bipersonale a celor ce realizează împreună legătura naturală a căsătoriei, în vederea perpetuării, conservării neamului omenesc și a participării lui la Taina unirii cu Hristos, cu Biserica”.

Trebuie amintit faptul că protestanții recunosc în general numai Botezul și Euharistia. Luteranii le socotesc pe acestea două ca mijloace obiective ale grației de care se împărtășesc toți cei ce le primesc, indiferent de dispoziția lor subiectivă.

Adevăratul motiv al respingerii celorlalte cinci Taine de către protestanți, stă în spiritul doctrinei lor.

B) Diferite împărțiri ale Tainelor:

1) Taine care se repetă: Euharistia, Spovedania, Nunta, Maslul și uneori Mirungerea, și Taine care nu se repetă: Botezul și Hirotonia și, chiar uneori, Mirungerea;

2) Taine ale încorporării în Hristos ca mădulare ale Trupului Său Biserica: Botezul, Mirungerea și Euharistia; Taine ale creșterii în Hristos: Euharistia; Taine reparatoare: Pocăința și Maslul și Taine pentru misiuni speciale: Hirotonia și Nunta.

1.2.2 Lucrări văzute și lucrări nevăzute sau trupul, sufletul și harul lui Hristos

Din cele arătate, rezultă că baza Tainelor, în sensul lor restrâns, sunt Întruparea Cuvântului și faptele Lui mântuitoare, adică faptul că El a asumat și menține pentru totdeauna în ipostasul Său nu numai sufletul, ci și trupul omenesc și le-a ridicat pe acestea, prin actele Sale mântuiroare, la starea de îndumnezeire. Dar posibilitatea concretă a unirii Lui cu noi prin Taine, pentru ridicarea noastră la starea umanității Lui, a fost pusă de învierea și de înălțarea sau de pnevmatizarea trupului Său, stare la care s-a ridicat trupul Său în urma jertfei Lui pe cruce.

De abia de atunci, trupul Lui pnevmatizat, în care raționalitatea plasticizată a materiei lui s-a făcut deplin transparentă și spiritualizată, se poate sălășlui prin Duhul ce iradiază din El în trupurile noastre, cu stările prin care a trecut El și cu înălțimea la care a ajuns El, pentru a ne duce și pe noi, prin aceste stări, la aceeași înălțime. Faptul acesta nu se săvârșește însă într-un mod pur nevăzut sau spiritual. Aceasta, pe de o parte, pentru că trupul Său, deși pnevmatizat, a rămas trup real, pe de alta, pentru că trupul nostru trebuie să pornească de la chipul văzut pământesc, pe care l-a avut trupul lui Hristos, pentru a înainta prin câte a trecut El până la învierea și pnevmatizarea lui în viața lui eternă.

Tainele pun în relief, ca și întruparea Domnului, marea însemnătate a trupului omenesc și valoarea lui eternă ca mediu transparent al bogățiilor și adâncimilor dumnezeiești. În trup, e sufletul întreg și sufletul poate deveni în el tot mai copleșitor, pe măsură ce se umple de dumnezeire și aceasta însăși își descoperă prin el tot mai mult dimensiunile și bogățiile infinite. Iar în Hristos, „locuiește trupește toată plinătatea dumnezeirii” (Coloseni 2, 9).

A sfinți trupul înseamnă a sfinți și sufletul sau a-l face mediu tot mai străveziu și organ tot mai adecvat al prezenței dumnezeirii. Orice gest al trupului are repercursiuni asupra vieții sufletești și orice gând sau simțire din suflet se repercutează în trup. Simțirile mai subțiate, mai curate și mai nuanțate ale sufletului se manifestă în trup. Simțirile curate ale trupului se imprimă în suflet. Dar simțirile trupului au devenit curate prin voința sufletului. Iar simțirile acestea, imprimându-se pentru veci în suflet, când sufletul își va învia trupul, va prelungi în acesta curăția simțirilor lui. Este cu neputință de a desprinde total din suflet rădăcinile trupului, precum este cu neputință de a vedea în trup numai materie, odată ce trupul este raționalitate plasticizată care se luminează deplin prin rațiunea conștientă și deschisă rațiunii infinite a lui Dumnezeu sau se întunecă, în absența lucrării Aceluia în ea. Raționalitatea plasticizată în trup e influențată de rațiunea subiectivă a fiecăruia sau de conștiința și voința sufletului.

Aceasta explică putința ca trupul să-și aibă rădăcinile în suflet și să-și imprime simțirile în suflet și viceversa. Sufletul poate conduce astfel trupul spre starea unui organ de împlinire a celor mai curate și mai nobile năzuințe ale sufletului. Prin trup, se fac străvezii caracterele personale ale omului sau trăsăturile lui personale deosebitoare și tot parcursul străbătut de el în viața pământească. Astfel, raționalitatea plasticizată obiectivă în trup poartă în ea marca raționalității subiective a persoanei umane sau își imprimă pe a ei în subiectul spiritual uman. De aceea, chiar după desfacerea trupului, marca lui rămâne imprimată în subiectivitatea sufletului.

Tot așa se întâmplă cu sensibilitatea trupului. Ea devine o sensibilitate specifică a unei persoane și, ca atare, se arată nu numai în trup, ci și în suflet. Dar se întâmplă și invers: în rațiunea subiectivă a sufletului și în sensibilitatea lui conștientă, se imprimă puritatea sau întinarea în care s-a desfășurat viața trupului și sensibilitatea lui și ea va rămâne în suflet până când, la înviere, acesta o va imprima trupului înviat.

În general, nu se poate duce o viață curată cu sufletul într-un trup întinat. De aceea, o „spiritualitate” care se rezumă numai la idei, oricât ar fi ea de rafinată, nu este spiritualitatea sau starea duhovnicească totală a omului, în înțelesul ei creștin.

În raționalitatea obiectivă și în sensibilitatea trupului lui Hristos, s-a imprimat nu numai marca rațiunii și sensibilității subiective al sufletului omenesc curat al lui Hristos, ci, prin acestea, și marca spirituală de supremă lumină, curăție și putere a dumnezeirii. Iar aceasta se comunică prin lucrări văzute, ce ating trupul nostru, și trupului, și sufletului nostru.

Astfel, se produce o reciprocitate între suflet și trup. Tot ce atinge simțurile trupului se imprimă în suflet și toate senzațiile trupului poartă în ele marca simțirii specifice sufletului și sunt încadrate în lumina înțelegerii lui mai superficiale sau mai adânci. Nu se poate influența asupra sufletului fără a se lucra asupra trupului și orice influență primită de trup poartă marca sufletului. În același timp, sufletul își realizează prin trup tot modul lui specific de a fi și toată calitatea lui dobândită de curăție sau de întinare, deci și stările de curăție primite de la Hristos prin Tainele ce ating trupul nostru.

I.2.3 Hristos, săvârșitorul nevăzut al Tainelor.

Harul nefiind decât lucrarea lui Hristos, săvârșitorul lor nevăzut este Hristos. Tainele țin seama de legătura între suflet și trup și de faptul că sufletul e deschis lui Dumnezeu, iar în Hristos, această deschidere a umanității spre Dumnezeu și-a atins nivelul maxim. Hristos atinge, prin lucrarea Lui, trupul nostru, dar aceste atingeri se adâncesc în sufletul nostru. Hristos Însuși lucrează prin trupul Său plin de putere, asupra trupului nostru. Dar, prin trupul Său, ne comunică nu numai sensibilitatea Lui curată omenească, ci și sensibilitatea curată a sufletului Lui și puterea dumnezeirii aflată în El.

Cuvântul lui Dumnezeu a luat trup, ca să adune în Sine, în taina unității lui Dumnezeu cu creația, nu numai sufletele, ci și trupurile. Așa cum trupul lui Hristos nu e numai un simbol intuitiv al dumnezeirii despărțite de El, ci trupul Lui e încadrat în sufletul și în dumnezeirea Lui, tot astfel și trupul nostru poate fi unit în mod real cu dumnezeirea lui Hristos, prin atingerea trupului lui Hristos de el. Se întâmplă ceva analog cu scurgerea puterii ce se producea din trupul lui Hristos prin veșmintele Lui, de care se atingeau bolnavii. Dar, întrucât trupul lui Hristos a devenit, prin înălțare, pnevmatizat și invizibil, rămânând totuși un trup închegat, atingerea trupului nostru de către trupul Lui nu mai e vizibilă, ci se folosește, pentru aceasta, de materia cu care stă în legătură trupul nostru.

Hristos vrea să sfințească trupul nostru folosinudu-Se de ea, nu într-un mod detașat de lumea materială cu care stă în atingere sau din care se hrănește, se adapă și de care e pătruns, și care se imprimă, prin senzațiile ei, în suflet, ci umplând-o și pe aceasta de puterea Lui. De aceea și alege El pentru Taine, din toate formele materiei, pe cele fundamentale, pentru necesitățile de susținere a trupului omenesc: pâinea, apa, vinul, untdelemnul.

Unii reprezentanți ai creștinismului occidental simt și ei trebuința să se întoacră la înțelegerea creștinismului primar pentru natură ca mijloc prin care lucrează Hristos asupra omului.

Dar pentru aceasta, le trebuie o întoarcere la înțelegerea lui Hristos ca Logos al lucrurilor și ca subiect al acțiunii de sfințire a lor prin Duhul Sfânt. Nu natura, așa cum e după păcat, poate fi mediu de lucrare a lui Hristos asupra omului, ci o natură simțită prin Duhul Sfânt, transfigurată, care, în esența ei energetică, așa cum a descoperit-o fizica modernă, să se umple de energia Duhului Sfânt, eliberată de cea a duhurilor rele. Dar, sfințirea naturii, Duhul Sfânt o lucrează în mod principal în favoarea omului, transmițându-i acestuia puritatea trupului înduhovnicit al lui Hristos, care se cere însușită de om. Mai poate omul occidental reveni la această viață de sfințenie, care implică o asceză? Puterea lui Hristos iradiază din trupul Său sfințit asupra trupului nostru și, deci, și asupra sufletului lui, printr-o natură pe care o sfințește prin trupul Său însuși, fie în momentul săvârșirii Tainei, fie și înainte, ca la Botez sau Mir, de exemplu, când apa sau Sântul Mir sunt sfințite prin rugăciuni anterioare.

Hristos pătrunde astfel cu trupul Său (sau cu energia trupului Său curat) în trupul nostru, prin materiile folosite în Taine sau prin gesturile preotului, ca să pună și în trupul nostru începutul sfințirii, care nu se produce însă dacă nu are loc și un efort din partea primitorului Tainei. Trebuie accentuat, cu toată seriozitatea, realismul Hristologic al Tainelor, lucrarea lui Hristos prin trupul Său, săvârșită asupra persoanei umane prin materiile transfigurate ale Tainelor și prin gesturile preotului. Dacă Persoana Logosului e în toate făpturile, care sunt chipuri plasticizate ale rațiunilor Lui, cu atât mai mult poate fi în materiile Tainelor, sințite prin rugăciuni speciale ale Bisericii, cu trupul Său prezent în ambianța Bisericii, trup pnevmatizat și, deci, prezent în mod invizibil, dar totuși real și eficient.

Dar, dacă materia prin care lucrează Duhul lui Hristos în Taine e sfințită de El, nu trebuie văzută nicio separație între materia Tainei și harul său puterea lui Hristos care se împărtășește prin ea. Concepția aceasta dualistă s-a introdus în teologia occidentală după ce ea s-a despărțit prin scolastică de gândirea Părinților bisericești și a Noului Testament, nemaivăzând legătura intimă a Logosului sau a Cuvântului întrupat și a lucrării Lui cu natura.

Materia nu e numai un simbol separat de har, care ocazionează și tălmăcește în mod intuitiv lucrarea nevăzută a harului, ci ea însăși e plină de puterea dumnezeiască. Numai din această neînțelegere a legăturii ontologice a materiei cu Logosul divin și cu trupul omenesc al lui Hristos și al nostru, s-a ajuns în protestantism la despărțirea totală a lucrării lui Dumnezeu în suflet de mijloacele materiale, deci la înlăturarea Tainelor.

De aceea, nici împărțirea scolastică a Tainelor în partea externă și partea internă nu e decât produsul unei abstracții și nu trebuie înțeleasă în sensul că partea externă poate fi gândită separat de harul său de lucrarea lui Hristos. Ceea ce se vede nu e numai cât se vede și harul nevăzut lucrează prin materia și gestul văzut.

I.2.4 Caracterul hristologic și bisericesc al Tainelor

Tainele sunt săvârșite de către Biserică sau de către Hristos prin Biserică pe seama unor persoane care vor să intre în ea și să rămână în ea, unindu-se prin aceasta cu Hristos Însuși, Care le-a și instituit. Desigur, Tainele se acordă unor persoane și nu comunității întregi a Bisericii sau unor grupuri de persoane. Aceasta nu înseamnă că Tainele se dau acelor persoane luate izolat de Biserică. Prin Taine, Biserică sau, mai precis: Hristos lucrător în Biserică efectuează acțiunea Lui de unire a acelor persoane cu Sine și cu ceilalți membri ai Bisericii uniți cu Sine. Tainele sunt actele prin care Hristos recapitulează în Sine ca Biserică pe oamenii despărțiți de Dumnezeu și întreolaltă, dacă ei cred în El. Tainele au, astfel, o funcție unificatoare. De aceea, ele sunt ale Bisericii ca unitate realizată în Hristos a celor ce cred în El, pentru extinderea acestei unități sau pentru atragerea altora în ea și pentru a întări unitatea lor în Hristos sau unitatea Bisericii ca trup tainic al lui Hristos. Nu se săvârșește o Taină pe seama unei persoane din afară de Biserică pentru a o lăsa în afara Bisericii. Nu i se recunoaște cuiva o Taină primită în afara Bisericii atâta timp cât rămâne în afara ei. Botezul se săvârșește în tinda Bisericii, cu fața spre interiorul ei după ce primitorul, întors cu fața spre exterior, s-a lepădat de cel ce domnește în afara Bisericii. Deși Tainele se săvârșesc persoanelor luate în mod deosebit, ele se administrează persoanelor ce intră în Biserică și, după ce au intrat, se acordă persoanelor componente ale Bisericii. Prin ele, Hristos lucrează asupra persoanelor în momentul intrării în Biserică sau aflătoare în ea, pentru întărirea unității lor în El, pentru întărirea unității Bisericii. Astfel, prin Taine, sporește în unitatea cu Hristos și în ea însăși atât Biserica în întregimea ei, cât și fiecare mădular în parte. „Întru El, toată clădirea bine alcătuită crește, ca să ajungă un locaș sfânt, desăvârșit în Domnul” (Efeseni 2, 21). „Iar în Biserică, Domnul a dat pe unii… binevestitori, pe alții păstori, pe alții învățători spre desăvârșirea sfinților, la lucrul slujbei spre zidirea trupului lui Hristos, până ce toți vom fi ajuns la unitatea credinței și a cunoștinței Fiului lui Dumnezeu, la statura bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni IV, 11-13).

Pe baza faptului că, prin Taine, se extinde, se menține și crește duhovnicește Biserica, în teologia catolică se scoate, în timpul din urmă, în relief, ca rol principal al Tainelor, funcția lor de unificare a credincioșilor în Biserică. Ba, uneori se accentuiează așa de mult acest rol, că se lasă pe planul al doilea unirea cu Hristos, care după Părinții bisericești, fiind unire a subiectului uman cu trupul lui Hriatos, produce în el o simțire comună cu a lui Hristos, Hristos devenind conținutul simțirii lui.

Teologul Karl Rahner merge până acolo că socotește că nu Hristos a instituit Tainele, ci Biserica. Hristos a întemeiat un singur sacrament (după Rahner, n.n.): Biserica, cu puterea de a activa natura ei sacramentală în diferite sacramente. „Biserica este continuarea, persistența prezenței reale eshatologice a voinței grațiale biruitoare și definitiv introdusă în lume prin Hristos… Ca o astfel de persistență a lui Hristos în lume, Biserica este, de fapt, sacramentul originar (Das Ursakrament), punctul de origine al sacramentelor în sensul propriu al cuvântului”.

Actualizarea mântuirii eshatologic biruitoare, dată lumii în Biserică și oferită tuturor oamenilor, se efectuează, deci, pentru om, în parte, într-un act al Bisericii pe seama omului însuși, prin care ea vestește caracterul grațial al acestei mântuiri. Și acest act al Bisericii poartă în mod necesar în sine structura esenței Bisericii. Acest act este sacramental, pentru că el corespune Bisericii ca sacrament originar al grației”.

„Pornind de la Biserica – sacrament originar – s-ar putea vedea că existența sacramentelor reale în sensul cel mai strict și mai tradițional nu e necesar să se întemeieze în fiecare caz pe un cuvânt determinat, prin care Iisus Cel istoric ar fi vorbit explicit de un sacrament determinat… Instituirea unui sacrament rezultă și din faptul că Hristos a întemeiat Biserica cu caracterul ei de sacrament originar”.

Rahner nu face decât să tragă concluzia logică din învățătura catolică despre grație ca „efect grațial” creat, al morții lui Hristos, pus la dispoziția Bisericii, deci detașabil de Hristos.

În gândirea biblic-patristică, harul fiind lucrarea actuală a lui Hristoa, în orice Taină lucrează Hristos Însuși aflător în Biserică. Hristos Însuși extinde și dezvoltă viața Bisericii prin toate Tainele, care sunt numai vizibil săvârșite de preotul ca reprezentant al Bisericii, invizibil fiind săvârșite de Hristos Însuși. În timp ce Rahner socotește că Botezul, de exemplu, este Taina intrării în Biserică și în aceasta sunt implicate toate celelalte efecte ale ei sau, în Taina Pocăinței, Biserica iartă pe penitent, în gândirea biblic-patristică, cel ce se botează se unește în mod direct cu Hristos („Te unești cu Hristos?” „Mă unesc cu Hristos.”) și prin aceasta devine membru al Bisericii; iar penitentul este iertat de „Domnul și Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu darul și cu iubirea Sa de oameni” și săvârșitorul văzut e numai cel ce secundează în această iertare pe Hristos, în calitatea lui de „nevrednic preot și duhovnic”. Lucrarea lui Hristos Însuși în Taine trebuie socotită strâns legată de faptul că El însuși le-a și instituit. Dar le-a instituit, întrucât le-a și practicat Cel dintâi, rămânând în continuare săvârșitorul lor invizibil și, prin aceasta, susținătorul Bisericii. El Însuși S-a botezat și de aceea a poruncit ca toți să se boteze, declarând totodată că El Însuși va fi prezent în practicarea acestei Taine; „Iată Eu cu voi sunt până la sfârșitul veacului” (Matei XXVIII, 20). El Însuși a primit pe Duhul Sfânt, ca om, după Botez, urmând ca toți să-L primească de la El, în Taina Mirului. El a iertat păcatele și a rămas să le ierte mai departe, prin preoți, împuternicind pe Apostoli prin suflarea Duhului Sfânt, ca mod al lucrării Sale permanente în săvârșirea acestei Taine: „Cărora veți ierta păcatele, iertate vor fi, (în aceeași clipă, n.n.) și cărora le veți ține, ținute vor fi” (Ioan XX, 22-23). El pune baza Euharistiei prin moartea pe cruce și prin Înviere și săvârșește prima Euharistie, poruncind Apostolilor și urmașilor lor să o săvârșească, El Însuși fiind permanent în ea ca Jertfă și Jertfitor. El a fost Arhiereul prin excelență și rămâne în chip nevăzut în această lucrare și calitate prin arhiereii și preoții văzuți, cărora le comunică această calitate de organe văzute ale Tainelor săvârșite de El în chip nevăzut. El a binecuvântat Nunta și a vindecat pe bolnavi. Biserica săvârșește toate cele șapte Taine, pentru că Hristos le-a săvârșit vizibil cât a fost pe pământ și le săvârșește după înălțarea Sa la ceruri (sau după intrarea cu trupul în planul deplin pnevmatizat), în mod invizibil, în Biserica Sa.

Raportul între Biserică și Hristos nu poate fi exprimat în mod simplu prin ideea că Biserica reprezintă în Taine pe un Hristos absent, ca o locțiitoare juridică a unui Hristos absent, ci într-un mod dialectic: ea e plină, pe de o parte, de Hristos, întrucât Hristos lucrează prin ea, dar, pe de altă parte, e mereu în poziția de rugătoare și de slujitoare a lui Hristos, deci nu e identică cu El. Ea e trupul, nu Capul, deși nu te poți uni cu Capul fără să te unești și cu trupul, dar conștiința credinciosului nu pune accentul principal pe unirea cu trupul, ci cu Capul. Între catolicisn și protestantism, Ortodoxia deține iarăși o poziție mai complexă, mai echilibrată, mai conformă cu realitatea nuanțată.

Lumina aceluiași ocean al harului, de lumină și de putere, care iradiază din Hristos pătrunde în toți cei care primesc Tainele și Același Soare al Dreptății e prezent și activ în această lumină și energie ce-i pătrunde. Așa cum un tată privește deodată la copiii lui cu aceeași afecțiune și-i pătrunde cu aceeași dragoste, tot astfel Hristos pătrunde cu energia iubirii Lui în toți cei ce primesc Tainele, unindu-i cu Sine și întreolaltă și, prin aceasta, extinzând Biserica și întărind unitatea ei.

Dar, pentru ca Hristos să-și îndrepte prin Taine lucrarea Sa spre fiecare persoană, e necesar ca acestea să creadă personal în El și în importanța decisivă a actelor alese de Hristos ca mijloace ale harului Său mântuitor, pentru ca oamenii să știe în ce momente anume lucrează El asupra lor în mod principal. Prin această credință, persoana respectivă acoperă cu credința sa dimensiunea decisivă a actului Tainei săvârșite în mod nevăzut de Hristos Însuși sau se deschide lucrării Lui. De aceea, în fiecare Taină, primitorul e numit pe nume și face o mărturisire de credință (la Botez, Euharistie, Pocăință, Hirotonie) sau de angajare (Nuntă, Pocăință, Hirotonie). Pentru ca Hristos să-Și îndrepte prin Taine acțiunea Sa către fiecare persoană, e necesar ca aceasta să manifeste, printr-un act propriu, voința de a accepta o relație personală decisivă cu Hristos, Care e disponibil cu iubirea sau cu harul Său mântuitor pentru toți; e necesar să se deschidă personal, în mod real, lui Hristos, să-și predea soarta sa deplin lui Hristos, pentru că unda mântuitoare din oceanul de har sau de iubire personală a lui Hristos să intre, printr-o atenție specială și mântuitoare, în el. Toți cei ce cred intră prin Botez și sporesc prin celelalte Taine în relația personală totală cu Hristos, dar cu Același Hristos Care e în relație cu ceilalți credincioși și, prin aceasta, intră și sporesc în relație și cu aceia, adăugându-se Bisericii ca trup tainic al lui Hristos. Acesta e unul din sensurile Botezului ca moarte cu Hristos pentru viața veche și nașterea cu El la o viață nouă, exclusiv din El. Aceeași hotărâre se cere credinciosului și în celelalte Taine.

Formele și gradele de relație ale lui Hristos cu credincioșii prin diferitele Taine nu le-a putut stabili decât Hristos, nu Biserica. E adevărat că Hristos a poruncit să se acorde Botezul „în numele Tatălui, al Fiului și al Sfântului Duh”, dar aici expresia „în numele” nu înseamnă o lucrarea a Bisericii în numele Treimii distante, ci „în puterea Ei”; Hristos dă asigurarea că în actul văzut al Bisericii este prezentă și, desigur, lucrătoare Fiecare Persoană a Sfintei Treimi, potrivit cu locul Ei. Căci Domnul continuă să spună: „Iată Eu cu voi voi fi până la sfârșitul veacului” (Matei XXVIII, 19-20), iar de lucrarea Duhului vorbește în diferite rânduri (Ioan XX, 33 etc.).

Prezența și lucrarea lui Hristos Însuși în Taine e implicată în faptul că harul Tainelor e energia necreată a lui Hristos sau lucrarea Lui. Prin fiecare Taină, El Își retrăiește și iradiază în credincios trăirea și puterea unei alte stări, prin care a ridicat El umanitatea Sa până la înălțimea și îndumnezeirea ei deplină. Numai așa se explică și gradația Tainelor. Căci altfel, s-ar naște întrebarea: De ce nu ni se dă tot harul printr-o singură Taină? Nicolae Cabasila spune: „Să vorbim despre chipul în care fiecare Taină lucrează unirea credincioșilor cu Hristos. Întâi de toate, pentru a ne uni cu Hristos, va trebui să trecem prin toate cele prin care a trecut și El, să răbdăm, să suferim și noi câte a răbdat și a suferit El”. Așa cum Mântuitorul a primit întâi Botezul, așa primim și noi întâi această Taină. Noi creștem în natura noastră omnească din punct de vedere duhovnicesc, cum a binevoit El să crească cu natura Sa omenească. Nu putem sări peste etapele creșterii ei.

III. ROLUL SACRAMENTAL AL PREOTULUI

Cele trei misiuni care se regăsesc în lucrarea preotului, practic, nu pot fi separate. În același timp el slujește, învață și îndrumă. Fiecare acțiune a preotului privitoare la Taina Spovedaniei are acest rol întreit. De multe ori credincioșii percep numai rolul de învățător și pe cel de îndrumător al preotului, rolul de slujitor fiind minimalizat.

Vrednicul de pomenire Mitropolit Antonie Plămădeală mărturisea: „Mare Taină este Taina Duhovniciei… Dar preotul, fiind duhovnic, are misiunea extraordinară, permanentă și tainică de a ne împăca cu Dumnezeu. De a face în așa fel încât slăbiciunile noastre omenești, greșelile noastre omenești, păcatele noastre să le facă, în virtutea mandatului primit de la Dumnezeu, iertate, și să ne nască din nou. Să ne facă din nou curați, așa cum am fost înainte, prin iertarea pe care ne-o dă după mărturisire, prin Taina Spovedaniei”.

Pastorația individuală scoate în evidență unicitatea persoanei; ea nu se limitează numai la scaunul spovedaniei, ci se extinde pe perioada întregului an bisericesc, prin canonul personal pe care credinciosul îl primește, prin relația directă și unică pe care o are permanent, prin Biserică, cu preotul duhovnic. Această relație directă și permanentă presupune o luptă continuă cu păcatul și, în același timp, o schimbare a noastră.

Sfântul Teofan Zăvorâtul ne îndeamnă în acest sens „… să ne schimbăm vechile deprinderi și să lăsăm obiceiurile care ne hrăneau patimile dinainte; să ne alcătuim o nouă pravilă a purtărilor, a ocupațiilor casnice sau din afara casei și a tuturor relațiilor noastre; și, mai ales, să ne ferim de întâlnirile ispititoare cu lucrurile, persoanele și obiectele care pot trezi în noi istovitoarele patimi păcătoase…”.

Pe lângă toate acestea, nu trebuie să scăpăm din vedere faptul că, de multe ori, păcatele mărturisite sunt repetate de cei ce se spovedesc, iar această repetare a lor face ca Taina Spovedaniei să devină o simplă formalitate.

Cuvintele scriitorului bisericesc Clement Alexandrinul sunt lămuritoare în această privință: „A te gândi să păcătuiești iarăși, pentru că te poți pocăi de mai multe ori, înseamnă să fii nestatornic din pricina lipsei de exercițiu. Este așadar, o aparență de pocăință și nu pocăință, atunci când ceri de multe ori iertare pentru păcatele pe care le-ai săvârșit de multe ori”.

Îndreptarea noastră presupune astfel o continuă pază a gândurilor noastre, o îndepărtare din inimă și din sufletul nostru a tuturor patimilor ispititoare, așa cum ne învață și Sfântul Ioan Casian: „Astfel, cel ce priveghează cu gândul la pocăința sa, atunci va înțelege că a fost achitat de pedeapsă, că a dobândit iertare pentru nelegiuirile sale, când va simți că inima nu-i mai este ispitită de atracția viciilor, sau de gândul la ele”.

Taina Spovedaniei este cea care ne apropie, în chip real și nu virtual, cel mai mult de credincioși; este Taina care dă posibilitatea preotului duhovnic să învețe permanent exercițiul vocației de prieten, mai ales în societatea modernă, care devine din ce în ce mai mult o societate a izolării și înstrăinării persoanei, o societate care oferă mijloace facile pentru a cultiva o prietenie virtuală. Oamenii au nevoie permanent de prieteni și de a comunica cu ei în mod real. „Preotul trebuie să devină un prieten al credinciosului, realizând între acela și sine o firească și sinceră comunicabilitate. El trebuie să împlinească nevoia credincioșilor de azi după un prieten adevărat, îmbinând comunicabilitatea firească între sine și credincios cu o neclintită statornicie în prietenie față de acela, prin evitarea oricăror greșeli care ar putea să diminueze deplina încredere a credinciosului în el. Realizând astfel de relații cu credincioșii care evită mărturisirea, aceștia se pot transpune cu ușurință în starea de mărturisire față de preot”. Calitatea de îndrumător spiritual pe care o conferă Taina Spovedaniei preotului duhovnic presupune că relația dintre preot și credincios să fie o relație specială, o prietenie specială din care nu trebuie să lipsească încrederea și bună cuviință. Este acea formă de prietenie sfințitoare prin care Îl regăsim pe Dumnezeu, prin care Îl regăsim pe Mântuitorul Hristos, Cel ce ne iartă păcatele.

Responsabilitatea preotului este majoră întrucât orice act săvârșit de acesta are implicații soteriologice, întrucât preoția e definită de către Sfântul Apostol Pavel, în rolul și misiunea ei esențială, ca slujire a împăcării întrucât ea duce la îndeplinire planul divin de mântuire. „Toate sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu Sine prin Hristos și care ne-a dat nouă slujirea împăcării”(II Corinteni V, 18).

În același timp însă, este primită și ca semn al legăturii care unește cerul cu pământul, întărită pentru totdeauna, în vederea îndumnezeirii omului și a înveșnicirii făpturii. Săvârșind Sfintele Taine, preotul unește în sine două lumi, de sus și de jos, după cum și împreună pe cei ce au fost, cu cei ce sunt și cu cei ce vor fi. Unirea însăși e o mare taină, e taina sfințeniei, care coboară pe pământ ca să se ridice la cer.

Chemând pe toți creștinii să cinstească pe slujitorii hirotoniți, Sfântul Ignatie Teoforul scrie: „Toți să respecte pe diacon ca pe Iisus Hristos; să respecte și pe episcop, care este Chip al Tatălui, iar pe preoți ca pe soborul lui Dumnezeu și ca adunare a Apostolilor. Fără de aceștia nu se poate vorbi de Biserică (către Tralieni III, 1).

Preotul e cel care spunea cu glas tare rugăciunea celor adunați în numele lui Hristos, el nu se detașează niciodată de această adunare, singura căreia Domnul îi ascultă cererile. Totuși, numai cuvântul preotului reprezintă toată simțirea comunității prezente și rugătoare lângă el. Toți credincioșii sunt sfințiți prin Botez și Mirungere, sunt chemați să aducă roadă, să participe activ la viața cea nouă în Hristos. Ceea ce este sufletul pentru trup, sunt creștinii în mijlocul celorlalți oameni, sunt preoții în înțelesul larg al cuvântului, membri ai unui neam sfânt, care prin credința și prin faptele lor bune, contribuie la slava numelui lui Dumnezeu și întărirea împărăției Sale pe pământ.

III.1 Taina Botezului

Botezul este Sfânta Taină care prin întreita cufundare în apă și invocarea numelui Sfintei Treimi se șterge celui botezat păcatul strămoșesc și celelalte păcate săvârșite până în acel moment (dacă cel botezat este adult), se naște la o viață nouă, spirituală, și devine membru al Bisericii lui Hristos. Botezul este numit și „ușa tainelor”, fiindcă numai prin botez devenim fii ai lui Dumnezeu după har și mădulare vii ale trupului Său mistic și numai astfel, botezați fiind, putem primi și celelalte Taine.

Botezul creștin își găsește temei și în Botezul Domnului. Botezul Mântuitorului Hristos ne este relatat de Evangheliile apostolilor Matei și Marcu. Evanghelia după Luca nu descrie scena, dar îl pune pe Ioan Botezătorul să spună: „Eu vă botez cu apă, dar vine Unul mai mare decât mine, Căruia nu sunt vrednic să-I dezleg cureaua încălțămintelor: El vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc”.

Evanghelia după Ioan nu descrie scena, dar reproduce vorbele Sfântului Ioan Botezătorul în acești termeni: Am văzut Duhul pogorându-se ca un porumbel din cer și rămânând deasupra Lui. Eu nu-L cunoșteam, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: „Peste Care vei vedea Duhul pogorându-Se și rămânând peste El, Acesta este Cel ce se botează cu Duhul Sfânt”.

În icoana Botezului Domnului Iisus se află dezbrăcat, în centru, stând în picioare pe o platformă dreptunghiulară (cărămida „zapisului”), în mijlocul apelor Iordanului. Forma ca de peșteră întunecoasă din centrul icoanei subliniază smerenia Celui care „S-a deșertat pe sine, chip de rob luând” (Filipeni 2,7) și a suferit ca om moartea și îngroparea. De sub cărămidă ies capete de șerpi ce vor parcă să se înalțe până aproape de mâinile lui Iisus.

Cu mâna dreaptă Hristos binecuvintează apele Iordanului și le sfințește prin cufundarea Sa în el, așa încât pentru Biserică, apele Botezului devin calea unei nașteri din nou întru viața lui Hristos. Pe malul din stânga se află Ioan Botezătorul care Îl botează pe Domnul, iar în dreapta trei îngeri stau în așteptare, fiind martorii acestei minunate smerenii și descoperiri. Există în această scenă o evidentă simetrie axială cu figura în picioare a lui Hristos, ocupând poziția centrală. În partea cea mai de sus apare, un segment dintr-un disc reprezentând împărăția dumnezeiască, iar razele coborând din el înconjoară imaginea unui porumbel aflat deasupra capului lui Hristos. Aceste detalii nu doar întăresc ideea de simetrie axială, ci ajută și la redarea adevărurilor teologice cuprinse în acest praznic al Teofaniei.

Toate citatele din textele paremiilor se referă la dumnezeieștile prefigurări anterioare Botezului Domnului, făcute prin paradoxala procedură a separării care unește, a deosebirii care ține la un loc sau a despărțirii ca punte, procedură comună atât icoanei Botezului, cât și icoanelor Adormirii Maicii Domnului, Bunei Vestiri, sau Rusaliilor.

La Facere – „A făcut Dumnezeu tăria și a despărțit Dumnezeu apele cele de sub tărie de apele cele de deasupra tăriei” (Facere 1,3-7). Prin intervalul dintre versanții acestor „faceri” succesive curg încă de pe atunci înțelesurile de deasupra ale Iordanului din cer.

Pentru a putea trece poporul lui Israel prin Marea Roșie, Moise Îl roagă pe Dumnezeu să-i deschidă calea: „Iar Moise a întins mâna sa asupra mării și a alungat Domnul toată noaptea vânt puternic de la răsărit, și marea s-a făcut uscat, că s-au despărțit apele. Și au intrat fii lui Israel prin mijlocul mării, mergând ca pe uscat, iar apele le erau perete și la dreapta și la stânga lor.” (Ieșire 14, 21-22).

Unul din troparele Epifaniei ne arată că „…repejunile Iordanului, Te-au primit pe Tine izvorul…”. Teologic, repejunile sunt cele două iuțimi năvalnice ale izvoarelor Iordanului, căci potrivit Revelației creștine, acest râu are două izvoare, unul ceresc și unul pământesc.

La origine, Iordanul își are izvorul în ceruri; la Botez, în chip nevăzut, râul își afirmă izvorârea de sus, cerească, înțeleasă prin „de deasupra cerurilor”, adică ascunsă vederii pământești. De aceea Iordanul – râul care traversează Israelul și se varsă în Marea Moartă – se traduce prin „cel cu două repejuni”.

Biserica noastră îl mai numește inspirat și foc înrourat de Duh Sfânt, căci la Botez unda curățitoare a Iordanului care spală de păcate este numită în troparele praznicului apă arzătoare. Botezul lui Ioan nu era arzător de păcate, ci doar curățitor, repetarea lui după o vreme fiind oricum necesară. Contactul cu apa arzătoare a Botezului din apă și din Duh nu doar curăță, ci arde definitiv păcatele.

Fiind din trup omenesc fără de păcat, Domnul nu avea nevoie nici să le curețe, nici să le ardă pentru El, ci Le-a luat asupra Lui pentru noi, S-a afundat în unde și le-a ars pentru totdeauna. De aceea, creștinii se botează o singură dată. Iar substanța eshatologică, de-a dreptul înfricoșătoare, a Tainei Botezului, pe care Biserica nu contenește să o afirme este că: „Nimeni care nu s-a botezat din apă și din Duh nu va intra în împărăția cerurilor”.

Botez înseamnă afundare. Hristos a intrat în Iordan o singură dată, dar Biserica a rânduit trei afundări în apa arzătoare a cristelniței, ca model teologic păstrat și afirmat al celor trei zile de îngropăciune de dinaintea Învierii Domnului. De aici se desprind și celelalte forme de botez. Sf. Grigorie de Nazians identifică șase forme, în vreme ce Sf. Ioan Damaschin opt: Potopul, Botezul lui Moise, Botezul dorințelor (al profeților), botezul spovedaniei, Botezul focului de la Judecata de Apoi, Botezul Sf. Ioan, Botezul Domnului, Botezul Mucenicesc (euharistic). Ultima formă de botez – frecventă în Biserica primară, căci o mare parte dintre sfinții mucenici glorificați de calendarul Bisericii s-au botezat în propriul sânge.

În reprezentarea iconografică a Botezului Domnului, Iordanul este ridicat până la cer, sugerând că apele râului izvorăsc direct din ceruri. Axul teologic al icoanei este acoperit în întregime de apă, întinderea lui fiind ocupată fie de curgerea verticală a Iordanului dinspre ceruri spre pământ, fie de suișul compact și abrupt al râului la ceruri. Malurile sunt decupate după un contur care descrie forma unui potir. Ca urmare, Epifania Treimii ipostatice și implicit, afundarea Domnului au loc într-un imens potir euharistic, care este o cristelniță a întregului univers. Botezându-L de pe mal pe Fiul lui Dumnezeu afundat în Iordanul euharistic, Ioan botează în același timp cristelnița cerului și a pământului.

Referindu-ne la teologia afundărilor care alcătuiesc Botezul Domnului, Cazania pomenește, înainte de Botezul spovedaniei, Botezul mucenicesc, în care, S-a botezat Însuși Iisus Hristos, vărsându-și sângele Său întru mărturia adevărului dumnezeiesc. Despre acest botez îi întreabă El pe Iacob și pe Ioan: „Puteți, oare, să beți paharul pe care-l voi bea Eu și cu botezul cu care Eu Mă Botez să vă botezați?” (Matei XX,22). Acest verset și emoția teologică ce-l însoțește îmbogățesc iconografia Botezului Domnului cu insolitul motiv al potirului mucenicesc și al Iordanului euharistic.

Ca taină, Sfântul Botez a fost instituit de către Domnul Iisus Hristos înainte de înălțarea Sa la ceruri, când a trimis pe cei unsprezece ucenici ai Săi zicând: Mergând, învățați toate neamurile botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh (Matei XXVIII, 19). Biserica oficiază sfântul Botez celor care cred în Domnul. Astfel aflăm în Noul Testament numeroase mărturii despre oficierea Botezului în primele comunități creștine.

Unii teologi moderni consideră că acea masă după Sfântul Botez la Faptele Apostolilor IX,18 și XVI, 34 era de fapt cina euharistică. Această neclaritate provine de la faptul că în acea perioadă cina euharistică era legată de agapele comune.

În perioada post-apostolică, cea mai veche mărturie despre legătura Botezului și Mirungerii cu dumnezeiasca Euharistie o aflăm la Sfântul Iustin Martirul, în Apologia I, 65, 1-5. Alte mărturii găsim la Tertulian în opera sa De resurectione mortuorum, VIII, 3; Clement Romanul, Omilia XI, 20-26; Tradiția Apostolică, 21 (sec III); Canoanele lui Ipolit al Romei (sec IV); Sfântul Ambrozie al Milanului (374-397), De mysteriis, VIII, 43; Jurnalul de călătorie al Egeriei (sec IV); Nichifor Prezbiterul, Viața lui Andrei cel Nebun pentru Hristos, 172, PG 111, 829 A, s.a. Această rânduială cuprindea oficierea Tainei Botezului, apoi pecetluirea cu Mirul sfințit, după care noul inițiat era declarat părtaș al prea sfintei celebrări a Euharistiei, fiind împărtășit cu tainele desăvârșitoare de către episcop. Mai precis, după privegherea de noapte cu lecturi la alegerea episcopului, urma botezul propriu zis, după care intrau la Sfânta Liturghie, la final împărtășindu-se (cf. Sf. Iustin, Tradițiaei Apostolice, Diataxei egiptene, 46). Mărturiile menționate arată că în perioada apostolică, post-apostolică și secolele următoare, Botezul, Mirungerea și dumnezeiasca Euharistie erau strâns legate între ele, fiind înțelese ca o Taină unică a inițierii creștine.

În secolul IV Botezul se oficia mai ales în Sâmbăta Mare, în Săptămâna Mare făcându-se catehizarea. Separarea Tainei Botezului și a Mirungerii de Sfânta Euharistie începe cu secolul XII și se definitivează în sec XIV. Cei nou botezați erau doar împărtășiți la final.Cauzele separării: 1. dispariția treptată a botezului în grup la sărbătorile împărătești; 2. botezul copiilor și creșterea numărului de candidați la botez au dus la celebrarea izolată și individuală a Botezului de dumnezeiasca Liturghie, și implicit, de sinaxa bisericească. 3. În perioada dominației otomane s-a continuat celebrarea Botezului în case. Astfel Botezul s-a limitat treptat la cercurile familiilor, la rudele și prietenii invitați. Rezultatul a fost că toate actele pre și post-baptismale care constituiau elemente independente ale inițierii catehumenilor au fost îngrămădite într-o unică rânduială a Botezului.

Necesitatea teologică a legării celor trei Taine: 1.ecleziologic: Biserica este Trup al lui Hristos, Euharistia este Trup al Lui. Biserica este în Euharistie, Euharistia în Biserică. Paharul binecuvântării pe care îl binecuvântăm nu este oare împărtășirea Sângelui lui Hristos? Pâinea pe care o frângem nu este oare împărtășirea (comuniunea) Trupului lui Hristos? Pentru că o singură pâine, un singur trup suntem noi cei mulți, fiindcă toți ne împărtășim dintr-o singură pâine. (I Corinteni X, 16-17). 2. mistagogic: coparticipare la moartea și Învierea Lui (Romani VI,3).

Eforturi precedente de armonizare ale acestor taine au fost inițiate de mitrop. Iosif Vrienios (1350-1432), Sf. Nicodim Aghioritul (1749-1809), I. Karmiris, P. Trembelas și I. Foundoulis. Totuși acest demers de reînviorare a teologiei patristice a rămas doar la nivelul studiilor, nu și în practica liturgică bisericească.

Rânduiala propusă: Dacă se face Botezul în zi de Duminică, se face catehizarea nașilor și a părinților copilului în zilele premergătoare (seara la Vecernie).

În ziua respectivă, preotul se îmbracă în veșminte albe și face Proscomidia. Vine apoi în pronaos la baptisteriu cu Evanghelia și cădelnița, tămâiază și rostește binecuvântarea mare. Urmează Ectenia mare, sfințirea apei, afundarea, mirungerea după rânduiala obișnuită, Psalmul 31. Preotul aduce pe cel botezat în naos zicând rugăciunea Vohodului Liturghiei, rugăciunea Trisaghionului, Câți în Hristos v-ați botezat…, Apostolul, Evanghelia (mai întâi ale Duminicii, apoi ale Botezului) și cealaltă rânduială a Liturghiei. Tăierea părului se poate face după rugăciunea Amvonului.

Foarte potrivit este ca Botezul să fie oficiat în marile sărbători precum Sâmbăta Mare, Nașterea, Botezul Domnului, Duminica Pogorârii Duhului Sfânt, Sâmbăta lui Lazăr. Pentru Sâmbăta Mare Tipicul Bisericii Mari a Constantinopolului prevede următoarea rânduială: La Vecernie, după Vohod, în timpul lecturilor biblice, preotul îmbrăcat cu stihar alb vine la baptisteriu cu tămâie, trei sfeșnice și începe rânduiala Botezului, apoi are loc ungerea cu sfântul Mir în timp ce se cântă Câți în Hristos v-ați botezat…după care se face Vohodul la Liturghie cântându-se psalmul 31 și în continuare rânduiala Dumnezeieștii Liturghii.

Săvârșitorii Tainei Sfântului Botez sunt episcopii și preoții, căci lor le-a încredințat Mântuitorul Iisus Hristos puterea de a săvârși Sfintele Taine. Numai în caz de nevoie poate boteza și diaconul, iar în cazuri cu totul deosebite poate face acest lucru și un simplu credincios, având însă grijă să rostească cuvintele care arată că lucrarea se face în numele Sfintei Treimi. În acest caz, dacă cel botezat trăiește, trebuie chemat preotul pentru citirea rugăciunilor din rânduiala Botezului și administrarea Tainei Mirungerii și a Împărtășaniei. Formula botezului este: „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui, Amin, și-al Fiului, Amin, și-al Sfântului Duh, Amin, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin” .

Odată săvârșit în mod valid, Botezul nu se mai repetă, repetarea acestuia fiind pedepsită cu caterisirea (can. 47 Apostolic, 48 Cartagina).

Locul unde se săvârșește Sf. Botez este biserica. Săvârșirea lui în altă parte se poate face numai cu aprobarea episcopului, în caz contrar se prevede pedeapsa caterisirii (can. 31, 59 VI Ec).

Sfânta Taină a Botezului, ca început al vieții creștinului, îi marchează în mod decisiv întreaga existență, în Botez, zice Teodor de Mopsuestia, apa devine un sân pentru cel care se naște, iar harul Duhului (Sfânt) formează pe cel care este botezat pentru a doua naștere, oferindu-i un sens hristologic care depășește realitățile palpabile ale vieții cotidiene, deschizându-i perspectiva veșniciei în împărăția lui Dumnezeu. Scufundându-te în apă, unde-ti pierzi urma, înseamnă că ai ajuns să te lipsești de viata din aer. Iar a te lipsi de viată, e tot una cu a muri. Când, peste câteva clipe, te-ai ridicat la fata apei, ajungând iar la lumină, inseamnă că te doresti fierbinte după altă viata, iar după ce ai dobândit-o trăiesti numai din ea. Din această pricină si cerem în slujba Botezului ajutorul Făcătorului a toate, iar o nastere din nou e cu mult mai însemnată decât cea dintâi. Acum si chipul lui Dumnezeu se întipăreste mai bine în sufletul celui botezat decât odinioară, iar statura lui e făcută acuma si mai întocmai după modelul dumnezeiesc, căci de-acuma chiar modelul ni se arată cu trăsături mai lămurite învață Sf. Nicolae Cabasila, în Viața în Hristos.

Întrucât taina nu se repetă, prin nesăvârșirea corectă a rânduielii, îi privăm pe neofiți de plinătatea binecuvântărilor și a darurile revărsate asupra lor de Preamilostivul Dumnezeu, lucru care în mod cert atrage consecințe grave și asupra săvârșitorului dar și asupra celui ce i s-a administrat taina.

De aceea, responsabilitatea săvârșirii și pregătirii pentru aceasta aparține neîndoielnic atât preotului, dar mai ales familiei și nașilor pruncului.

Numele de botez

Alegerea unui nume creștin pentru copii își are originea într-un obicei foarte vechi, conform căruia, la botez, persoana își alegea încă un nume, creștin. O dovadă o avem în lucrarea Faptele Sf. Balsamus, care a murit în 331 și care se prezenta astfel: „După părinți, numele meu este Balsamus, dar numele spiritual primit la botez îmi este Petru”. De fapt acest obicei nu face decât să reflecte o idee prezentă atât în Vechiul cât și în Noul Testament: schimbarea numelui în anumite momente foarte importante din viața omului. Lui Avram Dumnezeu îi schimbă numele în Avraam, în momentul în care încheie legământul cu el (Facerea 17,5); lui Simon, Mântuitorul îi schimbă numele în Petru (Ioan 1,42); iar Saul, prigonitorul creștinilor, după convertire se va numi Pavel (Fapte 13,9). Alte dovezi ne oferă Socrate, care ne spune că Athenais, devenind soția împăratului Teodosie cel Tânăr, s-a botezat și a primit numele de Eudoxia.

În primele trei secole cele mai folosite nume creștine proveneau din Vechiul Testament. Abia spre sfârșitul secolului al IV-lea numele Fecioarei Maria sau ale Apostolilor încep să se răspândească ca folosire. Sfinții Părinți, chiar și canoanele unor sinoade locale, i-au îndemnat pe credincioși să dea copiilor lor nume după Sfinții recunoscuți oficial de Biserică. Niciodată însă în istorie această recomandare nu a fost urmată foarte strict.

Mai mult, în Evul Mediu numele creștine par să fi fost tot mai puțin folosite. Dar desigur, numeroșii Sfinți ai acelor secole aveau să îmbogățească galeria de nume creștine.

În țara noastră, numele de Maria a fost și este foarte folosit, cum și următoarele nume sunt printre cele mai populare la români: Ion, Ioana, Marin, Gheorghe, Dimitrie, Nicolae, Petre, Constantin, Paraschiva, Elena. Conform tradițiilor răsăritene, există ierurgia punerii numelui celui nou-născut, ierurgie a cărei rânduială se păstrează în Molitfelnic, însă este săvârșită destul de rar datorită faptului că de multe ori perioada la care mama revine acasă cu pruncul este mai îndelungată. Aceasta avea loc în ziua a opta, conform unei tradiții menționate încă din Vechiul Testament. În acea zi copilul era adus la biserică, în pronaos și nu înăuntru, nefiind botezat. Preotul citea o rânduială, îl binecuvânta cu semnul Crucii la frunte, la gură și la piept, și îi citea o molitvă pentru punerea numelui. Astăzi acest obicei nu mai este practicat, ritualul fiind încorporat în cel de la botez.

  Într-o societate ca a noastră, care se reface foarte greu după anii de ateism comunist, folosirea numelor unor sfinți a ajuns să fie mai mult accidentală decât intenționată, oferind nu un patron, ci un motiv de sărbătoare, marcată cu băutură și mâncare din plin. Ce-o fi gândind oare Sf. Vasile, Sf. Ioan Botezătorul, Sf. Gheorghe, Sf. Constantin și Elena, Sf. Ilie, Fecioara Maria, Sf. Dumitru, Sf. Mihai și Gavril, Sf. Andrei sau Sf. Nicolae când văd că sunt sărbătoriți adesea prin chefuri ce degenerează cel mai adesea în beție? Oare astfel trebuie să fie celebrată sărbătoarea ocrotitorului nostru? Întrebare pur retorică, evident. Această zi trebuie să fie una de mulțumire pentru relația specială dintre noi și Sfântul ocrotitor. Desigur, dacă avem o astfel de relație.

Din păcate Sfinții ocrotitori, ca și Îngerii păzitori, sunt neglijați de omul secolului XXI.  

Revenind însă la nume, dincolo de Sfântul sau Sfinții care l-au purtat, fiecare poate conține o bogăție de sensuri prin etimologia lui. Există și în religie numeroase dicționare onomastice care oferă liste de nume cu etimologiile lor. Să cităm câteva dintre etimologiile unor nume: Alexandru vine din limba greacă și înseamnă apărătorul popoarelor (de la alexein=a apăra și andros=bărbat, neam); Ana vine din ebraică și s-ar traduce prin har, grație; Anton pare a veni din latinescul anthos care înseamnă floare; Călin vine din slavonă, din cuvintele Kalos=frumos, bun și nike=victorie; Daniel corespunde în ebraică la "Dumnezeu este judecătorul meu"; Elena vine din grecescul helane=torță, lumină; Dragoș din slavonă însemnând iubit, drag; Felician din latină însemnând fericire; Grigore din greacă, însemnând cel care veghează, treaz; și exemplele ar putea continua. După cum se vede, majoritatea numelor derivă din ebraică, greacă sau latină, sau din primele forme ale limbilor germană, celtă sau slavonă. Un același sens se poate regăsi în mai multe nume, din diferite limbi: astfel, numele de Teodora, Matei și Dragoș înseamnă "dar al lui Dumnezeu" în limbile greacă, ebraică și slavonă.

Dincolo de simpla etimologie a cuvântului, Sfânta Scriptură ne aduce elemente suplimentare, deosebit de valoroase. De exemplu numele de Iosif. În limba ebraică Yoseph este o prescurtare a numelui Yosephyah care înseamnă „Dumnezeu să mai dea, să mai adauge”. Acest nume se dădea copiilor după a căror naștere părinții mai doreau să mai aibă un alt copil. Când Rahela, soția lui Iacob, l-a născut pe al unsprezecelea copil, i-a pus numele Iosif, exprimând rugăciunea: „Domnul să-mi mai adauge un fiu”. Și așa s-a întâmplat: a urmat și un al doisprezecelea copil, Veniamin. Iată deci un nume frumos pentru cei care doresc să mai aibă încă un copil! Un alt exemplu: numele Simeon are la bază shama = a auzit, a îndeplinit, și se dădea copiilor ce s-au născut în urma rugăciunilor părinților. A fost purtat de mai multe personaje biblice, printre care unul dintre copiii aceluiași patriarh Iacob. La nașterea acestui copil, Lia, mama lui, a exclamat: „A auzit Domnul ruga mea”, și i-a pus numele Simeon, adică „Domnul ascultă ruga”.

Plecarea la muncă sau la studii în străinătate a tinerilor a atras aproape iminent și apariția în familiile lor a unor nume străine de tradiția ortodoxă, nume care sunt derivate din numele unor personaje istorice ce s-au făcut remarcate în istorie, a unor personalități, persoane publice sau telenovele. În cartea sa Cum am vrut să mă fac sfânt, Virgil Gheorghiu prezintă drama copilului care nu-și poate serba ziua numelui, însă concluzia la care ajunge la vârsta maturității este aceea că orice nume poate deveni sfânt, atâta timp cât cel care îl poartă se va împărtăși de roadele sfințeniei.

Nu trebuie uitat faptul că unul din modurile de cinstire a sfinților constă tocmai în așezarea acestora ca ocrotitori ai celor nou născuți în familiile creștine. Nume imprimat persoanei, iar persoana cinstește numele pe care îl poartă, iar tradiția ortodoxă păstrează obiceiul acesta deosebit al pomenirii comunității fiecare după numele său. Pomenirea sfinților are loc după numele fiecăruia, nume care a fost impus de erminie și în pictura bisericească, ca mod de identificare a icoanei și de mijlocire a comuniunii cu sfinții.

Numele pruncului se pune de către părinți, însă cu binecuvântarea preotului, care citește o rugăciune specială la punerea numelui noului născut, deoarece cu acel nume care i se dă la Botez, creștinul va călători în viață și va sta înaintea lui Dumnezeu la judecată. Numele pruncului se consfințește în clipa botezului, când se cufundă în apă în numele Prea Sfintei Treimi și nu mai poate fi schimbat până la moarte. Numai prin tunderea în monahism se poate schimba numele de botez.

Cei ce poartă nume de sfinți au în viață și după moarte mare folos și ajutor, căci sfinții cărora le purtăm numele se roagă neîncetat pentru noi și ne ajută în primejdii, în suferință și în ceasul morții și al înfricoșatei judecăți.

În schimb, cei ce nu au zi de prăznuire în calendar, se lipsesc în viață, la moarte și la dreapta judecatã de rugăciunile și ajutorul sfinților. Însă, dacă noi trăim creștinește pe pământ, toți sfinții se roagă neîncetat în cer pentru noi și ne ajută pe calea mântuirii.

Nașii, părinții spirituali.

Cei care, în Biserică, lucrează prin harul Duhului Sfânt la formarea de fii și fiice duhovnicești devin părinți duhovnicești. Aceștia sunt în primul rând preoții însoțiți de nașii care botează, precum și toți duhovnicii sau învățătorii duhovnicești care înțeleg că înfierea baptismală are ca scop mântuirea omului, adică învierea omului din păcat și pregătirea lui pentru învierea cea de obște și pentru viața veșnică. De aceea, la sfârșitul Simbolului credinței, rostit de trei ori înainte de Botez, se spune: „Mărturisesc un Botez spre iertarea păcatelor și aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie.”

Prin mărturisirea dreptei credințe și prin harul Sfântului Duh primit la Sfântul Botez, Hristos locuiește în inimile celor botezați (cf. Efeseni 3, 17-18) și îi pregătește pentru învierea cea de obște și pentru viața veșnică (cf. Romani 6, 22-23; Ioan 6, 40.47).

În zestrea bogată a tradiției creștine, pe care se întemeiază credința, este implicată iubirea altei persoane, care a transmis prin mărturisire, adevărul de credință, în scopul de a-l face primit. Astfel paternitatea duhovnicească a fost transmisă și prin intermediul nașului de la botez.

Nașii sunt persoanele care însoțesc pe prunc la Botez, răspunzând și făcând cuvenita mărturisire de credință în locul și în numele pruncului ce se botează. Ei sunt părinții sufletești ai pruncului, născându-l pentru viața cea nouă, în Duhul, așa cum părinții 1-au născut pentru viața cea trupească. Sunt totodată garanți (sau chezași) ai acestuia în fața lui Dumnezeu și a Bisericii, chezășuind că pruncul (finul) va fi crescut în credința creștină și că va fi un bun credincios.

Nașul trebuie să fie creștin ortodox și bun credincios, preferabil de același gen cu pruncul ce se botează. Nu pot fi nași părinții copilului. Este bine ca pentru fiecare nou botezat să fie numai un naș. Nașul este dator să se îngrijească de viața religioasă și morală a finului său și la vremea cuvenită să-1 învețe adevărurile credinței creștine. Să-i fie învățător și îndrumător în cele sufletești, sârguindu-se a face din el un bun credincios și vrednic mădular al Bisericii în care a intrat prin Botez. La rândul său, finul este dator să asculte pe naș și să-1 respecte, la fel ca pe părinții săi după trup.

Nașul, el însuși creștinat de alții, mărturisește credința pe care a câștigat-o în comuniunea Bisericii. Paul Evdokimov remarca angajamentul nașilor față de comunitate, în privința vieții ce urmează a fi trăită de neofit. Nașii și familia spirituală din Biserică mărturisesc credința câștigată prin Taină, căci copilul nu poate fi separat de părinți – sau chiar de nașii lui care au crezut.

După ce finul sau fina lor va crește, nașii sunt datori, împreună cu părinții copilului, să-l deprindă să-și facă cruce, să-l învețe rugăciunile și să-i dea mereu sfaturi și îndrumări bune, și anume: cum să-și cinstească părinții, cum să se poarte creștinește, cum să îndeplinească poruncile dumnezeiești, cum să iubească Biserica și Neamul.

Părinții și nașii care botează copiii, dar nu-i cresc sau nu-i educă în credință, nu-i iubesc cu adevărat, deoarece numai copiii botezați și crescuți în credință și viețuire creștină pot deveni buni cetățeni ai Patriei pământești și cetățeni ai Patriei cerești, adică ai Împărăției Cerurilor.

De aceea, este interzis să fie nași cei nebotezați, cei eretici sau cei de alte confesiuni sau credințe religioase, pentru că ei trebuie să prezinte garanția atât că mărturisesc, la botezul finului lor, dreapta credință, cât și că îi vor da îndrumarea și sprijinul necesar de a crește și de a se forma în această credință. De asemenea nu pot fi nași cei care trăiesc necununați, în concubinaj, cei ce nu cred cu tărie în Dumnezeu, nu merg la biserică, cei ce sunt din familii mixte sau dezmembrate. Nu este canonic sã fie mai multi nași de botez și de cununie, căci prin aceste Sfinte Taine ei se înrudesc unii cu alții, nemaiavînd voie copiii lor să se căsătorească între ei.

Botezul copiilor în familii mixte din punct de vedere confesional sau interreligios.

Biserica Ortodoxă a fost confruntată cu problema casătoriilor mixte încă din epoca apostolică, când primii săi membri, recrutați dintre iudei și păgâni, încheiau căsătorii legale din punct de vedere al dreptului roman, cu necreștinii.

Sfântul Apostol Pavel ne adeverește că adeseori se întâmpla ca numai unul dintre soți să devină creștin. La întrebarea Corintenilor dacă o astfel de căsătorie mixtă – sub raportul credinței deosebite a soților – trebuie anulată sau să rămână în ființă, Apostolul neamurilor a dat un răspuns care a rămas cu putere de normă legală (I Corinteni VII, 12-16), fiind reiterat și în textul canonului 72 Trulan.

Sfântul Apostol Pavel învață că „Celorlalți le grăiesc eu, nu Domnul: Dacă un frate are o femeie necredincioasă, și ea voiește să viețuiască cu el, să nu o lase. Și o femeie, dacă are bărbat necredincios, și el binevoiește să locuiască cu ea, să nu-și lase bărbatul. Căci bărbatul necredincios se sfințește prin femeia credincioasă și femeia necredincioasă se sfințește prin bărbatul credincios. Altminterea, copiii voștri ar fi necurați, dar acum ei sunt sfinți. Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. In astfel de împrejurare, fratele sau sora nu sunt legați; căci Dumnezeu ne-a chemat spre pace. Căci, ce știi tu, femeie, daca iți vei mântui bărbatul? Sau ce știi tu, bărbate, dacă îți vei mântui femeia? (I Corinteni VII, 12-16)”.

Conform învățăturii Sfântului Apostol Pavel, existența legală a acestui fel de căsătorie mixtă se recunoaște, principial, întrucât căsătoria a fost încheiată înainte ca soțul respectiv să fi primit credința creștină ortodoxă.

În răspunsul adresat corintenilor, același Apostol al neamurilor a precizat că soțul ortodox are obligația morală de a-și educa copiii rezultați dintr-o astfel de căsătorie mixtă în credința Bisericii. Această obligativitate învederează faptul că „soțul ortodox trebuie să aibă nu numai libertate deplină în mărturisirea credinței sale și în săvârșirea faptelor bune în conformitate cu învățătura lui Hristos, ci el sa aibă influența morală asupra întregii vieți familiale…”.

Căsătoria creștinilor ortodocși cu eterodocșii a fost însă permisă numai în cazul când partea eterodoxă făgăduia că va trece la Ortodoxie (Can. 31 Laod.; 14 IV Ec), adică devenea subiect de drept al Bisericii prin Taina Botezului.

 Canonul 14 al Sf. Sinod IV ecumenic: Sfântul Sinod a orânduit să nu fie îngăduit vreunuia să ia femeie eterodoxă. Iar cei ce dintr-o astfel de căsătorie au și dobândit copii, dacă nu au apucat să-i boteze la eretici pe cei născuți dintr-înșii, să-i aducă pe aceștia la împreunarea cu soborniceasca Biserică (în comuniunea Bisericii sobornicești), iar dacă nu i-au botezat, să nu poată (să nu le fie permis) să-i boteze pe aceștia la eretici și nici să-i lege spre căsătorie cu eretic ori cu iudeu ori cu păgân, decât numai dacă fata (persoana) care vrea să se lege (prin căsătorie) cu cel ortodox va făgădui (promite) că va trece la credința ortodoxă. Iar dacă cineva ar călca această orânduire (hotărâre) a sfântului sinod, să fie supus pedepsei canonice.

Articolul 47 din Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și de judecată ale Bisericii Ortodoxe Române prevede următoarele: “clericii sunt obligați să nu oficieze Taina Cununiei, decât între ortodocși, asistați de nuni ortodocși. Cei de alt cult sunt obligați, înaintea căsătoriei, să îndeplinească formalitățile (rânduiala) de trecere la Ortodoxie. Preoții care se vor abate de la aceste norme, conchide dispoziția regulamentară, se vor pedepsi cu canonisire la mănăstire, până la transferare, afară de cazul când a avut dezlegarea Chiriarhului” .

Preotul săvârșind corect și integral slujba Botezului se roagă pentru cel ce se botează „ca să fie vrednic de împărăția cea nestricăcioasă”, „să se arate el fiu al luminii și moștenitor al veșnicelor bunătăți”, „să se facă el împreună sădit și părtaș morții și învierii lui Hristos”, „să-și păzească el haina botezului și logodirea Duhului neîntinată și fără prihană în ziua cea înfricoșătoare a lui Hristos”, „să se facă lui apa aceasta haină a nașterii de-a doua spre iertarea păcatelor și spre îmbrăcăminte în nestricăciune” (Molitfelnic, Ectenia mare), ori dacă acestea nu sunt împlinite atunci nici nădejdea nu poate fi una puternică.

Mântuirea ca și toate deprinderile bune sau virtuțile care trebuie să împodobească viața unui creștin sunt daruri ale lui Dumnezeu. „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob I, 17). Totuși Dumnezeu nu forțează pe nimeni să primească darurile Sale. Primirea lor se face prin credință și deschiderea inimii. La rândul său, credința nu este doar o adeziune rațională la Revelația lui Dumnezeu, ci mai ales adeziune și angajare interioară care determină un mod de viață nou. „Creștinismul nu este o nouă religie; el nu este nici măcar o religie, ci mai degrabă criza tuturor religiilor. Creștinismul este viața cea nouă în Iisus Hristos”, spune un teolog francez (Olivier Clement). Dar pentru a trăi o viață nouă, trebuie să ne lepădăm de viața cea veche sau de omul cel vechi, obișnuit cu păcatele și cu poftele, și să ne îmbrăcăm în omul cel nou făcut după asemănarea lui Iisus Hristos (cf. Efeseni IV, 24). Schimbarea începe la botez, dar trebuie să continue cu consecvență toată viața.

III.2 Taina Mirungerii

     Așa cum pruncul nou-născut are nevoie de hrană pentru a crește și a se întări în cele trupești, cel născut prin Taina Sfântului Botez are trebuință de creștere și întărire duhovnicească în viața cea nouă, viața în Hristos Domnul. Iar această întărire, care vine de la Sfântul Duh, i se dă celui botezat prin a doua Taină a Sfintei Biserici, prin Sfântul Mir (Mirungerea). Taina Mirungerii este instituită de Mântuitorul Iisus Hristos care făgăduiește sfinților apostoli că le va trimite Duhul Sfânt:, Și iată, Eu trimit peste voi făgăduința Tatălui Meu; voi însă, ședeți în cetate până ce vă veți îmbrăca cu putere de sus” ( Luca XXIV, 49). În chip mai lămurit, pentru înțelegerea noastră, mai vădit și mai strălucit avea să se arate instituirea acestei Sfinte Taine în ziua Cincizecimii, în ziua Pogorârii Sfântului Duh cu toate darurile Sale.

     Taina Mirungerii este Sfânta Taină prin care preotul unge pe cel botezat cu Sfântul și Marele Mir, spunând cuvintelor:” Pecetea darului Sfântului Duh, Amin”. Prin această taină se împărtășește primitorilor harul Sfântului Duh, care luminează mintea pentru înțelegerea și mărturisirea adevărului creștin; ea întărește voia pentru propășirea în toate cele bune, dând astfel celor botezați tăria de a fi adevărați creștini sau locașuri vrednice ale Sfântului Duh.

     Pentru săvârșirea tainei se cere ungerea cu Sfântul și Marele Mir, care se prepară din untdelemn, vin și 35 diferite arome. Acestea se sfințesc în Joia Patimilor, numai de către Sinodul unei Biserici autocefale. Amestecul diferitelor arome simbolizează bogăția și felurimea darurilor Sfântului Duh. Taina Mirungerii nu se repetă decât într-un singur caz: se administrează ereticilor și schismaticilor care se întorc la Biserica Ortodoxă, după lepădarea publică a ereziei sau a schismei și revenirea la dreapta credință.

     În Biserica Romano – Catolică, Taina Mirungerii este despărțită de cea a Botezului și poartă numele de Confirmare, care se administrează la vârsta de 14 ani. În acest caz, confirmarea este făcută de episcopul locului, prin așezarea mâinii episcopului pe capul copiilor și miruirea frunții cu ulei sfințit.

III.3. Taina Sfintei Împărtășanii (Euharistia)

     Născut la viața cea nouă în Iisus Hristos, întărit în ea prin pecetea darului Sfântului Duh, pruncul nou botezat se poate învrednici și de primirea celorlalte Sfinte Taine. Așa i se dă lui Taina Sfintei Împărtășanii sau Cuminecături, prin care, sub chipul pâinii și al vinului primește însuși Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos spre iertarea păcatelor și spre viața de veci. Această Sfântă Taină se mai numește și Sfânta Euharistie ceea ce înseamnă mulțumire, pentru că atunci când a așezat-o, la Cina cea de Taină, Mântuitorul Hristos a mulțumit Părintelui ceresc înainte de a frânge pâinea și a o da Sfinților Apostoli. Sfânta Împărtășanie este cea mai mare Taină, fiindcă prin ea noi nu primim numai harul dumnezeiesc, ci pe Însuși izvorul harului, pe Iisus Hristos, împărtășindu-ne cu Trupul și Sângele Său.

Prezența reală a Mântuitorului în cadrul Sfintei Euharistii

Dacă în celelalte Sfinte Taine Hristos este prezent în chip nevăzut prin lucrarea Sa, în Euharistie este prezent prin Însuși Trupul și Sângele Său sub chipul pâinii și a vinului. Astfel Hristos se dăruiește deplin membrilor Bisericii, adică Bisericii întregi, constituindu-o și susținându-o deplin cu trupul Său extins ducând până la capătul timpului sălășluirea Lui (Matei XXVIII,19.20) – „iată Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”.

Euharistia este iconomia iubirii lui Dumnezeu față de oameni, o extindere a ei (Ioan 3,16), a iconomiei răscumpărătoare, nu numai printr-o singură Venire, ci printr-o permanentizare a acestei prezențe în toți credincioșii Bisericii, rămânând pe de o parte în noi, dar rămânând deosebit de noi și mai presus de noi, ca să poată spori continuu relația iubirii dintre Dumnezeu și oameni, care se arată prin unirea omului cu Însuși Trupul și Sângele Mântuitorului, enipostaziate și îndumnezeite în Persoana Fiului lui Dumnezeu.

Argumente biblice

Matei XXVI, 26-28: ,,Luați, mâncați acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi… Beți dintru acesta toți acesta este Sângele Meu … care se varsă pentru voi…”.

Marcu XIV, 22-25: „Și, mâncând ei, a luat Iisus pâine și binecuvântând, a frânt și le-a dat lor și a zis: Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu. Și luând paharul, mulțumind, le-a dat și au băut din el toți. Și a zis lor: Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă. Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viței până în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăția lui Dumnezeu”.

Luca XXII, 19-20: „Și luând pâinea, mulțumind, a frânt și le-a dat lor, zicând: Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceți spre pomenirea Mea. Asemenea și paharul, după ce au cinat, zicând: Acest pahar este Legea cea nouă, întru Sângele Meu, care se varsă pentru voi.”

Aceste texte biblice nu lasă loc echivocului deoarece termenii biblici sunt foarte clari în acest sens ,,acesta este Trupul Meu” și ,,acesta este Sângele Meu”. Referatele biblice de instituire cuprind un sens real, fundamentul lor fiind capitolul VI din Evanghelia după Ioan, în care a fost prefațată instituirea Sfintei Euharistii. Sensul real subliniat în Ioan VI,50 – ,,Eu sunt Pâinea care S-a pogorât din cer”, ,,iar pâinea vieții veșnice este Trupul Meu” ( ὁ ἄ ὲ ὃν ἐώ ώω ά ύἐνIoan VI, 51). Realismul euharistic a scandalizat pe cunoscătorii limbajului ebraic folosit de către Mântuitorul zicând: „Cum poate acesta să ne dea Trupul Său să-L mâncăm” (ὗἡῖνῦήσάὐῦῖIoan VI,52). Acest fapt este subliniat de folosirea aceluiași termen ά care definește ,,carnea trupului”, nu un simbol sau o prezentă simbolic – spirituală a trupului uman. Răspunsul Mântuitorului vine să sublinieze acest adevăr: ,,adevărat, zic vouă, dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului (άῦἱῦῦἀώ) și nu veți bea sângele Lui (ίὐῦὸἷ nu veți avea viață în voi. „Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea sângele Meu are viață veșnică….. Trupul meu este adevărată mâncare (άἀήἐῶ și Sângele Meu (ὸἷάυἀήἐό. Cel ce mănâncă Trupul meu și bea Sângele Meu rămâne întru Mine și Eu întru el’’ (Ioan VI, 54-65). Repetarea termenilor din capitolul VI are rostul de a sublinia fără urmă de echivoc realismul euharistic, fără de care, viața veșnică sau Învierea spre viața cea fericită, nu poate fi moștenită, fapt atestat de Mântuitorul – ,,dacă nu veți manca Trupul Meu… nu veți avea viață în voi … iar pe cel ce mănâncă … îl voi învia în ziua cea de apoi … deoarece cel ce mănâncă Trupul Meu și Bea Sângele Meu va trăi prin Mine … cel ce mănâncă această pâine va trăi în veac” (Ioan VI,53.57.58). Necesitatea împărtășirii euharistice devine condiția fundamentală a apartenenței noastre la „trupul mistic al lui Hristos unde ne încadrăm, încorporându-ne și unindu-ne cu Dumnezeu prin Botez, Mirungere și Sfânta Euharistie, Biserica – neamul mântuit al lui Dumnezeu (I Petru II,9) și astfel temelie a vieții celei veșnic bune” (Sfântul Maxim Mărturisitorul).

Realismul euharistic din Ioan VI este subliniat și de atitudinea ucenicilor Mântuitorului, o atitudine diferită de cea a iudeilor, consemnându-se mirarea rațiunii în fața tainei euharistice, care nu poate fi înțeleasă decât printr-o rațiune luminată de credință, taina având ca mijloc de înțelegere credința, nu rațiunea (Evrei XI,1-2): „greu este cuvântul acesta; cine poate să-l înțeleagă” (Ioan VI,60). Urmarea acestui fapt a fost că chiar și unii dintre ucenicii Săi au plecat, însă Mântuitorul a rămas ferm în realitatea actului euharistic, pentru ca mai apoi să-i întrebe pe Sfinții Apostoli: „Nu cumva și voi vreți să plecați” (Ioan VI,67), iar glasul credinței răsună revelator prin cuvintele Sfântului Apostol Petru: „Doamne, la cine să mergem? Tu ai cuvintele vieții veșnice” (Ioan VI,68). Cuvintele Sfântului Apostol Petru au rostul argumentării sensului real și nicidecum figurat al cuvintelor „ά” și „ἷά”, pe care le leagă de finalitatea vieții veșnice, cu alte cuvinte viața veșnică își are pregătirea în actul împărtășirii cu Sângele și Trupul Domnului.

Cuvintele Mântuitorului rostite către iudei după minunea umblării pe apele Mării Tiberiadei se constituie în prologul instituirii Tainei Sfintei Euharistii la Cina cea de Taină. Termenii folosiți în textele de instituire folosesc în limba originalului aramaic aceiași termeni:

– „, ύἐὸμ”-

– „ιει…ύἐὸἷά.” – ἷά

(Matei XXVI, 2628)

Cuvântul folosit de către Mântuitorul, în limba aramaică, este „basor” tradus în limba greacă prin „άρ” adică – carne, conținutul material al trupului. Atât limba aramaică cât și cea greacă trimit la conținutul trupului – carne și sânge – basorάρ , la elementele de conținut ale trupului, trupul fiind determinat în ambele limbi prin alți termeni:

În limba aramaică – „mindineh”;

În limba greacă- ομα ( „formă”, „organizare”);

Atât „άρ” cât și „basor” definesc atât realitatea Întrupării – „Cuvântul S-a făcut basor (άρ)” (Ioan I,14) cât și realitatea prezentei euharistice – ,,Luați mâncați acesta este trupul Meu (άρ μo). Termenii euharistici άρ αἷμά au în vedere elementele de conținut ale trupului real, nu ne împărtășim formal (ω – formă, organizare), ci ne împărtășim cu realitatea trupului reprezentat de άρ αἷμά.

Instituirea tainei euharistice cuprinde la Luca XXII,19 și I Corinteni XI,24-25 permanentizarea prezenței reale a Mântuitorului prin Însuși Trupul și Sângele Său până la sfârșitul veacurilor:

– „aceasta să o faceți întru pomenirea Mea” (Luca XXII,19)

– „aceasta să o faceți întru pomenirea Mea. Căci de câte ori veți mânca această pâine și veți bea acest pahar moartea Domnului veți vesti până când iarăși va veni” (I Corinteni XI,26)

Sfântul Apostol Pavel aduce astfel mărturia apostolică a realismului euharistic, tradiția apostolică descoperind prezența reală a Mântuitorului în Sfânta Euharistie până la Parusie: ,,Eu sunt cu voi până la sfârșitul veacurilor”- verbul „sunt” – un prezent continuu fiecărei generații, ca dăruire deplină a extinderii sălășluirii trupului îndumnezeit a lui Hristos în celelalte ființe umane, a lucrării mântuitoare prin acesta întemeindu-se și menținându-se Biserica ca „trup mistic al Mântuitorului Hristos” (Efeseni II,21).

Argumente patristice

Continuând tradiția apostolică, fundament al conștiinței Bisericii, creștinii au înțeles însemnătatea și valoarea dumnezeiască a „celei mai mari taine a creștinătății” care se extinde în plan sacramental „până la sfârșitul veacurilor”. Această conștiință a Bisericii se descoperă deplin în scrierile Sfinților Părinții.

– Sfântul Iustin Martirul și Filozoful: ,,aducem în numele Lui Jertfa pe care Domnul Iisus a poruncit să fie adusă, adică Jertfa pâinii și a vinului in Euharistie” (Dialog cu iudeul Trifon).

– Sfântul Ioan Gură de Aur: „de aceea jertfa de pe Golgota o aducem și acum, care a fost adusă și nu s-a sfârșit, nu un om face ca darurile prezente pâinea și vinul să se prefacă în Trupul și Sângele Domnului, ci Hristos care a fost răstignit pentru noi, Căruia preotul îi tine locul”.

– Sfântul Ioan Damaschin: „pâinea și vinul nu sunt nicidecum închipuirea trupului și sângelui lui Iisus Hristos, ferească Dumnezeu, ci Însuși Trupul și Sângele Mântuitorului unit cu Dumnezeirea… dar nu ca și cum trupul pe care-l ia creștinul ar coborî din cer, deoarece pâinea și vinul sunt prefăcute în Trupul și Sângele Domnului”.

– Sfântul Nicolae Cabasila: „o, ce taină copleșitoare căci ne facem părtași la viața celui Înviat de acum în chipul pâinii și al vinului nu ne împărtășim cu darurile Dumnezeiești, ci de Vistiernicul acestor daruri. Cugetul lui Hristos se face una cu cugetul nostru, voia Lui cu voia noastră, Trupul și Sângele Lui una cu trupul și sângele nostru și atunci cât de puternic devine omul pentru că în taina Sfintei Euharistii suntem și noi carne din Carnea Sa…”

– Sfântul Ioan Hrisostom: „căci se unește cu fiecare dintre cei credincioși prin taine și hrănește prin Sine Însuși pe cei pe care i-a făcut, astfel te convinge iarăși că s-a Întrupat. El Însuși ne hrănește pe noi cu sângele propriu și ne împletește pe noi în toate cu Sine”.

Argumente liturgice

Timpul liturgic este timpul copleșit de veșnicie, deoarece în actul rugăciunii, împărăția lui Dumnezeu coboară () și împreună – liturghisește cu Biserica luptătoare: „Sfinții îngeri – care împreună cu noi slujesc … fă ca împreună cu noi să fie și intrarea Sfinților tai Îngeri…” (Rugăciunea intrării – Vohodul cu Sfânta Evanghelie) subliniază prezenta reală a Mântuitorului în Sfânta Liturghie. Liturghia devine astfel aplicația sacramentală a „iată, eu sunt cu voi pană la sfârșitul veacurilor” (Matei XXVIII,19-20).

Prezența reală este subliniată pe tot parcursul Sfintei Liturghii:

– Formularele liturgice ale Sfântului Ioan Gură de Aur și ale Sfântului Vasile cel Mare subliniază acest realism euharistic – „…Trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi și peste aceste Daruri ce sunt puse înainte. Și fă, adică, pâinea aceasta Cinstit Trupul Hristosului Tău. Amin. Iar ceea ce este în potirul acesta, Cinstit Sângele Hristosului Tău. Amin. Prefăcându-le cu Duhul Tău cel Sfânt. Amin. Amin. Amin.” (Rugăciunea Epiclezei).

– Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur, atât la împărtășirea clericilor cât și la cea a mirenilor, conștiința liturgică are în vedere împărtășirea reală cu „Însuși Trupul și Însuși Sângele Mântuitorului” – darurile euharistice fiind însuși Trupul asumat de Hristos „la privirea vremii” (Galateni IV,4 ).

– Patericul egiptean – Ava Daniil Faranitul povestea că un frate credea că pâinea și vinul nu sunt cu adevărat Trupul și Sângele Domnului, ci o închipuire. Auzind frații săi acest lucru s-au rugat lui Dumnezeu să-i descopere taina. După slujbă, fratele le-a spus: „la citirea Euharistiei acoperământul Bisericii S-a deschis, iar preotul ce citea era înconjurat de foc. La Vohodul Mare cerurile s-au deschide și s-a pogorât mulțime de îngeri în mijlocul lor fiind Pruncul și încă doua fețe, a căror strălucire era ca fulgerul și au pus pruncul pe Sfânta Masă. Iar când preotul a frânt pâinea, pruncul a fost junghiat și sângele a fost turnat în pahar (potir). Apoi au tăiat trupul lui și l-au pus pe pâine, iar pâinea s-a făcut îndată trup. Iar la împărtășire mi s-a dat trup curat și neputându-mă împărtăși cu el plângeam. Și un glas a zis: omule, de ce nu te împărtășești. Și eu am zis: Doamne, nu pot să mănânc trup. Iar glasul a zis: Cunoaște doar că de putea omul să se împărtășească cu trup, trup ar fi luat. Dar nu poate să mănânce trup și de aceea Domnul Dumnezeu a rânduit ca punerea înainte să fie sub forma pâinii și a vinului. Deci, de ai crezut, împărtășește-te. Iar eu am zis: cred, Doamne și îndată zicând, trupul s-a făcut pâine și mulțumind ne-am împărtășit”.

– Rugăciunile din Canonul Sfintei Împărtășanii – Sfântul Ioan Hrisostom, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Simeon Metafrastul, Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Ioan Damaschinul, Sfântul Chiril al Alexandriei – subliniază prezenta reală a Mântuitorului in Taina Euharistiei.

Alte mărturii liturgice:

Sfântul Irineu în Adnersus haereses ( † 202);

Sfântul Ipolit – Tradiția apostolică ( prima jumătate a sec III );

Constituțiile Apostolice (sfârșitul sec IV );

Evhologhionul Episcopul Serapion de Thmuis ( sec IV );

„Să vină, Dumnezeule al adevărului, Cuvântul Tău cel sfânt peste această pâine ca să fie pâinea Trupului Cuvântului și peste acest pahar ca să fie paharul Sângelui Adevărului” (Rugăciunea Epiclezei).

Argumentele biblice, patristice și liturgice subliniază realismul euharistic sau prezența total reală a Mântuitorului în cadrul Tainei Euharistice, Trupul și Sângele euharistic sunt (identice) una și aceeași realitate cu Trupul luat de Fiul lui Dumnezeu (Logosul divin Ioan I,4) prin întrupare Trup cu care a trăit, S-a jertfit, a înviat și S-a înălțat la ceruri șezând de-a dreapta Tatălui.

Trebuie subliniat faptul că „jertfa lui Hristos nu se reduce la un simplu exemplu de comportare socială, ci se distinge prin superioritatea absolută și puterea desăvârșită pe care Fiul lui Dumnezeu i-o imprimă”. În urma unirii cu Iisus Hristos, ia naștere și în noi manifestarea iubirii Sale față de lume. Prin mine Iisus Hristos îl iubește pe semenul meu și acela primește iubirea mea care își are sursa în Iisus Hristos. Prin această iubire și prin puterea lui Iisus Hristos ajungem fiecare din noi, într-o măsură mai mare sau mai mică, să ne dăruim ca jertfe vii. Dar, precum Jertfa lui Hristos n-a fost despărțită de Înviere, tot așa nici jertfa noastră nu rămâne străină de viața pe care El ne-o oferă. Și să nu uităm faptul că fără de jertfa Domnului Iisus Hristos, îndeosebi cea euharistică, nu putem face nimic. Tocmai de aceea se cere împlinită și împărtășită.

     Sfânta Taină a Împărtășaniei se săvârșește numai de episcop și preot și numai în cadrul Sfintei Liturghii; ea este miezul și centrul Sfintei și Dumnezeieștii Liturghii. Darurile ce se aduc spre prefacere în Trupul și Sângele Domnului sunt pâinea din grâu curat și dospită și vinul, tot curat, din struguri.

     La primirea Sfintei Cuminecături sunt chemați toți fiii Sfintei Biserici; ei se pot împărtăși dacă mai întâi și-au mărturisit păcatele și au fost dezlegați de preotul duhovnic. După primirea Sfintei Cuminecături se cuvine să nu mai sărute icoană, sau mâna episcopului sau preotului, să-și păzească limba de orice vorbă deșartă, de blestem, de clevetiri, cinstind astfel Dumnezeiescul Trup și Sânge pe care l-au primit.

    Date fiind roadele Sfintei Împărtășanii, Sfânta Biserică poruncește fiilor ei să se pregătească și să se împărtășească cât mai des, îndeosebi, în cele patru posturi mari de peste an, în preajma unei călătorii mai îndelungate, la caz de suferință și boală, ca și înainte că mirii să se învrednicească de Sfânta Cununie. Efectele binefăcătoare ale Sfintei Împărtășanii apar numai în sufletele celor care au primit-o cu vrednicie. Celor nepregătiți și nevrednici le aduce osândă de la Dumnezeu (I Corinteni XI, 27-29).

Sfânta Euharistie este temelia creșterii duhovnicești a creștinilor. Sfânta Împărtășanie este dată spre creșterea duhovnicească și dobândirea vieții veșnice: „nu este, așadar, hrană trupească, ci duhovnicească. De aceea, și Apostolul spune despre preînchipuirea ei simbolică: «Fiindcă părinții au mâncat hrană duhovnicească și au băut băutură duhovnicească» (I Corinteni X, 3-4). Căci trupul lui Dumnezeu este trup duhovnicesc: este trupul Duhului dumnezeiesc; fiindcă duh este Hristos, după cum citim: «Duh înaintea feței noastre este Hristos Domnul» (Ieremia IV, 20)”.

Sfânta Împărtășanie are ca scop iertarea păcatelor și dobândirea vieții veșnice, lucru accentuat de Sfântul Ambrozie al Mediolanului în lucrarea De Sacramentis: „Ce este mai mare, mana cerească sau Trupul lui Hristos? Cu siguranță că Trupul lui Hristos, care este și făcătorul cerului. Apoi, cel care a mâncat mană a murit; cel care va mânca acest Trup va dobândi iertarea păcatelor și nu va muri niciodată (non morietur in aeternum)”. Câteva rânduri mai jos, Sfântul Ambrozie, în aceeași scriere, spune că cel care păcătuiește are nevoie de un remediu, de un medicament, pentru păcatele sale și anume de Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos: „Eu care păcătuiesc în fiecare zi, în fiecare zi am nevoie și de medicament (Qui semper pecco, semper debeo habere medicinam)”. Putem constata cu ușurință concordanța dintre aceste texte și cele ale Sfinților Părinți Răsăriteni, îndeosebi Sfântul Chiril al Ierusalimului, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Ioan Gură de Aur etc. Sfântul Ambrozie deseori revine asupra acestei teme, accentuând faptul că Trupul și Sângele Mântuitorului Iisus Hristos nu se dă pentru vrednicia noastră, pentru că nimeni nu este vrednic de un dar atât de mare, ci ni se dă ca medicament pentru tămăduirea noastră de rănile păcatului: „Așadar, tu auzi zicându-se că de fiecare dată când săvârșim Jertfa, retrăim moartea Domnului, Învierea și Înălțarea Sa, la fel și iertarea păcatelor, și nu primești zilnic pâinea vieții”.

Cel ce se împărtășește cu Sfintele Taine, se face părtaș firii dumnezeiești a Mântuitorului Hristos: „Iar tu, care primești Trupul, prin acea hrană te împărtășești din firea Lui dumnezeiască (Et tu qui accipis carnem, divinae eius substantiae in illo participaris alimento)”.

Împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului îl face pe credincios părtaș Împărăției lui Dumnezeu: „Apoi a arătat că prin Hristos ni s-a dat nu numai dreptul întoarcerii în Rai, dar și cinstea Împărăției cerești, prin împărtășirea cu Trupul lui Hristos. De aceea să nu te îndoiești de putința ridicării la cer, dacă știi că tovărășia cu Trupul lui Hristos te face părtaș Împărăției cerești. Prin Sângele Lui s-a făcut împăcarea tuturor celor de pe pământ sau din cer prin apostolii, proorocii și preoții săi, prin adunarea și întărirea tuturor neamurilor”.

Sfintele Taine îl curățesc pe credincios de orice întinăciune: „Vezi că te-ai curățit de orice păcat, fiindcă greșelile tale au fost șterse”. Însă primirea Sfintei Împărtășanii necesită o pregătire specială și e firesc ca preotul să nu o dea celor ce nu sunt pregătiți pentru aceasta: „unii cer pocăința pentru că ar voi să li se dea pe dată înapoi Sfânta Împărtășanie. Aceștia nu doresc să se dezlege atât de mult, pe cât îi leagă preotul. Pentru că nu își ușurează cugetul lor, ci îl împovărează pe cel al preotului, căruia i s-a poruncit: «Nu dați cele sfinte câinilor, nici nu aruncați mărgăritarele voastre înaintea porcilor» (Matei VII, 6), adică: nu trebuie dată unirea cu Sfânta Împărtășanie celor întinați de necurății”. Scrierile exegetice ale Sfântului Ambrozie relevă același punct de vedere: pe de o parte comuniunea euharistică aduce iertarea păcatelor, pe de altă parte, doar cei curățiți de păcate pot participa la ospățul euharistic: „Cu alte cuvinte această pâine a devenit hrana sfinților. Ba putem primi chiar pe Domnul Însuși: «Eu sun pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mană în pustie și au murit. Pâinea care se coboară din cer este aceea din care dacă mănâncă cineva, nu moare» (Ioan 6, 48-50). Iar pentru ca să nu-și închipuie cineva că a vorbit aici de moarte care vine din despărțirea sufletului de trup și pentru ca, pe bună dreptate, să nu se îndoiască dacă ar ști că și Sfinții Apostoli au murit de o astfel de moarte, Mântuitorul adaugă: «Eu sunt Pâinea cea vie, Care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci» (Ioan 6, 51). Și aceasta înseamnă că nu despre viața trecătoare, am vorbit înainte și nici despre moartea din viața pământească, ci despre aceea prin care, chiar dacă cineva va fi murit, dacă totuși va fi gustat din pâinea Mea, va fi viu în veci. Căci acela a gustat cu adevărat din ea, care s-a cercetat pe sine; iar cine a primit, acela nu va muri de o moarte ca a păcătoșilor, pentru că pâinea aceasta este tocmai iertarea păcatelor”.

„Atunci stai aproape ca să primești întărirea ta, ca să mănânci Trupul Mântuitorului Iisus, în care este iertarea păcatelor, cererea împăcării dumnezeiești și adăpostul veșnic”.

Cel ce a păcătuit și nu este vrednic să se împărtășească cu Sfintele Taine trebuie să se curățească prin Taina Mărturisirii și așa să se împărtășească: «Deci dacă cineva care a săvârșit ticăloșii tăinuite și totuși pentru Hristos face pocăință din inimă, cum primește răsplata aici, dacă nu e primit iarăși la împărtășire? Eu voiesc ca cel vinovat să nădăjduiască iertarea, să o ceară cu lacrimi, să o ceară cu tânguire, să o ceară prin plângerea a tot norodul, să se roage fierbinte pentru iertare. Și când i-a fost amânată primirea Împărtășaniei și a doua și a treia oară, să creadă că s-a rugat nepăsător și să-și întețească plânsul, ca după aceea să se întoarcă arătându-se vrednic de mai multă milă»; «Chiar și celor vinovați de cele mai mari fărădelegi li s-a încredințat, dar, în chip vădit, prin propovăduirea Domnului, darul înnoitor al Tainei Cerești, dacă fac pocăință din toată inima și-și mărturisesc neșovăielnic păcatul».

Sfântul Ignatie numea Euharistia drept „leac de nemurire, doctorie pentru a nu muri”, iar Sfântul Irineu de Lyon (sec. II) a folosit teologia Euharistiei în luptă cu dochetismul și gnosticismul, ce arată că Iisus Hristos a avut trup aparent, arătând că Euharistia este cu adevărat Domnul Iisus Hristos, că El este viață și ființă în același timp, că El se dă ca viață, ducând la împlinirea comuniunii în Sfânta Euharistie.

Prin împărtășirea cu Sfintele Taine, credincioșii devin una cu Iisus Hristos și una între-olaltă. Primii creștini au înțeles foarte bine lucrul acesta și de aceea „stăruiau în învățătura Apostolilor și în comuniune, în frângerea pâinii (Euharistie) și în rugăciuni… Iar inima și sufletul mulțimii celor ce au crezut erau una” (Fapte II, 42; IV, 32). Între Biserică și Euharistie există deci o legătură interioară de identitate.

În Tradiția ortodoxă, participarea la Sfânta Liturghie, care are caracter de Cină și de Jertfă, precum și împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, presupun o pregătire specială. În parabola nunții fiului de împărat (Matei 22, 1-14), Mântuitorul atrage atenția asupra celui care venind la nuntă fără să aibă haină de nuntă a fost exclus de la cină. Liturghia este nunta Mielului lui Dumnezeu la care trebuie să participăm împodobiți în haină de nuntă. Iar haina de nuntă constă în curăția sufletului pe care o câștigăm prin multă rugăciune și asceză, ca și prin faptele bune, ca expresie a iubirii concrete a semenilor, precum și prin mărturisirea păcatelor în fața preotului duhovnic.

O tradiție care s-a impus din Evul Mediu, cere ca împărtășirea cu Sfintele Taine să se facă de patru ori pe an, adică în cele patru posturi (Paști, Crăciun, Adormirea Maicii Domnului și Sfinții Apostoli Petru și Pavel) cu spovedanie prealabilă. Astăzi credincioșii se împărtășesc, cum este firesc, mult mai des, unii chiar regulat, adică la fiecare Sf. Liturghie (cum este cazul în Bisericile greacă, rusă, antiohiană…, din păcate, mai puțin, în Biserica română).

Dacă în fiecare Sfântă Taină, Iisus Hristos ni se dăruiește cu o lucrare a Sa, în Euharistie, însă, ni se dăruiește cu Însuși Trupul și Sângele Său, deplin penetrate de Duhul Lui și prin care ne spiritualizează și pe noi, având acordul voinței noastre libere. Euharistia este Taina care – L extinde pe Iisus Hristos în noi, sau prin care suntem noi asimilați la umanitatea Sa preamărită prin Înviere și Înălțare. Această extindere a lui Iisus Hristos în noi constituie Biserica – o comunitate de persoane unite între ele prin același Trup și Sânge al lui Hristos, pline de Duhul Sfânt. Biserica care este astfel constituită ca o comunitate concretă, vizibilă, a oamenilor cu Dumnezeu prin Iisus Hristos în Duhul Sfânt, are la rândul ei puterea sacramentală de a-L extinde mai departe pe Iisus Hristos în alți oameni, prin organele alese și sfințite de Hristos Însuși în ea și pentru ea, prin Duhul Lui cel Sfânt, adăugând Trupului Său noi mădulare. De asemenea, puterea sacramentală, sfințită și sfințitoare a Bisericii izvorăște tot prin puterea lui Iisus Hristos Cel sălășluit în ea prin Duhul Sfânt. Euharistia și Biserica sunt două realități nedespărțite, într-o continuă și indisolubilă legătură, una implicând-o pe cealaltă, una fiind condiție a celeilalte, iar în amândouă este prezent Același Iisus Hristos prin Trupul Lui, deplin pnevmatizat, atrăgând toate mădularele și membrele Sale spre înălțimea la care se află El.

III.4. Taina Spovedaniei (a Mărturisirii)

Spovedania este Taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic, păcatele creștinilor care se căiesc sincer și le mărturisesc la scaunul spovedaniei, în fața preotului.

Mântuitorul Hristos a făgăduit această Taină sfinților Săi Apostoli când le-a spus: „Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ, vor fi dezlegate și în cer ” (Matei XVIII, 18; XVI, 19). El a instituit-o apoi după Învierea Sa din morți, când arătându-Se Apostolilor le-a zis: „Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit și Eu pe voi. Și zicând aceasta, a suflat asupra lor și le-a zis: Luați Duh Sfânt; cărora veți ierta păcatele, le vor fi iertate și cărora le veți ține, vor fi ținute” (Ioan XX, 21-23). Puterea de a lega și dezlega păcatele o are numai Mântuitorul Hristos, așa cum putem constata în Sfânta Evanghelie (Luca V, 20.24), dar El a dat această putere și apostolilor (Ioan XX, 21-23) și, prin aceștia, episcopilor și preoților. Așadar, Spovedania este săvârșită chiar de către Mântuitorul Hristos în multe rânduri atunci când împărtășea darul vindecării odată cu iertarea păcatelor (Marcu II,5; Luca V,20; Luca VII,48) și de către Sfinții Apostoli așa cum ne încredințează Sfânta Scriptură: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea” (I Ioan I, 8-9).

Spovedania este numită și „al doilea botez”, „adică taina curățirii de păcatele personale și a refacerii legăturii spirituale cu Biserica, întreruptă sau slăbită temporar prin păcat; locul apei curățitoare a botezului îl țin aici lacrimile pocăinței pentru păcatele săvârșite”.

Dacă Botezul este taina prin care ne naștem din nou la o viață nouă, în Hristos, iertându-ni-se păcatul strămoșesc și celelalte păcate de până la Botez, celelalte păcate pe care credinciosul le săvârșește după primirea Botezului se iartă de către Dumnezeu prin Taina Mărturisirii, de aceea Spovedania este considerată Taină care renaște sau Taină care înnoiește: „Pocăința s-a dat oamenilor ca har după har. Căci pocăința este o a doua naștere din nou din Dumnezeu ”; „Când va părăsi omul păcatele sale și se va întoarce la Dumnezeu, pocăința sa îl va naște a doua oară și-l va face om nou ”.

Având în vedere faptul că atunci când Mântuitorul Hristos săvârșea diferite vindecări și tămăduiri ale oamenilor, mai întâi ierta păcatele lor, arătând implicit că suferința respectivă era urmare a păcatului, Sfinții Părinți numesc Mărturisirea, „Taina vindecării”. Acest lucru este subliniat de Cuviosul Isaia Pustnicul: „Cei ce voiesc să facă voile lor după trup și nu voiesc să se vindece pe ei înșiși prin sfânta vindecare a pocăinței, ca să se facă curați se vor afla dezbrăcați de haina virtuților în ceasul nevoii”.

Taina Spovedaniei a fost privită ca dar de la Dumnezeu, spre iertare și spre îndreptare a omului, atunci când este făcută cu sinceritate și cu părere de rău de către credincios, acesta primește iertare de orice păcat: „Nu e păcat de neiertat decât cel pentru care nu se face pocăință”.

Înțeleasă astfel, Spovedania ne apare ca Taină necesară vieții duhovnicești. În acest sens, Mărturisirea este observată ca taină a dobândirii sănătății sufletești și trupești: „Căci precum cei bolnavi au nevoie de tăieri și de arderi pentru sănătatea pe care au pierdut-o, așa avem nevoie și noi de încercări și de ostenelile pocăinței și de frica morții și a muncilor, ca să ne redobândim vechea sănătate a sufletului și să lepădăm boala pe care necumințenia ne-a pricinuit-o”.

Și nu în ultimul rând, un alt aspect pe care îl cunoaște Taina Mărturisirii este acela de mijloc de progres, de creștere duhovnicească. În spiritualitatea ortodoxă, păcatul este considerat ca fiind cel care afectează legătura omului cu Dumnezeu și cu semenii, devenind astfel obstacol în calea credinciosului în drumul său către mântuire. Caracterizată de părere de rău pentru păcatele săvârșite, Mărturisirea ne este prezentată drept Taina care aduce credinciosului mare folos sufletesc: „Nimic nu pricinuiește ștergerea greșalelor ca pocăința și tăierea răului; nici sporirea mai grabnică a sufletului ca tăierea voilor și cugetărilor proprii… Dar dacă cineva vrea, pune iarăși început prin pocăință. Dacă ai căzut, zice, ridică-te; și dacă iarăși ai căzut, iarăși ridică-te, nedeznădăjduind nicidecum de mântuirea ta, orice s-ar întâmpla”. Din aceste cuvinte putem sesiza că Spovedania este Taina prin care credinciosul, ce se pocăiește pentru păcatele săvârșite și făgăduiește că pe viitor nu le va mai săvârși, pune astfel început nou vieții sale.

Eliberarea de pedeapsa pentru păcat și redarea nădejdii în viața veșnică.

În Vechiul Testament Pocăința nu exista ca Taină, cum de altfel nu exista nici o altă Taină, întrucât Tainele sunt legate de Hristos și de Biserică, însă se pot observa elemente care anticipează necesitatea și lucrarea harică a Tainei Spovedaniei întemeiată de Mântuitorul Hristos. În acest sens, momente din Vechiul Testament subliniază necesitatea mărturisirii păcatelor ca formă de a dobândi iertarea din partea lui Dumnezeu. Amintim aici încercarea pe care o face Dumnezeu cu Adam și Eva spre a-i determina să își recunoască fiecare păcatul neascultării: „Adame unde ești?… Pentru ce ai făcut aceasta?” (Facere III, 9.13); menționăm de asemenea momentul în care Cain este îndemnat să își recunoască păcatul uciderii fratelui său Abel: „Unde este Abel, fratele tău?… Ce ai făcut?” (Facere IV, 9-10), refuzul de a-și recunoaște păcatul fiind de altfel și motivul pentru care Cain a și fost blestemat de Dumnezeu așa cum spun Sfinții Părinți. Însuși Dumnezeu arată prin porunca dată lui Moise necesitatea mărturisirii personale a păcatelor: „Deci, de se va face cineva vinovat de ceva din acestea și își va mărturisi păcatul, atunci, pentru păcatul său pe care l-a săvârșit, să aducă lui Dumnezeu jertfă… și-l va curăți preotul prin aceasta de păcatul său și i se va ierta păcatul” (Levitic V, 5-6). Este adevărat că jertfa pentru păcat apare ca o condiție a iertării, însă la fel de importantă ca și condiție pentru dobândire iertării este recunoașterea și mărturisirea păcatelor.

Mărturisirea personală a păcatelor este întâlnită așadar și în Vechiul Testament, mărturisire care se făcea înaintea celor care aveau autoritate față de popor și responsabilitate față de Dumnezeu. În acest sens, menționăm mărturisirea personală pe care o face Saul înaintea lui Samuel recunoscându-și păcatul pe care îl săvârșise: „Atunci Saul a zis către Samuel: – Am păcătuit, călcând porunca Domnului și cuvântul tău…” (I Regi XV, 24); de asemenea amintim mărturisirea pe care o face David, exemplul clasic al pocăinței: „Am păcătuit înaintea Domnului – a zis David către Natan. Și Domnul a ridicat păcatul de deasupra ta, a zis Natan și tu nu vei muri” (II Regi XII, 12-13); „…Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul mei înaintea mea este pururi…” (Psalmul L).

Temeiurile din Noul Testament în legătură cu Taina Spovedaniei sunt de asemenea numeroase. Spre exemplificare amintim numai câteva: îndemnul la pocăință pe care îl făcea Sfântul Ioan Botezătorul celor care veneau la el pentru a primi botezul: „În zilele acelea, a venit Ioan Botezătorul și propovăduia în pustiul Iudeii spunând: Pocăiți-vă că s-a apropiat împărăția cerurilor” (Matei III, 1-2); „Ioan boteza în pustie, propovăduind botezul pocăinței întru iertarea păcatelor” (Marcu I, 4); îndemn la pocăință este considerată și parabola vameșului și a fariseului (Luca XVIII, 10-14) și de asemenea, întâmplarea cu Zaheu vameșul care împarte jumătate din averea sa săracilor și întoarce împătrit celor pe care îi nedreptățise (Luca XIX, 1-10); nu în ultimul rând, imaginea clasică a îndreptării, a „venirii în fire” prin recunoașterea și mărturisirea păcatelor, este creionată de Mântuitorul Hristos în parabola fiului risipitor (Luca XV, 11-32).

Arătându-ne că iertarea păcatelor este condiție a îndreptării omului (Matei IX, 1-7), Mântuitorul Hristos lasă această putere a iertării păcatelor Apostolilor Săi, care la rândul lor, prin punerea mâinilor, deci prin hirotonie, prin Taina Preoției, o transmit urmașilor lor, episcopi și preoți, ca aceștia, în Biserică, Trupul lui Hristos, să o săvârșească până la sfârșitul veacurilor celor care doresc a păstra sau a reînnoi comuniunea de iubire cu Hristos și cu Biserica. Astfel, Sfântul Apostol Pavel iartă pe cei din Efes care își mărturiseau păcatele lor: „Și mulți din cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească și să spună faptele lor” (Fapte XIX, 18), necesitatea Spovedaniei ca Taină a iertării păcatelor, a curățirii și a înnoirii vieții fiind arătată de Sfântul evanghelist Ioan: „Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înșine și adevărul nu este întru noi. Dacă mărturisim păcatele noastre, El este credincios și drept, ca să ne ierte păcatele și să ne curățească pe noi de toată nedreptatea (I Ioan I, 8-9).

Sprijin și călăuzire pe calea sporirii în virtute.

În egală măsură, Sfinții Părinți vorbesc despre Spovedanie ca despre o Taină a renașterii spirituale a omului. Despre acest mare dar al duhovniciei, semn al dragostei nemărginite a lui Dumnezeu față de oameni, care îl arată pe preot în toată plenitudinea slujirii și lucrării sale, Sfântul Ioan Gură de Aur ne mărturisește: „Oamenii, care trăiesc pe pământ și locuiesc pe el, au primit îngăduința să administreze cele cerești și au o putere pe care Dumnezeu n-a dat-o nici îngerilor, nici arhanghelilor. Nu s-a spus îngerilor, ci oamenilor: <<Oricâte veți lega pe pământ, vor fi legate și în cer și oricâte veți dezlega pe pământ , vor fi dezlegate și în cer>> (Matei XVIII, 18). Au și stăpânii pământului puterea de a lega; dar leagă numai trupurile. Puterea de a lega a preoților, însă, leagă sufletele și străbate cerurile; Dumnezeu întărește sus în ceruri cele făcute de preoți jos pe pământ; Stăpânul întărește hotărârea dată de robi. Ce oare altceva a dat Dumnezeu preoților decât toată puterea cerească?…Ce putere poate fi mai mare ca aceasta?… Văd, însă, că toată această putere a fost încredințată de Fiul preoților. Au fost înălțați la slujba aceasta atât de mare, ca și cum de acum s-ar fi mutat în ceruri, ca și cum ar fi depășit firea omenească, ca și cum ar fi scăpat de toate patimile omenești ”. Astfel, Sfinții Părinți și în special Părinții filocalici numesc Mărturisirea „lumină” sau „dătătoare de lumină”, întrucât cel care se spovedește, după mărturisirea păcatelor dobândește ușurare sufletească, iar chipul său se luminează: „Precum când apare lumina, întunericul se risipește, așa lumina mărturisirii șterge gândurile patimilor,fiind și ele întuneric ”.

Redescoperirea dreptei viețuiri prin pocăință.

Pentru ca Spovedania să aibă roade în viața credinciosului care se mărturisește, acesta trebuie, ca înainte de Spovedanie, să se pregătească prin post și rugăciune, citindu-și canonul de dinainte de Spovedanie, și totodată să își facă o cercetare a cugetului său. De asemenea și Spovedania trebuie să îndeplinească unele condiții, tocmai pentru ca cel ce se spovedește să aibă folosul duhovnicesc cuvenit:

Spovedania trebuie să fie benevolă, făcută de bună voie și din toată inima, fără să fie făcută prin constrângere sau din teamă;

Spovedania trebuie să fie completă, știut fiind faptul că nu pot fi iertate decât păcatele care sunt mărturisite;

Spovedania trebuie să fie sinceră și obiectivă, arătându-se păcatele așa cum s-au săvârșit ele, fără a se diminua gravitatea lor și fără a se transfera responsabilitatea asupra altora;

Și nu în ultimul rând, Spovedania să fie făcută cu smerenie, cu zdrobire de inimă, însoțită de părerea de rău pentru păcatele săvârșite și de hotărârea fermă și sinceră ca pe viitor păcate mărturisite să nu mai fie săvârșite. Trebuie spus, și acest amănunt a putut fi observat din cele arătate mai sus, că fără pocăință sinceră și fără dorința hotărâtă de îndreptare, spovedania nu va aduce nici un folos celui care se mărturisește.

Așadar, îndreptarea noastră se face prin mărturisirea sau spovedirea păcatelor în fata preotului duhovnic. Păcatul apasă conștiința noastră și ne rănește sufletește. Dar prin mărturisire, sufletul se ușurează, inima dobândește pace, conștiința câștigă liniște și împăcare, iar rănile sufletești se vindecă. După cum bucuriile fiecăruia dintre noi cer să fie mărturisite și prin aceasta își sporesc frumusețea, asemenea și durerile se cer mărturisite, mărturisire care face ca sufletul să se ușureze de povara păcatelor.

Păcatul trebuie să fie mărturisit în fața preotului duhovnic, după cum am putut vedea, cu adâncă părere de rău, cu hotărârea de a nu mai greși, cu credința puternică în Hristos și cu nădejdea în îndurarea și iertarea Lui. Aceasta, pentru a ne păstra curăția sufletului nostru și pentru a nu ne despărți de Dumnezeu. Sfântul Apostol Iacob ne îndeamnă, zicând: „Mărturisiți-vă unul altuia păcatele și vă rugați unul pentru altul, ca să vă vindecați, că mult poate rugăciunea stăruitoare a dreptului” (Iacob V, 16). Așadar, când ne simțim apăsați de păcate, când suntem bolnavi sufletește, cunoscând folosul pe care îl putem dobândi prin Spovedanie, să mergem la preoții Sfintei Biserici și lor să ne mărturisim, ca prin rugăciunea și dezlegarea lor să dobândim iertarea păcatelor: „Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui ”.

Mijloc de vindecare de păcat, de înnoire sufletească și de integrare în comuniunea Bisericii.

La Spovedanie, importantă și semnificativă nu este însă numai mărturisirea păcatelor, ci și căința, adică părerea de rău, regretul pe care le simte creștinul pentru păcatele săvârșite. Fără de căință, Sfânta Spovedanie nu ne aduce roadele dorite, nu ne aduce iertarea și împăcarea cu Dumnezeu. Iar căința trebuie să fie, după cum am văzut, sinceră, deplină și să izvorască din credința, nădejdea și iubirea față de Dumnezeu.

Aceeași însemnătate o are și dorința hotărâtă de îndreptare, curajul prin care punem hotar între viața de dinainte de Spovedanie și cea nouă, care începe îndată după primirea iertării păcatelor, hotărându-ne că vom duce de acum înainte o viață nouă, viață în Hristos, făcând fapte vrednice de pocăință (Matei III, 8).

Simpla mărturisire sau înșirarea păcatelor fără pocăința cea adevărată și fără hotărâre de îndreptare, Spovedania nu aduce iertarea păcatelor, după cum ne încredințează Sfânta Scriptură: „Zic vouă, dar de nu vă veți pocăi, toți veți pieri la fel” (Luca XIII, 5). Cerințele unei folositoare mărturisiri a păcatelor trebuie împlinite printr-o pregătire temeinică din vreme, mai ales prin post și rugăciune. Căci postul este cel care smerește trupul, iar rugăciunea face ca sufletul credinciosului să se deschidă înaintea lui Dumnezeu. De aceea se cuvine să ne cercetăm pe noi înșine și cugetul nostru și să vedem în ce măsură ne-am împlinit datoriile către Dumnezeu, către Sfânta Biserică, apoi către aproapele și către noi înșine, și așa să pășim către Sfânta Taină a Spovedaniei, Taina care ne renaște, care ne tămăduiește trupește și sufletește, care înnoiește și sfințește viața noastră.

Spovedania a devenit pentru mulți creștini doar o rutină a postului bisericesc și un pas premergător Împărtășaniei. Credincioșii știu că trebuie să se cuminece măcar de Paști, așa că se duc toți deodată și fac coadă la biserică.  Foarte puțini mai înțeleg că Spovedania este o mare și Sfântă Taină a Bisericii și că necesită o pregătire aparte. Dar și mai puțini conștientizează că această taină se săvârșește ori de câte ori credinciosul simte nevoia. Chiar și atunci când preotul hotărăște că cel care s-a mărturisit nu este pregătit – din pricina păcatelor sau din altă pricină – să se împărtășească, spovedania nu a fost în zadar. Fiindcă scopul ei este de a curăța credinciosul de păcatele săvârșite sau, așa cum spun Sfinții Părinți, de a-i vindeca sufletul. Deci primul lucru care trebuie avut în vedere este următorul: spovedania este o taină de sine stătătoare prin care se acordă iertarea de păcate și care este săvârșită în biserică la îndemnul Mântuitorului Iisus Hristos Care i-a învățat pe ucenici să își mărturisească păcatele, iar după învierea Sa din morți le-a spus: „Luați Duh Sfânt; cărora le veți ierta păcatele, iertate vor fi; și cărora le veți ține, ținute vor fi”.

Spovedania sinceră aduce cu sine iertarea lui Dumnezeu și prin pocăință îndepărtăm patimile.

III.5 Taina Hirotoniei (Preoția)

Taina Preoției sau a Hirotoniei (II Timotei I, 6; I Timotei III, 1; Tit I, 5) este taina introducerii în succesiunea apostolică a slujitorilor bisericești, consacrați acelor slujiri pe care Apostolii le-au recunoscut ca fiind după porunca lui Hristos și fără de care identitatea și unitatea Bisericii văzute nu pot fi garantate. Hirotonia nu conferă harismă și demnitatea Apostolilor, unice și netransmisibile.

Ca membri ai grupului, celor doisprezece”, Apostolii – simbolul poporului lui Dumnezeu – au un rol unic, netransferabil, de aceea, în această poziție, ei nu au succesori. Primind de la Hristos autoritatea să lucreze în numele Lui (Luca X, 16), și să transmită mai departe ceea ce au primit, apostolii au instituit slujiri care au un caracter și o funcție apostolică. Aceste slujiri au forme diverse, dar ele au fost introduse sub supravegherea Apostolilor și prin punerea mâinilor lor, ritual prin care se dă autoritatea slujitorilor (Fapte XIII, 3; XX, 28).

În ritualul Hirotoniei, cele două elemente sunt inseparabile: punerea mâinilor episcopului cu rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt, Care împarte un har special pentru o misiune specifică în Biserică și trimiterea de a sluji în numele lui Hristos după voia Sa. Slujitorii bisericești (episcopi, preoți și diaconi) nu lucrează în locul lui Hristos, ca și când Acesta ar fi absent. Ei nu sunt propriu-zis vicari, reprezentanți sau înlocuitori. Ei au darul de a manifesta văzut, de a da garanție obiectivă despre prezența continuă și activă a lui Hristos cu poporul Său. Tocmai de aceea, numai episcopii și preoții hirotoniți în continuitate cu Apostolii pot sluji cu puterea Duhului Sfânt, spre predicarea Evangheliei, spre iertarea păcatelor, spre celebrarea tainelor. Numai ei sunt trimiși prin actul hirotoniei să dea un semn eficient de lucrarea lui Hristos în mijlocul poporului.

De altfel, în actul hirotoniei, pe care episcopul o săvârșește în virtutea succesiunii apostolice:, Darul pe care l-ai vărsat peste Sfinții Apostoli ai binevoit să se întindă până la noi”, Hristos este Cel ce pune mâna. La hirotonia preotului, episcopul se roagă:, Tu Însuți Stăpâne al tuturor, pe acesta pe care ai binevoit să pui mâinile prin mine, binevoiește să primească acest mare har al Duhului Sfânt… ca să aibă viață vrednică de această mare cinste de preot, dăruită lui prin providența Ta atotputernică”.

În orice act sacramental, arhierul bisericesc este slujitorul Marelui arhiereu ceresc:, Căci nu prin punerea mâinilor mele peste el, ci prin trimiterea îndurărilor Tale celor multe se dă celor vrednici ai Tăi harul”.

Faptele Apostolilor (Cap. VI; XX, 28; XI, 29-30; XIV, 23; XV, 2. 4. 23; XXI, 8), ca și epistolele pauline (I Timotei III, 1-13; V, 17) atestă existența distinctă și complementară a celor trei slujiri sacerdotale, instituite prin hirotonie. În secolul următor, Sfântul Ignatie al Antiohiei, el însuși episcop, va explica pe larg locul și simbolismul episcopului, preotului și diaconului (Către Filad., 4; Către Magn., 6, 1; 3, 1-2; Către Tral., 3, 1). Ca succesori ai Apostolilor, episcopii au o răspundere și o misiune apostolică. Episcopul este conducătorul unei Biserici locale, în calitate de membru al colegiului episcopal, colegiu care reprezintă grupul celor, Doisprezece”. Episcopul reprezintă Biserica universală și de aceea are autoritate în Biserica locală. E singurul care conferă taina în cele trei trepte sau slujiri. Prezbiterii (preoții) exercită funcțiile sacerdotale în unitate deplină cu episcopii. Împreună formează preoțimea sau cinul preoțesc care are răspundere de Biserica locală. Preotul primește de la episcop răspunderea pastorală pentru o parohie. Diaconii se află în serviciul episcopului. Deși n-au preoția necesară săvârșirii Tainelor, ei au diverse funcții în Biserică: predicarea Evangheliei, diaconie.

Preoția conferită prin Hirotonie se exercită în mai multe direcții:

– Predicarea Evangheliei (Efeseni III, 6-9) sau, slujirea cuvântului” (Fapte VI,4), și nu numai simplă citire și interpretare a Sfintei Scripturi (Romani X, 14-15), care erau obligatorii și pentru sinagogă (Romani XV, 4). Predicarea Evangheliei înseamnă, pe lângă vestirea istorică a lui Iisus Hristos și învățătura Lui – și propovăduirea într-o perspectivă eshatologică (Matei XXIV, 31). Desigur că slujirea kerigmatică și misionară nu era privilegiul exclusiv al celor hirotoniți. Didahia menționează profeți și dascăli itineranți

– Săvârșirea Sfintelor Taine și în primul rând a Euharistiei (I Corinteni XIV, 16-17; I Timotei II, 1). Prezbiterii nu sunt altceva decât, iconomii ai harului” (I Petru IV, 10). Adevărată Euharistie este cea celebrată de, episcop sau de cel căruia episcopul i-a îngăduit (Către Smirneni, 8, 1).

– Slujirea pastorală (I Corinteni II, 18) care nu înseamnă doar a conduce și a oficia, ci mai ales a păstori, adică a apăra, a oferi o hrană, a întreține prin jertfa. Iisus Hristos Se numește pe Sine, Păstorul cel bun”, întrucât Își pune viața pentru oile Sale (Ioan X,11). Prin porunca, Paște oile Mele” (Ioan XXI, 16-18), Petru și ceilalți apostoli, ca și urmașii lor, sunt chemați să actualizeze pentru fiecare generație, loc și timp, actul în care Hristos Însuși pe Sine S-a dat pentru viața lumii.

III.6 Taina Sfintei Căsătorii

Căsătoria este cea dintâi dintre tainele creștine amintite de Noul Testament (Ioan II, 1-11; Matei XIX, 4-6). De fapt, căsătoria (alianța matrimonială) există și în Vechiul Testament, dar Iisus îi dă o semnificație unică, sacră, eternă. Nunta este taina în care se binecuvântează unirea omului cu femeia, cu trup și suflet, într-un mod unic.

Ritualul de consacrare a cuplului om-femeie cuprinde:

Liberul consimțământ, sau legătura naturală bazată pe iubire, a celor ce se căsătoresc, membri botezați ai Bisericii. Acest contract matrimonial este indispensabil nunții, dar nu aceasta o face o instituție divină.

Caracterul sacramental propriu nunții îl dă binecuvântarea unirii (mâinilor) împreună cu ritualul încoronării săvârșite de preot, în numele lui Hristos și după modelul unirii lui Hristos cu Biserica, Mireasa Sa (Efeseni V, 25-32), prin care se dăruiește un har special mirilor. Momentul principal al tainelor este rugăciunea de unire a soților:, Și acum, întinde mâna Ta din sfântul Tău locaș și unește Tu Însuți pe robul Tău (N) și roaba Ta (N), pentru că de Tine se însoțește bărbatul cu femeia. Unește-i pe ei într-un singur trup, încununează-I cu dragoste, dăruiește-le lor roada pântecelui, ca să dobândească mulțime de copii”.

Cu mâinile împreunate, soții primesc cununiile pe cap ca semn al alianței lor, cu binecuvântarea:, Se cunună robul lui Dumnezeu…”. Preotul conduce pe cei cununați împreună cu nașii lor într-o ocolire, ca la botez.

Ca orice taină, nunta trebuie să se oficieze în legătură cu Liturghia. Prin iconomie, este permis să se facă separat de Liturghie, iar împărtășania să fie înlocuită cu pâine și vin, binecuvântate.

Scopul căsătoriei este o unire completă între soți, care să asigure sfințirea reciprocă (I Corinteni VII, 14), integritatea familiei prin fidelitate comună, nașterea pruncilor, ordinea morală a societății și a creației. Semn al fidelității și alianței cu Hristos, căsătoria este unică. Este o legătură conjugală indisolubilă (Matei XIX, 9), o monogamie perpetuă. Mântuitorul Iisus Hristos a interzis divorțul (Matei V, 13), deoarece împinge la adulter, iar apostolul Pavel vorbește despre cinstea căsătoriei (Evrei XIII, 4). Adulterul este păcat deoarece uzurpă fidelitatea unui soț. De asemenea divorțul este în contradicție cu indisolubilitatea căsătoriei.

Totuși, ea a admis divorțul ca o concesie. Tot prin iconomie, Biserica poate să accepte, prin pocăință și mărturisirea păcatelor a doua și a treia căsătorie, dar niciodată a patra. Recăsătorirea are totdeauna un caracter penitențial (după Sfântul Vasile cel Mare, canonul 5, cei recăsătoriți nu sunt excluși de la Cuminecătură, dar trebuie să se abțină, în semn de pocăință, doi ani). Biserica recomandă văduvelor să rămână necăsătorite, căci moartea nu rupe unirea dintre soți.

Atât celibatul, adică reținerea de la relații sexuale proprii soților, cât și căsătoria sunt legitime din punct de vedere natural și moral. Celibatul, ca și castitatea conjugală, este o recomandare, nu o poruncă (I Corinteni VII, 5-8). Căsătoria nu trebuie să fie redusă la simpla satisfacere a instinctelor sexuale, nici ca remediu împotriva concupiscenței, care ar fi rea în sine. De asemenea, căsătoria n-a fost niciodată justificată exclusiv prin procreație, naștere de prunc. Căsătoria implică nașterea de copii (I Timotei II, 15), dar ea este mai mult decât aceasta (I Corinteni VII, 4-5), adică oferirea reciprocă a trupului:, Să nu vă lipsiți unul de altul”. Sexualitatea lipsită de procreație, mai ales în caz de sterilitate, nu se cade să fie condamnată fără a considera motivele naturale și morale.

Refuzul căsătoriei pentru motive de confort, lux, libertate, frica de răspundere, ura față de copii, nu intră în disciplina creștină. Relațiile sexuale cauzale, cu diferite persoane, homosexualitatea, avortul, masturbația, libertatea erotică în general, toate acestea sunt subiecte delicate care nu trebuie să fie judecate legalist, fără examinarea conștiinței persoanelor în cauză, sub îndrumare spirituală și pastorală serioasă.

Cununia se administrează celor botezați în aceeași Biserică, ortodoxă. Căsătoriile mixte, cu neortodocșii, care se fac fără presiuni din partea altei Biserici, pot să fie binecuvântate, cu condiția ca soțul ortodox să continue să rămână fiu al Bisericii sale și să lucreze pentru unitatea Bisericilor. În asemenea situații, preotul trebuie să consulte episcopul său:, Trebuie ca cei ce se însoară și cele care se mărită să facă unirea cu aprobarea episcopului, ca să fie căsătoria lor după Domnul, și nu după poftă. Toate să se facă spre cinstea lui Dumnezeu” (Ignatie Teoforul, Către Policarp, V, 2).

III.7 Taina Sfântului Maslu

Maslul este Sfânta Taină în care, prin rugăciunile preoților și ungerea bolnavului cu untdelemn sfințit, se împărtășește harul lui Dumnezeu spre tămăduirea celui bolnav. După porunca lui Hristos, Apostolii au mers să propovăduiască Evanghelia și, întâlnind oameni bolnavi, „îi ungeau cu untdelemn și-i vindecau” ( Marcu XVI, 3).

Harul tămăduiește trupul de slăbiciuni și curăță sufletul de păcate. Săvârșirea acestei Taine s-a transmis episcopilor și preoților. Sfântul Apostol Iacob scrie: „Este cineva bolnav între voi? Să cheme preoții Bisericii și să se roage pentru el, ungându-l cu untdelemn, în numele Domnului. Și rugăciunea credinței va mântui pe cel bolnav și Domnul îl va ridica, și de va fi făcut păcate se vor ierta lui” ( Iacov V, 14-15).

Sfinții Părinți îndeamnă la săvârșirea Sfântului Maslu. Astfel: „Dacă sufletul este sănătos, boala trupului nu poate să-i cauzeze omului nicio pagubă” (Sf. Ioan Gură de Aur); “Boala, deși îți chinuiește trupul, totuși îți mântuiește sufletul” (Sf. Tihon de Zadonsk); “Sănătatea trupului îi deschide omului ușa spre multe capricii și păcate, iar neputința trupului o închide” (Sf. Tihon de Zadonsk); “Dacă te molipsești de vreo boală, nu te deznădăjdui și nu te împuțina cu duhul; ci mulțumește-I lui Dumnezeu, că El se îngrijește ca prin această boală să-ți facă un bine” (Sf. Isaia Pustnicul).

În afară de textul binecunoscut de la epistola sobornicească a apostolului Iacob (V, 14-15) și de la Sfântul Evanghelist Marcu VI,13, cele mai vechi mărturii despre slujba acestei Taine le aflăm în Tradiția Apostolică (sec III), Diataxa egipteană (sec. III), Constituțiile Apostolice (sec. III), Testamentul Domnului nostru Iisus Hristos (sec. IV), Papirusul de la Barcelona și Evhologhiul lui Serapion, episcop de Thmuis (sec. IV).

La început Sfântul Maslu cuprindea doar o rugăciune de sfințire a untdelemnului. Este vorba de aceeași rugăciune care era articulată cu dumnezeiasca Liturghie. Sfințirea untdelemnului se făcea de episcop, iar unde nu era episcop, untdelemnul era binecuvântat de preot.

Din Tradiția Apostolică și Diataxa egipteană rezultă că sfințirea untdelemnului era legată cu dumnezeiasca Euharistie. Rostirea rugăciunii de sfințire a untdelemnului se făcea imediat după epicleză. Același lucru se poate deduce și din mărturia Testamentului Domnului nostru Iisus Hristos. În cazul în care bolnavii se puteau deplasa la biserici, participau la dumnezeiasca Liturghie la care se celebra Untdelemnul binecuvântat, pe când cei care nu se puteau deplasa, erau unși la casele lor.

Ritualul era simplu, având o rugăciune sau mai multe, avea un scop mai mult medical, era practicat în legătură cu Taina Botezului sau credincioșii se ungeau acasă cu untdelemnul sfințit de către preot sau episcop, fără a fi un ritual bisericesc anume. Nu era o distincție clară între untdelemnul folosit la Botez și cel pentru bolnavi. Mai târziu se conturează ca rit bisericesc unde bolnavul trebuia inițial să se spovedească și să se împărtășească, apoi se ungea trupul. Prima mențiune a Maslului ca rit bisericesc săvârșit de clerici asupra bolnavilor o întâlnim în Epistola 25 a papei Inocențiu I din 416. În Răsărit întâlnim la Sf Ioan Damaschinul în scrierea Despre cei adormiți întru credință, PG, 95, col 264.

În Codicele Barberini (sec. VIII), primul Molitfelnic bizantin, apar cinci rugăciuni din care două pentru sfințirea sau binecuvântarea untdelemnului și trei pentru bolnav. Este foarte probabil ca după Sfânta Liturghie ungerea bolnavului se făcea acasă unde se rosteau cele trei rugăciuni. Menționăm că trei din ele se regăsesc în rânduiala de astăzi. Este vorba de Părinte sfinte, Doctorul sufletelor…; Doamne, Cel ce cu mila și cu îndurările… și a 4-a rugăciune.

Manuscrisele din sec VII până în sec. XI care conțin rugăciunile pentru untdelemnul bolnavului acreditează ideea că săvârșirea Untdelemnului binecuvântat în raport cu trecutul a rămas identică.

În secolele X-XII apar cele mai multe elemente ale slujbei de astăzi, dar ele erau săvârșite diferit. Avem 4 tradiții diferite care cu timpul s-au suprapus. Elementele principale erau: apariția unei Utrenii speciale; sfințirea uleiului la Proscomidie; cereri speciale la ecteniile Liturghiei; Apostolul de la Iacob V, 10-16, Evanghelia de la Marcu VI, 7-13, împărtășirea celui bolnav și la final ungerea lui. Aceasta se săvârșea șapte zile la rând. Cel la ce zăcea la pat era împărtășit precum și cei ai casei, apoi unși toți, chiar și pragul de sus al camerelor. S-a ajuns la Liturghii speciale care se săvârșeau la casa bolnavului dacă avea un mic paraclis.

În secolele XII-XV Sfântul Maslu se rupe de Sfânta Liturghie. Rânduiala devine foarte complexă adunând rugăciuni din diferite tradiții, apare Binecuvântarea mare pentru a corespunde cu una din cele șapte Taine. Teoria celor șapte Taine aparține scolasticii care a formulat un sistem filosofico-teologic. Cuprinde reguli fixe cu privire la săvârșitor, primitor, formă, materie, conform viziunii aristotelice a lui Toma de Aquino. O cerință era că primitorul trebuia să fie o ființă umană vie. De aceea Biserica Ortodoxă s-a văzut nevoită să excludă ungerea cu untdelemn a celor adormiți, practică valabilă încă pe vremea Sfântului Simeon al Tesalonicului (sec XV), numită tot Maslu. De asemenea celelalte slujbe care se numeau tot Taine în Răsărit nu au mai fost enumerate ca atare. Este vorba de Sfințirea Apei, Sfințirea Bisericii, Înmormântarea, Tunderea în monahism. Din nefericire această teorie asupra Sfintelor Taine este reprodusă și în manualele noastre de teologie. Euharistia nu este doar una din cele șapte Sfinte Taine, ci Taina prin excelență a Bisericii, centrul vieții creștine de care depindeau celelalte taine.

În secolul al XIV-lea slujba dobândește forma de astăzi. Cele șapte prochimene, cele șapte Apostole și Evanghelii au rămas de la cele șapte Liturghii săvârșite la rând șapte zile.

Trebuie menționat faptul că Taina Sfântului Maslu stă sub semnul numărului șapte, număr cu o complexă bază simbolistică de factură creștină: șapte preoți, rostirea de șapte ori a rugăciunii de sfințire a untdelemnului, șapte pericope apostolice, șapte pericope evanghelice, șapte rugăciuni, șapte ungeri în șapte zone ale corpului, șapte lumânări, șapte bețișoare pentru ungere. Această realitate nu poate fi considerată pasageră, întâmplătoare, sau un rezultat al coincidențelor, ci este rezultatul limpede al practicii bimilenare creștine. Chiar dacă textul de la Iacov V, 15 nu sugerează numărul slujitorilor, ci exprimă efectele tainei, credem că numărul slujitorilor reiese din plenitudinea și încărcătura sacră a numărului șapte ce animă componentele slujbei. Din complexitatea semantică a acestui număr vom încerca să surprindem câteva nuanțe specifice doar tradițiilor mozaică și creștină, tocmai pentru a rămâne în același registru tematic.

În Vechiul Testament, cifra șapte este folosită de șaptezeci și șapte de ori. După Talmud, pentru evrei șapte era numărul totalității umane, masculină și feminină, la aceasta ajungându-se prin însumarea cifrelor trei și patru. Astfel, Adam, în ceasurile primei sale zile primește sufletul la ceasul al patrulea, iar pe Eva la ceasul al șaptelea; șapte este numărul duhurilor ce odihnesc peste rădăcina lui Iesei; este numărul total al anilor în timpul cărora Solomon zidește templul din Ierusalim (III Regi VI, 38); este numărul brațelor sfeșnicului de aur numit Menorah, care simbolizează lumina spirituală și mântuirea. Lui i s-au dat tot atâtea brațe câte planete sunt, fiind o imitație terestră a sferei cerești arhetipale. Interesant este că una dintre condițiile liturgice ale tainei Maslului este aprinderea a șapte lumânări care prin comparație cu simbolistica sfeșnicului ar trimite la curățirea prin pocăință predicată de Sfântul Ioan sau la Hristos – Lumina lumii, Care luminează celor dintru întunericul necunoștinței. Tot șapte era și cifra consacrată odihnei, ca timp al recunoștinței închinate lui Dumnezeu și al regăsirii de sine în atmosfera duhovnicească a zilei Domnului. Astfel, în ziua a șaptea a săptămânii, ca și în al șaptelea an, evreii nu munceau, iar la fiecare șapte ani robii erau eliberați și datornicii iertați. Cifra șapte era, de asemenea, semnul puterii lui Dumnezeu ca împlinire a voinței Lui pe pământ. Astfel, la asediul Ierihonului, șapte preoți cu șapte trâmbițe trebuiau să dea în a șaptea zi de șapte ori ocol cetății (Iosua IV, 13-16). Elisei înviază pe un tânăr, culcându-se peste el de șapte ori, arătându-se că aceasta s-a făcut spre slava lui Dumnezeu (IV Regi IV, 34-35). Iosif, în Țara Egiptului, tâlcuiește două vise, cu cele șapte vaci și cele șapte spice, arătându-se prin aceasta faptul că Dumnezeu este Cel ce dăruiește binecuvântând și tot El este cel ce pustiește păgubind. De șapte ori s-a cufundat în apa Iordanului Neeman Sirianul și s-a curățit de lepră, subliniindu-se în felul acesta valențele taumaturgice ale cifrei, ca prefigurare a ungerii Maslului. Tot de șapte ori se roagă pe Carmel Ilie Tesviteanul pentru ca Dumnezeu să trimită ploaie pe pământ, arătând că stăruința înțeleaptă în rugăciune pogoară mila lui Dumnezeu. Tot referitor la profetul Ilie ne aducem aminte de episodul din Sarepta Sidonului, când cere văduvei să-i facă o pită din ultimele rămășițe de făină și ulei, iar în urma intervenției sale aceste puține alimente l-au hrănit și i-au fortificat mădularele în așa măsură, încât Ilie fără să mai mănânce și fără să mai bea a mers 40 de zile până la Horeb, unde a vorbit cu Dumnezeu. Aceste două elemente, făina și uleiul văduvei,  ne amintesc de materia Maslului, fiind o prefigurare a acesteia. Uleiul și făina au fost pentru Ilie materiile care  i-au ferit existența de moarte și i-au împărtășit darul vieții în comuniunea cu Dumnezeu.

În Noul Testament, șapte este semnul plinirii vremii, al momentului când Hristos vine în timpul nostru pentru a ne deschide timpului Său care stă sub semnul veșniciei simbolizat de ziua a opta. Această „plinire a legii” este pusă în legătură cu profeția lui Daniel care fixează timpul venirii lui Mesia astfel: „Să știi și să înțelegi că de la ieșirea poruncii pentru zidirea din nou a Ierusalimului până la Cel Uns, Cel vestit, sunt șapte săptămâni și 62 de săptămâni” (Daniel, 9, 25-26). Deci în total se ajunge la cifra 69. Întrucât Daniel proorocul folosește adesea expresia „săptămâni de ani” se poate face un calcul înmulțind 69 cu 7 și se ajunge la cifra 483 de ani. După profetul Ezra (IV, 24), porunca aceasta s-a dat în al doilea an al domniei peste Babilon a regelui Darius (484 – 454 î. Hr). Deci, în calculul stabilirii timpului venirii Celui Preaînalt, cifra șapte are un rol determinant.

Șapte este, de asemenea, semnul iertării și reconcilierii între oameni, de aceea la întrebarea lui Petru: „Oare de câte ori vom ierta păcatele celor ce ne greșesc?”, aluzie la practica iertării de șapte ori a celui celui  ce greșea, Hristos răspunde că trebuie să iertăm de 70 de ori câte 7. Este o altă modalitate de a spune că omul trebuie să imite în viața și relația sa cu semenii pe Dumnezeu, Care și iartă pe cel ce se întoarce cu pocăință, și îl și iubește necondiționat.

Rugăciunea Tatăl nostru conține șapte cereri care se pot constitui într-un îndreptar al cererilor adresate lui Dumnezeu, toate acestea deschizând perspectiva zilei a opta, ca împlinire a răspunsului la viața noastră, ea însăși o întrebare. De asemenea, este numărul euharistic ce ne aduce aminte de Hristos, „Pâinea ce s-a coborât din cer”, pentru a hrăni mulțimile cu hrana trupească și sufletească, este numărul împlinirii pământești și al deschiderii către hrana spirituală euharistică, ihtis fiind simbolul lui Hristos. Înmulțirea celor cinci pâini și doi pești ne duce cu gândul la Hristos Cel în două firi, Care Se revelează în cinci taine obligatorii. Tot ca simbol euharistic, cifra șapte apare în tabloul nunții din Cana Galileii, unde Hristos, rugat de maica Sa, preface apa în vin, în cele șase vedre puse pentru spălarea iudeilor, al șaptelea vas fiind Însuși templul trupului Său din rana căruia va curge vinul euharistic al iertării păcatelor neamului omenesc.

Izgonirea celor șapte diavoli din trupul Mariei Magdalena ne duce cu mintea la lista lui Ioan Cassian, cu cele șapte păcate capitale care distrug, îmbolnăvesc din interior ființa umană: lăcomia, preacurvia, iubirea de arginți, tristețea, mânia, acedia și slava deșartă. De asemenea, nu putem trece cu vederea faptul că acestea se constituie într-un tot unitar interdependent cu putere distructivă asupra ființei umane, cu scopul de a o opri din urcușul ei spre Dumnezeu, iar la polul opus se află un alt grup de șapte, însă de data aceasta de daruri ale Duhului Sfânt care împodobesc ființa umană deschizând-o spre comuniunea cu Dumnezeu. Astfel, aceste două grupuri de câte șapte, prin conlucrare cu sufletul omului îl pot determina să urce sau să coboare, să se îndumnezeiască sau să se demonizeze.

Șapte este și numărul intervențiilor de pe cruce ale Mântuitorului: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”; „Astăzi vei fi cu mine în rai”; „Nu le socoti lor păcatul acesta”; „Femeie, iată fiul tău, Fiule, iată mama ta”; „Mi-e sete!”; „Părinte, în mâinile Tale încredințez duhul Meu”; „Săvârșitu-s-a”. Numărul acestora poate fi pus în legătură cu unele practici ascetice monahale, voturi ale tăcerii, ce impun rostirea unui număr limitat de până la șapte cuvinte pe zi.

În Apocalipsă, cifra șapte apare de patruzeci de ori. Ea este cifra Satanei ce caută să imite pe Dumnezeu, însă nereușind decât să desfigureze, să urâțească și să dezbine armonia creației; e numărul capetelor Fiarei apocaliptice (Apocalipsă XIII,1); este numărul unei totalități în mișcare sau al unui dinamism total, ca atare, constituindu-se a fi cheia de înțelegere a Apocalipsei (șapte biserici, șapte duhuri ale lui Dumnezeu, șapte peceți, șapte sfeșnice, șapte trâmbițe, șapte capete, șapte pedepse, șapte potire, șapte împărați).

În cultul Bisericii, șapte este numărul Sfintelor Taine, dar și al Laudelor bisericești care sunt răstimpuri din zi în care sufletul omului are nevoie de rugăciune. E împărțirea timpului dintr-o zi în tot atâtea părți, în încercarea de a-l sfinți și răscumpăra prin invocarea numărului Duhului Sfânt. Liturghia ne ajută să gustăm crâmpeie din Liturghia cosmică a zilei a opta, de aceea ea unește cerul cu pământul și ne unește pe noi cu Dumnezeu, fiind în același timp încununarea celor șapte Laude. Șapte săptămâni este perioada Postului Mare, pe care o petrecem în așteptare și nevoință duhovnicească până ne vom întâlni cu Hristos Cel înviat, Care deschide timpul și destinul omului spre ziua a opta. Șapte cruci străjuiesc biserica, arătând că Duhul Sfânt sălășluiește în ea, într-o continuă cincizecime, până la Parusia ce va fi anunțată de crucea a opta, semnul Fiului Omului.

Cifra șapte simbolizează totalitatea spațiului și a timpului, a lumii văzute. Este simbol al plinătății timpului ce curge spre veșnicie; este numărul încheierii și reînnoirii ciclice. Creând lumea în șase zile, Creatorul vede că toate au fost bune foarte, iar în ziua a șaptea,  după ce împlinește actul creațional, Se odihnește, adică  poartă de grijă de tot ce a făcut prin cuvânt. Omul, ca ființă creată „după chipul și spre asemănarea cu Dumnezeu” a rămas în dimensiunea lui șapte, așteptând pe Hristos Care, prin întrupare la plinirea vremii, a deschis perspectiva zilei a opta, a transfigurării sale. De aceea și Maslul este o taină ce rămâne sub incidența lui șapte, a creatului, pentru că ea recompune, cicatrizează ființa umană și, restaurând-o, o deschide spre veșnicia lui opt, deoarece, din punctul de vedere al antropologiei patristice, natura umană se definește în mod fundamental prin relația ei cu Hristos înviat. Dar pentru a trece în timpul zilei a opta, trebuie să murim acestei lumi biologice bornate în hotarele  lui șapte. În fapt, viața omului nu este decât  un amestec de moarte și înviere.

Partea de început a rânduielii Tainei este dominată de canoanele alcătuite de Sfântul Arsenie, ce au darul de a pregăti pe bolnav pentru primirea binecuvântării lui Dumnezeu. Chemarea milei lui Dumnezeu și implorarea ajutorului Său apar din ce în ce mai intens în fiecare cântare a canoanelor, iar pripeala „Stăpâne, Hristoase Milostive, miluiește și tămăduiește pe robul Tău!” punctează metric dorința de izbăvire ce străbate parcă din lăuntrul celui venit spre vindecare.

Rostirea de șapte ori a rugăciunii de sfințire a untdelemnului, precedată de Binecuvântarea mare cu Sfânta Evanghelie în semnul sfintei cruci deasupra untdelemnului, subliniază importanța materiei și rolul pe care aceasta îl are în iconomia tainei: „Doamne, Care cu mila și cu îndurările Tale tămăduiești zdrobirile sufletelor și ale trupurilor noastre, Însuși Stăpâne, sfințește untdelemnul acesta, ca să fie celor ce se vor unge din el spre tămăduire și spre izbăvirea din toată patima și întinăciunea trupului și a sufletului și de toată răutatea”. Faptul că această rugăciune se citește de șapte ori nu rezultă din numărul preoților oficianți, deoarece chiar dacă s-ar oficia, în mod excepțional, cu mai puțini (niciodată unul singur), ea tot de șapte ori va trebui rostită, ci din faptul că adevăratul sfințitor al materiei Tainei este Duhul Sfânt, iar matricea Sa simbolică este cifra șapte.

Untdelemnul folosit în cadrul acestei taine a fost dintotdeauna evaluat nu numai ca aliment, ci și ca un balsam sau medicament pentru vindecarea rănilor de către popoarele mediteraneene, el fiind perceput ca simbol de lumină, puritate și prosperitate. Pentru regii Israelului era simbol al autorității, puterii și gloriei pe care le dobândeau prin ungere de la Dumnezeu, iar cuvântul uns, în transcriere ebraică a dat Mesia, Unsul Domnului   (I Regi, 24, 7), care în grecește înseamnă Hristos. Duhul Sfânt, simbolizat de untdelemn, Se odihnește în Hristos, Care prin puterea Sa vindecă rana lăsată de păcat în inima umanității. În felul acesta, prin  invocare, Duhul Sfânt sfințește untdelemnul care devine un vehicul purtător al energiilor vindecătoare și prin administrare activează darurile taumaturgice ale jertfei lui Hristos.

Citirea celor șapte pericope biblice din Apostol și Evanghelie înseamnă că actul vindecător nu este rezultatul unei intervenții medicale sau al unei vindecări miraculoase, ci o acțiune iubitoare a lui Dumnezeu, „Doctorul sufletelor și al trupurilor, Cel care poartă fără durere neputințele noastre, cu a Cărui rană toți ne-am vindecat”. Pericopele evanghelice ce sunt citite în cadrul slujbei ne relatează faptul că Maslul este o taină a iubirii tămăduitoare a lui Dumnezeu îndreptată spre suferințele omului, că El locuiește în inimile noastre curățite, că puterea de vindecare și îndreptare a răului din om au primit-o și Apostolii, iar prin succesiune apostolică aceasta s-a transmis până astăzi, că Hristos este Cel ce poartă neputințele și bolile noastre, că vindecarea primită prin această ungere este spre sfințire și comuniune cu Dumnezeu, că pentru a beneficia de roadele Tainei avem nevoie de credință puternică asemenea femeii cananeience, că roadele acestei taine sunt destinate, fără deosebire, tuturor celor bolnavi sufletește sau trupește. Astfel, Evanghelia care în cultul creștin simbolizează prezența lui Hristos Logosul mărturisește primitorilor care sunt condițiile și efectele primirii acestei taine. Citirile pericopelor evanghelice ne aduc „vestea cea bună” că Hristos este la fel de viu și de prezent în viața noastră, venind în întâmpinarea noastră atunci când ne poticnim în propriile neputințe.

Cele șapte rugăciuni pentru binecuvântarea untdelemnului, însoțite de tot atâtea ungeri ale bolnavilor de către preoți ocupă un loc esențial în cadrul slujbei. Ele ne arată iubirea și milostivirea pe care Dumnezeu le-a arătat-o întotdeauna oamenilor. Îi cer să-l țină în viață pe cel bolnav, să-l întărească trupește, să-i ierte păcatele, să-i ușureze suferințele, să-l sfințească și să-l înnoiască. Fiecare rugăciune, la rândul ei, insistă pe una sau mai multe dintre aceste cereri, dar toate leagă vindecarea sufletească de cea trupească, arătând-o ca fundamentală pe cea sufletească. Untdelemnul este simbolul milei dumnezeiești (Luca X, 33), al bucuriei și al sfințeniei: „caută dintru înălțimea Ta cea sfântă, mântuiește-ne pe noi, păcătoșii și nevrednicii robii Tăi, cu darul Duhului Sfânt, în ceasul acesta și-l sălășluiește pe dânsul întru robul Tău (N)”.

Ungerea în semnul crucii ne aduce aminte de semnul izbăvirii din moarte a evreilor în captivitatea egipteană, de puterea toiagului ce a despărțit apele, de șarpele de aramă ce ne poate scoate din robia patimilor, e imaginea mântuirii și a patimilor hristice, e semnul chenozei pe Golgota, dar și al măreției eshatologice pe norii cerului. Este, de asemenea, semnul legământului dintre Dumnezeu și oameni și, totodată, este  semnul providenței lui Dumnezeu manifestată asupra oamenilor credincioși : „Facă-se, Doamne, undelemnul acesta, untdelemn de bucurie, untdelemn de sfințenie, îmbrăcăminte împărătească, pavăză puternică, izbăvitoare de toată lucrarea diavolească, pecete nestricată, bucurie inimii, veselie veșnică”. 

Însemnarea cu ulei sfințit în semnul crucii imprimă celui bolnav puterea tămăduitoare izvorâtă din rana lui Hristos crucificat. De remarcat este faptul că ungerea se administrează la frunte, ochi, nări, gură, piept, mâini și picioare, adică în șapte zone esențiale, ceea ce demonstrează că și trupul omului stă tot sub semnul acestui număr, dovedind afinități, disponibilități, în relație de comuniune cu Duhul Sfânt. Sensul însemnării este subliniat de troparul: „Doamne, armă asupra diavolului crucea Ta ne-ai dat-o nouă…”. Însuși Hristos Cel răstignit și înviat se sălășluiește prin semnul Crucii în bolnav, dându-i puterea abținerii de la păcat, sporindu-i răbdarea în suferință și fortificându-i sufletul  care va stăvili patimile de orice fel. 

Deschiderea Evangheliei și  așezarea ei  pe capul bolnavului sunt urmate de citirea rugăciunii de pocăință prin care se cere de la Dumnezeu iertarea păcatelor bolnavului. Deschiderea Evangheliei nu se face din considerente magice sau pentru aflarea viitorului curs al vieții bolnavului, ci pentru a aminti celui suferind că  mintea lui trebuie să cugete cele ale Evangheliei, ca întru lumina dreptelor învățături toate celelalte mădulare  să acționeze în conformitate cu acestea: „Gura lui o umple de lauda Ta. Buzele lui le deschide  spre vestirea numelui Tău. Mâinile lui le întinde spre lucrarea poruncilor Tale. Picioarele lui îndreptează-le spre  vestirea Evangheliei Tale. Toate mădularele  și gândirea lui, întărește-le cu harul Tău”. Bolnavul nu doar se atinge de Evanghelie asemenea momentului în care ea este așezată în mijlocul Bisericii în mod festiv, pentru sărutare; ea este cuvântul viu și lucrător al lui Dumnezeu, este mâna lui Hristos ce binecuvintează și vindecă, miluiește și tămăduiește; aceeași mână ce s-a atins de soacra lui Petru și au  lăsat-o frigurile (Matei VIII, 14-15), s-a atins de bolnavi și i-a făcut sănătoși (Luca IV, 40), de ochii orbului din naștere (Ioan IX, 2-7) pentru că Hristos este pretutindeni și neschimbat, iar formele manifestării puterii Sale vindecătoare sunt prezente în cuvinte, cu atât mai mult, prin Duhul Sfânt, în Tainele Bisericii.

Săvârșirea acestei taine de șapte preoți manifestă învățătura Bisericii despre puterea rugăciunii în comun. Desigur că numărul slujitorilor nu face decât să ne trimită cu mintea la prezența Duhului Sfânt Care este adevăratul Vindecător și ne aduce aminte de începuturile organizării Bisericii primare, când au fost aleși pentru activitatea filantropică a ei șapte diaconi, iar criteriul alegerii era ca ei să fie „bărbați plini de Duhul Sfânt”. De asemenea, ne aduce aminte de cei șapte arhangheli în „mâinile” cărora stă destinul Universului creat: Rafail, Gudiil, Salatiil, Uriil, Mihail, Gavriil, Varahiil, dar și de sfeșnicul cu șapte brațe, Menorah, ca simbol al luminii spirituale, al germenului vieții și al mântuirii. Numărul celor șapte preoți subliniază faptul că în Biserică întotdeauna comuniunea dă putere celui bolnav prin puterea credinței și solidaritatea creștină autentică: „Dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună”(I Corinteni XII, 26). Preoții se roagă nu numai pentru vindecarea, ci și pentru reintegrarea celui bolnav în trupul Bisericii: „Dăruiește-l pe dânsul sănătos și întreg Bisericii Tale ca să fie bineplăcut Ție și să facă în toate voia Ta”.

Slujba Sfântului Maslu se face în Biserică. În mod excepțional, această Sfântă Taină se poate face și la domiciliul celui aflat în neputință.

Taina Sfântului Maslu este, fără îndoială, cea mai smerită dintre toate cele șapte Taine. Este smerită deoarece la ea participă doar credincioșii care cunosc ceva mai detaliat viața duhovnicească a Bisericii. Ea ocupă un loc special în iconomia Tainelor, pentru că dacă în Tainele celelalte darurile Duhului Sfânt sunt dăruite și dacă implicarea Tainei este adeverită, Taina Maslului cere doar harul vindecării, fără nimic altceva. Este cu neputință să ne închipuim o slujire permanentă de vindecare, căci aceasta depinde de puterea miraculoasă a lui Dumnezeu, care o trimite cum voiește. Astfel, Biserica se roagă pentru vindecare fără să proclame, totuși, această vindecare.

IV. Credincioșii ca primitori ai Tainelor

La Sfânta Liturghie credincioșii participă de fapt la aducerea Sfintei Jertfe prin însăși calitatea lor de membri ai Bisericii luptătoare, care jertfește și se jertfește și ea, prin preotul slujitor.

Această strânsă colaborare dintre clerul slujitor și credincioșii prezenți o accentua Sfântul Ioan Hrisostom care susținea că îsn timpul (sfințirii) prin înfricoșătoarele Taine preotul se roagă pentru popor, iar poporul pentru preot; căci nu numai preotul singur mulțumește, ci și tot poporul.

Credincioșii participă la jertfa liturgică aducând că ofrandă, prin preot, ființa lor sufletească și trupească, simbolizată în darurile de pâine (prescuri) și vin aduse de ei pentru Sfânta Euharistie, iar mai târziu participă la taină sfântă săvârșită în Liturghie, împărtășindu-se cu Sfântul Trup și Sânge. În chip special, ei participă activ la săvârșirea sfintei slujbe, prin împlinirea anumitor acte mai mărunte ale ritualului liturgic, rezervate odinioară clericilor inferiori.

La slujbele sfintelor taine și ale ierurgiilor, credincioșii participă atât pasiv, în calitatea lor de subiecte sau primitori ai sfintelor taine, cât și activ. Astfel, în cazuri excepționale, botezul poate fi săvârșit și de laici: laicii pot participa activ atât la botez cât și la cununie, asistând pe cel ce se botează și pe miri, în calitatea de nași, și executând chiar, împreună cu clerici slujitori, unele părți ale ritualului.

La hirotonie și la hirotesii, credincioșii prezenți participă confirmând alegerea celui hirotonit sau hirotesit cu formula „Vrednic este”.

La taina mărturisirii, credincioșii – penitenți cooperează cu preotul duhovnic prin mărturisirea păcatelor, prin angajamentele luate și prin îndeplinirea canonului de pocăință.

La taina Sfântului Maslu, subiectul tainei, adică bolnavul, rostește la Sfârșitul slujbei formula: „Binecuvântați, părinți sfințiți, și mă iertați pe mine, păcătosul…”.

PARTEA A II-A

IMPORTANȚA SFINTELOR TAINE ÎN EDUCAȚIA COPIILOR

– IMPORTANȚA RELIGIEI ÎN EDUCAȚIA COPIILOR-

Cunoașterii învățăturii de credință și regulilor de viată creștină care constituiau în Biserica primară elemente ale învățământului catehetic, i-au fost alăturate explicarea ceremoniilor cultului public și înțelesului lor simbolic, fapt care a determinat și apariția celor dintâi comentarii liturgice în secolele al IV-lea și al V-lea.

Aceste comentarii ale Sfintelor Taine erau cateheze – lecții de școală creștină – ori predici (omilii) catehetice. Ele au fost scrise și rostite în cadrul unui curs sistematic, care se ținea de regulă în biserici ori în sălile anume destinate pentru învățămîntul catehetic și care existau pe lângă toate basilicile-catedrale din această epocă. Astfel de comentarii liturgice s-au păstrat de la Sfântul Chiril, arhiepiscopul Ierusalimului († 386), Sf. Ioan Gură de Aur († 407), Sfântul Ambrozie, episcopul Milanului († 397), episcopul Teodor de Mopsuestia († 428), un autor apusean necunoscut, care a scris tratatul De sacramentis (atribuit de cele mai multe ori tot Sfântului Ambrozie), ș. a.

Scrierile patristice prezentau aspecte referitoare la conținutul doctrinar și semnificațiile istorice, simbolice și eshatologice cât și despre importanța lor pentru viața religioasă-morală creștină.

Pentru teologia contemporană cât și pentru autorii manualelor de religie, acest fond a însemnat într-un anume fel, temelia și criteriul normativ al concepției doctrinare, al catehezei și al practicii liturgice.

Tainele sunt ca un cer albastru peste pământul plin de păcate. Acesta este pământul făgăduinței. E ceea ce îmbracă în trup și sânge credința noastră; e ceea ce asemenea focului topește gheața din sufletele noastre și înmoaie inimile noastre învârtoșate din cauza lipsei sentimentelor. Este acea, lumină a zilei”, care alungă întunericul ce ne înconjoară. Câtă înțelepciune, adevăr și bucurie conțin ele.

Cu adevărat, Duhul Mângâietor, despre Care a vorbit Mântuitorul ucenicilor Săi, Se pogoară și peste noi. Prin Tainele Bisericii copiii comunică în mod direct cu Însuși Mântuitorul. Refuzându-le să participe la Sfintele Taine, noi încălcăm porunca Mântuitorului.

Să ne amintim mereu cuvintele Lui: „Lăsați copiii să vină la Mine și nu-i opriți, căci a unora ca aceștia este Împărăția lui Dumnezeu “(Marcu 10, 14).

În Tradiția ortodoxă, participarea la Sfânta Liturghie, care are caracter de Cină și de Jertfă, precum și împărtășirea cu Sfintele Taine ale lui Hristos, presupun o pregătire specială. În parabola nunții fiului de împărat (Matei 22, 1-14), Mântuitorul atrage atenția asupra celui care venind la nuntă fără să aibă haină de nuntă a fost exclus de la cină. Liturghia este nunta Mielului lui Dumnezeu la care trebuie să participăm împodobiți în haină de nuntă. Iar haina de nuntă constă în curăția sufletului pe care o câștigăm prin multă rugăciune și asceză, ca și prin faptele bune, ca expresie a iubirii concrete a semenilor, precum și prin mărturisirea păcatelor în fața preotului duhovnic.

         O tradiție care s-a impus din Evul Mediu, cere că împărtășirea cu Sfintele Taine să se facă de patru ori pe an, adică în cele patru posturi (Paști, Crăciun, Adormirea Maicii Domnului și Sfinții Apostoli Petru și Pavel) cu spovedanie prealabilă. Astăzi credincioșii se împărtășesc, cum este firesc, mult mai des, unii chiar regulat, mergând la fiecare Sfântă Liturghie (cum este cazul în Bisericile greacă, rusă, antiohiană, din păcate, mai puțin, în Biserica română). Spovedania nu este legată totuși în mod necesar de Împărtășanie. Ea este legată de păcatele săvârșite.

Obiectul spovedaniei îl formează deci păcatele, îndeosebi cele grave, cum sunt: lepădarea de Iisus Hristos, crima (inclusiv avortul sau împiedicarea de a naște copii prin medicamente „anticoncepționale” care provoacă avort timpuriu), adulterul, desfrânarea, trăirea în concubinaj, ura, asuprirea semenilor, care ne despart de Iisus Hristos și de Biserică cu care Iisus Hristos se identifică. Spovedania este Taina reconcilierii cu Biserica, Taina repunerii în starea de membru deplin al Bisericii, din care am căzut datorită păcatului. Tocmai de aceea în rugăciunea pe care o rostește preotul după spovedanie se spune: „… împacă-l Doamne și-l unește pe dânsul (penitent) cu Sfânta Ta Biserică în Hristos Iisus Domnul nostru…”.

         Cine comite păcate grave nu se poate împărtăși decât după spovedanie și după săvârșirea unui canon de pocăință care poate dura mai mulți ani. Bineînțeles că la spovedanie făgăduim lui Dumnezeu să nu mai repetăm, cu ajutorul Lui, păcatele săvârșite.

Astfel haina de nuntă sau haina luminoasă a botezului pătată de păcat se curăță prin spovedanie care ne angajează totodată la și mai multă rugăciune și asceză.

Conștienți de păcatele noastre, ne angajăm tot mai mult pe drumul rugăciunii și ascezei. Căci rugăciunea și asceza ne purifică sufletul și ne unește cu Dumnezeu. Rugăciunea trebuie să devină respirația omului credincios, pentru că pe Dumnezeu nu-l putem simți ca pe realitatea cea mai profundă a existenței noastre decât rugându-ne mult, chiar „neîncetat”, cum ne îndeamnă Sf. Apostol Pavel (I Tesaloniceni 5, 17).

De aceea Părinții Bisericii au alcătuit o sumedenie de rugăciuni, pentru toate împrejurările vieții, inclusiv pentru a ne împărtăși cu Sf. Taine ale lui Hristos. Canonul de Împărtășanie este de o frumusețe deosebită. Rugăciunea spontană nu este nici ea exclusă.

  Pe lângă rugăciune, asceza – adică postul alimentar, privegherile de noapte, metăniile, lupta împotriva păcatului său pentru despătimire în cazul în care suntem stăpâniți de o patimă – toate acestea au în Biserica Ortodoxă un rol deosebit de important. Viața creștină este în fond o viață ascetică. Ea este „calea cea strâmtă” (Matei 7, 14) împreunată cu multe ispite și greutăți pe care nu le putem birui decât prin răbdare și stăruință în post și rugăciune, prin cumpătare în toate și înfrânare de la tot ceea ce poate dăuna sufletului în tinderea sa către Dumnezeu. De aceea Biserica Ortodoxă a păstrat vechile rânduieli privitoare la post, la înfrânarea conjugală pe durata postului și înainte de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului (I Corinteni 7,5), ajunul euharistic… Deși la prima vedere toate aceste rânduieli par a îngrădi libertatea omului, în realitate tocmai prin ele dobândim adevărata libertate.

Despre roadele și consecințele Euharistiei în viața creștinului

         Mântuirea ca și toate deprinderile bune sau virtuțile care trebuie să împodobească viața unui creștin sunt daruri ale lui Dumnezeu. „Toată darea cea bună și tot darul desăvârșit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor” (Iacob I, 17).

Totuși Dumnezeu nu forțează pe nimeni să primească darurile sale. Primirea lor se face prin credință și deschiderea inimii. La rândul său, credința nu este doar o adeziune rațională la Revelația lui Dumnezeu, ci mai ales adeziune și angajare interioară care determină un mod de viață nou. „Creștinismul nu este o nouă religie; el nu este nici măcar o religie, ci mai degrabă criza tuturor religiilor.

Creștinismul este viața cea nouă în Iisus Hristos” , spune un teolog francez. Dar pentru a trăi o viață nouă, trebuie să ne lepădăm de viața cea veche sau de omul cel vechi, obișnuit cu păcatele și cu poftele, și să ne îmbrăcăm în omul cel nou făcut după asemănarea lui Iisus Hristos (Efeseni IV, 24). Schimbarea începe la botez, dar trebuie să continue cu consecvență toată viața. Se întâmplă însă că după botez, cei mai mulți apucăm pe căi greșite, astfel încât inima ni se împietrește și nu mai este sensibilă la harul lui Dumnezeu cu care nu mai colaborăm.

Dacă ne trezim din rătăcire, trebuie să alergăm la Biserică, să cerem ajutorul preotului și al semenilor și să încercăm să ne (re) integrăm definitiv în viața Bisericii de unde vom primi, prin Sfintele Taine și rugăciunea semenilor, ajutor în lupta pentru despătimire și dobândirea virtuților care ne redau libertatea pierdută prin păcat. În fond toată viața noastră este o strădanie permanentă de înaintare pe calea binelui, a virtuților pentru asemănarea noastră cu Iisus Hristos și chiar identificarea cu El. În această nevoință suntem susținuți mereu de harul Sfintelor Taine, cu deosebire de împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.

  În viața creștină există multe antinomii care nu pot fi primite decât de cei care sunt angajați profund în credință. Astfel marii trăitori spun, pe de o parte, că totul este har, iar, pe de alta, că trebuie să ne dăm sângele pentru a primi harul. Ambele afirmații sunt adevărate. Totul vine de la Dumnezeu, totul este darul gratuit a lui Dumnezeu, dar în același timp totul depinde de voința noastră de a primi sau a nu primi darul lui Dumnezeu.

Iar primirea darului se face prin angajarea fără rezerve în credință. „În lupta voastră cu păcatul nu v-ați împotrivit încă până la sânge”, zice Apostolul Pavel (Evrei XII, 4).

Și tot el spune: „Îmi chinuiesc trupul meu și îl supun robiei că nu cumva propovăduind altora, eu însumi să mă fac netrebnic” (I Corinteni IX, 27). Așadar, Euharistia și toate celelalte Sfinte Taine sunt darul lui Dumnezeu care ne sfințește și ne face una cu Iisus Hristos, dar numai în măsura angajării noastre în credință prin rugăciune și asceză.

Educația religioasă se poate face pe un teren fertil în preajma sărbătorilor. Se pot spune mici rugăciuni, poezii, istorioare sau povestiri religioase, adaptate pentru nivelul de înțelegere al fiecăruia. I se pot prezenta copilului icoanele însoțite de explicații cât mai simple.

Educația religioasă în spirit ecumenic se poate face și dacă sărbătoarea Crăciunului sau a Paștelui nu este în tradiția sau religia unei familii. Se poate păstra ceremonialul în sine, pentru că micuțul să nu se simtă diferit de alți copii.

Este greu să explici unui copil mic motivul pentru care el nu primește cadouri, iar colegii lui de grădiniță sau de școală stau în jurul bradului și trăiesc bucuria sărbătorii.

Componența morală a educației religioase

Educația religioasă nu este considerată necesară de mulți părinți ai unor copii de vârste fragede necesară. Unii părinți își privesc copilul ca pe o păpușă – îl hrănesc, îl adorm, îl mângâie, se joacă cu el și au grijă de sănătatea lui. Aceste lucruri nu sunt suficiente. Gesturile de neascultare din partea copilului nu trebuie neglijate. Copilul trebuie să știe că mama sau tată au dreptate întotdeauna și ei trebuie să urmeze fără eztare ce îi ăndrumă aceștia. Cel mic ajunge, astfel, prin educație, să gândească că neascultarea să îi supără pe părinții săi. La rândul lor, părinții trebuie să fie siguri că ceea ce au promis copilului va fi dus la îndeplinire. Astfel, se cultivă dorința căutării binelui puterea ascultării.

Evitarea exceselor

Specialiștii sunt fermi când afirmă că nu e bine să se abuzeze de educația religioasă pentru a nu provoca în final copilului o senzație de aversiune.

Educația creștina a unui copil poate începe practic la orice vârstă, cu condiția să se evite excesele, de orice fel ar fi ele. Lucrurile trebuie să se desfășoare cât mai firesc și normal. Copilul va observa și va înregistra actele spirituale și morale pe care le vede în familie și în cercul cunoștințelor sale. El imită cu fidelitate și încredere atitudinile, gesturile și cuvintele celor din jur. 

III. METODE ȘI PROCEDEE ACTIV-PARTICIPATIVE FOLOSITE ÎN PREDAREA CONȚINUTURILOR DOGMATICE LA ORELE DE RELIGIE

Educația religioasă reprezintă acea acțiune formativă deliberată, derulată în instituțiile școlare, ce are ca obiectiv informarea, culturalizarea și modelarea personalității umane în conformitate cu valorile religioase.

Aceasta are un caracter unitar, la nivelul întregii țări, prin cadrul normativ stipulat de ministerul de resort, prin conținuturile propuse și prin dispozitivul didactic adiacent (propus prin norme juridice, programe școlare unitare, strategii didactice performate de cadre anume pregătite pentru așa ceva – profesorii de religie). Conținuturile de învățat sunt centrate pe religia de bază a elevilor, dar cu numeroase deschideri istorice, interdisciplinare și interconfesionale. Educația religioasă are un caracter obligatoriu/opțional/facultativ pe anumite trepte de învățământ, reglarea făcându-se explicit prin anumite norme sau legi.

Religia, ca disciplină cu un statut aparte în planul–cadru de învățământ, nu trebuie văzută în sine ca un obiect de învățământ fără finalitate proprie, ci în strânsă legătură cu formarea priceperilor și deprinderilor de viață morală.

Un loc important în cadrul tehnologiei didactice, așa cum remarcam mai sus, îl ocupă strategia didactică, definită ca „ansamblul de procedee prin care se realizează conlucrarea dintre profesor și elevi, în vederea predării și învățării unui volum de informații, a formării unor deprinderi și priceperi, a dezvoltării personalității umane.” Orice strategie didactică urmărește apariția și consolidarea unor relații optime între activitatea de predare și cea de învățare, potrivit particularităților de vârstă, individuale și intelectuale ale elevilor și condițiile concrete în care are loc actul învățării. Succesul oricărei activități didactice este dat de sincronizarea conținutului cu aceste particularități și de posibilitatea de a determina însușirea informației pe o traiectorie ascendentă.

În didactica modernă, conceptul de strategie didactică cunoaște două accepții: în sens larg, este o concepție metodologică cu ajutorul căreia poate fi realizat un set de obiective educaționale predeterminate într-o lecție sau grup de lecții; în sens restrâns, este un ansamblu de metode, mijloace și materiale de învățământ cu ajutorul cărora pot fi realizate unul sau mai multe obiective operaționale într-o activitate didactică. Fiecare obiectiv operațional are rezervată o strategie didactică ce îl pune pe elev în situația de a rezolva o sarcină de învățare. De fiecare dată când va stabili strategiile didactice, profesorul va ține seama de natura obiectivului urmărit și de nivelul performanței așteptate din partea elevului. În acest scop, el își pune în valoare personalitatea și competența didactică.

Strategia didactică nu se reduce la o simplă tehnică de lucru, ci reprezintă expresia personalității profesorului. Ea este deopotrivă tehnică și artă educațională, devine componentă a „stilului de predare” ce caracterizează fiecare profesor.

În cadrul unui sistem de instruire, metodologia didactică trebuie să fie consonantă cu toate modificările și transformările survenite în ceea ce privește finalitățile educației, conținuturile învățământului, noile cerințe ale elevilor și societății. Metodologia se cere a fi suplă și permisivă la dinamica schimbărilor care au loc în componentele procesului instructiv-educativ. Calitatea unei tehnologii este dată de flexibilitatea și deschiderea față de situațiile și exigențele noi, complexe ale învățământului contemporan.

O metodă nu este bună sau rea în sine, ci prin raportarea ei la situația didactică respectivă, criteriul oportunității sau adecvării la o anumită realitate fiind cel care o poate face mai mult sau mai puțin eficientă. În același timp, nu numai adecvarea externă constituie un indicator al pertinenței metodei, ci și congruența secvențelor care o compun (respectiv a procedeelor didactice), precum și alternanța, succesiunea artificiilor metodologice, calitatea coordonării și articulării între metode, între un procedeu și o metodă.

Calitatea metodologică este un aspect ce ține de oportunitate, dozaj, combinatorică între metode sau ipostaze ale metodelor; este o chestiune de articulare calitativă și mai puțin de preeminență ori extensiune a unei metode în dauna alteia. A spune aprioric că o metodă este mai bună decât alta (sau că o metodă este de dorit), fără a ține cont de contextul în care metoda respectivă este (sau devine) eficientă, constituie o afirmație hazardată și chiar lipsită de sens.

Considerând că presupozițiile oportunității, adecvării și congruenței metodologice sunt asigurate, am putea avansa o serie de exigențe și cerințe spre care ar trebui să evolueze metodologia de instruire: punerea în practică a noi metode și procedee de instruire care să soluționeze adecvat noile situații de învățare; dezvoltarea în „cantitate” a metodologiei, prin adaptarea și integrarea unor metode nespecifice, din alte spații problematice, dar care por rezolva unele cerințe (de pildă, folosirea în învățământ a brainstormingului care este la origine o metodă de dezvoltare a creativității). Creșterea cantitativă a metodelor nu este însă soluția cea mai fericită; folosirea pe scară largă a unor metode activ-participative prin activizarea structurilor cognitive și operatorii ale elevilor și prin apelarea la metode pasive numai când este nevoie; maximizarea dimensiunii active a metodelor (în mai toate metodele identificăm această potențialitate) – și minimalizarea efectelor pasive ale acestora; fructificarea dimensiunii și aspectelor „calitative” ale metodei; extinderea utilizării unei combinații și ansambluri metodologice prin alternări ale unor caracteristici (în planurile activitate-pasivitate, abstractizare-concretizare, algoritmicitate-euristicitate) și nu prin dominanță metodologică, renunțarea la o metodă dominantă în favoarea varietății și flexibilității metodologice, care să vină în nîntâmpinarea nevoilor diverse ale elevilor și care să fie adecvate permanent la noile situații de învățare; instrumentalizarea optimă a metodologiei prin integrarea unor mijloace de învățământ adecvate care au un aport autentic în eficientizarea predării- învățarii; nu este vorba de o simplă adăugare a unui mijloc de învățământ, oricât de sofisticat ar fi el, ci de o redimensionare, o pregătire a acestuia în perspectivă metodologică (așa cum ar fi diferitele programe structurate explicit pentru învățarea asistată de ordinator); extinderea folosirii unor metode care solicită componentele relaționare ale activității didactice, respectiv aspectul comunicațional pe axa profesor-elevi sau pe direcția elevi-elevi; atenuarea tendinței magistrocentriste a metodologiei didactice; întărirea dreptului elevului de a învăța prin participare, alături de alții; accentuarea tendinței formativ-educative a metodei didactice; extinderea metodelor de căutare și identificare ale cunoștințelor, și nu de transmitere a lor pe cont propriu; cultivarea metodelor de autoinstrucție și autoeducație permanente; promovarea unor metode care îi ajută efectiv pe elevi în sensul dorit; adecvarea metodelor la realitatea existentă, „pragmatizarea” metodologiei.

Un rol important în elaborarea strategiilor didactice îl au metodele de învățământ, căile prin care profesorul îi pune pe elevi în legătură cu un anumit sistem de cunoștințe și le stimulează activitatea pentru însușirea acestora. Metodele de învățământ servesc nu numai la însușirea cunoștințelor, ci și la dezvoltarea capacităților creatoare, la dobândirea însușirilor de caracter, a atitudinilor.” Calitățile fundamentale ale unei metode sunt eficiența și eficacitatea ei. Este eficientă acea metodă care, prin propria-i aplicare, favorizează obținerea unor rezultate superioare, care produce maximum de modificări comportamentale în condiții minime de timp, de efort, iar eficacitatea ei se apreciază după performanțele obținute.”

Metodologia didactică formează un sistem mai mult sau mai puțin coerent, realizat prin stratificarea și cumularea mai multor metode, atât pe axa evoluției istorice, cât și pe plan sincronic, metode care se corelează, se prelungesc unele în altele și se completează reciproc. Clasificarea metodelor didactice reprezintă încă o problemă controversată, ce alimentează noi discuții și experimentări. Atât în legătură cu stabilirea criteriilor clasificării, cât și în raport cu apartenența metodelor la anumite clase, problematica taxonomiei rămâne încă deschisă.

Avansăm ipoteza coexistenței mai multor clasificări ce pot fi destul de operante în circumstanțe bine stabilite. Mai facem observația conform căreia criteriile de clasificare nu sunt absolute, iar încadrarea unei metode într-o anumită clasă nu este definitivă, ci relativă. O metodă se definește prin predominanța, la un moment dat, a unor caracteristici ce se pot metamorfoza astfel încât metoda să gliseze imperceptibil într-o clasă complementară sau chiar contrară (atunci când avem o clasificare dihotomică). De exemplu, o metodă așa-zis tradițională poate evolua spre modernitate în măsura în care secvențele procedurale care o compun îngăduie restructurări inedite sau atunci când circumstanțele de aplicare a acelei metode sunt cu totul noi. După cum și în unele metode, așa-zis moderne, întrezărim secvențe destul de tradiționale sau descoperim că variante ale metodei în discuție erau de mult cunoscute și aplicate.

Se știe că, din punct de vedere logic, o bună clasificare va respecta anumite condiții:

►criteriile de clasificare trebuie să fie unice, irepetabile;

►clasificarea trebuie să fie completă, adică să epuizeze universul de discurs;

►clasele care se decantează în urma clasificării trebuie să se excludă între ele;

►suma claselor găsite trebuie să fie identică cu universul de discurs.

Acestor cerințe le mai adăugăm încă o exigență de natură epistemică și anume cea reieșită din definițiile date metodei, procedeului, modului de organizare a învățării: clasificarea trebuie să opereze în interiorul unei clase (metodă, procedeu, mod de organizare), și nu asupra tuturor variantelor metodologice, prin amalgamarea acestora și prin neluarea în seamă a diferențelor semnificative dintre ele.

Plecând de la literatura în domeniu, avem următoarele clasificări posibile, cu criteriile subsecvente:

1. Din punct de vedere istoric:

►metode tradiționale, clasice (expunerea, conversația, exercițiul gramatical etc.);

►metode moderne, de dată mai recentă (algoritmizarea, problematizarea, brainstormingul, instruirea programată etc).

2. În funcție de extensiunea sferei de aplicabilitate:

►metode generale (expunerea, prelegerea, conversația, cursul magistral etc);

►metode particulare sau speciale (restrânse la predarea unor discipline de învățământ sau aplicabile pe anumite trepte ale instrucției și educației, cum ar fi exercițiul moral sau exemplul, în cazul educației morale).

3. Pornind de la modalitatea principală de prezentare a cunoștințelor:

►metode verbale, bazate pe cuvântul scris sau rostit (conversația euristică, explicația etc.);

►metode intuitive, bazate pe observarea directă, concret senzorială a obiectelor și fenomenelor realității sau a substitutelor acestora (demonstrația, observația etc.).

4. După gradul de angajare a elevilor la lecție:

►metode expozitive sau pasive, centrate pe memoria reproductivă și pe ascultarea pasivă (expunerea, prelegerea etc.);

►metode active care suscită activitatea de explorare personală a realității (învățarea prin descoperire, conversația euristică, lucrul cu manualul etc.).

5. După funcția didactică principală:

►cu funcția principală de predare și comunicare (explicația);

►cu funcția principală de fixare și consolidare (exercițiul);

►cu funcția principală de verificare și apreciere ale rezultatelor muncii (observația curentă, testul).

6. În funcție de modul de administrare a experienței ce urmează a fi însușită:

►metode algoritmice, bazate pe secvențe operaționale, stabile, construite dinainte (studiul de caz);

►metode euristice, bazate pe descoperire proprie și rezolvare de probleme (conversația euristică, problematizarea).

7. După forma de organizare a muncii:

►metode individuale – după fiecare elev în parte (lucrul cu manualul, învățarea prin descoperire);

►metode de predare – învățare în grupuri (de nivel sau omogene și pe grupe eterogene) – brainstormingul;

►metode frontale, cu întreaga clasă (studiul de caz, conversația, explicația);

►metode combinate, prin alternări între variantele de mai sus (lucrul cu manualul, conversația, explicația, problematizarea etc.).

8.În funcție de axa învățare mecanică (prin receptare)- învățare conștientă (prin descoperire):

►metode bazate pe învățarea prin receptare (expunerea, demonstrația cu caracter expozitiv);

►metode care aparțin preponderent descoperirii dirijate (conversația euristică, observația dirijată, instruirea programată, studiul de caz);

►metode de descoperire propriu-zisă (observarea independentă, exercițiul euristic, rezolvarea de probleme, brainstormingul).

9. După sorgintea schimbării produse la elevi:

►metode heterostructurante (transformarea se produce ca în cazul expunerii, conversației, studiului de caz, problematizării);

►metode autostructurante (individul se transformă prin sine, ca în situația unor metode de tipul descoperirii, observației, exercițiului).

Considerăm că fiecare metodă didactică poate poseda, la un moment dat, note și trăsături care o vor face să se integreze, succesiv, în clasele de metode mai sus invocate. Taxonomiile avansate sunt construcții teoretice orientative care ne ajută să identificăm tendința generală a metodologiei de a se baza pe caracteristici aflate la poli opuși (ca de pildă tradiționalitate-modernitate, generalitate-particularitate, algoritmicitate-euristicitate, verbalitate-intuitivitate etc.), în vederea realizării unei etichetări și a unei circumscrieri teoretice, atunci cănd se cere o astfel de explicitare sau pentru alegerea și selectarea practică a unor metode de învățământ în circumstanțe pragmatice variate.

În același timp, nici metodele ca atare nu apar în stare pură, ci sub forma unor variante și aspecte diferite, încât, în mod difuz, în cadrul unei metode caracterizate la început prin algoritmicitate -de pildă se poate naște treptat tendința către euristicitate.

Constantin Moise, analizând metoda algoritmică, ajunge la concluzia că algoritmizarea nu este o metodă de sine stătătoare, ci o latură a fiecăreia dintre metodele cunoscute, dându-le acestora o coloratură specifică. Exercițiul este, inițial, o metodă algoritmică, dar reluat, repetat, interiorizat de elev el poate sta sub semnul învățării euristice când elevul însuși ajunge să proiecteze exerciții inedite.

Nicolae Eftenie este de părere că „în procesul activ de predare-învățare a religiei, în transmiterrea și receptarea faptelor de limbă, metodele și procedeele cunoscute sunt determinate la rândul lor de trei factori fundamentali care conlucrează”. Astfel, el susține că procesul studierii religiei este influențat de:

►factorul pshihologic – particularitățile de vârstă, individuale și intelectuale ale elevilor;

►factorul pedagogic – scopul și sarcinile didactice ale lecției.

În funcție de acești factori, vor fi folosite anumite metode și procedee amintite de didactica tradițională și folosite cu succes de-a lungul anilor:

► metodele tradiționale: conversația, explicația, demonstrația,studiu de caz, jocul de rol;

► metode adaptate la cerințele disciplinei și patricularităților de vârstă ale elevilor: explicația, ca formă a expunerii sistemetice, însoțită de demonstrarea materialului intuitiv; munca cu manualul și alte materiale auxiliare;

►metode specifice impuse de natura obiectului de studiu și de procesele de gândire efectate de elevi cu scopul de a pătrunde esența fenomenelor studiate: problematizarea, învățarea prin descoperire ș. a.

Important este ca în cadrul acestui proces complex de predare-învățare metodele amintite să se îmbine, astfel încât să se completeze reciproc pentru ca eficiența lor să fie maximă. Succesul metodelor și procedeelor didactice depinde însă de o bună alegere și aplicare a unor principii didactice. Este cunoscut faptul că, în procesul studierii religiei în școală, ținem seama de câteva principii de bază:

a. principiul unității dialectice dintre concret și abstract (intuiția)- cunoașterea faptelor de limbă se realizează prin treceri succesive de la concret la abstract și invers;

b. principiul sistematizării structurării și continuității pe baza principiului concentric al reluării și îmbogățirii cunoștințelorde la un an de studiu la altul;

c. principiul accesibilității sau al orientării după particularitățile de vârstă, individuale și intelectuale ale elevilor- necesitatea ca desfășurarea procesului de predare-învățare la religie să fie în concordanță și să stimuleze dezvoltarea ontogenetică a copilului; asigurarea unor relații între cerințe, structura personalității, efortul elevului și rezultatul scontat;

d. principiul temeiniciei și durabilității rezultatelor obținute în procesul de învățământ- tot ceea ce se învață la orele de religie urmează a fi folosit în continuare în activitatea de învățare sau în cea practică (exprimare orală sau scrisă în conformitate cu normele limbii literare). Condiția esențială a folosirii achizițiilor anterioare este temeinicia lor, care, din punct de vedere didactic, depinde nu numai de modul în care au fost asimilate, ci și de procedeele folosite pentru fixarea lor. Astfel că, axa proiectării și realizării cu succes a conținuturilor învățării în procesul de predare-învățare a religiei o constituie relația dintre metodele și procedeele didactice, principii de învățământ.

Învățământul modern se realizează prin metode active, participative, informativ-formative, care „conduc la promovarea originalității și a creativității, cultivă aptitudinile intelectuale, spirit critic, independență în muncă. Metodele participative presupun autoinstruire și participare activă.”

Conversația

Conversația este dialogul permanent dintre profesor și elevi pe teme științifice și de ducație. „este o metodă activă, dând elevilor satisfacția de a fi descoperit ei înșiși adevărul, le dezvoltă capacitatea de exprimare, le formează priceperea de a mânui dialogul pentru realizarea unei comunicări clare și complexe.”

Conversația este o metodă de învățământ care constă în valorificarea didactică a întrebărilor și răspunsurilor. Convorbirea sau dialogul care se desfășoară între profesori și elevi dirijează și stimulează activitatea de învățare a acestora. În practica școlară tradițională, conversația se utiliza, adesea, într-o manieră mai mult plat reproductivă, ceea ce nu stimula comunicarea autentică, bilaterală, între profesori și elevi. În accepție modernă, conversația se impune a fi concepută și desfășurată ca dialog, în care profesor și elevi se implică integral și sincer. Prin dialog autentic (variantă modernă a euristicii) pe baza textelor literare se cultivă creativitatea elevilor, capacitatea de a folosi personal cunoștințele dobândite și, cel mai important, se formează un limbaj ce respectă normele limbii literare.

Metoda oferă elevilor posibilitatea și satisfacția de a fi descoperit ei înșiși adevărul, le dezvoltă capacitatea de exprimare, le formează priceperea de a mânui dialogul pentru realizarea unei comunicări clare și complete. În cazul gramaticii, pe baza faptelor concrete de limbă, a unui material intuitiv, familiar elevilor, conversația euristică se poate desfășura cu succes, împletită deseori cu demonstrația. Ea este folosită în general în lecțiile de învățare de noi cunoștințe, în lecțiile în care sarcina didactică principală este cea a studiului individual- lecții de formare a unor priceperi și deprinderi, în lecțiile de recapitulare și sistematizare când elevii posedă deja anumite conținuturi, urmând numai să le generalizeze prin exerciții gramaticale, de pildă. Conversația se aplică în scopul reluării și repetării cunoștințelor, al desprinderii unor concluzii parțiale sau finale, al integrării cunoștințelor anterioare în structuri logice din ce în ce mai largi. De asemenea se folosește și pentru a surprinde gradul de înțelegere a celor predate, capacitatea de a reproduce ,explica și aplica o serie de cunoștințe însușite, dar este și o metodă foarte des utilizată pentru desprinderea concluziilor după efectuarea unor observații independente.

„Pornind de la funcția didactică pe care o poate îndeplini conversația, Nicolae Eftenie prezintă câteva variante adaptate specificului disciplinei noastre: conversația de comunicare, de repetare și sistematizare, de verificare și evaluare, cea introductivă și conversația finală Profesorul de religie va urmări însă de fiecare dată calitatea răspunsurilor.

Explicația

„Explicația este o cale ușoară, rapidă și eficientă de dezvăluire, pe baza unei argumentații deductive, a unor date noi”. Presupune enunțarea cu claritate a unui concept, a unei definiții sau a unei sintagme, apoi analiza exemplelor sau a argumentelor. Elevii sunt ajutați, astfel, să-și clarifice și să-și adâncească înțelerea noilor cunoștințe, prin raportarea lor la niște structuri de ordin inferior acestora. Este o cale eficace, facilă și rapidă de obținere a unor cunoștințe, limitând riscurile ivirii unor greșeli generate de efortul confruntării cu probleme, al căutărilor și descoperirilor, accentul căzând pe receptarea adevărului, pe însușirea logicii ce stă la baza analizei întreprinse și nu pe construcțiile proprii ale elevilor.

Explicația urmărește lămurirea și clarificarea unor noțiuni, principii, legi, prin relevarea notelor esențiale, a legăturilor cauzale dintre obiecte și fenomene, prin surprinderea genezei și devenirii lor. Solicită într-un grad ridicat operațiile gândirii, apelează la diferite procedee: inductiv, deductiv, al comparației și analogiei, al analizei cauzale. Este cunoscut faptul că expunerea nu se poate folosi în procesul de predare- învățare a noțiunilor gramaticale, explicația gramaticală, ca formă demontrativă a expunerii, implică participarea activă a elevilor la definirea noțiunilor, la stabilirea regulilor gramaticale, a legăturilor cauzale între fenomenele limbii, sub îndrumarea profesorului în desfășurarea proceselor de gândire necesare.

Problematizarea

Denumită și „predare prin rezolvare de probleme sau predare productivă de probleme, problematizarea reprezintă una dintre cele mai utile metode, prin potențialul ei euristic și activizator”.

Metoda constă în crearea unor dificultăți practice sau teoretice, a căror rezolvare să fie rezultatul activității proprii de cercetare, efectuate de subiect; este o predare și o însușire pe baza unor structuri cu date insuficiente. O situație-problemă desemnează o situație contradictorie, conflictuală ce rezultă din trăirea simultană a două realități: experiența anterioară (cognitiv-emoțională) și elementul de noutate și de surpriză, necunoscutul cu care se confruntă subiectul. Acest conflict incită la căutare și descoperire, la intuirea unor soluții noi a unor relații aparent inexistente între antecedent și consecvent.

Problematizarea presupune punerea în fața elevilor a unor dificultăți create în mod deliberat, în depășirea cărora, prin efort propriu, elevul învață ceva nou. Importanța învățării problematizante constă în faptul că antrenează gândirea elevilor, stimulează spiritul de observație, capacitatea de a formula întrebări pentru a se ajunge la soluție, de a elabora ipoteze, stimulează puterea de analiză, de generalizare sau de a transfera cunoștințe.

Această metodă se concretizează în mai multe momente: un moment declanșator, unul tensional și unul rezolutiv. Recurgerea la această metodă implică respectarea anumitor condiții: existența, la elev, a unui fond aperceptiv suficient, dozarea dificultăților în funcție de o anumită gradație, alegerea celui mai potrivit moment de plasare a problemei în lecție, manifestarea unui interes real pentru rezolvarea problemei. Problematizarea presupune o antrenare plenară a personalității elevilor, a componentelor intelectuale afective și voliționale. Exersând, elevii își formează un stil individual de muncă, în condițiile unei tensiuni psihice, a stimulării spiritului de investigație, a curajului în argumentarea și susținerea unor opinii personale. Firește că metoda problematizării se aplică selectiv, în funcție de particularitățile de vârstă ale elevilor, de experiența și capacitățile individuale ale elevilor, de conținutul sarcinei didactice, de mărimea și structura colectivului de elevi. Important este ca plasarea situației-problemă în lecție să se facă la momentul oportun, să se instaleze un interes real pentru rezolvarea problemei și, un aspect foarte important, evitarea supraîncărcării.

Problematizarea reprezintă de fapt o altă modalitate, mai complexă, de aplicare a teoriei învățării prin descoperire. Această metodă se folosește cu succes pe baza unei profunde cunoașteri a particularităților de vârstă, individuale și intelectuale ale elevilor și chiar a omogenității colectivului de elevi. Se impune stăpânirea unui limbaj specific disciplinei, iar elevii creează, la rândul lor, situații problemă, pe baza modelelor raționale aduse în fața lor de către profesor.

Învățarea prin descoperire

Învățarea prin descoperire este o metodă de factură euristică, apropiată de problematizare, care constă în crearea condițiilor de reactualizare a experienței și a capacităților individuale, în vederea deslușirii unor noi situații. Ea se opune învățării prin receptare. Premisa metodei constă în delimitarea a ceea ce este util și oportun să fie oferit elevului și ce este necesar să fie lăsat acestuia să descopere prin proprie inițiativă. Elevul redescoperă cunoștințe vechi, iar profesorul trebuie să favorizeze menținerea unei atitudini active, să-i dezvolte elevului forțele psihice și calitățile acesteia: percepția, reprezentarea, memoria, limbajul, interesele și atitudinile.

Învățarea prin descoperire îl obligă și-l obișnuiește pe elev să-și însușească metode proprii de cunoaștere și investigație. De aceea, descoperirea are un pregnant caracter formativ, stimulând capacitățile mintale ale elevilor, căci „ceea ce descoperă singuri este o achiziție mai trainică și mai durabilă”.

Valoarea învățării prin descoperire stă mai ales în faptul că ea devine treptat o învățare pentru descoperire. Capacitatea de transfer continuu, creativitatea, flexivitatea gândirii, formarea unor deprinderi de investigații, de prelucrare și de interpretare, de generalizare și de verificare, achiziționate din anii de școală, devin elemente cu valoare operațională în cadrul învățării prin descoperire. Considerăm important să reamintim că această metodă implică multă atenție din partea profesorului, deoarece ea presupune un șir de tatonări din partea elevului, iar de aici, existența unor erori. Aplicată inadecvat, fără a corecta erorile, există riscul ca acestea să se fixeze într-o măsură oarecare și, astfel, să interfereze cu noțiunile corecte. Ca atare, metoda descoperirii impune o nouă viziune asupra erorii, considerându-o mijloc al exersării intelectuale și factor al exersării.

Această metodă își poate găsi locul în majoritatea activităților didactice care au drept scop însușirea unor fapte morale, în toate cele trei variante ale ei: inductivă, deductivă și analogică. Este operantă atât în lecțiile de predare – învățare, cât și în lecțiile de consolidare a cunoștințelor de gramatică normativă.

Modalitatea practică de folosire a metodei constă în formularea unor sarcini de învățare date spre rezolvare elevilor, ca activitate frontală, independentă, (individuală sau pe echipe, în clasă sau acasă ) și în verificarea și evaluarea modului de rezolvare prin conversație. Metoda, ținându-se seama de principiul respectării particularităților de vârstă și individuale ale elevilor, se poate folosi, diferențiat, la toate clasele indiferent de ciclul de învățământ.

Brainstormingul

Este o metodă care stimulează, prin declanșarea unei „furtuni”în ceierul elevilor, gândirea inventivă, fantezia și imaginația creatoare. Fiind o posibilitate în cadrul problematizării, brainstormingul începe prin crearea unei „situații tensionale” în urma căreia elevii oferă soluții întrebărilor-problemă formulate de către profesor.

„Brainstormingul este o metodă a discuției în grup, cu funcția distinctă de a înlesni căutarea și găsirea celei mai adecvate soluții a unei probleme de rezolvat”. Se formulează una sau mai multe întrebări „menite să dezlănțuie efervescența gândirii elevilor” și emiterea spontană a răspunsurilor. Este un bun exercițiu de stimulare și cultivare a creativității de grup, pentru a îndruma participanții să producă mai multe soluții.

Se pleacă de la o întrebare-problemă care incită gândirea elevilor, așteptându-se apoi răspunsurile argumentate. Scopul principal îl reprezintă enunțarea cât mai multor puncte de vedere. Specificul metodei ține mai ales de aspectul tactic al desfășurării dialogului cu elevii, și anume tactica amânării evaluării răspunsurilor, pentru a stimula spontaneitatea evoluției gândirii. Se poate spune că brainstormingul are valoarea unui test pentru a afla disponibilitățile receptive ale elevilor.

Tehnica asociativă are un specific aparte prin faptul că „disociază timpul de producere a ideilor (faza producerii de idei) de timpul în care se evaluează aceste idei (de faza aprecierii critice a ideilor emise), ceea ce stimulează gândirea divergentă. În acest sens, întreaga discuție se desfășoară în condițiile respectării anumitor reguli esențiale: odată lansată problema, se lasă frâu liber dezlănțuirii gândirii și imaginației, cerându-le elevilor să exprime spontan și deschis ideile și ipotezele care le vin pentru prima dată în minte. Accentul se pune în această fază pe cantitate, pe enunțarea cât mai multor și mai diverse idei și soluții posibile. Profesorul trebuie să asculte cu atenție toate ideile participanților, fiecare dintre ei fiind încurajat să construiască, dacă este posibil, pe ideile precedente emise de antevorbitori, să încerce noi asocieri, să le combine și să ajungă, pe această cale, la idei superioare celor inițiale, la un produs nou. Ceea ce poate părea neobișnuit sau absurd pentru unul, poate fi binevenit pentru altul, poate sugera altora o idee nouă, interesantă și utilă.

Este important ca în cadrul discuției subiecții să fie permanent încurajați, indiferent de valoarea intervenției lor. Evaluarea și selecția ideilor emise și a soluțiilor propuse sunt amânate. Ele se vor face de către profesor sau împreună cu participanții. În lucrarea sa, Ioan Cerghit o numește „metoda evaluării amânate”, pornind tocmai de la acest moment al evaluării. Metodei îi sunt specifice amânarea evaluării și ignorarea unor reguli și obișnuințe care întăresc conformismul, ceea ce face ca metoda să fie mai puțin folosită în lecțiile obișnuite și mai mult în cadrul unor lecții de sinteză cu caracter aplicativ, în seminarii și în activitățile de cerc.

Exercițiul

În cazul predării-învățării religiei, exercițiul înseamnă o acțiune intelectuală, făcută sistematic și repetat, cu scopul dobândirii sau perfecționării deprinderilor de a aplica corect normele limbii literare la propria exprimare a elevilor. Prin repetare conștientă și activă se poate ajunge la un anumit grad de automatizare a diferitelor componente ale activităților didactice. Odată cu trecerea anilor, elevii vor conștientiza faptul că, indiferent de disciplina școlară, formarea unor priceperi și deprinderi reprezintă baza însușirii noțiunilor disciplinei respective. Exercițiile didactice reprezintă „forma în care se toarnă elementele celorlalte metode de predare învățare a cunoștințelor și în primul rând analiza lingvistică și conversația”. Este cadrul realizării cu succes a actului didactic. Prin exercițiu se formează deprinderi. Repetarea exercițiului cu alte forme, pe alte trepte, ajută la eliminarea greșelilor, formează deprinderile necesare însușirii faptelor de limbă. Cu ajutorul acestei metode fixăm cunoștințe, formăm priceperi și deprinderi de exprimare corectă, orală sau scrisă, recunoaștem și analizăm noțiunile gramaticale însușite anterior. Metodica predării religiei valorifică la maximum această metodă pentru însușirea regulilor gramaticale, de ortografie și punctuație, în scopul exprimării corecte.

Este cunoscut faptul că exercițiile care capătă forma unor activități care stimulează procesele de gândire desfășurate în cursul comunicării cunoștințelor; elevii aplică, în mod repetat, definițiile și regulile învățate la situații noi și, ceea ce este mai important, le utilizează ca îndreptar al propriei lor exprimări scrise și orale.

Exercițiul este o metodă comună disciplinelor de învățământ care operează cu abstracțiuni, cu elemente care trebuie să fie concretizate. Gramatica apelează la raționamente, asocieri, raporturi între fenomene gramaticale, ridicându-se la abstracțiuni, generalizări, (definiții, reguli). Astfel, prezența metodei exercițiului se face simțită mai ales în lecțiile de recapitulare și sistematizare a cunoștințelor, de fixare a noțiunilor dobândite anterior. Este cunoscut scopul folosirii metodei: de a cultiva posibilitățile elevilor, de transfer al cunoștințelor, capacităților și comportamentelor însușite, de evaluare a gradului de operaționalizare a acetora.

Această metodă este specifică învățării prin acțiune, prin care cadrul didactic urmărește: să fixezeze cunoștințe teoretice, dobândite în urma parcurgerii unor conținuturi; să creeze abilități de transpunere a acestora în practică, prin operaționalizarea informațiilor, stimulând capacitățile creative ale elevilor; să dezvolte deprinderea de muncă independentă a elevilor, automatizarea unor procese prin repetări succesive, prin conștientizarea faptului că toate aceste elemente au valoare formativă pe planul pregătirii gramaticale a elevilor; să înlăture posibilitatea confuziilor; să mijlocească transferul cunoștințelor dintr-o zonă operațională în alta. Un rol important al acestei metode este ecela că avertizează profesorul asupra eventualelor lacune în cunoștințele elevilor și în abilitatea de a le folosi în practică.

Exercițiul are un grad sporit de complexitate care necesită stabilirea unei permanente legături între teorie și aplicațiile practice. În același timp, determină participarea activă și conștientă a elevilor în efectuarea oricărui exercițiu și presupune creșterea treptată a nivelului cerințelor formulate elevilor. Este cunoscut faptul că, pentru rezolvarea exercițiilor, pentru formarea unor deprinderi corecte de exprimare conforme cu sistemul religiei, elevii trebuie să aibă un anumit volum de cunoștințe teoretice, să cunoască din interior relațiile dintre noțiuni și interferența acestora. De asemenea, elevii trebuie să conștientizeze rolul exercițiilor gramaticale ca un pas decisiv pentru o exprimare corectă, clară, fluentă. Ele vor ține seama de sistemul de predare concentric, vor respecta principiul accesibiltății, vor ține seama de particularitățile de vârstă, individuale și intelectuale ale elevilor, de nivelul lor de cunoștințe la un moment dat. Se impune însă ca profesorul să explice clar cerințele exercițiilor, înainte de începerea efectuărilor, iar pe parcursul rezolvării să se afle permanent în apropierea elevilor. Acesta ar fi un prim pas spre munca independentă.

Demonstrația

Metodă de explorare a realității, demonstrația este folosită din plin la toate disciplinele, cu scopul de a convinge elevii asupra unor fenomene, idei, concepte. Demonstrația didactică se folosește în practica didactică tradițională. A demonstra înseamnă a arăta, a prezenta obiecte, procese, acțiuni, în vedearea inducerii teoretice la elevi a unor proprietăți, legități care constituie elemente fundamentale ale cunoașterii. La baza demonstrației se află întotdeauna o sursă sau un model intuitiv.

Demonstrația didactică facilitează asimilarea cunoștințelor printr-un șir de raționamente logice. ”Metodă preponderent tradițională, bazată pe o atitudine pasivă din partea elevului, pe o simplă întipărire a imaginilor date sau de familiaritate cu modul de execuție al acțiunii, demonstrația didactică este supusă, în contextul modernizării metodologiei didactice contemporane, unui proces de renovare procedurală, pentru implicarea elevilor în acțiunea de clarificare a unor fapte de limbă cu grad sporit de dificultate, pentru a înțelege resorturile raționale ale continutului lor”- este de părere Nicolae Eftenie.

Lucrul cu manualul sau cu alte cărți

Lucrul cu manualul și cu alte cărți este o metodă didactică în cadrul căreia învățarea are ca sursă esențială și ca instrument de formare a elevului cartea școlară sau alte surse similare, respectiv un ansamblu de acțiuni prin care se urmărește formarea priceperilor și deprinderilor necesare în vederea utilizării corecte și eficiente a manualelor și a altor cărți, ca surse de informare, precum: dicționare, îndreptare, ghiduri, reviste, antologii, enciclopedii, culegeri. Astfel, se pun bazele autoinstruirii și educației permanente.

De lucrul cu cartea se leagă, de cele mai multe ori, și studiul individual, inclusiv cel independent sau autonom. Acesta este considerat „cea de-a doua metodă tradițională de învățare”. Este o metodă reînnoită și revigorată astăzi de „lectura cărții electronice”, a surselor audiovizuale, care, împreună cu lectura clasică, devin principalele modalități de susținere a studiului individual cu caracter independent.

În condițiile actuale și în perspectivă, studiul individual capătă o importanță covârșitoare. El face parte integrantă din programul zilnic de lucru al elevului (fie că acesta se consumă în timpul destinat învățării în incinta școlii, fie acasă). Este o modaliate de învățare dintre cele mai apreciate, mai utile și mereu de actualitate. De asemenea, este o metodă personalizată, căci fiecare are coeficientul său de asimilare și stilul propriu de muncă intelectuală independentă.

Această metodă devine indispensabilă în pregătirea lecțiilor, lucrărilor scrise, proiectelo, examenelor, concursurilor, în activitățile de perfecționare, de specializare, în satisfacerea cerințelor proprii de cultivare ori de educare a anumitor calități spirituale.

Această modalitate de lucru se bazează pe autonomia celui care învață. În același timp, poate deveni chiar un proces de invenție de procedee noi de învățare pentru cei cu o personalitate puternică, cu aptitudini. Este importantă prin faptul că dezvoltă capacitatea de planificare și organizare, spiritul de inițiativă și încrederea în forțele proprii, importanță ce crește mai ales odată cu trecerea la vârsta adolescenței, când se accentuează procesul autocunoașterii, dar și cel al unor preocupări de reflecție, de însemnări după cele citite, de consemnare a unor întâmplări. Este vârsta la care munca independentă capătă o mai mare însemnătate în ochii elevilor, îi ajută pe adolescenți să să-și dezvolte capacitatea de a munci independent și continuu.

Pentru a fi eficient, studiul individual trebuie să fie activ, să implice memorarea și să aibă continuitate. Această metodă îl determină pe adolescent, vorbitor de religie dornic de a se perfecționa și de a se exprima conform noilor norme ale limbii literare, să angajeze gândirea independentă, să opereze transferuri de cunoștințe, de a pune probleme, de a emite ipoteze și de a găsi soluții, de a descoperi idei.

Catehizarea și educația religioasă sunt două procese de formare ce au ca obiect cunoașterea, interiorizarea și concretizarea valorilor religioase. Cele două acțiuni, ca procesualitate și sistem de acțiuni, presupun atât asemănări, cât și deosebiri, continuități sau complementarități procesuale dar și discontinuități sau specificități acționale. Cateheza reprezintă acea acțiune formativă, derulată în cadrul bisericii de către personalul de cult sau laici instruiți, și are ca obiectiv introducerea metodică a credincioșilor (de toate vârstele) în cult și în tainele credinței, prin cunoașterea, punerea în situație și profesarea efectivă a valorilor unei confesiuni.

Ea reprezintă o inițiere sistematică într-un cult sau credință anume, prin prezentarea specificității dogmatice, liturgice, morale etc. și este exercitată de către preot, sacerdot în perspectiva aderării la credință și a unei evanghelizări explicite. Ea se poate manifesta și ocazional când circumstanțele o impun, fie a botezării – în cazul persoanelor de altă religie, confesiune – fie a aprofundării învățăturilor de credință. Conținuturile valorice care se transmit în cateheză sunt diverse, plurale, funcție de specificitatea credinței, particularitățile publicului, ale spațiului comunitar. Cateheza nu are un caracter neutral față de formațiunea religioasă pe care o reprezintă, ci unul vizibil apologetic și misionar.

Pentru că atât la nivel teoretic cât și practic există riscul unor suprapuneri sau confuzii, ne propunem în intervenția de față să evidențiem specificul celor două activități prin compararea lor.

Scoaterea în evidență a particularităților celor două acțiuni de formare o vom face plecând de la următoarele repere:

Finalitățile și obiectivele celor două parcursuri educative

Cadrul în care se desfășoară acțiunea de formare

Destinatarii pe care îi vizează formarea spirituală

Principiile care ghidează catehizarea și, respectiv, educația religioasă

Conținuturile valorice dominante transmise prin practica spirituală (cunoștințe, atitudini, valori, conduite)

Strategiile și metodele cu caracter didactic activate de practica spirituală

Gradul de autonomie a formatorilor și a formaților (respectiv, profesori-elevi, în educația religioasă, cateheți-catehumeni, în operă de catehizare)

Modalitățile de realizare a feed-back-ului și de întărire a conduitelor achiziționate.

Educația religioasă pune accentul pe cunoașterea cadrului de valori religioase, acestea fiind axate pe determinarea unui sens al existenței iar cateheza pune accentul pe stimularea credinței, pe formarea și difuziunea comportamentelor religioase și pe evanghelizarea persoanelor.

Finalitățile și obiectivele demersului educativ

Ambele ipostaze ale formării religioase se realizează în virtutea unor ținte prevăzute dinainte, acestea ținând de intenționalitatea maturilor și a comunității.

Orientarea teleologică a acestora îngăduie o deliberare a actelor și o programabilitate pe acțiuni și în timp. În cazul educației religioase, finalitățile sunt explicitate prin intermediul obiectivelor cadru, al obiectivelor de referință sau al celor operaționale, acestea din urmă fiind predeterminate de către fiecare cadru didactic în parte.

În cateheză, se fixează scopuri ale acțiunii catehetice cu un grad de generalitate mai larg, acestea fiind remodelate pe parcurs în consens cu trebuințe ce se descoperă la un moment dat.

Dacă în situația educației religioase cadrul de finalități este general pentru toți elevii unei țări (sau comunități, de la caz la caz), emitentul acestuia fiind o instituție laică (ministerul educației, pe baza consultării reprezentanților profesorilor de religie), în situația catehezei emitentul finalităților e o instituție bisericească, fiecare confesiune sau comunitate religioasă putând genera scopuri diferite de formare prin cateheză.

În general, finalitățile educației religioase vizează formarea unei persoane cu o cultură religioasă și o conduită pe măsură.

Finalitățile catehezei sunt mai puternic centrate pe conturarea și consolidarea credinței în perspectiva unui țel ultim – mântuirea sau salvarea (în tradiția creștină).

Cadrul în care se desfășoară acțiunea de formare

Practica spirituală presupune cadre de formare atent pregătite, mobilate cu stimuli educogeni relevanți în acord cu valorile care se promulgă.

Educația religioasă se face în sala de clasă sau cabinetul de religie din cadrul instituției școlare; cateheza se realizează în spațiul eclezial, în biserică sau alte locații ce țin de biserică.

Să reținem că cele două procese se pot prelungi și prin promulgarea unor ocazii nonformale sau informale de educare, prin vizite sau excursii la mănăstiri sau în zone cu bogate reverberații spirituale, prin acțiuni cultural sportive, prin cluburi sau asociații cu caracter religios.

Destinatarii pe care îi vizează formarea spirituală

Destinatarii sunt persoane aflate în căutarea unor repere de ordin cognitiv, atitudinal și existențial.

Dacă în cazul educației religioase acestea sunt ființele tinere (copiii, elevii, studenții), pentru cateheză destinatarii sunt toate categoriile de credincioși, de la copii și până la vârstnici ce se pregătesc fie să primească anumite taine sau sacramente, fie să-și consolideze sau să-și sporească credința.

Să mai evidențiem faptul că în cazul educației religioase publicul este omogen (elevi de aceeași vârstă), pe când în cateheză publicul poate fi destul de eterogen (sub aspectul pregătirii culturale și al vârstei).

Cateheza se impune ca urmare a descreștinării profesate metodic în perioada comunistă, ceea ce face ca astăzi să avem foarte multe persoane mature, chiar instruite, dar „analfabete” din punct de vedere religios.

Cateheza este necesară și celor care, la o anumită vârstă, vin către o nouă religie sau confesiune, fiind o formă de „enculturare” a ființei pe linie spirituală, de pregătire a ei pentru interiorizarea unor noi valori sau de contextualizare a credinței la palierul cultural pe care îl poartă persoana respectivă.

Principiile care ghidează educația religioasă, respectiv catehizarea

Atât în realizarea educației religioase cât și a catehezei e nevoie să se respecte niște axiome procedurale, niște reguli fundamentale ce conduc la eficientizarea praxiologică și valorică a acestor eforturi. Pentru că în ambele cazuri avem de a face cu procese de formare, toate principiile pedagogice de predare-învățare se cer a fi respectate, atât cele cu conotație didactică, dar și cele cu conotație religioasă (în situația creștinismului, principiul hristocentric și cel eclesiocentric).

Astfel, trebuie invocate și contextualizate următoarele reguli de bază: principiul respectării particularităților de vârstă și individuale, al creării unei atmosfere plăcute și interesante pentru educat, al temeiniciei și durabilității învățării, al intuiției, al participării conștiente și active, al respectării autonomiei și libertății individuale.

Principiile și regulile invocate mai sus acționează corelat, prin coprezență și complementaritate, și nu autarhic, în chip izolat, prin excluziune. Ele se vor circumstanția și la conținuturile concrete de transmis, la valorile și conduitele religioase ce se vor difuza la tineri sau clase de elevi.

Toate aceste principii sunt aplicate ținând cont de climatul cultural ce caracterizează spațiul comunitar precum și de expectanțele celor care sunt formați în perspectivă religioasă.

Deosebirea dintre cele două situații de formare, în ceea ce privește principiile, rezidă în întâietatea și ponderarea lor, și nicidecum în absența sau excluderea acestora. Astfel, în cazul catehezei primează principiul hristocentric și cel eclesiologic, iar în spațiul școlar, funcție de obiectivele și conținuturile lecțiilor, se manifestă cu prevalență principiile psihopedagogice ale învățării.

Am mai face precizarea că în condițiile pluralizării și ale extinderii contactelor dintre persoane cu religii sau confesiuni diferite, este de dorit că educația religioasă cât și catehizarea să se realizeze și pe baza principiului înțelegerii și respectului reciproc, al deschiderii oneste către registre spirituale diferite. Fără a face rabat de la specificitatea confesională și întărirea identitară, formarea religioasă autentică presupune să devenim sensibili și la alte moduri spirituale prin care alteritatea se manifestă.

Conținuturi valorice dominante transmise prin practica spirituală (cunoștințe, atitudini, valori, conduite)

Dacă la ora de religie conținuturile de învățat sunt centrate pe valorile cunoașterii (istorice, biblice, dogmatice, ritualice etc.), fără însă a se exclude formarea de atitudini și comportamnete, în catehizare accentul se va pune pe introducerea în cult, formarea credinței și a conduitelor subsecvente.

Dacă în educația religioasă elementele de conținut sunt unitare și normate prin diferite documente curriculare, emanate de autoritățile centrale, demersul curricular pentru catehizare este generat la nivelul instituțiilor de bază (parohii, episcopii) și devine plural, divers, funcție de multitudinea de interese și nevoi concrete ale formaților. Asta nu înseamnă că la nivel de instituție bisericească centrală (mitropolie, patriarhie) nu trebuie să se expliciteze o politică unitară de catehizare, cu precizarea unor elemente de conținut, ci dimpotrivă. Numai că aceste linii directoare se vor concretiza, în cele din urmă, printr-o adaptare la nevoile locului și ale persoanelor ce urmează un program de formare catehetică.

Conținutul educației religioase se referă la o serie de elemente de ordin istoric, biblic, dogmatic, moral, liturgic, hermeneutic, social, cu efecte directe asupra formării personalității elevilor. Nu pot fi excluse cunoștințele de istoria religiilor sau cele cu caracter mai larg, cultural, ceea ce asigură o viziune integrativă și înțelegere polivalentă a faptului religios.

Conținutul activității instructiv-educative religioase este dimensionat ținând cont de specificul și trăsăturile cultului de referință, de gradul de dezvoltare cognitivă a societății, de specificitatea culturală a unei comunități, de marile curente de idei devenite dominante, de interesele și năzuințele oamenilor. Educația în spiritul valorilor religioase se face nu numai la ora de religie, ci și prin intermediul altor discipline, mai ales prin cele umaniste. În orice materie de învățământ se pot determina valori finale și semnificații ale existenței, care pregătesc terenul întâlnirii cu divinitatea sau întăresc unele sentimente formate deja. În cazul educației în spirit religios, nu se va urmări structurarea unor cunoștințe teologice sofisticate; în școală nu urmărim să formăm teologi docți, ci oameni informați, cu atitudini sau deprinderi religioase. Or, acest lucru presupune o relativizare a conținuturilor domeniilor teologice la trebuințe și expectanțe spirituale firești ale oamenilor, rezonante cu norme psihopedagogice.

Se știe că fiecare disciplină școlară trebuie să constituie atât un domeniu de cunoaștere prelucrat pedagogic, cât și o modalitate de a cunoaște.

Este normal ca fiecare disciplină să propună elevului un mod de gândire și interpretare a lumii, modalitate care garantează elevului investigații suplimentare. Elevilor trebuie să li se pună la dispoziție nu numai cunoștințe, ci și mijloace de a parveni la acele cunoștințe.

Conținutul dimensionat pentru ora de religie va răspunde acestor cerințe minimale, de inserție, alături de adevărurile de credință, și a unor tehnici și forme spirituale care să proiecteze individul, prin interiorizare, înspre câmpul de idei și trăiri specific religiei.

De aceea, lecția de religie nu se va reduce la un simplu expozeu speculativ, ci va antrena elevii în perspectiva unor trăiri, sentimente, conduite concordante cu cumulul doctrinar etalat. Dacă la ora de fizică, de pildă, cel de-al doilea aspect este imposibil de realizat (cum s-ar putea"trăi" teoria relativității lui Einsteinț), la religie acest moment devine constitutiv și este obligatoriu (reflectând, te adâncești în rugăciune, te proiectezi înspre ordinea divină).

Conținutul unui program de formare catehetică se alege pornind de la prioritățile și responsabilitățile pastorale (stabilite de biserică), vizându-se două aspecte:

A) funcționalitatea conținutului în raport cu obiectivele avute în vedere, precum inițierea în tainele credinței, legătura dintre viață și spiritualitatea religioasă, structura și dinamica de ordin comunitar, integrarea experienței personale în operă de formare catehetică;

B) fidelitatea și continuitatea acestor conținuturi față de confesiunea sau credința de bază, în cazul nostru prezentarea tezaurului credinței creștin-ortodoxe prin ceea ce are ea mai special și mai profund.

Temele ce pot intra într-o programă de cateheză sunt următoarele:

– Pregătirea pentru inițierea sau administrarea sfintelor taine.

– Conduita credinciosului la Sfânta Liturghie.

– Rolul celebrărilor liturgice în viața personală și comunitară.

– Specificitatea cultică a religiei noastre.

– Experiența rugăciunii, a iertării și a împăcării cu ceilalți.

– Iisus Hristos – modelul vieții noastre.

– Raportarea la Sfânta Scriptură și la Sfânta Tradiție.

– Sfinții și importanța lor pentru existența noastră.

– Forme de implicare în viața parohiei.

– Pregătirea pentru întâmpinarea marilor sărbători creștine.

– Importanța mesajului evanghelic pentru omul contemporan.

– Responsabilitatea creștinului față de aproapele (am exemplificat doar cu unele posibile teme).

În general, conținuturile abordate sunt prefigurate atent din perspectiva dogmatică, liturgică, morală, socială, comportamentală iar catehetul are datoria de intra în subtilitățile confesiunii pe care o reprezintă pentru a potența o receptivitate maximă a catehumenului față de toate fațetele unui act de de credință manifestă.

Strategiile și metodele cu caracter didactic activate de practica spirituală

Educația religioasă presupune o racordare optimă a arsenalului metodologic la obiectivele și conținutul acestei laturi deosebite a educației.

Metodele și tehnicile reclamă o aplicație și o adaptare care să fie întotdeauna în serviciul credinței. Opera educativă și de catehizare se va supune unei duble finalități:

A) fidelitate față de ordinea divină, adică a naturii credinței și exigențelor ei;

B) fidelitate față de ordinea naturii, adică a psihologiei copilului, pentru că adevărurile credinței să fie sesizate și primite.

Este de presupus că toate metodele didactice pot fi compatibilizate și contextualizate la specificul formării personalității religioase. Important este ca sufletul elevului să fie sensibilizat și modelat nu la modul coercitiv, ci prin înțelegere, bună și liberă voire. Proiectarea și realizarea optimă a activității instructiv-educative depind de felul cum se desfășoară, dimensionează și articulează componentele materiale, procedurale și organizatorice, ce imprimă un anumit sens și o anumită eficiență pragmatică formării tineretului.

Concretizarea idealurilor educaționale, în comportamente și mentalități, nu este posibilă dacă activitatea de predare și învățare nu dispune de un sistem coerent de căi și mijloace de înfăptuire, de o instrumentalizare procedurală și tehnică a pașilor ce urmează a fi făcuți pentru atingerea scopului propus.

Realizarea unei cateheze presupune apelul la un evantai metodologic actic-participativ și la o diversitate de procedee de sensibilizare a virtualului credincios față de adevărurile revelate ale credinței. Diversitatea metodologică pusă în act este un semn al respectului față de cuvântul revelat și față de ființa particulară chemată la opera de evanghelizare.

Având în vedere faptul că activitatea catehetică dobândește un statut mai nonformal (în sensul că nu trebuie să respecte aceleași constrângeri precum cele de la lecțiile ce se desfășoară în școală) și că se poate complementa și cu activități recreative sau cu caracter social-caritabil, spațiul metodic se poate extinde înglobând o serie de tehnici ce pun accentul pe dezvoltarea liberă și creativă a personalității, precum:

– Metode de rezolvare de probleme (discuția panel, recensământul problemelor, tehnica galaxiilor).

– Metode de dezvoltare a abilităților de comunicare (jocul de rol, exercițiul de spargere a gheții, turul galeriei).

– Metode de valorificare a experienței personale (tehnica Delphi, studiul de caz, simularea).

În plus, metodele invocate mai sus suscită învățarea în grup și prin comuniune, asumarea unor roluri și responsabilități față de cel de lângă tine, cunoașterea și exersarea unor valori nemaifiind o problemă strict individuală.

Astfel de strategii metodice fac ca și problemele aduse în atenție să fie mai largi, mai puțin încorsetante sau previzibile, dar mult mai apropiate de interesele stringente ale tinerilor. Să amintim, de asemenea, că tradiția didactică a evidențiat o serie de metode specifice de formare religioasă ce pot fi contextualizate atât în perimetrul școlar, dar, mai ales, în cel catehetic: rugăciunea, participarea la cultul divin, reflecția religioasă, lectura și studiul textului scripturistic, hermeneutica simbolismului religios, observarea și contemplarea directă a lumii ca parte a creației.

Cât privește formele de realizare, educația religioasă se face prin intermediul lecțiilor; catehizarea presupune un cadru mai extins, acesta cuprinzând ședința de cateheză, dialogul săptămânal, conferința pe teme spirituale, studiul în biblioteca parohială, buletinul parohial etc.

Gradul de autonomie a formatorilor și a formaților (respectiv, profesori-elevi, în educația religioasă, cateheți-catehumeni, în operă de catehizare)

Autonomia, ca principiu și fapt, constituie o pârghie ce trebuie utilizată în orice tip de formare. Fără o liber-consimțire (cel puțin, la un moment dat) nu se poate face educație. Fără sentimentul unei libertăți protejate și consiliate nu se poate realiza un urcuș spiritual.

Desigur, această autonomie este una dăruită (de educator) sau câștigată (de educat) printr-o suită de probe și exerciții. Autonomia poate deveni o stavilă în învățare atunci când nu este instrumentată didactic sau când situația concretă de formare nu justifică o libertate sporită.

În ce privește educația religioasă, autonomia se manifestă pe registre mai limitate. De pildă, conținuturile de predat nu se pot negocia ci sunt programate prin documente specifice (programe, manuale); metodele și tehnicile de predare sunt stabilite de profesor; inițiativa și scenariul evaluării țin de educator; fanta relațională este reglată, mai tot timpul, de cadrul didactic etc.

Asta înseamnă că autonomia elevului la ora de religie este una generală, precum cea manifestată la orice tip de activitate didactică din școală. În cazul catehezei, aceste constrângeri se mențin parțial, asumându-se, în plus, și o serie de inițiative personale ale elevilor: ce ținte sau obiective își propun catehumenii, ce probleme anume să se discute, prin ce modalități, în ce cadru, cu ce mijloace etc.

Iar în exercițiul catehizării pot fi incluse și persoane adulte care presupun o autonomie mult mai mare dată de experiența de viață sau de ordin cognitiv, volițional, atitudinal.

Modalitățile de realizare a feed-back-ului și de întărire a conduitelor achiziționate.

Prin procesul evaluativ din cadrul orelor de religie se urmărește determinarea (sau stimularea) concordanței dintre comportamentele vizibile, identificabile, concrete, la care ajung elevii, cu obiectivele referențiale și, mai ales, cu cele operaționale, stabilite de educator încă de la începutul unei secvențe de instruire.

Problema valorizării de către profesor a achizițiilor specifice educației religioase (cunoștințe, valori, atitudini, credințe etc.) constituie o obligație deontologică pentru pedagogi. În ce privește cunoștințele, nu există nici un fel de diferență între evaluarea acestora și cea realizată la alte discipline.

La întrebarea dacă se poate sau este bine să se evalueze credința elevilor, răspunsul nostru este mai degrabă negativ. Există mai întâi un argument teologic pentru a nu face acest lucru și care este generat de următoarea întrebare: este în stare un semen să evalueze și să eticheteze credința noastră? Al doilea argument este de ordin psihopedagogic și pleacă de la premisa că o valoare incorporată (credința) nu este întotdeauna manifestă, nu se exteriorizează într-un comportamnet vizibil, concret, măsurabil și exprimabil într-o formă exactă. Desigur că prin religie se propun anumite cunoștințe de știut, atitudini de adoptat, gesturi de făcut, ritualuri de celebrat etc.

Dar este greu de evaluat punctual corespondența dintre conduitele manifeste și normele emise sau pretinse de către profesor. Comportamentele observabile sunt legate de un context cultural, social, istoric. Credința unora poate trece drept necredință în ochii altora (iar acest lucru nu rareori s-a întâmplat în istorie). Etichetele puse de oameni sunt imperfecte, relative, vulnerabile, mai ales când se vizează acte psihice interioare, opinii, credințe. Stabilirea depărtării sau apropierii noastre de Iisus Hristos nu este de competența individului de lângă noi. Credința nu este reductibilă la un număr, la o formulă. Adevărații credincioși nu sunt întotdeauna numai cei care declară că sunt. Credința multora dintre noi nu este exteriorizată, strigată în gura mare. A ține morțiș să „evaluezi” credința altuia e un fel de blasfemie în fața lui Dumnezeu, un soi de fariseism în fața semenilor tăi.

Scopul final al evaluării nu este de a stabili dinafară cât de „mare” este credința elevului, ci de a-l face pe acesta să se interogheze, să se aplece spre sine, spre credința sau ne-credința sa.

Obiectivul prioritar al evaluării la disciplină Religie rezită în punerea elevilor în situația de autoevaluare. Noua concepție asupra evaluării pleacă de la premisa că aceasta este un proces circular, activ, dinamic, de îmbunătățire a activității educative, și nu de ratificare definitivă a unor achiziții. În evaluare se va pune accent nu pe „realizările” elevilor, ci pe procesele formative și autoformative care se activează. Acestea sunt mult mai importante pentru că ele garantează conduite responsabile prezente sau viitoare. Cât privește metodele de evaluare, cele clasice (orale, scrise, practice) trebuie ponderate cu cele complementare, ce devin mai relevante în noul context (observarea sistematică a comportamentelor, proiectul, portofoliul, investigația personală sau de grup, referatul etc.).

Chiar dacă în cateheză nu se pun note, catehetul are datoria să încurajeze, să întărească orice achiziție pozitivă a catehumenului prin încurajări, laude, recompense simbolice sau materiale, recurgând, desigur, la expresii verbale, evidențieri în fața grupului, premieri cu cărți, obiecte religioase etc. Dacă este adevărat că ținta finală a catehezei este mântuirea, atunci un astfel de „comportament” (nedefinitivat, până în ultimul moment) nici nu poate fi evaluat (omenește, vorbind).

Comparând educația religioasă cu catehizarea, pornind de la o serie de criterii, am ajuns la concluzia că cele două parcursuri de formare prezintă (la nivel de obiective, conținuturi, proceduri, funcționalități etc.) atât continuități, similarități, dar și deosebiri, particularități (desigur, nu radicale). Chiar dacă acestea se realizează în cadre diferite, de către actori diferiți, ele se complementează fericit și se dovedesc a fi deosebit de utile pentru maturizarea spirituală a persoanelor.

Mai mult decât atât, în acest joc al asemănării și diferenței este de așteptat o stimulare reciprocă a aportului lor educogen pe linia creșterii calității și responsabilității.

IV. METODOLOGIA CERCETĂRII

MOTIVAȚIA ALEGERII TEMEI DE CERCETARE

„Ca niște sculptori să depuneți toată strădania, așa încât să faceți din copiii voștri minunate statui care să se asemene lui Dumnezeu. Vor deveni astfel, dacă scoateți din ele orice lucru de prisos, dacă adăugați ceea ce trebuie, și în fiecare zi le inspectați, ca să vedeți ce defect firesc au, ca să îl ștergeți” (Sfântul Ioan Gură de Aur).

Tema creșterii duhovnicești în viața tinerilor, își găsește legitimarea în tendințele actuale ale extinderii câmpului educațional și poate fi abordată în contextul parteneriatului dintre familie, școală și Biserică. Educația este inclusă în sistemul valorilor care orientează omul în demersurile de formare și dezvoltare a propriei personalități. Corelate personalității, sunt caracterul și conștiința, formabile și educabile prin activități cognitive sau afective. Se recunoaște, de pildă, că există o învățare de tip afectiv, care constă în dezvoltarea caracterului și conștiinței, a atitudinilor și valorilor.

Pentru că școala are ca scop principal pregătirea pentru viață, activitatea prin cooperare reprezintă o alternativă fiabilă, deoarece se asigură o relație deschisă între parteneri, dezvoltă atitudini și comportamente bazate pe încredere, favorizând formarea atitudinii pozitive față de învățare. Munca în echipă are efecte semnificative asupra personalității elevilor, prezența partenerilor de interacțiune constituind un stimulent intelectual și un declanșator al schimbului de opinii și informații. Soluțiile emise pot suferi în cadrul grupului îmbunătățiri și ajustări, analiza critică dezvoltând capacitățile autoevaluative ale participanților. Productivitatea sporită pe unitatea de timp, apreciată prin numărul de dificultăți rezolvate și după gradul lor de complexitate, recomandă folosirea strategiilor de învățare prin cooperare în clasă. La acest fapt se adaugă și calitatea deosebită a răspunsurilor, instalarea unui climat motivant de lucru, caracterizat printr-o tensiune crescută pentru finalizarea sarcinii comune. Învățarea prin cooperare valorizează schimburile intelectuale și verbale și mizează pe o logică a învățării care ține cont de opiniile celorlalți.

Am ales această temă și pentru că în societatea contemporană atât tinerii cât și copiii primesc nu numai prin mijloace mass-media, dar și prin exemplul negativ al celor din jur sugestii ce-i pot abate de la o înțelegere corectă a adevărului revelat și, nu în ultimul rând de la trăirea după voia lui Dumnezeu.

În această lume în care, desfrâul „poartă numele de dragoste, yoga se numește, unire cu divinitatea”, a fuma și a bea se numesc, „drepturi ale vieții, etc”, copiii, implicit și tinerii sunt dezorientați, ora de religie are menirea să le îndrepte pașii pe drumul cel bun.

Numai că profesorii se vor strădui zadarnic dacă părinții nu vor pune de acasă bazele unei bune educații. La aceasta se adaugă și rugăciunile stăruitoare ale bisericii. Profesorii de religie au șanse mult mai mari atunci când profesorii de alte discipline, cum ar fi istoria, geografia, româna, muzica, desenul, pun umărul pentru a-i salva pe acești copii de care uneori părinții lor nu se mai ocupă, fiind prea ocupați de partea materială a lucrurilor. „Interacțiunile sociale și schimburile intelectuale și verbale dintre indivizi sunt eficiente și constructive numai dacă au la bază confruntare de opinii și argumente avansate de ei înșiși. Acțiunile proprii și ale altora trebuie să fie traduse plecând de la registrele perceptivo-motorii, în cele simbolice ale comunicării verbale sau nonverbale, realizându-se anumite ajustări necesare” (Bocoș, 2008, p. 62).

Cercetarea nu poate exclude importanța trăirilor religioase, fapt pentru care am ținut cont de cele trei capacități ale omului pe care teologia le prezintă ca „puteri sufletești”: rațiunea, voința și sentimentul (afectivitatea) și pe care psihologia le traduce cognitiv, volitiv, afectiv. Ele generează, prin problematicile puse în discuție, domenii de studiu, de la cel sistematic, până la cel istoric sau practic, în care sunt abordate realitățile existenței dihotomice (psihosomatice) a omului, „relațiile” existente în această „coabitare” a sufletului în trup, dimensiunea temporală circumscrisă, hic et nunc (imanentă) sau cea transcendentă, eshatologică.

Cercetarea pedagogică poate fi fundamentală și aplicativă, observațională sau experimentală, spontană sau științifică.

Rolul cercetării pedagogice constă în: explicarea, interpretarea, generalizarea și inovarea fenomenului educațional prin schimbări de structură, sau prin introducerea de noi metodologii mai eficiente.

Funcțiile cercetării pedagogice sunt:

funcția explicativă;

funcția praxiologică;

funcția sistematizatoare;

funcția referențial-informațională;

funcțiile de evaluare și control științific a procesului de instruire și

formare a personalității, raportate la cerințele sociale;

funcția de perfecționare și inovare a învățământului și educației;

funcția predictivă.

Funcția explicativă este specifică cercetării pedagogice fundamentale, orientată spre noutate științifică, ce conduce la elaborarea unor modele teoretice explicative, necesare cunoașterii legităților fenomenelor educaționale.

Funcția praxiologică in sensul că, cercetarea aplicativă, prin investigațiile empirice contribuie la creșterea eficienței acțiunilor educaționale și la inovarea practicii școlare, prin introducerea de noi modele acționale.

Funcția sistematizatoare – cercetarea pedagogică oferă baza logică de sinteză, de organizare și prelucrare a datelor experimentale.

Funcția referențial-informațională asigură culegerea informațiilor cu privire la funcționalitatea procesului instructiv-educativ, raportând datele cercetării pedagogice la un sistem teoretic general, cu valoare explicativă.

Funcția de perfecționare și inovare a învățământului și educației, în raport de cerințele dezvoltării științei, tehnicii, culturii și economiei de piață.

Funcția predictivă, adică de anticipare a unor modele educaționale, cerute de perspectivele dezvoltării social-economice.

Inovarea pedagogică este o mișcare de la tradiție la modernitate, prin introducerea unor schimbări, în scopul creșterii eficienței procesului de instruire și formare a personalității omului contemporan. Inovațiile în domeniul învățământului pot fi realizate sub forma unor schimbări de concepție privind sistemul de organizare, programele, manualele școlare și metodele de învățământ, schimbări referitoare la relațiile interpersonale, ca spre exemplu relația profesor-elev, sau schimbări de natură materială, dacă ne referim la mijloacele de învățământ și la laboratoarele de tehnologie didactică.

Implementarea inovațiilor în învățământ se realizează prin reforme educaționale sau prin introducerea diferitelor schimbări la nivel structural și funcțional în scopul perfecționării procesului educațional.

Procedeele tehnice de aplicare a inovațiilor sunt:

remanierea, care vizează schimbări de structură, ca spre exemplu noua structură a învățământului liceal și superior;

substituirea, de exemplu, înlocuirea unui manual cu altele mai moderne (manuale alternative);

restructurarea, spre exemplu a planului de învățământ, prin introducerea unor noi discipline (informatica, ecologia);

adăugarea, adică introducerea unor elemente noi în învățământ, a planurilor cadru, a calculatorului ș.a.;

eliminarea unor forme învechite cum sunt relațiile autoritare și înlocuirea lor cu cele democratice în relația profesor-elev.

Proiectul de cercetare este o sinteză a organizării cercetării pe etape și poate să aibă următoarea structură:

tema (problema) de cercetat: importanță și actualitate;

motivarea alegerii temei: scopul și modul de evaluare;

istoricul cercetării problemei; stadiul actual;

ipoteza generală, ipoteze parțiale și obiectivele cercetării;

metodologia cercetării: durata cercetării, locul, echipa de cercetare, etape, variabile dependente și independente, eșantion, metode, tehnici și mijloace de învățământ, instrumente de cercetare (teste, proiecte didactice);

verificarea ipotezei de cercetare prin teste finale sau alte modalități;

finalizarea cercetării și valorificarea ei (elaborarea unei lucrări științifice, implementarea concluziilor etc.).

O abordare care ajută analiza corectă a complexității umane din perspectiva valorilor este definirea teologică a omului ca persoană și nu ca individ. Persoana („prosopon” în lb. elină) este cea „chemată” să dezvolte „puterile sufletești” pentru ca, după scopul vieții creștine, să ajungă a fi „întocmai (asemenea) cu Dumnezeu (după har), dar nu alt dumnezeu”, să își împlinească rostul, „destinul lui etern (Garrido, 1995)”, de înălțare, de „chemat la mântuire” (Pr. Dumitru Stăniloae). Valorile religioase țin de domeniul afectiv, iar în absența lor, procesul de formare a personalității ar fi unul incomplet, limitat.

Ortodoxia acordă Sfintelor Taine un loc important în iconomia mântuirii. Sfintele Taine se săvârșesc în cadrul cultului ortodox, al cărui scop este să creeze sau să mijlocească o stare de legătură, de comunicare între Dumnezeu și om. Un prim scop al cultului este cel de adorare a lui Dumnezeu, un al doilea scop fundamental al cultului este cel sfintitor, iar un al treilea scop este și cel didactic sau catehetic. Scopul didactic urmărește atât instruirea sau edificarea credincioșilor în învătătura de credintă creștină ortodoxă, cât și promovarea vietii religios-morale cu alte cuvinte sustinerea, întărirea și răspândirea credintei și a virtutilor creștine. 

Toate actele cultului au o dimensiune pedagogico-catehetică, dar au și una educatională. Dacă orice act al cultului creștin și împărtășirea cu Sfintele Taine îl pregătesc pe elev pentru Împărătia Cerurilor, în egală măsură îl pregătesc și pentru viata de aici, pentru o viată mai în conformitate cu principiile evanghelice și ale moralei creștine. Din această dublă finalitate a participării elevilor la lucrările sfintitoare ale Bisericii rezultă și dimensiunea educativă a misiunii Bisericii în lume. Sfintele Taine îl fac pe elev să fie mai responsabil, să-și caute și să-și descopere menirea și vocatia lui. 

Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicatii didactice, este taina care, pe lângă dimensiunile soteriologice, are și unele dimensiuni educationale care vin să întregească actul pedagogic al instruirii, consilierii și îndrumării elevilor.  Prin participarea la Taina Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea Școlii, ambele institutii urmărind dezvoltarea și împlinirea personalitătii și caracterului elevilor. 

Spovedania constituie o șansă atât pentru Școală – elevii devin mai responsabili, cât și pentru Biserică – elevii deprind obiceiul de a se mărturisi. Profesorilor de religie le revine misiunea fie de a-i invita pe preoti în mijlocul elevilor, fie de a-i duce pe elevi la Biserică. În orice caz, atât preotul cât și profesorul de religie au obligatia de a-i învăta pe elevi că mărturisirea lor este importantă, este benevolă, trebuie să cuprindă toate păcatele, să fie sinceră și obiectivă, să fie făcută cu zdrobire de inimă, cu părere de rău, și cu dorinta fermă de a nu mai greși. 

Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învătături ale Sfintei Scripturi și Sfintei Traditii, antrenează puterile sufletești ale credinciosului tânăr spre Dumnezeu, Învătătorul nostru suprem. Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vietii religioase prin functia lor educativă și prin darurile curătitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor.

Educația extracurriculară- realizată dincolo de procesul de învățământ la clasă – își are rolul și locul bine stabilit în formarea personalității copiilor. Educația prin activitățile extracurriculare urmărește identificarea și cultivarea corespondenței optime dintre aptitudini, talente, cultivarea unui stil de viață civilizat, precum și stimularea comportamentului creativ în diferite domenii.

Importanța și valoarea Sfintelor Taine nu se poate dezvălui însă, în mod deplin, prin mijlocirea cuvintelor, ci numai prin trăirea nemijlocită și practicarea permanentă a lor, prin împărtășirea cu puterea transfiguratoare a harului divin ce se revarsă din ele și aceasta în strânsă comuniune a credinței, a nădejdii și a dragostei cu celelalte mlădițe ale trupului tainic al Mântuitorului.

Tainele au un îndoit caracter: hristologic și bisericesc. Sunt instituite de Hristos, pentru Biserică și mântuirea oamenilor. Ele sunt săvârșite de către Biserică sau de către Hristos în Biserică, prin episcopii și preoții Bisericii, organe vizibile, sfințite, ale arhiereului nevăzut Hristos, care transmit harul unor persoane pregătite în acest scop. Tainele se acordă unor persoane și nu comunității întregi a Bisericii sau unor grupuri de persoane, căci fiecare Taină înseamnă o relație personală a primitorului cu Hristos Însuși.

Cu sine, omul creștin, conform conștiinței de sine, trebuie să se autoevalueze permanent, scopul vieții creștine fiind desăvârșirea. În acest sens, conștiința ca autoevaluare spre progresul moral, intelectual, integral, este „glasul lui Dumnezeu din om”. Remarcabil este faptul că, în planul conștiinței, nu doar progresul moral este urmărit, ci și cel intelectual, așa cum este prezentată pilda nou-testamentară a samarineanului milostiv („Ce este scris în Lege? Cum citești?”, Luca X, 26). Progresul comportamental (schimbarea atitudinală) este evaluat tot cu același prilej al prezentării pildei samarineanului milostiv („Cine crezi că este aproapele celui căzut între tâlhari?”, Luca X, 36).

Raportul cu semenii este evaluat în Rugăciunea Domnească (Tatăl nostru, Matei VI, 9-13) atunci când se cere iertare pentru greșeli doar în măsura în care noi iertăm celor care ne greșesc nouă. Funcția de retroacțiune a evaluării este prezentă permanent: vameșul s-a coborât mai îndreptat la casa sa sau (așa cum se invocă în Rugăciunea Domnească) nu dorim să fim lăsați în ispita celui viclean, ci scăpați de puterea celui rău.

La fel de importantă este și ideea legată de atitudine a celui care judecă (evaluează). Exemplul personal este subliniat în repetate rânduri în contextele scripturistice cu relevanță evaluativă („Mergi și fă și tu asemenea!” Luca X, 37, „Aceasta fă și vei fi viu!”).

De asemenea, părinții trebuie să-și educe copiii din punct de vedere comportamental. E recomandabil de stabilit niște limite rezonabile, care ulterior să fie menținute prin diferite tehnici cognitiv-comportamentale, limite care cresc cu vârsta, cu gradul de maturizare al copiilor. Dumnezeu ne-a creat după Chipul Său și suntem chemați la asemănarea cu El. Părinții Bisericii ne învață că unul din mijloacele de care dispunem pentru asta este inteligența.

Un verset nou-testamentar spune: „Fiți dar înțelepți ca șerpii” (Matei X,16). Astfel, utilizând și mijloacele pe care știința comportamentală ni le oferă în educarea copiilor, urmăm și voii lui Dumnezeu. Să-i învățăm și să-i încurajăm pe copiii noștri să fie buni!

Tainele sunt, cum zice un mare teolog al Bisericii noastre „actele prin care Hristos recapitulează în Sine că Biserica pe oameni, despărțiți de Dumnezeu și întreolaltă, dacă ei cred în El. Tainele au deci o funcție unificatoare”.

În cazul în care există o strânsă legătură între familie, școală și Biserică, cuvintele Mântuitorului „Învățați-i să păzească toate câte v-am poruncit vouă” (Matei XXVIII, 29) capătă valoare.

Toți cei implicați în realizarea educației religioase au misiunea de a propovăduii Evanghelia lui Hristos, tinerii conștientizând faptul că îndepărtarea de adevărul revelat manifestat în persoană și activitatea Domnului nostru Iisus Hristos îl duce pe om la pierzanie. Dimensiunea misionară a educației religioase vizează, pe lângă instruirea tinerilor în ceea ce privește elementele de doctrină și istorie creștină și îndreptarea lor spre împărtășirea lor cu Sfintele Taine.

Din capul locului trebuie să remarcăm faptul că Mântuitorul Hristos a trimis pe Sfinții Apostoli la propovăduire și i-a însărcinat să boteze pe toți cei care vor crede în El, așa cum reiese la Marcu XVI, 15-16: „Mergeți în toată lumea și propovăduiți Evanghelia la toată făptura. Cel ce va crede și se va boteza se va mântui; iar cel ce nu va crede se va osândi”.

Și cum oamenii care pot crede sunt adulții, porunca Domnului se referă în primul rând la ei. Dar în acest context nu sunt excluși copiii. Era natural adulții auzind cuvintele Evangheliei să se fi simțit obligați întâi să primească botezul. Dar după ce au fost botezați ei, nu era nici o piedică să fie botezați și copiii acestora.

Sfinții apostoli, care știau de la Hristos însuși că nimeni nu se poate mântui fără botez (Ioan III, 5), au botezat copiii odată cu oamenii mari. Ei botează familii întregi care cuprindeau, negreșit și copii.

Iar dacă luăm în considerare faptul că Însuși Mântuitorul a zis: „Lăsați copii să vină la Mine și nu-i opriți, căci împărăția lui Dumnezeu este a unora ca aceștia. Adevărat grăiesc vouă: Cine nu va primi împărăția lui Dumnezeu ca un prunc nu va intra în ea.” (Luca XVIII,16-17) și avem în vedere și cuvintele Mântuitorului către Nicodim: „De nu se va naște cineva din apă și din Duh, nu va putea să intre în împărăția lui Dumnezeu" (Ioan III, 5), rezultă că botezul este condiția primă ce se cere oricărui creștin, încă de mic copil, pentru a accede în Împărăția lui Dumnezeu.

Religia a fost și rămâne un factor și un mediu de formare a omului. Din totdeauna creștinismul a afirmat posibilitatea educării și formării omului. Spiritualitatea creștină este, dacă vreți, un amplu și complex proces pedagogic, un amplu proces de formare a omului.

Specificul și metodele de formare utilizate de religia creștină nu se confundă cu metodele și specificul celorlalți factori educaționali din societate. Și aceasta, pentru faptul că Biserica nu utilizează numai mijloacele omenești pentru atingerea obiectivului ei oricât de prețioase și interesante ar fi ele, dat fiind că Biserica nu este numai o instituție omenească și specificul și preocupările acesteia nu se limitează doar la existența terestră, după cum componenta Bisericii include în sine elementul uman și elementul divin.

Capul Bisericii este Hristos, Trupul fiind toți cei botezați în numele Sfintei Treimi și care se împărtășesc din aceleași Sfinte Taine. Pentru că religia creștină își propune să pregătească omul nu numai pentru viața aceasta, ci și pentru cealaltă, pentru eternitate, mijloacele ei trebuie să fie adecvate acestui scop. „Creștinii, spunea un scriitor bisericesc din primele veacuri, își petrec viața pe pământ, dar ei sunt cetățeni ai cerului”.

Iar mai devreme, Sf. Pavel spunea corintenilor ca: „Dacă ne-am pus nădejdea în Dumnezeu numai pentru viața aceasta, suntem cei mai de plâns dintre oameni” (I Corinteni XV, 19).

Educația, formația creștinului vizează în ultima analiză împărăția lui Dumnezeu, membrii Bisericii urmând să-și conformeze viața exigențelor Împărăției lui Dumnezeu.

IV.2 Sistemul metodelor de cercetare folosite

Metodele și tehnicilor de cercetare folosite la elaborarea acestei lucrări sunt următoarele:

lectura științifică;

rezumatul;

conspectul;

metoda observației;

metoda studiului de caz;

analiza produselor activității școlare;

experimentul pedagogic;

eșantionarea;

metoda testelor;

interviul și chestionarele scrise;

metoda analizei psihopedagogice a datelor experimentale;

metoda scărilor de opinii și atitudini.

1. Lectura științifică este consemnată în fișe pe probleme și subprobleme care cuprind: autorul, titlul lucrării, locul apariției, anul, editura și pagina. Fișele sunt de mai multe tipuri: fișe de idei, de citate și de sinteză, care cuprind și judecăți de evaluare a ideilor.

2. Rezumatul simplu, de adnotare sau informativ, conține ideile de bază dintr-o lucrare.

3. Conspectul ca formă mai complexă de rezumat, alături de referat, recenzie și sinteză sunt de asemenea folosite pentru informarea și documentarea științifică.

4. Metoda observației este utilizată pe scară largă pentru investigare și culegere a datelor experimentale, respectându-se unele cerințe: formularea unui scop precis al observării, alcătuirea unui plan de observare, înregistrarea fidelă a datelor (video, audio sau clasică), clasificarea, compararea, raportarea și interpretarea datelor. Observarea poate fi spontană, științifică, de explorare și de experimentare.

5. Metoda studiului de caz cuprinde:

prezentarea cazului;

analiza cazului;

propunerea de soluții și testarea acestora;

aplicarea soluției mai eficiente.

6. Analiza produselor activității școlare care sunt: planificări, proiecte didactice, cataloage, lucrări efectuate de elevi la disciplinele opționale.

7. Experimentul pedagogic constă în măsurarea efectului produs ca urmare a introducerii unuia sau mai multor factori experimentali – spre exemplu: introducerea instruirii cu calculatorul. Experimentul se desfășoară folosind mai multe tehnici: tehnica grupului, pe care se experimentează, tehnica grupelor paralele (experimentală și de control), având aproximativ același nivel de cunoștințe și tehnica rotației factorilor, când grupa de control devine grupă experimentală, iar aceasta grupă de control.

8. Eșantionarea reprezintă alegerea unui număr de subiecți din populația școlară ce urmează a fi supuși experimentării sau controlului cercetării. În aceste cazuri, se folosește numai eșantionul experimental, testându-se înainte de experimentare, situația la care se pornește.

9. Metoda testelor. Testul este o probă precis determinată, ce implică o temă sau un grup de sarcini. Aplicând testul la un eșantion (grup de referință) obținem etalonul, sau tabelul de notare, care este o scară cu repere numerice.

În funcție de ceea ce măsurăm, întâlnim teste pedagogice (de cunoștințe, deprinderi, abilități), teste psihologice și sociometrice, care măsoară relațiile interpersonale din grup. Cerințele unui test sunt: validitatea (să poată măsura ceea ce ne propunem), etalonarea, pentru a corespunde vârstei sau clasei de elevi testată), standardizarea, adică aplicarea și corectarea uniformă pentru toți subiecții, să permită exprimarea rezultatelor în unități de măsură și să folosească notarea dihotomică (răspuns corect sau greșit). Punctajul general al unui test rezultă din totalul punctelor obținute la itemii care-l compun.

10. Interviul și chestionarele scrise, convorbirea individuală sau în grup, ancheta psihopedagogică și studiul documentelor școlare constituie tehnici eficiente pentru culegerea și interpretarea datelor necesare cercetării pedagogice. În aceste cazuri, se precizează problema de cercetat, eșantionul și indicatorii la care ne raportăm răspunsurile.

11. Metoda analizei psihopedagogice a datelor experimentale, prin clasificarea și ordonarea acestora, folosind calculul statistic, curbele statistice de mărime, de distribuție și de corelație, al cărei coeficient exprimă gradul de legătură între șiruri de măsuri corespunzătoare – spre exemplu, între inteligență și randamentul școlar s-a constat că există un coeficient de corelație de 0,50.

12. Metoda scărilor de opinii și atitudini, în care rezultatele se distribuie pe o scară cu mai multe intervale. De exemplu, opinii sau atitudini: corecte, incorecte, mai puțin corecte etc. Rezultatele la învățătură la o clasă pot fi distribuite pe o scară cu 4 intervale de câte 5 puncte fiecare sau pe o scară de calificative: foarte bine, bine, suficient, insuficient.

IV.3 Organizarea cercetării

Organizarea cercetării

A) Formularea temei (a problemei de cercetat), care trebuie să respecte mai multe condiții:

să aibă caracter original; să fie de actualitate sau de perspectivă;

prin rezolvare să contribuie la ameliorări sau la progresul teoretic sau practic;

să fie aleasă cu rigurozitate și să fie precis delimitată;

să fie importantă sub aspect teoretic sau practic;

să fie integrată într-un domeniu mai larg teoretico-metodologic;

să servească unor priorități teoretico-metodologic sau practico-aplicative;

să poată fi verificată în situații educaționale;

să asigure cunoașterea științifică a fenomenului educațional și să propună soluții de ameliorare a lui.

B) Documentarea și elaborarea instrumentelor de cercetare

precizarea bibliografiei și a surselor de documentare;

utilizarea metodelor de documentare: lectura științifică, fișe-conspect, pe probleme, fișe de idei și de citate respectând aparatul științific (autorul, anul, denumirea lucrării, editură, paginile etc.);

elaborarea instrumentelor de cercetare: teste inițiale, teste finale, proiecte didactice experimentale, grafice, diagrame etc.

C) Elaborarea proiectului de cercetare;

D) Formularea ipotezei generale și parțiale;

E) Precizarea obiectivelor pe baza ipotezelor, respectând mai multe cerințe:

ipoteza să anticipeze soluția sau soluțiile;

să fie corect formulată și să se bazeze pe date reale;

să dirijeze întregul proces de cercetare;

să poată fi completată pe parcursul cercetării;

să fie verificabilă în procesul educațional;

să poată fi confirmată prin cercetare.

F) Precizarea metodologiei cercetării:

stabilirea etapelor de cercetare: preexperimentală (de constatare), etapă experimentală și finală;

fixarea metodelor de cercetare, a tehnicilor și mijloacelor;

precizarea eșantionului de elevi și a echipei de cercetare;

stabilirea variabilelor independente și dependente;

fixarea modalităților de experimentare și de culegere a datelor.

Desfășurarea cercetării pe etape și aplicarea proiectului

etapa preexperimentală, când se aplică testele inițiale pentru a constata nivelul de la care începe cercetarea;

etapă experimentală, când se aplică instrumentele de cercetare (proiecte didactice etc.);

etapa finală când se aplică teste finale.

Finalizarea cercetării prin:

analiza, interpretarea și sintetizarea datelor experimentale;

compararea rezultatelor obținute prin experimentare, cu clasa de control și a rezultatelor obținute prin tehnica rotației grupelor (de control și experimentare);

verificarea ipotezei generale și a ipotezelor parțiale;

confruntarea rezultatelor cercetării cu obiectivele acesteia, rezultate din ipoteza generală;

elaborarea unei lucrări științifice care să cuprindă: tema, motivarea alegerii acesteia, scopul cercetării, metodologia cercetării (capitole, subcapitole), concluzii și bibliografia;

implementarea cercetării și evaluarea rezultatelor.

OBIECTIVELE CERCETĂRII

Cercetarea noastră și-a propus:

– Valorificarea caracterului formativ-informativ al conținutului despre Sfintele Taine (Taina Spovedaniei și Taina împărtășaniei) prin conștientizarea rolului/efectelor acestora în viața personală (adică trezirea convingerilor, sentimentelor religioase) pentru un progres spiritual duhovnicesc (propria perfecționare spirituală);

– Să aflăm opinia profesorilor diriginți, a preoților cu privire la îmbunătățirea comportamentului moral-religios al elevilor, opinia colegilor profesori legată de programul de spovedania;

– Să experimenteze modul în care activitățile religioase curriculare și extracurriculare contribuie la formarea unor noi deprinderi, la îmbunătățirea modului de înțelegere și de trăire a adevărurilor religioase și de modificarea comportamentului elevilor.

– Opinia elevilor referitoare la următoarelor aspecte (trăiri, sentimente avute înainte și după rugăciune, vizitarea unei biserici, spovedanie și împărtășanie).

Scopul final – să acționeze pentru propria perfecționare spirituală în urma trezirii sentimentelor și a convingerilor religioase.

IPOTEZA CERCETĂRII:

Ipoteza care a stat la baza cercetării au fost:

„ Valorificarea mijloacelor eclesiatice de primire a harului divin prin îmbinarea activităților religioase curriculare cu activitățile didactice extracurriculare contribuie la apropierea elevilor de Dumnezeu, manifestată printr-un progres semnificativ în achiziția de cunoștințe religioase, prin creșterea interesului față de primirea Sfintelor Taine, prin îmbunătățirea modului de înțelegere și de trăire a activităților religioase și prin modificarea comportamentului religios-moral”.

ELABORAREA PROIECTULUI DE CERCETARE ÎN MOD UNITAR SI COERENT

Locul de desfășurare: cercetarea s-a desfășurat la Liceul „Antim Ivireanul” din Râmnicu-Vâlcea.

Perioada de cercetare: anul școlar 2013-2014;

Etapele cercetării:

Calendarul desfășurării cercetării pedagogice

• Discipline de studiu implicate:

Pentru realizarea finalității specifice, conținuturile educaționale religioase trebuie abordate dintr-o perspectivă amplă care să cuprindă aspecte teoretice și practice referitoare la elemente de ordin moral, catehetic, dogmatic implicând atât disciplina religie, cât și disciplinele limba și literatura română.

• Eșantion de conținut:

Analiza programei școlare de religie la clasele a-V-a a permis selectarea eșantionului de conținut.

Eșantion de conținut și competențe vizate

Competente generale vizate:

Cunoașterea și iubirea lui Dumnezeu ca fundament al desăvârșirii și mântuirii omului.

Utilizarea adecvată a limbajului din sfera valorilor religioase în diferite contexte de comunicare.

Manifestarea valorilor și a cunoștințelor religioase în propriile atitudini și comportamente.

Cooperarea cu ceilalți în rezolvarea unor probleme teoretice și practice, în cadrul diferitelor grupuri.

Aplicarea învățăturii de credință în viața personală și a comunității.

• Eșantionul de subiecți: în cercetarea propusă, am utilizat tehnica eșantioanelor paralele și am desemnat o clasă cu un număr de 28 de elevi.

• Tipul demersului logic: inductiv

• Metodologia de cercetare

în prezenta cercetare s-au utilizat următoarele metode de cercetare:

ancheta pe bază de chestionare

experimentul psihologic eu tehnica eșantioanelor paralele

studiul documentelor curriculare oficiale – pentru alegerea eșantionului de conținut (Programa școlară, ghiduri suport, manuale alternative)

conversația – cu elevii și profesorii (individuală și colectivă)

tehnica jumalului

observația directă — pentru analizarea comportamentului elevilor în timpul activităților desfășurate

metoda tastelor

metode de organizare, prelucrare și interpretare a datelor cercetării

• Instrumente operaționale de culegere a datelor:

chestionarele date elevilor

teste de cunoștințe

fotografii cu elevi în timpul diverselor activități propuse

chestionare date preoților și dirigintelui

tabele

În cadrul acestui proiect ne-am propus să realizăm cercetarea pedagogică care a cuprins următoarele etape:

Etapa constatativă (preexperimentală) a cuprins următoarele acțiuni:

anunțarea colegilor profesori și învățători despre intenția realizării cercetării și prezentarea obiectivelor și a modului de desfășurare;

alegerea eșantioanelor de elevi prin administrarea de probe scrise de evaluare inițială identice claselor a-V-a;

organizarea unor discuții cu învățătoarele și diriginții claselor a-V-a;

stabilirea nivelului de performanța al elevilor și desemnarea, în urma administrării unui test inițial de cunoștințe, clasei experimentale (V-A).

inventarierea atitudinilor și comportamentelor morale manifestate de elevii implicați în experiment;

utilizarea tehnicii jurnalului: fiecare elev, a avut de realizat un jurnal în care a consemnate exemple de fapte bune, pornind de la poruncile din Decalog, Rugăciunea Tatăl nostru și Sfaturi pentru micul creștin; la finalal fiecărei perioade propuse pentru diseminare, au fost propuse, în cadrul unor jocuri de rol, o serie de personaje-exemple care descriau o serie de comportamente, a căror atitudine a fost analizată în vederea stabilirii unor măsuri ameliorative.

Etapa experimentului pedagogic propriu- zis (formativ)

– invitarea la ora de religie a Părintelui Nicolae Proteasa de la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Râmnicu Vâlcea, care a prezentat tema „Dumnezeu – prietenul copiilor”;

– predarea cunoștințelor despre Taina Sfintei Spovedanii și Taina Sfintei Împărtașanii, și propunerile adresate elevilor în vederea alcăturii unor eseuri cu tema „Pregătirea duhovnicească pentru sărbătorile creștine” și „Liturghia de după Liturghie”;

– vizită și dialog duhovnicesc la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul” din Râmnicu Vâlcea.

Variabilele independente au fost introduse la clasa experimentală :

selectarea celor mai importante și mai atractive activități, proiectarea și realizarea lor, cât și repetarea unora în plan personal-sau punerea în practică a achizițiilor teoretice (Taina împărtășaniei și Taina Spovedaniei) în funcție de sex (băieți și fete) și grupă (experimentală și de control);

care sunt schimbările de comportament ale elevilor în urma primirea Sfintelor Taine (Taina împărtășaniei și Taina Spovedaniei).

Ca Variabile dependente au fost stabilite următoarele:

modificări în planul achizițiilor școlare (progres școlar concretizat prin notă) și al atitudinii fată de primirea Sfintelor Taine (Taina împărtășaniei și Taina Spovedaniei);

progresul duhovnicesc;

gradul de implicare al elevilor în primirea Sfintelor Taine în urma familiarizării cu noțiunile teoretice;

gradul de implicare al elevilor în organizarea unor activități extracurriculare.

– audiție muzică bisericească (la sfârșitul orei de religie)

– participarea la Serile duhovnicești organizate în Perioada Postului Crăciunului și a Postului Sfintelor Paști cu teme: despre rugăciune, Pilda Fiului Risipitor.

implicarea activă a elevilor în amenajarea sălii de clasă cu o serie de materiale didactice (planșe, icoane, povestioare moralizatoare);

realizarea scenetei religioase „Întoarcerea Fiului Risipitor”;

despre „Faptele bune” în timpul orei de religie la lecția „Pilda bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr” cât și explicarea conținutului și a simbolurilor pildei.

se menționează necesitatea și importanța faptelor bune (prin activități curriculare desfășurate la clasă, cât și prin cele extracuriculare) apelând atât la cunoștințele acumulate în anii precedenți, cât și la cunoștințele despre Sfintele Taine a Spovedaniei și a Împărtășaniei.

se desfășoară activitatea „Și noi iertăm celor ce ne-au greșit…”- prin realizarea unor discuții de grup, în care fiecare participant prezintă o situație în care și-a manifestat atitudinea iertătoare;

vizită la Centrele de copii „Ana” și „Andreea” din Râmnicu Vâlcea;

perinaj la mănăstirile Dintr-un Lemn, Bistrița, Hurezi din județul Vâlcea;

paticiparea activă în organizarea Spectacolului de Crăciun „Marea Taină a Nașterii Domnului”, susținut în școală și la Casa de copii „Pinocchio” din Băbeni;

confecționarea unor obiecte religioase și decorative cu simboluri creștine și implicarea în campania de strângere de fonduri pentru ajutorarea copiilor din centrele de plasament.

– lectura unor istorioare cu rol moralizator (legate de rolul, importanța și efectele Sfintelor Taine.

– aplicarea unui test de evaluare în vederea stabilirii nivelului de achiziții teoretice din domeniul dogmatic până în momentul respectiv.

– discuții cu elevii privind efectele primirii Sfintelor Taine, în urma participării la Taina Spovedaniei;

vizita copiilor și a părinților din comitetul clasei, aparținători ai acestora, la Biserica „Sfântul Ioan Botezătorul”, unde au participat la cateheza „Spovedania – curățirea sufletului”, s-au săpovedit, apoi participaând la Sfânta Liturghie, au primit Sfinta Împărtășanie.

aplicarea unui test de evaluare sumativă.

c) Etapa de control (postexperimentală):

Această etapă a avut în vedere:

– aplicarea posttestului și a chestionarului final

prezentarea concluziilor tuturor activităților extracurriculare desfășurate și propunerea unor viitoare activități.

la sfârșitul perioadei de cercetare a fost aplicat un chestionar, care a urmărit schimbările intervenite în interesul elevilor pentru disciplina religie, în modul de înțelegere și de trăire a adevărurilor religioase în comportament.

Rezultatele obținute la posttest (testul final) au fost corelate cu răspunsurile orale, cu rezultatele chestionarelor aplicate, cu interpretarea comportamentelor elevilor în timpul desfășurării activităților curriculare și al celor extracurriculare;

ANALIZA ȘI INTERPRETAREA DATELOR

a) Analiza, prelucrarea și interpretarea rezultatelor testelor de cunoștințe

La începutul experimentului s-a administrat un test inițial de cunoștințe în vederea stabilirii nivelului de performanță al elevilor de clasa a V-a , pentru a desemna eșantioanele de subiecți.

După analiza rezultatelor, a fost selectată clasa a V-a A, cu un efectiv de 28 de elevi, și un nivel de pregătire foarte bun.

La sfârșitul unității de învățare: „Credința creștină” s-a administrat o probă de evaluare a cunoștințelor, probă ce a avut drept scop obținerea de informații utile asupra nivelului de performanță al elevilor, în raport cu obiectivele propuse și cunoașterea nivelului de la care se pornea.

Capitolul la care s-a administrat testul cuprinde următoarele conținuturi de învățare:

– Sfânta Taină a Botezului;

Sfânta Taină a Mirungerii;

Sfânta Taină a Spovedaniei;

Sfânta Taină a Împărtășaniei.

Conținutul probei prin care s-au realizat obiectivele propuse cuprinde următorii itemi: itemi obiectivi cu alegere dublă, itemi obiectivi cu alegere multiplă, itemi obiectivi tip pereche, itemi semiobiectivi:cu răspuns scurt, de completare, și itemi subiectivi.

După ce s-au analizat testele elevilor s-a ajuns la următoarele rezultate: a) după notele obținute:

Iată cum arată diagrama areolară după notele obținute:

Analizând rezultatele obținute s-au făcut următoarele constatări:

predomină notele între 8 și 10, ceea ce demonstrează că majoritatea elevilor și-au însușit cunoștințele necesare dobândirii noilor informații;

obiectivele propuse au fost realizate parțial sau integral de către toți elevii.

Prin acest test de evaluare s-a oferit profesorului ocazia să cunoască nivelul de cunoștințe de la care s-a pornit și să constate deficiențele și neclaritățile elevilor.

Din unitatea de învățare „Mântuitorul Iisus Hristos – Învățătorul desăvârșit” au fost prezentate următoarele conținuturi de învățare:

– Dragostea față de aproapele – „Pilda samarineanului milostiv”;

– Faptă și răsplată – „Pilda bogatului nemilostiv si a săracului Lazăr”;

– Rugăciune curată – „Pilda vameșului și a fariseului”;

– Să fim prevăzători – „Pilda celor zece fecioare”.

La finalul unității de învățare a fost aplicat un test de evaluare cu următorii itemi: itemi obiectivi cu alegere dublă, itemi obiectivi cu alegere multiplă, itemi obiectivi tip pereche, itemi semiobiectivi:cu răspuns scurt, de completare, și itemi subiectivi.

După ce s-au analizat testele elevilor s-a ajuns la următoarele rezultate:

După aplicarea testului s-a constatat o evoluție a rezultatelor obținute la această testare față de testarea anterioară, nu s-a înregistrat note de 6, ceea ce demonstrează că prin folosirea metodelor curriculare îmbinate cu cele extracurriculare elevii au perceput mai bine conținuturile din domeniul dogmatic.

Iată cum arată diagrama areolară.

Chestionar adresat părinților

Considerați studiul religiei benefic pentru copilul dumneavoastră?

Da b. Nu

Cât de des frecventează copiii biserica?

Săptămâna b. Lunar c. La marile sărbători d. Niciodată

Au copiii un duhovnic permanent?

Da b. Nu

Cât de des se spovedește copilul dumneavoastră?

Niciodată b. Foarte rar c. La marile sărbători d. frecvent

Considerați benefic pentru copilul dumneavoastră să cunoască mai multe informații despre Sfintele Taine?

a.deloc b.foarte puțin c. Suficient d. Foarte mult

Cât îi ajută pe copii dialogul cu preotul în formarea caracterului moral?

a.deloc b.foarte puțin c. Suficient d. Foarte mult

Parteneriatul familie-școală-Biserică este unul benefic pentru copilul dumneavoastră?

Da b. Nu

Obișnuiți să vă însoțiți copiii atunci când participă la sfintele slujbe?

Niciodată b. Rareori c. Frecvent d. întotdeauna

Sunteți de acord ca fiul/fiica dumneavoastră să se spovedească?

Da b. Nu

Cine ar trebui să-l însoțească?

A. Părinții b. Frații c. Colegii d. Profesorul de religie

Acest chestionar a fost adresat părinților pentru a afla opinia acestora față participarea la sfintele slujbe ale Bisericii, cât și modificările de comportament ale elevilor în urma participării la Sfintele Taine a Spovedaniei și Împărtășaniei.

Rezultatele chestionarului au fost următoarele:

Chestionarul a fost reluat la finalul perioadei de cercetare, constatându-se următoarele rezultate:

În urma analizei rezultatelor s-a constatat o mai mare încredere a părinților față de Biserică și preot, s-a constatat creșterea participării la slujbele bisericești și a părinților alături de copii, toate acestea coroborate cu îmbunătățirea rezultatelor școlare nu doar la disciplina religie ci și la celelalte discipline de învățare.

La evaluarea sumativă au fost înregistrate următoarele rezultate:

Progresul școlar poate fi urmărit în următoarea diagramă:

CAP.VI. VALORIFICAREA CERCETĂRII PRIN

INTERMEDIUL PROIECTELOR EDUCAȚIONALE DE

FORMARE DUHOVNICEASCĂ A MICULUI CREȘTIN

Aspectele strategice și cele metodice utilizate în procesul educațional de conștientizare a rolului Sfintelor Taine a Mărturisirii și a Euharistiei în viața elevilor de gimnaziu, obținute în urma acestei cercetări, pot fi valorificate și prin implementarea unor proiecte educaționale, atât la nivel național, cât și local. Dintre proiectele educaționale de formare duhovnicească a elevilor care valorifică cercetarea întreprinsa amintim:"Proiectul național -Hristos împărtășit copiilor” și Proiectul județean -“Copiii. Biserica si Școala”

VI.l PROIECTUL NATIONAL-,, ALEGE ȘCOALA!”

Proiectul „Alege Școala!” este o inițiativă a Patriarhiei Române, în parteneriat cu Fundația World Vision, derulându-se sub egida proiectului catehetic național “Hristos împărtășit copiilor”.

Obiectivul proiectului a constat în prevenirea și combaterea fenomenului de părăsire timpurie a școlii și prevenirea delincvenței juvenile, prin dezvoltarea unor soluții alternative de tip ”școala de duminică”, participarea la concursuri și tabere de creație, necesare asigurării educației de bază și motivației pentru rămânerea în educație a copiilor din mediul rural și urban.

Proiectul „Alege Școala!” a fost conceput plecând de la problemele cu care se confruntă societatea românească precum abandonul școlar, delincvența juvenilă și lipsa oportunităților de angajare pentru generația tânără.

Proiectul „Alege Școala!” s-a desfășurat pe o perioadă de 34 de luni (începând cu luna septembrie 2009), în 13 județe din România.

Grupul țintă al proiectului „Alege Școala!” este alcătuit din 10.449 de elevi cu risc de părăsire timpurie a școlii, 52 de preșcolari, 40 delincvenți juvenili, precum și 1.246 persoane (preoți și profesori de religie) implicate în dezvoltarea programelor de prevenire a fenomenului de părăsire a școlii.

Activitățile proiectului au condus la creșterea nivelului de pregătire și a capacității de lucru cu copiii pentru 1.246 persoane (preoți și profesori de religie).

În urma desfășurării activităților s-a observat la copii conștientizarea valorilor fundamentate pe adevărurile de credință, care sporesc viața morală și contribuie la valorizarea educației și, implicit, la reducerea riscului de abandon școlar.

Organizarea a 92 sesiuni de formare și realizarea unui manual pentru formatori, precum și implicarea copiilor în activități de tipul „Școlii de duminică” cu participarea a 9548 de copii din grupul țintă la concursuri pe teme civice/morale/ religioase și organizarea de tabere de creație pentru un număr de 3619 copii.

„Alege Școala!” reprezintă un proiect cu ecouri profund naționale și internaționale, prin calitatea activităților și informațiilor transmise numărului impresionant de copii participanți, implicarea performantă a membrilor echipei de proiect și a partenerilor. Toate acestea generează efecte multiplicatoare pe termen lung de cunoaștere și implementare interculturală a rezultatelor proiectului în spațiul european din care facem parte.

Concluzii

Hristos, Dumnezeu-Omul, este taina originară și atotcuprinzătoare a mântuirii noastre, căci în El ne-a fost data baza unirii divinului cu umanul, adică a energiilor divine necreate, a harului, cu umanul printr-un semn material în general, prin care se comunica omului, în forma văzută, harul dumnezeiesc nevăzut. Toate Tainele Bisericii și însăși Taina Bisericii, își au baza lor divino-umana în Taina Tainelor, Hristos, Fiul lui Dumnezeu întrupat. Sinodul I ecumenic de la Niceea (325), argumentând, formulând și subliniind învățătura ortodoxă despre dumnezeirea Logosului întrupat al Tatălui, Domnul nostru Iisus Hristos, „a salvat sensul simbolului sau al semnului văzut ca cuprinzător al vieții dumnezeiești împotriva arianismului care, despărțind radical între Dumnezeu și lume, făcea din simbol numai un mijloc care închipuie realitatea dumnezeiască și nu o cuprinde”.

Iar dogma hristologică, în formularea ei de la Sinodul III ecumenic (Efes, 431) și IV ecumenic (Calcedon, 451) explica atât comuniunea oamenilor cu Dumnezeu prin Hristos în Duhul Sfânt, care constituie Biserica, cât și participarea acestora la viața dumnezeiască prin Sfintele Taine ale Bisericii. Pe acestea le-a instituit Hristos Însuși ca forme și grade de relații personale ale Lui, cu oamenii incorporați în Sine ca mădulare ale Bisericii, căci orice Taină este o intrare în comuniune cu Hristos ca persoana și prin Hristos o intrare în comuniune cu ceilalți membri ai Bisericii uniți cu Hristos.

Iar prezența și lucrarea lui Hristos însuși în Taine este implicată în faptul că harul Tainelor este energia necreată a lui Hristos sau lucrarea lui Hristos, accesibilă și partasibila omului prin umanitatea îndumnezeită a lui Hristos cel înviat și slăvit. Biserica este Trupul lui Hristos. Tainele ei își au temeiul, explicația și necesitatea lor în legătură dintre Hristos și Biserica și sunt viața și lucrarea Duhului lui Hristos, adică a Duhului Sfânt în Biserică și în mădularele ei.

Bibliografie

Biblia sau Sfânta Scriptură, tipărită sub îndrumarea și purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 1997;

Andrutsos Hr., Simbolică, traducere din limba greacă de Iustin Moisescu, Ed. Centrului Mitropolitan al Olteniei, Craiova, 1955;

Bălan Arhimandrit Ioanichie, Rânduiala Sfintei Spovedanii și a Sfintei Împărtășanii, Manăstirea Sihăstria, 2010-Vlas, Editura Sophia, București, 2010;

Bocoș, M., (2007), Teoria și practica cercetării pedagogice, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca;

Braniște, Pr. Prof. Dr. Ene, Controversa asupra necesității epiclezei euharistice după Nicolae Cabasila, în „Studii Teologice”, an 1938-1939, p. 107-208;

Idem, Explicarea Sfintei Liturghii după Nicolae Cabasila, Teză de doctorat, București, 1943;

Idem, Participarea credincioșilor la Liturghie și metode pentru realizarea ei, în „Studii Teologice”, an 1949, nr. 7-8 și în extras;

Idem, Problema unificării calendarului liturgic în Bisericile Ortodoxe, în „Ortodoxia”, 1955, nr. 2;

Idem, Rolul Botezului, al Mirungerii și al Sfintei Euharistii în viața creștină, după Nicolae Cabasila, în „Glasul Bisericii”, an 1956, nr. 10, p. 551-556;

Idem, Anul bisericesc (liturgic) și subdiviziunile lui, în „Glasul Bisericii”, an 1962, nr. 11-12, p. 1087-1096.

Idem, Posturile din cursul anului bisericesc, în „Studii Teologice”, an 1963, nr. 2;

Idem, Scurte lămuriri asupra Sfintei Liturghii, în „Mitropolia Banatului”, an 1964, nr. 4;

Idem, Sf. Ambrozie al Milanului, „De mysteriis” (Despre Sfintele Taine), traducere în colaborare cu Prof. Gh. Voiușa în „Studii Teologice”, an 1965, nr. 5-6, p. 286-302;

Idem, Sf. Ambrozie al Milanului, „De mysteriis” (Despre Sfintele Taine), traducere în românește și studiu introductiv, în „Studii Teologice”, an 1967, nr. 9-10, p. 565-599;

Idem, Câteva cuvinte despre „lungimea” slujbelor ortodoxe, în „Calendarul Credința”, 1966 și în „Glasul Bisericii”, an 1966, nr. 1-2, p. 49-56;

Idem, Probleme de actualitate ale Bisericilor de azi: dezvoltare (evoluție) și revizuire (adaptare) din punct de vedere ortodox, în „Ortodoxia”, an 1969, nr. 2;

Idem, Câteva opinii, atitudini și propuneri în problema „revizuirii” cultului ortodox, în „Ortodoxia”, an 1974, nr3, p. 450-466;

Idem, Liturghiile romano-catolice în comparație cu cele ortodoxe, în „Ortodoxia”, an 1957, nr. 1;

Idem, Liturgica generală, București, 1993 și în două volume, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galați, 2002;

Idem, Liturgica specială, București, 1984 și Editura Nemira, București, 2005;

Bria, Pr. Prof. Dr. Ion, Biserica și Liturghia, în „Ortodoxia”, an 1982, nr. 4, p. 481-491;

Buzescu, Pr. Prof. Dr. N. C., Liturghia – centrul cultului ortodox, în „Ortodoxia”, an 1981, nr. 1, p. 41-57;

Cândea, Pr. Prof. Dr. Spiridon, Sfânta Liturghie, în „Mitropolia Ardealului”, an 1958, nr. 11-12, p. 868-877;

Idem, Liturghie, liturghisire, liturgică, în „Mitropolia Banatului”, an 1964, nr. 9-10, p. 587-591;

Colotelo, Dr. Dumitru, Explicarea din liturghiile răsăritene și în liturghia catolică de azi, în „Studii Teologice”, an 1976, nr. 1-2, p. 130-148;

Coman, P.S. Vasile, Însemnătatea Sfintei Liturghii în viața credincioșilor, în „Mitropolia Olteniei”, 1961, nr. 3-5, p. 175-185;

Cornițescu, Diac. Prof. Dr. Emilian, Sensul postului după Sfânta Scriptură, în „Biserica Ortodoxă Română”, an 1994, nr. 4-6, p. 83-94;

Cabasila N., apud Pr. Prof. Dr. D. Stănilloae, Natură și har în teologia bizantină, în rev. “Ortodoxia”, anul XXVI (1974), nr. 3;

Cabasila Nicolae, Despre viața în Hristos, studiu introd. și trad. Din lb. Greacă de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, ed. A II-a, Ed. IBMBOR, București, 2001;

Clement Alexandrinul, Stromatele, Stromata a II-a, în, P.S.B.”, vol. 5, E.I.B.M.B.O.R., București, 1982;

Cucoș, Constantin, Educația. Iubire, edificare, desăvârșire, Editura Polirom, Iași, 2008;

David G. Bissias, Pr., „Sfântul Maslu – Taina vindecării “, traducător Dragoș Dâscă, ediția fiind îngrijită de pr. Cezar Țăbârnă, Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 2008;

Evdokimov Paul, Ortodoxia, trad. de Dr. Irineu Ioan Popă, București, 1996;

Galaction, Epiocopul Alexandriei și Teleormanului, Taina Sfântului Botez și Taina Mirungerii, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2015;

Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Taina Sfântă a Preoției, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2015;

Galaction, Episcopul Alexandriei și Teleormanului, Taina Sfintei Împărtășanii, Editura Cartea Ortodoxă, Alexandria, 2015;

Gordun, Vasile, Introducere în catehetica ortodoxă, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian”, Universitatea București, 2003;

Holm, J., L., Teaching Religion în the School: a Practical Approach, Oxford University Press, London, 1975;

Horga, Irina, Dimensiuni curriculare ale educației religioase (Teză de doctorat), Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației, Universitatea București, 2008;

Hutmacher, Walo (coord.), Culture religieuse et ecole laique. Rapport du groupe de travail exploratoire sur la culture judeo-chretienne a l’ecole, Departement de l’instruction publique, Republique et Canton de Geneve, 1999;

Ioachim Pârvulescu, Arhimandrit, Sfânta taină a spovedaniei pe înțelesul tuturor, Editura Albedo, Gorj, 1998;

Ioan Casian, Sfântul, Convorbiri duhovnicești, Convorbirea cu părintele Pinufius, Despre scopul pocăinței și despre semnele iertării, în, P.S.B.”, vol. 57, E.I.B.M.B.O.R., București, 1990;

Ioan Gură de Aur, Sfântul, Cuvântări despre viața de familie, Traducere: Pr. Marcel Hanches, Editura „Învierea”, Timișoara, 2005;

Ioan I. Ică jr., Diac., Împărtășirea continua cu Sfintele Taine. Dosarul unei controverse — mărturiile Tradiției, Editura Deisis, Sibiu, 2006;

Ionescu, M., Bocoș, M., (2001), Cercetarea pedagogică și inovația în învățământ, în "Pedagogie. Suporturi pentru formarea profesorilor", Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca ;

Karl Rahner, Kirsche und Sakramente, trad. de Cezar Popovici, Editura Herder, Sibiu, 1960;

Laughlin Patrick J. Mc., apud Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, op. Cât, vol. I, București, 1978;

Liliana Stan, Cercetarea pedagogică și inovarea în învățământ, în vol. Psihopedagogie, Editura Spiru Haret, Iași, 1994;

Lubac H. De, Glauben aus der Liebe, trad. Germ. a operei: Le Catholicisme, Johannes Verlag, Einsideln, trad. de Oana Sandu, Editura Anabel, Oradea, 1984;

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Mystagogia. Cosmosul și sufletul, chipuri ale Bisericii, introd., trad. Note și două studii de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. IBMBOR, București, 2000;

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Scrieri. Partea II. Scrieri și epistole hristologice și duhovnicești, trad. de Stăniloae, pr. prof. Dr. Dumitru, PSB 82, Ed. IBMBOR, București, 1990;

Maxim Mărturisitorul, Sfântul, Scrieri. Partea I. Ambigua, trad. de Stăniloae, pr. prof. Dr. Dumitru, PSB 80, Ed. IBMBOR, București, 1983;

Meyendorff Paul, Taina Sfântului Maslu, Tradusă de Constantin Cucoș, Editura Renașterea, Cluj, 2012;

Meyendorff, John, Teologia bizantină, trad. În religie de Pr. Conf. Dr. Alexandru I. Stan, București, 1996;

Muster, D., Metodologia cercetării în educație și învățământ, Editura Litera, București, 1985;

Nectarie de Eghina, Sfântul, Despre preoție, Traducere din limba neogreacă de Parascheva Grigoriu, Editura Sophia, București, 2008;

Nicolae Cabasila, Sfântul, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii și Despre viața în Hristos, trad. În rom. de Pr. Prof. Dr. Teodor Bodogae, București, 1992;

Pestov Nikolaj Evgrafovich, Cum să ne creștem copiii: calea spre desăvârșita bucurie, traducere din limba rusă de Lucia Ciornea, Editura Sophia, București, 2005;

Plămădeală Mitropolit dr. Antonie, Preotul în Biserică, în lume, acasă, Sibiu, 1996;

Planchard, E., (1972), Cercetarea în pedagogie, Editura Didactică și Pedagogică, București;

Sfântul Teofan Zăvorâtul, Viața lăuntrică, Editura Sophia, București, 2000;

Radu Pr. Prof. Dr. Dumitru Gh., Caracterul ecleziologic al Sfintelor Taine și problema intercomuniunii, Ed. Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1978;

Radu Pr. Prof. Dr. Dumitru, Sfintele Taine ale Bisericii după Tradiția apostolică din punct de vedere ortodox, în rev. „Biserica Ortodoxă Română”, anul LXLVII (1980), nr. 11-12;

Radu, Dumitru, Idealul educației creștine, în Îndrumări metodice și didactice pentru predarea religiei în școală, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1990;

Radu, I., Ionescu, M., (1987), Cercetarea pedagogică – moment al perfecționării și creativității, în „Experiență didactică și creativitate”, autori I. Radu, M. Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca;

Rugăciuni pentru Sfânta Spovedanie și Sfânta Împărtășanie, Editura Epifania, Alba Iulia, 2015;

Rugăciunile de la hirotonia diaconului, în Arhieraticon adică rânduiala slujbelor săvârșite de arhiereu, București, Editura IBMBOR, 1996;

Rugăciunile de la hirotonia preotului, în Arhieraticon adică rânduiala slujbelor săvârșite de arhiereu, București, Editura IBMBOR, 1993;

Schmemann, Alexander, Pr., Pentru viața lumii. Sfintele Taine și Ortodoxia, Traducere de pr. prof. Dr. Aurel Jivi, Editura: SOPHIA, București, 2012;

Slujba Sfântului Maslu și rugăciuni pentru bolnavi, Editura Institutul Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane, București, 2012;

Stăniloae Dumitru, Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană: Iisus Hristos, darul și Cuvântul suprem al lui Dumnezeu, în rev. „Ortodoxia”, an XXV (1973), nr. 1;

Stăniloae Pr. Prof. D., Din aspectul sacramental al Bisericii, în rev. “Studii Teologice”, seria a II-a, anul XVIII (1966), nr. 9-10;

Stăniloae Pr. Prof. Dr. D., Numărul Tainelor, raporturile între ele și problema Tainelor în afara Bisericii, în rev. “Ortodoxia”, anul VIII (1956), nr. 2;

Stăniloae Pr. prof. Dr. Dumitru, Taina Pocăinței ca fapt duhovnicesc, în „Ortodoxia”, nr. 1/1972;

Stăniloae, pr. prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;

Stăniloae, pr. prof. Dr. Dumitru, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 3, Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, București, 1997;

Stăniloae, Pr. Prof. Dumitru, Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, Craiova, 1986, p. 5.

Stoica Marin, Pedagogie și Psihologie pentru examenele de definitivare și grade didactice, Editura Gheorghe Alexandru, Craiova, 2002;

Tache, Pr. Dr. Sterea, Teologie Dogmatică și Simbolică, Volumul 1, Ed. IBMBOR, București, 2003;

Tache, pr. prof. Sterea, Mântuitorul Hristos și Biserica. Prelegeri de Teologie Dogmatică, Editura Scripta, 2006;

Tache, pr. prof. Sterea, Dumnezeu, omul și creația în teologia ortodoxă și în preocupările ecumenismului contemporan, teză de doctorat, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1998;

Tache, pr. prof. Sterea, Teologie dogmatică și simbolică, vol. I, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 2003;

Tache, pr. prof. Șterea, Credință și Misiune, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1999;

THABOR, L'Encyclopedie des catéchistes, Ed. Desclée, Paris, 1993;

Vasilios Bacoianis, Arhimandrit, Duhovnicul și spovedania – lucruri de știut, sfaturi de urmat, greșeli de evitat, Editura de Suflet, Craiova, 2014;

Zăgrean Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala creștină, manual pentru seminariile teologice, București, 1985;