Rolul Romaniei In Proiectarea Securitatii Euroatlantice

România a fost și este un furnizor de securitate la nivel regional care și-a asumat un rol sporit în asigurarea stabilității în zona extinsă a Mării Negre, reușind să se mențină ca un spațiu stabil într-o zonă marcată de nenumărate conflicte. Ea a depus eforturi intense pentru rezolvarea neînțelegerilor din zonele învecinate, de la Marea Adriatică la Marea Caspică, declarându-și întotdeauna disponibilitatea de a găsi soluții pentru menținerea păcii și securității pe continentul european.

Keywords: Romania – NATO – UE chart, current geopolitical and geostrategic context, european security

Cuvinte cheie: diagrama România – NATO – UE, context geopolitic și geostrategic actual, securitate europeană

Începutul anilor ”90 a fost marcat de noi configurații la nivelul celor două blocuri militare, Tratatul de la Varșovia și NATO. Această perioadă, identificată ca sfârșitul Războiului Rece, a găsit continentul european nepregătit pentru gestionarea coerentă a noilor amenințări apărute neavând instituții corespunzătoare pentru rezolvarea problemelor ce se manifestau tot mai pregnant.

Evoluția securității europene din anii ‘90 a impus schimbări majore privind organizarea, caracteristicile și rolul procesului început în Finlanda în 1975. În acest context internațional variabil și aflat într-o permanentă schimbare România a susținut, luând în considerare evoluțiile relațiilor dintre statele europene, constituirea unei structuri de securitate care să aibă la bază principiile Actului Final de la Helsinki. Acest nou sistem trebuia să continue procesul de dezarmare, să asigure o transparență deplină în domeniul militar, să transforme Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa într-o structură armonizată cu sistemul global de menținere a păcii internaționale.

În luna noiembrie 1990 a avut loc la Paris prima conferință la nivel înalt după cea din anul 1975, în cadrul acesteia statele europene au depășit perioada confruntărilor ideologice care fusese caracteristica relațiilor internaționale după cel de-al Doilea Război Mondial, punând punct Războiului Rece. La finalul conferinței s-a adoptat Carta de la Paris pentru Noua Europă, document ce a reflectat aspirația statelor participante pentru democrație, pace și unitate. De asemenea douăzeci de statele membre în cele două alianțe militare, printre care și România, au semnat Tratatul asupra forțelor armate convenționale în Europa (CFE), ce impunea restricții în ceea ce privește echipamentul militar, prezența armatelor în anumite regiuni sau la granițele dintre state și limita amplasarea armamentului convențional de-a lungul liniilor de contact dintre cele două organizații militare.

În luna ianuarie 1991, Cehoslovacia, Ungaria și Polonia au anunțat că se vor retrage din Tratatul de la Varșovia până la 1 iulie al aceluiași an, Bulgaria a luat o decizie asemănătoare în luna februarie, ca rezultat Tratatul a fost în mod oficial dizolvat la întâlnirea de la Praga din 1 iulie 1991.

După desființarea Tratatului de la Varșovia, contextul internațional impunea o strategie activă pentru conectarea României la structurile de securitate existente sau a celor nou înființate, lucru ce a necesitat eforturi deosebite pentru evitarea izolării, rămânerii într-o zonă gri sau creării unui vid de securitate, datorită faptului că Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, Comunitatea Economică Europeană și Uniunea Europeană Occidentală erau într-un proces de definire a doctrinelor, a viziunii geostrategice, a strategiilor de abordare a noului context de securitate.

Eforturile României, în această perioadă când avea nevoie să se integreze într-un nou sistem de securitate, au vizat o implicare activă în acțiunile desfășurate de NATO și construirea unor relații solide cu statele membre ale Alianței cât și cu structurile europene existente, prin realizarea unor înțelegeri ce aveau rolul de a pregăti aderarea la aceste organizații.

În aceeași perioadă Romania a început să trimită militari în misiuni internaționale de menținerea păcii sub mandat ONU, în baza tratatelor și înțelegerilor la care aderase. Începând din 1991 participarea la misiuni în străinătate a dat posibilitatea miliarilor români să aplice practic ce știau și a permis familiarizarea lor cu procedee de acțiune specifice armatelor occidentale. Armata româna a luat parte la un număr mare de misiuni sub mandat ONU de menținere a păcii, fiind recunoscută de comunitatea internațională ca un partener important în efortul pentru anihilarea focarelor de conflict.

În februarie 1991, pentru prima dată după sfârșitul celui de al Doilea Război Mondial, militarii români au participat la misiuni în afara granițelor țării. Ei au acționat, sub drapelul ONU, în zona Golfului Persic, unde un spital chirurgical de campanie, destinat asigurării asistenței medicale în cadrul operațiunii britanice ,,Granby”, din războiul din Golful Persic, a fost dislocat în localitatea Al Jubayl din Arabia Saudită. Evoluția rapidă a evenimentelor și deznodământul fără pierderi al operațiunii ,,Furtună în deșert” au făcut ca spitalul militar să-și încheie misiunea după o scurtă perioadă de timp, aproximativ o lună. Aceasta a fost printre primele colaborări în domeniul militar, în condiții reale, între o unitate provenită dintr-o armată integrată înainte de '89 Tratatului de la Varșovia și o structură militară NATO, reprezentată de armata britanică.

Cu ocazia primei reuniuni a Consiliului Ministerial al CSCE de la Berlin, din luna iunie 1991,

România a prezentat propria concepție despre securitatea europeană și rolul care-i revine CSCE în acest domeniu. În varianta expusă securitatea europeana trebuie concepută ca o rețea de structuri interconectate care să se susțină reciproc.

În urma reuniunii țărilor membre NATO, la Consiliului Nord-Atlantic de la Roma din noiembrie 1991, acestea au convenit asupra necesității de adaptare a Alianței la noua situație apărută în Europa după prăbușirea sistemului comunist, fapt ce le-a determinat să efectueze schimbări fundamentale și să reconfigureze NATO, rezultatul fiind un nou concept strategic. Acesta avea puține asemănări cu ideile anterioare, el accentua rolul cooperării în locul confruntării cu foștii adversari, adăuga obligația de a depune eforturi pentru extinderea și întărirea securității în Europa. Odată cu adoptarea lui a fost început și procesul de transformare al NATO dintr-o alianță militară într-o alianță de apărare și securitate. Ca o consecință a acestei evoluții în decembrie 1991 a fost înființat Consiliul de Cooperare Nord-Atlantic, organism ce a dezvoltat relațiile dintre statele membre NATO și statele care fuseseră membre ale Tratatului de la Varșovia sau se formaseră prin dispariția Uniunii Sovietice.

România a avut calitatea de membru fondator, prin acest demers statul român a încercat ieșirea din izolarea în care se afla pe scena internațională. În cadrul sesiunii inaugurale din 20 decembrie, la care au participat miniștrii de externe sau reprezentanții celor șaisprezece state membre NATO și celor nouă state din centrul și estul Europei, Bulgaria, Cehoslovacia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, România, Ungaria și URSS, ministrul român al afacerilor externe a susținut intensificarea cooperării dintre aceste state și NATO.

Romania a continuat să participe la operațiunile ONU de menținere a păcii, începând cu luna aprilie 1991 a participat la misiunea UNIKOM, în cadrul căreia a trimis observatori militari la frontiera dintre Irak și Kuweit pentru a monitoriza zona demilitarizată și pentru a descuraja acțiunile ostile ale forțelor irakiene.

Admiterea în Consiliul Europei era o problemă foarte stringentă deoarece reprezenta un sprijin major pentru accelerarea procesului de reforme democratice, iar prezența României era o condiție indispensabilă pentru intrarea ulterioară în Uniunea Europeană și NATO. Primirea în Consiliul Europei era vitală pentru a proiecta în exterior imaginea stabilității sistemului politic al României. La 1 februarie 1991, Biroul Adunării Parlamentare a Consiliului Europei a adoptat decizia de a acorda României statutul de invitat special la reuniunile sale, fapt urmat de aderarea țării noastre la un mare număr de convenții sau protocoale ale Consiliului Europei.

Vizita doamnei Catherine Lalumiere, secretarul general al Consiliului Europei, din luna august 1993 a fost decisivă pentru hotărârea pozitivă a acestui for față de candidatura română. Adunarea Parlamentară a examinat și aprobat în septembrie 1993, admiterea Românie ca membru al Consiliului Europei, iar în octombrie 1993 membrii Comitetului Miniștrilor al CE au convenit admiterea României ca cel de al 32 – lea membru. Prin acest demers, România a reușit să participe la prima reuniune la nivel înalt a statelor membre, în cei 44 de ani de existență ai organizației, având drepturi depline, reuniune la care s-au adoptat decizii majore pentru noile realități politice ce se manifestau relațiile internaționale.

În perioada iunie 1993-octombrie 1994, Romania a participat la misiunea ONU din Somalia UNOSOM-II. La Mogadishu, statul român a trimis un spital militar de campanie, iar participarea românească a inclus asistența medicală de urgență pentru trupele ONU și desfășurarea de activități umanitare în folosul populației locale cu nevoi de îngrijiri medicale, medicii români ajutând și la nașterea multor copii somalezi.

De asemenea în anul 1994, statul român a trimis observatori militari în Rwanda, în cadrul misiunii UNAMIR II sub coordonarea forțelor armate belgiene.

O importantă acțiune a statului român s-a desfășurat în Angola unde, în cadrul misiunii de menținere a păcii sub mandat ONU, UNAVEM III din perioada mai 1995 – iunie 1997, au fost angajate importante forțe: un batalion de infanterie, un spital militar de campanie, ofițeri în structurile de comandă ale misiunii și polițiști militari. Deoarece prezența românească la acțiunea pentru soluționarea conflictului, a fost majoră, statul român fiind al treilea ca număr de forțele implicate, conducerea unei zone i-a revenit unui ofițer român. Principalele misiuni executate au constat în patrulări în regiunile aflate în responsabilitate; construirea unor tabere de încartiruire pentru militari rebeli demobilizați, la N'Gove și la Chicuma; realizarea unui depozit de armament, la Lobito; însoțirea convoaielor trupelor de menținere a păcii sau ale organizațiilor umanitare, înlăturarea minelor din zonele taberelor de refugiați. Militarii români au construit patru școli, unde s-a predat portugheza și româna, au distribuit apă, alimente și haine pentru locuitorii regiunii respective.

După retragerea forțelor participante la misiunea UNAVEM III, un detașament românesc a fost menținut, având rol de forță de reacție rapidă pentru a asigura securitatea personalului ONU, pe timpul transformării misiunii de verificare UNAVEM în misiunea de observare MONUA. Militari români au fost menținuți în continuare în Regiunea de nord-est Saurimo, ca forță cu misiuni speciale până la decizia Consiliului de Securitate de retragere a misiunii. În aprilie 1999, detașamentul a fost redislocat la Luanda unde a asigurat securitatea personalului ONU până în august 1999, când a fost repatriat.

La summit-ul NATO din luna ianuarie 1994, de la Bruxelles, s-a reafirmat că restructurarea NATO și integrarea europeană trebuie considerate procese interconectate și s-a precizat că Occidentul nu va abandona noile democrații din Europe Centrală și Răsăriteană, preocuparea pentru securitatea acestora și deschiderea Alianței spre ele urmărind să sprijine stabilizarea Europei. De asemenea s-a lansat programul Parteneriatul pentru Pace – PfP, ce oferea statelor nemembre ale Alianței încrederea de care aveau nevoie pentru desfășurarea unor acțiuni comune în domeniul securității și permitea cooperarea bilaterală între acestea și statele membre NATO. Această colaborare a reprezentat soluția optimă în contextul politico-militar internațional specific acelei perioade, ea a fost identificată cu nevoia de înnoire a Alianței, în consens cu schimbările de pe continentul european și ca răspuns la apariția în acest spațiu a unor noi surse de instabilitate, tensiune și conflict.

La această inițiativă, care a fost adresată tuturor țărilor membre din cadrul Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic și din Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, au răspuns 27 de state. Țările care au reacționat la solicitarea NATO au stabilit o relație bilaterală de cooperare în segmentul destinat apărării, ce prevedea angajamentul Alianței de a consulta imediat statul respectiv și de a-l sprijini prin măsuri eficiente și imediate pentru eliminarea oricăror pericole percepute ca amenințări de către acestea la adresa securității. Statele din grupul de la Visegrad Cehia, Polonia, Slovacia și Ungaria, au avut o atitudine critică susținând ca Parteneriatul este un surogat prin care Alianța întârzie procesul de extinderea pentru noii membri.

România a fost primul stat fost socialist care a aderat la acest program, ce a fost considerat o parte importantă a sistemului de securitate european și a funcționat ca o anticameră a pregătirii pentru aderarea la NATO, în luna ianuarie 1994. Inițiativa lansată a reprezentat pentru România o nouă oportunitate în vederea extinderii relațiilor de apropiere către NATO. Decizia de a se alătura Parteneriatului pentru Pace a fost rezultatul unei analize profunde a posibilităților României de a-și asuma obligațiile ce decurgeau dintr-un asemenea angajament și activitățile comune ce trebuiau desfășurate pentru sporirea încrederii între statele participante.

Armata română a fost unul dintre cei mai activi membrii ai programul PfP, în anul 1994 aceasta a participat la aproximativ 70 de activității, în anul 1995 numărul a crescut la aproximativ 240, iar în anul 1997 a ajuns la 580. Primul exercițiu la care a trimis personal, ,,Cooperative Bridge” s-a desfășurat în luna septembrie 1994, în Polonia și la el au luat parte 13 țări membre NATO și PfP. În luna septembrie 1995, la Sibiu, s-a desfășurat exercițiul ,,Cooperative Determination”, acesta fiind primul exercițiu multinațional cu trupe terestre, la care au participat împreună cu militarii români și cei din Bulgaria, Germania, Ungaria, Luxemburg, Olanda, Slovacia, Turcia și SUA.

Romania a fost și singurul stat care a terminat pregătirea completă în cadrul PfP, pe teritoriul său desfășurându-se exerciții ce au inclus toate categoriile de forțe: terestre, aeriene și navale. Armata română a exersat îndeplinirea celor trei misiuni de baza ale PfP: menținerea păcii, operațiunile de căutare/salvare și operațiunile de asistență umanitară, în cadrul exercițiilor desfășurate: ,,Cooperative Partner-96” la Constanta, ,,Cooperative Key-96” la București, ,,Cooperative Determination-97” la Sibiu, ,,Cooperative Rescue-97” la Brașov, ,,Cooperative Support-97” și ,,Rescue Eagle-97” la Constanta, ,,Cooperative Determination-99” la București.

Prima misiune internațională de menținere a păcii sub mandat NATO, la care au participat militarii români a fost cea din Bosnia-Herțegovina, misiunea IFOR, începând cu luna februarie 1996. Geniști dislocați la Zenica au executat misiuni de întreținere, construcții drumuri, poduri și deminări. Ulterior în luna noiembrie 1996 misiunea, redenumită Forța de Stabilizare – SFOR a necesitat prelungirea participării forțelor românești.

În anul 1997, România s-a afirmat ca un furnizor de securitate regională, datorită revoltei populației albaneze împotriva președintele Sali Berisha. La solicitarea de sprijin și intervenție internațională a Albaniei, Italia a primit mandat din partea OSCE de a constitui și conduce o forță militară multinațională pentru restabilirea ordinii. Singurele state care nu erau membre NATO, din cele opt care au participat, au fost România și Austria. Operațiunea ,,Alba” a fost prima misiune cu un nivel ridicat de risc al armatei române în afara granițelor țării, după ce în anii precedenți România se avusese doar contribuții militare internaționale de tip umanitar. Misiunea a durat 77 de zile, detașamentul românesc acționând la Girokaster, Sarande, Tepelene și Vlora. Inițial acesta a executat misiuni de recunoaștere și patrulare în cele mai îndepărtate și greu accesibile localități din zona muntoasa a sud-estului Albaniei, dar ulterior a desfășurat misiuni de escortare a convoaielor umanitare, sosite în zona de responsabilitate românească.

Datorită necesității stabilirii unor relații noi cu partenerii de cooperare din cadrul Parteneriatului pentru Pace, în anul 1997 NATO a format un grup special, condus de secretarul general adjunct, care a avut misiunea să dezvolte un nou cadru politic și noi obiective ale programului PfP.

Ca urmare la reuniunea Consiliului de Cooperare Nord-Atlantic din Portugalia a fost înființat de către miniștrii de externe ai statelor din Alianță și statelor partenere, Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic – EAPC. Acesta a contribuit la formarea unei culturi comune de securitate euro-atlantică bazată pe dialogul politic și cooperarea dinte cele 26 de state aliate și 23 de state partenere. Cooperarea din cadrul EAPC a permis reformarea forțelor armate și a instituțiilor de apărare ale statelor membre, a sprijinit instruirea personalului în instituțiile aliate și partenere, acest lucru mărind capacitatea de a acționa în mod eficient împreună și conducând la integrarea în diverse domenii. Consiliul Parteneriatului Euro-Atlantic a sprijinit membrii săi în efortul de consolidare și extindere a securității și stabilității.

Noua organizație a grupat state care aspirau la statutul de membru al NATO, precum România și Slovenia, țări neutre ca Elveția și Austria, foste republici sovietice ca Lituania sau Tadjikistan.

În luna martie 1998, România împreună cu alte zece state semnatare ale PfP, au participat la exercițiului ,,Strong Resolve-98” care s-a desfășurat, în Norvegia, Portugalia și Spania, fiind organizat de comandamentele N.A.T.O., SACEUR și SACLANT. În cadrul exercițiului s-au desfășurat două operații de nivel strategic, în două regiuni distincte peninsula Scandinavă și Iberică, prin care s-au testat totalitatea misiunilor pe care le putea îndeplini NATO. Țările participante la operația desfășurată în nordul Europei au fost: Belgia, Canada, Danemarca, Franța, Germania, Grecia, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda, Portugalia, Spania, Turcia și SUA; în partea de sud, țările partenere Bulgaria, Cehia, Lituania, Macedonia, Polonia, România, Slovacia, Slovenia, Suedia și Ungaria au exersat o operație de menținere a păcii sub mandat ONU.

În septembrie 1998, Romania a devenit al 18-lea stat membru ONU, dintre cele 80 care au aderat la Sistemul Aranjamentelor de Forte de Menținere a Păcii în Așteptare – UN Stand-by Arrangements (UNSAS), care a semnat Memorandumul de Înțelegere cu Națiunile Unite în acest domeniu. Sistemul constă din pre-aranjamente negociate între ONU și statele membre, astfel încât intervalul scurs de la adoptarea mandatului unei operațiuni de menținere a păcii până la desfășurarea în teren a forțelor să fie cât mai scurt.

În perioada martie – iunie 1999 România a sprijinit operațiunea NATO în Iugoslavia, declanșată pentru oprirea crimelor împotriva umanității comise de sârbi împotriva etnicilor albanezi din provincia Kosovo. În cadrul operațiunii ,, Forța Aliată”, România a ales să sprijine NATO politic și militar, prin deschiderea spațiului aerian, acordarea dreptului de survol pentru avioanele Alianței și punerea la dispoziția NATO a unor aeroporturi pentru aviația militară.

Cu ocazia summit-ului de la Washington din luna aprilie 1999, a fost lansat Planul de Pregătire pentru Aderare – MAP, menit să sprijine statele candidate în procesul de pregătire pentru aderarea la NATO. Acest document oferea statelor candidate domeniile de acțiune, urmând ca fiecare stat să își elaboreze propriul Plan național de pregătire pentru aderarea la Alianța Nord Atlantică.

În luna septembrie 1999, România a adoptat primul Plan național anual de pregătire pentru aderarea la NATO, în luna octombrie 1999 acesta a fost transmis la Bruxelles. Documentul a fost coordonat de Ministerul Afacerilor Externe, iar la elaborarea și implementarea lui au colaborat Ministerul Apărării Naționale, Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Justiției, Oficiul Registrului Național al Informațiilor Secrete de Stat. Planul național de pregătire pentru aderarea a reflectat stadiul reformelor interne și cel al implementării măsurilor asumate de statul român prin Calendarul de Reforme și cuprindea obiectivele și măsurile pentru consolidarea capacității României de a contribui efectiv la realizarea obiectivelor NATO.

Summit-ului Uniunii Europene desfășurat în Finlanda, în luna decembrie 1999, a reprezentat începutul inițiativelor de politică externă și de securitate ale acesteia. Consiliul European de la Helsinki a decis că obiectivul Politicii Europene de Securitate și Apărare va consta în punerea la dispoziția UE a unor forțe care să permită desfășurarea misiunilor de tip Petersberg, misiuni umanitare și de salvare, de menținere a păcii, pentru gestionarea crizelor, inclusiv operațiuni de restabilire a păcii. Statele membre s-au angajat pentru crearea unei Forțe de Reacție Rapidă a UE, care să poată fi dislocată în 60 de zile și menținută pentru cel puțin 1 an de zile într-un teatru de operații.

Constituirea acestei forțe demonstra decizia Europei de a nu se mai afla în situația din timpul războaielor din fosta Iugoslavie, cea de dependență față de SUA. La acest summit România, alături de alte țări, a fost invitată să înceapă negocierile pentru dobândirea statului de membru cu drepturi depline începând din luna februarie 2000. Prin această inițiativă UE vroia să integreze, economic și politic, toate tarile din Europa Centrala si de Est care, în timpul Războiului Rece se aflaseră în zona de influență a URSS.

România a continuat participarea la misiunile internaționale de menținere a păcii sub mandat NATO, iar în vara anului 2000 a decis să trimită, în cadrul misiunii SFOR din Bosnia-Herțegovina, militari geniști și polițiști militari. Ei au alcătuit Detașamentul National ,,Bosnia” și au acționat lângă Sarajevo. La Butmir, pe lângă Comandamentul SFOR, românii au fost prezenți cu o Celulă Națională de Informații, care alături de sprijinul acordat Alianței, a asigura MApN informațiile necesare desfășurării misiunii. În Bosnia, armata româna a acționat și cu un detașament de militari, încadrat în contingentul olandez, denumit Detașamentul ,,Olanda”.

Tot în anul 2000, armata României și-a început participarea la misiunea NATO de menținere a păcii, KFOR, din provincia Kosovo, cu personal de stat-major și, ulterior, cu subunități specializate. Primii militari dislocați au fost cei specializați în operații psihologice, aceștia și-au desfășurat activitatea în structurile de specialitate ale comandamentului KFOR din Pristina împreună cu trupele SUA, fiind singurii militari dintr-o țară parteneră acceptați la acest tip de operațiuni.

Responsabilitatea asigurării președinției în exercițiu a OSCE a oferit României o oportunitate deosebită de afirmare ca partener credibil, o șansă de a contribui la formarea și consolidarea unei comunități de state prospere și pașnice, bazată pe respectul valorilor democratice comune.

România a primit președinția OSCE în anul 2001 datorită atu-urilor pe care le deținea în acest sens: stat democrat, zonă de stabilitate într-o vecinătate cu tensiuni și pericole, participant important la definirea principiilor și standardelor care stăteau la baza activității organizației, susținător ferm al acesteia, model de urmat în ceea ce privește soluționarea diferendelor cu vecinii.

Președinția OSCE a însemnat pentru România intensificarea dialogului cu statele din zonele imediate sau mai îndepărtate ale căror probleme le-a gestionat. Exercitarea mandatului a reprezentat un succes datorită faptului că niciunul dintre conflictele aflate pe rol în acel an nu a înregistrat o escaladare deși, în repetate rânduri, condițiile puteau conduce spre un asemenea final. Președintele George W. Bush a salutat prestația excelentă pe care România a avut-o în calitate de președinte în exercițiu al OSCE, subliniind rolul pe plan regional al țării noastre; iar ministrul de externe al Franței a apreciat că OSCE a devenit din ce în ce mai puternică sub mandat românesc.

Președinția română a acționat pentru: consolidarea rolului organizației ca for de dialog politic și de cooperare în problemele securității; sporirea eficientei acesteia în domeniul diplomației preventive, al gestionării crizelor și în reconstrucția post-conflict; realizarea unor progrese pe linia soluționării conflictelor care amenință stabilitatea și pacea în spațiul euroatlantic; întărirea cooperării organizației cu alte structuri internaționale cu atribuții în domeniul securității – ONU, NATO, UE. Ca deținătoare a președinției OSCE, România a participat în mod direct la negocierile pentru soluționarea crizei din Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei, susținând creșterea numărului observatorilor OSCE în această zonă.

Ca urmare a angajamentelor asumate, România a participat la Forța Internațională de Pace din Kosovo-KFOR. Din luna decembrie 2001 și-au început participarea la misiunea KFOR militarii din cadrul batalioanelor de infanterie ce luaseră parte la misiunile din Angola. O parte dintre aceștia au fost integrați în detașamentului belgiano-luxemburghez, BELUKOS, ce s-a redenumit BELUROKOS. Militarii au desfășurat misiuni de patrulare, de control trafic de la frontiera dintre Kosovo și Serbia, de căutare a armamentului și muniției deținute ilegal de către populația civilă. De la începutul lunii martie 2002, militarii români au acționat și la Pec-Klina, în cadrul contingentului italian unde au desfășurat misiuni similare celor din BELUROKOS.

În urma atentatelor teroriste de la 11 septembrie 2001, SUA împreună cu Marea Britanie au lansat o campanie militară internațională împotriva terorismului, cu sprijinul partenerilor din NATO și a altor țări care nu erau membre NATO.

Parlamentul României a adoptat decizia de a participa, ca aliat al NATO, la războiul împotriva terorismului cu toate mijloacele, inclusiv cele militare, prin urmare spațiul aerian, maritim și terestru sunt deschise pentru NATO. Războiul din Afganistan a început în luna octombrie 2001, odată cu operațiunea ,,Enduring Freedom” condusă de armata SUA împreună cu armata britanică.

După alungarea de la putere a regimului taliban, s-a demonstrat că forțele de securitate afgane nu pot stabiliza țara fără a fi ajutate. Conferința de la Bonn, organizată în decembrie 2001 a solicitat Organizației Națiunilor Unite să aprobe o forță care să asigure asistență pentru înființarea și instruirea forțelor de securitate afgane. Consiliului de Securitate a acceptat crearea unei Forțe Internaționale de Asistență de Securitate – ISAF, a cărei misiune să fie asigurarea securității Kabulului și a zonelor învecinate, pentru a permite stabilirea administrației afgane.

În ianuarie 2002, România a devenit cosemnatară a Protocolului privind crearea Forței Internaționale de Asistență de Securitate–ISAF. Ca urmare armata română și-a început participarea la ISAF, dislocând în Afganistan personal de stat major, un pluton de poliție militară, o aeronavă de transport C-130 Hercules, efective ce au participat la operațiunea ,,Fingal”, misiunea de menținere a păcii condusă de Marea Britanie, cu sediul în capitala afgană Kabul, la care au participat alte 20 state. Ulterior forțele române au fost suplimentate cu un detașament de informații militare, o echipă de control trafic aerian și două echipe de reconstrucție a provinciilor.

La solicitarea oficială a SUA, Parlamentul României a aprobat, în luna aprilie 2002, creșterea nivelului participării cu trupe la misiunea ,,Enduring Freedom”din Afganistan, aprobând dislocarea unui batalion de infanterie. În luna iulie 2002 începe deplasarea pentru șase luni la Kandahar, în Afganistan, a primului detașament românesc format din militarii batalionului din Craiova.

Summit-ul de la Praga, care s-a desfășurat în noiembrie 2002, a reprezentat un moment definitoriu pentru NATO și pentru Europa. La Praga, liderii NATO au invitat șapte state să înceapă convorbirile de aderare, inclusiv România.

Datorită eforturilor conjugate ale factorilor de decizie din România de îndeplinire a obiectivelor Planului Național de Aderare la NATO, eforturilor în planul asigurării stabilității și securității Balcanilor, participării ca aliat în lupta împotriva terorismului internațional, susținerii puternice a opiniei publice pentru integrarea în NATO a fost atins acest obiectiv major de politică externă al statului român promovat consecvent de toate guvernele postrevoluționare. România a demonstrat că poate adopta decizii dificile și poate îndeplini cerințele Alianței Nord Atlantice.

Protocoalele de aderare la NATO pentru România și celelalte șase state invitate să adere au fost semnate în cadrul unei ceremonii desfășurate la Bruxelles la 26 martie 2003. În martie 2004, România a aderat la NATO prin depunerea instrumentelor de ratificare la Departamentul de Stat al SUA, stat depozitar al Tratatului Alianței Nord-Atlantice.

Ca stat membru al Alianței Nord-Atlantice, Romania a participat din anul 2004 la misiuni și operațiuni NATO, contribuind astfel la promovarea, consolidarea și menținerea păcii și stabilității regionale și globale. Statul român a avut un rol activ de promovare a valorilor și obiectivelor NATO și a participat la toate operațiunile și misiunile Alianței, inclusiv la cele din afară spațiului euro-atlantic.

În luna iunie 2003, Parlamentul României a aprobat participarea cu forțe la eforturile internaționale pentru stabilizarea și reconstrucția post-conflict a Irakului. Desfășurarea unui batalion de infanterie și a unui detașament de poliție militară la Nasiriyah, în luna iulie 2003, a marcat începutul contribuției militare românești la Operațiunea ,Iraqi Freedom". 

România a participat, începând cu trupe atât în cadrul Forței Multinaționale, MNF-I, cât și în cadrul misiunii NATO de instruire a forțelor de securitate irakiene, NTM-I. Zonele principale în care au acționat militarii români au fost provinciile Al Kut, Tallil, Basra și Nasiriyah. Structurile militare participante la operația ,Iraqi Freedom", în perioada iulie 2003 – decembrie 2008 au fost: un batalion de infanterie, personal de stat major, structuri de informații, un detașament de geniu, un detașament medical și un detașament de poliție militară. Trupele române au participat la misiuni sub comandă americană, britanică, italiană și poloneză.

Până la retragerea trupelor italiene, în 2006, o parte a militarilor români au participat la operațiunea ,,Antica Babilonia”, sub comandă italiană, în scopul sprijinirii procesului de reconstrucție prin menținerea mediului intern stabil, asigurarea securității populației locale, distribuirea ajutoarelor umanitare. Începând cu luna decembrie 2008, trupele românești au luat parte la Operatiunea ,,Iraqi Sunset", bazată pe un acord bilateral între guvernele român și irakian, care a permis forțelor române să efectueze misiuni umanitare până în luna iulie 2009.

România a fost singurul stat din Coaliție care a contribuit cu echipe medicale specializate în trei spitale militare americane, Abu Ghraib, Camp Cropper și Camp Bucca, începând cu luna noiembrie 2004. Ca urmare a solicitării ONU, o companie de infanterie română a fost dislocată la Basra în scopul de a asigura securitatea personalului ONU în regiune, din anul 2005 până în anul 2007.

În luna august 2003, NATO a preluat comanda Forței Internaționale de Asistență pentru Securitate, ISAF din Afganistan, soluția a fost adoptată după solicitările Germaniei și Olandei, statele ce asigurau conducerea ISAF în acel moment. Această variantă a fost acceptată de toți ambasadorii NATO, fiind totodată prima misiune a Alianței, din istoria acesteia, în afara zonei atlantice. Scopul operațiunii a fost sprijinirea guvernul local pentru exercitarea autorității în întreg spațiul Afganistanului.

După preluarea de către NATO a conducerii ISAF și după decizia Consiliul de Securitate al ONU de a extinde misiunea ISAF în tot Afganistanul, din luna octombrie 3003, România și-a sporit gradual participarea la această misiune, în paralel luând parte și la operația ,,Enduring Freedom”.

Astfel în martie 2006, Forțele Aeriene Române au preluat comanda Aeroportului Internațional Kabul. Începând cu luna septembrie 2006 batalionul românesc din Afganistan a fost redislocat de la Kandahar la Qalat, iar datorită cerințelor operaționale, în perioada 2006-2008, efectivele acestuia au fost dublate. Efectivele românești au fost suplimentate în anul 2010 cu aproximativ 600 de militari, prin introducerea a încă unui batalion de manevră. Pentru prima dată după al Doilea Război Mondial, o mare unitate din Armata României a avut dislocate, în anul 2010 într-un teatru de operații, în același timp două batalioane de manevră și o componentă de comandă și stat major de nivel brigadă, pentru asigurarea securității regiunii Zabul. Din luna mai 2010, România a sprijinit eforturile de operaționalizare armatei afgane, în cadrul programului de instruire „ANA Training “. Începând cu luna aprilie 2011, România și-a asumat conducerea, ca națiune lider a activităților de pe Aeroportul Internațional Kabul, pentru o perioadă de un an.

Semnarea Tratatului de aderare la Uniunea Europeană, de la 1 ianuarie 2007, a demonstrat că România era pregătită să devină stat membru al acestei uniuni de state suverane ce aveau un rol semnificativ, la nivel global, pentru asigurarea păcii, stabilității, prosperității pentru cetățenii lor și pentru care promovarea democrației și a statului de drept erau obiective fundamentale.

După aderarea România a adoptat Politica Europeană de Securitate și Apărare, apoi Politica de Securitate și Apărare Comună, pentru consolidarea operațiunilor militare și misiunilor civile ale Uniunii de prevenire a conflictelor și gestionare a crizelor.

România s-a angajat să acorde asistență prin toate metodele de care dispune, oricărui stat membru al UE care ar fi supus unui atac armat pe teritoriul său. De asemenea va participa la misiunile umanitare și de evacuare, misiunile de menținere a păcii și misiunile de gestiune a crizelor, precum și la noile misiuni stabilite prin Tratatul de la Lisabona, din luna decembrie 2007: acțiunile comune de dezarmare; misiunile de consiliere și asistență în domeniul militar; misiunile de prevenire a conflictelor și operațiunile de stabilizare de la sfârșitul conflictelor; misiunile ce pot contribui la lupta împotriva terorismului, inclusiv prin sprijinul adus statelor terțe pentru combaterea terorismului pe propriul teritoriu.

România fiind o punte de legătură între vest și est, dispusă într-un teritoriu de confluență între frontierele Organizației Atlanticului de Nord și Uniunii Europene putea oferi partenerilor săi o deschidere spre zona Mării Negre pentru conectarea Europei de vest la aria Mării Caspice. Această poziție geopoliticǎ și geostrategicǎ îi conferea o ipostază proprie, ridicându-i totodată și numeroase probleme de securitate datorate conflictelor nesoluționate din regiune, dar și un rol de catalizator de stabilitate și dezvoltare rămânând un element important în politica Uniunii Europene.

Datorită recunoașterii eforturilor deosebite depuse de statul român, de la momentul aderării, în cadrul structurilor instituționale ale organizației și mai ales în cadrul misiunilor Alianței Nord-Atlantice, România a fost desemnată să organizeze în luna aprilie, anul 2008, summit-ului N.A.T.O.

Acesta a fost un eveniment unic și pentru NATO, înregistrându-se cea mai mare participare din istoria Alianței. La eveniment au participat reprezentanții a 26 de state membre și 23 de state partenere, semnatare ale Parteneriatului pentru Pace, precum și personalități marcante ale organizațiilor internaționale de securitate: secretarul general al ONU, Ban Ki-moon; președintele Comisiei Europene, José Manuel Barroso; secretarul general al NATO Jaap de Hoop Scheffer.

Principalele teme majore care au fost abordate în cadrul summit-ului au fost cele referitoare la situația din Afganistan și Kosovo, extinderea organizației, scutul antirachetă din Europa și relația NATO-Rusia.

Acest eveniment extraordinar de important a constituit pentru istoria modernă a României, cea mai importantă acțiune de politică externă realizată de statul român și un prilej important de vizibilitate internațională. Timp de câteva zile Bucureștiul a fost desemnat capitala politicii mondiale atrăgând atenția întregii lumi asupra contribuției României la promovarea securității și stabilității într-un context strategic aflat în schimbare. România a reușit prin decizia NATO de a organiza summit-ul la București, de a concentra atenția statelor membre asupra problemelor de securitate din regiune.

României a continuat să fie un aliat puternic ce a contribuit în nenumărate rânduri la acțiunile Alianței Nord-Atlantice, manifestând un angajament puternic față de apărarea colectivă pe care Alianța o furnizează tuturor statelor membre, sprijinind misiunile internaționale de combatere a terorismului, de sprijinire a păcii sau umanitare și implicându-se activ în toate inițiativele majore  politico-militare de cooperare și colaborare desfășurate sub egida NATO.

În luna iulie 2009 României a încheiat participarea la operațiunea din Irak, în luna martie 2011 armata română a predat comanda misiunii din Kosovo, iar  în luna iulie 2014 s-a finalizat retragerea forțelor române din provincia Zabul – Afganistan.

Acțiunile armatei în teatrele de operații au ajutat România, mai ales în plan politic. Acestea au demonstrat că statul român este un „furnizor de securitate” care respectă angajamentele asumate și un membru serios, de încredere și predictibil al NATO. România și-a îndeplinit toate obligațiile față de aliații NATO, dar și față de statele membre ale Uniunii Europene. Deciziile pe care le-a luat nu au fost unilaterale, ci în deplin acord cu ale partenerii săi.

Cooperarea României cu ONU a căpătat noi dimensiuni după ce aceasta a trecut din poziția de beneficiar de asistență, la cea de donator. Statul român a sprijinit consolidarea poziției organizației pe scena internațională, susținând și participând activ la toate acțiunile ONU. Misiunile ONU încheiate la care a participat România au fost: misiunea de observare din Irak-Kuweit (UNIKOM) în perioada aprilie 1991 – octombrie 2003, din Somalia (UNOSOM-II) în perioada martie 1993 – mar. 1995, misiunea de verificare din Angola (UNAVEM- III) în perioada mai 1991 – iunie 1997, misiunea de observare din Angola (MONUA) în perioada august 1997 – februarie 1999, misiunea din Bosnia și Herțegovina (UNMIBH) în perioada 1995 – decembrie 2002.

România susține în continuare următoarele misiuni ONU: misiunea de administrare interimară în Kosovo (UNMIK), misiunea de observare în RD Congo (MONUC) și transformată în misiunea de stabilizare în RD Congo (MONUSCO), operațiunea din Coasta de Fildeș (ONUCI), misiunea din Sudanul de Sud (UNMISS), misiunea din Liberia (UNMIL), misiunea de asistență în Afganistan (UNAMA),  misiunea din Haiti (MINUSTAH),  misiunea de menținere a păcii din Cipru (UNFYCIP),  misiunea de stabilizare din Mali (MINUSMA),  misiunea de stabilizare din Republica Centrafricană (MINUSCA).

România își menține angajamentul față de NATO susținând misiunea din Afganistan ,,Resolute Support” cu efective militare și de poliție; forța militară din Kosovo; participând la operațiunea ,,Active Endeavour” din Marea Mediterană pentru combaterea, detectarea și prevenirea terorismului; operațiunea ,,Ocean Shield” cu scopul de a descuraja acțiunile de piraterie și pentru rutelor maritime care traversează Cornului Africii și Oceanul Indian

România continuă participarea și la misiunile Uniunii Europene din Africa, Europa, și Orientul Mijlociu: EUPM Bosnia-Herțegovina, EUFOR Althea, EUJUST LEX Irak, EULEX Kosovo, EUPOL Afganistan, EUMM Georgia, EUNAVFOR ATALANTA, EUPOL și EUBAM Rafah.

Între anii 1991-2000, țara noastră a participat cu preponderență la misiuni de tip umanitar. A fost o etapă de familiarizare și de însușire a unor reguli și proceduri noi pentru militarii români. După 2001, participarea la misiuni în afara teritoriului național a căpătat dimensiuni sporite, atât prin nivelul de angajare, cât și a tipului de operații în măsură să le desfășoare. În acest context, armata României a contribuit cu forțe la operațiunile de menținere a păcii și combaterea terorismului.

Statul român a participat la aceste operații, cu o gamă variată de forțe: batalioane de infanterie și geniu, forțe speciale, aeriene, navale, spital de campanie, poliție militară, capacități de transport, observatori militari și ofițeri de stat major. Spectrul larg de operațiuni militare, de la cele umanitare și de reconstrucție, până la cele de luptă, a contribuit în mod direct la dezvoltarea instruirii și implementarea standardelor de interoperabilitate cu forțele NATO.

Statul român a contribuit la creșterea puterii Alianței Nord Atlantice într-o perioadă în care au apărut pericole și amenințări noi, demonstrând că nu este numai un consumator de securitate, este și un generator de stabilitate. Intrarea României în NATO a reprezentat consecința procesului complex de reformă și modernizare a statului, în mod deosebit a armatei. Politica de securitate s-a schimbat trecând la un model ce vizează susținerea intereselor naționale și prin acțiuni în afara granițelor, desfășurate sub coordonarea organizațiilor internaționale și structurilor Alianței Nord-Atlantice.

Pentru adaptarea societății românești la noile realități, statul român a realizat reforme în plan politic, economic, social și militar ale căror costuri nu au fost nici mici și nici ușor de suportat, cu toate acestea România a reușit în condiții extreme de dificile să contribuie la stabilizarea zonei central și sud – europene, de la Marea Baltică la Marea Neagră.

România a sprijinit total războiul împotriva terorismului, dovedindu-se și un partener important în toate acțiunile de gestionare a crizelor sau conflictelor, pentru rezolvarea cărora și-a oferit sprijinul când a fost solicitată

România a fost un partener de încredere, un furnizor de securitate în zona ei geografică, ea a acționat cu promptitudine și responsabilitate, alături de comunitatea internațională, pentru a combate rețelele teroriste și amenințarea armelor de distrugere în masă.

România a inițiat multe proiecte la care a participat cu expertiza sa la promovarea valorilor și modelelor democratice europene în Balcani și în aria Mării Negre, contribuind la dezvoltarea cooperării și schimbului economic în această zonă importantă a Europei. În continuare ea trebuie să exercite o influență constantă în regiunile unde acționează pentru soluționarea diverselor problemele și să fie conștientă că acest lucru implică anumite costuri.

Parcurgerea arealului geografic în care au fost prezenți militarii români evidențiază rolul României ca furnizor de securitate și stabilitate, din Africa până în regiunea Balcanilor și din zona Mediteranei până în Asia. Prin misiunile îndeplinite sau în curs de desfășurare, România și-a onorat obligațiile asumate atât ca membră a NATO și a UE, cât și a comunității internaționale în general.

Mediul de securitate actual, obligă România să se adapteze noului rol al NATO, ea va continua să se pregătească alături de state care împărtășesc aceleași valori pentru a-și aduce contribuția la consolidarea securității în regiunea transatlantică. Fiind situată la frontiera de est a Alianței, ea își va spori rolul în promovarea acestor valori către regiunile Europei de Sud-Est și ale Caucazului.

Bibliografie:

1.*** Manualul N.A.T.O., Editura Nemira, București, 1998.

2.Hentea Călin, Sfinteș Laurențiu, Armata Română în misiuni de pace, Editura Militara, București, 1998.

3. *** România – N.A.T.O. Parteneriat și Cooperare, Editura Militara, București, 1999.

4. Defarges Philippe Moreau, Instituțiile europene, Editura Amarcord, Timișoara, 2002.

5. *** România – N.A.T.O. 1990-2004, Agenția Națională de presă ROMPRES, București, 2004.

6. Oprea G., Onisor C., Timofte R., România – integrare și securitate, Editura Balcanii și Europa, București, 2005.

7. Simileanu, Vasile, Geopolitica, Editura Top Forum, București, 2010.

8. Motoc Iulia, Cioculescu Șerban, Manual de analiză a politicii externe, Editura Polirom, Iași, 2010.

9. Iordache Ruxandra, Relațiile internaționale și Academia Română, Editura Institutului de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române, București, 2012.

10. Vlad Constantin, Istoria Diplomației. Secolul XX, Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2014.

11. www.nato.int

12. www. europa.eu

13. www. mapn.ro

14. www. mae.ro