Rolul Relatiilor Publice In Ong

CUPRINS

INTRODUCERE……………………………………………………………….4

Capitolul 1. Accepțiuni generale………………………………………………5

1.1 Relațiile publice. Delimitări conceptuale……………………………..5

1.2 Relațiile publice în societate…………………………………………11

1.3 Modele de relații publice……………………………………….……13

1.4 Aprecieri finale……………………………………….

Capitolul 2. Relațiile publice și ONGurile…………………………………

2.1 Despre ONGuri…………………………………………………..

2.2 ONGurile în România………………………………………….

2.3 Relațiile publice în OGNuri……………………………………

2.4 Considerații finale ……………………………………………

Capitolul 3. Studiu de caz. Fundația Mereu Aproape…………………

3.1 Prezentare generală……………………………………………

3.2 O cercetare de teren (chestionar)………………………………

3.3 Concluziile cercetării…………………………………………

CONCLUZII……………………………………………………………….

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………..

Introducere

CAPITOLUL 1: Accepțiuni generale

1.1. Relațiile publice. Delimitări conceptuale

Relațiile publice constituie un concept specific secolului XX, însă acestea au fost puse în practică încă din perioada antichității. Pentru unii autori relațiile publice au avut dintotdeauna legătură cu civilizația umană. Multe dintre activitățile relațiilor publice au fost practicate și în vechile civilizații ale Romei, Greciei sau Egiptului. De exemplu, în Egiptul Antic arhitectura și arta erau considerate importante instrumente de comunicare, iar marile personalități, pentru a-și crea o imagine remarcabilă recurgeau la poeme care vorbeau despre reușitele lor în lupte, acestea fiind numai două dintre funcțiile relațiilor publice. De asemenea, cei din Roma Antică apelau la campanii elecorale, (pentru diferite funcții) folosind tehnici ce sunt practicate și astăzi: afișe, prelegeri, întâlniri publice etc. După J.E. Gruning și T. Hunt:

„Studiul formal al comunicării, care a conferit o mare parte a bazei teoretice relațiilor publice, își are oiginea în Retorica lui Aristotel […]. Grecii antici considerau retorica ca fiind un instrument deosebit de important al artei de a conduce statul. Aceasta constituia mijlocul de contact dintre oamenii de stat și publicul lor”. Primele teoretizări ale conceptului de relații publice aparțin lui Eric F. Goldman care menționa că în 1827 reverendul O.P. Hoyt utiliza sintagma Public Relations cu scopul de informare a opiniei publice. Conform lui Doug Newsom, termenul relații publice este utilizat pentru prima dată în 1897, în manualul Yearbook of Railway Literature. După Edward Louis Bernays, primul care utilizează termenul PR a fost Theodore Newton Vail. Trebuie făcută diferențierea între termenii relații public și consilier de relații publice. Conceptul de consilier PR apaține lui Bernays, care în anul 1920 a întâmpinat greutăți încercând introducerea acestui termen pe piață. Un an mai târziu, Bernays s-a intitulat consilier de relații publice. Doi ani mai târziu a scris prima carte pe această temă, Cristalizarea opiniei publice și a predat la Universitatea New York primul curs universitar de relații publice.

Astfel, începând cu secolul XX, termenul relații publice începe să fie folosit drept sintagmă, disciplină academică și ocupație. Edward L. Bernays și-a focusat activitatea în înțelegerea și analizarea nevoilor dar și dorințelor publicului precum și în conturarea activităților organizațiilor în concordanță cu acestea. Pentru el, definiția cea mai scurtă și concisă a relațiilor publice se rezuma la a înțelege publicul, definiție prin care și ceilalți specialiști și-au îndreptat atenția spre dorințele și interesele publicului. Acesta era de părere că nu putem transmite un mesaj niciunui public dacă nu cunoaștem opiniile și nevoile acestuia. Deși aportul lui Bernays a fost unul destul de consistent în domeniul relațiilor publice, acesta nu poate fi numit fondator. Mulți sunt de părere că autorul a învățat și a exersat relații publice în timp ce lucra la Comitetul pentru Informarea Publicului sub conducerea lui George Creel. Alți autori îl consideră pe Ivy Lee primul care a practicat relații publice, însă putem afirma că nu unul sau doi autori au fondat domeniul relațiilor publice ci există sute de autori care au contribuit la fondarea și dezvoltarea acestui domeniului. Rădăcinile acestui domeniu ( fondatori, terminologie de bază, lucrări de referință etc) au luat naștere pe continentul american. În 1992, în America existau peste 160000 de practicieni ai relațiilor publice, spre sfârșitul secolului ajungându-se la 197000. Mai târziu, termenul PR a fost transpus și în zona europeană. În 1937 Carl Hundhausem definea relațiile publice astfel: „Public Relations este arta de a crea propriei firme sau serviciilor și produselor acesteia o imagine publică, pozitivă, servindu-ne de cuvântul scris sau citit, de tranzacții (negocieri) sau de simboluri vizibile”. Astfel, prin intermediul strategiilor și tehnicilor de relații publice o organizație își va crea o imagine pozitivă, favorabilă, bucurându-se de un climat de încredere și simpatie din partea publicului. Acest concept a ajuns în zona europeană prin maniera franceză și s-a dezvoltat ulterior în a doua jumătate a secolului actual. Astăzi, teoretic orice firmă sau instituție ar trebui să aibă un departament de relații publice. Deși există de mai bine de un secol, termenul PR nu a ajuns nici în zilele de astăzi să fie accesibil și înțeles de marea majoritate a oamenilor datorită faptului că nu există un fundament teoretic pe care ne putem baza. Tocmai de aceea, deseori sintagma relații publice este utilizată greșit de cei care nu înțeleg sensul ei. Mai mult decât atât, multe persoane confundă relațiile publice cu relații cu publicul. Astfel, pentru o persoană neavizată termenul relații publice se reduce la simpla activitate a unui angajat într-un spațiu public, care oferă informații referitoare la diferite servicii publice. Totuși, această problematică nu este la voia întâmplării deoarece, într-adevăr cei neavizați înțeleg un aspect important care se referă la nevoia de a fi informat. În acest sens, în urmă cu mai bine de o sută de ani, Ivy Ledbetter Lee promova relațiile publice prin funcția de informare publică. Multitudinea definițiilor se datorează faptului că există diferite maniere de a înțelege relațiile publice. Acest aspect se explică prin faptul că acestea se desfășoară în instituții diverse și au parte de diferite forme de practicare: organizații guvernamentale și non-guvernamentale, insituții în care aspectul primordial este profitul, asociații ecologice, organizații culturale și educaționale etc. De asemenea, relațiile publice au și diferite obiective: manipularea publicului în detrimentul unei instituții, menținerea unei imagini pozitive în rândul publicului, crearea unui mediu de încredere și menținere al acestuia între organizație și public, promovarea unei organizații/persoane, combaterea publicității negative etc. Definirea relațiilor publice este îngreunată de faptul că formulările existente se încadrează în limitele a două paliere: aspecte conceptuale (ce sunt relațiile publice?) respectiv, aspecte instrumentale (ce proceduri utilizează cei care le practică?). În plus, acestea se întrepătrund cu alte activități conexe cum sunt publicitatea, propaganda, marketingul, afacerile publice etc. Toate acestea, fac parte din elementele care contribuie la compunerea definițiilor, datorită faptului că această activitate are diferite rezultate, iar tehnicile prin care le folosesc practicienii sunt diverse. Procesul de definire al relațiilor publice a fost influențat și de opiniile diverșilor teoreticieni. Acestea, au fost tratate din mai multe puncte de vedere: psihologic, sociologic, aplicativ sau teoretic, fapt căruia se datorează multitudinea definițiilor existente în literatura de specialitate (peste 1000 definiții numai în literatura americană). Cu această mare diversitate de definiții, acestea exprimă în moduri diferite o nouă orientare despre felul în care, diferitele insituții își creează legături cu oamenii, și cum mențin și dezvoltă aceste legături. Privite din punct de vedere psihologic, ca fiind strategii de fixare și stabilire a relațiilor între instituții și publicuri, relațiile publice pot fi definite ca fiind totalitatea metodelor utilizate de specialiști, pentru a crea un climat de încredere și simpatie, după cum am mai spus, atât în rândul publicului intern cât și celui extern. Printr-o astfel de abordare putem diferenția relațiile publice de publicitate. Aceasta, are ca scop principal crearea, păstrarea și creșterea unui public – client, umărindu-se în mod expres obiective publicitare. Relațiile publice, urmăresc atragerea publicului, aplicarea unor strategii și tehnici prin care publicul să capete încredere intr-o instituție, susținerea activităților și favorizarea evoluării și dezvoltării intituției respective. În desfășurarea acțiunilor de relații publice aspectul principal este să informăm în mod obiectiv publicul nu să-i dăm sugestii cum este cazul publicității. Din acest motiv, unii specialiști sunt de părere că prin intermediul relațiilor publice facem cunoscută o organizație, întreprindere, pe când publicitatea popularizează produsul acelei instituții. Datorită faptului că scopul relațiilor publice este unul general cât și prin maiera caracteristică prin care se desfășoară, se consideră că acestea există în orice organizație, întreprindere, la orice nivel. De aceea, se vorbește de relații publice și în cadrul organelor de stat, cum ar fi: înstituții de învățământ, poliție etc. Multe definiții pun accentul pe ceea ce fac relaționiștii. Acestea încearcă să delimiteze domeniul relațiilor publice prin atribuirea principalelor tipuri de activități: cercetarea diferitelor publicuri, organizarea de campanii, gestionarea evenimentelor, redactarea de materiale etc. În acest sens, Asociația Internațională a Relațiilor publice propune următoarea definiție: „Practica relațiilor publice este arta și știința socială a analizării unor tendințe, a anticipării consecințelor lor, a sfătuirii liderilor unei organizații și a implementării unor programe de acțiune care vor servi atât interesele organizației cât și interesele publicului”. Consilierul de relații publice este un mediator între o anumită oranizație și publicurile acesteia. Astfel, acesta trebuie să aiba în vedere atât nevoile orgaizației pe care o reprezintă cât și cele ale publicurilor. De asemenea, trebuie să emită știri și informații prin intermediul cărora, publicurile să cunoască și să perceapă intențiile și obiectivele organizației. O importantă funcție a relațiilor publice este cunoașterea tuturor publicurilor, prin diferite metode: luarea în seamă a informațiilor de la acestea, aducerea la cunoștința conducerii a opiniilor, atitudinilor și nemulțumirilor lor, propunerea unor strategii care să mulțumească publicurile și nu în ultimul rând evaluarea eficacității acestor strategii. Ca funcție de management „relațiile publice înseamnă responsabilitate și înțelegere în stabilirea de politici și în informare, pentru atingerea celor mai nobile interese ale organizației și ale pblicurilor ei”. Institutul Britanic de Relații Publice califică relațiile publice ca „reputație a managementului” afirmând că „relațiile publice se concentrează pe reputație – rezultatul a ceea ce faci, a ceea ce spui și a ceea ce spun alții despre tine. Practica Relațiilor este disciplina care pune accent pe reputație, cu scopul câștigării înțelegerii, a sprijinului și a influențării opiniei și a comportamentului”. După Edward Louis Bernays, „relațiile publice reprezintă totalitatea metodelor și mijloacelor prin care se poate influența modul de percepție și înțelegere publică a unei organizații; cu alte cuvinte, relațiile publice ajută la cristalizarea într-o anumită direcție a opiniei publice despre despre o anumită organizație”. După mai multe cercetări și investigarea mai multor materiale de specialitate, Rex.F. Harlow a stabilit mai mult de 472 de definiții ale relațiilor publice. Acesta, a făcut o sinteză, rezumându-se la: „Relațiile publice sunt o funcție distinctivă a managementului, care ajută la crearea unei punți comunicaționale, a unei acceptări și cooperări reciproce, dintre organizație și mediul exterior, a unei convergențe între propria structură și propria imagine, precum și la menținerea acestor legături. Prin intermediul PR trebuie cunoscute toate problemele și toate întrebările capcană vizavi de propriul sistem; PR sprijină managementul, în încercarea acestuia de a se informa asupra imaginii propriei instituții și de a reacționa în consecință. Această funcție definește responsabilitatea managementului prin slujba și activitățile specific ei,vizavi de interesul public, conferind acestuia greutate. Ea sprijină managementul pentru ca acesta să poată ține pasul cu orice schimbare și să folosească orice transformare în beneficiul propriei firme. De asemenea, principalele tehnici pe care le utilizează relațiile publice sunt cercetarea și comunicarea, bazate pe principii etice”. După cum putem deduce, toate definițiile prezentate, se rezumă la faptul că acest sistem are la bază procesul comunicării; de asemenea, scopul principal al acestei profesii este acela de a crea legături de încredere reciprocă de lungă durată atât în ineriorul organizației cât și în ceea ce privește publicul extern. Asfel, după cum afirmă Bernard Dagenais „Atunci când o organizație sau o persoană încearcă să stabilească legături de simpatie cu publicurile sale, ea practică relații publice.” Astfel, ținând cont de toate aceste considerente, putem afirma că în viața de zi cu zi fiecare persoană desfășoară activități de relații publice, de multe ori fără să conștientizeze acest lucru. Atunci când zâmbim cuiva, creăm practic o relație de simpatie, la fel cum, atunci când o instituție organizează un eveniment (spectacol, festivaluri etc), încearcă să creeze relații de simpatie și să atragă publicul de partea sa.

Stancu Șerb a realizat schematic procesul de relații publice astfel:

1.2. Relațiile publice în societate

Relațiile publice constituie o unealtă importantă, esențială pentru a da valoare aspectelor societății și pentru rezolvarea diferitelor situații neplăcute. Pe zi ce trece, relațiile publice par a fi un instrument extrem de eficient în soluționarea problemelor (rezolvarea crizelor, preântâmpinarea unor catastrofe etc). Datorită faptului că au ajuns să fie cunoscute drept un domeniu care rezolvă imediat o problemă, de multe ori, oamenii ajung să aibă prea mari așteptări uitând adevărata valoare și importanța pe care o au de fapt. Pentru multe domenii, relațiile publice reprezintă o bună metodă de exprimare. Spre exemplu, în politică, ideea de bază este transmiterea unor mesaje, iar religia, convinge oamenii să meargă pe drumul credinței; toate organizațiile apelează, în mod conștient sau nu la relații publice pentru a-și transmite mesajele. Relațiile publice evoluează în lumea întreagă. După anii 1900, SUA au acaparat definirea și formalizarea relațiilor publice. Multitudinea organizațiilor și agențiilor de relații publice apărute în ultimii ani, afirmă faptul că acestea sunt cunoscute peste tot în lume. Faptul că acest domeniu a apărut și s-a dezvoltat și în România a adus beneficii atât sectorului de afaceri cât și celorlalte domenii. Deoarece, situația economică și socială are nevoie de sprijin și ajutor public, relațiile publice ajută în domeniul politic, asociații neguvernamentale, biserici, administrație etc; de asemenea, un factor extrem de important este găsirea și punerea în practică a unor soluții care să îmbunătățească sectoare cu serioase probleme cum sunt sănătatea sau învățământul. De asemenea, relațiile publice îndeamnă organizațiile să prevadă și să acționeze în mod corespunzător în vederea nevoilor și părerilor publicului.

Toate aspectele prezentate mai sus, nu ar putea fi posibile dacă acestea nu ar fi fondate pe temelia credibilității. În toate definițiile, idea de bază este încrederea, iar în final relațiile publice au ca și obiectiv crearea de legături avantajoase atât pentru organizație cât și pentru public; nu putem vorbi de relații publice eficiente dacă aspectul credibilității nu există la cel mai mare nivel. De-a lungul timpului, relațile publice au devenit un domeniu complex, practicat de mii de oameni din toată lumea. Există organizații care au în interior un department de relații publice care le stau la dispoziție în permanență dar și organizații care cer ajutor unor firme specializate de relații publice. Deși au fost puse în practică în urmă cu mii de ani, relațiile publice au căpătat forma de ocupație în sine numai de 100 de ani; recent, acestea au devenit din ocupație o adevărată profesie. Dacă la început era vorba despre o activitate practicată de oameni pentru a face profit astăzi vorbim de un domeniu specializat care impune o pregătire intensă. Nu existau instituții de învățământ specializate și nici nu se făcea cercetare care să servească drept noțiuni care să fie transmise și altora. Michel Dumas, specialist în PR, era de părere că „cei care practică relații publice și nu au la bază aspecte teoretice și nu știu ce înseamnă cu adevărat relații publice sunt practicieni improvizați”. Mulți practicieni se axau pe anumite tehnici și srategii; unii redactau materiale pentru presă sau elaborau discursuri iar alții organizau evenimente. Însă, un PRist trebuie să utilizeze toate aceste activități, pentru a putea fi numit PRist în adevăratul sens al cuvântului. Cei experimentați în acest domeniu îi îndrumă pe manageri și îi sfătuiesc cu privire la comportamentul pe care trebuie să îl adopte față de publicul, astfel încât, acesta să capete încredere și să își facă o bună părere despre organizație. Aceasta este condiția esențială ca o organizație să funcționeze. De asemenea, multe organizații, cum ar fi cele guvernamentale pun în sfera departamentelor de Relații Publice numai relația cu mass-media, neținând cont de faptul că în relațiile publice în comparație cu activitatea jurnalistică, mass-media nu este singurul aspect important de care trebuie să ținem seama. Departamentele de relații publice din cadrul organizațiilor au avantaje, precum costuri reduse, cunoașterea organizației sau disponibilitate permanentă, dar și dezavantaje, precum pierderea obicetivității sau exercitarea unor sarcini care nu intră în sfera de activități a unui relaționist. Alte organizații, care nu au un departament de PR apelează la firme specializate de relații publice. Și acestea prezintă anumite avantaje: obiectivitate și experiențe anterioare dar și dezavantaje precum neacceptarea sau respingerea propunerilor sau costurile, care de multe ori sunt destul de ridicate.

1.3. Modele de relații publice

De-a lungul timpului, James E. Gruning și Todd Hunt, au inițiat patru modele de comunicare ale relațiilor publice, afirmând că „relațiile publice sunt managementul comunicării între o organizație și publicurile ei”.

Modelul agentului de presă Acest model a fost inițiat de P.T. Barnum luând naștere după anul 1800 ilustrând stadiul de început al relațiilor publice cu scopul de a informa publicul despre organizație, produsele sau serviciile ei. Relaționiștii erau interesați de obținerea unei bune reputații pentru organizația pentru care lucrează și de multe ori, pentru a ajunge la obiectivele propuse, prin intermediul persuasiunii determinau publicul să fie convins că toate aspectele afirmate sunt adevărate utilizând indicații eronate sau pe jumătate adevărate, de multe ori adevărul fiind undeva în umbră. Este unul dintre modelele care pot fi înțelese cel mai ușor, iar comunicarea are loc într-un singur sens, de la emițător la receptor, neținându-se cont de părerile publicului. Promovarea evenimentelor și a produselor, competiții sportive etc, sunt domenii în care se utilizează acest model, deoarece comunicarea este unidirecțională, organizația reușind să menajeze publicurile care o incomodează. Obiectivul primar este propagandistic cu scopul de a se controla publicul și de a se căpăta cât mai multă publicitate. De asemenea, acest model nu va reda întotdeauna adevărul în totalitate.

Figura 1. Modelul agentului de presă

Modelul informării publicului. Acest model a început să se dezvolte începând cu anu1900, Ivy Lee fiind inițiatorul acestuia. În comparație cu modelul anterior, acesta oferă publicului informații corecte și relevante. Comunicarea este unidirecțională, ca și în cazul precedent diferența fiind faptul că în cazul de față informațiile sunt adevărate și transmise în întregime. În acest caz, relaționiștii sunt „jurnaliști în interiorul organizației aceștia având în vedere, atât interesele organizației cât și ale publicului”. Scopul principal nu mai constă în câștigarea publicului ci în a trasmite informații clare și reale, adevărul fiind pionul de legătură între organizație și public. Modelul este utilizat în special de asociații și organizații nonguvernamentale.

Figura 2. Modelul informării publicului

Modelul comunicării bilaterale asimetrice Modelul a apărut în jurul anului 1920, promotorul acestuia fiind Edward L. Bernays. În acest caz, comunicarea este bidirecțională, de la organizație la public și de la public la organizație, ținându-se cont de reacțiile publicului cu scopul de a-l manipula „ pentru a afla ce atitudini publice au ca subiect organizația și cum pot fi acestea schimbate”. Comunicarea este asimetrică datorită faptului că aceasta are ca și obiectiv convingerea publicului să accepte punctul de vedere al organizației fără a se face referire și la schimbarea atitudinii organizației în funcție de opiniile și interesele publicului; astfel, organizația este cea care are control asupra comunicării. Acest model este utilizat în special de organizațiile care își desfășoară activitatea pe piețe cu un grad mare de competivitate.

Figura 3. Modelul comunicării bilaterale asimetrice

Modelul comunicării bilaterale simetrice

Acest ultim model a apărut între anii 1960-1970, initiator fiind Edward L. Bernays și alți practicieni ai domeniului. Scopul este crearea unei legături reciproc avantajoase atât pentru organizație cât și pentru public, relaționistul fiind un mediator între cele două. Comunicarea este bidirecțională ca și în cazul precedent ținându-se cont de această dată și de reacția publicului, organizația modificându-și comportamentul în funcție de acesta. Principiul de bază al acestui model este înțelegerea mutuală și soluționarea problemelor prin comunicare. Acest model este utilizat de marile corporații care aplică strategii și iau măsuri în funcție de diferitele publicuri și de nevoile acestora.

Figura 4. Modelul comunicării bilaterale simetrice

Remus Pricopie a realizat schematic caracteristicile celor patru modele conform tabelului de mai jos:

Fiugura 5. Caracteristicile celor patru modele ale relațiilor publice

1.4. Aprecieri finale

În acest capitol am avut în vedere aspecte legate de relațiile publice (delimitări conceptuale), relațiile publice în societate, cele patru modele de comunicare ale relațiilor publice. Relațiile publice reprezintă un concept specific secolului al XX – lea, dar care a fost practicat încă din vechile civilizații, Eward L. Bernays fiind primul autor care a folosit pentru prima dată termenul PR și consilier de relații publice. De asemenea, în cercetările sale a pus accentul pe înțelegerea și analizarea nevoilor și dorințelor publicului. Acest concept a ajuns în zona europeană prin maniera franceză și s-a dezvoltat ulterior în a doua jumătate a secolului nostru. Este dificil a defini relațiile publice deoarece formulările care duc la definirea acestota se încadrează în două limite: aspecte conceptuale – ce sunt relațiile publice? și aspecte intrumentale – ce proceduri utilizează cei care le pun în practică?. De asemenea, trebuie avut în vedere faptul de a nu se confunda termenul relații publice cu relații cu publicul

În desfășurarea acțiunilor de relații publice aspectul principal este acela de a informa în mod obiectiv publicul nu de a-i da sugestii cum este cazul publicității În domeniul relațiilor publice ce încadrează activități precum: cercetarea diferitelor publicuri, organizarea diferitelor campanii, gestionarea evenimentelor, redactarea de materiale etc., acestea, constituind o modalitate importantă, esențială pentru a da valoare aspectelor societății și pentru rezolvarea sau preântâmpinarea diferitelor situații neplăcute. Faptul că în ultimii ani au apărut o multitudine de organizații și agenții de relații publice afirmă că acest domeniu este cunoscut peste tot în lume. Deoarece acest domeniu a apărut și s-a dezvoltat și în România a adus beneficii atât sectorului de afaceri cât și celorlalte domenii. Un aspect foarte important este acela că toate aspectele referitoare la relațiile publice trebuie să se fondeze credibilitatea, încredere și transparență. James E. Gruning și Todd Hunt, au inițiat patru modele de comunicare ale relațiilor publice, afirmând că „relațiile publice sunt managementul comunicării între o organizație și publicurile ei”.

CAPITOLUL 2: Relațiile publice și ONG-urile

2.1. Despre ONG-uri