Rolul Schitelor In Formarea Si Dezvoltarea Personalitatii Scolarului Mic

Introducere

Schița este o operă epică ce se studiază în cadrul învățământului primar și are o caracteristică foarte importantă: ironizarea personajelor prin sublinierea atributelor negative ale acestora, în scopul obținerii unor efecte moralizatoare în rândul cititorilor.

Titlurile schițelor sunt atractive, sugestive și reprezintă ele însele o morală. Prin modul de abordare a situațiilor și maniera de caracterizare a personajelor, autorii de schițe urmăresc conștientizarea involuntară a cititorilor, respectiv a elevilor, asupra unor fapte imorale, iar acest lucru se realizează cu ușurință prin intermediul ironiei, al râsului.

Am ales să abordez aceast subiect în cadrul lucrării de licență deoarece consider schița ca fiind o operă cu valențe deosebit de importante în formarea și dezvoltarea personalității școlarului mic. La nivelul Învățământului primar se studiază: poezii(ex.: Școala-Tudor Arghezi; Rapsodii de toamnă-George Topârceanu), fragmente din romane(ex.: La Medeleni- Ionel Teodoreanu), povești(ex.: Culesul porumbului-Ion Agârbiceanu), povestiri(ex.: Țara de dincolo de neguri-Mihail Sadoveanu), colinde(ex.: Steaua sus răsare, Sorcova), schițe(Bubico- I.L.Caragiale) ș.a. Dintre toate aceste opere consider schițele ca fiind formatoare pentru elevi. Prin simplul fapt ca acest tip de opere satirizează personajele, le scot în evidență caracteristicile negative și nepotrivite într-un anumit tip de situații stârnesc imaginația și creativitatea elevilor și îi determină să gândească critic prin prisma urmărilor faptelor personajelor pe care le descoperă în text.

Schițele plac elevilor și datorită faptului că se pot pune în scenă. Astfel, în prezența unui cadru didactic competent și cu inițiativă, se pot realiza improvizații în sala de clasă, actori fiind chiar elevii. Pe lângă faptul că elevii vor fi deosebit de încântați de realizarea lecției în acest fel, se vor cunoaște mai bine pe ei înșiși, își vor cunoaște limitele, capacitățile, și se vor cunoaște în același timp reciproc. Unii elevi pot avea o anumită afinitate vis a vis de ceea ce reprezintă teatrul și prin această variantă de realizare a lecției pot fi ușor reperați, iar potențialul lor poate fi dezvoltat. Există și elevi mai timizi care nu se implică voluntar într-o astfel de activitate, dar care la rugămintea cadrului didactic încearcă descoperind chiar că le place. Este o metodă prin care elevul poate deveni mai deschis, sociabil, stăpân pe sine și pe intențiile sale.

Personalitatea elevilor se formează și se dezvoltă sub influența a diferiți factori. Fie acasă, fie la școală, modul în care se realizează interacțiunea dintre copil și alte persoane reprezintă un reper în indentificarea eventualelor probleme de comportament. În acest sens, schițele au o importanță aparte prin viziunea largă pe care o oferă copiilor. Personajele descrise pot fi asemănate de către elevi cu persoane cunoscute, situațiile prezentate pot fi identificate cu evenimente petrecute în viața lor sau pot fi evitate în viitor și în acest mod se produce formarea unei conduite potrivite pentru societatea din care face parte copilul.

Schița, ca operă literară, se utilizează în învățământ și în cadrul altor discipline pe lângă Limba și literatura română: educație moral-civică sau diferite opționale derivate din aceste arii de studiu.

Educația civică face referire la devenirea individului, la transformarea acestuia din debutant pe scena vieții în actor consacrat, responsabil și conștient de drepturile și obligațiile pe care le are ca parte formatoare a unui grup, ca membru al societății. Educația civică se poate folosi eficient de opere literare pentru a pune într-un context ușor de înțeles anumite practici sociale. Elevii vor înțelege mai bine noțiunile care stau la baza formării lor ca viitori cetățeni dacă vor avea la dispoziție un exemplu efectiv pe baza căruia să fie posibilă analiza și dezbaterea.

„ Cunoștințele sunt foarte importante în definirea și exersarea competențelor asociate cetățeniei, dar un ,,bun cetățean” nu este doar persoana care știe multe. A fi cetățean într-o societate democratică înseamnă a te implica în viața comunității din care faci parte, a dori și a fi în măsură să influențezi în mod competent decizia politică luată la diferite niveluri, a te purta într-un anumit mod cu celelalte persoane pe baza unor atitudini precum respectul, toleranța, deschiderea către opiniile celorlalți.”

În concluzie, am ales să aprofundez această temă deoarece prin educația realizată cu ajutorul schițelor, dar nu numai, școlarul mic asimilează cunoștințe utile, clasifică anumite comportamente și tipuri umane, devine capabil să decidă ce e potrivit și ce nu în diverse situații, pe scurt…devine o persoană cu un comportament dezirabil, un individ cu discernământ.

Capitolul 1:Profilul vârstei școlare mici

1.1 Prezentare generală a vârstei școlare mici

La vârsta de 6-7 ani copiii trec din stadiul de vârstă al preșcolarului în cel al școlarului

mic și se transformă din copii în elevi. Școala este un mediu mai formal în comparație cu grădinița, iar activitatea de bază a elevilor nu mai este jocul ci învățarea.

Predarea de noi cunoștințe se realizează tot pe baza programei școlare în vigoare, dar necesită o implicare mai mare din partea elevilor. Astfel, însuțirea de cunoștințe se va realiza prin dezvoltarea la elev a spiritului de observație, a capacității de asimilare, i se vor defini concepte importante ca repetiție, scriere, citire, organizare etc.

La această vârstă elevii învață literele, să scrie și să citească, activități pe care le vor reliza în fiecare zi a vieții lor ulterioare. Tot acum, elevii învață cum să învețe, își stabilesc un anumit tip de a învăța, își găsesc materii care îi atrag sau domenii cu care empatizează. Școala ca instituție impune anumite reguli pe care elevii vor trebui să le respecte. La școală elevii învață să gândească și cum să acționeze în anumite situații, li se oferă modele de viață și exemple de conduite morale. Copilul începe să vadă mult mai clar aspectele vieții, leagă prietenii și își concentrează atenția asupra unui adult, a învățătorului, care se ocupă de coordonarea activității lor intelectuale, de păstrarea ordinii și disciplinei în sala de clasă și în școală și pe care îl au ca model în devenirea lor ulterioară.

1.2 Dezvoltarea fizilogică a școlarului mic

După vârsta de 7 ani încep să aibă loc câteva procese fizilogice definitorii: dentiția temporală se transformă în dentiție permanentă, lucru care creează un discomfort puternic, modificarea temporară a vorbirii, dificultăți în alimentație. Tot la această vârstă au loc: osificarea bazinului, întărirea articulațiilor, creșterea volumului mușchilor, dezvoltarea musculaturii fine a mâinii etc.

Poziția elevilor în bancă și greutatea pe care aceștia o cară în ghiozdane zilnic în drumul spre școală are valențe foarte mari la această vârstă, în sensul că pot să apară deformări persistente ale coloanei vertebrale.

1.3 Dezvoltarea psihică generală a școlarului mic

Școlarii mici părăsesc interesele avute la vârsta preșcolară (modelaj, desen, pictură) și încep să prefere biografiile, legendele, filmele. După vârsta de 9 ani, copiii încep să manifeste interes pentru lectură și cărți, mai ales pentru povestiri cu acțiune palpitantă.

La vârsta școlarității mici, elevii au nevoia permanentă de a se corecta, de a retușa, de a șterge, nevoie explicabilă prin dezvoltarea simțului critic din această perioadă.

„ Tot în perioada micii scolaritati se constituie un adevarat „delir de colectionare” (copiii fac colectii de ilustrate, timbre, plante, frunze, porumbei, iepuri, insecte, etc.). Aceasta expresie a personalitatii („colectionarea”) pune în evidenta, dupa Gesell, cerinta interna de reunire si clasificare. Micile colectii permit detasarea caracteristicilor diferentiale ale obiectelor asemanatoare. Spre clasele a III-a si a IV-a, copiii devin mici geografi, botanisti, zoologi, ceea ce constituie un indiciu de evidenta expansiune si decentrare în universul copilului pe plan mintal si afectiv. ”

Copiii manifestă la această vârstă un interes deosebit pentru jocurile în grup cu reguli. În jurul vârstei de 8 ani, ei sunt foarte deschiși și euforici, semn ca au depășit faza tensională a adaptării școlare, dar sunt și foarte grăbiți, uneori chiar neglijenți. Cu toate acestea, progresul în ceea ce privește lectura și scrierea nu întârzie să apară.

După vârsta de 9 ani, copiii încep să devină mai ordonați, mai interesați de activități și își planifică timpul. Ei simt nevoia de apartenență la un grup și de aceea leagă prietenii și crează colective pe anumite criterii sau specifice anumitor interese.

1.3.1 Dezvoltarea intelectuală și capacitatea de învățare a școlarului mic

Între vârsta de 9 și 10 ani are loc o creștere a spiritului critic al elevului față de el însuși și față de cei din jur. În această perioadă copilul devine capabil să se autoevalueze si să evalueze aportul adus de colegii săi în cadrul lecțiilor.

În cadrul ciclului primar elevul intră într-un proces de continuă învățare asistată, organizat în trei mari etape (prealfabetară, alfabetară și postalfabetară), în care învață despre orientarea spațială, mai cu seamă în ceea ce privește învățarea scrierii pe un suport de hârtie.

Școlarul mic începe să-și organizeze spațiul în funcție de personalitate și nevoile pe care le resimte. Acesta își va crea un spațiu intim în care va permite accesul doar membrilor familiei, un spațiu personal ăn care se includ relațiile cu prietenii și cunoștințele și alte spații complementare menite să asigure acestuia confortul. Egocentrismul nu mai este prezent la această vârstă, copilul acceptă și chiar este el însuși interesat de contactul și relaționarea cu alte persoane. De asemenea, factorului timp i se acordă la această vârstă o importanță deosebită, el oferind copilului posibilitatea de a se organiza în mod independent și de a se poziționa într-un anumit punct la un anumit moment. El învață despre anotimpuri, calendar, ceas, dar nu stăpânește încă foarte bine noțiunile.

La vârsta școlară mică învățarea se produce având ca principali beneficiari părinții și învățătorii, căci elevul învață în special pentru că primește indemnuri din partea acestora și pentru a reprezenta cum se cuvine noul statut în care se integrează, acela de școlar. Învățarea capătă apoi alte valențe. În jurul vârstei de 9 ani copiii încep să resimtă anumite afinități pentru unul sau mai multe obiecte de studiu și se axează pe aprofundarea acestora manifestând interes, adresând întrebări, căutând să obțină informații de la părinți, cadrul didactic sau prieteni.

1.3.2. Creativitatea la școlarul mic

Acest capitol din dezvoltarea generală a școlarului mic nu este unul foarte complex. În primele două clase ale ciclului primar copiii nu manifestă prea multă creativitate căci munca lor este axată în special pe tehnica de lucru prezentată de către cadrul didactic.(modelaj, pictură pe diferite suporturi), dar în jurul vârstei de 9-10 ani copiii își dezvoltă capacitatea de a povesti și încep să inventeze o mulțime de tipuri de jocuri pentru cele 10 minute de pauză dintre orele de curs.

1.3.3 Limbajul oral și scris

Copiii intră la școală cu un vocabular total cuprinzând aproximativ 1500-2500

de cuvinte și termină ciclul de școlaritate mică dobândind încă odată acest număr de cuvinte. Astfel, “ la sfârsitul perioadei scolare mici, vocabularul activ va ajunge la

aproximativ 1500-1600 cuvinte si un vocabular total de 4000-4500 cuvinte. Debitul

verbal oral se modifica, de asemenea, crescând de la cca 80 cuvinte pe minut la nivelul

clasei întâi, la aproximativ 105 cuvinte pe minut la nivelul clasei a IV-a, iar debitul verbal

scris creste de la cca 3 cuvinte pe minut la nivelul clasei întâi la aproape 4 cuvinte pe

minut în medie la nivelul clasei a IV-a. “

1.4 Mediul social al școlarului mic

La vârsta școlară mică copilul resimte puternic influența primită de la părinți. Un aspect deosebit de important este comportamentul pe care părinții copilului îl au și atitudinea pe care aceștia o adoptă în raport cu diversele acțiuni intreprinse de copil.

Elevii claselor primare manifestă cel mai adesea probleme de interacțiune și compatibilitate. O atitudine caldă a familiei față de copil și acordarea de atenție și valoare comunicării are efecte pozitive asupra integrării copilului în colectivul nou. Un control excesiv însă, niște părinți nepermisivi și neînțelegători vor inhiba manifestările naturale ale copilului, aceștia devenind foarte legați de familie, mai puțini creativi, mai puțin prietenoși și cu deficiențe de maturizare. Copilul de clasa I care observă o schimbare radicală în comportamentul părinților săi, odată cu intrarea sa la școală, în sensul că aceștia devin mai restrictivi, vor deveni conformiști, competitivi și se vor orienta spre atragerea atenției învățătorului.

La vârsta de 8 ani copilul începe să sesizeze că este apreciat de către părinți și cadrele didactice în funcție de calificativele pe care le obțin, așa că își concentrează atenția în mod special pe acest aspect. Tot la această vârstă, școlarul mic se familiarizează cu funcțiile existente în cadrul unei instituții (portar, director, profesor, medic etc.) și se identifică cu clasa din care face parte, cu școala și indirect cu societatea din care provine. Copilul începe la această vârstă să învețe lucruri care îi sunt folositoare atât în plan apropiat cât și îndepărtat, învață despre meserii și își alege una în jurul căreia își concentrează atenția până în clasele mari.

La 10 ani se încheie ciclul copilăriei și se produce o deschidere spre noi orizonturi, spre un nou ciclu de dezvoltare, începe procesul de maturizare.

1.5 Importanța atitudinii învățătorului în procesul de formare și dezvoltare a personalității școlarului mic

Școlarul mic petrece zilnic la școală cel puțin 4 ore în compania colegilor săi și a cadrului didactic, astfel influența invățătorului este aproape la fel de mare ca cea a părinților sau chiar mai mare, în cazul familiilor destrămate sau al copiilor crescuți în alte medii decât cel natural.

Învățătorul este liderul clasei, el are ca roluri principale: stabilirea normelor, regulilor, modificarea acestora,crearea identității grupului și formarea coliziunii acestuia, integrarea elevilor în colectiv, focusarea lor asupra anumitor valori (toleranță, respect, cooperare, într-ajutorare).

Școlarii mici primesc influențe externe și de la familie și comunitate, în afara celor primite de la cadrul didactic, care este printre primii adulți care îl formează și influențează pe copil. În acest sens, învățătorul poate estompa influențele negative sau le poate dezvolta și fructifica pe cele pozitive, orientând copiii spre însușirea de valori și formarea unui caracter demn și puternic.

Învățătorul trebuie să știe să se facă plăcut, să nu inspire frică, pentru că un astfel de comportament va determina atitudinea ulterioară a copilului față de școală. Stilul pedagogic și educațional al învățătorului influențează dezvoltarea psihică a școlarului mic. Dacă elevul este certat fără motiv, este neînțeles, ignorat, etichetat sau notat injust, atunci el va fii retras, poate fii reticent, chiar violent, nu va înțelege scopul și sensul învățării și nu va dezvolta nicio plăcere legată de școală. Relația cu învățătorul este relația pe care elevul o stabilește ulterior cu adulții din jur. Cadrul didactic este la vârsta școlară mică și chiar mai târziu, un model real pentru elevi. În funcție de cum acesta pregătește demersul instructiv-educativ (bazat pe cooperare, colaborare sau dimpotrivă, pe competiție) elevul va dezvolta relațiile sale sociale. Cadrul didactic transmite elevilor săi propriile idealuri și valori fapt care implică necesitatea absolută ca în mediul educațional să existe doar educatori și învățători foarte bine pregătiți, care să îți desfășoare activitatea cu har și responsabilitate. Atitudinea învățătorului este deosebit de importantă și datorită faptului că acesta contribuie la formarea imaginii de sine a copiilor. Școlarii mici sunt ușor influențați, atât voluntar (mai cu seamă dacă învățătorul este pe placul lor), cât și involuntar ( ca urmare a timpului îndelungat pe care îl petrec împreună). Învățătorul nu este în fața copiilor doar pentru educație și performanță școlară, ci trebuie să reprezinte un ghid și un sprijin continuu pentru copil, să stabilească și să mențină o relație bună cu părinții elevilor săi.

Învățătorul nu este doar o persoană la catedră ce transmite copiilor informații și le formează abilități sau competențe, ci este o persoană cu un anumit caracter și cu anumite valori, care transmite elevilor din fața sa, pe lângă setul de informații impus de programă, un model de conduită, comportamente, expresii, gesturi, impresii, modalități de acțiune și chiar trăsături de personalitate.

Capitolul 2: Schița-specie literară agreată în învățământul primar

2.1 Schița-prezentare generală

Schița este o operă literară epică, în proză, de dimensiuni relativ reduse, cu o acțiune restrânsă, la care ia parte un număr mic de personaje. Specificul acestui tip de operă este faptul că surprinde comportamentul protagoniștilor într-un moment semnificativ al existenței lor, cu o durată mică de timp.

Cele mai importante trăsături ale schiței sunt:

caracterul dramatizat (adesea schițele sunt jucate și pe scenele teatrelor, iar dialogurile au o importanță semnificativă în raport cu narațiunea, în ceea ce privește lectura);

durata scurtă (acțiunea schiței se desfășoară într-un interval mic de timp și de obicei în același decor,loc)

numărul redus de personaje și modul în care acestea sunt prezentate (numărul redus de personaje permite naratorului să realizeze caracterizări complete și stilizate, axându-se în special pe trăsăturile interioare ale personajelor);

„Termenul „schiță” este slab reprezentat în alte limbi, rivalizând cu alte concepte, introduse mai târziu și mai intuitive (de exemplu, în limba engleză, schița – sketch story – poate fi ușor asimilată cu short story sau chiar short short story, niciuna dintre cele amintite neavând un corespondent direct în limba română). Din acest motiv, mulți potențiali autori de „schițe” (conform definiției ei românești) vor fi încadrați în alte delimitări. Totuși, câteva nume recunoscute sunt: rusul Anton Cehov, autorul englez Saki și australianul Henry Lawson. (toți au activat la finele secolului al XIX-lea și începutul secolului XX)”

În limba română, schița a fost cultivată de autori ca: Emil Gârleanu, Ioan Alexandru Brătescu-Voinești și desăvârșită de I.L.Caragiale, a cărui opere au fost adunate în volumul „Momente și schițe”, publicat în anul 1901. Schițele abordează în cele mai multe cazuri subiecte care țin de școală, viața intimă de familie, presă, justiție sau scena politică.

2.2 Umor și comic în schițe

Comicul este o categorie estetică ce se realizează prin diferite mijloace specifice și are un rol foarte important în viața socială datorită faptului că prin râs se subliniază moduri de reacție și comportamente deviante sau se sancționează atitudini nepotrivite în scopul perceperii și evitării acestora.

Comicul impune o atitudine critică față de un obiect, un personaj sau anumite trasături ale acestora și asigură celui care sancționează superioritatea. Atitudinea critică se adoptă în special pe subiecte care surprind perspective diferite, viziuni disproporționate. Astfel, comicul și atitudinea critică se pot regăsi acolo unde există contrast între aparență și esență, între realitate și aspirații, intenții și rezultate. Acest contrast între elemente este surprins cu ajutorul surprizelor și al punctelor cheie, astfel încât se stârnește amuzamentul.

Personajele schițelor nu sunt descrise cu lux de amănunte, ci sunt caracterizate și stereotipizate de obicei printr-o singură trăsătură definitorie. I.L.Caragiale susține că prin descrierea complexă a personajelor și oferirea unor detalii suplimentare se suprimează aspectele importante din caracterizarea reală a personajului și că prin oferirea unei singure trăsături caracteristice imaginea personajului este mult mai clară, iar distincția între protagoniști și contactele dintre aceștia se realizează mult mai ușor. Henri Bergson susține că la baza comicului stau modalitățile de surprindere a gesturilor care definesc pe fiecare personaj în parte și nu a acțiunilor pe care acestea le întreprind. Astfel, în schiță, acțiunea este surprinsă prin dialog și reprezintă centrul de greutate al operei, iar gesturile sunt surprinse prin didascalii și reprezintă esența în caracterizarea personajelor.

Acțiunea în schițe este concentrată, compusă în special din confuzii, răsturnări de situație, încurcături, întâmplări surpriză, situații anormale, deosebite. Se obține astfel comicul de situație. Prin limbajul pe care îl adoptă personajele: pronunție greșită, confundarea sensurilor cuvintelor, utilizarea unor termeni neadaptați contextelor, abuzul de neologisme, arhaisme în situații nepotrivite sau de către personaje cu o identitate necorespunzătoare se obține comicul de limbaj. Numele date personajelor surprind comicul de nume. Ironia adăugată acestor tipuri de comic fac posibilă surprinderea sensului comunicat ca fiind opus celui comunicat direct. Tonul pe care personajele îl adoptă în actul exprimării are valențe deosebite în surprinderea esenței mesajului transmis.

Condamnarea totală a acțiunilor sau gesturilor unor personaje prin luarea în râs, prin deriziune, poartă numele de sarcasm și este una dintre cele mai severe forme ale comicului alături de grotesc, care spre deosebire de sarcasm poate să nu dorească în mod express îndreptarea unor greșeli, ci doar stârnirea râsului, amuzamentul.

Umorul se utilizează pentru plăcerea de a stârni râsul, folosește ironia, dar nu are în vedere corectarea unor greșeli umane, nu are caracter moralizator. Spre deosebire de umor, comicul apelează pe lângă ironie la sarcasm, satiră sau grotesc stârnind în acest mod hohote de râs firești și conștiente. Comicul reușește să stigmatizeze, cititorul identifică, analizează, conștientizează și în final condamnă, dezaprobă acțiunile personajelor și reușește să își îndrepte trăsăturile negative și să nu le mai dezvolte.

2.3 Aspecte comice în opera lui I.L.Caragiale

I.L.Caragiale surprinde comicul în operele sale prin intermediul personajelor, al acțiunii și limbajului acestora. Ca autor de schițe, ele este foarte cunoscut pentru îmbinarea foarte reușită a tipurilor de comic pe care o realizează. Astfel, în operele sale întâlnim:

Comicul de caracter

Caragiale dezvoltă o tipologie a umanului, fiecărui personaj revenindu-i anumite trăsături de caracter negative și imorale care îl definesc și care stârnesc râsul. Accentul cade asupra imperfecțiunii interioare într-o măsură semnificativă, asupra ticăloșiei, ipocriziei, parvenirii și asupra prostiei umane. Luând ca exemplu opera sa „O scrisoare pierdută”, fiecărui personaj îi este atribuită o trăsătură de caracter care îl definește: Farfuridi este „licheaua”, Tipătescu este „junele prim”, Cațavencu- „demagogul”, Trahanache-„încornoratul” ș.a.m.d.

Comicul de limbaj

Se realizează prin repetarea unor cuvinte (astfel încât ele devin ticuri verbale și definesc, tiparizează un personaj), prin folosirea unor regionalisme (care localizează acțiunea), prin implicarea unor expresii fără sens, a unor contradicții, tautologii, anacoluturi, pleonasme sau prin utilizarea incorectă a neologismelor. Limbajul folosit de către personaje oferă cititorilor informații exacte în ceea ce privește originea, identitatea acestora, nivelul de cultură, educația, profesia, apartenența la un grup social, politic etc. Comicul de limbaj este cel mai relevant în operele lui Caragiale, el fiind cel care oferă o notă amuzantă oricărei întâmplări, indiferent de natura acesteia.

În „Două loturi” este utilizat amestecul de limbi străine în scopul stârnirii râsului: „Madame Esmeralde Piscopesco, five o’clock tea tons les jeudis”. Alte cuvinte/expresii care dau o notă amuzantă operelor scrise de Caragiale sunt: „ famelie”, „ne-am rătăcit împreună”, „ai puțintică răbdare”, „ eu cu cine votez?”, „lupte seculare care au durat 30 de ani”, „ 12 trecute fix” etc.

Comicul de situație

Este tipul de comic atotprezent în operele lui Caragiale. Acesta se folosește de încurcătură, coincidență, confuzie, relații succesive, substituire pentru a stârni râsul cititorilor. Un exemplu relevant este „cetățeanul turmentat” din „O scrisoare pierdută” care apare în momente de o reală importanță, dar nepotrivite și declanșeză certuri, tensiuni, deziluzii, speranțe etc.

Comicul de nume

Personajele lui Caragiale poartă fiecare un nume cu rezonanță, explicația sa conturând întocmai personalitatea și caracterul celui/celei care-l poartă. Astfel: Pristanda- face referire la un dans tipic moldovenesc în cadrul căruia se bate pasul pe loc și într-o parte și în alta (șiretenia personajului), Dandanache- derivat de la „dandana” care înseamnă întâmplare neplăcută, bucluc, încurcătură, ceea ce realizează și personajul prin lipsa de scrupule de care dă dovadă, Cațavencu-derivat de la cuvântul „cață”, ce desemnează o persoană rea, cicălitoare sau cuplul Farfuridi-Brânzovenescu, cuplu comic, cu specific culinar.

Comicul de moravuri

I.L.Caragiale descrie în operele sale o societate vicioasă, degradată, în care comunicarea este compromisă, alcătuită din personaje care se îmbracă „la modă”, stau foarte mult de vorbă,consideră că știu limbi străine, au opinii despre orice subiect (fie că sunt sau nu în măsură să-l discute), fac multă zarvă, ieșind astfel în față, pe scurt, doresc să pară ceea ce nu sunt, aspect surprins de autor prin contrastul dintre aparență și esență. Trahanache și Tipătescu din „O scrisoare pierdută”consideră că sunt oameni de bază ai partidului politic, când de fapt, moralitatea și inteligența nu îi recomandă, ei fiind doar ambițioși și manipulați ușor de femei. Însuși Caragiale spunea: „Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul este improvizat, totul trecător, nimic înființat de-a binelea, nimic durabil”.

Capitolul 3:Particularități ale predării schiței în învățământul primar

3.1 Lectura în învățământul primar

Școlarii mici sunt familiarizați cu studiul textelor pe baza anumitor criterii în clasa a II-a. După învățarea scrisului și cititului, elevii pot descoperi și apoi decodifica, înțelege, asimila conținutul unei opere literare. Programa propune spre lectură texte adaptate particularităților de vârstă ale școlarilor mici care sunt lecturate în cadrul orelor de limbă și literatură română atât de către cadrul didactic (cititrea-model), cât și de către elevi, într-o multitudine de forme (citirea în lanț, citirea selectivă, citirea pe roluri etc.) și cu o serie de caracteristici (corectitudine, coerență, conștientizare, fluență, expresivitate).

Elevii claselor primare vor cunoaște prin lectură specificitatea textelor, caracteristici general-umane desprinse din caracterizările directe sau indirecte, acțiuni demne sau nedemne de urmat precum și consecințe ale acestor acțiuni, învață despre bine și rău, își formează și cultivă simțul estetic. La vârsta școlară mică, elevii practică diverse tipuri de lectură, în funcție de particularitățile fiecăruia și de domeniul de interes. Astfel elevii citesc texte de plăcere, în timpul lor liber, citesc în scopul informării asupra unei teme sau a unui subiect, citesc la școală textele impuse de programă sau cadrul didactic și citesc acasă lecturi recomandate de învățător sau familie.

Lecturarea unui text în cadrul instituționalizat, la școală, se realizează în scopul învățării, dar aceasta nu poate avea loc fără intervenția cadrului didactic. Elevii trebuie conduși spre citirea conștientă, trebuie ajutați să înțeleagă conținutul informațional al textului și mai ales ei trebuie să perceapă actul de a citi ca pe un act ce contribuie la dezvoltarea lor și astfel să angreneze efortul personal și să valorifice această activitate.

3.2 Predarea schiței în învâțământul primar

Schița, ca oricare altă operă literară, este predată elevilor urmând anumiți pași prestabiliți și urmărindu-se anumite obiective specifice. Astfel, în predarea schiței, ca text narativ, se urmărește recunoașterea modurilor de expunere prezente în text, identificarea expresiilor și a cuvintelor noi sau a neologismelor, arhaismelor, regionalismelor, cultivarea la elevi a interesului și plăcerii pentru lectură, stimularea gândirii critice, autonome în raport cu mesajele din text, dezvoltarea simțului estetic, creativ, artistic etc. Datorită caracterului dramatic specific schiței, predarea acesteia poate ajuta la identificarea afinității unor elevi pentru teatru sau oratorie, astfel încât aceasta să poată fii ulterior valorificată.

Predarea schiței se poate realiza sub o multitudine de forme și o vasta gamă de mijloace și procedee (conversație, învățare prin descoperire, lectură explicativă, exercițiu, lucru cu manualul, lectură pe roluri-scenetă, vizionarea unei pelicule scurte etc.). De asemenea, schița poate fii predată elevilor frontal sau poate fii ales oricare alt mod de organizare a colectivului: individual sau în echipe.

Ora de limbă română în care se va preda schița, ca specie literară, nu are o alcătuire diferită de celelalte subiecte abordate în învățământul primar. Astfel, ora de curs va începe cu pregătirea materialelor necesare și asigurarea unui climat optim desfășurării activităților instructiv-educative, acestea fiind urmate de reactualizarea cunoștințelor anterior dobândite (depinzând de la clasă la clasă și fiind specific fiecărui cadru didactic). Captarea atenției se poate reliza și ea printr-o multitudine de mijloace, în funcție de creativitatea și baza materiala de care dispune învățătoarea. Astfel, atenția copiilor poate fii captată și reținută printr-o secvență video scurtă reprezentativă pentru opera autorului a cărui schiță va fii predată, printr-o planșă cu imagini specifice, un rebus, o reprezentație scurtă realizată de către învățătoare, citirea expresivă a unui pasaj din text sau o mulțime de alte modalități, în funcție de imaginația și creativitatea de care dă dovadă cadrul didactic. La fel ca și în cazul celorlalte momente ale lecției, dirijarea învățării depinde și ea în foarte mare măsură de caracteristicile clasei de elevi, de posibilitățile pe care le are învățătorul în ceea ce privește conținutul lecției, precum și de implicarea acestuia în demersul instructiv-educativ. Astfel, luând ca exemplu un cadru didactic implicat și un colectiv de elevi bine pregătit, lecția poate avea o specificitate deosebită, conținutul ei poate fii predat într-o manieră unică, inovativă, întrucât elevii vor fii deschiși la abordarea unei noi perspective, iar cadrul didactic va fii competent în realizarea unui plan de lecție complet și complex care să ducă la realizarea cu succes a obiectivelor impuse de programă. Indiferent de maniera aleasă pentru predarea schiței, dirijarea învățării trebuie să cuprindă următoarele momente: prezentarea scurtă a operei și/sau a vieții autorului, citirea integrală a textului (în diferite moduri), identificarea cuvintelor sau a expresiilor noi, necunoscute, fixarea înțelegerii conținutului operei prin întrebări scurte adresate de către învățătoare elevilor („Cine este autorul operei?”, „ Cine este naratorul?”, „ Care sunt personajele din text?”, „Din ce specie literară face parte opera?”, „ Care sunt trăsăturile schiței?-lucru pe text” etc.). În afara acestor exerciții, la predarea schiței, ca și la predarea altor opere literare, se propun spre rezolvare exerciții cu antonime, sinonime, alcătuirea de enunțuri cu noile cuvinte identificate în text sau cu sinonimul acestora, povestirea textului, răspunderea în scris la întrebări pe baza textului, transformarea vorbirii directe în vorbire indirectă ș.a.m.d. Momentul obținerii performanței se poate realiza printr-un exercițiu de aranjare în ordine cronologică a evenimentelor prezentate în text care va continua apoi cu momentul asigurării retenției și feedback-ului în cadrul căruia elevilor li se poate solicita să comenteze în echipe acțiunea operei. Acest penultim moment al lecției poate fii relizat și prin organizarea unei judecăți raționale a acțiunii personajelor în cadrul căreia să se organizeze două tabere, fiecare susținând un anumit punct de vedere, sa se aleagă câte un reprezentant pentru fiecare dintre acestea și să se comenteze cu argumente logice, pe baza textului, acțiunile susținute.

3.2.1 Schița „Vizită” de I.L.Caragiale

„Vizită” de I.L.Caragiale este o schiță care contribuie la formarea capacităților de exprimare scrisă și verbală a elevilor și care oferă valențe educative importante pentru modelarea comportamenului acestora.

Titlul operei, substantivul nearticulat „ vizită”, face referire la acțiunea întreprinsă de autor, care în acest caz este și narator, vizita făcută doamnei Maria Popescu, o prietenă veche, în scopul de a o felicita pentru onomastica fiului său, Ionel.

Narațiunea ia forma unei povestiri neraportată la timp și spațiu, dar cu secvențe epice ușor sesizabile: discuția dintre musafir și gazdă, nemulțumirea slujnicei raportată la comportamentul lui Ionel, jocul supărător și atacul copilului, scena fumatului și în cele din urmă leșinul copilului.

Schița poate fii structurată pe momentele subiectului, astfel: expozițiunea este reprezentată de discuția ce are loc între musafir și doamna Popescu, discuție inițiată pe subiectul agriculturii (domnul Popescu fiind mare agricultor) și continuată pe motivele gazdei de a lipsi în anul curent de la petreceri și plimbări. Gazda oferă o explicație ruptă de realitate, nefondată în cazul ei: „ –Să-ți spun drept, când era Ionel mic, mai mergea; acu, de când s-a făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el, trebuie să-i fac educație.” . Exact la momentul oportun se iscă intriga, disperarea slujnicei cu privire la neastâmpărul copilului. Desfășurarea acțiunii implică scenele în care Ionel alege din grămada de jucării pe cele mai gălăgioase: trompeta și toba, își scoate sabia și în încercarea de a organiza un atac o lovește pe mama sa, fumează împreună cu musafirul sub ochii acesteia, îi varsă musafirului cafeaua pe pantaloni jucându-se cu mingea, îi pune acestuia dulceață în șoșoni. Punctul culminant este reprezentat de leșinul lui Ionel, care produce mare panică, iar deznodământul surprinde sfârșitul vizitei, momentul plecării oaspetelui și identificarea prezenței dulceții din pantofi.

Ionel este personajul principal și ia parte la toată acțiunea schiței. Trăsătura sa definitorie este proasta creștere. Ionel, deși are doar 8 ani, „ s-a făcut băiat mare” din puctul mamei de vedere, care discută cu musafirul despre ceea ce presupune educarea copiilor ca și cum ar fii competența ei primară. Lipsa de educație se poate identifica în comportamentul lui Ionel de pe durata întregii vizite. El nu o respectă pe slujnică, deși este o doamnă în vârstă și nu realizează că își poate face rău singur, sau poate provoca un dezastru adoptând o atitudine sfidătoare și un comportament impulsiv, neastâmpărat: „- Sări, coniță! Varsă spirtul! S-aprinde!”. Copilul întrerupe frecvent conversația celor doi adulți, face mult zgomot, se agită, nu își respectă mama, nu ține cont de îndemnurile acesteia, o lovește la ochi, are jucăriile împrăștiate peste tot. Nici față de musafir Ionel nu manifestă respect. El îi toarnă cu nonșalanță dulceață în pantofi și nu ascunde asta,îi umblă în tabacheră și fumează împreună cu el, îi varsă cafeaua jucându-se cu mingea în încăpere.

Mama lui Ionel este cea care se amuză de faptele fiului său prost crescut și totodată este ce care se face vinovată de comportamentul acestuia. Ionel nu primește sancțiuni pentru faptele sale, ci doar atenționări pasive și binevoitoare: „ Du-te dincolo, mamă!”, „ Ajunge, Ionel!”, chemări repetate la „ mama”: „ Ionel! Vin la mama!” și cel mult amenințări stupide cu moartea mamei: „ …vrei să moară mama?”. Copilul este crescut sub semnul unei maimuțăreli sentimentale a doamnei Popescu, care din pricina iubirii exagerate și a incapacității de a oferi o educație, ajunge să fie o mamă nerespectată, lipsită de autoritate, șantajabilă: „ Sărută-mă, să-mi treacă și te iert!”, care în loc să-și dorească și să formeze un copil bine educat este mândră din cale afară de odrasla ei nerespectuoasă și fără bun simț. ( „ Scuipă-l, să nu mi-l deochi! ”)

Slujnica, o doamnă în vârstă, nu are puterea de a modela comportarea tânărului neastâmpărat. Ea își pune toată speranța în doamna Popescu: („ – Uite, coniță…!”, „- Sări, coniță!”, „- Ține-l, coniță… ”) și încearcă s-o conștientizeze pe aceasta că fiul său nu are un comportament normal și că sunt necesare luarea unor măsuri imediate pentru asigurarea liniștii în casă.

Naratorul, musafirul, relatează incidentele ușor ironic, din pielea celui care a avut de suferit în urma acestor năzbâtii ale lui Ionel, dar pare detașat de povestire. În desfășurarea acțiunii el apare ca un personaj neutru, nu comentează atitudinea copilului în mod direct, supărător, dar nu evită să sublinieze comportările nefirești ale acestuia (fumatul), nu se abține din a face ceva pentru a opri zarva provocată de Goe și astfel face o remarcă legată de jocul copilului: „ La cavalerie nu e tobă.”. Musafirul nu dorește să i se acorde o atenție deosebită, nu vrea să provoace deranj: „ …pentru cine ați poruncit cafea?” și nu se agită în momentul leșinului, cunoscând atât cauza cât și soluția: „ -Nu-i nimica…Apă rece!”. Naratorul nu comentează în niciun fel comportamentul copilului, el adoptă o atitudine pasivă, lăsând astfel cititorului libertatea de a analiza și interpreta incidentele.

Ca specie literara studiată în învățământul primar, această schiță contribuie la formarea și dezvoltarea personalității școlarilor mici, la însuțirea de către aceștia a unui comportament demn de laudă, respect și la identificarea și evitarea faptelor deplorabile care nu fac cinste niciunei persoane.

3.2.2 Schița „ D-l Goe” de I.L.Caragiale

Schița „ D-l Goe” a fost publicată în anul 1900 în ziarul „ Universul” și a fost inclusă un an mai târziu în volumul „ Momente și schițe”. Ea este o operă deosebit de reprezentativă pentru contrastul dintre parență și esență, respectiv dintre pretențiile pe care le are familia ăn ceea ce privește educația copilului și rezultatul muncii depuse în acest sens și concretizate în comportamentul efectiv al copilului. Textul reprezintă modul în care erau educați copiii în familiile burgheze, iar în clasele primare se studiază fragmentar.

Titlul operei poartă numele personajului principal, „ Goe”, la care autorul a adăugat într-o notă sarcastică apelativul „ Domnul”, Goe nefiind domn nici în ceea ce privește vârsta și nici capacitatea intelectuală.

Acțiunea schiței este simplă, cu o întindere mică și prezintă un moment semnificativ din viața personajelor, călătoria spre București în data de 10 mai. Scopul acestei excursii este unul comic și fără legătură cu evenimentul la care aleg să participe personajele, (Ziua Națională) și anume: evitarea pierderii a încă unui an școlar de către tânărul Goe, evitarea repetenției. Anul în care are loc călătoria nu este precizat, iar spațiul este unul restrâns la interiorul trenului și în măsură mică peronul, pentru a se sugera repetabilitatea acțiunii. Autorul dorește să sugereze că acțiunea operei se poate petrece oricând și oriunde, personajul principal fiind reprezentat de un copil lipsit de competență intelectuală, răsfățat și obraznic, personajele secundare fiind ocupate cu „ etalarea” inculturii, toleranței excesive și a incompetenței în oferirea unui exemplu demn de urmat copilului atât de prețuit, iar spațiul, trenul, nefiind în mod express singurul loc în care se pot întâlni aceste fenomene.

Schița „ D-l Goe” este structurată pe momentele subiectului astfel: acțiunea debutează cu expozițiunea, așteptarea trenului pe peronul gării și continuă cu intriga reprezentată de urcarea personajelor în tren și găsirea unor locuri (datorită unor tineri amabili). Desfășurarea acțiunii cuprinde o serie de întâmplări: pierderea pălăriei și a biletului, negocierea doamnelor cu domnul controlor, blocarea lui Goe în toaletă. Punctul culminant coincide cu tragerea semnalului de alarmă de către Goe și zarva aferentă iscată din această pricină. Toată aventura se încheie cu sosirea trenului la București cu o întârziere de câteva minute.

Personajele schiței sunt tipuri umane evidente, identificabile în lumea reală din acea vreme și chiar și din zilele noastre. Ele sunt caracterizate atât direct cât și indirect, prin narațiune și prin dialog. Cele trei doamne care îl însoțesc pe Goe sunt prezentate generic: „ mamițica”, „ tanti Mița”, „ mama-mare” și sunt expresia reală a mamelor și a bunicilor care își răsfață în mod excesiv copiii sau nepoții și de aceea nu le-a fost atribuit un prenume. Controlorul de bilete este cetățeanul cu un puternic spirit civic, el își îndeplinește meseria cu onoare și nu se abate de la normele impuse de aceasta: „ Așa scrie în regulament: Dacă un pasager n-are bilet și nu declară că n-are bilet, i se ia o amendă de 7 lei și 50 de bani, și-l dă jos din tren la orice stație.”, iar tânărul care îi atrage politicos atenția lui Goe: „ …nu e voie să scoți capul pe fereastră, mititelule!”, este specific oricărui cetățean de rând care poate interveni într-o astfel de situație.

„ D-l Goe” este protagonistul schiței, personaj principal, drept pentru care toată acțiunea este concentrată în jurul său. Celelalte personaje adoptă atitudini specifice în funcție de comportamentul lui. Goe este un nume scurt, ușor de reținut, sub mantia căruia se ascund caracteristici și trăsături mult mai complexe. El este alintat de toate cele trei doamne, este sărutat prin rotație, aranjat obsesiv când de una, când de alta, este numit când „ tânăr”, când „ puișor” , este considerat deștept peste măsură ( „ E lucru mare, cât e de deștept!”) și i se fac complimente și în ceea ce privește vestimentația („ Vezi ce bine-i șade lui …cu costumul de marinel?”). În contextul acestei schițe Goe nu este doar simbolul copilului needucat, ci este reprezentantul copilului prost educat. În ciuda comportamentului său obraznic și al randamentului școlar scăzut, el poartă pălărie cu inscripția „ Le Formidable”, i se pune biletul sub panglica acesteiapentru că „ așa țin bărbații biletul”, este apreciat permanent și i se oferă „ ciucalată” fără să fi făcut vreun lucru demn de aprecieri și primește o doză exagerată de atenție. Prin urmare, Goe consideră că i se cuvine totul ( trenul trebuie să sosească când el dorește, să se oprească pentru a-și recăpăta pălăria etc.) , cunoaște și dezvoltă strategii pentru a obține ceea ce-și dorește. El are un comportament isteric (țipă disperat) până la violent ( bate din picioare, bubuie în ușă) și nu primește nicio atenționare pentru acesta. Mai mult, el este considerat sensibil ( „ – Ce faci, soro? ești nebună? nu știi ce simțitor e?…”) și nu i se fac niciodată observații, fie că se adresează nepoliticos rudelor: „ Vezi, că suneți proaste amândouă?”, fie necunoscuților : „ Ce treabă ai tu, urâtule?”.

„ D-l Goe” este o operă de mare amploare, abordată în clasele primare și nu numai, care, prin limbajul viu, colorat, prin întâmplările comice pe care le descrie și prin intermediul personajelor tipizate reușește să determine asimilarea în rândul cititorilor a unor principii de viață și valori morale.

3.3.3 Schița „ Bubico” de I.L.Caragiale

În schița „ Bubico” I.L.Caragiale experimentează o tehnică nouă de scriere, cea bazată și axată în special pe dialog. Completarea tehnicii este realizată de introducerea câtorva elemente legate de gestică și mimică. Caragiale spunea fiicei sale că „ Un tic, un nume potrivit sau un gest valorează mai mult decât o pagină întreagă de descrieri.”.

În această operă, autorul este și narator. El povestește în maniera-i proprie aventura pe care o trăiește călătorind cu trenul de la București la Ploiești în compania unei „ cucoane” și a cățelului acesteia.

Titlul operei, „ Bubico” , coincide cu numele pe care îl poartă câinele doamnei, câine care reprezintă centrul de greutate al schiței, așa cum D-l Goe este personajul în jurul căruia gravitează toată acțiunea piesei cu același nume.

Expozițiunea schiței este reprezentată de momentul în care naratorul își cumpără biletul în mare grabă și urcă în tren. În încercarea sa de a găsi un loc „ cât mai comod”, alege să stea într-un compartiment în care o doamnă singură fumează. Intriga este declanșată de apariția cățelului din paner care latră și mârâie nemulțumit de prezența noului venit. Desfășurarea acțiunii cuprinde momente din interiorul compartimentului, de pe parcursul călătoriei. Bubico este un câine agitat, el latră la intrarea controlorului în compartiment și nu permite povestitorului să se apropie de stăpâna sa nici măcar pentru a-și aprinde țigara. Doamna stârnește amuzamentul prin modul fără efect în care încearcă să calmeze câinele: „- Bubico, …țezi mumos, mamițo!”. Toate ieșirile câinelui devin frustrante și reușesc să-l scoată pe narator din sărite. Acesta din urmă ăncepe să-și exprime sentimentele comunicând cu sine, comentând în gând fiecare situație care îl deranjează. Cucoana devine din ce în ce mai penibilă, își laudă patrupedul, îi oferă zahăr și îi povestește domnului împreună cu care călătorește prin ce pățanii a treut Bubico al ei intrând în curtea vecinilor. Naratorul se împrietenește cu Bubico dându-i bomboane și se îndreaptă cu acesta ăn brațe spre geamul deschis al compartimentului considerând că îi face bine puțin aer proaspăt. Punctul culminant al operei este reprezentat de dispariția lui Bubico pe geam asemeni unui „ porumbel alb în neagra noapte” și de reacția isterică, disperată a stăpânei în raport cu situația. Deznodământul îl are ca protagonist pe narator, care nu mai ascunde adevăratele sentimente față de cucoană și cățelul acesteia și rostește fără ocolișuri la urechea doamnei suferinde că gestul său a fost premeditat.

Bubico, ca personaj al operei este un câine îngrijit, cu o înfățișare drăgălașă („ …un cățel lățos, plin de funde de panglici roșii și albastre”), aflată în opoziție cu manifestările sale violente („ latră și chelălăie”, „ mârâie arțăgos”). Este un patruped privilegiat, purtat de stăpâna sa bine acoperit într-un paner. Prietenia sa poate fii foarte ușor câștigată cu ceva dulce, el nefiind nici „ cuminte”, nici „ fidel” și cu atât mai puțin „ deștept” calități pe care cucoana i le atribuie. Bubico este un fel de „ Ionel” sau „Goe” din operele lui Caragiale, reprezintă lipsa de educație (căci nu își ascultă stăpâna și efectele atenției) și efectele adverse ale atenției și aprecierilor exagerate. Cucoana, stăpâna câinelui este o doamnă aristocrată, capricioasă, ea nu ezită să-și aprindă o tigară în tren, Din modul în care își poatră câinele reies postura și atitudinea caracteristice unei femei mândre, sociabile dar totodată caraghioase, cu manifestări deplasate și exprimări infantile: „ …țezi mumos, mamițico!”. Naratorul este personajul aflat într-un conflict ascuns cu doamna și câinele acesteia. El se adaptează ușor la condițiile impuse de situație, se împrietenește cu câinele, socializează cu cucoana, dar urmărește un scop prin care să-i dea o lecție cucoanei și mai ales lui Bubico. Deși actul pe care îl săvârșește este făcut cu premeditare, personajul ascunde la început acest lucru. El lasă totul în seama sorții, a întâmplării, o îndeamnă pe cucoană să tragă semnalul de alarmă și în cele din urmă îi mărturisește acesteia adevărul. Toată acțiunea are loc asemeni unei descărcări a naratorului, a unei eliberări dintr-o atmosferă presantă și din preajma unor personaje enervante, sâcâietoare, pentru care cea mai bună lecție este cea care le implică în mod direct pe ele.

„ Bubico” este o operă care dorește sensibilizarea cititorilor în privința adoptării unei atitudini potrivite în funcție de context, adaptării la situație, formării și dezvoltării unui simț civic, practic dorește a sublinia importanța unui comportament normal și civilizat și a respectului într-o situație comună.

Aceste schițe urmăresc ca prin lecturarea lor, elevii să diferențieze binele de rău, să conșientizeze cât de ridicolă poate deveni o persoană comportându-se neadecvat în anumite situații și cum vor fii perceputi de ceilalți. Pe scurt, elevii învață cum nu trebuie să se comporte într-o călătorie, respectiv într-o vizită, azi sau peste ani de zile, căci, în general, e mai ușor de reținut ceea ce nu trebuie făcut decât ceea ce trebuie făcut. I.L.Caragiale spunea: "Eu nu scriu decât despre viața noastră și pentru viata noastră, căci alta nu cunosc și nici mă interesează".

3.3.4 Schița „ Puiul” sau „ Nicușor” de Al. Brătescu Voinești

3.4 Lecturile recomandate elevilor din ciclul primar de învățământ

Capitolul 4: Formarea și dezvoltarea personalității școlarului mic prin abordarea schițelor în orele de limbă și literatură română și educație civică

Concluzii

Bibliografie

Anexe

Glosar de termeni

Conceptul de literatură pentru copii

Termenul care definește cel mai bine omul ca sistem cu multiple funcții este gândirea. Necesitatea omului de a cunoaște și a se cunoaște a dat naștere literaturii care, prin totalitatea subiectelor pe care le abordează, dezvoltă plăcerea resimțită în actul comunicării.

2.1: Definirea termenului de literatură pentru copii

Literatura pentru copii transfigurează realitatea în toată complexitatea ei și oferă copiilor un univers nou, unic, bogat, stimulent pentru gândire, pentru sentimente și deschizător de drumuri în cunoaștere. Având ca public țintă copiii, totalitatea creațiilor de acest tip trebuie să aibă un grad de accesibilitate adecvat, să conțină mesaje care prin profunzimea lor să poată fi percepute de cititor și să nu îl influențeze în mod negativ pe acesta. Textele literare create pentru copii trebuie să fie capabile de a stabili o legătură afectivă cu cititorul.

…

2.2: Cultivarea atracției față de lectură la copilul preșcolar

La copilul de vârstă preșcolară se poate dezvolta ușor afinitatea pentru lectură prin implicarea efectivă a cadrului didactic în procesul de predare-învățare, prin alegerea de către acesta a unor opere potrivite, accesibile și cu aplicabilitate sporită care să cultive la copii spiritul critic, simțul estetic, să îi familiarizeze cu diverse aspecte ce tin de educația interculturală, estetică și morală.

…

Concluzii:

Bibliografie:

Crăciun, Gheorghe- „Introducere în teoria literaturii”, Editura Magister/Cartier, Brașov, 1997

Goia,Vistian- „Literatură pentru copii și tineret, pentru institutori, învățători și educatoare”, Editura Dacia, Cluj-Napoca,2003

Lovinescu, Eugen, „Istoria literaturii române contemporane”, București, Editura Minerva, 1973

Piru, Al.- „Istoria literaturii române de la început până azi”, Editura Univers, București, 1981

Rațiu, Iuliu, „O istorie a literaturii pentru copii și adolescenți”, Editura Biblioteca Bucureștilor 2003

Bratu, B.,”Prescolarul și literatura”, E.D.P., Bucuresti, 1977

Gurtavenco Mariana, Sasu Adina Elena, Ioani Liviu, Șindrilaru Florin, Norel Mariana, Vitalariu Dina-Maria – 77 de lecturi ale copilăriei. Lecturi particulare pentru clasele V-VI, Editura Paralela 45, 2007

Manolescu, Nicolae – Arca lui Noe, vol. I, II, III, București, Ed. Minerva, București, 1980, 1981, 1983

Simion, Eugen – Scriitori români de azi, vol. I-IV, București, Editura Cartea Românească, 1974-1989

Călinescu, G. – Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, Ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1982

Cioculescu, Șerban; Streinu, Vladimir și Vianu, Tudor – Istoria literaturii române moderne, Ed.Eminescu, București, 1985

Comediile lui I. L. Caragiale, Introducere, comentarii, dosar critic, note și bibliografie comentată de Liviu Papadima, lector la Universitatea din București, Humanitas, București, [f.a].p.259.

Dan Grigorescu, “ Istoria unei generații pierdute : expresioniștii”, Ed. Eminescu, București, 1980

I.L. Caragiale, “ Nuvele, povestiri, note critice”, vol. I, Ed. Scrisul românesc, Craiova, 1880

Ion Roman, “Caragiale”, Ed. Tineretului, București, 1964

Ștefan Cazimir, “ Caragiale : Universul comic”, Ed. Pentru Literatură, București, 1967.

Anexe:

Glosar de termeni: