Rolul puterii militare în rezolvarea problemelor [625786]

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
UNIVERSITATEA NAȚIONALĂ DE APĂRARE „CAROL I”
CENTRUL DE STUDII STRATEGICE DE APĂRARE ȘI SECURITATE
Șos. Panduri, nr. 68-72, sector 5
Telefon: (021) 319.56.49; Fax: (021) 319.55.93
E-mail: [anonimizat]; Adrese web: http://impactstrategic.unap.ro, http://cssas.unap.roNr. 2[23]/2007
EDITURA UNIVERSITĂȚII NAȚIONALE DE APĂRARE „CAROL I”
BUCUREȘTI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
Revista științifică trimestrială a Centrului de Studii Strategice de
Apărare și Securitate, clasificată de către Consiliul Național al
Cercetării Științifice din Învățământul Superior la categoria B+
Consiliul editorial:
Prof. univ. dr. Marius Hanganu, președinte
C.S. I dr. Constantin Moștoflei, președinte executiv, editor-șef
C.S. I dr. Nicolae Dolghin
Prof. dr. Hervé Coutau-Bégarie (Institutul de Strategie Comparată,
Paris, Franța)
Prof. dr. John L. Clarke (Centrul European pentru Studii de Securitate
“George C. Marshall”)
Prof. univ. dr. ing. Adrian Gheorghe (Old Dominian University, Norfolk,
Virginia, SUA)
Dr. Josef Procházk a (Institute for Strategic Studies, Defence (Institute for Strategic Studies, Defence
University, Brno, Cehia)
C.S. I dr. Gheorghe Văduva
Prof. univ. dr. Ion Emil
Colegiul de redacție:
Redactor șef: C.S. Vasile Popa
Secretar de redacție: Corina Vladu
Redactor: George Răduică
Referenți științifici:
Prof. univ. dr. Mihai Velea
C.S. I dr. Grigore Alexandrescu
Responsabilitatea privind conținutul revine în totalitate autorilor, respectând prevederile Legii nr.
206 din 27.05.2004 referitoare la buna conduită în cercetarea științifică.
ISSN 1 842-810X

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
IMPACT STRATEGIC
CUPRINS
ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ
Zona Mării Negre – spațiu de securitate european și euro-atlantic
Dr. Mircea MUREȘAN…………………………………………………………………………………………………………7
GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
Aspecte privind securitatea în zona Asia-Pacific
Dr. Leonida MOISE……………………………………………………………………………………………………………14
Poziționare, interese și opțiuni strategice ale Chinei în secolul XXI
Marina MUSCAN………………………………………………………………………………………………………………18
Noua ordine mondială. O perspectivă asiatică
Vijay OBEROI…………………………………………………………………………………………………………………..28
Geopolitica României în zonele de conflict din Afganistan și Irak
Dr. Gheorghe VLĂSCEANU, Dr. Liviu Bogdan VLAD…………………………………………………………..30
Sancțiunile economice – mijloace de descurajare a utilizării forței
Petre-Ciprian CONSTANTINESCU……………………………………………………………………………………..36
NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
Politica externă a Uniunii Europene
Dr. Dorel BUȘE…………………………………………………………………………………………………………………44
Strategia de securitate a Republicii Slovace și Strategia Europeană de Securitate
Elemir NECEJ……………………………………………………………………………………………………………………50
Experiențe ungare în activități de sprijin al păcii
Tibor KOVÁCS, István TALIÁN…………………………………………………………………………………………58
SECURITATE ȘI STRATEGIE MILITARĂ
Provocări pentru relațiile transatlantice în domeniul securității naționale
Dr. Jarosław GRYZ…………………………………………………………………………………………………………….62
SOCIETATE INFORMAȚIONALĂ. PACE ȘI RĂZBOI
Războiul cognitiv?
Dr. Gheorghe VĂDUV A…………………………………………………………………………………………………… .70
ANALIZE, SINTEZE, EVALUĂRI
O nouă strategie pentru Irak și continuarea războiului împotriva terorismului
Dr. Constantin-Gheorghe BALABAN ………………………………………………………………………………….74

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
IMPACT STRATEGIC
EVENIMENT STRATEGIC
Strategia de securitate națională și legile siguranței naționale – repere pentru o Românie europeană
și euro-atlantică
Vasile POPA ……………………………………………………………………………………………………………………..81
TERORISM. RĂZBOI ÎMPOTRIVA TERORISMULUI
Terorismul – o amenințare asimetrică?
Anton DENGG……………………………………………………………………………………………………………………85
Terorismul ca formă a acțiunilor asimetrice. Strategia asimetrică dintre două entități (statul și
organizațiile teroriste)
Dr. Grigore ALEXANDRESCU, Dr. Gheorghe VĂDUV A………………………………………………………89
NOTE DE LECTURĂ
Premiile naționale ale revistei Gândirea Militară Românească pentru anul 2006, ediția a IX-a –
9 mai 2007 ……………………………………………………………………………………………………………………………93
AGENDA CSSAS
Activități ale CSSAS aprilie-iunie 2007
Irina CUCU …….. ………………………………………………………………………………………………………………..95
În atenția autorilor…. ……………………………………………………………………………………………………………..97

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
STRATEGIC IMPACT
THE POLITICAL-MILITARY PRESENT
Black Sea Region – European and Euro-Atlantic Security Space – Mircea MUREȘAN, PhD/p.7
GEOPOLITICS AND GEOSTRATEGIES ON THE FUTURE’S TRAJECTORY
Aspects on security in the Asia-Pacific area – Leonida MOISE, PhD/p.14
Position, interests and strategic options for China in the XXIst century – Marina MUSCAN/p.18
Emerging world order. An Asian perspective – Vijay OBEROI/p.28
Romania’s geopolitics in the conflict areas from Afghanistan and Iraq – Gheorghe VLĂSCEANU,
PhD, Liviu Bogdan VLAD, PhD/p.30
Economic sanctions – means of discouraging the use of force – Petre-Ciprian CONSTANTINESCU/
p.36
NATO AND EU: POLITICS, STRATEGIES, AND ACTIONS
The Foreign Policy of the European Union – DOREL BUȘE, PhD/p.44
The Security Strategy of the Slovak Republic and the European Security Strategy – Elemir NECEJ/
p.50
Hungarian experiences in peace support activities – Tibor � OV � CS, Istv � n TALI � N/p.58 Tibor � OV � CS, Istv � n TALI �N/p.58N/p.58
SECURITY AND MILITARY STRATEGY
Challenges for transatlantic relations in the national security arena – Jarosław GR YZ, PhD/p.62
INFORMATIONAL SOCIETY. PEACE AND WAR
Cognitive war? – Gheorghe VĂDUVA, PhD/p.70
ANALYSIS. SYNTHESIS. EVALUATIONS
A new strategy for Iraq and the continuation of the war against terrorism – Constantin-Gheorghe
BALABAN, PhD/p.74CONTENTS

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
STRATEGIC IMPACT
STRATEGIC EVENT
National Security Strategy and the National Security Laws – landmarks for a European and Euro-
Atlantic Romania – Vasile POPA/p.81
TERRORISM. WAR ON TERRORISM
Terrorism – an asymmetric threat? – Anton DENGG/p.85
Terrorism as a form of asymmetric activities. Strategic asymmetry between two entities (state and
terrorist organizations) – Grigore ALEXANDRESCU, PhD, Gheorghe VĂDUVA, PhD/p.89
REVIEWS
The 2006 National awards of the Gândirea Militară Românească Journal – the 9th edition, May,
9th, 2007/p.93
CDSSS’ AGENDA
The activities of the Centre for Defence and Security Strategic Studies, April-June 2007 – Irina
CUCU/p.95
Instructions for authors/p.97

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ
ZONA MĂRII NEGRE – SPAȚIU
DE SECURITATE EUROPEAN
ȘI EURO-ATLANTIC
Dr. Mircea MUREȘAN
Realizarea, de la 1 ianuarie 2007, a graniței
comune a NATO și UE la Marea Neagră reprezintă
trecerea la o nouă dimensiune a acestei regiuni în
sfera securității. Chiar dacă riscurile, pericolele și
amenințările din mediul regional de securitate se
mențin, Bazinul Mării Negre întrunește o gamă largă
de oportunități în dezvoltarea procesului de creare
a unui spațiu al păcii, securității și prosperității.
Prin creșterea cooperării militare regionale, iar de
curând prin demersul UE de sporire a cooperării
între țările riverane Mării Negre, la care România,
ca membru al ambelor organizații, își aduce o
contribuție mult mai activă, regiunea extinsă a
Mării Negre se va transforma într-un pilon de
stabilitate, securitate și dezvoltare durabilă, o zonă
de confluență pe componentele economică, politică
și militară, de iradiere a securității în spațiile
Orientului Mijlociu și Asiei Centrale, de gestionare
mai bună a riscurilor provocate de conflictele
înghețate din regiune, republicile secesioniste,
traficul ilegal de droguri, persoane și armamente,
corupție, migrația clandestină și crima organizată
transfrontalieră, de sporire a dialogului și încrederii
și reducere a tensiunilor.
1. Importanța geostrategică
a regiunii Mării Negre
În pofida valului de riscuri și amenințări
care vizează Europa, aceasta se prefigurează, la
orizontul viitorului apropiat și mediu, ca un spațiu
de liniște și prosperitate, construit pe existența
unui climat de stabilitate și securitate, la care
Bazinul Mării Negre, zonă de interfață cu Asia
Centrală (și de aici cu întreaga Asie, spre care se
îndreaptă previziunile de expansiune economică
ale secolului actual) și cu Orientul Mijlociu, își va
aduce, estimăm, o serioasă contribuție.
La noile frontiere ale Europei lărgite, Marea
Neagră își justifică tot mai mult definiția dată
în trecut de cunoscutul istoric român Gheorghe
Brătianu, ca „spațiu de securitate european și al României“, iar în zilele noastre, de președintele
SUA, George W. Bush, când vorbește de istmul
ponto-baltic ca „frontieră de securitate euro-
atlantică în Europa”.
Sunt din ce în ce mai vizibile, în prezent, în
abordările specialiștilor, valențele geostrategice
și economice ale Bazinului Mării Negre, calitatea
acestuia de poartă de intrare euro-atlantică în
Caucaz, Asia Centrală și inima fostului imperiu
sovietic.
După Gregory Connor1, directorul Centrului
pentru Cooperare Transfrontalieră de la EastWest
Institute Bruxelles, provocările identificate cărora
regiunea Mării Negre trebuie să le facă față sunt:
naționalismul și conflictele;
securitatea;
managementul resurselor naturale;
disparitățile economice;
problemele tineretului, inclusiv șomajul și
radicalizarea;
dezvoltarea societății civile și a media;
problemele de frontieră, republicile
secesioniste și relațiile interstatale;
traficul ilicit, crima și corupția.
În opinia noastră, dacă realizăm o analiză
aprofundată, putem conchide că proliferarea
amenințărilor asimetrice, provenind dinspre actori
nonstatali, în arealul pontic și necesitatea gestionării
regionale și globale a crizelor și conflictelor conferă
spațiului analizat, devenit o regiune de interes
major pentru securitatea mondială, virtuți notabile,
un ascendent geopolitic și geostrategic unic.
Securitatea statelor zonei Mării Negre depinde,
în primul rând, de caracteristicile acestei regiuni,
care sunt extrem de importante:
– aflată la frontiera de est a NATO și UE,
are o importanță esențială în relația celor două
organizații cu vecinătatea apropiată;
– apropierea de falia islamică și de cea cauca-
ziană îi sporește importanța geostrategică, de zonă
de confluență intercivilizațională dintre Occident,
Orient, Asia Centrală și Islam;•
•
•
•
•
•
•
•

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ
– nivelul de integrare regională este bun, accen –
tuându-se sentimentul de apartenență la această
zonă, unit cu dezvoltarea instituțiilor multilaterale;
– deși în regiune prevalează cooperarea și in –
tegrarea, există, totuși, unele conflicte latente sau
deschise (Transnistria, Abhazia, Nagorno-Kara –
bah);
– se remarcă, de asemenea, o creștere a integrării
în plan militar regional;
– prezența militară străină din regiune menține
pericolul unor conflicte, potențialul beligen;
– existența unor democrații fragile în regiune,
a unor state cu administrații slabe, multă sărăcie,
corupție și crimă organizată poate periclita
stabilitatea și securitatea națională și a spațiului;
– persistența unor crize interne în unele state din
zonă sporește amenințarea la adresa securității;
– este o zonă căutată de narco-traficanți și de
crima organizată, de teroriști;
– se remarcă existența unei asimetrii economice
între statele regiunii, datorate evoluției paralele, timp
de decenii, în spațiul de influență și conviețuire fost
comunist și cel occidental (Turcia), care a menținut
și adâncit diferențele economice și sociale;
– diferențele subregionale în materie de securi –
tate sunt însoțite de diferențe în politicile aplicate
de state;
– se observă încă destule aspecte de instabilitate
politică, economică și socială în rândul statelor
foste sovietice din regiune;
– regiunea include un larg coridor de transport
al resurselor energetice dinspre Est spre Vestul
continentului;
– zona Mării Negre este, în același timp, un te –
ritoriu cu destule resurse energetice necercetate și
neexplorate suficient;
– prin diferențierile economice, politice și ci –
vilizaționale dintre lumea arabo-islamică și cea
nonarabă, regiunea este un teritoriu măcinat de
contradicții și mentalități contradictorii, dar și de
ofensiva de tip terorist a fundamentalismului isla –
mic contra civilizației occidentale;
– regiunea se înscrie în miezul spațiului baltic-
pontic-adriatic, o întindere teritorială de aproape
două milioane kilometri pătrați, în care, în ultimele
7-8 decenii, s-au desfășurat cele mai multe conflicte
armate, soldate cu crearea și distrugerea de state
naționale, modificări de frontiere, deportări de
populații2;
– Zona Mării Negre este încă tensionată de
mișcări naționaliste, dispute etnice și teritoriale, de problemele minorităților naționale, toate urmări
ale rivalităților create de fosta putere sovietică, prin
regrupări populaționale și teritoriale artificiale,
implantări și transplantări, contopiri, enclavizări
etc.;
– politico-militar, zona este controlată în sud și
vest de NATO, iar în nord și est de CSI;
– Caucazul, spațiu asimilat Bazinului Mării Ne –
gre, este obiectul luptei pentru sfere de influență
dintre Rusia, Turcia și Iran, pentru obținerea cori –
dorului principal de transport al țițeiului, și, toto –
dată, regiunea unde se evidențiază foarte multe si –
tuații conflictuale sau de tensiune etnic-religioasă;
– Zona Mării Negre este marcată de războiul
geoeconomic al țițeiului de la Marea Caspică,
dintre ruși și americani, de rivalitatea politică și
economică a tuturor centrelor de putere;
– de remarcat și eforturile de cooperare econo –
mică ale fostelor state sovietice, reunite în Orga –
nizația pentru Democrație și Dezvoltare Econo –
mică – GUAM (Georgia, Ucraina, Azerbaidjan și
R. Moldova), ce dau zonei o orientare regională
diferită de cea a Rusiei;
– existența celor două „găuri negre“ care sunt
Transnistria și Abhazia induce în zonă tensiuni
și probleme de securitate și stabilitate națională
și regională ce se cer soluționate prin înlăturarea
regimurilor separatiste și a dezmembrării teritoriale
a Moldovei și Georgiei;
– Marea Neagră este apreciată de geostrategi3
ca „placă turnantă“ a relațiilor geoeconomice
internaționale, statele și popoarele de pe litoralul
ei fiind puternic influențate de această zonă de
legătură între Europa și Asia;
– aceiași autori4 relevă extinderea valorii geo –
strategice a acestui spațiu de la cea zonală/regio –
nală la cea continentală/intercontinentală, cu inter –
ferențe geopolitice majore, și faptul că zona joacă
rolul unei „artere vitale“, de ea legându-și existen –
ța un mare număr de state slab dezvoltate și prin ea
intensificându-se relațiile Est – Vest și Nord – Sud
ale Europei, la ea conectându-se importante spații
intercontinentale;
– peste toate cele sintetizate până acum, situăm
constatarea că Marea Neagră este o zonă de falie
între civilizații, religii și mentalități și un posibil
liant strategic între state riverane.
În mod semnificativ, la Summit-ul NATO din
2004 de la Istanbul, se sublinia: „Evidențiem
importanța regiunii Mării Negre pentru securitatea
euro-atlantică. Țările riverane, aliații și partenerii

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ
cooperează pentru întărirea securității și stabilității
în zonă. Alianța este pregătită să identifice noi
mijloace pentru a completa aceste eforturi, având
la bază formele de cooperare regională existente
în prezent“5.
2. Zona Mării Negre, în sfera de interes a
actorilor internaționali și regionali
În condițiile unei NATO extinse și unei UE
cu granițele sud-estice pe Prut și Marea Neagră,
mediul de securitate al regiunii Mării Negre se
reconfigurează. Are loc o reașezare a centrelor
de putere pe suportul unor parteneriate strategice
și al bătăliei pentru resurse. Confruntările dintre
marile puteri, centrele de putere și factorii exteriori
interesați de zonă cedează treptat locul unor
colaborări în care sunt
implicate Federația Rusă,
UE, SUA și China.
NATO vrea să aibă con –
trolul strategic al situației
din spațiul ponto-cauca –
ziano-caspic, să realizeze
prevenirea amenințărilor
asimetrice și a conflictelor
majore și protejarea intere –
selor euro-atlantice și eu –
ropene. UE este interesată
de extinderea în continua –
re în zona Caucazului, de
accesul amplu la resursele
energetice caspice și folo –
sirea coridorului energetic
în relațiile cu China și Asia
de Sud-Est.
Continuarea stabilizării
imediate în zona pontică,
angajarea în relații active
cu actorii regionali și
globali existenți sau
emergenți sunt, pentru
UE, ca și pentru NATO,
acțiuni foarte importante, având în vedere statutul
remarcabil al regiunii. Doar astfel, Uniunea va
contribui la înlăturarea discrepanțelor economice,
realizarea coeziunii regionale spre a ajuta zonele
riverane cele mai sărace să se dezvolte, a întări
securitatea frontierelor și a îmbunătăți condițiile
mediului înconjurător6, a fi un actor eficace în
această parte de lume a globalizării. Lucrul acesta este necesar și posibil, dacă se are în vedere
potențialul demografic amplu al zonei.
Câștigarea de către regiunea Mării Negre a unei
noi importanțe strategice o plasează în postura de
spațiu regional râvnit atât de Occident, cât și de
Federația Rusă, care dovedește în ceea ce întreprinde
că Bazinul Mării Negre și al Mării de Azov se află
în zona rusă de interes strategic. Epoca Putin este
ferm centrată, cum apreciază și analistul american
F. Stephen Larrabee, pe valorificarea oportunităților
spațiului est-european, „în reîntărirea emergenței
sale ca actor regional și internațional important“
pe baza „folosirii instrumentelor economice – în
special a exporturilor energetice ale Rusiei – pentru
a extinde puterea Moscovei“7 și influența sa în
Estul Europei și la periferia acesteia.
În zonă, Ucraina și Turcia caută să se afirme
ca lideri regionali, ul –
tima dintre ele fiind
avanpostul NATO în
sud-estul continentului.
România are, totodată,
ca țară membră a Ali –
anței, dar și a UE, prin
demersurile proprii, un
aport semnificativ la
securizarea Bazinului
Mării Negre și demo –
cratizarea statelor rive –
rane.
În dosarul Mării
Negre contează, apoi,
Georgia, Ucraina,
Azerbaidjan și R.
Moldova (statele
GUAM), care sunt
doritoare de a o
transforma într-un
„bazin al democrației“.
Drumul acestora spre
Europa – realizare
care le-ar asigura un
traseu de prosperitate
și securitate real – este însă un deziderat greu
de transpus în practică, în condițiile unor stări
conflictuale abil întreținute în zonă, ale prezenței
militare ruse la Tiraspol. Condiția riverană și de
foste state create artificial, iar apoi desprinse din
marele imperiu de la răsărit le-a marcat profund
orientările strategice și viziunile politice, unindu-le
în acțiunea internă și internațională de combatere Țara Populația
Bulgaria 7.450.349
România 22.329.977
R.Moldova 4.455.421
Ucraina 47.425.336
Federația Rusă 143.420.309
Georgia 4.677.401
Azerbaidjan 7.911.974
Armenia 2.982.904
Turcia 69.660.559
Total 310.314.230Populația țărilor de la Marea Neagră
Sursa: Raportul SAR (5 iunie 2006): Black Sea Dillemas.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 0
ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ
a riscurilor și amenințărilor la adresa securității, în
strategia dezvoltării durabile și progresului social,
pe fondul stabilității politice și păcii sociale.
3. UE și cooperarea regională pentru
întărirea securității statelor riverane Mării
Negre
Cooperarea națională și regională și securitatea
Bazinului Mării Negre au foarte multe de câștigat
din situarea acesteia în „epicentrul eforturilor
occidentale de a-și proiecta interesele spre Caucaz
și Orientul Mijlociu“8.
Cooperarea și securitatea bazinului acaparează
preocupările diplomației regionale. Comunitatea
statelor riverane, inclusiv România, face, azi,
demersuri ample de transformare a Mării Negre
într-o mare internațională, inclusă în proiectele
de anvergură ale UE și cele strategice ale NATO9.
Preocuparea este justificată, câtă vreme, prin
aderarea noastră și a Bulgariei la UE, s-a creat
un spațiu maritim european comun, alături de o
dimensiune fluvială transcontinentală generată de
existența naturală a fluviului Dunărea și a unor
construcții de căi navigabile de anvergură, cum
sunt Canalul Rin-Main-Dunăre și Canalul Dunăre-
Marea Neagră.
Faptul că, și în zona Mării Negre, este necesară
o largă cooperare regională pentru asigurarea
securității decurge din multiplele interdependențe
de securitate ce se nasc în mediul regional pontic.
Cooperarea securitară trebuie să se axeze, aici, în
primul rând, pe prevenire, pe controlul și acțiunea
antiteroristă, pe măsuri combinate, complexe
– militare, politice, economice – de îmbunătățire
a condițiilor de viață și a egalității șanselor.
Responsabilitatea statelor de la Marea Neagră se
regăsește materializată în securitatea cooperativă,
ca soluție și modalitate eficientă de consolidare
a stabilității și securității regionale, de statuare și
perfecționare a unor relații de cooperare activă
între vecini.
În zona Mării Negre întâlnim, ca structuri
moderne de promovare a securității, stabilității
și păcii, parteneriatele NATO și SUA cu Ucraina
și Federația Rusă, care sunt, totodată, elemente
de dinamizare a proceselor de globalizare și
democratizare, de acțiune preventivă împotriva
amenințărilor și provocărilor actuale.
Analiza aprofundată ia în calcul însă și unele
antagonisme strategice, ce marchează cadrul regional, în contextul ajungerii NATO la Marea
Neagră. O Alianță puternică, transformată, este
percepută de Rusia ca o amenințare, deși între cei doi
actori există un parteneriat strategic de cooperare.
Mai mult chiar, noua doctrină militară a Federației
Ruse pune Alianța Nord-Atlantică și Occidentul
pe primul loc între amenințările actuale la adresa
securității Rusiei. Pe de altă parte, hotărârea SUA
de a plasa, în locații din Polonia și Cehia, elemente
ale sistemului antirachetă, spre a contracara
eventuale atacuri nucleare din partea Iranului și a
Coreei de Nord, după cum declară responsabili ai
Administrației Bush, este văzută de conducerea
armatei ruse ca o expansiune în fostul spațiu sovietic,
iar de președintele Putin, ca având drept țintă reală
arsenalul militar al Federației Ruse.
Din rațiuni militare strategice, geopolitice și
geoeconomice evidente, Rusia își dezvoltă pe mai
departe complexul militar industrial și își întărește
cooperarea militară cu China, Iranul și alți actori
regionali și globali importanți. Niciodată Kremlinul
nu va accepta o inferioritate militară declarată a
Rusiei față de SUA și Alianță, cu atât mai puțin
un control exclusiv asupra Mării Negre și Gurilor
Dunării.
Pe de altă parte, cooperarea și securitatea
zonei Mării Negre pot fi influențate, într-o măsură
mai mare sau mai mică, de conflictele medio-
ambientale, care afectează securitatea indivizilor
și statelor, sporind vulnerabilitatea acestora și
cauzând tensiuni politice. Cazul Bâstroe este un
astfel de exemplu, în relațiile dintre România și
Ucraina. La acesta se adaugă problema Insulei
Șerpilor, unde ucrainenii și-au planificat deja să
construiască o așezare modernă, pentru a o declara
teritoriu locuibil și a-și extinde corespunzător
apele teritoriale.
Factorii propice cooperării sunt, în opinia
noastră:
– însemnătatea sporită pe care a căpătat-o
Bazinul Mării Negre în noua politică a resurselor
energetice;
– extinderea frontierelor UE și NATO până la
Marea Neagră;
– politica regională de cooperare, care asigură
o concertare a eforturilor tuturor statelor riverane
pentru întărirea securității și stabilității în zonă;
– larga interdependență, ce se evidențiază prin
creșterea schimburilor militare, economice, politi –
ce, culturale, științifice etc. dintre țările bazinului;
– existența unei viziuni regionale asupra dez –

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
voltării cooperării în domeniu, prin amplificarea
securității cooperative;
– noile structuri de cooperare regională create
în ultimii ani, care au un aport semnificativ la
adâncirea procesului de cooperare interțări;
– consolidarea unui climat de încredere în re –
giune, prin dialog bilateral și multilateral, prin
sporirea numărului de reuniuni și consultări asu –
pra problemelor securității și dezvoltării, păcii și
stabilității;
– strategiile eficiente adoptate de statele regiu –
nii pentru apărarea securității, a suveranității și in –
tegrității teritoriale, combaterea crimei organizate
transnaționale și a terorismului;
– demersurile conjugate întreprinse de statele
bazinului pentru prevenirea conflictelor;
– accentul aparte pus pe securitatea economică,
ce conferă, la rându-i, securitate socială și justiție
socială și care presupune, în primul rând, cooperare
economică.
În noul context creat de războiul contra
terorismului, cooperarea în Bazinul Mării Negre
are în vedere mai ales lupta cu radicalismul
islamic, care nu-și uită scopul stabilit încă din
anii ‘90, de creare a unui stat islamic unic între
Marea Caspică și Marea Neagră10. La acțiunile
lor teroriste, wahhabiții atrag diverse grupuri
etnice caucaziene. După 2001, avem de-a face cu
presiunile Occidentului asupra lumii musulmane,
dar și cu măsurile complexe luate de Federația
Rusă, ce au dus la desființarea celor mai multe din
comunitățile wahhabite jamaat, dar nu au putut
bloca integral activitatea radicalilor islamiști,
alimentați de conflictul cecen, de situația socio-
economică precară a regiunii și de înăsprirea
radicalismului religios, care generează și întreține
o continuă instabilitate în partea de sud a Rusiei și
la fruntariile de nord-est și est ale Mării Negre.
Cooperarea din bazinul pontic presupune, pe
acest fond, noi paradigme și prolegomene strate –
gice. Se impune, astfel, ideea alianțelor ad-hoc,
extrem de eficace, alături de alianțele tradiționale
puternice, în lupta cu terorismul și proliferarea ar –
melor de distrugere în masă. Aceasta este cu atât
mai necesară cu cât, așa cum previzionam ca dez –
voltare într-una din lucrările noastre anterioare,
odată cu extinderea NATO și UE, vor apărea, pro –
babil, noi forme ale terorismului global identitar,
mai ales în zonele de falie sau la frontierele extinse
ale Alianței și continentului european.
Diferențele ideologice nu mai constituie un impediment în eforturile de stabilizare regională,
câtă vreme niciun actor – fie el statal sau nonstatal
– nu mai poate controla de unul singur procesele
complexe care au loc în zonă. Dinamicile diverse
și numeroase din spațiul Mării Negre și spațiile
adiacente – al Mării Mediterane și Orientului
Mijlociu Extins – sau Asia Centrală, ce nu pot
fi conduse, nici predicționate, implică soluții și
acțiuni inedite, generabile doar prin cooperare
și consultare reciprocă. Alăturarea Bazinului
Mării Negre de foaierul perturbator al spațiului
eurasiatic aduce în prim plan toată gama de
probleme ale multietnicității, multiregionalității
și multitribalității11, vizibile din Irak până în
Iran, Afganistan și fostele state sovietice, căreia
cooperarea internațională îi poate găsi soluții
rezonabile și viabile.
Este extrem de semnificativ avântul pe care îl
înregistrează inițiativele de cooperare regională
între statele riverane, precum și cu cele din zona
extinsă a Mării Negre (BSEC, Euroregiunea Marea
Neagră, Conferința Regiunilor Maritime Riverane
din Europa, GUAM). Totul indică faptul că actorii
locali sunt din ce în ce mai conștienți că, pentru a
asigura dezvoltarea durabilă și stabilitatea acestei
zone, este necesară îmbunătățirea formelor de
cooperare regională.
Pentru țara noastră, dezvoltarea relațiilor de
bună vecinătate și a cooperării regionale în spațiul
sud-est european și al Mării Negre12 se traduce în:
– promovarea relațiilor de bună vecinătate și
cooperarea cu țările Europei de Sud-Est în realiza –
rea Pactului de stabilitate pentru asigurarea păcii,
consolidarea democrației, respectarea drepturilor
omului și prosperitatea economică;
– protejarea intereselor României și ale UE în
spațiul sud-est european și rezolvarea de o manieră
coerentă și ofensivă a problemelor cu Ucraina în
baza normelor de drept internațional public;
– promovarea relațiilor cu Republica Moldova
în baza unei orientări proactive ce vizează, pe de o
parte, respectarea drepturilor omului, consolidarea
cadrului democratic și al reformelor economice,
iar pe de altă parte, susținerea culturii române;
– cooperarea în cadrul Procesului de cooperare
în Europa de Sud-Est (SEECP) pentru promovarea
procesului de stabilizare și asociere inițiat de UE
pentru statele din Balcanii Occidentali și stabilirea
unei legături structurale între UE și SEECP;
– valorificarea mecanismelor și resurselor Cen –
trului SECI pentru combaterea crimei organizate, ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
în vederea promovării unei politici coerente de
combatere a riscurilor neconvenționale la adresa
securității în regiune;
– folosirea infrastructurii, a instalațiilor existente
și a specialiștilor români, ca avantaj în creșterea
implicării României în politica de securitate
energetică regională: transport, depozitare,
procesare și comercializarea energiei electrice,
petrolului și gazelor;
– întărirea colaborării în cadrul Organizației de
Cooperare Economică a Mării Negre (OCEMN)
pentru derularea și aplicarea efectivă a proiectelor
deja agreate (energie, sistem financiar-bancar,
transport, turism), în scopul racordării mai eficiente
a activităților acesteia la prioritățile economiei
naționale și interesele cercurilor oamenilor de
afaceri români.
Este de menționat, la acest ultim punct, faptul
că, la reuniunea ministerială de la Belgrad a
OCEMN, din luna aprilie a.c., miniștrii de externe
român și rus au convenit asupra înscrierii relațiilor
bilaterale ale celor două țări riverane„sub semnul
pragmatismului“, încurajându-se consolidarea
și dezvoltarea relațiilor economice bilaterale, a
schimburilor directe cu districte ale Federației Ruse,
ca și deschiderea unui centru cultural românesc la
Moscova și a unui centru cultural rus la București.
De altfel, adăugându-se eforturilor românești
mai vechi de centrare a atenției comunității
internaționale asupra importanței deosebite a
spațiului Mării Negre, un raport al Comisiei
Europene prezenta, la începutul lunii aprilie 2007,
intenția Uniunii de a demara un plan comunitar
pentru o strategie de sporire a cooperării între
țările riverane Mării Negre – Rusia, Georgia,
Turcia și Ucraina -, prin cooptarea acestora la
proiecte comune cu UE. Regiunea era prezentată
în documentul menționat ca o piață în curs de
extindere, cu un mare potențial de dezvoltare, și
un punct important pentru proiecte energetice
și de transport. Același Raport menționa faptul
că pentru aceste proiecte nu vor fi acordate
subvenții financiare, dar vor fi finanțate inițiativele
regionale.
La intervențiile României și Bulgariei, Comisia
Europeană a comunicat că proiectele comune
pentru securizarea frontierei, transporturi și energie
pot contribui la dezvoltarea economică, la sporirea
încrederii și reducerea tensiunilor. Comisarul UE
pentru relații externe era, cu acest prilej, foarte
încrezător că, prin cooperarea în zona Mării Negre, se va contribui la crearea unui climat mai bun și la
rezolvarea conflictelor latente.
4. Scurte concluzii
Ultimele evoluții din spațiul european confirmă
faptul că a venit vremea revigorării acțiunilor de
cooperare și a îndreptării atenției spre regiunea
Mării Negre, zonă care prezintă o importanță
specială, din cauza situării sale pe itinerarele de
transport al petrolului și gazului spre Europa și în
apropierea zonelor instabile din Orientul Mijlociu
și Caucaz. Prin aceste acțiuni, UE și NATO
contribuie la accelerarea integrării statelor din zona
Balcanilor de Vest, a spațiului sud-est european, și
nu numai, în structurile europene și euro-atlantice,
eficientizarea strategiilor de prevenire și luptă
împotriva noilor riscuri, pericole și amenințări la
adresa regiunii.
În complementaritate cu Politica Europeană
de Vecinătate, noua propunere a UE pentru
intensificarea relațiilor cu statele riverane Mării
Negre dă o mai solidă consistență conexiunilor
economice și politice stabilite pe plan european și
euro-atlantic în cadrul regiunii, focalizând interesul
comunității internaționale pe o zonă vitală a
continentului și globului și pune bazele unei strategii
mai active, mai cuprinzătoare, unitare și coerente
față de regiunea Mării Negre, care să garanteze
cooperarea internațională în regiune, acțiunea
integrată, realizarea unor capabilități regionale
de gestionare a crizelor regiunii, stabilitarea și
securitatea regională și mondială. Este evident că,
pe măsură ce actorii internaționali, zonali, regionali
și globali vor conștientiza importanța reală a zonei
Mării Negre, valoarea strategică a acesteia va
continua să crească.
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 Vezi Promovarea în UE a regiunii Mării Negre –
șansa afirmării României, în www.euractiv.ro.
2 Vasile MARIN, Modalități de agregare a actorilor
geopolitici în lumea contemporană, Geopolitica, Anul
II, nr.9-10, p.41.
3 C. ONIȘOR și M. Vasile OZUNU, Poziția geo –
strategică a României la Marea Neagră, în Geopolitica,
Anul II, nr. 6, p. 38.
4 Ibidem, p. 40.
5 Istanbul Summit Communique, pct.41.
6 A se vedea sublinierile făcute de Jose Manuel
Barroso, în Europe must open up to the globalised ACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
world, din International Herald Tribune, www.jang.
com.pk
7 F. Stephen LARRABEE, Danger of Opportunity
in Eastern Europe, Foreign Affairs, november/decem –
ber 2006, p.127.
8 Costin IONESCU, Marea Neagră – un pivot geo –
politic în dispută?, Geopolitica, Anul IV , nr. 1(5)/2005,
www.geopolitica.ro/revista/5/rev_5_005.pdf
9 Declarația de presă dată la întâlnirea fostului
ministru al afacerilor externe al României, Mihai-
Răzvan Ungureanu, cu secretarul general al OCEMN,
Tedo Japaridze, MAE, București, www.mae.ro/index.php?unde=doc&id.
10 Alexei MALAȘENKO, Factorul islamic în Rusia,
New Europe Review, www.neweuropereview.com/Ro –
manian/Romanian-Malashenko.cfm
11 Multietnicitatea, multiregionalitatea și multitriba –
litatea sunt invocate și de Hosham DAWOD, în dezba –
terea organizată de IFRI, sub titlul „Iran, Irak, EtaTS-
Unis: vers un nouvel axe regional au Moyen-Orient?, în
Policy Paper nr. 14, p. 20, mars 2005, www.ofri.org/fi –
les/polic y -briefs/PP-14-Irak.pdf
12 Vezi pentru aceasta ue.mae.roACTUALITATEA POLITICO-MILITARĂ
Generalul prof. univ. dr. Mircea MUREȘAN (muresan@unap.ro) este comandantul (rectorul)
Universității Naționale de Apărare „Carol I“. În lucrări de valoare științifică recunoscută, ca „Strategia
de parteneriat, parteneriatul strategic“(2005) sau „Războiul viitorului, viitorul războiului“(2004), ori
în articole publicate în revista „Impact strategic“ și nu numai, în comunicări la prestigioase reuniuni
științifice în domeniul securității și apărării, autorul a abordat inclusiv problematica spațiului complex
al Mării Negre, insistând asupra necesității adâncirii cooperării regionale a statelor riverane, a
implicării mai active a organizațiilor internaționale în securitatea și stabilitatea zonei.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
ASPECTE PRIVIND SECURITATEA
ÎN ZONA ASIA-PACIFICGEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
Dr. Leonida MOISE
Abordarea domeniului securității internaționale
presupune analiza tuturor aspectelor ce se
manifestă pe această linie în diferite centre
de putere regionale. Din această perspectivă,
relevarea principalelor tendințe referitoare la
evoluția securității în zona Asia-Pacific reprezintă
un demers științific oportun și util pentru
înțelegerea conexiunilor dintre factorii naționali
și internaționali ai securității.
Regiunea Asia-Pacific reprezintă o zonă
deosebit de importantă și complexă, atât din
punct de vedere economic, cât și al securității, cu
implicații pe termen mediu și lung nu numai asupra
spațiului asiatic, ci și asupra mediului internațional.
Revirimentul economic început în Japonia ocupă
cel de-al Doilea Război Mondial, dezvoltat
ulterior și în alte patru țări mai mici – Hong-Kong,
Taiwan, Coreea de Sud, Singapore – definite prin
sintagma „tigrii asiatici”, a cuprins, practic, la
ora actuală, întreaga Asie, avântul tehnologic și
industrial iradiind către toate punctele cardinale
ale Orientului Îndepărtat. O analiză sumară a
dezvoltării economiei mondiale relevă aspecte
interesante privind evoluțiile economice ale
principalelor state industrializate, care, analizate
în actualul context internațional, oferă concluzii
deosebit de sugestive pentru a înțelege tendințele
ce se manifestă în acest domeniu. Dinamismul
fără precedent al dezvoltării economice a țărilor
asiatice este ilustrat și prin diminuarea perioadei de
timp necesare realizării unor obiective economico-
sociale. Astfel, în timp ce Angliei i-au trebuit mai
bine de 50 de ani, iar SUA ceva mai puțin de 50
de ani pentru dezvoltarea producției pe cap de
locuitor, Japonia a obținut acest obiectiv în 33 de
ani, Indonezia în 17 ani, Coreea de Sud în 11 și
China în 10 ani1. Se prefigurează că, în următorii
ani, în pofida unor crize și perturbări pasagere, cum
s-a întâmplat în 1997, țările asiatice vor înregistra
cele mai înalte ritmuri de dezvoltare din lume,
ajungând să realizeze 40% din produsul economic mondial2. Fără îndoială, explozia economică
asiatică este în centrul atenției cercetătorilor, dar și
a oamenilor politici, realitățile din această regiune
sunt privite cu mult interes și se caută răspunsuri la
diferitele probleme pe care le generează. Una din
explicațiile de bază referitoare la acest fenomen
o reprezintă modul de organizare și funcționare a
diferitelor societăți asiatice. Aproape toți asiaticii
implicați în acest proces susțin superioritatea
culturii lor față de cea occidentală, scoțând în
evidență identitatea culturală a fiecărei țări asiatice
în parte și elementele comune care le disting de
alte culturi. Un diplomat occidental nota că „o
renaștere culturală se întinde de-a lungul Asiei”.
Restaurația Meiji a avut un rol esențial în
orientarea Japoniei după modelul occidental.
Tehnicile, practicile și instituțiile europene au fost
adaptate la specificul societății japoneze, păstrându-
se elementele tradiționale ale culturii autohtone.
După cel de-al Doilea Război Mondial, când
Japonia era distrusă material și moral, japonezii au
manifestat o disponibilitate extraordinară față de
tot ce însemna America, propunându-și refacerea
țării lor printr-o muncă tenace și responsabilă
care a impresionat în câteva decenii întreaga
lume4. Elementul național a prevalat și în China.
Eșecul comunismului în a genera dezvoltarea
economică a determinat autoritățile de la Beijing
să găsească soluții alternative pentru revigorarea
economică a țării lor. În acest fel, s-a ajuns la un
autoritarism politic combinat cu economia de
piață și cu raportarea la naționalismul chinez, ca o
principală sursă de legitimare. La începutul anilor
’90 s-a constatat în China o reîntoarcere la ceea
ce este autentic chinezesc, la valorile tradiționale
chineze, situație ce a generat o participare
conștientă a tuturor chinezilor, inclusiv a celor
din afara granițelor la afirmarea țării lor5. Astfel,
chinezii din Hong-Kong, Taiwan și Singapore
au contribuit cu sume substanțiale la dezvoltarea
economică a Chinei, iar mediul de afaceri din
Filipine, Indonezia, Thailanda este controlat în

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
proporții semnificative de comunitatea chineză din
aceste țări. De asemenea, chinezii din Malaezia,
deși reprezintă doar o treime din populația țării,
domină categoric economia acesteia6. Un lider
din Hong-Kong menționa, referitor la motivele
care îi leagă pe chinezi: „Noi, chinezii, simțim
naționalist, ceea ce n-am mai simțit până acum.
Suntem chinezi și suntem mândri de asta”7. Așadar
unitatea spirituală a chinezilor de pretutindeni s-
a dovedit a fi un factor stimulator și generator de
emulație și progres. Paradoxal, confucianismul,
filosofia definitorie pentru China, a fost identificat
la începutul secolului ca principala cauză a
subdezvoltării țării, pentru ca, la sfârșitul aceluiași
secol, conducătorii chinezi să aprecieze că acesta
este fundamentul pentru progresul chinez. Mai mult,
guvernul chinez proclama ideea unirii chinezilor
în slujba Marii Chine, considerând confucianismul
ca fiind curentul principal al culturii chineze. Acest
mod de a gândi este specific întregii Asii, și mulți
consideră că succesul economic este datorat, în
mare măsură, culturii asiatice, superioară celei
occidentale. În acest sens, liderii singaporezi, în
mod deosebit Lee Kuar Yew, care a devenit ulterior
un militant de frunte al confucianismului, susțin că
succesul asiatic se datorează mai ales ofensivei
culturale, care înseamnă moderație, spre deosebire
de cultura occidentală, considerată, în opinia
acestora, ca fiind generatoare de egoism, neglijență,
nepăsare, educație inferioară, lipsă de respect față
de autorități etc., motiv pentru care aceștia chiar
sugerează americanilor că SUA „trebuie să-și pună
întrebări asupra presupozițiilor sale fundamentale
în legătură cu reglementările sociale și politice și,
în acest proces, să învețe un lucru sau două de la
societățile est-asiatice”. În opinia multor asiatici,
succesul regiunii lor se datorează, în primul rând,
acordării priorității intereselor de grup, față de
interesele individuale, și, în general, promovării
virtuților asiatice, care au permis acestei zone să
ajungă din urmă țările occidentale. Un oficial din
Malaezia susținea că „etica muncii practicată
de japonezi și coreeni, constând în disciplină,
loialitate și hărnicie, a servit ca un motiv de forță
pentru dezvoltarea economică și socială a țărilor
lor. Această etică a muncii a reieșit din filosofia
potrivit căreia grupul sau țara sunt mai importante
decât individul”.
Din punct de vedere al securității se pot distin –
ge o serie de trăsături specifice, care determină o
analiză atentă a posibilelor implicații și consecințe în dezvoltarea economică și, deși există evidente
afinități culturale, nu putem omite faptul că tocmai
succesul economic și prosperitatea ascund puncte
vulnerabile, legate, mai ales, de vanitățile naționa –
le. Spre deosebire de Europa, unde există NATO și
Uniunea Europeană, care reglează relațiile dintre
statele europene și determină stabilitatea și securi –
tatea zonei, în Asia nu există structuri multilaterale
de cooperare care să dilueze, să absoarbă sau să
restrângă eventualele conflicte generate de proble –
mele etnice, naționale și teritoriale, persistente în
regiune. SEATO (Organizația Tratatului Asiei de
Sud-Est), singura organizație din regiune cu vo –
cație spre securitate, s-a desființat, locul său fiind
luat de ASEAN (Asociația Națiunilor din Asia de
Sud-Est), care are atribuțiuni pe linia cooperării
economice și politice, și mai puțin pe probleme de
securitate. Alte două organizații regionale din re –
giune, ARF (Forumul Regional Asiatic) și APEC
(Grupul de Cooperare Economică Asia-Pacific), nu
se aseamănă cu sistemul de cooperare multilatera –
lă existent în Europa. Securitatea europeană este
concepută și realizată pe cooperarea nord-atlanti –
că, în care SUA și Europa au creat mecanisme și
structuri care asigură o comandă militară integrată.
În Asia, nu există astfel de instituții, Tratatul de se –
curitate dintre SUA și Japonia fiind o garanție uni –
laterală de securitate, și nu o reflectare a unei stra –
tegii asiatice atotcuprinzătoare. Deși majoritatea
țărilor asiatice, din punct de vedere al securității,
se adăpostesc sub protecția americană a echilibru –
lui global, în realitate, multe dintre ele se pronunță
pentru o politică de nealiniere, evitând legăturile
politice formale cu SUA. Este foarte adevărat că
modelul de securitate european s-a constituit ca o
reacție la pericolul reprezentat de intențiile agre –
sive ale Uniunii Sovietice. În Asia, nu există însă
circumstanțele politice și strategice care să grupeze
toate țările din această regiune într-un singur bloc,
decât probabil în situația în care China ar consti –
tui o amenințare reală pentru securitatea acestora.
Și, în aceste condiții, este greu de acceptat că s-ar
putea repeta scenariul din timpul Războiului Rece.
După cel de-al Doilea Război Mondial, URSS era
percepută ca o amenințare reală la adresa întregii
Europe, pe când, la ora actuală, în Asia este puțin
probabil ca o națiune asiatică, fie ea și China, să
se afle în poziția de a constitui un pericol simultan
pentru toți vecinii10.
De altfel, preocuparea oricărei mari puteri din
regiune este mai degrabă legată nu neapărat de a-și

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
cuceri vecinii, ci de modul cum i-ar putea opri să
se alieze împotriva sa. Simptomatic pentru poziția
statelor din zonă în cazul unui conflict este situația
creată în timpul crizei de la începutul anului 1996,
în care obiectul crizei l-a constituit Taiwanul.
Interzicerea accesului maritim și aerian într-o zonă
din apropierea Taiwanului de către forțele armate
chineze a determinat SUA să riposteze printr-o
operație navală demonstrativă. Thailanda a declarat
că intervenția Chinei era corectă, Indonezia a
insistat asupra faptului că această problemă privea
exclusiv China, iar Filipinele și Malaezia s-au
pronunțat pentru neutralitate11.
Îngrijorătoare pentru securitatea regiunii este
acumularea continuă de armament de către majori –
tatea statelor asiatice. În conformitate cu ultimele
statistici, întocmite de Institutul Internațional de
Studii Strategice, Asia a devenit cel mai important
importator de armament din lume, întrecând la
acest capitol Europa și Orientul Mijlociu.
Insecuritatea regiunii este determinată și de
numeroasele probleme teritoriale acumulate de-a
lungul istoriei, care nu și-au găsit încă rezolvarea.
Spre exemplu, insulele Paracel și Spratly ar putea
genera interese divergente între China și o serie de
state din Asia de Sud-Est, motivele disputei fiind
zăcămintele de energie existente pe fundul mării
și pretenția Chinei că aceste două insule din Marea
Chinei de Sud aparțin spațiului de suveranitate
chinez. De asemenea, Insulele Senkaku generează
o dispută între Japonia și China, care se înscrie
pe rivalitatea istorică dintre cele două țări privind
hegemonia regională, dând acestui diferend o
culoare simbolică. Instabilitatea din peninsula
coreeană, ca urmare a hotărârii Coreei de Nord
de a produce armament nuclear, ar putea tensiona
situația din zonă, cu riscul de a provoca un război,
în care Japonia și China nu ar putea rămâne
indiferente. Există alte numeroase probleme de
ordin teritorial aflate în stare latentă, dintre care
multe privesc frontierele dintre Rusia și China,
China și Vietnam, Japonia și Coreea, China și India
etc. Securitatea regiunii este influențată și de cele
două direcții strategice de acțiune: în Asia de Nord-
Est, China, Japonia, Rusia și SUA se confruntă cu
un potențial conflict în peninsula coreeană, iar în
Asia de Sud-Est, interesele Chinei, Japoniei, Indiei,
SUA și Indoneziei trebuie armonizate cu cele ale
Vietnamului, Thailandei, Australiei și Filipinelor.
Din această perspectivă, distribuția diferită de
putere în regiune face ca statele menționate mai sus să aibă propriile percepții asupra securității
zonale. China este puterea militară cea mai
semnificativă din regiune, aspect concretizat deja
într-o doctrină strategică prin care forțele sale
navale au misiunea să întreprindă o apărare activă
în larg , care să permită controlul în Strâmtoarea
Taiwan și în Marea Chinei de Sud. Desigur că
Japonia are în vedere creșterea capacității sale
militare, dar, momentan, datorită prezenței militare
americane, forțele sale armate nu sunt implicate
în politica externă niponă12. Lipsa unui echilibru
de putere determină, în ultimă instanță, regrupări
în regiune pentru a preîntâmpina o creștere a
puterii și influenței chineze în zonă și pentru
diminuarea prezenței americane. Astfel, Australia
și Indonezia, ostile o bună perioadă de timp, au
început cooperarea pentru coordonarea acțiunilor
militare, în vederea adoptării unei poziții comune
în probleme de securitate, înțelegere la care a
aderat și Singapore. Indonezia, cu o populație
majoritar musulmană, întreține relații prietenești
cu Irakul, Iranul, Libia, țări aflate sub embargo
american, motivând această orientare ca fiind
în folosul politicii sale internaționale. Prezența
militară americană în Asia-Pacific este extrem de
importantă pentru securitatea zonei, dar, pe măsură
ce mari puteri precum Japonia, China, India vor
să se implice mai mult în această problematică,
este posibil să asistăm la schimbări structurale în
configurația puterii.
BIBLIOGRAFIE:
BALABAN, C. G., Securitatea și dreptul
internațional – provocări la început de secol
XXI, Ed. CH Beck, București, 2006.
BALABAN, Constantin Gheorghe, Strategia
Securității Naționale este elaborată definitiv?,
Ed. Academiei de Înalte Studii Militare, București,
2002.
BALABAN, Constantin Gheorghe,
Organizațiile internaționale și problematica
securității statelor, Editura U.N.Ap., 2004.
BĂDĂLAN, Eugen, FRUNZETI, Teodor,
Forțe și tendințe în mediul de securitate
european, Editura Academiei Forțelor Terestre,
Sibiu, 2003.
BRZEZINSKI, Zbigniew, Marea tablă de
șah. Supremația americană și imperativele
sale geostrategice, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2000.•
•
•
•
•

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
BUZAN, Barry, Popoarele, statele și teama,
Editura Cartier, Chișinău, 2000.
DRAGOMAN, I., MILITARU, C.,
PANDURU C, Relații internaționale actuale,
Editura Intergraf, 2004.
FRIEDMAN, Edward, A Failed Chinese
Modernity, Daedalus, 1993.
GUZZINI, Stefano, Realism și relații
internaționale , Editura Institutul European, Iași,
2000.
GRIFFITTS, Martin, Relații internaționale,
Editura Ziua, București, 2003.
FUKUYAMA, Francis, Sfârșitul istoriei și
ultimul om, Editura Paideia, București, 1994.
HOLSTI, K. J., International Politics , New
Jersey, 1967, p. 91 și ROSENCRANCE, Richard,
International Relations: Peace or War , New York.
HUNTINGTON Samuel P., Why International
Primacy Matters, în International Security, 1993.
KISSINGER, Henry, Diplomația, Editura
All, București, 2003.
KISSINGER, Henry, Does America need
a Foreign Policy?, Ed. Simon and Schuster UK
Limited, Londra, 2002.
MOISE, Leonida, BUȘE, Dorel, Teoria
relațiilor internaționale, Editura Fundației
„Andrei Șaguna”, Constanța, 2002.
MOISE, Leonida, Tendințe în evoluția teoriei
relațiilor internaționale în vol. Geopolitică și
istorie militară în perioada post război rece,
Editura A.I.S.M., București, 2003.
ONIȘOR, Constantin, Explorări strategice,
Editura Polirom, 2001.•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
•
• ONIȘOR, Constantin, FRUNZĂVERDE,
Sorin, Arta strategică a securității europene,
Editura A`92, Iași, 2002.
OZUNU, Mihail Vasile, Securitatea – concept
multinațional , Revista Fundației Colegiului
Național de Apărare, Anul VIII, nr. 2, București.
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 Samuel P. HUNTINGTON, Why International Pri –
macy Matters, în International Security, 1993, p. 149.
2 Kishore MAHBUBANI, „The Pacific Way”, în Fo –
reign Affairs nr. 79, din ianuarie 1995, pp. 100-103.
3 Thomas KAH, America’s Role in Asia, în Asian
Views, 1993, p. 1.
4 Alex KERR, Japan Times, din 6 noiembrie 1994,
p. 10.
5 Edward FRIEDMAN, A Failed Chinese Moderni –
ty”, Daedalus, 1993, p. 5.
6 The Economist, din 27 noiembrie 1993, p. 10.
7 Samuel HUNTINGTON, art. cit., p. 153.
8 Kishore MAHBUBANI, „Asia and United State in
Decline”, în Washington Quarterly, nr. 17, pp. 5-23.
9 Mahathior bin MOHAMAD, Mare Jirerna, Inura
Bunka Jigyo, Tokio, p. 267.
10 Henry KISSINGER, Diplomația, Editura All,
București, 2003, p. 97.
11 Zbigniew BRZEZINSKI, Marea tablă de șah. Su –
premația americană și imperativele sale geostrategice,
Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, p. 176.
12 Henry KISSINGER, op. cit., p. 99.•
•
Colonelul (r) conf. univ. dr. Leonida MOISE este decanul Facultății de Științe Politice, Sociologie
și Relații Internaționale, din cadrul Universității Hyperion, București, autor a numeroase articole și
studii referitoare la Teoria relațiilor internaționale și problematica securității.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
POZIȚIONARE, INTERESE ȘI OPȚIUNI
STRATEGICE ALE CHINEI ÎN
SECOLUL XXI
Statul cu evoluția cea mai impresionantă în
regiunea Asia-Pacific este, neîndoielnic, China.
Evoluția economică din ultimii ani a Chinei a fost
așa de spectaculoasă, încât a activat și a adus
în prim plan toate potențialitățile geopolitice ale
acesteia, care, până nu de mult, erau doar latente.
Este vorba despre întindere și bogății – China fiind
a treia țară ca mărime de pe glob, după Rusia și
Canada, și dispunând de considerabile resurse
naturale; despre populație – China fiind cea mai
populată țară a lumii; despre poziția geografică
– China dominând prin așezare importante
căi comerciale ale Pacificului; despre puterea
militară – China deținând una dintre cele mai
puternice armate, în măsură să valorifice poziția
sa geostrategică, să-i promoveze și să-i protejeze
interesele.
China prosperă economic reprezintă, de
departe, cea mai mare piață a lumii. Iar o piață de
dimensiunile celei chineze reprezintă, în condițiile
unei supraproducții mondiale, un atu extrem de
important. China, Japonia și India ating, împreună,
62% din Produsul Intern Brut al regiunii. La
sfârșitul anului 2006, economia chineză a înregistrat
o creștere de 11,3%. Cu toate că guvernul chinez
a încercat să ia măsuri de diminuare a acestei
creșteri economice, cum ar fi limitarea investițiilor
imobiliare și reducerea exporturilor, acestea nu au
avut un efect demn de luat în seamă și, ca urmare,
economia chineză și-a continuat ascensiunea,
astfel încât yuanul chinezesc s-a apreciat cu 1,8%
la sfârșitul lui august 2006. În aprilie 2007, China a
devenit al doilea stat din lume în privința rezervelor
financiare deținute, care se situează la 897 miliarde
de dolari americani, cu 53 miliarde mai mult decât
rezervele japoneze.
Studiile de specialitate insistă îndeobște asupra
unor atuuri de ordin geopolitic ale Chinei. Atuuri
care nu pot fi puse în niciun fel la îndoială. Se
menționează puțin sau chiar deloc un aspect cardinal, după părerea noastră, anume viziunea,
strategia care ghidează în momentul de față
dezvoltarea Chinei, am spune independent de
persoane, de lideri și de contexte particulare.
Considerăm că această strategie este principala
explicație a ascensiunii Chinei și a noii afirmări
geopolitice pe care o cunoaște.
Într-adevăr, la sfârșitul secolului și mileniului,
China a administrat o lecție de înțelepciune lumii
contemporane. După o serie de procese dramatice
care au avut loc pe glob, în cadrul socialismului
de stat – în primul rând, invadarea Cehoslovaciei
din 1968, care a semnificat refuzul net al primului
stat socialist, Uniunea Sovietică, de a se reforma
din interior, adică tocmai ceea ce propunea
experiența cehoslovacă -, China a luat parcă un
răgaz de zece ani de meditație adâncă asupra
destinului său și a sistemului politic pentru care
optase cu mai multe decenii în urmă. La plenara
CC al PCC din decembrie 1978, China a ales să
reformeze sistemul în latura sa economică, prin
eliberarea – este adevărat controlată – a inițiativei
particulare. Declanșată mai întâi în agricultură,
reforma a condus la creșterea spectaculoasă a
producțiilor în acest sector vital. Deși deține doar
7% din suprafața arabilă mondială, China produce
circa 500 milioane tone cereale pe an, situându-se
pe primul loc în lume la acest capitol.
După încheierea Războiului Rece, situația în
regiunea Asia-Pacific este diferită, din acest punct
de vedere. În regiune apar doi mari actori economici,
două superputeri: Japonia și China. Asia urmează
să facă față la ridicarea a două puteri.
Vectorii de putere ai Chinei sunt următorii:
Teritoriul – China dispune de un teritoriu
extins, cu multe resurse naturale.
Populația – China are cel mai mare număr de
locuitori, între statele lumii.
Economia – China se situează pe locul 6
în lume la VNB și pe locul 2 la Puterea de
Cumpărare; este pe locul 12 ca rezerve de •
•
•GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
Marina MUSCAN

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
petrol, pe locul 1 la producția de cărbuni și pe
locul 3 la rezerve de cărbune.
Puterea militară – cea mai mare armată din
punctul de vedere al efectivelor umane, pe
locul 3 la număr de tancuri și pe locul 2 la nave
de luptă.
Pe de altă parte, China a devenit o platformă de
export pentru alte state asiatice care și-au întărit le –
găturile comerciale cu statul chinez. „Companiile
din regiune sunt legate prin lanțurile lor de distri –
buție de centrele de producție chineze. Sunt atrase
surse din afară pentru a fi procesate în China, care
este platforma finală de export. Importurile chine –
ze din Asia au crescut cu 20% în 2005, atingând
440 miliarde de dolari americani și reprezentând
67% din totalul importurilor statului.”1
China este o putere maritimă în plină dezvoltare,
care trebuie să facă față puterii maritime a SUA,
de-a lungul liniilor sale de comunicație maritimă
care leagă China de resursele ei vitale din Orientul
Mijlociu și Africa.
Cu toate că deține 14% din puterea la nivel
mondial, China nu este încă capabilă să genereze o
cultură cu proiecție globală, care să fie egală cu cea
produsă în SUA, dar începe să genereze o cultură
cu vocație regională.
Strategia geopolitică a Chinei urmărește stabili –
rea de legături diplomatice care să îi permită să aibă
acces la cât mai multe porturi și să își sporească
puterea militară, astfel încât influența ei să crească,
începând din Marea Chinei, trecând peste Oceanul
Indian și ajungând până în Golful Persic. Această
strategie poate fi asemuită cu acțiunea de formare a
unui „șirag de perle”2. Întrebarea care se ridică, ur –
mărind această direcție de dezvoltare a Chinei, este
dacă statul chinez își va păstra „linia de dezvoltare
pacifistă” stabilită momentan de Beijing sau, într-o
zi, va decide să își revendice supremația în regiune.
Această situație strategică este foarte complexă și
poate să determine caracterul relațiilor Chinei cu
SUA, ca și poziția Chinei în mediul de securitate
global de după Războiul Rece.
Strategia militară a Chinei nu este definită
într-un singur document care poate fi accesat de
către public. De aceea, este nevoie de analizarea
mai multor documente pentru a stabili principiile
strategiei militare care guvernează doctrina de
război chineză.
Principalul principiu care guvernează strategia
militară chineză este principiul apărării active, ce
stabilește ca forțele armate chineze să nu declanșe -•ze niciodată un conflict armat cu scopul de obține
avantaje strategice. Apărarea activă este văzută ca
fiind strict legată de informatizarea forțelor mili –
tare pentru a fi capabile să controleze un conflict
high-tech3. Pe de altă parte, acest principiu de apă –
rare activă a fost, la început, perceput de strategii
chinezi ca fiind legat de suveranitatea proprie a
statului, dar, din 2006, s-a trecut la folosirea lui pe
scară largă. China a început să gândească zonal,
folosind principiul de apărare activă în legătură cu
păstrarea ordinii la nivel regional, nu doar la ni –
vel național. De aceea, principiul de apărare activă
este acum văzut ca o posibilitate de legitimizare a
intervenției în Taiwan.
Strategia Chinei privind îmbunătățirea
capacităților tehnologice de apărare se bazează pe
trei elemente fundamentale care sunt strâns legate
de principiul de apărare activă sus-menționat:
Modernizarea selectivă – liderii chinezi sunt
conștienți că modernizarea industriei de apărare,
astfel încât aceasta să fie capabilă să producă
sisteme avansate de apărare pentru fiecare armă în
parte, este prea costisitoare. De aceea, aceștia s-au
concentrat pe anumite puncte-cheie care necesitau
modernizări, cum ar fi industria navală și aero-
spațială.
Integrarea civil-militară – liderii chinezi sunt
de părere că principiul care stă la baza dezvoltării
unei industrii de apărare competitive este integrarea
industriei civile în cea militară.
Achiziționarea de echipamente de apărare
străine – din moment ce China se află momentan
în urma multor puteri străine în ceea ce privește
echipamentul și tehnologia militară, cel mai rapid
mijloc de a recupera acest handicap este de a
achiziționa echipamente și tehnologie de ultimă
generație de la alte state. Așa cum s-au exprimat
doi oficiali implicați în industria de apărare, China
trebuie să „obțină pietre de jad din alți munți” (ta
shan zhi shi keyi gong yu 他山之石可以攻玉 ),
însemnând că statul chinez trebuie să învețe să
cumpere tot ce poate de la străini, să studieze și să
cumpere tehnologie, prin orice mijloace.4
Astăzi, o Chină în ascensiune face pași concreți
ca să își dezvolte puterea maritimă în afara sferei
tradiționale de influență. Această ascensiune ridi –
că o provocare complexă pentru SUA, atât la ni –
vel global, cât și regional. Strategia geopolitică a
Chinei a fost comparată cu „un lanț de perle” care
poate să ridice probleme serioase Statelor Unite,
cel puțin la nivel regional.GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 20
Conform strategiei chineze, Insula Hainan,
care și-a mărit de curând facilitățile militare, este o
„perlă”. Un teren de aterizare modernizat pe Insula
Woody, localizată în arhibelagul Paracel, la 300 de
mile nautice est de Vietnam, reprezintă o „perlă”.
Construirea unui complex de transport maritim în
Chittagong, Bangladesh reprezintă tot o „perlă”.
Finalizarea construcției unui port de mare adâncime
în Myanmar a transformat această locație într-
o „perlă”. Iar baza navală din Gwadar, Pakistan,
este o altă „perlă”. Aceste „perle” se întind de pe
coasta Chineză, prin Strâmtoarea Malacca, trec
prin Oceanul Indian și ajung pe litoralul Arab, în
Golful Persic.
China a declanșat procesul de modernizare a
armatei și a trecut de la doctrina militară a unei
armate care să impresioneze prin mărime la
cea a unei forțe militare mai mici, dar mult mai
profesioniste și mai sofisticate din punct de vedere
tehnologic. Între 1994 și 2006, cheltuielile militare
au crescut de la 7,3 miliarde de dolari la 35 miliarde
de dolari5, cheltuieli alocate mai ales pentru
achiziționarea de aparatură high-tech. Creșterile
anuale ale bugetului pentru apărare al Chinei se
ridică la peste 14 %. Ceea ce a prilejuit concluzia
că statul chinez folosește boom-ul economic pentru
a finanța o mare dezvoltare militară . Rațiunile
care ar sta la baza acestei politici sunt: dorința de a
garanta stabilitatea internă și securitatea granițelor,
de a susține eforturile de explorare a rezervelor
minerale în zona de coastă. Cu toate acestea,
investițiile masive în armată și modernizare ar avea
scopul de a trimite un sugestiv mesaj vecinilor din
Sud, acela că Beijing-ul este cât se poate de ferm
în ceea ce privește pretențiile teritoriale asupra
insulelor din Marea Chinei de Sud și a unora din
Marea Chinei de Est.
Interesant este de a urmări și direcția în care se
îndreaptă aceste cheltuieli, reper ce prefigurează o
nouă strategie navală a Chinei. În ultimii ani, China
a achiziționat tehnologie necesară dotării unei flote
aeriene și navale, fapt ce reflectă aspirațiile de a-
și dezvolta o capabilitate navală, nu numai una
de coastă. În 2006, China deținea 14 submarine
fabricate de chinezi și 3 fabricate de ruși; 3
distrugătoare făcute de chinezi și 3 făcute de ruși;
12 fregate fabricate în China; 17 avioane de luptă
fabricate în China și folosite pentru luptele navale
și 48 de avioane, pentru același tip de acțiuni,
fabricate de ruși. De asemenea, China deținea, la
sfârșitul anului 2006, 62 de sisteme aeriene de apărare fabricate de chinezi și 189 fabricate de
ruși. Principalul obiectiv strategic al unei forțe
navale este de a apăra țărmurile. Dar, pe măsură
ce crește miza intereselor strategice și economice
ale actorilor din regiune, rolul jucat de forța navală
se extinde și la capacitatea de a proiecta puterea.
În a doua jumătate a anilor ‘90, China a început
să se preocupe de pregătirea unei armate mai
flexibile, mai echilibrate, capabile de a opera și
în afara apelor teritoriale chineze. Noua doctrină
se bazează mai degrabă pe putere și proiectarea
puterii, decât pe apărare, pur și simplu. Câteva
dintre cauzele care stau la baza acestei schimbări
sunt: starea de nesiguranță din întreaga regiune,
fluctuațiile economice, imaginea neclară a rolului
jucat de Statele Unite, nesiguranța cauzată de
influența Japoniei. Altă cauză este determinată de
dorința Chinei de a fi sigură pe accesul la resursele
de energie; de aici, necesitatea de a controla căile
de acces la aceste resurse. China are nevoie să
proiecteze o imagine de putere regională, inclusiv
pentru a exercita autoritate asupra statelor vecine.
Mai mulți analiști vorbesc și de o serie de
pretenții teritoriale ale Chinei. Sunt îndeobște avute
în vedere grupurile de insule din mările ce scaldă
țărmurile Chinei. Ele au o importanță strategică,
dar mai ales una economică, întrucât sunt bogate în
resurse de petrol și de gaze naturale. De exemplu,
importanța strategică a Insulelor Spratly constă în
aceea că oferă acces la întreaga Mare a Chinei de
Sud, considerată de unii specialiști drept cea mai
importantă mare din lume. Țara care controlează
accesul la această mare ar putea constitui o
amenințare la adresa comerțului liber din și înspre
Asia de Nord-Est. Pentru un stat, precum Japonia,
care importă aproximativ 80% din necesitățile
sale energetice, acest lucru ar putea reprezenta un
puternic semnal de alarmă.
La sfârșitul anilor ‘80, China a început să-și‘80, China a început să-și80, China a început să-și
convertească resursele economice și puterea
militară în influență politică , semnul cel mai
vizibil fiind opoziția din ce în ce mai fermă față
de prezența americană în zonă. Mai mult, China
deține arme nucleare, are dispute de graniță cu o
mare parte din vecini, iar prin îmbunătățirea rapidă
a armatei, ar putea fi capabilă să rezolve certuri
mai vechi în propriul avantaj.
Tendința Chinei de a transforma puterea
economică și militară în putere politică exemplifică
procese care încep să se contureze la nivelul întregii
Asii. Înscrierea economiei pe o curbă ascendentă, GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
împreună cu investițiile în modernizarea armatei,
sunt semne că China se întoarce la o imagine de
putere în care aspectele economice, politice și
militare coexistă, imagine a unei puteri mult mai
stabile, care nu poate fi doborâtă în momentul în
care s-ar confrunta cu dezechilibre economice.
Desigur, factorul economic rămâne în prim plan,
oferind premisele păstrării statutului de putere,
dar nu mai este vorba de conceperea economiei
ca bază exclusivă a puterii. Criza asiatică a fost
momentul care a transmis acest avertisment sever
cu privire la dependența excesivă a statelor asiatice
de factorul economic ca sursă de putere. Înainte
de criza din 1997, existau evaluări potrivit cărora
Asia depășea SUA din punct de vedere economic;
se putea consolida astfel opinia că puterea pe
scena internațională începe să aibă un înțeles
diferit, vectorii clasici ai puterii, de ordin politico-
militar, fiind învechiți, depășiți. Din acest punct
de vedere, una dintre consecințele crizei asiatice
este întoarcerea regiunii la un statut mult mai
echilibrat, mai normal, a cărui putere se măsoară
pe dimensiuni multiple.
O altă metodă prin care China își rezolvă
sau poate să își rezolve disputele de graniță
este demografia. S-a vorbit despre un posibil
conflict la granița cu Rusia, în termeni care
sugerau superioritatea demografică a Chinei:
„China invadează Rusia, dar nu cu tancuri, ci cu
geamantane”. Creșterea ritmului de emigrare a
chinezilor către Orientul Îndepărtat marchează un
moment de intensificare a influenței chineze într-o
zonă care a aparținut odinioară Chinei.
Fenomenul este, în cea mai mare parte, de natură
demografică. În regiunea Orientului Îndepărtat care
aparține Rusiei trăiesc doar 7,4 milioane de ruși,
în timp ce în nord-estul Chinei trăiesc peste 70 de
milioane de chinezi. Mai mult, în timp ce populația
rusească a scăzut cu 8% din 1989, cea chinezească
a crescut cu 13 la sută, în aceeași perioadă.
Miza regiunii, din punct de vedere economic, este
reprezentată de prezența resurelor naturale bogate:
petrol, gaze naturale, cherestea, unele dintre resursele
cele mai necesare Chinei.
Fenomenul de creștere a influenței chineze în
Orientul Îndepărtat e susținut și de costurile reduse
ale transportului și schimbului de mărfuri cu China,
spre deosebire de cele costisitoare cu Rusia. Forța
de muncă rusească este din ce în ce mai redusă, iar
golul este pe cale de fi umplut de tânăra generație
de chinezi. Există și motive strategice pentru care China
este interesată să lase fenomenul să curgă de la sine.
Teritoriul în cauză oferă Rusiei acces la Oceanul
Pacific. Aici există unele dintre cele mai importante
porturi rusești, Vladivostok și Nicolayevsk, care
asigură circulația mărfurilor înspre și dinspre
Siberia. Dacă Beijingul ar ajunge să controleze
zona, mai ales aceste două porturi, Rusia ar
pierde atât exporturile cu sau prin Siberia, cât și
capacitatea de a ridica o flotă pacifică puternică.
Ceea ce ar contura o situație conflictuală cu Rusia
pe termen scurt. Concomitent, dezvoltarea de către
China a unor baze militare în această parte de nord
ar conduce la un tip de confruntare și cu principalul
rival regional, Japonia.
La această provocare, numită de unii „ocuparea
silențioasă de către China a Orientului Îndepărtat”7,
autoritățile rusești au răspuns cu măsuri sau
propuneri mai mult sau mai puțin potrivite. Una
dintre propuneri a fost transferul populației din
Rusia europeană către Orientul Îndepărtat, care să
ducă la echilibrarea balanței demografice. Lucru
greu de realizat, ținând cont de criza demografică
per ansamblu a statului rus. Și chiar dacă acest
lucru ar deveni posibil, raportul dintre cele două
populații rămâne de 6 la 1 în favoarea chinezilor. Alt
răspuns la provocarea chineză a fost accentuarea,
de către autoritățile rusești, a discursului xenofob
și înăsprirea controalelor la graniță. Amândouă
constituie soluții pe termen scurt.
Din partea chineză, procesul este lăsat să curgă
în mod natural. Factorii demografici ca atare sunt
lăsați să își spună cuvântul, China preferând,
probabil, să exploateze situația creată la momentul
potrivit. China pune mare preț pe strategie și
stratageme, când vine vorba de diplomație și de
poziționare strategică.
În percepția comună, China reprezintă o țară
continentală, o țară întinsă, dar totuși un bloc
masiv continental. Realitatea politică, economică
și culturală este, în multe privințe, deosebită. Chiar
când vorbim de zona continentală a Chinei, este
necesar să ne reprezentăm mai adecvat realitățile
demografice și politice din interiorul său. China
continentală este construită în jurul nucleului său
central, China Han, constituită de-a lungul istoriei,
care se întinde pe cea mai mare parte a acestei țări
și îi conferă limba oficială. În interiorul Chinei,
există și provincii, cum ar fi Tibet, Xingjiang, unde
trăiește și populație non-chineză. Pe de altă parte,
civilizația sinică, în definiția ei contemporană, are

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 22
GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI
drept centru de greutate China continentală, dar
cuprinde, în același timp, și alte locații, precum
(Hong-Kong, Taiwan, Singapore).
Hong-Kong-ul este o insulă în vecinătatea Chinei,
unde trăiesc aproximativ șase milioane de locuitori.
Aflat mai bine de 100 de ani sub dominație britanică,
Hong-Kong-ul a devenit, în ultimele decenii, un
adevărat simbol al dinamismului și prosperității.
După cum am arătat anterior, dacă statul chinez s-ar
ridica la nivelul de producție al Hong-Kong-ului, ar
produce cât SUA și Uniunea Europeană luate la un
loc. Dezvoltarea din ultima vreme a Chinei a făcut ca
Tratatul de retrocedare a Hong-Kong-ului, prin care
drepturile britanice asupra acestei insule încetau în
1997, să fie respectat. De remarcat înțelepciunea
Chinei, care, pentru a atenua impactul revenirii
Hong-Kong-ului, a promovat ideea „o țară, două
sisteme”, ce anunță și sintetizează voința Chinei de
a respecta dreptul Hong-Kong-ului la autonomie.
Este momentul să facem o precizare și cu privire
la revenirea insulei Macao la statul chinez, la 20
decembrie 1999. În Tratatul care stipula revenirea
insulei la China exista prevederea că actualul
sistem social, politic, economic și cultural rămâne
neschimbat pentru următorii 50 de ani.
Mai complicată și, se pare, mult mai sinuoasă
este relația cu Taiwanul. Taiwanul este și el o insulă,
dar unde trăiesc peste 30 de milioane de locuitori.
Dacă avem în vedere dinamismul și performanța economică a Taiwanului, ne vom da seama că nu
mai avem de-a face cu o simplă insulă, ci cu un stat
în toată puterea cuvântului, care figurează printre
cele mai prospere state ale lumii. Desprins de China
după Revoluția de Eliberare Chineză, Taiwanul
a fost întemeiat ca stat și condus de către Chiang
Kai-Shek, lider revoluționar și cumnat al lui Mao
Tze Tung. Spre deosebire de Mao, care a îmbrățișat
o linie internaționalistă, Chiang Kai-Shek a urmat
o linie naționalistă. Mult timp, între cele două
state a existat o relație încordată, alimentată și de
rivalitatea personală dintre cei doi lideri politici.
Această încordare este cel mai fidel exprimată de
„politica celor 3 nu-uri”: niciun contact, nicio
negociere, niciun compromis cu continentul”.
China crede că Taiwanul este folosit de Statele
Unite ca o platformă de proiectare a puterii pe
care americanii o folosesc din când în când
împotriva Chinei continentale. În opinia Chinei,
Taiwanul nu este decât un pion pe tabla de șah,
care poate fi folosit de americani pentru a câștiga
diverse avantaje. Totuși, Taiwanul reprezintă
o slăbiciune și pentru Statele Unite, deoarece
poate implica America într-un conflict armat cu
China continentală, dacă Statele Unite decid să
apere interesele Taiwanului în defavoarea Chinei.
Deocamdată, situația Taiwanului rămâne incertă,
atâta vreme cât ambii jucători nu decid să facă nici
o mutare efectivă.
Figura 1. Poziționarea Forțelor Aeriene Chineze0

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
Recuperarea Taiwanului este misiunea istorică a
Chinei, care își dorește să recupereze acest teritoriu
în întregime și intact fără să folosească forța. De
aceea, China a atras o mare cantitate de capital din
Taiwan. Astfel, 44,53% din exportul Taiwanului
este direcționat spre China, și mulți oameni de
valoare din Taiwan s-au stabilit pe continent. Doar
în Shanghai trăiesc peste 500.000 de oameni de
afaceri și experți în IT&C de origine taiwaneză.
China a devenit un burete care absoarbe capitalul
Taiwanului și oamenii săi de valoare.9
Pe plan militar, China a creat o presiune uriașă
asupra Taiwanului, plasând gradual, de la începutul
anilor ‘90, o serie de rachete de-a lungul frontierei
estice, care prezintă o amenințare serioasă la adresa
vecinului său. De asemenea, China și-a mărit
capacitățile navale și aero-spațiale (Figura 1).
Dezvoltarea și modernizarea rapide ale Chinei
continentale au un impact considerabil asupra
relației cu Taiwanul. De la înființare, Taiwanul a
evoluat în sfera de influență americană, și cea mai
importantă piață pentru această insulă prosperă era
chiar America.
Chiar dacă relațiile politice dintre China și
Taiwan nu traversează cea mai fastă perioadă, este
aproape verificat faptul că, atunci când legăturile
economice se intensifică, la orizont apare un
proces de destindere care nu poate să nu-și pună
amprenta asupra ansamblului relațiilor dintre cele
două state. Or, în plan economic, relațiile dintre
China continentală și Taiwan se intensifică, ceea
ce ne îndreptățește să anticipăm că, pe termen
lung, se vor îmbunătăți și relațiile politice.
Pe de altă parte, Statele Unite apreciază din ce
în mai mult legăturile actuale stabilite cu China
și nu mai sunt interesate atât de mult să creeze
tensiuni în privința Taiwanului.
Înainte de 1980, Singapore, stat cu o dezvoltare
economică rapidă, privea cu nedisimulat dispreț
la continent, la rămânerea sa în urmă și mai ales
la rigiditatea politicii sale. După ce procesul de
relansare economică s-a declanșat, asemenea
celorlalte țări din zonă, și politica statului
Singapore față de China continentală s-a schimbat.
În anii ‘90, Singapore a investit miliarde de dolari‘90, Singapore a investit miliarde de dolari90, Singapore a investit miliarde de dolari
în China, contribuind la accelerarea modernizării
acestei țări. Mulți lideri din Singapore au devenit
adepți și susținători entuziaști ai Chinei și ai
șanselor sale de afirmare. Grăitor pentru noua
orientare este și faptul că aproximativ jumătate
din proiectele de colaborare externă sprijinite de guvernul din Singapore sunt destinate Chinei.
Fluxul investițiilor externe venite din Singapore
și care, până nu demult, mergea cu precădere spre
Malayezia și Indonezia, a luat calea continentului,
pentru că, așa cum afirma un comentator, „China
se află acolo unde este acțiunea”11.
Apare limpede că, astăzi, când vorbim de Chi –
na, nu putem avea în vedere doar statul chinez
propriu-zis, ci ceea ce specialiștii numesc Marea
Chină, un spațiu mai larg, un spațiu locuit de chi –
nezi sau în cea mai mare parte de chinezi, un spa –
țiu aflat sub influență chineză. Între tigrii asiatici,
trei sunt chinezi: Hong-Kong, Taiwan, Singapore.
Chinezii din aceste teritorii au furnizat capitalul
necesar creșterii economice a Chinei continentale
în anii ‘90.‘90.90.
Este instructiv să menționăm că acest prim cerc
de gravitație chinezească se continuă cu un altul,
în care influența nu se mai sprijină așa de mult
pe populație, ci pe factori economici. Chinezii
dețin aproximativ 1% din populația Filipinelor,
însă asigură un volum de aproximativ 35% din
vânzările firmelor din această țară. În Indonezia,
chinezii reprezintă 2-3 % din populația țării, dar
dețin 70% din capitalul privat. Chinezii reprezintă
cca 10% din populația Thailandei, însă contribuie
la crearea a aproximativ 50% din PIB-ul acestei
țări. Deși populația chinezească reprezintă doar o
treime în ansamblul populației din Malaezia, totuși
ea domină economia acestei țări. Prin urmare,
China este o prezență dominatoare în toată Asia
de Sud-Est și, cum remarca Samuel Huntington,
“economia est-asiatică este fundamental o
economie chineză”12.
În ciuda dominației curente japoneze a regiunii,
economia bazată pe populația chineză a Asiei iese la
suprafață rapid, ca un „ nou epicentru al industriei,
comerțului și finanțelor. Această zonă strategică
conține substanțiale capacități tehnologice și
manufacturiere – Taiwan, remarcabilă putere de
răspundere antreprenorială, de marketing și de
servicii – Hong-Kong, o excepțională rețea de
comunicații – Singapore, un nemaipomenit fond
comun de capital financiar (toate cele trei) și o
largă înzestrare cu pământuri, resurse și muncă
– China continentală ”13. Deci, al treilea centru
concentric chinezesc este echivalent cu o Chină
care domină întreaga Asie, alcătuind ceea ce s-a
numit „ sfera de coprosperitate a Marii Chine ”.
Există date grăitoare care sprijină afirmațiile cu
privire la existența acestor cercuri concentrice. GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
Stare de fapt care începe să modeleze și percepția
locuitorilor din zonă cu privire la noua configurație
de putere în regiune. Întrebați care națiune va avea
cea mai mare influență în Asia în secolul următor,
japonezii au răspuns: 44% – China, 30% – SUA,
16% – Japonia14.
Toate aceste evoluții configurează un tip special
de piață comună, o sferă de coprosperitate care,
prin forța economică, prin numărul populației și
intensitatea comerțului nu este cu nimic mai prejos
de celelalte două regiuni economice importante ale
lumii (America și Europa).
Procesele trepidante din zonă au dezvoltat două
tendințe: China continentală a apărut din ce în ce
mai evident drept statul-nucleu al unei civilizații
chineze, orientate tot mai mult spre continent. Pe
de altă parte, economia Asiei de Est este din ce în
ce mai mult centrată pe China continentală ca stat
și dominată de chinezi ca populație. China face
alianțe strategice care îi permit să se stabilească ca
o prezență permanentă, militară și economică, pe
linia maritimă de comunicație ce leagă China de
Orientul Mijlociu și Africa (Figura 2).
Adunarea acestui lanț de perle nu s-a sondat
deocamdată cu niciun conflict. Dreptul de prezență
în portul din Gwadar a fost câștigat de China, care a negociat cu Pakistanul. Aceasta a fost o situație
de „câștig-câștig” pentru ambele părți, deoarece
prin portul din Gwadar se desfășoară 90% din
comerțul maritim al Pakistanului, dar, din cauză
că este situat foarte aproape de India, portul este
vulnerabil la blocade. Pakistanul a identificat
potențialul strategic al portului în 1964, însă nu
avea mijloacele necesare să îl dezvolte. China a
venit în ajutorul Pakistanului, finanțând un proiect
de amenajare de 1,2 milioane $ și oferind și
oameni specializați pentru construcții. Pakistanul
a câștigat astfel o poziție strategică favorabilă de-a
lungul coastei față de India, iar China și-a întărit
poziția în regiune, aflându-se acum la 240 de mile
marine față de Strâmtoarea Hormuz. În noiembrie
2003, China a semnat un acord cu Cambodgia
care prevede ca statul chinez să ofere echipamente
militare și instructaj Cambodgiei, în schimbul
dreptului de a construi o cale ferată care să facă
legătura dintre sudul Chinei și Golful Thailandei.
China a mai elaborat, de asemenea, un proiect ce
propune construirea unui canal care să traverseze
istmul Thailandez și să permită navelor să evite
Strâmtoarea Malacca.
În conformitate cu Raportul anual privind
Puterea Militară a Republicii Populare Chineze
Figura 2. Linia de Comunicație Maritimă a Chinei
cu Orientul Mijlociu – sau “Lanțul de Perle”GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
realizat de Departamentul de Stat al Apărării pentru
Congresul American, strategia și politica Chinei
au la bază dorința de a avea acces la resursele din
zonă, în special la resursele de energie, cum sunt
petrolul și gazele naturale. Aceste interese vor
dicta și politica și strategia de securitate și apărare
a Chinei față de Angola, Asia Centrală, Indonezia,
Orientul Mijlociu (incluzând Iranul), Rusia, Sudan,
și Venezuela.
Momentan, puterea militară a Chinei este
mică în comparație cu cea a SUA, dar strategia
de proiectare a puterii statului chinez este bine
definită și are ca scop câștigarea reputației de
actor internațional, responsabil, în regiune. Încă
din 1998, China și-a exprimat explicit dorința de a
face parte dintr-o lume cu mai mulți poli de putere
și și-a definitivat strategia de securitate și apărare
în conformitate cu această viziune. 17,4% din
Produsul Intern Brut al Chinei a fost direcționat
către armată, cu scopul de a o moderniza și de a o
face mai competitivă.
Se poate percepe o stare de tensiune între SUA
și China, pe măsură ce influența celei din urmă
crește, dar până acum nu s-a declanșat niciun
conflict deschis între cele două, deși dorința Chinei
este ca momentul de existență al SUA ca unică
putere să se încheie cât mai curând.
Luând în considerare istoria relațiilor sino-
americane, situația actuală dintre cele două
state este stabilă și satisfăcătoare pentru cele
două guverne, ceea ce a determinat Statul Major
american să considere China nu un dușman, ci un
partener strategic. Rămân, totuși, multe domenii
în care cele două părți nu sunt de acord. Cea
mai importantă este problema Taiwanului, care,
momentan, este stabilă, dar care poate genera un
conflict între Statele Unite și China continentală.
Competiția strategică dintre China și SUA
continuă și este evidentă chiar și în domenii în
care aparent cei doi giganți au un interes comun,
cum ar fi lupta împotriva terorismului. Chiar și
relațiile economice sunt încărcate de tensiune, mai
ales din partea americanilor, care se plâng de lipsa
protecției privind proprietatea intelectuală și de
valoarea scăzută a yuan-ului.
Aceste critici au determinat guvernul chinez să
introducă în strategia națională un plan de protecție
a proprietății intelectuale.
În ceea ce privește relația Chinei cu ASEAN-
ul, aceasta s-a îmbunătățit, începând cu 1990, iar
parteneriatul astfel format a permis dezvoltarea unor strânse relații economice, de securitate, pe
baza „moștenirii culturale asiatice”. Încet, China
și-a câștigat respectul pe plan internațional, iar
generalul Peter Pace a declarat, la 21 martie 2007,
la Tokyo, că este în căutare de motive pentru a
respecta China ca pe o națiune care merită să fie
respectată16.
Relația Chinei cu Japonia a suferit mai multe
transformări, de-a lungul timpului cunoscând
perioade de liniște și perioade de tensiune. Mulți
analiști sunt de părere că relațiile dintre Japonia și
China se vor deteriora din ce în ce mai mult, de-a
lungul timpului. Japonia nu dorește ca statul chinez
să devină o putere notabilă în regiune, pentru că se
teme că acest lucru ar putea restricționa libertatea
de acțiune a Japoniei în regiune.
Disputa dintre China și Japonia cu privire la
Insulele Senkaku/ Diaoyu – în prezent controlate
de Japonia – este în centrul multor fricțiuni dintre
China și Japonia. Cele două guverne își dispută
resursele din zonă (pește, gaze și petrol).
Disputele teritoriale dintre cele două state sunt
periculoase, deoarece pot da naștere la dispute
naționaliste cu consecințe foarte grave comparativ
cu disputele materiale care le-au generat.
Trecând peste disputele teritoriale, relațiile
economice dintre cele două țări sunt bune, având
în vedere că Japonia este cel mai mare partener de
afaceri al Chinei. Schimburile comerciale dintre
cele două state ajungeau în 2002 la peste 100 de
milioane de dolari, iar acum Japonia importă mai
mult din China decât din SUA.
Totuși, și la nivel economic, există o serie de
probleme generate de dorința Chinei de a avea mai
mult acces pe piața Japoniei. Mulți japonezi se tem
că economia lor va fi măcinată de puterea Chinei,
care deja a scos de pe piață mai mulți furnizori de
produse.
Concluzii
China, cea mai populată țară a lumii, a cunoscut
o creștere economică foarte rapidă în ultimii
douăzeci de ani, care a determinat ca Produsul
Intern Net să se ridice la 953 de € pe cap de locuitor
în 2000. Acum China se situează pe locul doi în
lume privind puterea de cumpărare.
Industria de apărare a Chinei a înregistrat
un progres gradual, devenind mai eficientă.
Echipamentele de apărare produse în China cu
asistență străină – în special rusă – au devenit mai GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
sofisticate și mai performante. Aceasta va avea
ca efect, pe termen lung, transformarea armatei
chineze într-o armată eficientă. Deci, vectorul de
putere militară al Chinei crește gradual, permițând
acesteia să își reorienteze viziunea strategică de la
nivel național la nivel regional.
Momentan, puterea militară a Chinei este
mică în comparație cu cea a SUA, dar strategia
de proiectare a puterii a statului chinez este bine
definită și are ca scop câștigarea reputației de actor
internațional, responsabil în regiune.
BIBLIOGRAFIE
*** Office of the Secretary of Defence
– ANNUAL REPORT TO CONGRESS: The
Military Power of the People’s Republic of China
2006.
*** U.N. Economic and Social Commission
for Asia and the Pacific – “Key Economic
Developments and Prospects in the Asia-Pacific
Region” prepared by the Poverty and Development
Division of ESCAP (Economic and Social
Commission for Asia and the Pacific), Bangkok,
Thailanda, 2007.
*** Chinese Government – “China National
Defense in 2006 – white paper” (http://www.china.
org.cn/english/features/book/194487.htm http://
www.china.org.cn/english/features/book/194421.
htm, http://english.gov.cn/links/whitepapers.htm
http://english.gov.cn/links/whitepapers.htm)
Anthony H., CORDESMAN, Martin,
KLEIBER, Chinese Military Modernization and
Force Development: Main Report, Working Draft,
Revised: September 7, 2006, Center for Strategic
and International Studies, Wahington DC, U.S.
Paul DOBRESCU, Alina BÂRGĂOANU,
Geopolitica, Facultatea de Comunicare și Relații
Publice David Ogilvy – SNSPA, București, 2001.
Samuel P. HUNTINGTON, Ciocnirea
civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale, Ed.
Antet, București 1997.
Evan S. MEDEIROS, Roger CLIFF, Keith
CRANE, James C. MULVENON, A New Direction
for China’ s Defense Industry, Prepared for the
United States Air Force, published by RAND
Corporation U.S.A., 2005 – Approved for public
release; distribution unlimited.
David LAI, Learning From The Stones: A Go •
•
•
•
•
•
•
•Approach To Mastering China’ s Strategic Concept,
Shi, Strategic Studies Institute, U.S.Army War
College, Pennsylvania, mai 2004.
Christopher J. PEHRSON, String of Pearls:
Meeting the Challenge of China’ s rising power
across the asian littoral, Strategic Studies Institute,
U.S. Army War College, Pennsylvania , iulie
2006.
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 Companies in the region are tied to supply chains
with the Chinese production hub. Inputs are being
sourced from abroad for further processing with China
as the final export platform. Chinese imports from Asia
were up 20 per cent in 2005, to US$ 440 billion, and
accounted for 67 per cent of its total imports. (U.N.
Economic and Social Commission for Asia and the
Pacific – Key Economic Developments and Prospects
in the Asia-Pacific Region 2007, p. 18).
2 Christopher J. PEHRSON, String of Pearls:
Meeting the Challenge of China’s rising power across
the asian littoral, Strategic Studies Institute, U.S. Army
War College, Pennsylvania, iulie 2006, p.3.
3 China National Defense in 2006 – white paper,
http://english.gov.cn/links/whitepapers.htm
4 Evan S. MEDEIROS, Roger CLIFF, Keith
CRANE, James C. MULVENON, A New Direction for
China’s Defense Industry, pp. 54-55.
5 Sursa: Departamentul Apărării al Statelor Unite,
Puterea militară a Republicii Populare Chineze 2006.
Raport anual către Congres, Washington, D.C.
6 Pau l DOBRESCU, Alina BĂRGĂOANU, DOBRESCU, Alina BĂRGĂOANU,
Geopolitica, Facultatea de Comunicare și Relații
Publice David Ogilvy – SNSPA, București, 2001.
7 Ibidem, p. 183.
8 Samuel HUNTINGTON, Ciocnirea civilizațiilor,
Editura Antet, București, 1997, p. 252.
9 David LAI, Learning From The Stones: A Go
Approach To Mastering China’s Strategic Concept, Shi,
Mai 2004, p. 24.
10 Sursa: Biroul Secretarului Apărării, Raportul anual
către Congres: Puterea militară a Republicii Populare
Chineze, p. 47.
11 S. HUNTINGTON, op. cit., p. 256.
12 Ibidem.
13 Murray L.WEIDENBAUM, Greater China: The
Next Economic Superpower?, apud S. HUNTINGTON,
op. cit., p. 251.
14 S. HUNTINGTON, op. cit., p. 251.
15 Christopher J. PEHRSON, op. cit., p. 3.•GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 27
Marina MUSCAN (marina.muscan@gmail.com) a absolvit Colegiul Național de Apărare și
Facultatea de Comunicare și Relații Publice „David Ogilvy” din cadrul Școlii Naționale de Studii
Politice și Administrative. Deține o diplomă Master în Managementul Proiectelor, și actualmente
urmează cursurile Masterului în Relații Internaționale din cadrul Departamentului de Relații
Internaționale al Școlii Naționale de Studii Politice și Administrative.16 “I’m looking for ways to respect China as a nation“I’m looking for ways to respect China as a nation
that deserves respect” (Jim Garamone – Joint Chiefs Chairman Optimistic About Relations With China –
American Forces Press Service, 21 martie 2007).GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
NOUA ORDINE MONDIALĂ.
O PERSPECTIVĂ ASIATICĂ
Vijay OBEROI
Mediul de securitate din Asia este influențat
de: dispute istorice; nuclearizare; surse de ener –
gie; potențialul de dezvoltare al Chinei; războiul
împotriva terorismului; răspândirea fundamental –
ismului; revoltele sociale din multe țări, datorate
așteptărilor tot mai mari ale acelor popoare. De
asemenea, este influențat de impactul unilateral –
ismului unicei superputeri – SUA. Toate acestea,
într-un mediu de activitate economică în creștere,
sub efectele globalizării și impactul tot mai mare
al revoluției informaționale.
Din motive întemeiate, secolul 21 a fost numit
secolul Asiei. În timp ce China, practic, își aruncă
umbra dominantă deasupra întregii Asii, există și
alți jucători care au un cuvânt semnificativ de spus,
vizavi de viitorul Asiei și asupra întregii lumi. Ar –
gumentele pentru care Asia este considerată centrul
de gravitate al secolului 21 include: cea mai mare
concentrare de putere economică internațională;
un număr mare de țări care posedă capabilități
nucleare; cele mai amenințătoare surse ale teror –
ismului global; cele mai mari surse de energie, ca
și noi consumatori, precum China, Japonia, Rusia
și India; și cele mai populate regiuni din lume,
cu un număr foarte mare de persoane tinere și
întreprinzătoare.
Structura de putere policentrică a Asiei are drept
centre de putere China, India, Japonia și, într-o
oarecare măsură, Rusia. Grupări regionale, precum
ASEAN, își exercită și ele influența. Asia de Est,
Sud și Vest sunt zone conflictuale. Statele Unite,
dincolo de statutul de singură superputere, este și
o puterea asiatică, datorită prezenței sale militare
majore în multe zone ale Asiei. Pe lângă intere –
sele sale politice, economice și petroliere, Statele
Unite au trupe substanțiale în Diego Garcia, într-o
serie de țări din Asia de Vest – cea mai mare parte
în Irak, Afganistan, Pakistan, republicile din Asia
Centrală, Coreea de Sud și Japonia.
Secolul 21 a început într-un mediu global și re –
gional concentrat mai mult pe chestiuni economice, pe cooperarea multilaterală și bilaterală dintre
state. Cu toate acestea, ca urmare a evenimentelor
de la 11 septembrie, războaiele din Afganistan și
Irak, incidentele teroriste violente ce au urmat,
chestiunile de securitate reprezintă acum probleme
importante pe agendele marii majorități a statelor
lumii. În plus, multe părți din Asia continuă să fie
măcinate de amenințări militare convenționale,
tulburări interne și amenințări nonmilitare.
În domeniul nuclear, proliferarea este o chesti –
une serioasă, în special când statele implicate sunt
cele cunoscute că sponsorizează fundamentalismul,
fie ca politică de stat, fie ca ignorând dezvoltarea
sa. Și mai deranjante sunt comentariile referitoare
la actele de proliferare majoră, din partea celor mai
mari puteri ale lumii, pe baza câștigurilor lor pe
termen scurt. În timp ce conflictele convenționale
limitate au șanse de a se produce, ele fac loc, trep –
tat, conflictelor mari.
Conflictele și situațiile posibil a determina con –
flicte au continuat în Asia de Vest, în Republicile
Asiei Centrale, în Asia de Est și în Asia de Sud, cu
intensități diferite. Conflictele notabile din Asia de
Vest sunt confruntarea arabo-israeliană, revoltele
interne din, practic, toate statele, în special din
Liban, după invazia israeliană, din Irakul însânger –
at și din Iranul cuprins de criza nucleară. Statele
din Asia Centrală se confruntă cu amenințarea
fundamentalismului islamic și cu cea reprezentată
de terorism. Situația de securitate din Afganistan
s-a deteriorat, datorită reapariției talibanilor. Con –
flictele interne, de natură etnică sau religioasă, din
multe state ale regiunii sunt alte chestiuni care
afectează situația securitară din Asia.
În Asia de Est, Japonia se află într-un profund
proces de schimbare la nivel strategic. Unii analiști
spun că sunt în creștere șansele de a adopta o
postură de securitate mai dură. S-au făcut speculații
considerabile vizavi de chestiunea nucleară. Deși
Japonia are capacitatea tehnologică de a produce
arme nucleare, punctul de vedere general este că
Japonia nu se va înarma nuclear. Cele mai serio -GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
ase chestiuni în această zonă sunt reprezentate de
tensiunile sino-japoneze. În Peninsula Coreeană,
înarmarea nucleară a Coreii de Nord este cea
mai serioasă problemă, ce necesită o soluționare
rapidă. Alte probleme din Asia de Est sunt impa –
sul convorbirilor dintre China și Taiwan și insulele
disputate din Marea Chinei de Sud.
În prezent, China își urmărește scopul politic
pe termen lung, acela de a-și dezvolta Puterea
Națională Cuprinzătoare. Nevoia de a-și asigura
Liniile de Comunicație Maritimă prin Oceanul In –
dian este legată de importul de petrol și al altor
mărfuri. Continuă modernizarea Armatei Populare
de Eliberare. Același lucru se poate spune despre
programele de cooperare în domeniul militar cu
multe state din Asia. Actuala strategie a Armatei se
referă la transformarea graduală prin modernizarea
platformelor convenționale.
Chestiunile legate de securitate din regiunea
Asiei de Sud au atât dimensiuni externe, cât și in –
terne. Există conflicte interne majore generate de
un anumit grup de oameni, precum problema Ti –
grilor pentru Eliberarea Eelamului Tamil din Sri
Lanka, maoiștii din Nepal, ce s-au alăturat acum
procesului politic, fundamentalismul susținut de
stat din Bangladesh, terorismul sponsorizat de
stat și fundamentalismul din Pakistan, pletora de
insurgențe din India. Practic, toate țările din Asia
de Sud se confruntă cu amenințări interne majore, ce trebuie rezolvate de către forțele lor armate.
Aproape toate statele au aceleași probleme, fie că
e vorba de sărăcie, analfabetism, servicii medicale
inadecvate și dezvoltare lentă. Ele au nevoie de
stabilitate și pace pentru viețile cetățenilor lor.
Situația internă de securitate din Pakistan nu
este deloc încurajatoare. Continuă insurgența din
Balochistan. Prezența Al Qaeda și a talibanilor din
zona Waziristan rămâne ridicată. E un lucru bine
știut faptul că Pakistanul a susținut militantismul
și terorismul, atât în țară, cât și în exterior, timp
de decenii. Este supus unei mari presiuni venite
din partea Statelor Unite pentru a reprima și, în
consecință, pentru a elimina aceste activități, dar,
până în prezent, nu a făcut acest lucru.
Nordul Oceanului Indian este și el important
pentru securitatea regiunii. Liniile maritime de
comunicație majore ale lumii trec prin Oceanul
Indian, iar a le păstra deschise reprezintă o preo –
cupare majoră a lumii. Exploatarea resurselor din
Oceanul Indian este în creștere și, de aceea, trebuie
să fie protejate.
În concluzie, chestiunile subliniate mai sus
sugerează că factorii legați de securitate, precum
și economia vor continua să influențeze atât din –
amica regională, cât și pe cea asiatică. Contribuția
și influența Asiei vor juca un rol important în mod –
elarea viitoarei ordini globale.
General-locotenent (r.) Vijay OBEROI este fostul Șef Adjunct al Statului Major General al
Armatei Indiene. Publică articole în cotidiane și reviste specializate, participă la seminarii și paneluri,
ține prelegeri pe chestiuni legate de securitate și relații internaționale. În prezent, conduce Centrul
de Studii pentru Războiul Terestru (CLAWS), New Delhi (India), și este Președintele Fundației
Persoanelor Rănite în Război. GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 0
GEOPOLITICA ROMÂNIEI ÎN ZONELE
DE CONFLICT DIN AFGANISTAN ȘI
IRAK
Dr. Gheorghe VLĂSCEANU,
Dr. Liviu Bogdan VLAD
România a participat și participă activ la
lupta împotriva terorismului internațional, prin
implicarea în conflictele din Afganistan și Irak,
unde prezența noastră militară s-a amplificat,
odată cu misiunea ISAF inițiată de către NATO.
Studiul își propune să argumenteze prezența
României în zonele de conflict, ca o modalitate de
obiectivare a rolului pe care îl joacă în calitate de
membru NATO.
Zonele de conflict – conotații geopolitice
„Starea conflictuală este esența geopoliticii
și orizontul său de nedepășit. Oricare ar fi forma
sau intensitatea conflictului, acolo unde acesta
se produce, există substanță pentru o analiză
geopolitică.
Reciproc, acolo unde este analiză geopolitică,
există un conflict, căci imaginile geopolitice
privind popoarele, ca și guvernele, sunt prin ele
însele surse conflictuale”1.
Datorită faptului că termenul de conflict se
află în centrul problemelor legate de rezolvarea
situațiilor de criză, trebuie acordată atenție,
în egală măsură, și noțiunilor-concept ce se
circumscriu problematicii de fond. Conflictul, ca
terminologie de specialitate, constituie o opțiune
ce contrabalansează antinomic, în primul rând, cu
conceptul de securitate.
Relația conflict versus securitate, care poate fi
extrapolată în teoria generală a conflictelor la război
vs. pace, a fost tratată de către școlile realistă (Susan
Strange, Hans J. Morgenthau, Raymond Aaron) și
idealistă (Francis Fukuyama, Stanley Hoffman)2,
în egală măsură. Teoreticienii acestor școli au
argumentat, de pe poziții contradictorii; realiștii,
necesitatea de a câștiga cât mai multă putere, iar
idealiștii, nevoia de afirmare a „păcii eterne”, în
situația în care evoluția conceptului de securitate
a cunoscut mai multe nuanțări și explicitări. Poate
una din pozițiile teoretice relativ neutre a fost a lui
P. J. Katzenstein (1996), care afirma că există „doi determinanți insuficient cunoscuți ai politicii de
securitate națională: contextul cultural-instituțional
al politicii, pe de o parte, și identitatea construită a
statelor, guvernelor și a altor actori politici, pe de
altă parte”3.
O altă abordare a conflictului o regăsim în teoria
generală a Păcii prin intermediul „Mijloacelor
Pașnice” , unde „Conflictul vizibil prin violența sa
reprezintă mai mult decât ceea ce este observabil;
trebuie luată în calcul și violența închistată în
structurile și cultura care legitimează violența” 4.
Pentru a transforma un conflict dintre mai mulți
actori, este nevoie de o nouă arhitectură a relației
dintre ei. Aceste părți trebuie să-și schimbe opiniile,
astfel încât conflictul să se poată stinge și să nu se
mai repete.
Cu privire la teoria generală a conflictelor, S.
Neguț (2006) considera că existența unei strategii
pornind de la unele similitudini observabile, proprii
unor situații și procese conflictuale variate, relevă,
într-o manieră generalizată, principalele tipuri și
scheme formale ale evoluției lor, permițând astfel
prevederea rezultatelor și, prin aceasta, posibilitatea
ieșirii dintr-o situație de criză.
Considerăm că acest binom securitate – conflict,
din punct de vedere al abordării geopolitice,
reprezintă un sistem închis care se apără împotriva
evenimentelor interne și intervențiilor exterioare
ale altor state sau organisme militare/nonmilitare
sau politice, de unde o anumită opacitate și
„cecitate”; și, în același timp, este un sistem deschis
generativ, în timp, prin provocările, confruntările și
respingerile din dialogul critic cu realitatea vizată.
România pe drumul devenirii
Pe plan internațional, lumea traversează o situație
fără precedent, fiind profund marcată de acțiunile
iraționale ale unor forțe ce promovează terorismul
ca mijloc de divizare a comunităților naționale și
internaționale și de slăbire a stabilității mondiale,
în general. Așa cum am subliniat, în numeroase GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
rânduri5, caracterul global al luptei împotriva
terorismului a devenit componenta necesară, dar
neașteptată și cel mai puțin dorită, a fenomenului
globalizării, constituind deja un imperativ de luptă
și atitudine al tuturor democrațiilor, căruia statul
român i se asociază fără nici o ezitare.
Istoria va umple multe pagini cu drumul parcurs
de România către integrarea europeană și euro-
atlantică, drum care nu a fost nici drept, nici fără
obstacole. O comparație a evenimentelor din anii
’89 și chiar ’90 cu cele petrecute în alte țări foste
comuniste nu se poate face, date fiind tragismul
și amploarea celor de la noi, unde prețul libertății
a fost extrem de ridicat. Clocotul evenimentelor
a atras rapid atenția Vestului, despre care unii au
afirmat că ar fi fost „simpatie”, pe care noi am
numi-o „compasiune”, pentru că s-a transformat
prea repede în aversiune și indiferență, când
„spectacolele televizate” și-au pierdut consistența,
intrând în banalitate.
Reașezarea în albia normalității a avut, la noi,
o durată exagerat de mare, ca și reforma ce părea
fără sfârșit, prinzând sub tăvălug generații care-și
pierduseră speranța.
Definim, de multe ori, regiunea pe care o
ocupăm pe continent „o insulă de latinitate”,
menită să justifice evenimentele incandescente pe
care le trăim. Altfel cum am putea explica de ce
am fost ultimii din Europa care au primit clauza de
la Congresul SUA, abia în 1993, de ce am intrat în
Consiliul Europei tot în 1993, după țări ca Rusia,
Ucraina, Croația, aceasta din urmă participantă
directă la războiul dintre țările fostei Iugoslavii.
Frustrările au continuat: grupul de la
Vișegrad, alcătuit în 1990 din Polonia, Ungaria
și Cehoslovacia, ne-a refuzat cererea de a le fi
alături; investițiile străine au venit foarte încet și la
dimensiuni simbolice; libera circulație a românilor
a fost un vis, până la 1 ianuarie 2003, ca să nu
amintim doar câteva, inventarul fiind mult mai
extins.
Calea spre NATO, pe care doream să alergăm
rapid, s-a lovit de refuzul organizației în 1997, la
Madrid, deși România amintea tuturor, pe lângă
alte atuuri, că fusese prima țară din Europa Centrală
și de Est care semnase la Bruxelles, la 26 ianuarie
1994, Parteneriatul pentru Pace, precum și faptul
că participase, sub egida ONU și NATO, la diverse
acțiuni comune.
Trebuie însă să recunoaștem că, uneori, ne
comportăm asemenea lui Cronos din mitologie, care și-a devorat copiii; am avut mineriade, ne
conduce o clasă politică în formare, am avut și
avem președinți pe care-i contestăm, deși au fost
aleși democratic, avem parlamentari pe care, odată
ajunși acolo, nu-i mai dorim, deși nu s-au ales
singuri, iar votul uninominal nu ne va schimba în
mod sigur, prea curând, atitudinea.
Noi credem că un popor produce și arată ceea
ce este, și nu ceea ce ar dori să fie, și nu se poate
debarasa de propria lui istorie, pe care și-o creează,
la care participă, îi dă configurația și structura, și
pe lângă care nu poate să meargă în paralel. Este și
motivul pentru care suntem ceea ce suntem și vom
fi altfel, când vom dori cu adevărat acest lucru.
Evenimentele tragice de la 11 septembrie
2001, petrecute în SUA, au marcat începutul unei
noi istorii la nivel planetar și regional, care prin
percepție și cauzalitate, a dat naștere unei tendințe
geopolitice și geostrategice despre care am putea
afirma că constituie începutul „celui de-al Treilea
Război Mondial”, Războiul Antiterorist.
Dacă la Madrid am primit un refuz, la Praga,
în noiembrie 2002, am primit o invitație care a
fost onorată la 29 martie 2004, când România a
devenit membru cu drepturi depline al NATO. În
același an, au fost încheiate negocierile de aderare
la UE, al cărei membru am devenit, începând cu 1
ianuarie 2007.
Conflictul din Afganistan – începuturi,
implicații și perspective
În primele luni ale anului 2002, coaliția condusă
de SUA atacă Afganistanul, înlăturând guvernul
taliban, care protejase și sprijinise organizația
teroristă Al Qaeda, responsabilă de uciderea
a 2973 oameni, din 90 de țări, într-o singură zi,
11 septembrie 2001, prin atacul asupra celor
două Turnuri Gemene din New York. România,
candidată pentru intrarea în NATO, a instalat
primul batalion de militari în Afganistan, încă
din iulie 2002, participând, în cadrul coaliției, la
operațiunea Enduring Freedom .
Intrarea țării noastre ca membru cu drepturi
depline în NATO a schimbat și situația de pe teatrul
de operațiuni din Afganistan, în sensul că prezența
noastră militară s-a amplificat, prin participarea la
misiunea ISAF a NATO.
Misiunea ISAF a NATO a preluat, treptat,
începând cu sfârșitul lunii iulie – începutul lunii
august 2006, zona din sudul Afganistanului, GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
ocupată până la acea dată de cei 600 de militari
britanici. Sudul afgan are câteva particularități
legate, în primul rând, de pericolul taliban, extrem
de activ aici, dar și de prezența în această parte
a țării a principalelor culturi cu mac întreținute
de localnici. Trupele sub comanda NATO au
bunăvoința populației locale, dar misiunea lor
este și de a distruge culturile cu mac, principala
sursă de venit a sătenilor afgani. Anul 2006 a
fost considerat extrem de mănos, cultura de mac
oferind cea mai mare producție de opiu din istoria
țării, a cărei distrugere era dorită atât de ONU, cât
și de SUA.
Statisticile mondiale confirmă că 87% din
opiul produs în lume își are originea pe ogoarele
afgane, la care se adaugă și originea a 90% din
heroina comercializată pe piața mondială. Aviația
americană a distrus o bună parte a culturilor
cu substanțe derivate din arhicunoscutul Agent
Orange, un defoliant cu urmări foarte grave,
care transformase în deșert suprafețe întinse din
pădurile luxuriante ale Vietnamului.
Problema este controversată: distrugerea
culturilor de mac lasă fără venituri populația
locală, căreia nu-i rămâne o altă alternativă decât
înrolarea în rândul talibanilor, pentru a primi o
soldă, la care se adaugă ostilitatea crescândă față
de prezența NATO. Pe de altă parte, tot culturile de
mac formează sursele de venit ale rebelilor talibani,
care își pot permite astfel să angajeze voluntari,
din rândul celor 2,5 milioane de refugiați afgani
din Pakistan, lipsiți de posibilități de existență.
Dacă, în primii doi ani, NATO a trebuit doar
„să mențină ordinea”, acum intră în luptă pentru
a-i respinge pe talibani și a lua apărarea civililor.
În ISAF sunt prezenți și 72 de soldați români,
iar în misiunea coaliției Enduring Freedom sunt
372 militari, cu obiective în sudul Afganistanului.
România participă și cu 12 ofițeri din Serviciul de
Protecție și Pază, sub comanda ONU, cu misiunea
de a asigura protecția și paza demnitarilor ONU,
reședințelor demnitarilor, în condițiile în care în
2006 au fost uciși 6 angajați ONU.
Situația din Afganistan este departe de a se
stabiliza; țara este greu de cucerit, dar și mai greu
de menținut ordinea și legea, acolo unde căile
de comunicații sunt precare, unde relieful face
ca țara să semene cu o cetate inexpugnabilă etc.
Rusia a trebuit să plece după zece ani de lupte fără
fronturi, iar SUA au luptat cu cea mai modernă
tehnică militară împotriva unei organizații ale cărei căpetenii au plecat nestingherite și sunt căutate de
peste cinci ani. Talibanii, desculți și analfabeți, cu
o pușcă pe umăr, hărțuiesc continuu, de ani de zile,
trupele NATO, fără să poată fi opriți, acolo unde
generații întregi, după aproape 30 de ani de război,
nu știu să facă altceva decât război.
Puțini se așteaptă ca cei 35000 de soldați pre –
zenți în Afganistan, trupele recent întărite de forțele
americane și britanice, să fie învinși în următoarele
luni, deși este la fel de puțin probabil ca guvernul
președintelui Hamid Karzai să se prăbușească. El
rămâne, însă, slab, iar acest lucru constituie o pro –
blemă la fel de mare ca și puterea talibanilor. Într-o
societate distrusă de conflicte, sărăcie și analfabe –
tism, guvernul este lipsit de resurse umane care să
îl ajute să conducă țara, ceea ce explică de ce, în
ultimii ani, nu a fost capabil să folosească decât
jumătate din buget. Afganii sunt deziluzionați de
lipsa locurilor de muncă, de proliferarea corupției
și de sărăcia cronică în care se zbat, de continuarea
stării conflictuale. Cât despre instaurarea democra –
ției într-o lume a prezențelor tribale și a tradiționa –
lelor conflicte interetnice, nici nu poate fi vorba.
După prăbușirea talibanilor, regiuni mari ale țării
au fost antrenate în comerțul exploziv cu opiu.
Sursă a 90% din heroina mondială, Afganistanul
este la un pas de a deveni un stat al drogurilor.
Șeful forțelor NATO, generalul David Richards,
este convins că pericolul insurgenților în Afganis –
tan a fost înlăturat și susține că războiul poate fi
câștigat. Cu toate acestea, în perioada 2002 – 2006,
în luptele din Afganistan și-au pierdut viața între
4541 și 5308 civili, cifre greu de stabilit cu exac –
titate, și 385 de militari. Contingentul românesc a
pierdut șase militari, primii căzând pe câmpul de
luptă în noiembrie 2003.
Distribuția numărului de victime în războiul
din Afganistan pe membri ai Coaliției
Australia
Canada
Danemarca
Franța
Germania
Italia
Olanda
Norvegia
Portugalia
România
Coreea de Sud
Spania
Suedia
Marea Britanie
Statele Unite ale Americii
Sursa: www.icasualties.orgGEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
Conflictul din Irak
În martie 2003, se reaprinde războiul din Irak,
sub pretextul oficial că această țară ar deține arme
de distrugere în masă, arme care nu au fost găsite
niciodată, pentru că nu au existat. Dacă, la pornirea
războiului, SUA contau pe sprijinul a 49 de țări,
ulterior numai 39, printre care și România, aveau să
ofere trupe sau sprijin logistic, medical sau tehnic.
Trebuie precizat faptul că România s-a angajat
în acest război din anul 2003, în condițiile în care
ne pregăteam să intrăm atât în NATO, cât și în UE.
Dacă pentru un viitor membru NATO era o investiție
pe termen lung, pentru europeni, în mod sigur,
înotam împotriva curentului neintervenționist,
susținut cu intransigență de Germania și Franța,
primind din partea acesteia din urmă, prin vocea
președintelui Chirac, un avertisment: „România a
pierdut o bună ocazie să tacă”.
Irakul a fost cucerit cu rapiditate, în mai puțin
de o lună, iar războiul se pare că a început abia
după aceea. România participă la acest război
de peste trei ani cu un efectiv în reducere, de la
890 militari, în perioada de vârf, la 500 militari
(iunie, 2007), cantonați la baza militară Nassyria,
din care unii sunt plasați sub comanda misiunii de
asistență a ONU și câteva zeci de militari participă
la instruirea armatei irakiene. Costurile pentru
participare se ridică la câteva sute de milioane de
dolari, iar pierderile de vieți omenești au înregistrat
trei morți, la care se adaugă și patru răniți.
Timpul, dar mai ales condițiile de luptă din Irak
au restrâns coaliția, care în prezent înregistrează trupe combatante și efective semnificative doar din
nouă țări: Marea Britanie, Coreea de Sud, Polonia,
România, Georgia, Danemarca, Australia, Lituania
și El Salvador. În cei peste trei ani de lupte fără
fronturi, 18 țări au părăsit Irakul: Spania, Ucraina,
Honduras, Norvegia, Republica Dominicană,
Thailanda, Ungaria, Noua Zeelandă, Portugalia,
Singapore, Olanda, Republica Moldova, Tonga,
Islanda, Bulgaria, Cehia, Filipine și Nicaragua.
De la 20 martie 2003, 568 de militari americani
au fost victimele războiului din Irak, din care 430
au sfârșit tragic după 1 mai 2003, când oficial
ostilitățile erau încheiate. Peste 10000 de Irakieni
civili au avut același destin.
Marea Britanie a anunțat, pe 21 februarie 2007,
un calendar al retragerii, care a început în aprilie
2007 și se va încheia la sfârșitul anului 2008. Da –
nemarca urmează și ea să-și retragă, concomitent
cu britanicii, cei 460 militari, pe care îi va înlocui
însă cu 50 de militari de elită, susținuți de patru eli –
coptere. Aceeași măsură va fi adoptată de Coreea
de Sud, care avea inițial 2300 de militari, urmând
ca la sfârșitul lui 2007 să părăsească teatrul de ope –
rațiuni. Polonia constituie un alt mod de abordare
geopolitică a situației de pe teatrul de operațiuni
din Irak, unde deține un efectiv de 900 de militari,
care nu vor părăsi regiunea, conform celor declara –
te de ministrul apărării Aleksander Szczyglo.
În ceea ce privește România, problema
retragerii trupelor din Irak a fost pusă prima dată
în iunie 2006, de către Partidul Liberal, dar fără a
întruni un sprijin politic suficient din partea altor
forțe politice.
Dinamica numărului de victime înregistrate în războiul din Irak începând cu
2006
020406080100120
ian.06
feb.06
mar.06
apr.06
mai.06
iun.06
iul.06
aug.06
sep.06
oct.06
nov.06
dec.06
ian.07
feb.07
mar.07
Sursa: prelucrat după www.icasualties.orgGEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
Retragerea din această țară nu este simplă, în
pofida evidenței cursului general sau a pierderilor
de vieți și a pierderilor materiale. Pe plan intern
divergențele președinte-premier nu pot duce la o
soluție. Pe de altă parte, Legea 42/2004 privind
participarea forțelor armate la misiuni în afara
țării nu are prevederi exacte privind retragerea
trupelor.
Legea stipulează că, la propunerea MAp, CSAȚ
hotărăște până la 30 iunie al fiecărui an, forțele și
mijloacele cu care România participă la misiuni
militare internaționale. Trimiterile de trupe se
aprobă la propunerea primului-ministru, de către
președintele țării, după consultarea CSAȚ, iar
acesta din urmă informează Parlamentul, în termen
de 5 zile, de la luarea deciziei.
Direcțiile pe care acest conflict le va urma sunt
greu de anticipat, în condițiile în care administrația
de la Washington găsește din ce în ce mai puțini
suporteri și resurse materiale și financiare pentru
continuarea acestui război. Populația americană este
puternic divizată, iar numărul de victime care apar
zilnic în rândul militarilor americani nu face decât
să sporească controversele în Congresul SUA.
Pe plan extern, însă, retragerea trupelor
românești din Irak, va avea costuri geopolitice și
geoeconomice mari, mai ales în relațiile cu SUA,
costuri pe care România nu ar trebui să și le asume
acum.
Războiul împotriva terorismului
Aminteam la început că actualele focare de
război fac parte din campania „celui de-al Treilea
Război Mondial” declarat unui dușman perfid, fără
uniformă și locație – terorismul. Din anul 2001, din
acel septembrie negru, acest război a ucis 62006
persoane și a declanșat refugierea a 4,5 milioane
de oameni.
O statistică întocmită de „The Independent on
Sunday”, arată că în Afganistan au fost uciși între
4541 și 5308 civili și 385 militari, în Irak 50100
civili și 2899 militari, în timp ce în restul lumii
4 081 de oameni. Costurile acestui război nu pot
fi estimate cu exactitate, dar publicația menționată
amintește că, numai în luna iulie 2006, Congresul
SUA a aprobat alocarea a 437 miliarde de dolari
pentru a fi folosiți în lupta antiteroristă. Suma
respectivă reprezintă cu mult mai mult decât costul
războaielor din Vietnam și Coreea, dar să sperăm
că reprezintă o investiție pe termen mediu și lung
într-o „pace regală”.Este un război ale cărui câmpuri de luptă nu se
văd, ai cărui combatanți se caută reciproc, a cărui
miză nu poate fi cuantificată imediat și, ce este și
mai grav, a cărui pace este imposibilă într-un viitor
apropiat.
Prezență militară românească este și în alte țări,
cum ar fi: Bosnia, Serbia (Kosovo), Sudan, Angola
și, în funcție de contextul geopolitic, vom fi sau
nu și în alte posibile zone de conflict din lume.
Aceasta va sublinia rolul pe care România îl joacă,
în calitate de stat membru NATO, în procesul de
soluționare a crizelor și conflictelor, de întărire a
stabilității și securității regionale și globale.
BIBLIOGRAFIE:
CHAUPRADE, A.; THUAL, Fr., Dicționar
de Geopolitică , Grupul editorial Corint, București,
2003.
DIAC, M., Pe moment, România va urma
exemplul Poloniei și va rămâne în Irak, în Gândul,
an III, 2007, nr. 634, p. 2.
GALTUNG, J., Peace by Peaceful
Means: Peace and Conflict, Development
and Civilization , International Peace Research
Institute, Oslo; Sage, London, 1996, vol. VIII.
NEGUȚ, S., Introducere în Geopolitică ,
Editura Meteor Press, București, 2005, p. 134.
NEGUȚ, S., CUCU, V ., VLAD, L.,
Geopolitica României , Editura Transversal,
Târgoviște, 2004.
SA V A, I.N., Studii de securitate , Centrul
Român de Studii Regionale, București, 2005.
The University of Michigan Library
Documents Centre http://www.lib.umich.edu/
govdocs/usterror.html
www.icasualties.org
http://www.cnn.com/SPECIALS/2003/Irak/
forces/casualties/
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 CHAUPRADE, A., THUAL, Fr., Dicționar de
Geopolitică., Grupul editorial Corint, București,
2003, p. 476.
2 SA V A, I.N., Studii de securitate, Centrul Ro –
mân de Studii Regionale, București, 2005, p. 20.
3 Apud SA V A, I.N., op. cit., p. 22.•
•
•
•
•
•
•
•
•GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
Dr. Gheorghe VLĂSCEANU este profesor universitar la Facultatea de Relații Economice
Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice din București.
Dr. Liviu Bogdan VLAD (liviubogdanvlad@biblioteca.ase.ro) este lector universitar la Facultatea
de Relații Economice Internaționale din cadrul Academiei de Studii Economice din București.4 GALTUNG, J., Peace by Peaceful Means:
Peace and Conflict, Development and Civilization,
International Peace Research Institute, Oslo, Sage, London, 1996, vol. VIII.
5 NEGUȚ, S., CUCU, V ., VLAD, L., Geopolitica
României, Editura Transversal, Târgoviște, 2004.GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
SANCȚIUNILE ECONOMICE –
MIJLOACE DE DESCURAJARE
A UTILIZĂRII FORȚEI
Petre-Ciprian CONSTANTINESCU
Sancțiunile economice pot fi definite generic
drept o restricție impusă de către o țară (emitent)
în comerțul internațional cu o altă țară (țintă), în
scopul de a convinge guvernul țării-țintă pentru
schimbarea politicii sale.
Sancțiunea trebuie considerată ca un episod
care se poate înscrie în timp, având început,
cuprins și final, ceea ce corespunde unei luări de
decizie, unei gestiuni și unei ridicări a sancțiunii.
Dacă este relativ ușor ca să se ia o decizie și ca
sancțiunile să fie puse în aplicare, este mai dificilă
alegerea momentului și a condițiilor, a căror
evoluție este, de cele mai multe ori, periculoasă.
Justificarea sancțiunii, prin anunțarea
obiectivelor urmărite și a motivelor determinante,
reprezintă un moment-cheie, care nu trebuie să
fie „ratat” de cei care conduc: ea condiționează,
ca o consecință mai amplă, susținerea populației.
Exercițiul este mai delicat atunci când sancțiunile
sunt de ordin alimentar. În acest caz, puterea
se expune riscului de a i se reproșa că a vrut să
înfometeze o populație inocentă. Odată cu criza din
Golf, regimul irakian a încercat să se folosească
de această dilemă, ceea ce a dus la existența unui
mare număr de nou născuți și de copii morți din
lipsă de lapte, determinând coaliția să adopte
principiul unui ajutor „umanitar” (rezoluția 666
a Consiliului de Securitate).
Pe plan internațional, cooperarea este dificil
de dobândit și de păstrat. Dacă această cooperare
nu este obținută chiar de la început, sau dacă este
doar parțială, este ușor de prevăzut că susținerea
externă se va nărui rapid, ajungându-se ca țările
cooperante să-și vândă piețele ajunse la scadență
în fața celor care nu sunt parte la embargo.
Pe lângă o adeziune voluntară, pentru a
asigura eficiența și respectarea acestora, trebuie
să existe și un mecanism de controlare a respectării
sancțiunilor, care să dispună de mijloace juridice
de a pedepsi contravenienții, așa cum a fost
Comitetul de sancțiuni stabilit pe perioada crizei
din Golf.1. Sancțiunile economice – mijloace
de coerciție
Marile puteri utilizează o varietate de “unelte”
pentru a influența politicile altor guverne, de la
apeluri publice și convingerea diplomatică, la
sancțiuni noneconomice, economice, mergând
până la acțiunea militară.
Aceste măsuri pot fi aplicate unilateral sau
conjugate, împreună cu alte țări, prin Națiunile
Unite sau alte organizații internaționale.
O sancțiune economică poate fi definită generic
drept o restricție impusă de către o țară (emitent)
în comerțul internațional cu o alta țară (țintă), în
scopul de a convinge guvernul țării-țintă pentru
schimbarea politicii sale.
Sancțiunea trebuie considerată ca un episod
care se poate înscrie în timp, având început, cuprins
și final, ceea ce corespunde unei luări de decizie,
unei gestiuni și unei ridicări a sancțiunii. Dacă este
relativ ușor ca să se ia o decizie și ca sancțiunile
să fie puse în aplicare, este mai dificilă alegerea
momentului și a condițiilor, a căror evoluție este,
de cele mai multe ori, periculoasă.
1.1. Luarea deciziei și punerea în aplicare a
sancțiunii
Puterea de a decide să se recurgă la sancțiuni
economice reprezintă, în cele mai multe cazuri,
o competență discreționară a Executivului, fără
ingerințele Legislativului.
În Statele Unite ale Americii, de exemplu,
legea care reglementează exporturile – Export
Administration Act – a făcut întotdeauna distincție
între national security controls și foreign policy
controls , care reprezintă puterile sancțiunii. În
ciuda amendamentelor succesive care au vizat
limitarea acestei puteri a președintelui american
(obligația de a face rapoarte către Congres la fiecare
șase luni, pe timpul derulării sancțiunilor, și de a GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
consulta victimele industriale ale sancțiunilor),
aceasta rămâne foarte mare, cu atât mai mult cu
cât președintele poate, în orice moment, să recurgă
la o altă lege – International Economic Emergency
Powers Act – care îi conferă toată libertatea în
domeniul respectiv.
Președintele nu împarte această putere cu
Parlamentul, decât în mică măsură, ținând cont mai
degrabă de opinia publică, pe care trebuie să o facă
să înțeleagă interesul și necesitatea sancțiunilor.
Susținerea populară este absolut necesară pentru
continuarea politicii sale, mai ales că sancțiunile
înseamnă pierderi de piață pentru anumite părți din
agenții economici autohtoni.
Dacă decizia poate fi luată imediat, mai ales dacă
este vorba despre un răspuns față de o agresiune
judecată într-un mod de neacceptat, rapiditatea se
poate manifesta, de asemenea, și în punerea imediată
în practică a sancțiunii. De exemplu, înghețarea
activelor aparținând kuweitienilor și irakienilor a
fost decisă la 3 august 1990, chiar a doua zi după
agresiunea irakiană contra Kuweitului.
1.2. Gestiunea sancțiunilor
Conform teoriei sancțiunilor, după ce s-a vrut
să se pedepsească un comportament judecat într-
un mod inacceptabil (cum ar fi abuzurile în ceea
ce privește drepturile omului sau invazia unui stat
suveran) sau stabilitatea unei politici considerate
inadmisibilă (de exemplu, apartheidul), nu se vor
genera sancțiuni de aceeași manieră.
De asemenea, nu se vor genera aceleași tipuri
de sancțiuni bilaterale sau multilaterale. Întrucât
susținerea internațională reprezintă, în cea mai
mare parte a timpului, o verigă slabă a unui
embargo sau a unei sancțiuni, cooperarea tinde să
se realizeze mai puțin sigur, pe măsură ce timpul
se scurge.
Justificarea sancțiunii, prin anunțarea
obiectivelor urmărite și a motivelor determinante,
reprezintă un moment-cheie, care nu trebuie să
fie „ratat” de cei care conduc: ea condiționează,
ca o consecință mai amplă, susținerea populației.
Exercițiul este mai delicat, atunci când sancțiunile
sunt de ordin alimentar. În acest caz, puterea
se expune riscului de a i se reproșa că a vrut să
înfometeze o populație inocentă. Odată cu criza
din Golf, regimul irakian a încercat să se folosească
de această dilemă, ceea ce a dus la existența unui
mare număr de nou-născuți și de copii morți din
lipsă de lapte, determinând coaliția să adopte principiul unui ajutor „umanitar” (Rezoluția 666 a
Consiliului de Securitate).
Chiar dacă sancțiunile nu sunt exclusiv
alimentare, justificarea lor trebuie să fie prezentată
cu o mare abilitate. Sancțiunile impuse după
invazia Afganistanului, prezentată de Jimmy
Carter ca fiind „amenințarea cea mai gravă de
după al Doilea Război Mondial”, au fost susținute,
într-o primă etapă, chiar de opinia publică. În
schimb, administrația Bush a derutat și uimit, prin
prezentarea obiectivelor sale în criza din Golf:
protecția dreptului internațional violat! Sigur,
dar unde nu este? Apărarea resurselor petroliere?
Bineînțeles, dar nu putea să prezinte războiul din
Golf ca fiind un război pentru petrol.
1.3. După ce au fost justificate, sancțiunile
economice trebuie să fie respectate
1.3.1. Pe plan intern, principala problemă este
determinată de categoria victimelor sancțiunii: cum
ar fi agricultorii, în cazul unui embargo cerealier;
investitorii, dacă investițiile ar fi prohibite;
industriașii din sectorul de înaltă tehnologie.
Sistemul francez al companiei COFACE
(companie franceză de asigurări în domeniul
comerțului exterior) prevede o garanție împotriva
riscurilor politice, pe care sistemul american nu le
cunoaște. În ciuda presiunilor, a lobby-ului făcut
de industriași, vizând garantarea inviolabilității
contractelor, acestea nu sunt, în practică, sigure
pentru agricultorii americani, ale căror contracte cu
URSS erau embargo proof (dovada embargoului) .
Astfel, la două zile după anunțarea embargoului
cerealier din1980, Commodity Credit Corporation
a cumpărat cerealele agricultorilor, pe care le-a
revândut, în mod progresiv, pe piața internațională,
garantând astfel revenirea așa-numiților “farmers”.
Corporația americană Caterpillar, victimă a
sancțiunilor tehnologice din1980, s-a văzut
înlocuită de firma japoneză Komatsu, fără nicio
despăgubire.
Astfel, se poate deduce un principiu: acela
că sancțiunile vor fi cu atât mai susținute, cu cât
categoriile de populație care sunt victime directe
sunt despăgubite. Lipsa acestor despăgubiri
incită imediat populația să schimbe traiectoria
embargoului.
1.3.2. Pe plan internațional, cooperarea este
dificil de dobândit și de păstrat. Dacă această
cooperare nu este obținută chiar de la început sau
dacă este doar parțială, este ușor de prevăzut că GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
susținerea externă se va nărui rapid, ajungându-
se ca țările cooperante să-și vândă piețele ajunse
la scadență în fața celor care nu sunt parte la
embargo.
Astfel, embargoul cerealier din 1980 a suferit,
chiar de la început, unele disfuncții în Argentina,
unde a fost vizibil faptul că administrația Carter i-
a subestimat importanța, pentru că ea era al doilea
producător mondial de cereale secundare (adică
alte cereale, în afară de grâu), din acea zonă.
Presupunând că susținerea internațională ar fi
dobândită, ea trebuie să fie conservată, menținută
în continuare, însă cele mai multe elemente care
intervin acționează în sensul disocierii solidarității.
Țările inițiatoare ale sancțiunilor pot da chiar ele
un exemplu negativ, cum ar fi Statele Unite, care,
de pildă, în iunie 1980, au autorizat companiile
cerealiere americane să vândă URSS grâu care nu
era american.
Nu trebuie neglijat faptul că acele categorii
de populație care sunt victime ale embargoului
pot protesta. Este posibil ca opinia publică să nu
susțină sancțiunile. Embargoul se deformează,
și o deformare a embargoului poate fi comparată
cu evaziunea fiscală: este inevitabilă și nu poate
readuce în discuție temeiul măsurii, decât cu
condiția de a rămâne sub un prag admisibil, dar
care, în cazul menționat mai sus, nu a fost niciodată
calculat.
Pe lângă o adeziune voluntară, pentru a
asigura eficiența și respectarea acestora, trebuie să
existe și un mecanism de controlare a respectării
sancțiunilor, care să dispună de mijloace juridice de
a pedepsi contravenienții, așa cum a fost Comitetul
de sancțiuni stabilit pe perioada crizei din Golf.
1.4. Ridicarea sancțiunii
Odată hotărâtă sancțiunea, problema care
se pune este de a ști când și în ce condiții se
suspendă.
Se pune, în mod evident, întrebarea dacă
sancțiunea trebuie suspendată numai după ce
evenimentul care a provocat criza a dispărut. Oare
trebuia să se aștepte evacuarea Afganistanului
de către Armata Roșie, anularea legii marțiale
în Polonia, sfârșitul regimului de apartheid din
Africa de Sud, schimbarea lui Saddam Hussein,
ca să nu amintim decât aceste exemple, sau se
poate, prin realism, să se introducă o gradare în
sânul unei situații spre care se tinde – accentuarea
acestor grade către o mai mare liberalizare, către o moderare? Ori se admite ideea că întoarcerea
la “statu quo ante” nu poate fi pusă în discuție,
justificând acest lucru printr-o ridicare progresivă
“step by step” (pas cu pas) a sancțiunii?
Acest exercițiu, extrem de dificil, presupune
o măiestrie totală în ceea ce privește luarea
deciziei din partea statului care aplică sancțiuni.
Exemplele în care s-a reușit acest lucru sunt rare.
Reluând exemplele date anterior, embargoul
cerealier din 1980 a fost ridicat în aprilie 1981 de
către Ronald Reagan, pentru a ține o promisiune
făcută în campania prezidențială, întrucât recolta
din 1981 se anunța supraabundentă, deși nicio
schimbare nu a intervenit în Afganistan și deși
sovieticii și-au accentuat, în Polonia, presiunile
asupra Solidarității. Denunțată în mod violent
de secretarul de stat Alexander Haig, ridicarea
embargoului cerealier este un exemplu de ceea
ce nu trebuie făcut. Modelul opus l-a constituit
ridicarea progresivă a sancțiunilor americane
împotriva Poloniei – decisă ca urmare a unui atac
de forță din13 decembrie 1981 -, care s-a derulat
între 1982 și 1987.
2. Modalități de sancționare economică și
definirea acestora
În replică la o acțiune politică internă și /sau
externă apreciată ca inacceptabilă, un stat poate
să-și manifeste dezaprobarea printr-o sancțiune
economică.
Se pot distinge, astfel, sancțiuni unilaterale,
decise de un stat împotriva unui alt stat în cadrul
relațiilor bilaterale, acesta fiind cazul numeroaselor
sancțiuni americane împotriva URSS sau Chinei
populare, și sancțiuni multilaterale, întreprinse
de un ansamblu de state, în general de cele care
controlează oferta de bunuri a căror vânzare este
suspendată. Obținerea unui sprijin multilateral este
adeseori indispensabilă pentru a da credibilitate
sancțiunilor, fără de care țările-țintă se pot
aproviziona din altă parte, din locuri unde se găsesc
produse înlocuitoare.
Această sancțiune economică se poate defini
ca „întreruperea sau amenințarea cu întreruperea
relațiilor curente financiare sau comerciale cu o țară-
țintă decisă deliberat la nivel guvernamental”.
Pentru ca scopul sancțiunii să fie atins, trebuie
ca sancțiunea să reprezinte un dezavantaj pentru
țara-țintă, sub două forme:
– fie pierderea unui avantaj de care dispune, GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
de exemplu, reducerea sau suprimarea creditelor
la care ar putea recurge, limitarea vânzărilor
către țările care aplică sancțiunea, reducerea sau
suprimarea vânzărilor de produse „sensibile”
către țările-țintă;
– fie o deteriorare a situației sale, creând, de
exemplu, în cadrul relațiilor americano-sovietice,
o întărire a bugetului militar american, sprijinirea
luptelor armate împotriva regimurilor comuniste
în lumea a treia, prezența militară americană în
punctele sensibile unde se confruntă cele două
superputeri.
Sancțiunile pot lua două forme – comerciale
sau financiare – și pot viza diferite obiective.
„Eficacitatea” lor depinde mult de măsura în care
mijloacele sunt proporționale cu obiectivele.
2.1. Definirea embargoului și a boicotului
Sancțiunile economice se încadrează în două
tipuri de decizii:
– embargoul, reprezentând, foarte simplist spus,
suspendarea exporturilor;
– boicotul, care presupune suspendarea impor –
turilor.
Definiția clasică a embargoului cantonează
încă această noțiune în domeniul strict al dreptului
maritim, în care prin „embargo” se înțelege
sechestrarea navelor străine pentru a face presiuni
asupra statelor sub al căror pavilion se află aceste
nave. Este unanim acceptat, în regulile dreptului
maritim și acordurile internaționale, că această
măsură are o durată limitată.
De la sfârșitul secolului XIX, de când s-a
dezvoltat această definiție veche, există două
variante: una extinsă și una mai restrânsă. Ambele
se referă la exporturile destinate anumitor țări,
dar varianta mai extinsă include și importurile.
V om reține, în continuare, accepțiunea mai
restrânsă a termenului – suspendarea exporturilor.
Suspendarea exporturilor se referă sau înlocuiește,
de fapt, boicotul.
După cum a remarcat Louis Dubouis, „Boico –
tarea, în definiția sa mai extinsă, reprezintă refuzul
de a întreține relații comerciale cu statele-țintă.”
În această accepție, embargoul nu reprezintă
decât o fațetă a măsurilor de boicot. Însă, definiția
mai restrânsă a boicotului, aceea limitată la
interdicția de a face importuri, corespunde practicii:
în relațiile dintre două state, măsurile considerate
ca relevante pentru boicot sunt, de fapt, interzicerea
exclusivă a importurilor.Interes prezintă, din punct de vedere al prezentei
analize, embargoul strategic.
Fundamentul său teoretic este securitatea
națională. Acesta are ca obiectiv evitarea vânzării
către un potențial adversar de bunuri susceptibile
că ar putea ajuta, în mod direct sau indirect, la
întărirea potențialului său militar și, deci, la slăbirea
securității țării sau țărilor care aplică sancțiunea.
Embargoul strategic are următoarele
caracteristici:
– obiectivul său este unul defensiv și constă în
evitarea întăririi capacității adversarului, prin
menținerea unui avans tehnologic în ceea ce
privește potențialul militar al țărilor care aplică
sancțiunea;
– el nu vizează decât potențialul militar, și nu
potențialul economic global al țărilor-țintă;
– este selectiv: sunt limitate doar fluxurile care
privesc bunurile și tehnologiile strategice.
Forma caracteristică de embargo strategic este
COCOM (Co-ordinating Committee for Multilateral
Export Controls – Comitetul Coordonator pentru
Controlul Multilateral al Exporturilor), creat în
1949 de Statele Unite, compus din țările membre
NATO (cu excepția Islandei), la care s-a alăturat
Japonia, și, din 1989, Australia. COCOM avea ca
obiectiv controlul asupra achiziționării de bunuri
și tehnologii occidentale de către țările membre ale
Pactului de la Varșovia.
2.2. Definirea blocadei
„Blocada, în sens clasic, constă în interceptarea
comunicațiilor sau supravegherea acestora.
Ea nu trebuie să fie mai mult decât un mijloc
pentru a asigura eficacitatea embargoului…În
sensul dat, deseori, pe parcursul ultimelor două
războaie, blocada cuprinde măsuri mai generale
și mai constrângătoare decât embargoul. Blocada
economică desemnează sancțiuni mai largi decât
embargoul, deoarece vizează întreruperea tuturor
relațiilor economice și financiare.”1
În limbajul curent, blocada reprezintă utilizarea
forței pentru a impune respectarea unui embargo.
Așa cum într-o luptă armată între două state sau
puteri se utilizează tactici de luptă, se organizează
atacuri și se folosesc arme, și aceste mijloace de
coerciție, privite prin prisma scopului pe care îl
urmăresc, reprezintă arme ale războiului economic
(economic warfare).GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 0
2.3. Războiul economic
Între simpla concurență economică și război
din toate punctele de vedere, războiul economic
reprezintă politica urmată de un stat care încearcă
să diminueze potențialul adversarului său. Poate
fi vorba fie despre o diminuare globală, pentru a-l
face să-și schimbe politica externă sau să schimbe
regimul, fie de a provoca prăbușirea statului
adversar.
Această politică a fost prevăzută și cu alte
ocazii de anumiți „șoimi” occidentali împotriva
URSS, care era percepută ca o putere ideologică
și expansionistă cu care a face comerț era o
absurditate; ea a fost pusă în aplicare în timpul
Războiului Rece și a marcat primii ani ai
președinției lui Ronald Reagan.
2.4. Definiția linkage-ului (legăturii)
Linkage-ul este o strategie care constă în
relaționarea politicii economice a unui stat cu un
alt stat, pentru acordarea de către acel stat a unor
concesii de natură politică sau economică .
Trebuie să facem o distincție între „linkage-ul
pozitiv” și „linkage-ul negativ”.
Linkage-ul pozitiv este, deseori, numit
„momeală”, în opoziție cu „barieră”, care
simbolizează linkage-ul negativ. Speranța unui
avantaj comercial sau financiar trebuie să determine
statul-țintă să-și modereze comportamentul adoptat
în politica externă și /sau internă.
Acest linkage poate fi „specific” (un anumit
avantaj reflectă o anumită decizie) sau „difuz”
(un climat general de îmbunătățire a situației
determină statul care aplică sancțiunea să inițieze
o cooperare).
Linkage-ul negativ este, deseori, numit
„baston”. Este o „sancțiune-embargo” punctuală,
în întregime diferită de embargoul strategic pe
termen lung definit mai sus.
Similar cu linkage-ul pozitiv, și cel negativ
poate fi „specific” sau „difuz”. Dacă această
distincție între linkage-ul pozitiv și cel negativ
merită o clarificare, în același timp, trebuie
realizat faptul că, în orice linkage pozitiv, există
o doză de linkage negativ: momentul în care este
utilizată momeala. Și, bineînțeles, invers: în orice
linkage negativ există linkage pozitiv: momentul
în care se ridică sancțiunea. Este dificil de făcut o
distincție între retragerea momelii și învârtirea în
aer a bastonului. Refuzul de a-i da un morcov unui
consumator de morcovi, dacă durează o perioadă suficient de lungă, se poate dovedi a fi mai grav
pentru sănătatea sa decât aplicarea unei corecții
lejere cu un baston.
3. Tipologia obiectivelor, mijloacelor
și obiectelor, condițiilor și modalităților
de aplicare a sancțiunilor economice
3.1. Tipologia obiectivelor
Statul care aplică sancțiunea poate încerca să
atingă un singur obiectiv sau, simultan, mai multe
obiective.
Mai mult, dacă statul respectiv acționează
în cadrul unei politici globale, fiecare dintre
obiectivele vizate poate fi considerat prioritar sau
secundar.
Acest obiectiv poate fi „rigid”, poate reprezenta
o țintă fixată anterior cu precizie și este vizat în
întregime (de exemplu, suprimarea oricărei
restricții în URSS referitoare la emigrarea evreilor
sovietici). Pe de altă parte, obiectivul poate fi
„suplu”: statul sancționator încearcă să obțină doar
un progres într-o anumită direcție determinată, o
ameliorare a unei situații existente, fără însă să-și
fixeze o țintă precisă și imperativă.
Gary Hufbauer și Jeffrey Schott propun, în
lucrarea Sancțiuni economice reevaluate , cinci
obiective ale politicii externe:
1. Obținerea unei schimbări limitate a politicii
țării-țintă.
2. Destabilizarea guvernării țării-țintă.
3. Întreruperea unei aventuri militare de mică
anvergură.
4. Slăbirea potențialului militar al țării-țintă.
5. Obținerea unor schimbări importante în poli –
tica statului-țintă.
Această tipologie, chiar dacă este insuficient
de coerentă, prezintă, fără îndoială, avantajul
că realizează o ierarhie, în ordine crescătoare, a
schimbărilor politice vizate.
3.2. Tipologia mijloacelor
Mijloacele utilizate în cadrul sancțiunilor
economice au fost studiate în mod deosebit de
David Baldwin. El distinge astfel sancțiunile
comerciale și sancțiunile financiare.
Printre sancțiunile comerciale, autorul citat
reține:
– Embargoul în sens restrâns – interzicerea ex –
porturilor către țările-țintă.
– Boicotul – interzicerea importurilor din țările-GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
țintă.
– Discriminarea tarifară – importurile provenite
din țările-țintă sunt taxate mult mai mult decât cele
din alte țări.
– Retragerea clauzei națiunii celei mai favorizate
– importurile provenite din țările-țintă încetează să
mai fie tratate la fel de favorabil ca acelea ale altor
țări care beneficiază de aceasta clauză.
– Înscrierea pe „lista neagră ” – suspendarea
relațiilor de comerț cu întreprinderile care fac
comerț cu țările-țintă.
– Instituirea cotelor – restricții cantitative asu –
pra anumitor exporturi sau importuri.
– Refuzul de acordare a licenței – refuzul de a
autoriza importul sau exportul anumitor bunuri.
• Printre sancțiunile financiare se numără:
– Înghețarea activelor (averilor) – sechestrarea
averilor sau interzicerea retragerii de depozite
bancare sau de alte averi financiare aparținând
țărilor-țintă.
– Controlul asupra exporturilor sau importurilor
de capital – restricții cu privire la persoana
care poate transfera capitalurile, suma totală a
capitalurilor, motivele pentru care este decis acest
lucru, fie pentru ieșirea, fie pentru intrarea în țara-
țintă.
– Suspendarea ajutoarelor – reducerea, suspen –
darea ajutoarelor acordate țărilor-țintă.
– Exproprierea – confiscarea proprietăților de
bunuri aparținând țărilor-țintă.
– Taxarea discriminatorie a posesiunilor țărilor-
țintă.
– Neplata sau întârzierea în plata cotizațiilor la
organizațiile internaționale.
3.3. Tipologia obiectelor
Dacă ne referim la sancțiunile comerciale,
putem distinge trei domenii mari:
– materiile prime;
– tehnologiile;
– condițiile comer ciale (în esență, clauza națiu –
nii celei mai favorizate).
Printre materiile prime, trebuie să se facă o
distincție între produsele energetice, minerale și
produsele alimentare. Exemplul petrolului, printre
produsele energetice, revine cel mai des în discuție.
Se poate menționa aici o sancțiune mai puțin cunos –
cută decât embargoul decis în 1973 de țările mem –
bre OEP (Organizația țărilor arabe exportatoare de
petrol), pentru a arăta că aceste sancțiuni nu sunt
apanajul statelor petroliere din Orientul Mijlociu.În general, utilizarea acestui obiect este rezervată
țărilor exportatoare de petrol. Pe lângă produsele
energetice, trebuie menționate și mineralele, în
special cele rare.
În cadrul sancțiunilor contra politicii de
proliferare nucleară a unui stat-țintă, statul
sancționator poate, de exemplu, să vizeze
neaprovizionarea cu uraniu a țării „proliferante”.
Ultimul dintre obiectele relevante în cadrul
materiilor prime se referă la cereale. Pentru SUA,
acestea au constituit un bun privilegiat în ceea ce
privește sancțiunile aplicate sovieticilor, ei fiind
cei mai mari solicitanți. Americanii controlau
o mare parte a producției mondiale de cereale și
dominau piața sovietică, grație prețului și calității
produselor lor; loturile lor de furaje (combinația
porumb-soia) pentru alimentația vitelor erau și au
rămas, până în prezent, fără egal în întreaga lume.
Dacă analizăm tehnologiile, spectrul tipurilor
de produse este foarte larg. Se pot cita, fără
îndoială, anumite tehnologii care constituie obiecte
privilegiate ale sancțiunilor economice, cum ar fi
materialele de foraj. Pentru URSS, dornică să-si
exploateze imensele resurse minerale – în special
în Siberia – și fără să dețină tehnologie adecvată,
acest material era de o importanță capitală. Din
1973, de la embargoul impus de OEP, SUA au
încercat să-și diversifice furnizorii de energie
și s-au orientat în special către URSS, de aici
rezultând o anumită relaxare a controlului asupra
exporturilor legate de energie. Dar, în 1978,
în replica la procesul disidentului Charanski,
materialul de foraj a fost înscris pe lista americană
de bunuri controlate; apoi, în replică la invadarea
Afganistanului, toate licențele de export au fost
suspendate și nu a mai fost acordată nicio licență
nouă. Mai mult, în replică la impunerea legii
marțiale în Polonia, SUA au stopat toate licențele
de export către URSS, nu numai pentru materialul
de foraj, dar și pentru echipamentele de rafinare
și de transport. Cu această ocazie, s-a produs
„disputa regilor gazului”, care i-a opus pe europeni
și americani din 1981 până în 1982 și a ajuns la
paroxism în iunie 1982, când președintele Reagan
a extins embargoul asupra întreprinderilor care
lucrau sub licență americană. Opoziția europenilor
față de extinderea extrateritorială a legii americane
l-a determinat pe Ronald Reagan, în noiembrie
1982, să ridice controlul american impus de la
sfârșitul lui 1981. Dar SUA au încercat atunci să
reintroducă, via COCOM, controlul referitor la GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
energie (februarie 1983) și, în special, să înscrie pe
listele COCOM pompele submersibile. Americanii
s-au lovit de refuzul celorlalte țări membre ale
organizației care, în mod justificat, au estimat că
acestea nu aveau caracter strategic.
Pe lângă materialul de foraj, putem adăuga
tehnologiile înalte, cum ar fi echipamentele
electronice și supercalculatoarele. În acest sector,
SUA au dispus mult timp de o superioritate
indiscutabilă față de celelalte țări din Europa
Occidentală. Sancțiunile economice pe care le
putea aplica atunci administrația americană aveau
o anumită eficacitate, deoarece oferta externă era
foarte mică. Dar, în anii ’70, această situație s-a
modificat, grație apariției unor noi poli tehnologici
(Europa Occidentală, Japonia, țările Asiei de Sud-
Est).
Prin urmare, este necesară o cooperare
internațională mai extinsă, dacă sunt aplicate
sancțiuni în ceea ce privește produsele de înaltă
tehnologie.
Astăzi, înalta tehnologie intervine tot mai des în
procesul de fabricație a unui tip de produs care este
în mod curent vizat de embargouri – armamentul.
Acest obiect al sancțiunilor este, deseori, legat
de o situație conflictuală (tensiuni sau război
declarat), națională sau internațională. În acest
sens, acest obiect poate fi legat de obiective cum
ar fi stoparea politicii interne represive a unui stat-
țintă, încercarea de a opri un război civil, dar poate,
de asemenea, să se refere la participarea unui stat-
țintă la un război sau la o acțiune agresivă asupra
unei țări din lumea a treia.
Pentru a finaliza această trecere în revistă a
obiectelor unei sancțiuni, trebuie menționate, pe
lângă sancțiunile comerciale și vamale (respectiv
clauza națiunii celei mai favorizate), sancțiunile
pur financiare, care pot fi înghețarea creditelor unui
stat-țintă sau refuzul de a-i acorda linii de credit.
În concluzie, trebuie reținut faptul că alegerea
unui obiect poate juca un rol foarte important în
reușita sancțiunii. Prin urmare, trebuie să existe
un control majoritar asupra ofertei obiectului vizat
(de exemplu, tehnologii), dar trebuie, de asemenea,
ales un obiect care poate „afecta” statul-țintă, mai
puțin pe moment și mai degrabă pe termen lung.
3.4. Condițiile de utilizare a armei economice
Trei condiții trebuie îndeplinite concomitent
pentru a putea acționa în cadrul diplomației
economice:3.4.1. O inegalitate a partenerilor asupra câști –
gurilor economice.
Să luăm, pentru a ilustra această primă condiție,
exemplul sancțiunilor americane aplicate URSS.
Acestea nu ar fi fost aplicate decât dacă relațiile
comerciale americano-sovietice reprezentau pentru
URSS un avantaj superior câștigului american.
Noțiunea de „câștig american” era atunci,
în mod evident, vagă și eronată, pentru că nu se
distingea nici câștigul întreprinderii americane
care exporta în URSS, nici câștigul pentru întreaga
economie americană, care putea fi mai mic, nul
sau chiar, în unele cazuri, în minus, dacă vânzarea
efectuata de întreprinderea americana comporta
clauze de răscumpărare ce puteau concura serios
producția americană din alte sectoare. În acest caz,
stabilirea schimburilor americano-sovietice s-a
datorat presiunii branșei exportatorilor americani
asupra administrației, pentru a impune un troc care
prezenta mai multe inconveniente decât avantaje
pentru economia americană. Astfel, în 1977, URSS
nu mai exporta amoniac în SUA. După semnarea
unui acord în 1978 cu Petroleum occidental,
URSS a devenit al doilea furnizor de amoniac al
SUA, acest lucru având drept consecință negativă
închiderea a numeroase uzine americane, o scădere
a prețului amoniacului și perturbări ale pieței de
amoniac anhidric.
„Câștigul american” a fost definit ca fiind
câștigul pentru întreaga economie americană, și nu
doar pentru întreprinderea în sine, și a fost înțeles
ca neavând posibilitatea de linkage, decât dacă
câștigul sovietic era perceput de americani ca fiind
superior celui american.
Câștigul sovietic putea să fie economic sau
politic. Achiziționarea de tehnologii occidentale,
care permitea URSS să evite costurile de
cercetare-dezvoltare, care fuseseră suportate de
statele occidentale, și să recupereze, în mare
parte, întârzierea tehnologică față de Occident,
era un exemplu bun de câștig economic. Astfel,
importurile de cereale permiteau URSS să-
și hrănească populația și animalele fără să-și
reformeze structurile agricole birocratice, grele,
paralizante și nemotivante și fără să dezvolte
proprietatea privată, care ar fi fost indispensabilă
pentru stimularea producției, dar ar fi contravenit
dogmei colectivismului.
Acest profit era variabil în funcție de situație.
În perioada surplusului mondial de cereale, poziția
SUA, care erau exportatoare de cereale, era mai GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
slabă decât în caz de penurie. Similar, în perioada
lipsei de energie, materialul de foraj pentru petrol
și gaze era deosebit de important pentru URSS.
3.4.2. Disponibilitatea de a practica linkage-ul
Această disponibilitate poate să nu existe.
Politica și comerțul pot avea fiecare propria
lor dezvoltare, fără nicio legătură stabilită între
ele, chiar dacă respectiva formă de comerț este
politică, astfel încât o țară nu-și subordonează
schimburile economice cu o altă țară politicii
celei din urma. Linkage-ul deformează, de fapt, o
tranzacție comercială, prin adăugarea unei exigențe
politice care condiționează realizarea tranzacției
respective; schimbul devine, astfel, o operațiune
politico-comercială. Această exigență sau
exigențele politice, în general, sunt susceptibile fie
de reducerea prețului sau volumului schimburilor,
fie de eșuarea operațiunii.
3.4.3. Capacitatea de punere în aplicare a
sancțiunilor.
Nu este suficient să se dorească exercitarea unui
linkage, trebuie, de asemenea, să se poată, ceea ce
nu a fost cazul negocierilor duse de administrația
Ford cu ocazia încheierii acordului americano-
sovietic din 1975 privind cerealele. H. Kissinger,
care dorea obținerea unui acord de compensare
între cerealele americane și petrolul sovietic (și,
astfel, o temperare a comportamentului sovietic
în Orientul Mijlociu), s-a lovit, în primul rând,
de opoziția administrației și, în al doilea rând, a
agricultorilor, o ostilitate dublă, care, cunoscută
de Moscova, a slăbit gradual, dar într-o manieră
ireversibilă, poziția lui Kissinger, care a fost
obligat să se retragă. Se poate deduce din acest
exemplu că este întotdeauna convenabil să se
introducă variabila „timp”, care poate modifica
rezultatul linkage-ului prin evoluția raporturilor de forță dintre adversari.
Trebuie oare să intervină noțiunea de cooperare
între aliați, considerând că aceasta este necesară
pentru punerea în practică a unui linkage? Se pare că
nu. În cazul particular al SUA, cooperarea aliaților
nu este necesară pentru a decide un linkage și nu
sporește eficacitatea linkage-ului american, decât
în cazul celui negativ, respectiv al sancțiunilor.
4. Concluzii
Sancțiunile economice au fost folosite atât
în scopul descurajării folosirii forței, cât și în
scopuri politice, la nivel internațional, urmărindu-
se accesul la resursele altui stat sau obținerea de
avantaje competitive.
În condițiile în care tendința de schimbare a
naturii conflictelor lărgește paleta de mijloace de
purtare a luptei, sancțiunile economice se profilează
în viitorul apropiat ca o armă economică veritabilă,
de sine stătătoare, un aliat prețios al diplomației,
aflat la discreția celor puternici.
Totuși, în condițiile globalizării piețelor și
expansiunii afacerilor multinaționale, cadrul
politic și instituțional va trebui să se adapteze
tendinței de diversificare a noțiunii de sancțiune
economică. Sancțiunile economice nu mai sunt,
astăzi, atributul exclusiv al organizațiilor statale
și suprastatale. Ele au o tendință puternică de a
scăpa de sub controlul legii și atrag ca un magnet
organizațiile de criminalitate economică, sursă de
finanțare a criminalității organizate.
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 Marie-H � l � ne LABBE, L’arme � conomique dans Marie-H � l � ne LABBE, L’arme � conomique dans
les relations internationales, Paris, France, Presses
Universitaires De France, 1996.
Petre-Ciprian CONSTANTINESCU (petreciprianconstantinescu@yahoo.com) a fost șef de
promoție al Academiei Trupelor de Uscat „Nicolae Bălcescu” din Sibiu, arma Finanțe, este licențiat
în management financiar-contabil, a absolvit cursul Management Financiar organizat de „The Open
University” CODECS – București și cursurile „Institutului Bancar Român” din București. Este
membru în corpul experților contabili și în corpul consultanților fiscali, ofițer în cadrul structurii
financiar contabile a Direcției Informații Militare și doctorand în științe militare al Universității
Naționale de Apărare „Carol I” .GEOPOLITICI ȘI GEOSTRATEGII PE TRAIECTORIA VIITORULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
Conferința Interguvernamentală a UE asupra
PESC și-a deschis lucrările la 14 decembrie 1990
și a reușit să apropie pozițiile diferite susținute de
statele comunitare. S-a stabilit că PESC urma să
fie un proces gradual, ceea ce a permis apariția
unui Titlu al cincilea în cadrul Tratatului Uniunii
Europene, semnat la Maastricht pe 7 februarie
1992 și intrat în vigoare la 1 ianuarie 1993.
După intrarea în vigoare a Tratatului de
Maastricht, UE și-a consolidat poziția pe scena
internațională, iar modul de funcționare a politicii
externe a UE a fost reformat prin Tratatul de la
Amsterdam din 16-17 iulie 1997, intrat în vigoare
în 1999. Prin acest tratat a fost instituit și un nou
instrument de politică externă, denumit „strategia
comună”. Tratatul a mai prevăzut și integrarea
Uniunii Europei Occidentale în UE, ceea ce a
permis folosirea capacităților armate ale UEO de
către UE. Ulterior intrării în vigoare a Tratatului,
s-a instituit și o Politică Europeană de Securitate
și Apărare (PESA). Tratatul de la Nisa (decembrie
2000) întărește unele aspecte ale Politicii Externe,
cum ar fi rolul Comitetului Politic și de Securitate
în domeniul gestionării crizelor.
1. Politica Externă și de Securitate Comună
(PESC)
„Uniunea politică a fost întotdeauna perspectiva
pe termen lung a construcției europene, sensul
eforturilor întreprinse după Tratatul de la Roma”1,
dar, în cea ce privește Tratatul Uniunii Europene
(TUE), a fost și domeniul care a ridicat cele mai mari
dificultăți. Negocierile purtate în cadrul conferinței
interguvernamentale, ce a precedat summit-ul
european de la Maastricht, au reprezentat o luptă
aprigă între federaliști și interguvernamentaliști
(pentru ancorarea sau neancorarea PESC la
Comunitate), pe de altă parte, și între europeniști
și atlanticiști (pentru introducerea în TUE a unei
referiri la o apărare comună), pe de altă parte. Rezultatul deliberărilor a constat într-un inevitabil
compromis între aceste poziții atât de divergente,
compromis realizat, deoarece toate statele
comunitare au dorit o revenire în forță în relațiile
internaționale.
Procesul a demarat la 21 martie 1990, când
un memorandum de proveniență belgiană atrăgea
atenția că „în afacerile internaționale o adevărată
politică externă comună este mai urgentă decât
înainte”, iar Comunitatea „ar trebui să participe
ca entitate politică la discutarea acestor afaceri”2.
Propunerea belgiană a fost primită cu interes la
Consiliul European de la Dublin, în aprilie 1990, și
i s-a dat greutatea necesară, în aceeași lună, printr-
o scrisoare semnată de Kohl și Mitterand, adresată
Președinției irlandeze. Cei doi lideri argumentau
în favoarea definirii și implementării unei PESC,
a convocării unei Conferințe Interguvernamentale
asupra PESC, în paralel cu cea asupra Uniunii
monetare, cereri trecute în practică prin decizia
Consiliului European din 25-26 iunie 1990.
Conferința Interguvernamentală asupra PESC și-a
deschis lucrările la 14 decembrie 1990 și a reușit să
acomodeze una cu alta, cât de cât, pozițiile diferite
susținute de statele comunitare.
În 1991, cele două președinții, luxemburgheză
și olandeză, au prezentat fiecare câte un proiect de
tratat pentru viitoarea Uniune, conform propriilor
viziuni. Astfel, în aprilie, președinția luxemburgheză
a înaintat un proiect de tratat ce aborda Uniunea din
perspectiva unei structuri pe piloni, cu statut egal,
PESC fiind unul dintre aceștia, ceea ce era în fond o
viziune interguvernamentalistă. Protestele statelor
federaliste au determinat revizuirea proiectului,
în iulie, de o manieră care dădea preeminență
pilonului ce reprezenta Comunitatea, dar schimba
prea puțin din caracterul interguvernamental
prevăzut pentru PESC.
Considerat prea ambițios de către statele ce
se opuneau unei comunizări pronunțate (Marea
Britanie, în special), proiectul a fost abandonat, POLITICA EXTERNĂ A UNIUNII
EUROPENE
Dr. Dorel BUȘE

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
și președinției olandeze i-a revenit sarcina de
a elabora unul nou. Urmând fidel viziunea sa
federalistă, Olanda a înaintat un proiect de tratat
pe baze exclusiv federaliste, chiar și pentru
PESC (o Uniune fără piloni distincți, folosirea
votului de majoritate calificată în toate deciziile
importante ale PESC, un rol mai mare pentru
Comisie în formularea PESC), propunere care
a fost repede dezavuată de majoritatea celorlalte
state comunitare.
Adepții federalizării au acuzat respingerea
promptă și au catalogat această decizie drept „si –
nuciderea de la Haga” sau „lunea neagră” a Eu –
ropei3. Astfel, s-a revenit la ceea ce în iulie fusese
considerat doar o bază pentru negocieri, și anume
la structura pe piloni a proiectului luxemburghez.
Spre sfârșitul anului 1991, dezbaterea asupra
Uniunii s-a purtat cu precădere în jurul PESC, al
punctelor sensibile pe care aceasta le presupunea:
legătura dintre UE și UEO, folosirea votului de
majoritate calificată, raporturile cu pilonul I, inse –
rarea în textul Tratatului a unei referiri la o apărare
comună. În cele din urmă, s-a reușit atingerea unui
compromis și s-a stabilit că PESC urma să fie un
proces gradual, ceea ce a permis apariția unui Titlu
al cincilea în cadrul Tratatului Uniunii Europene.
Titlul V al TUE nu reprezintă o victorie a fede –
raliștilor, dar nu este nici una a interguvernamen –
taliștilor; el reprezintă, pur și simplu, un compro –
mis și, inerent unui astfel de act realizat cu greu,
el conține atât reușite semnificative, cât și multe
inadvertențe. Din această cauză, a fost criticat de
adepții ambelor tabere, unii susținând că este prea
federalist, iar ceilalți considerându-l un eșec. To –
tuși, acesta reprezintă un succes evident, reușind
să depășească o fază importantă în construcția eu –
ropeană, chiar dacă poate fi considerat prea timid.
Declarată oficial, la Lisabona, în 1992, suc –
cesoarea CPE, PESC a fost privită ca un mijloc
de asigurare că acțiunile externe ale Uniunii erau
mai active în raport cu natura reactivă a Coope –
rării Politice. În esență, TUE instituia o PESC pe
baze interguvernamentaliste, ea fiind inclusă într-
un pilon care funcționează după o logică proprie,
diferită de cea a Comunității, având în centrul său,
ca organism principal de decizie, Consiliul UE,
ce statuează prin unanimitate în toate problemele
importante, iar instituțiile comunitare, Comisia și
Parlamentul European, îndeplinind un rol minor
în această privință. La aceasta se adaugă faptul
că PESC se sustrage complet oricărui control din partea Curții de Justiție. Totuși, al doilea pilon a
fost conceput strâns legat de pilonul întâi, fără de
care nu se poate funcționa, în cadrul Titlului V gă –
sindu-se și abordări comunitare ale PESC. Această
coexistență a unei apropieri comunitare și a unei
apropieri interguvernamentale în cadrul aceluiași
Titlu a dat naștere la comentarii critice la adresa
PESC, ele condamnând „caracterul schizofrenic”4
al acesteia, asemănând-o cu un sistem handicapat
pentru cei din interior și confuz pentru cei din ex –
terior5 sau afirmând, ca Jacques Delors, că „Europa
este un obiect politic neidentificat”6.
Trecând peste formularea „Înalte Părți Contrac –
tante”, prezentă în Actul Unic European, și folosind
una mult mai apropiată de spiritul comunitar, „Sta –
tele Membre ale Uniunii Europene”, TUE își pro –
pune să instituie o PESC căreia pentru prima dată
îi sunt precizate obiectivele și care acoperă „toate
domeniile politicii externe și de securitate” (Art.
J.1)7. Aceste obiective ale PESC sunt: „salvgarda –
rea valorilor comune, a intereselor fundamentale și
a independenței Uniunii; întărirea securității Uniu –
nii și a Statelor Membre sub toate formele; menți –
nerea păcii și întărirea securității internaționale…;
promovarea cooperării internaționale; dezvoltarea
și întărirea democrației și a statului de drept, ca și
respectarea drepturilor omului și a libertăților fun –
damentale” (Art.J.1)8. Pentru punerea în practică a
acestor obiective, Tratatul stabilește două instru –
mente legale, și anume, acțiune Comună și poziția
Comună.
Deși a reprezentat un pas semnificativ înain –
te față de CPE, precizarea obiectivelor PESC are
un minus tocmai prin generalitatea lor, lăsând loc
pentru interpretări diferite, din cauză că nu con –
ține date concrete. Afirmarea caracterului mondi –
al al PESC la începutul Articolului J.1 subliniază
ambițiile proaspetei Uniuni, dar sporește, totodată,
confuzia, căci acele cinci obiective nu reușesc să
acopere o arie atât de mare, în ciuda generalității
lor, iar TUE nu înzestrează PESC cu instrumente –
le necesare pentru ca aceasta să se adreseze tutu –
ror domeniilor „politicii externe și de securitate”.
Prezența în Titlul referitor la PESC a unor termeni
impreciși, ca „valori comune” sau „interese funda –
mentale”, reflectă, împreună cu constatările anteri –
oare, slăbiciunile acesteia.
Dar PESC reprezintă și un câștig din multe
puncte de vedere, în ciuda lipsei de identitate de
care a fost acuzată, căci, pentru prima dată, este
readusă serios în prim-plan problema unei politici NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
de apărare comună, printr-o referire în acest sens,
prezentă în Tratat și prin legarea UEO de UE. De
asemenea, Tratatul introduce posibilitatea luării
de decizii prin intermediul majorității calificate,
pentru anumite aspecte din cursul implementării
unei acțiuni comune; un pas mic, dar care apropie
PESC de domeniul comunitar. În fine, probabil,
câștigul cel mai important al Titlului V îl reprezintă
definirea clară a mijloacelor întrebuințate de PESC
pentru a-și atinge scopul, în speță a acțiunilor
comune și a pozițiilor comune. Toate acestea au
fost suficiente pentru a imprima un optimism cu
privire la viitorul Uniunii Europene.
După intrarea în vigoare a Tratatului de la Ma –
astricht, UE și-a consolidat poziția pe scena inter –
națională, prin: susținerea mai intensă a procesului
de pace și de democratizare din Orientul Mijlo –
ciu; trimiterea de observatori în timpul alegerilor
electorale din țări precum Rusia și Africa de Sud;
trimiterea de reprezentanți în regiunile de criză
(în Orientul Mijlociu a fost trimis Marc Otte); și
inițiative diplomatice de prevenire9. Aceste acțiuni
n-au fost însă suficiente, iar mecanismele institu –
ite prin PESC și-au dovedit ineficacitatea în fața
noilor provocări internaționale ca, spre exemplu,
Războiul din Bosnia. Pentru creșterea rolului pe
scena internațională, modul de funcționare a poli –
ticii externe a UE a fost reformat prin Tratatul de
la Amsterdam.
Tratatul de la Maastricht prevedea ținerea unei
noi Conferințe Interguvernamentale, pentru a adu –
ce modificări TUE, dacă situația le impunea. În
ceea ce privește PESC, se impuneau modificări
importante, întrucât aceasta își dovedise neputin –
ța de a se adresa eficace conflictului iugoslav. În
consecință, Comisarul Van der Broek a însărcinat
un grup de experți cu alcătuirea unui raport iugos –
lav asupra PESC, în vederea informării conferinței
interguvernamentale planificate pentru 1996. La
19 decembrie 1994 raportul era înaintat oficialilor
UE, cu o concluzie tristă și evidentă: inexistența
PESC10. Acesta recomanda, pentru a se remedia
defecțiunile, să se acționeze în trei direcții, și anu –
me; dotarea Uniunii cu o capabilitate de analiză
și evaluare permanentă, care să acopere toate do –
meniile PESC, și precizarea unor strategii comune
către Consiliul European; folosirea în majoritatea
cazurilor a votului de majoritate calificată; absor –
birea UEO.
Avându-se în vedere toate acestea, a doua
Conferință Interguvernamentală a început pe 29 martie 1996, cu un Consiliu european la Torino, și a
culminat pe 16-17 iulie 1997 la Amsterdam. Practic,
principala problemă a acestor negocieri consta
în reformarea PESC. Patru au fost problemele ce
au suscitat discuții: crearea de structuri interne,
incluzând aici înființarea unei funcții de Înalt
Reprezentant pentru PESC și crearea unei celule
de analiză și planificare; folosirea majorității
calificate; statutul UEO față de UE; apărarea
comună11. Semnat în cadrul summit-ului de la
Amsterdam, Tratatul ce modifica TUE a intrat în
vigoare în 1999.
Încă o dată s-au înfruntat interguvernamentaliștii
și federaliștii, și, de data aceasta, primii au reușit
să blocheze aproape totul, în special datorită
opoziției puternice a Marii Britanii, reticentă
la orice pas pe calea comunizării PESC. Dacă
după Maastricht sentimentul predominant a fost
optimismul, după Amsterdam se poate vorbi de o
dezamăgire totală, modificările aduse Titlului V
fiind minore în comparație cu ceea ce se aștepta
de la acest summit. Tratatul de la Amsterdam
a apărut ca reprezentând continuitatea, și nu
schimbarea procesului PESC. Adjectivele care
au descris ceea ce s-a realizat la Amsterdam s-au
rezumat la „dezamăgitor”, „modest”, iar Jacques
Delors a calificat cele întâmplate drept „un rezultat
catastrofic pentru Europa”12.
Astfel, transformările suferite de PESC
au constat în faptul că introducea un Înalt
Reprezentant, care urma să confere continuitate
acțiunilor acesteia și stabilea o legătură între
Secretariatul Consiliului UE și cel al UEO,
crearea acelei Unități de Planificare și Alertă care
analizează evoluțiile externe și avertizează în caz
că apar situații care amenință securitatea UE,
oferirea unui gol strategic explicit pentru Consiliul
European (definirea unor Strategii Comune) și
introducerea principiului „abținerii constructive”,
prin care statele membre se pot abține de la vot
asupra unei probleme ce ține de PESC.
Prin acest tratat a fost instituit și un nou instrument
de politică externă, denumit „strategia comună”;
astfel de strategii comune au fost desfășurate în
Rusia, Ucraina și în zona Mediteraneană*13. Toate
aceste măsuri au scopul de a facilita dezvoltarea
unor repere de politică externă comună. Tratatul
a mai prevăzut și integrarea Uniunii Europei
Occidentale** în UE, ceea ce a permis folosirea
capacităților armate ale UEO de către UE. Uniunea
poate întreprinde misiuni de tip Petersberg*** NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
pentru acordarea de ajutor umanitar și pentru a
menține pacea. În rest, obiectivele PESC s-au
păstrat neschimbate și la fel de vagi, problema
apărării comune era omisă, iar PESC rămânea
în esență un proces interguvernamental. Tratatul
a adus, astfel, multiple schimbări în modul de
funcționare al PESC, fără a modifica însă sistemul
decizional interguvernamental. Ulterior intrării
în vigoare a Tratatului, s-a instituit și o Politică
Europeană de Securitate și Apărare (PESA).
În ciuda nerealizărilor de la Amsterdam, ceea ce
s-a întâmplat nu poate fi calificat drept „o catastrofă
pentru Europa”, căci modificările aduse au reușit
să țină deschisă o portiță spre viitor, atât cât a fost
necesar pentru ca procesul PESC să continue și
nu să înghețe în ceva neconcludent. Aceasta s-a
văzut ulterior, când la Köln (iunie 1999) și apoi
la Helsinki (decembrie 1999) a fost luată decizia
demarării unei veritabile dimensiuni militare a
PESC, prin constituirea unei forțe armate a UE.
Deși Consiliul European de la Nisa (decembrie
2000) nu a adus niciun pas înainte pentru PESC,
procesul continuă.
Tratatul de la Nisa întărește unele aspecte ale
Politicii Externe, cum ar fi rolul Comitetului Politic
și de Securitate în domeniul gestionării crizelor.
Noi reforme vor fi întreprinse după adoptarea
de către statele membre a tratatului instituind o
Constituție pentru Europa.
În 2004, principalele obiective stabilite în
cadrul PESC au fost următoarele: multilateralism
dezvoltat în jurul ONU; lupta împotriva
terorismului; o strategie privind regiunea Orientului
Mijlociu și o politică globală vis-à-vis de Bosnia-
Herțegovina14.
PESC include ansamblul chestiunilor relative
la securitatea Uniunii, iar obiectivul politic
primordial al Uniunii este de a participa intens la
gestionarea lumii globale15.
2. Politică Europeană de Securitate și
Apărare (PESA)
Noile crize internaționale au subliniat faptul că
o politică externă necesită și o forță militară. Ca
răspuns la această constatare s-a consolidat Politica
Europeană de Securitate și Apărare (PESA), ca
parte integrantă a PESC. Inițial, problema unei
politici de apărare comună a fost abordată în
Tratatul de la Maastricht, însă conceptul a început
să se consolideze abia după întâlnirea franco-britanică de la Saint-Malo, din decembrie 1998.
Această întâlnire s-a sfârșit prin Declarația comună
asupra Apărării Europene, ce stipula că „Uniunea
trebuie să aibă o capacitate autonomă de acțiune,
sprijinită de forțe militare credibile, mijloacele de
a stabili utilizarea acestora, decizia de a le folosi
și hotărârea în acest sens, cu scopul de a răspunde
crizelor internaționale”16. Consolidarea PESA a
continuat cu întâlnirea Consiliului European de la
Köln, din iunie 1999, și cu summit-ul de la Helsinki,
din decembrie 1999. În cadrul acestora s-a stabilit
principalul obiectiv al PESA, respectiv capacitatea
statelor membre de a mobiliza, în termen de 60
de zile și pentru o perioadă de un an, o forță de
reacție rapidă numărând 60.000 de militari, pentru
a îndeplini toate acțiunile de tip Petersberg17.
Consiliul European de la Santa Maria de Feira din
1999 a dispus crearea, de asemenea, a unei forțe
civile de reacție rapidă pentru gestionarea crizelor
în domenii precum: activitățile polițienești, ajutorul
umanitar, supravegherea alegerilor, respectarea
drepturilor omului18.
Pentru desfășurarea unei activități eficiente, la
reuniunea de la Nisa a fost decisă înființarea unor
organisme politice și militare permanente, precum
Comitetul Politic și de Securitate (COPS), Comi –
tetul Militar și Statul Major. Astfel, începând cu
2003, PESA dispune de structuri de decizie și de
conducere a misiunilor, complete și permanente.
Prima misiune militară a UE a fost lansată în Ma –
cedonia, la 31 martie 2003, iar în 2005 a fost lan –
sată o misiune integrată de instaurare a statului de
drept în Irak, Eujust lex19*.
Cu toate că acum șase ani conceptul unei
securități europene era tabu, PESA a reușit să
definească o strategie de securitate bazată pe
cooperare interguvernamentală între cele 25 de
state20. Progresul în domeniul PESA va continua
prin Tratatul Constituțional European, care va
institui funcția de Ministru al Afacerilor Externe.
Acesta va fi responsabil de conducerea PESC
și PESA și va reprezenta, astfel, o voce unică
pentru UE în problemele internaționale. De
asemenea, prin Tratatul Constituțional se vor
institui și alte schimbări, cum ar fi: extinderea
sarcinilor de tip Petersberg; introducerea unei
clauze de solidaritate în cazul producerii unor
atacuri teroriste sau a unor dezastre naturale ori
produse de om; înființarea unei Agenții Europene
privitoare la armamente, cercetare și capacități
militare; cooperarea mai strânsă în vederea NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
apărării reciproce și cooperarea structurală21.
Agenția Europeană de armament și-a început
deja activitatea, în schimb, celelalte modificări
vor fi instituite abia după ratificarea Tratatului
Constituțional.
O agresiune de mare anvergură împotriva sta –
telor UE este practic imposibilă în momentul de
față. Există, în schimb, o serie de amenințări de tip
nou, care sunt mult mai puțin previzibile, cum ar
fi: terorismul internațional, proliferarea armelor de
distrugere în masă, conflictele regionale (conflic –
tele din Orientul Mijlociu au un impact destul de
puternic asupra intereselor europene), structurile
statale slabe (în interiorul cărora se dezvoltă să –
răcia, corupția, războaie civile) și crima organiza –
tă22. Pentru a răspunde acestor amenințări, UE și-a
propus următoarele trei obiective strategice: asigu –
rarea stabilității și bunei guvernări în vecinătatea
imediată, crearea unei ordini internaționale bazate
pe un multilateralism eficace, pregătirea unui răs –
puns la amenințările de tip nou. Aceste obiective
au fost prevăzute în documentul „O Europă mai
sigură într-o lume mai bună” ( A secure Europe in a
better world ), prezentat de Javier Solana la Salonic
în iunie 2003.
Javier Solana sugerează că UE trebuie să asigu –
re securitatea globală împreună cu SUA, având în
vedere importanța sa mondială din punct de vedere
economic (25% din PNB-ul mondial) și demogra –
fic23. În cadrul asigurării securității și apărării eu –
ropene, UE a dezvoltat o relație de complementa –
ritate cu NATO, declanșând operațiuni autonome
de gestionare a crizelor numai acolo unde NATO
nu dorește să se implice direct24. UE și NATO în –
trețin relații ce se bazează pe consultări efective,
în vederea cooperării în managementului eficient
al crizelor.
În 2004, a fost adoptat un nou obiectiv global
(Headline Goal 2010), care prevede ca statele
membre să fie pregătite, până în anul 2010,
să acționeze rapid în totalitatea operațiilor de
gestionare a crizelor, cum ar fi: misiunile umanitare
și de salvare; misiunile de menținere a păcii; de
luptă în situații de gestionare a crizelor, inclusiv de
stabilire a păcii; operațiile întrunite de dezarmare; de
sprijinire a țărilor-terțe în combaterea terorismului
și pentru reforma sistemului de securitate25.NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 Octav BIBERE, Uniunea Europeană între real și
virtual, Editura All, București, 1999, p. 56.
2 Elfriede REGELSBERGER (coord.), Foreign
policy of the European Union: from EPC to CFSP and
beyond, Lynne Rienner Publishers, Londra, 1997, p.
43.
3 Ibidem, p. 58.
4 Simon DUKE, The elusive quest for european
security: From EDC to CFSP, MacMillan Press LTD,
Londra, 2000, p. 100.
5 David BUCHAN, Europe: The Strange Superpower,
Darmouth Publishing Company Limited, Londra, 1993,
p. 44.
6 Andre DUMOULIN, Les ambitions de l’Europe:
de l’apr � s Kosovo aux indicateurs de coh � rence, în
Politique Etrangere, nr: 2/2000, L’Institut Français des
Relations Internationales, Paris, p. 485.
7 *** Tratatul Uniunii Europene, Editura Lucretius,
București, 1997, p. 190.
8 Ibidem, p. 190.
9 Corneliu C. POPETI, Spre o nouă arhitectură
europeană, Editura Mirton, Timișoara, p. 61.
10 Simon DUKE, op.cit., p. 100.
11 Pascal BONIFACE (coord.), L’ann � e strat � gique
1997, L’Institut de Relations Internationales et
Strat � giques, Paris, 1997, pp. 31-32.
12 John PETERSON (coord.), A Common Foreign
policy for Europe? Competing visions of the CFSP,
Routledge, Londra, 1998, pp. 68-69.
13 Michelle CINI, European Union Politics, Editura
Oxford University Press, 2003, p. 237.
* Strategia comună 2000/458/PESC pentru regiunea
mediteraneană a fost adoptată pentru o perioadă de patru
ani, iar ulterior a fost prelungită până în ianuarie 2006.
Strategia cuprindea ansamblul relațiilor dintre UE și
partenerii procesului de la Barcelona plus Libia.
** Uniunea Europei Occidentale (UEO) a fost
înființată în 1948, prin Tratatul de la Bruxelles, și este o
organizație creată în scopul cooperării pe probleme de
apărare și securitate.
*** Acțiunile de tip Petersberg reprezintă misiuni
umanitare și de evacuare, misiuni de menținere a păcii și
misiuni ale forțelor de luptă destinate gestiunii crizelor,
inclusiv misiuni de restabilire a păcii.
14 Conseil Europ � en Rapport g � n � ral 2004 – Consei l Europ � en Rapport g � n � ral 2004 – Europ � en Rapport g � n � ral 2004 – Europ � e n Rapport g � n � ral 2004 – Rapport g � n � ral 2004 – Rappor t g � n � ral 2004 – g�n � ral 2004 – g�n� ra l 2004 – 2004 –
Chapitr e XVIII: Relations ext � rieures g � n � rales XVIII: Relations ext � rieures g � n � rales Relation s ext � rieures g � n � rales ext � rieures g � n � rales ext�rieure s g � n � rales g� n � rales g�n� rale s
– Politique � trang � re et de s � curit� commune, Politiqu e � trang � re et de s � curit� commune, �trang � re et de s � curit� commune, �trang � r e et de s � curit� commune, et de s � curit � commune,
http://europa.eu.int/abc/doc/off/rg/fr/2004/pt0534.
htm#anch0151.
15 Gheorghe BĂRBULESCU, UE de la național la
federal, Editura Tritonic, București, 2005, p. 248.
16 Joint Declaration on European Defence, Saint-
Malo, 3-4 decembre 1998, Chaillot paper 47, Edition NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
Institute for Security Studies, Paris, 2001 http://iss-
eu.org.
17 La politique � trang � re et de s � curit � commune,
http://europa.eu.int/scadplus/leg/fr/lvb/r00001.
htm#a19004.
18 Liviu MUREȘAN, Adrian POP, Florin BONCIU,
Politica europeană de securitate și apărare – element de
influențare a acțiunilor României în domeniul politicii
de securitate și apărare, Editura Institutul European,
București, 2004, p. 21.
19 Cristian BĂHNĂREANU, Puterea militară în
secolul XXI, Editura Universității Naționale de Apărare,
București, 2005, p. 22.
20 Nicole GNESOTTO, La politique de s � curit � et
de d� fense de l’UE, Edition de L’Institut Europ � en pour Editio n de L’Institut Europ � en pour de L’Institut Europ � en pour L’Institu t Europ � en pour Europ � en pour Europ � e n pour pour
les Études de Securit � , Paris, 2004, p. 4, http://ue.eu.NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
int/uedocs/cmsUpload/Politique%20securite%20et%
20defense%20UE-les%205%20premieres%20annees.
pdf .
21 Gheorghe BĂRBULESCU, op. cit., pp. 398-399.
22 Nicole GNESOTTO, op. cit., p.4.
23 Vasile PUȘCAȘ, Liviu IV AN, Regiune și
Regionalizare în UE, Editura Institutul Cultural Român,
Cluj-Napoca, 2004, p. 66.
24 Adrian NĂSTASE, Organizarea internațională,
Editura Universitatea Valahia, Târgoviște, 2001, p.
308.
25 Cristian BAHNĂREANU, op. cit., p. 24.
* În cadrul întâlnirii din 22 februarie 2005, Consiliul
și-a dat acordul politic pentru lansarea unei misiuni de
instruire a poliției, de administrare civilă și de instituire
a statului de drept în Irak.
Căpitanul dr. Dorel BUȘE (dorel_buse@yahoo.com) este ofițer în Biroul Cercetare Științifică și
Doctorat din cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol I” și lector universitar la Facultatea
de Relații Internaționale și Studii Europene, Universitatea „Spiru Haret”.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 0
NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
STRATEGIA DE SECURITATE
A REPUBLICII SLOV ACE
ȘI STRATEGIA EUROPEANĂ
DE SECURITATE
În deceniul anterior, Slovacia s-a concentrat
pe atingerea a două obiective strategice – a
deveni membru cu drepturi depline al Organizației
Tratatului Atlanticului de Nord și al Uniunii
Europene. Ambele obiective au fost atinse,
datorită politicii transparente de securitate a
Republicii Slovace. Prin accederea în NATO,
Slovacia a devenit parte a apărării colective și
a sistemului de securitate, ca pilon al securității
și stabilității transatlantice, iar prin admiterea
în Uniunea Europeană, Slovacia a obținut
garanții de stabilitate politică și economică, dar
și posibilitatea de a participa activ la formularea,
implementarea și întărirea securității și a politicii
de apărare europene.
Republica Slovacă a reacționat la aceste
schimbări prin pregătirea unor noi documente
strategice – Strategia de Securitate și Strategia de
Apărare.
1. Poziția slovacă față de Strategia
Europeană de Securitate
Strategia de securitate a RS 2005 ține cont de
schimbările esențiale din mediul de securitate și
noile angajamente ale Republicii Slovace după
accederea în NATO și UE. În comparație cu
Strategia de Securitate a RS 2001, este vizibilă o
modificare în definirea intereselor RS. Sprijinul
alianței transatlantice și sprijinul pentru extinderea
NATO și UE rămân chestiuni de bază.1 Poziția din
mediul de securitate este înțeleasă în conexiune cu
spațiul euro-atlantic, unde, ca parte a sistemului
de apărare colectivă al NATO, siguranța și
stabilitatea RS sunt garantate de angajamentele
aliate. Odată cu intrarea în UE, RS se bucură de
garanții de stabilizare politică și economică și de
posibilitatea împărtășirii unei securități și a unei
politici de apărare europene.2 În comparație cu
Strategia de Securitate a RS din 2001, atitudinile active ale politicii de apărare față de NATO și UE
sunt formulate în termeni mai concreți. Pentru RS,
NATO rămâne principala platformă de dezvoltare
a cooperării în spațiul euro-atlantic, iar Strategia
subliniază nevoia de a-și conserva unitatea
internă și nevoia de transformare și adaptare la
noile amenințări la adresa securității. În același
timp, Strategia exprimă o abordare activă față de
dezvoltarea ulterioară a NATO.3 În relație cu UE,
este exprimată o atitudine activă față de crearea și
implementarea Politicii Externe și de Securitate
Comună și construirea capacităților Politicii
Europene de Securitate și Apărare, în timp ce se
menține complementaritatea cu NATO.4
Strategia de Apărare a RS 2005. Din perspectiva
accederii în NATO și UE, elaborează concluziile
Strategiei în chestiuni de apărare. Potrivit
Articolului 12, va implementa obiectivul de bază
al politicii de apărare a RS din poziția orientării
euro-atlantice. Statutul de membru NATO și UE
este considerat decisiv pentru garantarea securității
sale. S-a căzut de acord cu privire la obiectivele
și funcțiile principale care rezultă din Conceptul
Strategic al NATO și din Strategia Europeană de
Securitate. Această orientare duce la apariția a două
din cele patru principale obiective ale politicii de
apărare5:
A îndeplini toate angajamentele ce decurg
din statutul de membru NATO;
A îndeplini toate angajamentele ce decurg
din statutul de membru UE, în cadrul furnizat
de PESA.
Construirea capabilităților respectă ordinea
de priorități a angajamentelor luate față de
NATO6, iar creșterea nivelului de aplicabilitate
și pregătire operațională a forțelor armate va fi
atinsă prin Planificarea Apărării în concordanță cu
Directiva de Planificare a Apărării a NATO. Aceste
priorități sunt, de asemenea, precizate și în planul
de utilizare a forțelor armate. Potrivit Strategiei •
•Elemir NECEJ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
de Apărare, acestea ar trebui să fie utilizate7 pe
scară largă în: operațiuni cu intensitate ridicată ce
implică apărarea Republicii Slovace; operațiuni ce
implică forțe de mărimea unei brigăzi în operațiuni
de apărare colectivă pentru NATO; operațiuni ce
implică forțe de mărimea unui batalion cu sprijin
de luptă și sprijin logistic de luptă în operațiuni
comune, fără limite geografice, sub comandă
NATO; operațiuni cu intensitate medie, ce implică
forțe de mărimea unui batalion mecanizat, pentru
operațiuni în sprijinul păcii sub comandă NATO
sau UE; operațiuni cu intensitate redusă, de sprijin
al păcii și umanitare, sub comandă ONU, UE sau
sub comanda unei alte coaliții internaționale, sub
forma unei contribuții pe termen lung de mărimea
unei companii.
2. Comparație între structura Strategiei de
Securitate a RS și a SES
În 2005, Directoratul General pentru Politica
de Securitate din Ministerul Apărării din Austria,
Institutul pentru Studii de Securitate și Apărare din
Ministerul Apărării din Republica Slovacă, Centrul
de Studii Strategii de la Universitatea de Apărare
Zrínyi Miklós din Budapesta și Institutul de Studii
Strategice de la Universitatea de Apărare din Brno
au pregătit un studiu axat pe compararea concepției
securității naționale (sau a strategiilor) cu Strategia Europeană de Securitate (SES) – Strategiile de
Securitate ale Austriei, Republicii Cehe, Ungariei
și Slovaciei, în contextul Strategiei Europene de
Securitate8.
Comparația din Tabelul nr.  este extrasă din
acest studiu.
2. 1. Introducere
În introducere, Strategia Europeană de Securi –
tate marchează punctul de plecare al textului, cu
scopul de a pregăti UE să împărtășească respon –
sabilitatea securității globale – Europa ca jucător
global. Spre deosebire de alte documente strategi –
ce anterioare, introducerea Strategiei de Securitate
a RS caracterizează RS ca stat suveran care respec –
tă independența politică și integritatea teritorială a
tuturor statelor. Subliniază schimbările din mediul
de securitate și noile angajamente ale RS.
2.2. Interese
Interesele nu sunt explicit afirmate în SES.
Interesele RS se bazează pe principiul garantării
securității cetățeanului în concordanță cu
standardele legale internaționale, Constituție și
valori precum: libertate, pace, democrație, spirit
al legii, justiție, pluritate, prosperitate, solidaritate,
respect pentru drepturile și libertățile umane.9
Valorile precizate sunt comparabil cu valorile
precizate în propunerea acordului constituțional și
Strategia Europeană de Securitate Strategia de Securitate a RS
Introducere Introducere
I. Interesele de securitate ale RS
I. Mediul de securitate: provocări globale și amenințări-
cheie II. Mediul de securitate al RS
II. Scopuri strategice
II.1. A face față amenințărilor
II.2. Construirea securității în vecinătate
II.3. Ordinea internațională pe baza unui multilateralism
eficient III. Politica de securitate a RS
III.1. Securitatea și apărarea statului (a face față
amenințărilor)
III.2. Stabilitatea și predictibilitatea mediului de
securitate
III. Implicații politice pentru Europa
III.1. Mai activ (un spectru larg de instrumente +angajare
preventivă)
III.2. Mai abil (transformarea forțelor armate, manage –
mentul crizelor civile, UE-NATO, Berlin +)
III.3. Mai coerent (utilizarea mai multor instrumente și
capabilități)
III.4. Cooperarea cu parteneri (amenințări comune, natura
de neînlocuit a relațiilor transatlantice)- nu există un capitol aparte, implicațiile fiind anali –
zate în capitolul III
Concluzie ConcluzieTabelul nr. 

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
care ar trebui, de asemenea, să fie valide în cazul
neadoptării.10 Interesele de securitate care rezultă
din aceste valori sunt:
1. a garanta securitatea și a proteja princi –
palele drepturi umane și libertăți ale cetățenilor;
2. a garanta integritatea teritorială, suve –
ranitatea, inviolabilitatea granițelor, independența
politică și identitatea;
3. a dezvolta regimul de stat democratic,
spiritul legii și economia de piață;
4. a crea precondiții pentru dezvoltarea
permanentă a societății, susținută din punct de
vedere economic, social, ecologic și cultural;
5. a întări parteneriatul strategic transa –
tlantic, a fi cogarant al securității aliaților;
6. a întări eficiența organismelor interna –
ționale din care RS face parte și a susține lărgirea
NATO și UE;
7. a dezvolta relații bune, de parteneriat, a
dezvolta toate formele de cooperare mutual avan –
tajoase cu țările cu care avem interese comune;
8. a contribui la întărirea și diseminarea
libertății și democrației, respectării drepturilor
omului, a spiritului legii, a ordinii internaționale,
a păcii și stabilității în lume.
Interesele menționate sunt comparabile cu
interesele definite de statele din Europa Centrală
în strategiile lor de securitate.
2.3. Provocări și amenințări
Strategia Europeană de Securitate clasifică
problemele cu care se confruntă UE în două
grupuri:
1) provocări globale, fără o influență imediată,
dar care influențează vulnerabilitatea UE, pentru
că sunt interdependente. Capitolul caracterizează
contradicțiile în înțelegerea:
– globalizării;
– dezvoltării spațiilor grupurilor nestatale;
– sărăciei, maladiilor;
– eșecurilor economice și politice;
– dependenței energetice;
2) amenințări-cheie:
– terorism;
– proliferarea armelor de distrugere în masă;
– conflictele regionale;
– statele eșuate;
– crima organizată.
Strategia de Securitate a Republicii Slovace ca –
racterizează provocările și amenințările, chiar dacă ele nu sunt strict divizate. Înainte de caracterizarea
provocărilor și amenințărilor, prezintă tendințele
de dezvoltare a mediului de securitate. Ca tendin –
ță de bază este precizată tendința aprofundării in –
stabilității, incertitudinii și imprevizibilului. Apoi
sunt menționate globalizarea și conflictele interne.
1) Printre provocări putem include și următoa –
rele:
– globalizarea;
– dezvoltarea influenței factorilor nestatali;
– dezechilibrul economic din lume;
– dependența de resursele vitale;
– dezvoltarea demografică dezechilibrată și răs –
pândirea maladiilor;
– vulnerabilitatea informațiilor și a sistemelor
de comunicare.
2) Amenințări definite:
– terorism;
– proliferarea armelor de distrugere în masă;
– conflictele regionale;
– statele eșuate;
– crima organizată;
– migrația ilegală și necontrolabilă;
– activități ale serviciilor străine de informații;
– naționalismul radical și intoleranța;
– dezastre naturale, calamități, catastrofe.
2.4. Scopuri și sarcini
Atunci când vine vorba de apărarea securității
și sprijinul valorilor, SES stipulează trei scopuri
strategice:
– a face față amenințării (cu un accent pe
măsurile concrete împotriva amenințărilor
analizate în capitolul II);
– a construi securitate în vecinătate (citează
trei regiuni – Balcani, Orientul Mijlociu și zona
Mediteraneană);
– ordine internațională bazată pe un multilate –
ralism eficient (subliniază un sistem multilateral
eficient, pe baza dreptului internațional, locul in –
stituțiilor-cheie ale acestui sistem și politicile in –
dividuale).
Scopurile și sarcinile Strategiei de Securitate
a Republicii Slovace sunt definite în capitolul III,
„Politica de securitate a Republicii Slovace”, cu
următoarele subcapitole:
1) Securitatea cetățeanului și a statului (răs –
punde la amenințări, se poate compara cu primul
scop strategic al SES);

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
2) Stabilitatea și predictibilitatea mediului de
securitate, unde sunt menționate principiile și
scopurile politicii de securitate a RS, care pot fi
divizate astfel:
– Statutul RS de membru al diferitelor organiza –
ții internaționale și regionale și politica Slovaciei
în cadrul acestora (această parte a Strategiei de
Securitate a RS poate fi comparată doar cu scopul
strategic al SES – „ordinea internațională”, de
fapt, se referă la organizațiile incluse în Strategia
de Securitate a Slovaciei. Din perspectiva conținu –
tului, nu e posibil să spunem că aceasta se apropie
de caracteristicile unui multilateralism eficient,
precum cel al SES, iar chestiunea va fi discutată în
detaliu în „Comparație de conținut”);
– atitudinea împotriva anumitor regiuni și state
(conținutul acestei părți este comparabil cu sco –
pul strategic al SES, „construirea securității în
vecinătate”. În Strategia de Securitate a Slovaciei
sunt incluse problemele Balcanilor de Vest, Mă –
rii Mediterane, Orientului Apropiat și Orientului
Mijlociu. În plus, definește atitudinile față de SUA,
Ucraina, CSI și Rusia).
2.5. Implicații politice pentru Europa
Din perspectiva faptului că Strategia de
Securitate este o „strategie națională”, chiar și
atunci când ține cont de angajamentele ce decurg
din statutul de membru NATO și UE, implicațiile
politice pentru Europa caracterizate în SES pot fi
comparate cu cele din context. Cu toate acestea, ele
nu sunt o parte specifică a Strategiei de Securitate
a Republicii Slovace.
Din perspectiva unui răspuns la un grad mai
ridicat de activitate, filosofia generală a Strategiei
de Securitate presupune o implicare mai largă
a Slovaciei și vorbește de un spectru mai larg
de instrumente ale managementului crizelor,
înțelegând prin aceasta nu doar UE, ci și NATO.
Dacă vrem să comparăm problemele întăririi
capabilităților, Slovacia va trebui să contribuie la
dezvoltarea capabilităților cerute de NATO12, iar
față de UE trebuie să își întărească capacitățile
de management al crizei, cu scopul de a contribui
la operațiuni și misiuni conduse de UE13. La
aplicarea coerenței și cooperării cu partenerii,
e necesar să se înțeleagă coerența propriilor
mijloace14 și legătura cu coerența cadrului UE,
definită mai curând ca o chestiune de ordin minor.
Pot fi găsite diferențe în evaluarea parteneriatului
cu SUA, înțeles în Strategia de Securitate slovacă drept un parteneriat strategic, spre deosebire de
„parteneriatul echilibrat din SES”. Cu toate acestea,
Manifestul noului guvern (august 2006) în acest
domeniu este mult mai atent. Potrivit Manifestului,
„Guvernul consideră NATO principalul garant
al securității euro-atlantice și ar trebui să își
respecte și să își îndeplinească obligațiile ce
decurg din statutul Slovaciei de membru NATO. Va
continua să întărească legăturile și parteneriatele
transatlantice dintre statele membre ale Alianței și
să își dezvolte relațiile cu SUA .”15

3. Compararea conținutului
3.1. Provocări și amenințări
Așa cum s-a arătat în capitolul anterior,
compararea provocărilor și amenințărilor este
prezentată în Tabelul nr. 2.
Din perspectiva comparației, e mai important să
se acorde o mai mare atenție evaluării substanței
acestor fenomene.
În pregătirea Strategiei de Securitate a RS,
autorii au continuat discuția, relativ vastă, legată
de provocări și amenințări, care a început deja
odată cu pregătirea documentelor de securitate
strategică din 2001. Dacă, de exemplu, în
Concepția Strategică a NATO, provocările la adresa
securității sunt înțelese mai degrabă în relație cu
amenințările, în pregătirea documentelor slovace
s-a pus un mai mare accent pe înțelegerea unei
provocări în relație cu faptul că a-i face față poate
aduce rezultate pozitive, iar incapacitatea de a-i
face față poate avea un impact negativ (globalizare,
informatizare). De aceea, printre provocări au fost
incluse cele globale și mai generale, iar printre
amenințări au fost incluse fenomene mai concrete,
prin care SS a RS se apropie de viziunea din SES.
În Strategia Europeană de Securitate, răspunsul
este mai curând îndreptat spre amenințări, și nu
spre provocări.
Provocări
Strategia de Securitate a Republicii Slovace
vorbește, în primul rând, de răspunsul în fața
primelor patru provocări definite. Cu privire la
globalizare, vrea să își utilizeze potențialul de
dezvoltare și să reducă la minimum consecințele
negative16. Vizavi de factorii nestatali, se vorbește
despre posibilitățile unei cooperări active cu
organizațiile nonguvernamentale și din sectorul
privat pentru a găsi soluții la problemele ridicate

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
Strategia Europeană de Securitate Strategia de Securitate a RS
Provocări Provocări
Globalizare Globalizare
Creșterea spațiului grupurilor nestatale Creșterea influenței factorilor nestatali
Sărăcie, maladii Dezvoltare demografică dezechilibrată, maladii
Eșecuri economice și politice Dezechilibrul economic mondial
Dependența energetică Dependența de resurse vitale
Vulnerabilitatea comunicațiilor și a sistemelor de
informații
Amenințări Amenințări
Terorism Terorism
Proliferarea ADM Proliferarea ADM
Conflicte regionale Conflicte regionale
State eșuate State eșuate
Crimă organizată Crimă organizată
-Migrație ilegală și necontrolabilă
Activități ale serviciilor străine de informații
Naționalism radical și intoleranță
Dezastre naturale, calamități și catastrofe de statele eșuate, conflicte, crearea și distribuirea
asistenței umanitare și de dezvoltare.17 Slovacia
participă la stoparea adâncirii dezechilibrului
economic din lume prin contribuția adusă la
liberalizarea comerțului mondial, a angajării statelor
mai puțin dezvoltate la diviziunea internațională a
muncii. În mod similar, ar trebui să se implice în
acordarea asistenței pentru dezvoltare. Ca răspuns
la dependența de resurse vitale, sunt menționate
două direcții. Una – externă – se referă la aportul
Slovaciei la creșterea securității și stabilității
regiunilor prin extracție și transport. Cea de-a
doua – internă – se referă la minimizarea eșecului
economiei Slovaciei, îndeplinirea cerințelor NATO
și UE vizavi de siguranța energetică și a petrolului
crud.18 Strategia de Securitate a Republicii
Slovace, de asemenea, răspunde la problemele
negative legate de dezvoltarea demografică, care,
de asemenea, ar trebui să fie conectată la o posibilă
modificare a controlului politicii de migrațiune.19
Amenințări
Amenințările definite au puncte de contact
și sunt interconectate. De aceea, în Strategia de
Securitate a Republicii Slovace – în mod similar,
și în Strategia Europeană de Securitate –, ca
răspuns la amenințările individuale, este sesizabilă interconexiunea răspunsurilor la amenințările
interconectate. Cu privire la scopul general al unui
astfel de document, precum Strategia de Securitate
a Slovaciei, nu a fost posibil să se specifice detaliile
interconexiunii răspunsurilor la amenințări. Cu
toate acestea, ele sunt clare din context.
Ca răspuns la terorism, pe lângă dezvoltarea
măsurilor interne complexe, se pune un accent
pe cooperarea cu autoritățile și instituțiile străine,
incluzând și participarea RS la „dezarmarea
activă preventivă“, în special dacă terorismul
achiziționează arme de distrugere în masă20. În
același timp, Slovacia își afirmă sprijinul pentru
clauza de solidaritate a Uniunii Europene.
Ca răspuns la proliferare, se vorbește despre
implicarea în politica activă a controlului global
al armamentului și dezarmării, cu prioritate pe
proliferarea armelor de distrugere în masă. Pe
lângă politica de control și prevenție, în cooperare
cu NATO și UE, Slovacia vrea să se angajeze în
măsuri de minimizare a consecințelor utilizării
armelor de distrugere în masă împotriva cetățenilor
slovaci, împotriva forțelor armate în operațiuni din
străinătate și împotriva aliaților. În comparație cu
Strategia Europeană de Securitate, și în Strategia
de Securitate a Slovaciei se afirmă angajarea la
sistemele și programele de apărare antibalistică.
Tabelul nr. 2NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
Materializarea răspunsului la conflictele
regionale și statele eșuate pare să fie o problemă
atât în SES, cât și în SS a RS. SS a RS afirmă,
în general, o asistență activă în reînnoirea
funcțiilor de bază ale statelor eșuate la aplicarea
politicii de asistență și a sancțiunilor din partea
organizațiilor internaționale. În mod similar,
se definește o contribuție activă la prevenirea
conflictelor regionale și participarea la restaurarea
postconflict. În același timp, își exprimă contribuția
la mijloacele militare și civile în managementul
crizelor internaționale. Deși se precizează că
aceste contribuții ar trebui să fie proporționale
cu posibilitățile, interesele, angajamentele și
prioritățile, Strategiei de Securitate a Slovaciei îi
lipsește determinarea priorităților, a tot ceea ce are
legătură cu ambițiile politico-militare.
Ca răspuns la amenințarea crimei organizate,
Strategia de Securitate a Republicii Slovace
își asumă măsuri interne pentru prevenirea și
eliminarea ei, simultan cu sprijinul acordat
cooperării internaționale și creșterii eficienței
structurilor sale.
În mod similar, confruntarea cu amenințările
este dedusă din măsurile ce se adoptă. Potrivit
conținutului, se acordă o mare importanță măsurilor
de limitare a vulnerabilității infrastructurii
critice, cu un accent pe informații și sistemele
de comunicații (în special pe cele necesare
funcționării principalelor funcții ale statului). În
comparație cu SES, se pune un mai mare accent
pe problemele mediului și pe siguranța nucleară
(siguranța uzinelor nucleare ale Slovaciei), și,
în mod egal, pe managementul crizelor în caz
de dezastre naturale, maladii și catastrofe.21 De
asemenea, atunci când se definesc naționalismul
radical, intoleranța și extremismul religios, acestea
nu sunt specificate în mod direct printre amenințări
(este posibil să le clasificăm drept provocări), în
măsuri interne concrete legate de expunerea și
înțelegerea manifestărilor lor, incluzând măsuri
preventive legate de sistemul social, educație
și formarea opiniei publice care să sublinieze o
posibilă amenințare. În relație cu dimensiunea
externă, e posibil să existe o legătură cu analiza
terorismului22 .
3.2. Dimensiune regională
Dimensiunea regională a „Construirii securității
în vecinătate” este, în SES, partea scopurilor
strategice. Strategia de Securitate a Slovaciei rezolvă această dimensiune în subcapitolul
„Stabilitatea și predictibilitatea mediului de
securitate” din capitolul III, „Politica de securitate
a Republicii Slovace”. Cu toate acestea, există
similarități cu strategiile Republicii Cehe și ale
Ungariei, pentru că și în Strategia slovacă de
Securitate se face referire la regiuni, care sunt
analizate și care au legătură cu scopurile politicii
de securitate. E vorba aici de Balcanii de Vest,
Orientul Mijlociu și zona Mediteraneană.
Cu privire la Balcanii de Vest, Slovacia vrea
să promoveze integrarea lor europeană și euro-
atlantică și să contribuie la construirea unor
societăți multietnice și a unor guverne funcționale.
În document (ca și în SES) nu există puncte de
vedere concrete vizavi de rezolvarea problemelor,
care ar trebui să fie în lumina NATO, și, de
asemenea, în cea a UE în perioada de realizare a
strategiei (Kosovo, Bosnia-Herțegovina).
Puncte de vedere mai generale la problemele
din zona Mării Mediterane, a Orientului Apropiat
și Mijlociu sunt comparate cu cele din SES, cu un
accent pe stabilizarea situației, depășirea stagnării
economice și măsuri împotriva răspândirii migrației
ilegale, a crimei organizate și a terorismului.
Soluția conflictului arabo-israelian, prin mijloace
pașnice, este considerată o prioritate strategică
(spre deosebire de SES, nu există un punct de
vedere vizavi de procesul de la Barcelona).
Din motive demne de înțeles (în mod similar,
ca și în cazul altor state central-europene),
spațiul Europei Centrale este definit în Strategia
de Securitate a Republicii Slovace ca un spațiu
important pentru politica de securitate23. De aceea,
printre măsurile incluse se numără, dincolo de
utilizarea potențialului Consiliului European
și al OCDE, Inițiativa Central-Europeană și
extraordinara poziție a Grupului de la Vișegrad.
În raport cu documentele strategice anterioare, se
formulează atitudini mai concrete față de Ucraina,
Comunitatea Statelor Independente (CSI) și Rusia.
În relație cu Ucraina, Strategia de Securitate
a Slovaciei răspunde actualelor schimbări, își
exprimă sprijinul pentru o democrație pluralistă,
stabilitate politică și economică, ca precondiții ale
securității regionale și ale Republicii Slovace.
În comparație cu Strategia Europeană de
Securitate, se afirmă că Ucraina, ca urmare a
îndeplinirii tuturor criteriilor, ar trebui să devină
membră a NATO și a UE. Despre relația cu țările
din CSI, SS a RS consideră că este importantă NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
implicarea lor largă în cooperarea cu structurile
transatlantice și europene, soluționarea crizelor
din Transcaucaz și Asia Mijlocie, ca și întărirea
democrației și a spiritului legii în Belarus și
Moldova. Rusia este considerată un subiect
important, care va influența securitatea din Eurasia.
Slovacia intenționează să sprijine dezvoltarea
parteneriatului strategic dintre Rusia și NATO,
respectiv, UE 24.
3.3. Ordinea internațională
În comparație cu alte documente de securitate din
statele central-europene comparate, nici Strategia
de Securitate a Slovaciei nu conține expresia
„multilateralism eficient“. Strategia Europeană de
Securitate subliniază angajamentul pentru protecția
și dezvoltarea dreptului internațional, cu accent
pe Carta ONU și pe principala responsabilitate
a Consiliului de Securitate. Ca prioritate sunt
precizate întărirea ONU și a capacității sale de a
acționa eficient. În comparație cu SS a RS, NATO
este menționată doar ca expresie importantă a
relațiilor transatlantice, considerate elementul-cheie
al sistemului internațional. Ca parte a sistemului
multilateral citat, sunt menționate câteva organizații
– Organizația Mondială a Comerțului, organizații
regionale (OSCE, ASEAN, MERCOSUR, Uniunea
Africană). Manifestul noului guvern slovac include
termenul de „multilateralism”25.
Modul în care SS a RS abordează problemele
ordinii internaționale decurge din evaluarea
mediului de securitate. Prin statutul de membru
al ONU, OSCE și altor organizații regionale,
Slovacia contribuie la efortul general al comunității
internaționale. În același timp, subliniază
importanța accederii noastre în NATO, ca pilon
al stabilității și securității transatlantice și în UE,
mai întâi de toate, ca sens al stabilității politice și
economice.
Strategia de Securitate a Slovaciei înțelege statutul
de membru al unor organizații internaționale și
regionale ca fiind posibilitatea realizării intereselor
sale de securitate, apreciază importanța instituțiilor
internaționale, începând cu ONU. Ca răspuns cert
la schimbarea mediului de securitate, documentul
afirmă, cu toate acestea, că formele instituțiilor
de securitate și dreptul internațional trebuie să
reflecte schimbările, în natură, ale amenințărilor
de securitate, și ar trebui să sprijine și adoptarea
noilor standarde internaționale, acolo unde este
de dorit acest lucru26. Slovacia se angajează să își garanteze securitatea și posibilitatea de a contribui
activ la mediul de securitate, în principal în cadrul
furnizat de statutul de membru NATO și UE. De
asemenea, acolo unde este posibil, dacă această
abordare reflectă și atitudinile organizațiilor, în
document sunt menționate, în ordine – NATO,
UE, ONU (articolele 68-70). De aceea, statutul
de membru NATO reprezintă o garanție de
securitate, iar Slovacia consideră important acest
lucru, pentru că ar trebui să rămână principala
platformă în dezvoltarea cooperării în domeniile
securității și militar în spațiul euro-atlantic. În
același timp, Slovacia își asumă implicarea activă
în Politica Externă și de Securitate Comună și
Politica Europeană de Securitate și Apărare ale
Uniunii Europene. În ceea ce privește ONU, își
exprimă sprijinul pentru reformele sale, ceea ce
determină o creștere a gradului de pregătire pentru
acțiune (reforma nu este menționată explicit în
SES), incluzând adoptarea standardelor universale
internaționale, în special în domeniul luptei
împotriva unor amenințări și provocări definite. În
încercarea de a eficientiza cooperarea cu ONU și
organizațiile regionale, este menționată, în primul
rând, cooperarea cu NATO și UE.
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 Strategia de Securitate a RS 2005, capitolul 1,
punctul 5 afirmă printre interese: „întărirea parteneria –
tului strategic transatlantic, a fi un garant al securității
aliaților, a îmbunătăți eficiența organizațiilor internați –
onale din care face parte RS și de a susține extinderea
NATO și a UE“, http://www.mosr.sk/dokumenty/eng/
sk-security-strategy-2005.pdf
2 Ibidem, articolele 10 și 11.
3 Ibidem, articolul 68: „RS va susține transforma –
rea și adaptarea NATO la noile tipuri de amenințări și
provocări. Își va reforma și își va construi sistemul de
securitate într-un mod care să-i permită să contribuie la
dezvoltarea capabilităților cerute de NATO, incluzând
participarea la misiunile și operațiunile Alianței în afara
teritoriului său. De asemenea, Republica Slovacă va lua
în calcul viitoarea extindere a NATO ca pe o modalitate
de întărire a zonei de securitate și stabilitate din spațiul
euro-atlantic. Slovacia va dezvolta cooperarea cu țările
implicate în structurile de parteneriat euro-atlantic și cu
statele ce fac parte din Dialogul Mediteranean și Iniți –
ativa de Cooperare de la Istanbul. Slovacia va susține
întrunirile comune dintre NATO și UE . . . ca expresie a
parteneriatului lor strategic. Va susține dezvoltarea unui
dialog și a unei cooperări eficiente a NATO cu alte in –
stituții internaționale. NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
4 Ibidem, articolul 69: „RS, în mod activ, va forma
și implementa PESC. RS va contribui la îndeplinirea
scopurilor integrării europene și creării civilizației, a
spațiului civil, juridic, intern – de securitate și econo –
mic … RS va îndeplini scopurile stipulate de SES și își
va întări capacitățile legate de managementul crizelor,
cu scopul de a contribui la operațiuni și misiuni condu –
se de UE. Va susține crearea capacităților operaționale
ale PESA, astfel încât acestea să fie complementare cu
cele ale NATO. În concordanță cu clauza de solidari –
tate a UE, RS va asista statele atacate sau amenințate
cu atacuri teroriste și lovite de dezastre naturale. RS va
susține dezvoltarea activităților Agenției Europene de
Apărare.
5 The Defence Strategy 2005, Article 18, http://www.
mosr.sk/dokumenty/eng/sk-defence-strategy-2005.pdf.
6 Înainte de sfârșitul lui 2010, a contribui adecvat la
capabilitățile de apărare colectivă ale NATO și la capa –
bilitățile militare ale UE, până în 2015 a crește abilita –
tea de a-și aduce o contribuție semnificativă în cadrul
NATO și UE la prevenirea conflictelor și la soluțiile
crizelor globale, după 2015 a ajunge la un nivel de apli –
cabilitate de nivel 1 la aria largă de operațiuni NATO
și ale altor organizații internaționale, în concordanță cu
Strategia de Apărare a RS 2005, Art. 21.
7 Strategia de Apărare a RS 2005, Articolul 25.
8 http://www.bmlv.gv.at/wissen-forschung/publika –
tionen/publikation.php?id=245.
9 Ibidem, articolele 4,5.
10 Pentru detalii, a se vedea Propunerea Acordului
Constituțional, articolul I-2 (respectul demnității uma –
ne, demnitate, libertate, democrație, egalitate, spirit al
legii și respect pentru drepturile minorităților).
11 Strategia de Securitate a RS 2005, art. 26,
27,28,30,32.
12 Ibidem, articolul 68.
13 Ibidem, articolul 69. Articolul exprimă susținerea
pentru construirea capacităților operaționale ale UE,
dezvoltarea activităților din cadrul Agenției Europene
de Apărare.
14 Ibidem, articolul 37, Sistemul de securitate al RS
este un mijloc decisiv al politicii de securitate, ca un
complex multidimensional alcătuit din politica externă,
economică, de apărare, internă – de securitate, socială și
alte instrumente și legături dintre ele.
15 Nu se menționează un „parteneriat strategic”. În
Manifest se afirmă o „atenție extremă acordată relații –
lor sale cu țările vecine, în special cu cele care fac par –
te din Grupul de la Vișegrad și acordă o semnificație
specială parteneriatului strategic cu Republica Cehă și
implementării sale sub forma unei cooperări specifice multi-fațetate. (Manifesto CH 9), The Manifesto of the
Government of the Slovak Republic, http://www8.vla –
da.gov.sk/index.php?ID=1672.
16 SS a RS 2005, articolul 52. Înainte de toate, daunele
aduse mediului înconjurător, o extragere excesivă a
resurselor neregenerabile și dezvoltarea economică și
socială inegală a regiunilor.
17 Ibidem, articolul 53 (în plus, citează și participarea
la eliminarea structurilor, cu scopul de a slăbi guvernele
legitime și legale).
18 Ibidem, articolul 56.
19 Ibidem, articolul 59. „Ca urmare a stabilizării
situației economice, RS își va adapta politicile de control
al migrației”. Nota autorului: În prezent, Republica
Slovacă nu are, în actuala situație economică, nevoia de
a acoperi forța de muncă prin migrațiune. Este, totuși,
parte a tendințelor europene, iar această problemă va
trebui rezolvată în viitor.
20 Ibidem, articolul 44.
21 În UE, această problemă se regăsește în clauza de
solidaritate propusă, articolul I-43 b) al propunerii de
acord constituțional.
22 SS a RS, articolul 18. „Terorismul utilizează
ideologii care susțin ura rasială, etnică sau religioasă
…“.
23 Poziția geopolitică a RS, în Europa Centrală,
determină politica de securitate a RS. Cehia, Ungaria
și Polonia sunt membre NATO și UE, Austria este stat
membru al UE. Ucraina, cel mai mare vecin, își declară
orientarea euro-atlantică, cu scopul de a deveni membru
al UE și NATO.
24 Relațiile cu Rusia ar trebui să fie construite pe
principiul avantajelor mutuale ce decurg din coopera –
rea economică. Ca membru NATO și UE, RS va susține
dezvoltarea unui parteneriat strategic al acestor orga –
nizații cu Rusia, incluzând un dialog deschis pe tema
surselor de instabilitate și a potențialelor amenințări la
adresa securității. RS va contribui la continuarea trans –
formării politice, consolidarea democrației și a reforme –
lor economice din Rusia, articolul 77 al SS a RS.
25 Guvernul va promova multilateralismul eficient.
Va susține întărirea caracterului universal al organiza –
țiilor internaționale, în primul rând, al ONU, ca orga –
nizație de neînlocuit, cu o responsabilitate globală față
de pacea și securitatea mondiale. Ca membru ales al
Consiliului de Securitate al ONU, între 2006 și 2007,
Republica Slovacă va contribui activ la rezolvarea pro –
blemelor globale și regionale (Manifesto CH 9), The
Manifesto of the Government of the Slovak Republic,
http://www8.vlada.gov.sk/index.php?ID=1672.
26 SS a RS, articolul 64.
Elemir NECEJ (necej@nao.sk) este cercetător în cadrul Institutului de Studii Strategice al
Academiei Naționale de Apărare a Republicii Slovace din Liptovský Mikul � š. Cercetările sale se
concentrează pe teme ce se referă la PESA, reforma din sectorul de securitate, operațiuni de menținere
a păcii, CIMIC, Balcanii de Vest.NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
EXPERIENȚE UNGARE
ÎN ACTIVITĂȚI DE SPRIJIN AL PĂCII

Tibor � OV � CS
Istv� n TALI � N
„Menținerea păcii nu e o sarcină militară,
dar doar soldații pot s-o îndeplinească” (Dag
HAMMARSKJÖLD)
După schimbările politice de la începutul anilor
’90 (schimbarea sistemului politic, eliminarea
Pactului de la Varșovia și retragerea Armatei Roșii
sovietice din Ungaria), rolul și poziția forțelor
armate au fost și ele reevaluate. Acest lucru a
însemnat că au apărut noi provocări, în special
legate de integrarea Ungariei. Cele mai importante
s-au referit la participarea la operațiuni de
management al crizelor și operațiuni de susținere
a păcii, ca și participarea la programele PfP .
În acest articol vom încerca să oferim o imagine
a Forțelor Armate Ungare (F AU), a participării
lor la diferite misiuni de susținere a păcii și
să prezentăm tendințele care au transformat
organizația, echipamentul și regulile de angajare a
F AU în misiuni ale Alianței. Baza acestei prezentări
o constituie „Contingentul ungar de inginerie”
(un batalion operațional de inginerie), care a
reprezentat contribuția ungară la misiunile IFOR
și SFOR. Activitățile și experiențele acestei unități
au avut cel mai mare impact asupra procesului de
transformare a F AU.
Participarea Ungariei la misiuni
IFOR-SFOR și lecții învățate
Pentru a forma baza operațiunilor menționate,
NATO a elaborat așa-numitul concept „O”, menit
să contribuie la rezolvarea conflictului sud-slavic
și care, de asemenea, lua în calcul participarea
statelor nemembre NATO din regiunile învecinate.
Consiliul Atlanticului de Nord a aprobat conceptul
misiunii la 11 octombrie 1995. Astfel, a devenit
clar ce tipuri de nevoi avea NATO și a devenit
clar care erau așteptările vizavi de Ungaria. Aceste
cereri nu implicau doar trimiterea de trupe, ci și o
mulțime de noi elemente, de exemplu, permisiunea
trupelor aliate și a celor partenere să utilizeze spațiul aerian și terestru al Ungariei, ca și apele
teritoriale, atunci când vine vorba de executarea
unor sarcini circumscrise misiunii NATO. În plus,
trupelor aliate li s-a permis staționarea temporară
pe teritoriul Ungariei pentru această misiune.
Aceasta a fost o schimbare bruscă și măreață, în
comparație cu perioadele de dinainte de 1989, când
existau și atunci trupe „aliate” staționate în Ungaria
(Armata Roșie), până la cererea de retragere venită
din partea guvernului ungar. Contribuția trupelor
ungare a fost dată de un contingent de geniu nu
mai mare de 500 de soldați. Prin învecinarea cu
aproape toate statele implicate, Ungaria a vrut să
își demonstreze poziția și hotărârea, trimițând o
unitate de sprijin în luptă. Atunci când a stabilit
contingentul de geniu, conducerea superioară a
FAU s-a confruntat cu multe dificultăți, pentru
că nu exista un precedent, iar personalul implicat
nu avea deloc experiență în astfel de misiune.
Scopurile formării acestui batalion au fost mixte,
parțial militare, parțial politice. Statul Major al
Forțelor Armate Ungare și conducerea politică
urmăreau ca:
– Organizarea, echiparea și capabilitățile
contingentului ungar de geniu (CUG) să fie în
concordanță cu cerințele NATO pentru astfel de
misiuni;
– Randamentul soldaților din CUG să
dovedească hotărârea și pregătirea FAU pentru a
participa la astfel de misiuni;
– CUG reprezintă actualele capabilități și
posibilități, atât materiale, cât și tehnice, ale FAU;
– CUG dovedește că pregătirea și echiparea
soldaților unguri nu sunt mai slabe decât cele ale
celorlalți soldați din Alianță.
Ținând cont de aceste recomandări, Statul Major
General a formulat forța operațională a batalionului
de geniu, cu 27 de persoane pentru comandă și stat
major, o companie pentru stat major (78 persoane),
un pluton de geniu (25 persoane), o companie
pentru poduri (123 persoane), o companie de

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
construcție drumuri și poduri (92 persoane) și o
companie de logistică (66 persoane). Principala
misiune a CUG a fost de a susține manevrele și
de a asigura libertatea de mișcare a unităților
superioare din IFOR și SFOR, cele de mărimea
unui corp și cele trei divizii (americană, britanică
și franco-germană).
Deși CUG și conducerea sa au putut, într-un
final, să depășească practic toate problemele cu
care s-au confruntat, lipsa totală de experiență
în participarea la operațiuni de susținere a păcii
a determinat apariția unor probleme care pot fi
împărțite în trei grupe:
a) Legături, comandă și control, comunicare;
b) Echipament;
c) Securitate și protecția forței.
a) Legături, comandă și control, comunicare
Cel mai problematic domeniu s-a referit la
misiunile de legătură, ca și la comandă și control.
În momentul în care o unitate bine pregătită este
dislocată cu o misiune clară, sub o comandă și un
control clare – fie că vorbim aici de unul de tip
Tratatul de la Varșovia sau de unul de tip NATO
–, trebuie să fie capabilă să execute acea misiune.
Dar, în aceste vremuri, nu exista un singur
ofițer în CUG care să știe, practic, ce presupune
activitatea de comandă și stat major a unităților
NATO. Ofițerii și subofițerii erau pregătiți pentru
activități de stat major specifice Tratatului de
la Varșovia, companiile erau și ele organizate
potrivit standardelor acestui Tratat și erau echipate
exclusiv cu mijloace tehnice sovietice. Toate
acestea au determinat două grupe de probleme
serioase: prima era reprezentată de cunoașterea
practică a organizării de stat major standard pentru
NATO și lucrul cu terminologia specifică și, în
același timp, de a angaja trupele în concordanță cu
standardele și așteptările NATO. Pe măsură ce au
ieșit la iveală dificultățile ce derivau din ignorarea
activității standard de stat major specifică NATO,
personalul a fost reorganizat, au fost implicați noi
ofițeri, cei care fuseseră deja pregătiți în academii
militare și școli din diferite țări membre NATO (în
principal, din Statele Unite și Germania). Acest
lucru a fost benefic și modalitatea prin care s-au
rezolvat problemele dintre staff-ul IFOR și staff-
ul CUG, probleme ce au implicat comunicarea
inițială (limbă și terminologie).
O schimbare importantă ce a decurs din
experiențele IFOR-SFOR a fost cea din structura Statului Major. La început, nu exista organizarea
NATO a subunităților Statului Major de tip S1-
S5, lucru care a produs multe probleme eșalonului
superior (celor responsabili de comanda misiunii)
în a înțelege și a coopera cu unitatea ungară
subordonată. Neînțelegerile și incapacitatea de a
coopera normal au fost atât de mari, încât structura
(atât organigrama, cât și echipamentul) au trebuit
să fie schimbate.
O altă problemă s-a referit la legăturile din
cursul diferitelor sarcini de pe câmpul de luptă.
Atunci când se pregătea o misiune, accentul se
punea pe stabilirea celui mai bun raport între
ingineri, trupe de sprijin în luptă și personal pentru
sprijin logistic în luptă cu așa-numitele „grupuri de
lucru” (așa cum au fost denumite diferite echipe
de geniu). Toate grupurile de lucru aveau nevoie și
de interpreți: o persoană care să vorbească engleza
și una care să vorbească sârbo-croata. Datorită
faptului că nu existau reglementări referitoare la
utilizarea personalului civil în acest scop pe timp
de pace, FAU au folosit ofițeri și subofițeri vorbitori
de limbă engleză.
O parte a problemei comenzii și controlului
s-a referit la enorma diferență ce a apărut atunci
când a fost vorba de așa-numitul echipament
de comunicații . La început, FAU nu au avut un
radio, fax sau transmițător compatibil cu cele
din NATO. Forțele Terestre ale SUA au ajutat,
prin donarea unor aparate radio de nivel tactic
și a unor echipamente de la o echipă a Trupelor
Speciale, care să fie dotată cu tot echipamentul
necesar transmiterii unor documente clasificate
NATO. Evacuarea medicală a fost parte a acestei
probleme, pentru că radiourile vechi de pe vremea
Tratatului de la Varșovia nu puteau comunica cu
elicopterele de evacuare medicală ale NATO
(fie că erau americane, britanice, franceze sau
germane). La început, această problemă a fost
depășită prin susținerea comunicațiilor cu ajutorul
echipamentelor americane, până când echipamentul
necesar a putut fi cumpărat. Datorită procesului
lent de cumpărare, provenind de pe vremea zilelor
de pace, a existat o perioadă scurtă de timp,
imediat după retragerea echipei americane de
Trupe Speciale, până la achiziționarea aparatului,
când, lipsind unele mijloace de comunicare
compatibile cu cele NATO (și anume, faxul pentru
documentele clasificate), CUG a rămas complet
fără informații clasificate SFOR. Astfel, Direcția
de recunoaștere a Statului Major (la acea vreme,

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 0
NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
nu exista o organizare independentă de tip J1-J5
a Statului Major) nu putea informa grupurile de
lucru aflate pe teren despre situația respectivă din
anumite zone și, astfel, securitatea trupelor era în
joc. Realizând acest lucru, nu numai echipamentul
necesar a fost achiziționat în afara procedurilor
normale, dar și anumite paragrafe care se refereau
la procesul de cumpărare au fost schimbate, pentru
a permite o mai rapidă aprovizionare și transmitere
pe teren.
b) Echipament
Înainte de a trimite trupe în misiunea IFOR,
nimeni din Forțele Armate Ungare nu și-a dat seama
că există o enormă diferență între echipamentul
specific vechiului Tratat de la Varșovia și cel
specific NATO. Vehiculele NATO aveau motoare
alimentate cu benzină. Aproape toate vehiculele
specifice vremurilor Tratatului de la Varșovia
(ca majoritatea echipamentului tehnic) foloseau
gazolină, ceea ce însemna că aprovizionarea de
la mare depărtare de tabără era o altă misiune ce
trebuia organizată. De aceea, într-o perioadă de
timp, toate vehiculele au fost schimbate cu unele
echipate cu motoare Diesel.
O altă problemă ce derivă din diferențele dintre
echipamentul specific Tratatului de la Varșovia și
cel al NATO s-a referit la așa-numitele „Standarde
de încărcătură militară”: de exemplu, echipamentul
de ponton era creat spre a susține tancurile
Tratatului de la Varșovia (ce cântăreau aproape
40-45 tone), în timp ce tancurile moderne NATO
folosite în misiunile IFOR-SFOR au între 55 și 70
tone. Această problemă a fost depășită prin unele
variații în echipamentul de bază și prin dezvoltarea
unor noi modalități de utilizare.
c) Securitatea și protecția forței
Deși participarea la o misiune NATO și
conceptul potrivit căruia „trebuie să ne aducem
acasă toți soldații, în viață” erau, în mod egal,
cerințe subliniate înainte de misiune, nimeni din
Forțele Armate Ungare nu a avut experiență în
asigurarea vieții și securității fizice a unui batalion
sau a unei formații de mărimea unei companii într-
un mediu ostil, în care activitățile critice, populația
civilă ostilă și multe alte amenințări rămâneau
necunoscute. Toată lumea înțelegea importanța
intelligence și a securității, dar, datorită faptului
că fosta Iugoslavie – ca și Ungaria – fusese un
stat socialist, existau puține informații disponibile despre situația din teren. La început, a fost și
mai greu să se obțină până și hărți ale teritoriului
bosniac, care să fie folosite pentru scopuri militare.
Problema hărților a fost rezolvată în Bosnia, pentru
că NATO a furnizat tuturor unităților participante
hărți/caroiaje universale transversale Mercator.
Întrucât CUG trebuia să transmită zilnic rapoarte
legate de activitățile sale Statului Major General,
inițial, au fost multe neînțelegeri derivate din
diferențele hărților folosite de CUG în teatru și
vechile hărți sovietice utilizate de Statul Major.
Când s-a realizat acest lucru, noile hărți au fost
transmise și celor din Statul Major General.
În ceea ce privește securitatea fizică și problema
echipamentului, după așezarea în tabără, Armata
Ungară nu avea un echipament tehnic adecvat,
pentru a asigura perimetrul taberei. Armatele
Tratatului de la Varșovia erau, mai întâi de toate,
echipate și pregătite pentru a se angaja într-un
război mobil, mai ales într-un atac, iar echipamentul
tehnic fusese creat pentru așa ceva, însă acum se
dovedea aproape inutil în operațiunile de susținere
a păcii. În loc să folosească sârmă ghimpată , CUG
folosea inițial sârmă demodată, nu existau saci de
plastic (care pot să reziste la condiții grele de vreme
perioade îndelungate de timp, dacă e nevoie, chiar
și ani), și, în consecință, se foloseau doar saci din
bumbac, foarte mari, ce nu puteau fi întrebuințați,
de exemplu, la construirea rapidă a unor poziții
individuale de tragere.
Pentru a trece peste aceste impedimente, în foarte
scurt timp a fost trimisă pe teren sârmă ghimpată,
iar noul tip de „material pentru fortificații” a fost
comandat, pentru a susține construirea taberelor
și alte activități în care erau implicat contingentul
ungar de geniu. Unul dintre aceste noi tipuri de
echipament este cunoscutul bastion HESCO , care
nu era utilizat doar pentru a oferi o strânsă protecție
în jurul taberei și a taberelor în care erau dislocate
diferite grupuri de lucru în Bosnia, ci și în cursul
activităților de construcție de drumuri, poduri,
precum și alte lucrări.
Întotdeauna un soldat se luptă pe câmpul de
luptă cu ce are în mână și se protejează cu ce
găsește la îndemână. Contingentul Ungar de
Geniu, comandanții și soldații, au realizat acest
lucru în practică, în special atunci când creștea
riscul unor activități critice (în mod normal, după
luarea unor decizii politice de către comunitatea
internațională, în care regula generală spunea că
întotdeauna era cel puțin o parte căreia nu îi plăcea

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
sau nu accepta decizia). Datorită faptului că CUG
nu avea folii pentru acoperit perimetrul, spre a bloca
vizibilitatea trăgătorilor în tabără, camioanele au
fost aliniate de-a lungul zonelor locuite, pentru a
îmbunătăți protecția personalului din tabără.
Vizavi de chestiunile practice și organizaționale ,
la Forțele Armate Ungare nu exista așa-numitul
sistem de Protecție a Forței . Protecția trupelor era
o responsabilitate împărțită de ofițerii de securitate
și trupe (acestea erau responsabile și de apărarea
proprie în orice moment). Acest lucru a dus la unele
neînțelegeri, pentru că funcționa sistemul NATO de
Protecție a Forței, iar ofițerii unguri ce făceau parte
din Forța de Protecție din cadrul IFOR-SFOR nu
își găseau colegi similari. În final, s-a ordonat S2
din Statul Major General să se ocupe de chestiunile
ce țineau de Protecția Forței.
O parte a problemei de securitate și protecție
a forței se referă la abilitatea soldaților și a
subunităților de a se apăra singuri în lupte.
Datorită faptului că armatele Tratatului de la
Varșovia erau pregătite pentru activități de masă ,
s-a acordat o mică atenție pregătirii soldatului,
în cazul în care ar trebui să lupte singur (și alte
abilități, cu excepția celei de a ținti). Atât soldații,
cât și subunitățile trebuiau fie repregătite, pentru
a acționa singure, independent și, totuși, eficient, într-un mediu ostil. Această cerință a rezultat din
fixarea unei noi forme de exerciții individuale de
tragere (așa-zisele „exerciții de menținere a păcii),
acum obligatorii pentru toți soldații și ofițerii care
participă la operațiuni de susținere a păcii, a unui
nou tip de pregătire pentru deminare și a unui nou
tip de pregătire a echipajelor patrulelor la nivel
tactic , în principal, pregătirea echipajelor ca să
reacționeze la atacuri bruște sau să reacționeze în
fața unor mase protestatare și să protejeze coloanele
rutiere care aduc și distribuie ajutoare umanitare.
Dezvoltarea și elaborarea exercițiilor pentru aceste
subunități au fost, în cea mai mare parte, făcute
sub ghidajul și supervizarea inițiale ale echipelor
americane ale Trupelor Speciale care au susținut
Contingentul Ungar de Geniu.
Concluzie
Așa cum am arătat, au fost multe lecții
învățate de pe urma misiunilor IFOR-SFOR din
Bosnia. Multe din ele au determinat schimbări de
echipament, în organizare, în procedurile interne
de comandă și control. Aceste schimbări au
contribuit, într-o mare măsură, la compatibilitatea
generală a Forțelor Armate Ungare de astăzi cu
cele ale NATO.NATO ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ: POLITICI, STRATEGII, ACȚIUNI
Locotent-colonelul Tibor � OV � CS a fost doi ani comandant de companie în cadrul Contingentului
Ungar de Geniu din Bosnia, ulterior a făcut parte din J3, iar în final a fost comandantul adjunct al
acestui contingent. În prezent este instructor superior la Universitatea Națională de Apărare „Miklós
Zrínyi” din Budapesta, Ungaria.
Maiorul Istv � n TALI � N a lucrat un an în J2, ulterior a fost adjutant al comandantului
contingentului.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
PROVOCĂRI PENTRU RELAȚIILE
TRANSATLANTICE ÎN DOMENIUL
SECURITĂȚII NAȚIONALE
Dr. Jarosław GRYZ
Provocările dezvoltării transatlantice în
domeniul securității internaționale sunt legate, în
principal, de managementul crizelor, și, pe acest
fundal, de coordonarea cooperării dintre Uniunea
Europeană și NATO. Articolul se concentrează pe
provocări: pentru capabilitățile de management
al crizelor întreprinse de NATO și UE; în aria
cooperării dintre Uniunea Europeană și NATO.
Scopul acestui demers este de a identifica baza
comună a actualelor dezbateri transatlantice
privind viitoarele relații din sfera securității, prin
identificarea chestiunilor nerezolvate. Se susține
că parteneriatul transatlantic are nevoie de o
viziune comună a activităților lor, bazată pe nevoi
comune, interese și scopuri pe termen lung.

Discuțiile purtate la 30 aprilie, la Washington,
de președintele Consiliului Europei, cancelarul
Angela Merkel, președintele Comisiei Europene,
Jos� Manuel Barroso, și președintele Statelor
Unite, George W. Bush, îndeamnă la reflecție.
Printre chestiunile ridicate s-au aflat criza
referitoare la dezvoltarea programului nuclear
iranian și potențialul proliferării armei nucleare,
ca amenințare la adresa securității regionale și
mondiale. Ținând cont de faptul că această problemă
a fost una adusă des în discuție, merită să o studiem
în context mai larg, legată de provocările cu care
ne confruntăm în cadrul relațiilor transatlantice în
domeniul securității internaționale.
Nu există contradicții în principiul de bază
potrivit căruia Statele Unite și statele din Uniunea
Europeană folosesc anumite norme în politica
internațională. Acestea includ:
• dezvoltarea și întărirea democrației și a spiri –
tului legii, ca și respectarea drepturilor omului și a
libertăților de bază;
• protejarea valorilor comune, în concordanță
cu Carta Națiunilor Unite;
• întărirea păcii și securității regionale și mon –
diale;• promovarea dezvoltării economice și a coo –
perării internaționale.1
În ceea ce privește acțiunile comune care duc la
îndeplinirea principiului mai sus-menționat, nu s-a
ajuns la un acord. Acest lucru provine din interese
politice, economice diferite, chiar opuse, și uneori
chiar și din cele securitare.
Provocările din dezvoltarea transatlantică în
domeniul securității internaționale țin, în principal,
de managementul crizelor și, pe acest fundal, de
coordonarea cooperării dintre Uniunea Europeană
și NATO.
Provocări pentru capabilitățile de manage –
ment al crizelor
Asumarea provocării de către NATO și UE,
prin crearea în comun de capabilități ce țin de
managementul crizelor în locații îndepărtate de
Europa, pune pe tapet nu doar metoda organizării
cooperării, ci și, mai întâi de toate, chestiunile legate
de modelarea securității internaționale, ce mijloace
să se folosească și cui să i se pună la dispoziție.
Aceste întrebări incomode, dar fundamentale,
pentru relațiile transatlantice sunt legate de situația
în care alianța slăbește, datorită retragerii SUA și
a creării „coaliției de voință” sub auspiciile sale.
În plus, în ciuda absenței SUA din operațiunile
aliate, SUA, susținute de Marea Britanie și de alte
câteva state, exercită o influență profundă asupra
procesului de luare a deciziilor în cadrul NATO.
O situație similară se produce în cadrul Uniunii
Europene, care, după fiascoul provocat de aprobarea
Tratatului Constituțional, a devenit mai slabă, ca
organizație. În plus, nu s-a stabilit în ce măsură
ar trebui conduse operațiunile internaționale de
către UE – incluzând pe deplin, sau nu, nu doar
angajarea, ci și stabilizarea și impunerea păcii sau
nu. Datorită acestor motive, ambele organizații
par să fie în prezent capabile doar să își asume
operațiuni „cu intensitate scăzută”, precum cele de SECURITATE ȘI STRATEGIE MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
pace, menținere a păcii, pregătire și reconstrucție.
Acest lucru determină întrebări legate atât de
eficiența operațiilor, cât și de abilitatea reală de
modelare a mediului internațional de securitate, nu
doar pe continentul european, ci și dincolo de el,
acolo unde apar amenințări reale de securitate la
adresa statelor din comunitatea transatlantică.2
În zilele noastre, granița dintre ceea ce e
important și esențial și ce e legat de securitatea
comunității transatlantice se estompează treptat.
În percepția societăților, în special cele europene,
operațiunile de la granița Europei și Asiei, Orientul
Îndepărtat, în ciuda justificării lor, ar putea părea
de neînțeles și ar putea ridica îndoieli legate
de consecințele lor. Pe acest fundal, procesele
inițiate de Alianță: stabilizarea continentului
european după încheierea Războiului Rece;
lărgirea succesivă a organizației, prin includerea
statelor democratice care se bazează pe spiritul
legii; cooperarea cu celelalte state, care sunt în
afara valului de integrare europeană, erau de
înțeles, pentru că asigurau securitatea, bunăstarea
și întărirea sentimentului de legături sociale în
relațiile internaționale. Acum NATO și UE nu au
o astfel de legitimare puternică a operațiunilor lor,
precum transformarea continentului european după
încheierea Războiului Rece. Din punct de vedere
mental, comunitatea de valori, nevoi, interese
și scopuri are nevoie de o revigorare și, posibil,
de o redefinire.3 Nu există nicio îndoială că doar
cooperarea mutuală americano-europeană poate:
• reconcilia interesele, adesea contradictorii,
ale statelor democratice;
• preveni fenomenele și tendințele negative
care apar în mediul internațional;
• influența cursul evenimentelor din relațiile
transatlantice, nu doar pe continentul european, ci
și în procesele care generează realitatea contem –
porană.
E crucial pentru statele care au nevoie de o
structură comună să implementeze cooperarea,
prin:
– reconstruirea arhitecturii transatlantice de
securitate existente. Printre altele, acest lucru ar
însemna ca:
 Statele Unite să respecte dorința statelor
membre ale Uniunii Europene de a conduce o
anumită operațiune, iar UE să sprijine operațiunile
cu participare NATO, în care SUA joacă un rol
major;
 SUA să fie dispuse să își aloce forțele armate pentru operațiuni NATO și UE, dacă operațiunea
respectivă este în conformitate cu interesele de
securitate americane;
 Statele europene să participe activ la
reconstrucția structurilor NATO, la funcționarea
lor, pentru a face Alianța cât mai utilă. În schimb,
SUA ar trebui să accepte rolul de suveran al UE, ca
entitate politică și militară.4
– o înțelegere comună a actualului și viitorului
mediu de securitate. În acest domeniu, ar trebui să
se ofere răspunsuri permanente pentru următoarele
întrebări:
 Este justificată cooperarea NATO cu UE?
 Suntem martorii unui impas în relațiile dintre
NATO și UE?
 Se produce un dialog referitor la chestiuni
strategice între NATO și UE?5
– definirea rolurilor pe care le vor juca NATO și
UE în domeniul securității, în Europa și în lume.6
Chestiunile de mai sus subliniază complexitatea
relațiilor politico-militare din domeniul securității
dintre SUA–NATO–UE, ca și relațiile dintre NATO
și UE. Acest lucru rezultă din implementarea Politicii
Europene de Securitate și Apărare (PESA), care
este îndreptată spre atingerea poziției de „jucător
global”. Acest scop a fost definit în strategia din
decembrie 2003, „O Europă mai sigură într-o lume
mai bună”, și rezultă din convingerea că UE nu are
o altă alternativă în secolul 21, dacă vrea să rămână
o entitate eminentă în relațiile internaționale.
Aparent, această presupunere nu apare în relațiile
transatlantice ca un punct de referință absolut pentru
stabilirea legăturilor politice și militare americano-
europene pe baza principiilor parteneriatului. Până
acum, ele au fost luate în calcul doar în contextul
susținerii NATO de către UE și întreprinderii unor
acțiuni independente doar dacă NATO nu vrea să
și le asume. Astfel, în modul de gândire al relațiilor
politice și militare a fost copiat modelul apărut în
prima jumătate a anilor 1990, în relațiile dintre UE
– UEO – NATO.7
În legătură cu cele subliniate, provocarea de bază
care se referă la cooperarea în domeniul securității
în cadrul relațiilor transatlantice este reprezentată
de introducerea unor schimbări funcționale, care:
– să creeze mecanisme eficiente, care să permită
întărirea idealurilor de libertate individuală, demo –
crație ca sistem politic, economie liberă de piață,
ca modalitate de împlinire a nevoilor individuale
și sociale de pe continentul european, în zone din
jurul Europei și în alte regiuni ale lumii, în concor -SECURITATE ȘI STRATEGIE MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
danță cu convingerea potrivit căreia democrația și
libertatea sunt identice în majoritatea societăților
de pe planeta noastră;8
– să implementeze reevaluarea angajamentelor
comune, astfel încât acestea să fie complementare,
și, respectând principiul parteneriatului, să împăr –
tășească responsabilitățile, în special pe cele ce
privesc asigurarea nevoilor unei vieții sigure, pro –
tejate și a unei dezvoltări în secolul 21. Declarații –
le cum că acest lucru chiar se întâmplă nu schimbă
punctul de vedere potrivit căruia coordonarea ac –
tivităților, nu doar în domeniul securității, ci și în
afara lui, devine, treptat, neadevărată;
– să coordoneze, pe baza acordurilor anterior
aprobate, interesele din domeniul securității, înțe –
leasă în sens general, nu doar în cel militar, dar,
înainte de toate, în aria socială (lupta împotriva
fenomenului de terorism politic, ce derivă din ac –
tivități întreprinse atât de grupuri sociale, cât și de
țări9) și în cea economică (în contextul anticipatei
reevaluări a balanței globale de putere);10
– să creeze un set de scopuri strategice, care să
facă referire la valori, nevoi și interese care ar putea,
în zona operațională, lua forma unor concepte
și metode care să fie utilizate într-o strategie de
securitate transatlantică și care să fie atinsă într-o
perioadă lungă de timp, într-un mediu internațional
de securitate aflat în schimbare.11 În domeniul
scopurilor, existența unui astfel de document va
pune în ordine prioritățile activităților, eliminând,
astfel, semnificativ, situația cu care ne confruntăm
acum – lipsa unui acord și a unei înțelegeri mutuale
între Statele Unite și Uniunea Europeană asupra
unor metode și forme de operațiuni.
Punerea în ordine a cooperării militaro-politi –
ce dintre SUA-UE-NATO va permite crearea unor
mecanisme eficiente de influență asupra securității
internaționale, nu doar în cadrul relațiilor transa –
tlantice, ci și dincolo de ele, de exemplu, în cadrul
furnizat de Națiunile Unite. În noua formulă de co –
operare, NATO ar putea deveni, de facto , singurul
instrument eficient al cooperării politico-militare
dintre SUA și UE, la scară globală.12 Cu toate aces –
tea, va fi nevoie de:
• lărgirea organizației cu un grup suplimentar
de state, de data aceasta, din afara continentului
european – probabil Coreea de Sud, Japonia,
Australia, Noua Zeelandă;13
• retragerea din Tratatul de la Washington, în
special din Articolul 5, în noua formulă, ce nu mai
este transatlantică, ci globală;• renunțarea la planificarea apărării, care este
susținută, în principal, datorită cererii Poloniei.
Cu toate acestea, acest tip de activități nu e
posibil fără acordul statelor membre NATO și,
în special, al statelor baltice (Lituania, Letonia,
Estonia) și al statelor nou-admise (Bulgaria și
România), ca și al celor care au aderat în 1999
(Polonia, Cehia, Ungaria), care încearcă să obțină
garanții dure pentru securitatea lor și nu văd nici
un motiv în a produce schimbări.
Noul modus vivendi din cadrul NATO și al altor
organizații ce acționează în mediul internațional de
securitate nu e cert, ca să nu spunem că pentru multe
state nici nu e dorit. Cu toate acestea, înseamnă
că NATO, cunoscută în trecut drept o organizație
care asigură securitatea și protecția continentului
european, asistând, în esență, la transformarea sa
după încheierea Războiului Rece, ca instrument al
politicii statelor din secolul 21, își pierde sensul.
În viitorul apropiat, riscul ca statele europene să
fie atacate prin utilizarea armelor convenționale
într-un conflict armat, similar cu cele de pe vremea
Războiului Rece, este o iluzie, iar un conflict
nuclear este îndoielnic pentru membrele europene
ale organizației. Pe acest fundal, majoritatea statelor
europene membre NATO își fixează prioritățile în
următoarele domenii:
• asigurarea securității interne (protecția împo –
triva terorismului, de exemplu, islamic sau etnic
în unele țări europene occidentale);
• stabilizarea conflictelor ale căror implicații
pentru țările europene sunt de nedorit, ținând cont
de opinia publică, sau ar putea avea consecințe
negative;
• controlul transportului (în cea mai mare parte,
cel maritim), care asigură accesul în regiunile bo –
gate în resurse energetice (petrol, gaze naturale);
• construirea unui mediu de securitate previzibil
pe continentul european și în regiunile adiacente,
prin utilizarea mijloacelor pașnice.
Nu toate acestea sunt priorități, nu sunt nici
măcar cele mai importante din punctul de vedere
al unor state-membre ale organizației; de aceea,
există discrepanțe izbitoare între interesele ce
determină starea alianței.14 Pe acest fundal, poate fi
diferențiat un grup de interese securitare americane
ce nu apar în cadrul NATO. Ele includ:
• criza legată de programul de înarmare nucleară
din Peninsula Coreeană, care are potențialul de a
amenința stabilitatea Asiei de Nord-Est, în care,
datorită țărilor din acea regiune, precum Japonia, SECURITATE ȘI STRATEGIE MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
China, Federația Rusă, Statele Unite au interese
vitale;
• conflictul iranian-american, în care Statele
Unite admit amenințarea Iranului la adresa
intereselor sale economice (petrol brut, extragerea
sa și rezerve din regiunea Golfului Persic)
și politice (conflictul palestiniano-israelian,
ostilitatea comunității musulmane față de SUA);
• războaiele din lumea islamică, din Afganis –
tan, sub auspiciile NATO și ONU, și din Irak, cu
participarea „coaliției de voință”, care generează
incertitudine nu doar vizavi de viitorul Golfului
Persic și de regiunile din Asia Mică, dar, de ase –
menea, ridică întrebări legate de prezența ameri –
cană în această parte de lume.
Acestea nu sunt nici toate interesele și nici
cele mai reprezentative, dar, cu toate acestea, ele
demonstrează că există diferențe în înțelegerea
mediului internațional de securitate, a amenințărilor
care apar și a clasificării lor, în funcție de acțiunile
întreprinse.
Legat de acest lucru, ne confruntăm în prezent
cu o situație în care activitățile NATO și UE sunt
incoerente. Arată, printre altele, lipsa de acțiuni
coordonate față de țările europene din Caucaz
(Georgia, Armenia, Azerbaidjan), care aspiră la
statul de membru NATO și UE. Pe acest fundal,
chestiunea complexă legată de securitatea din
Caucaz, de fapt, lipsește din relațiile transatlantice,
atât timp cât determină chestiuni precum:
• securitatea energiei unor state europene, care
ar putea fi asigurată prin noile legături energetice
din Asia Centrală, independente de rutele de
transport ruse. Cu toate acestea, este strâns legată
de locația geopolitică a unor state, precum Ucraina,
Georgia, Armenia, Azerbaidjan, și rezolvarea
conflictelor dintre Transnistria și Moldova,
Georgia și Abhazia, Nagorno-Karabah;15
• confruntarea politică cu Federația Rusă, în
contextul posibilei aderări la NATO și UE a Ucrai –
nei și a celor trei state din regiunea Caucaz;16
• activitățile politico-militare ale țărilor ce
alcătuiesc comunitatea transatlantică pentru
securitatea Asiei Centrale.17
Problemele discutate mai sus, strâns legate de
securitatea statelor din Caucaz, Europa de Sud-Est
și chiar Turcia, Orientul Mijlociu și Asia Mică,
arată potențialele dileme care apar în cooperarea
transatlantică și în contextul său regional, de
fapt, global. Cu toate acestea, a face față acestor
noi provocări în cooperarea politico-militară din relațiile transatlantice cere trasarea unei viziuni, așa
cum s-a întâmplat în anii ’90, în cazul Declarației
Transatlantice. Mai este posibil? Răspunsul e ferm
– da. Cu toate acestea, transformarea direcției de
cooperare pentru securitate în relațiile transatlantice
nu este prejudiciată acum, iar complexitatea
legăturilor transatlantice determină, de asemenea,
acțiuni în mai multe arii, activități diplomatice și,
în final, acorduri referitoare la securitate, existența
și dezvoltarea statelor ce fac parte atât din NATO,
cât și din UE, în majoritatea cazurilor, aceleași
entități de relații internaționale.
Provocări în domeniul cooperării dintre
Uniunea Europeană și NATO
Referindu-ne la studierea modalităților
de armonizare a cooperării dintre Uniunea
Europeană și NATO la începutul secolului 21,
trebuie subliniat că progresul relațiilor dintre UE
și NATO era determinat de aprobarea unui set
de documente, esențial pentru cooperarea dintre
organizații, numit Acordurile Berlin Plus18, datat
17 martie 2003. Acestea derivau din deciziile luate
cu un an în urmă, în cadrul întâlnirii Consiliului
Nord-Atlantic de la Praga, 21-22 noiembrie 2002,
referitor la dezvoltarea capabilităților operaționale
ale Alianței (Forța de Răspuns NATO).19
De asemenea, în acest domeniu, Uniunea
Europeană și-a asumat unele obligații în cadrul
întâlnirii miniștrilor apărării, de la Bruxelles, din
mai 2004, și a fost de acord cu crearea „grupurilor
de luptă” ce vor fi tratate drept forțe complementare
la Forța de Răspuns a NATO. Deciziile luate de UE
și NATO au stabilit că, ipotetic, nu numai că aveau
o platformă de activitate comună, ci, de asemenea,
și forțe comune pentru o astfel de activitate.20
În legătură cu acest lucru, în prezent avem de-a
face cu situația în care:
• Deciziile de lansare sau de încheiere a activi –
tăților în care sunt implicate state membre NATO
și care, în majoritatea cazurilor, sunt și membre
UE. Apare cerința participării UE la procesul de
luare a deciziilor în NATO și, de asemenea, pro –
babil, și la operațiuni militare. Aceasta reprezintă
o provocare pentru SUA, întrucât introduce nece –
sitatea unui consens, atât în organismele UE, cât și
în cele ale NATO;21
• Acordurile derivate din pachetul Berlin Plus,
în contextul eșecului UE și al NATO de a între –
prinde, în cadru întrunit, activitățile politico-mili -SECURITATE ȘI STRATEGIE MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
tare planificate în Darfur, nu sunt suficiente22, iar
modalitatea aprobată de acțiune între cele două
organizații pare să ducă la luarea de decizii doar
în chestiuni „secundare”, cele principale fiind lă –
sate nerezolvate (scopuri, valori, metode, precum
și unde și când);23
• Există o absență a acordurilor care, bazate pe
strategia de operațiune americană și pe cea euro –
peană, să identifice scopurile și metodele comune,
ca și metodele de acțiune care să permită trasarea
unui nou acord transatlantic în acest domeniu. Sco –
pul său ar trebui să fie protejarea spațiului țărilor
americane și europene, atât în interiorul granițelor
sale, cât și în afara lor – în vremuri de conflict și
crize.24
Datorită acestui lucru, NATO și UE ar trebui
să dezvolte mecanisme elementare de cooperare,
care să permită întreprinderea de acțiuni în
situații de criză care vor crea baza noii arhitecturi
transatlantice de securitate. Să presupunem că,
în situația în care apare un astfel de mecanism,
cooperarea dintre UE și NATO ar fi posibilă și
ar garanta aplicarea unui spectru larg de soluții
politice, militare și economice. Exemplul soluțiilor
inadecvate ar putea fi reprezentat de negocierile
referitoare la preluarea, de către UE, a misiunii
NATO din Bosnia, care, în ciuda Acordurilor Berlin
Plus, a durat multe luni și uneori s-a dovedit a fi
foarte dificilă.25 În caz de necesitate a conducerii
unei operațiuni cu un caracter diferit, cu utilizarea
unor elemente diferite, ar putea să apară dificultăți
care să multiplice fenomenul negativ al lipsei de
cooperare dintre Uniunea Europeană și NATO.26
Elemente precum: planificarea joint (pornind de
la scenarii, anterior identificate, de operațiuni ce
presupun alegerea unor forțe diferite – de la cele
militare la cele civile); generarea forțelor (eventual,
prin utilizarea planificării), bazată pe mecanismul
creării forțelor joint; activități de tip joint ale
structurilor militare; abordare politică comună.
Acestea sunt, în prezent, în etapa de dezvoltare
a deciziei legate de viitoarea cooperare politico-
militară dintre Uniunea Europeană și Organizația
Tratatului Atlanticului de Nord.
Discrepanțele ce apar în prezent în relațiile
transatlantice sunt, de fapt, consecințe ale
neînțelegerii că mediul de securitate, nu neapărat
pe continentul european, ci și în alte regiuni
ale lumii s-a schimbat dinamic și brusc, iar
metodele aplicate până acum pentru a stabiliza
și a aduce pacea au devenit arhaice. În plus, lipsa unei viziuni a relațiilor transatlantice în mediul
internațional de securitate duce, de asemenea, la
neînțelegerile de astăzi dintre SUA și principalii
lor aliați europeni de pe vremea Războiului Rece.
Conceptul Strategic al NATO, din 1999, încă în
vigoare, în ciuda deceniului trecut de atunci, nu a
fost schimbat, probabil din teama confruntării cu
problema reprezentată de transformarea radicală
în relațiile transatlantice, ce include, printre altele,
rolul NATO și poziția SUA față de securitatea
Europei în secolul 21.
Diagnosticul referitor la securitatea relațiilor
transatlantice arată că acestea ar putea reprezenta
baza unor activități întrunite ale țărilor ce alcătuiesc
comunitatea transatlantică doar atunci când există o
corelație de interese între entitățile ce le generează,
state și organizații. Acțiunile unilaterale întreprinse
acum de SUA, de exemplu, în contextul scutului
de apărare antirachetă, ar putea duce la ruperea
legăturilor transatlantice, nu doar a celor economice
sau sociale, ci și a celor politice și psihologice.
Atunci, relațiile transatlantice, ce au un conținut
vast și se referă la toate ariile activității umane,
se vor reduce la un limbaj oficial de simboluri și
gesturi, fără un sens mai profund.
În realitățile internaționale actuale și viitoare, nu
e loc de discuții și argumente referitoare la esențele
activităților americano-europene comune, pentru
că duc la diminuarea importanței lor, la slăbirea
poziției statelor și a organizării lor în relațiile
internaționale (NATO, UE), lipsa de oportunități
eficiente care să modeleze mediul internațional
de securitate. Aceste discuții ar trebui să se refere
la metode și previziuni sau la scopuri politice și
militare atinse. Poate, o nouă formulă a relațiilor
transatlantice, bazată pe un tratat internațional
precum Tratatul de la Washington, semnat acum
aproape 60 de ani, ar fi recomandabilă.
În zilele noastre, există nevoia creării unei
viziuni pe termen lung, care să se refere la activități
comune, incluzând aici și strategia operațiunilor,
care, în esență, va fi reflecția gândirii referitoare
la existența și dezvoltarea, nu doar pentru
următorii cinci-zece ani, ci pentru un sfert sau
pentru o jumătate de secol. Fără viziune, relațiile
transatlantice, trecute și prezente, vor deveni un
alt episod exprimat în analele prăfuite ale istoriei
umanității. Astfel de temeri nu sunt nejustificate.
Lipsa de acțiuni, chiar și a unora eronate, este,
uneori, mai distructivă decât absența lor. În
special datorită faptului că sunt valori comune SECURITATE ȘI STRATEGIE MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
ce au determinat, până acum, forma cooperării
americano-europene și care are o șansă în viitor.
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 The European Union and the United States.
Global partners, global responsibilities, European
Commission’s brochure, http://ec.europa.eu/external_
relations/library/publications/23_us_infopack_2006.
pdf, accesat la 8 mai 2007.
2 Potrivit autorilor raportului referitor la viziunea pe
termen lung a nevoilor europene în domeniul capabilită –
ților de apărare, provocările fundamentale din domeniul
securității vor include creșterea problemelor de comu –
nicare din multe domenii ale vieții sociale, care rezultă
din aprofundarea procesului globalizării; schimbarea
din actuala stare a puterii economice este, pe cale de
consecință, și una socială; asimetria demografică dintre
diferite regiuni ale lumii, progresul științific și tehnolo –
gic elimină actualele disproporții de cercetare din do –
menii precum tehnologia informațională, biotehnologia,
nanotehnologia – științele cognitive; competiția pentru
resursele de energie. Acest lucru va determina, printre
altele, creșterea tensiunilor sociale, migrația populații –
lor, războaie și conflicte. An initial long-term Vision for
European Defence Capability and Capacity Needs, LTV
– 3 octombrie 2006 – SB MoDs Levi, pp. 6-7.
3 „Valori occidentale” – termenul care se referă, în
mod obișnuit, la democrație, piață liberă, libertăți civile
nu evocă astfel de emoții în ceea ce privește importanța
lor pentru continentul european. Cu toate acestea, este
o sursă esențială de controverse, ținând cont de compa –
rația cu alte culturi și civilizații. De aceea, se pune în –
trebarea cum și dacă e corect să le promovăm în lumea
modernă și în ce măsură ele fac parte din securitatea co –
munităților europene și americane. T. BLAIR, A Battle
for Global Values, Foreign Affairs, January/February
2007, V ol. 86, no. 1, pp. 2-3 (abonament Internet).
4 F.G. BURWELL, D. C. GOMPERT, L. S. LEBL,
J. M. LODAL, W. B. SLOCOMBLE, Transatlantic
Transformation: Building a NATO – EU Security
Architecture, p. 21.
5 Potrivit ambasadorului polonez la NATO, întrebările
de mai sus implică o cooperare de fapt între NATO și
UE, iar răspunsurile la ele permit definirea rolurilor
care vor fi atribuite Alianței și Uniunii. J. GRYZ,
Sprawozdanie z 23 warsztatów nt. bezpieczeństwa
światowego (Raport asupra celui de-al 23-lea atelier de
lucru pe tema securității mondiale), Zeszyty Naukowe
Akademii Obrony Narodowej, Warszawa 2006, no. 3
(64), p. 302.
6 Ibidem, I. DAALDER, J. GOLDGEIER, Global
NATO, Foreign Affairs, September/October 2006, V ol.
85, no. 5, pp. 1-2, 5 (subscriere Internet), B. RATHBUN,
Continental Divide? The Transience of Transatlantic Troubles, în N. JABKO, C. PARSONS (ed.), With
US or Against US? European Trends in American
Perspective, The State of the European Union, V ol. 7,
Oxford University Press, 2005.
7 Una dintre condițiile pe care UE trebuie să le
îndeplinească pentru a deveni un „jucător global” este
de a căuta platforme de cooperare cu NATO. Atât UE,
cât și NATO ar trebui să rămână complementare, deși
nu există un răspuns final în această privință. Referitor
la acest subiect, general-locotenent Jean-Paul Perruche,
Director General al Statului Major al UE (EUMS),
subliniază că atât UE, cât și NATO nu au suficientă
„flexibilitate” pentru a efectua noi tipuri de misiuni ce
rezultă din evoluția mediului internațional de securitate.
Aceste sarcini se referă, în principal, la compilarea
elementelor militar-civile ce vor apărea în misiuni
desfășurate în zone îndepărtate de Europa. J. GRYZ,
op. cit., p. 303.
8 După cum afirma Victoria Nuland, Reprezentant
Permanent al Statelor Unite în Organizația Tratatului
Atlanticului de Nord, procesele inițiate de NATO, de
ex., stabilizarea conflictului european după Războiul
Rece, lărgirea succesivă a organizației cu statele demo –
cratice în care domnește spiritul legii, cooperarea cu sta –
tele rămase în afara principalului val de integrare euro –
peană, toate acestea cer din partea țărilor ce alcătuiesc
comunitatea transatlantică o structură comună, pentru a
implementa cooperarea. NATO se ocupă de sarcini pre –
cum asigurarea securității, bunăstării, întăririi, în cadrul
relațiilor internaționale, a relațiilor de cooperare cu țări –
le și entitățile din afara NATO, care să creeze principala
componentă a relațiilor transatlantice și în care să se re –
găsească o comunitate de valori. Ibidem, p. 301.
9 J. GRYZ, Źródła terroryzmu międzynarodowego
(Sources of International Terrorism), în E. HALIŻAK,
W. LIZAK, L. ŁUKASZUK, E. ŚLIWKA (ed.), Terro –
ryzm w świecie współczesnym (Terrorism in Contem –
porary World), Warszawa – Pieniężno 2004, pp. 31-43.
10 Potrivit autorilor raportului legat de viziunea
pe termen lung a nevoilor europene în domeniul
capabilităților de apărare, procesul de globalizare
va face, de fapt, ca viitorul previzibil să fie legat de
disproporții mult mai mari decât cele din prezent.
Probabil, China va deveni cea de-a doua economie a
lumii, după Statele Unite, și, împreună cu India, va crea
un nou centru geostrategic și geoeconomic al lumii.
Pe acest fundal, Comunitatea Europeană își va pierde
multe din avantajele din prezent; cu toate acestea, va
rămâne principala arie de bunăstare din lume. An Initial
Long-Term Vision for European Defence Capability
and Capacity Needs, European Defence Agency, 3
October 2006, s. 6.
11 Actuala legătură a Conceptului Strategic al
NATO din 1999 nu reflectă ideea de schimbare care s-
a produs în domeniul de securitate în cadrul relațiilor
transatlantice. Clauzele sale nu iau în considerare noua SECURITATE ȘI STRATEGIE MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
poziție a UE și nu își împart responsabilitățile. În plus,
impasul determinat de transformarea organizației, care
a dus la lipsa unor acorduri esențiale în cadrul întâlnirii
Consiliului Nord-Atlantic de la Riga, din noiembrie
2006, arată că un nou concept strategic, derivat din
noile acorduri dintre statele care alcătuiesc comunitatea
transatlantică, ar trebui să fie aprobat atunci când
vor fi avansate acorduri între SUA, UE și NATO. În
aceste circumstanțe, Departamentul de Apărare al
SUA a pregătit un document, cu caracter conceptual,
ce include schimbările principale. Cu toate acestea, el
nu a reprezentat baza lărgirii politice transatlantice, ci
doar un document declarativ, venit de la o singură parte,
și anume, cea americană. A se vedea Strengthening
Transatlantic Security. A U.S. Strategy for the 21st
Century, US Department of Defense, December 1,
2000.
12 A se vedea discursul Gen. James L. Jones,
prezentat în J. GRYZ, Sprawozdanie z 23 warsztatów
nt. bezpieczeństwa światowego (Raport asupra celui de-
al 23-lea atelier de lucru pe tema securității mondiale),
Zeszyty Naukowe Akademii Obrony Narodowej,
Warszawa 2006, no. 3 (64), pp. 297-298.
13 Ibidem.
14 Luând în calcul, de exemplu, chestiunea care lea –
gă Lituania de Franța sau Spania, în lupta împotriva
terorismului islamic? Răspuns: puține lucruri sunt atât
adevărate, cât și false, în contextul schimbărilor demo –
grafice din Uniunea Europeană și creșterea populației
musulmane, implicând elementele sale radicale ce con –
testă ordinea europeană. Sunt multe probleme de acest
fel. În situația dezintegrării politice a țărilor membre ale
NATO și a lipsei de viziune coerentă pentru a rezolva
problemele, ar părea să crească și să aprofundeze dife –
rențele existente.
15 Boris Tarasiuk, Ministrul de externe al Ucrainei,
afirma că, în cazul Balcanilor, comunitatea internațio –
nală a întreprins măsuri active pentru stabilitate și secu –
ritate, în timp ce eforturile sale în zona Mării Negre nu
sunt suficiente. Ar putea duce la două categorii de con –
flicte. În prima, referitoare la cele din Balcani, comu –
nitatea internațională și organizațiile internaționale au
depus eforturi pentru a rezolva problema. În consecință,
zona a fost stabilizată. În cea de-a doua, referitoare la
regiunea Mării Negre, conflictele par să fie neglijate,
pentru că nu s-au întreprins acțiuni pentru rezolvarea lor
(Transnistria și Moldova, Georgia și Abhazia, Nagor –
no-Karabah). Se remarcă includerea regiunii Balcanilor
în procesul de integrare euro-atlantică, în timp ce pen –
tru Marea Neagră nu există o astfel de perspectivă. În
consecință, rutele naturale de transport pentru resurse –
le energetice (petrol, gaze naturale) din regiunea Mării
Negre nu sunt adecvat folosite și, astfel, apare un deficit
de securitate.
16 Merită citat aici Generalul Anatoly I. Mazurkevi –
ch, Șef al Departamentului Principal pentru Cooperare Militară, din Ministerul Apărării Federației Ruse, care
a afirmat că nu există problema securității în regiunea
Mării Negre. Provocările la adresa securității în aceste
zone sunt doar o idee fixă a țărilor occidentale și a orga –
nizațiilor din care acestea fac parte. În ceea ce privește
problemele, acestea nu sunt cauzate decât de neluarea
în calcul a activităților unor state, precum Georgia,
de exemplu. În plus, a scăpa de factorul de stabiliza –
re, precum trupele ruse, înseamnă a complica în plus
chestiunile locale de securitate, nu pe cele regionale.
Fără angajarea lor, s-ar putea dezvolta un conflict între
Armenia și Azerbaidjan față de Nagorno-Karabah. Din
punctul de vedere al Federației Ruse, doar chestiunea
portului Sevastopol, de fapt, viitorul său, are nevoie de
rezolvare.
17 În contextul securității Asiei Centrale, trebuie citat
Ambasadorul Munir Akram, Reprezentant Permanent
al Pakistanului la Națiunile Unite, care, referindu-se la
prezența NATO în această regiune, a afirmat că aceasta
este una pozitivă. Cu toate acestea, este vizibilă absența
ONU. Potrivit lui Akram, datorită cooperării dintre țările
din regiune și organizații precum NATO și ONU, există
posibilitatea de creare a unei securități prin cooperare în
Asia Centrală, similară cu cea din Europa. NATO ar putea
lansa aici inițiative, pentru a instituționaliza securitatea
din Asia Centrală, și, în consecință, ar crea o regiune
omogenă pentru cooperare, datorită cărora ar fi posibil
să se excaveze resurse naturale (petrol, gaze naturale)
din Nord (Kazahstan, Uzbekistan, Turkmenistan) și să
fie transportate în Sud (Marea Arabiei – Oceanul Indian).
De asemenea, ambasadorul a definit trei condiții ale
succesului: 1. Procesul reconstrucției Afganistanului
și a regiunii Asiei Centrale. E nevoie de o abordare
complexă, multifațetată, cu soluții individuale ce nu
copiază vechile scheme. Cele trei instrumente de bază
care contribuie la crearea acestui proces ar trebui să
fie: apărare, intimidare și diplomație. 2. Cooperarea
și activitățile „actorilor” regionali, nu doar pentru
problemele curente (operaționale), ci, în principal,
pentru crearea unei complementarități economice
între țările din acea regiune – legând Nordul și Sudul
Asiei Centrale. 3. Cooperarea internațională presupune
plecarea comunității internaționale din Afganistan, cel
puțin pentru un deceniu, și, în acest fel, confirmând
angajarea în „Planul Marshall” asiatic – atingerea
„inimilor și minților afganilor”.
18 Acordurile Berlin Plus se bazează pe presupune –
rea că atât statele membre ale NATO, cât și cele ale
UE profită de resursele limitate ale statelor membre.
De aceea, pentru a evita dublarea valorilor, fără să fie
necesară, a fost stabilit accesul UE la planificarea ope –
rațională a NATO. De asemenea, s-a căzut de acord ca
Locțiitorul Comandamentului Suprem al Forțelor Ali –
ate din Europa al NATO (DSACEUR) să fie coman –
dantul operațional al misiunilor conduse de UE. Aceste
acorduri, alături de cele stabilite anterior, la Berlin, în SECURITATE ȘI STRATEGIE MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
1996, referitoare la schimbul de informații clasificate,
permit UE să își asume responsabilitățile ce reveneau
anterior NATO în Macedonia (FYROM). Pentru mai
multe informații, a se vedea: F.G. BURWELL, op. cit.,
pp. 13-14.
19 M. SZKODZIŃSKA, Z. PĘKALA, Od Pragi
do Stambułu – implementacja założeń wojskowego
wymiaru transformacji NATO (From Prague to Istanbul
– The Implementation of Assumptions of NATO Military
Transformation Dimension), DPO MON, Warszawa,
2006, pp. 14-17; M. RUTTEN (comp.), From Nice to
Laeken, European defence: core documents, Chaillot
Papers no. 51, Paris, April 2002, J-Y . HAINE (comp.),
From Laeken to Copenhagen European defence: core
documents, Chaillot Papers no. 57, February 2003.
20 A. MISSIROLI (comp.), From Copenhagen to
Brussels — European defence: Core documents, V olume
IV , Chaillot Papers no. 67, December 2003, EU security
and defence – Core documents 2004, V olume V , Chaillot
Papers no. 75, February 2005.
21 F.G. BURWELL, op.cit., p.15.
22 În conflictul declanșat în iulie 2003, în provincia
sudaneză Darfur, între musulmanii sponsorizați de Su -dan și comunitățile musulmane etnice locale, au dece –
dat aproape 400000 persoane și în jur de 2500000 au
fost forțate să își părăsească casele, conform Report of
the International Commission of Inquiry on Darfur to
the United Nations Secretary General Pursuant to Se –
curity Council Resolution 1564 of 18 September 2004,
Geneva, January, 25, 2005.
23 F.G. BURWELL, op.cit., pp. 15-16.
24 Ibidem.
25 Ibidem.
26 Potrivit generalului James L. Jones, fostul Coman –
dant suprem al forțelor aliate din Europa (SACEUR),
cauza lipsei unei abordări adecvate legate de cooperarea
dintre statele europene, SUA și Canada este necunoscu –
tă. De aceea, direcția transformării organizației nu este
definită și, astfel, nici locul și rolul său în arhitectura
mondială de securitate. Pentru mai multe informații, a
se vedea J. GRYZ, Sprawozdanie z 23 warsztatów nt.
bezpieczeństwa światowego (Raport asupra celui de-
al 23-lea atelier de lucru pe tema securității mondiale),
Zeszyty Naukowe Akademii Obrony Narodowej, Wars –
zawa 2006, no. 3 (64), pp. 297-298.
Dr. Jarosław GRYZ (gryz@wp.pl) este autor al câtorva monografii pe tema relațiilor internaționale
și al unor articole referitoare la securitatea internațională, la rolul statelor și al organizațiilor
internaționale în lumea modernă, al actorilor guvernamentali și neguvernamentali. Ariile sale de
interese se concentrează pe științele politice, în special pe relațiile internaționale, în concordanță
cu actualele angajamente profesionale, ca fost expert în cadrul Departamentului de Securitate
Internațională din cadrul Ministerului polonez de Apărare și ca cercetător și lector la Universitatea
Națională de Apărare. SECURITATE ȘI STRATEGIE MILITARĂ

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 70
RĂZBOIUL COGNITIV?
Dr. Gheorghe VĂDUVA
Inteligența economică – se subliniază într-un
studiu elaborat pe la începutul acestui deceniu
– s-a impus foarte rapid, adică în mai puțin de
un deceniu, ca o nouă paradigmă a interacțiunii
concurențiale. Nu există însă inteligență
economică fără informație. Informația implică
trei tipuri de atitudini ale întreprinderii (unității
economice): indiferentă, defensivă și ofensivă.
Atitudinea ofensivă este generată de spațiul
concurențial, de nevoia de a cuceri piețe, resurse,
rețele, relații. Atitudinea defensivă este strâns
legată de cea ofensivă și nu mai poate fi privită și
tratată individual. Atitudinea indiferentă, proprie
întreprinderilor mici, dependente de altele, mai
mari sau de stat, se restrânge din ce în ce mai mult,
întrucât cine nu este activ, ofensiv și competitiv
dispare de pe piață. Filozofia conflictului armat,
a conflictului necruțător, pătrunde tot mai mult
și în lumea economică. Rețeaua nu alterează
concurența, ci, dimpotrivă, o accentuează, o
transformă într-un adevărat război, în ceea ce
numim război economic.
Războiul economic – dacă admitem această
denumire pentru competiția economică și financiară
feroce care se duce dintotdeauna, dar cu precădere
în epoca rețelei, a globalizării – este prin excelență
un război al informației, un război al cunoașterii.
Războiul cognitiv (războiul bazat pe cunoaștere)
este înțeles ca modalitate de folosire a cunoștinței
într-un scop conflictual.2 Războiul cognitiv
este, deci, un război dus în spațiul cunoașterii,
care folosește cunoștința drept armă. El are o
dimensiune cognitivă comună și una ceva mai
complexă, epistemologică.
Dintotdeauna, războiul s-a bazat pe informație
și, deci, pe cunoaștere. Dar nu a avut totdeauna ca
armă informația, cunoștința și ca strategie procesul
cunoașterii, inclusiv în dimensiunea sa științifică.
Aceasta înseamnă, mai pe înțeles, manipularea cu –
noștinței, includerea ei într-un sistem conflictual.
S-ar părea că nu este nicio noutate. În fond, din -totdeauna, cunoștința a fost inclusă într-un sistem
dinamic de categorii și de acțiuni. Omul care știe
despre ce-i vorba, care cunoaște fenomenul sau
procesul respectiv este de infinite ori mai puternic
decât cel care nu-l cunoaște.
La ora actuală, economia mondială trece
printr-un proces de o anvergură fără precedent,
dominată de tot felul de grupări și de regrupări.
Desigur, întreprinderea rămâne unitatea-cheie,
unitatea de bază, dar sistemele și metasistemele
care o acționează și o relaționează evoluează ele
însele dinamic și complex, cu o foarte pronunțată
componentă imprevizibilă și chiar haotică. De unde
rezultă că, în materie de finanțe și de economie,
deși acționează legi stricte, orice este posibil.
În această imensă construcție și reconstrucție
economico-financiară a lumii, economia americană
joacă rolul de model în globalizarea schimburilor
economice. Nu toată lumea acceptă însă această
realitate. Și, de aici, conflictualitatea. Una dintre
ele. Cu toate că este vremea parteneriatelor
strategice, iar principala dimensiune a acestora
o reprezintă suportul economic și financiar,
conflictualitatea nu dispare, ci se bifurcă,
îmbrăcând forme mai puțin evidente, camuflate
sau modelate de ecuații complexe, nelineare.
Oricât de puternice ar fi parteneriatele, ele nu pot
exclude concurența, bătălia pentru piețe și resurse,
dinamismul economic-financiar al lumii. „Frate,
frate, dar brânza e pe bani“ grăiește un proverb
românesc, dovadă că filosofia pieței nu este chiar
atât de nouă. Noutatea constă doar în generalizare,
în globalizare, în extinderea confruntării, a
conflictualității economice și financiare la nivel
planetar. Confruntarea economică și financiară, în
epoca globalizării, are două dimensiuni esențiale:
de la puternic la puternic ; de la slab la puternic .
Celelalte dimensiuni care ar mai putea fi adăugate
– de la puternic la slab, de la slab la slab – nu au
sens, întrucât astfel de confruntări, în realitate, nu
există.
Într-o confruntare simetrică (de la puternic la SOCIETATE INFORMAȚIONALĂ. PACE ȘI RĂZBOI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
puternic), economia americană nu are egal. Așadar,
confruntarea de la puternic la puternic devine un
nonsens. Desigur, Uniunea Europeană, ca entitate
politică, economică și militară, s-au putea compara,
din punct de vedere economic și financiar, mai
ales după apariția euro, cu Statele Unite. Și chiar
se confruntă. Dimensiunea complementară și cea
constructivă sunt însă mult mai importante decât
cea a confruntării. Mai mult, economia europeană,
ca entitate continentală, se află încă într-un proces
de construcție. Și, oricum, Uniunea Europeană nu
este un adversar al Statelor Unite.
Adversarii Statelor Unite sunt reduși la cea
de a doua dimensiune a acestei confruntări: de la
cel slab la cel puternic. În acest caz, este nevoie
de o nouă reflecție strategică și, deci, de o nouă
strategie pentru americani: de la cel puternic la cel
slab. O astfel de confruntare, până acum, nu avea
sens, întrucât nu putea fi vorba de confruntare, ci
de dominare. Și în continuare, este vorba tot de
o strategie de dominare, dar nu prin amenințare
economică, culturală și militară, îndeosebi
nucleară, ci prin cunoaștere. De aceea, strategia
actuală din spațiul conflictualității economice se
deplasează semnificativ spre universul cunoașterii
și influențării prin cunoaștere, în toate dimensiunile
posibile.
Ca orice strategie, și aceasta are cele trei
componente clasice:
 strategie forțelor (centrele de studii strategi –
ce, think tank, alte structuri care se ocupă cu cer –
cetarea și cunoașterea proceselor și fenomenelor
economice și financiare);
 strategia mijloacelor (rețele, infrastructuri,
întreprinderi etc.);
 strategia acțiunilor și operațiilor economice
(concepte, sisteme acționale, programe, planuri,
proiecte etc.).
Strategia de seducție diplomatico-economică
(soft strategy ) face parte din aceste strategii
operaționale care folosesc infrastructurile și
structurile existente în acest domeniu.
Se pare că amenințarea cea mai periculoasă
pentru Statele Unite n-o constituie nici războiul
nuclear, nici atacurile teroriste, nici statele prost
guvernate sau cele care sprijină terorismul, ci
amenințarea economică și monetară . Această
amenințare se consideră că poate veni din partea
Europei unificate, precum și din partea Asiei de
Est, mai ales a Chinei. America este însă aliatul
Europei Occidentale. Dar dezvoltarea societății informaționale, mondializarea informației și a
schimburilor economice, inclusiv a producției
economice, schimbă substanțial datele problemei.
Chiar și între aliați sau parteneri, există nu doar
relații de colaborare, de parteneriat, ci și raporturi
concurențiale ce tind spre conflictualitate.
Cea mai importantă parte a războiului economic,
ca război asimetric al cunoașterii, nu este însă
competiția pentru piețe și resurse, ci confruntarea
din spațiul cunoașterii, adică al informației,
asimilării cunoștințelor și folosirii acestora pentru
devansarea concurenței, crearea faptului împlinit
sau realizarea oportună a scopului propus.
John Arquila și David Rundfeldt, creatorii
conceptului Network Centric Warfare, ies din
nou la rampă, afirmând că, în viitorul război, nu
va fi învingător cel care va avea cea mai puternică
bombă, ci acela care va avea cel mai convingător
discurs. În acest sens, americanii au inventat, în
1997, conceptul de dominanță informațională ,
pe care l-au definit ca o desfășurare într-un spațiu
ce garantează utilizarea eficientă a mijloacelor de
metacontrol, de prevenție, de preempțiune și de
coerciție.
În acest spectru, se pare că va avea loc, în
liniște, o confruntare între Statele Unite și Uniunea
Europeană, a cărei putere economică crește din ce
în ce mai mult. Totuși, se știe foarte bine că între
UE și SUA există un parteneriat strategic.
Una dintre formele de confruntare dintre cele
două superputeri economice o constituie, spre
exemplu, agresiunea fast food , a normelor pe
care vor să le impună anglo-saxonii în domeniul
alimentar și realitățile agroalimentare pe care le
practică și le consolidează Uniunea Europeană.
Există o ofensivă europeană împotriva celor care
încearcă modificarea genetică a organismelor.
Cercetătorii americani specializați în conflicte
asimetrice sau în războaie cognitive au numeroase
dificultăți în analizarea conținutului gherilei
informaționale din spațiul economic. Dificultatea
pleacă de la axioma potrivit căreia sistemul
american este luat ca model. Tot ce se află în afara
acestui model este foarte greu de înțeles pentru
ei, întrucât nu au mijloacele și instrumentele de
evaluare și analiză necesare. Un cercetător de la
Societatea Monsanto, spre exemplu, va înțelege
cu greu de ce un agricultor va boicota o sămânță
concepută pentru a nu putea fi reutilizată. Această
inovație (sămânță cu o singură întrebuințare)
constituie pentru industria agrochimică americană SOCIETATE INFORMAȚIONALĂ. PACE ȘI RĂZBOI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 72
o sursă de profit și de activități suplimentare, dar
pentru anumiți agricultori ea este inacceptabilă.
Iar cei europeni nici nu vor să audă de așa ceva.
Războiul cognitiv dus de Monsanto constă în a
folosi toate mijloacele psihologice posibile pentru
a-i convinge pe consumatori să accepte aceste
realități artificiale create de ei. Ei folosesc, pentru
aceasta, tehnicile psy ops (operații psihologice)
ale armatei americane ca mod de operare în
marketingul intelligence . Ripostele sunt pe măsură.
Dar sunt riposte de la cel slab la cel puternic.
Într-o perspectivă geostrategică, UE nu se
poate lipsi de o reflecție colectivă pe seama acestui
tip de război cognitiv. Experiența dobândită de
militari se extinde în spațiul confru n tărilor politice,
economice, sociale și culturale.
Deocamdată, Europa nu se ocupă în măsură
suficientă de această problematică. Rămâne s-o
facă în viitor.
În actualele condiții, strategiile ofensive s-au
reînnoit și se reînnoiesc mereu. Important este ca
entitățile să fie în măsură să gestioneze informația
într-un mediu ostil. În viitoarele arhitecturi ale
mediului geoeconomic, gestionarea informației
în scop de subversiune economică devine una
dintre priorități. Războiul se mută tot mai mult în
spațiul cunoașterii, mai exact, în spațiul filozofic și
economic al cunoașterii.
Statele Unite ale Americii pun mare preț pe
acest tip de confruntare, pe acest tip de război.
Se știe, spre exemplu, că americanii câștigă mai
mult din exportul de cultură și de cunoaștere decât
din comerțul cu arme. Întrucât știu mai bine ca
oricine să respecte rolul cunoștinței, al cunoașterii,
în configurația raporturilor internaționale în acest
început de secol, ei acordă o atenție specială
securității informaționale. Este unul dintre motivele
pentru care întreaga lume științifică americană
a lucrat ani în șir pentru securizarea arhitecturii
informaționale a țării.
O altă direcție a acestor cercetări a constituit-o
perception management cu privire la valorificarea
preponderenței diplomatice, economice, științifice
și culturale. Acestea sunt strategii indirecte care
sunt puse în operă prin mijloace informaționale.
Este vorba de manipularea cunoașterii , nu doar a
informației.
Întrebuințarea ofensivă a informației și, în con –
secință, a cunoașterii generează câteva întrebări
importante: Care este gradul de libertate al compe –
tiției economice? Lipsa de moralitate nu pune oare în pericol filozofia instituției economice privind
etica în afaceri? Impunerea modelului economic
anglo-saxon nu creează instabilitate în spațiul con –
curențial?
Alain-Charles Martinet4 vorbește de o „strategie
cu scop pozitiv” (poziționare avantajoasă) și
de o „strategie cu scop negativ” (poziționare
dezavantajoasă pentru concurent). Aceste două
tipuri de strategii sunt, într-un fel, răspunsuri la
întrebările de mai sus, dar și o modalitate de a
analiza și înțelege războiul cunoașterii din spațiul
economic.
Strategiile ofensive din spațiul războiului eco –
nomic, al războiului cunoașterii, sunt numeroase.
Cele mai frecvente sunt acapararea, impunerea,
regruparea ofensivă, lovitura financiară și descu –
rajarea. Dintre toate, cea mai utilă, la ora actuală,
este strategia de descurajare prin informație, prin
cunoaștere .
Strategia de descurajare prin informație nu
este numai ofensivă, ci și defensivă. Ca strategie
defensivă (sau hibridă), ea reprezintă voința și
capacitatea unei organizații de a nu fi nici supusă,
nici vulnerabilă. În caz de agresiune asupra ei, ea
recurge la tehnici subversive asupra concurentului
agresor sau instigator.
Într-un cadru ofensiv generalizat, întreprinderea
nu trebuie să se mulțumească cu înțelegerea și
anticiparea strategiilor concurente. Ea trebuie
să fie gata de atac pentru a-și apăra patrimoniul
informațional și interesele vitale. Și în competiția
economică, cea mai bună și cea mai eficientă formă
de protecție și de apărare o reprezintă tot atacul.
Iar în avanpostul acestor atacuri sunt trimise, de
obicei … batalioanele financiare.
Gestionarea riscurilor strategice nu se reduce
însă la aspectele financiare. Ea trebuie să fie
extinsă la gestionarea informației, a cunoașterii.
Întreprinderile sunt obligate să admită conceptul
de risc informațional, care are două aspecte:
 accident informațional;
 criză determinată de o destabilizare produsă
de un adversar.
Din această perspectivă trebuie văzută și
problematica extrem de complexă a securității
informaționale și, respectiv, a spațiului cognitiv.
Chiar dacă pare paradoxală, întrucât cunoașterea
înseamnă deschidere, adică asimilare și acomodare,
securitatea spațiului cognitiv reprezintă un concept
care se impune din ce în ce mai mult, întrucât
asigură stabilitate și protecție unui domeniu care SOCIETATE INFORMAȚIONALĂ. PACE ȘI RĂZBOI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
se prezintă a fi, prin excelență, fluid și deosebit de
dinamic. De aici și conceptul Cyber Security Task
Force, asimilat și lansat, ca proiect, în 2002, de
către Comisia Europeană și pus în operă treptat,
oarecum după model american, pe continentul
nostru.
Desigur, măsurile de protecție cognitivă care se
iau pe continent fac parte din strategiile moderne de
siguranță și de protecție. Dar o adevărată securitate
economică a continentului nu se poate realiza
decât în dimensiune euroatlantică și, deopotrivă,
eurasiatică, întrucât prima dimensiune oferă înalta
tehnologie și tehnologia informației, iar cea de a
doua resursele energetice absolut necesare.
Dacă războiul cunoașterii se duce îndeosebi
în spațiul filosofic, politic, economic, cultural și
informațional, ce rost mai au armatele? Sunt ele
doar un simplu suport pentru astfel de strategii
epistemologice? Greu de răspuns. Dar nu imposibil.
Probabil că, în foarte scurt timp, războiul cunoașterii
va pătrunde și în domeniul militar, conturând noi
teatre de operații, deocamdată în ciberspațiu sau în
infospațiu.
Noul tip de război – care, de fapt, este vechi de
când lumea – va impune și militarilor un nou tip
de reflecție strategică. V om fi nevoiți să scoatem
din rafturile prăfuite, deopotrivă, Organon -ul
lui Aristotel, dar și o mulțime de alte cursuri și
tratate, începând cu cele de matematică aplicată
și continuând cu cele de teoria informației și de epistemologie. Pentru a fi în măsură să folosim nu
numai sistemele de arme de mare precizie, armele
bazate pe laseri, pe amplificarea undelor și pe
nanotehnologii, ci și armele bazate pe cuvânt.
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 Christian HARBULOT, Nicolas MOINET, Didier
LUCAS, La guerre cognitiv: a la recherche de suprema –
tie strategique. Al șaselea Forum de inteligență econo –
mică al Asociației Aeronautice și Astronautice France –
ze, Menton, 25 septembrie 2002.
2 Christian HARBULOT, Nicolas MOINET, Didier
LUCAS, Ibidem.
3 Didier LUCAS și Alain TIFFREAU, Guerre
economique et information: les strategies de subversion,
Paris, Elipse, 2001, p. 204. „Acțiune consistentă de
furnizare sau camuflare a unei informații selecționate
și a unor indicii privind audiențele externe, astfel încât
să influențeze emoțiile, motivația și raționamentele
obiective. Pentru organismele de informații și
decidenții de la toate nivelurile, aceste acțiuni constau
în influențarea evaluărilor oficiale pentru a parveni,
în final, la a configura, într-o dimensiune favorabilă
obiectivelor emitentului, comportamentele și acțiunile
oficiale externe. De cele mai multe ori, perception
management combină aportul informațiilor autentice
cu operațiile de securitate, de disimulare, de intoxicare
și cu operațiile psihologice.” (Citat reprodus după
comunicarea sus-menționată)
4 Alain-Charles MARTINET, Epistemologie et
Science de Gestion, Paris, Economica, 1999, p. 221. SOCIETATE INFORMAȚIONALĂ. PACE ȘI RĂZBOI
Generalul de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA (vaduvageorge@yahoo.fr) este cercetător științific
gr. I la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate din cadrul Universității Naționale de
Apărare „Carol I”. A scris numeroase lucrări de strategie, între care „Strategia acțiunilor rapide“,
Editura AISM, 2003, „Strategie militară pentru viitor“, Editura Paideia, 2003, „Arta militară de-a
lungul mileniilor“, Editura CTEA, 2004, coautor, „Războiul viitorului, viitorul războiului”, Editura
UNAp, 2004, coautor, „Eseu despre arta strategică“, Editura Militară, 2005, coautor, „Strategia
de parteneriat, parteneriatul strategic“, Editura UNAp, 2006, coautor, precum și studii, articole,
eseuri despre arta militară și cultura strategică, publicate la Editura UNAp „Carol I” și în reviste de
specialitate.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
O NOUĂ STRATEGIE PENTRU IRAK
ȘI CONTINUAREA RĂZBOIULUI
ÎMPOTRIV A TERORISMULUI
Dr. Constantin-Gheorghe BALABAN
Dacă, imediat după 11 septembrie 2001, lumea
întreagă a fost de partea Americii în campania
antiteroristă, în mai bine de cinci ani această
unitate s-a erodat.
În martie 2003, SUA au declanșat războiul
din Irak, care, deși părea că se va termina
foarte repede, este astăzi un adevărat butoi cu
pulbere. Nu trece o zi fără atentate, iar tensiunile
dintre sunniți și șiiți degenerează în război civil.
Continuarea participării Statelor Unite la această
luptă sângeroasă și îndelungată, scrie cotidianul
El Pais, va face foarte probabil ca finalul ei să fie
„o ciocnire frontală cu Iranul și cu o mare parte a
lumii islamice“.
O amplă angajare au, în același timp, SUA
în Afganistan, unde intensificarea atacurilor
talibanilor a obligat Washingtonul să se gândească
la o suplimentare a trupelor din teatru, în pofida
opoziției tot mai accentuate a democraților și a
populației americane.
Administrația de la Casa Albă încearcă, acum,
să-și redefinească concepția de acțiune preventivă
și va continua planurile de amplasare a scuturilor
antirachetă2 pe teritoriile Cehiei și Poloniei,
„indiferent – după cum susținea generalul
american Henry Obring, șeful Agenției americane
pentru apărarea antirachetă – dacă aliații din
cadrul NATO sunt de acord sau nu“3. „Națiunea
noastră, argumenta președintele Bush, depinde de
petrolul străin, iar această dependență ne face mai
vulnerabili la regimuri ostile, la teroriști. În plus,
aduce mari prejudicii economiei noastre“.
Referirile la noua strategie americană pentru
Irak și la continuarea războiului cu terorismul
încearcă să limpezească acest subiect fierbinte, pe
care unii analiști îl privesc cu preocupare, iar alții
îl apreciază ca pe o contribuție indirectă a SUA la
proliferarea terorismului.
1. Preliminarii. Potrivit cotidianului New York
Times , președintele american George W. Bush intenționa să impună o serie de noi „obiective”
guvernului de la Bagdad. Ulterior, la 11 ianuarie
a.c., într-un discurs privind noua strategie americană
în Irak – intens criticată de legislativul american,
dominat acum de democrați -, liderul de la Casa
Albă va recunoaște că a făcut greșeli în abordarea
situației din această țară. De altfel, și Comandantul
forței multinaționale din Irak, generalul american
Raymond Odierno, avea să recunoască faptul că
situația din această țară este dificilă. O situație
care, după cum avea să se înțeleagă mai târziu și
de către Londra, nu mai poate fi rezolvată pe căi
militare, ci doar prin diplomație sau prin mijloace
politice.
La 23 ianuarie a.c., președintele George W.
Bush susținea, în fața unui Congres sceptic și cu
cea mai scăzută cotă în sondaje4 din ultimii 30 de
ani, cel de-al șaselea discurs anual despre starea
națiunii, prilej cu care aprecia suplimentarea
efectivelor americane din Irak drept ”cea mai
bună modalitate de a obține un succes”- una din
provocările esențiale pentru Statele Unite fiind
purtarea războiului pe teritoriul inamic.
Președintele american a solicitat Congresului
să-i ofere o șansă planului său pentru Irak și a apre –
ciat că guvernul irakian trebuie ajutat, astfel încât
țara să nu devină un paradis pentru teroriști5. Fără
ajutorul Statelor Unite, spunea atunci președintele
George W. Bush, Irakul ar deveni rapid „sanctuar
al teroriștilor”, care sunt susținuți, în continuare,
de Siria și Iran, și promitea să acționeze ferm pen –
tru a pune capăt acestei cooperări6.
În același timp, președintele Bush a insistat
pentru intensificarea luptei antiteroriste. Războiul
împotriva terorismului este, în viziunea sa, războiul
întregii generații. Cum terorismul mondial este
departe de a fi înfrânt, și focarele de conflict din
lume s-au multiplicat, a propus creșterea numărului
de militari și pușcași marini cu 65.000 de soldați,
respectiv 27.000 de pușcași marini în următorii
cinci ani7. „Pentru toți cei prezenți, consideră
președintele Bush, nu există responsabilitate mai ANALIZE, SINTEZE, EV ALUĂRI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
mare decât să apărăm oamenii din această țară de
pericol“.
În Congres, marea majoritate a democraților
crede că „strategia Casei Albe îndreaptă America
într-o direcție greșită”, dar ei nu îl pot împiedica pe
președintele Bush8 să acționeze astfel. Chiar Marea
Britanie, principalul aliat al SUA, a primit „cu
răceală” planul președintelui Bush, precizându-și
„propria strategie”9. Așa că singurul susținător s-a
dovedit a fi guvernul de la Bagdad.
2. Un semnal pentru schimbarea strategiei
din Irak și orientarea Statelor Unite către
o politică de centru? Rezultatul alegerilor
legislative parțiale10 pentru Congres ilustrează,
potrivit presei britanice, „respingerea politicii lui
George W. Bush”, un „semnal pentru schimbarea
strategiei din Irak”, așa cum susține fostul editor
al revistei conservatoare National Review , dar și
orientarea viitoare a Statelor Unite către o „politică
de centru”, cum se menționa în presa germană
încă din noiembrie anul trecut. Democrații și chiar
unii republicani criticau dur strategia lui Donald
Rumsfeld în războiul din Irak, considerată un
„eșec de proporții”. Mai mult, alegerile legislative
au fost transformate de democrați într-un „adevărat
referendum” asupra războiului din Irak – scrutinul
parțial de anul trecut, din 7 noiembrie, dorindu-se
a fi o demonstrație a „nemulțumirii” majorității
electoratului american față de acest război.
Pe cale de consecință, prima victimă a
înfrâgerii suferite de republicani în Congres este
Donald Rumsfeld11, secretar pentru apărare și
șef al Pentagonului din 2001, care a demisionat
la cererea democraților12 pentru a se concretiza
„reorientarea” politicii americane cu privire la Irak.
Anunțul a fost făcut de însuși președintele George
W. Bush, în conferința de presă organizată la Casa
Albă la scurt timp după discuțiile cu democrații.
Cu alte cuvinte, președintele republican George W.
Bush, care recunoaște și își asumă o mare parte
din înfrângerea suferită de republicani, este obligat
să coopereze13 cu opoziția. Dar, nominalizându-l
pe Robert Gates14 ca viitor șef al Pentagonului,
președintele Bush speră că „simțul său de
conducere și capacitățile sale vor ajuta țara noastră
să-și îndeplinească obiectivele militare și să se
pregătească pentru amenințările care o așteaptă în
secolul al XXI-lea”15.
Chiar dacă Raportul grupului de lucru pentru
Irak avea să fie o „evaluare dură” a situației, președintele Bush spunea că fiecare concluzie va fi
„atent analizată”, pentru a se lua măsurile adecvate
în acord cu Congresul16. Mai mult decât atât,
consilierul pentru securitate națională al Casei Albe,
Steven Hadley, avea să declare că și președintele
George W. Bush va cere schimbări în politica
irakiană, dar atrăgea atenția că „recomandările
comisiei Baker nu constituie decât o propunere
printre multe altele”. Ceea ce explică de ce câteva
recomandări-cheie ale grupului de studii pentru
Irak au fost respinse de președintele Bush.
Așa cum era de așteptat, noua strategie a
Casei Albe privind Irakul a fost intens criticată de
legislativul american, dominat acum de democrați,
dar în rândul opiniei publice americane părerile
sunt împărtășite, iar irakienii sunt mai degrabă
pesimiști că noua strategie va da roade.
3. Strategia președintelui George W. Bush
pentru Irak și continuarea războiului împotriva
terorismului. Strategia anunțată de președintele
american George W. Bush nu s-a bucurat de o
primire prea călduroasă, fiind „aspru” criticată
de democrați. Senatorii americani se opun17
suplimentării trupelor în Irak, după cum titrează
cotidianul The New York Times . Ulterior, după
vizita pe care a făcut-o în Irak, senatorul republican
Suzane Colins, deși convinsă că desfășurarea mai
multor trupe în Bagdad „ar fi o greșeală”, avea
să precizeze că este, totuși, „nevoie de mai mulți
soldați în unele provincii” unde violențele au mai
mult legătură cu terorismul decât cu ura sectară.
Camera Reprezentanților din Congresul
american adoptă, însă, o rezoluție care dezaprobă
trimiterea de noi trupe în regiune. V oturile de blam
– gest de dezaprobare a politicii Casei Albe în
această direcție – au venit și de la democrați, și de
la 17 republicani18.
Proiectul de buget pentru războiul din Irak,
aprobat de Senatul american, a fost însoțit de
un calendar de retragere a majorității trupelor
combatante până în martie 2008. Pentru a
deveni lege, proiectul va trebui să fie prezentat
președintelui George W. Bush, care trebuie să-l
aprobe. Or, președintele Bush declara, în repetate
rânduri, că se opune „stabilirii unui calendar
al retragerii” trupelor din Irak. Mai mult, că va
contesta prin veto proiectul democraților din
Camera Reprezentanților19 de a lega finanțarea
operațiunilor din Irak de o dată a retragerii militare
din această țară. Lucru care s-a și întâmplat.ANALIZE, SINTEZE, EV ALUĂRI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
Legea a fost respinsă de președintele George
W. Bush, iar Camera Reprezentanților nu a reușit
să întrunească cele două treimi necesare pentru a
respinge veto-ul președintelui Bush privind Legea
Finanțării Războiului din Irak.
Totuși, ambele părți și-au arătat „disponibilitatea
de a colabora”, chiar dacă „nu s-a găsit, încă,
„soluția” pentru cazul în care autoritățile de la
Bagdad se dovedesc „incapabile să țină situația sub
control” t. Cert este că respingerea legii reprezintă
un „nou prilej” pentru Administrație și pentru
Congres să arate că își păstrează cu fermitate
pozițiile privind războiul din Irak. Și nu numai.
4. Politica Statelor Unite în Afganistan.
Statele Unite – care au deja în această țară
aproximativ 20.000 de militari, inclusiv 12.000
de soldați sub comanda NATO și alți 8.000 care
asigură antrenarea forțelor afgane și operațiunile
antiteroriste din zona muntoasă de la granița
cu Pakistanul – iau în considerare, împreună cu
Marea Britanie21, desfășurarea mai multor trupe
în Afganistan22, având în vedere faptul că „alte
state membre NATO au refuzat să trimită trupe în
Afganistan”23.
Forțele NATO, care au preluat controlul asupra
operațiunilor militare în sudul Afganistanului de la
coaliția internațională condusă de Statele Unite, au
și ele nevoie, acum, de mai mulți bani și mai multe
trupe pentru a câștiga în Afganistan24. Mai ales în
sudul Afganistanului, unde atacurile talibanilor
sunt tot mai puternice. Un punct de vedere susținut
și argumentat anterior și de șeful britanic al Forțelor
NATO din Afganistan, generalul David Richard,
citat de cotidianul britanic The Times : ”Trebuie și
putem să câștigăm în Afganistan, însă, avem nevoie
de un efort militar susținut. Trebuie să acționăm
mai energic pentru încă un an în Afganistan” y.
Comandanții americani au cerut Pentagonului
mai multe trupe, iar noul secretar al apărării,
Robert Gates, susține cererea acestora.
5. George Bush plătește un preț uriaș în
popularitate din cauza războiului din Irak. El
trebuie să conducă de-acum cu o majoritate în
Congres controlată de opoziția democrată și cu
opinia publică profund nemulțumită de prezența
militarilor departe de casă. Rata de popularitate a
președintelui George W. Bush este de numai 30%,
potrivit Newsweek26, iar 58% dintre americani
consideră că președinția lui Bush s-a încheiat. Mai mult, în mari orașe americane, precum Washington,
Los Angeles și San Francisco, mii de demonstranți
au cerut Congresului și președintelui Bush să nu
mai finanțeze operațiunile din Irak și să retragă
trupele din această țară.
Cu toate acestea, liderul de la Casa Albă nu s-
a răzgândit în privința stabilirii unui calendar al
retragerii trupelor din Irak și, după cum declară,
„se va opune oricărui calendar de revenire în țară a
trupelor de pe frontul irakian. O confirmă recurgerea
la dreptul de a respinge prin veto proiectul privind
Legea Finanțării Războiului din Irak. Pentru că, în
opinia șefului executivului american, „principalul
punct nevralgic” este faptul că „plecarea trupelor
americane din cele mai importante orașe irakiene
este pusă în legătură cu suplimentarea fondurilor
destinate războiului antiterorist”.
Simpatia pentru SUA a început să se
transforme în suspiciune sau ostilitate și în unele
țări – sentimente care au fost adâncite de scandalul
abuzurilor de la închisoarea Abu Ghraib, din Irak,
problema prizonierilor deținuți fără judecată la
Guantanamo sau de scandalul închisorilor secrete
ale CIA. Cu atât mai mult cu cât, la scurt timp
după demisia lui Donald Rumsfeld din funcția de
secretar american al Apărării, un grup de avocați
internaționali îl acuzau pe fostul șef al Pentagonului
de „crime de război și abuzuri” comise la închisorile
Abu Ghraib, din Irak, și Guantanamo, din Cuba
– acțiune declanșată în Germania27, în numele unui
grup de 12 victime ale torturilor din închisorile
amintite, iar „martorul-cheie” care a decis să
depună mărturie în favoarea acestei plângeri este
fostul comandant al închisorilor militare din Irak,
Janis Karpinski28, dar și singurul ofițer superior
sancționat de ierarhia militară în cazul scandalului
la închisoarea Abu Ghraib.
Confruntări ale președintelui american cu
manifestații de ostilitate sunt semnalate și în
America Latină, cu ocazia unui turneu care a
cuprins vizite în Brazilia29, Uruguay, Guatemala,
Columbia și Mexic.
Cu alte cuvinte, președintele american „plătește,
acum, un preț uriaș în popularitate” din cauza
războiului din Irak. Un război despre care noul
comandant al forțelor americane din această țară,
generalul David Petraeus30, un expert în operațiuni
împotriva insurgenței și un puternic susținător al
președintelui George W. Bush, spune că „trebuie
să fie greu, înainte de a fi ușor”. Pentru că, după
cum susține generalul Petraeus, sunt în desfășurare ANALIZE, SINTEZE, EV ALUĂRI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 77
operații „în zone noi” și „se confruntă cu alte
elemente acolo”, iar „efortul de a-i învinge pe
teroriști va fi mai greu până va fi mai ușor”. Desigur,
o afirmație care survine pe fondul aprobării de
către Congres a planului de retragere a soldaților
americani cu începere de la 1 octombrie a.c.
Un lucru devine însă tot mai cert: după patru
ani de la invadarea Irakului, irakienii sunt din ce
în ce mai pesimiști31. Prezența soldaților străini nu
face decât să înrăutățească situația32, iar în viziunea
localnicilor, ei ar fi principala cauză a dezbinării.
Atentatele cu mașini-capcană produse în
enclavele șiite ale Bagdadului continuă să facă noi
și importante victime, motiv pentru care mișcarea
șiită radicală condusă de clericul Moqtada al Sadr
anunță că se retrage din guvern33. Mai mult decât
atât, la numai câteva ore după ce primul-ministru
șiit Nuri al Maliki anunța că, până la sfârșitul
acestui an, Irakul va prelua controlul securității pe
întreg teritoriul țării, aveau loc alte cinci atentate,
din care trei cu mașină-capcană, în urma cărora cel
puțin 170 de civili au murit și peste 200 au fost
răniți34.
Războiul din Irak – după cum avea să scrie
cotidianul spaniol El Pais – „este o calamitate
strategică și morală de dimensiuni istorice, începută
cu false ipoteze /…/ Conflictul prejudiciază
legitimitatea Statelor Unite în lume, iar daunele
civile colaterale și anumite abuzuri le murdăresc
prestigiul moral /…/ Cu excepția noului secretar
pentru apărare, Robert Gates, sunt aceiași indivizi
care participă de la început la această aventură,
care au luat hotărârea inițială de a începe războiul
cu Irakul și care au folosit false pretexte /…/
Dacă SUA continuă să participe la această luptă
sângeroasă și îndelungată din Irak, comentează
același cotidian, este foarte probabil ca finalul ei să
fie o ciocnire frontală cu Iranul și cu o mare parte
a lumii islamice” 35.
După cel de-al Doilea Război Mondial, mai
scrie El Pais , „Statele Unite au reușit să impună
apărarea democrației în Europa, pentru că au reușit
să stabilească o strategie politică de mare amploare,
constând în unirea prietenilor săi și divizarea
dușmanilor. În Orientul Mijlociu se află în discuție
poziția de lider mondial al Statelor Unite. Avem
nevoie urgent de același fel de strategie prudentă,
care să includă un compromis politic cu adevărat
constructiv”.
Deocamdată, agențiile de presă relatează că
armata americană construiește un zid36 în jurul unei zone sunnite din Bagdad, cu o lungime de
aproximativ 5 km, și îl menționează pe Robert
Gates în legătură cu o eventuală reducere a forțelor
americane din Irak până la sfârșitul anului 2007.
În loc de concluzie. Războaiele din Afganistan
și Irak sunt, în percepție comună, primele acțiuni
ale luptei împotriva terorismului internațional
declanșate de Statele Unite după „momentul 11/9”.
Dintre cele două războaie, din Afganistan și Irak,
cel din Irak a fost și este „cel mai problematic”,
după cum argumentează și Lawrence Freedman,
profesor la Colegiul Regal din Londra. Un război
care a venit „în timpul și locul ales de guvernul
american”, dar „cauza pe care s-a bazat (…) s-
a dovedit a fi falsă. Saddam Hussein nu a avut
legătură cu Al-Qaeda și au lipsit armele nucleare,
biologice și chimice”37 – concluzie confirmată,
pentru prima oară, și de Comisia pentru servicii
secrete din Senatul american. Mai mult, „în
termenii defensivi ai protejării societății liberale”,
după cum sublinia Lawrence Freedman, „acest
război nu a fost necesar”, iar „în termenii ofensivi
ai extinderii societății liberale, a fost un eșec” –
costurile umane mari, în special în vieți irakiene,
dar și în forțele coaliției, conducând la o „rapidă
erodare a sprijinului public (populației)”38.
Consecințele unui eșec în Irak vor fi grave39
și de lungă durată. Întregul Orient Mijlociu ar
putea fi destabilizat – perspectivă de neconceput.
Forțele irakiene au încă nevoie de ajutor, iar
trupele americane le vor asigura logistica pentru
îndeplinirea misiunilor.
Pe de altă parte, Statele Unite ar trebui să
reafirme că nu doresc controlul petrolului irakian.
Potrivit celui mai complex studiu independent
privind resursele naturale ale Irakului, realizat de
HIS, rezervele acestei țări ar putea fi, după cum
relatează Financial Times , de două ori mai mari
decât se aprecia anterior, iar producția actuală
de petrol ar putea crește până la patru milioane
de barili pe zi40. Or, dacă aceste estimări vor fi
confirmate, Irakul ar putea deveni cel de-al doilea
producător mondial, după Arabia Saudită, cu
116 miliarde de barili pe an, depășind Iranul. În
discursul său anual despre starea națiunii, din 23
ianuarie a.c., președintele George W. Bush cerea
Congresului dublarea rezervei de petrol de la 726
milioane barili la 1,5 milioane până în 2027.
Suplimentarea fondurilor de investiții într-un
Irak „divizat și sfâșiat” de conflicte sângeroase ar ANALIZE, SINTEZE, EV ALUĂRIANALIZE, SINTEZE, EV ALUĂRI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
putea rămâne, după cum susțin unii specialiști41 în
problema Orientului Mijlociu, „o simplă iluzie”.
Nu se pot face investiții într-o astfel de țară. O
soluție ar putea fi „dezarmarea milițiilor șiite și
sunnite”, deopotrivă, și „instituirea unei forțe de
securitate care să fie controlate de statul irakian”.
Strategia Administrației de la Casa Albă pentru
Irak este privită cu un oarecare scepticism nu numai
în SUA, ci și în România, unde George W. Bush
are chiar mai mulți susținători decât în America.
Analiștii nu dau mari sorți de izbândă noii strategii.
O suplimentare de efective americane în Irak „nu
ar fi o soluție a crizei irakiene”. Poate fi o „soluție
temporară pentru rezolvarea unor probleme într-
o zonă limitată”42. Și nici nu va duce la scăderea
violențelor, ci, dimpotrivă, va face ca insurgenții să
se înarmeze și mai bine. O dovedesc numeroasele
atacuri și atentate din capitala irakiană – atacuri
care, într-un fel, slăbesc și încrederea locuitorilor în
planul de securizare43 lansat oficial la 14 februarie
a.c. Totuși, guvernul irakian continuă să susțină
că suplimentarea efectivelor americane în această
țară ar fi în „interesul” irakienilor.
Conferința regională de la Bagdad44 – o ocazie
rară de a aduce la aceeași masă Statele Unite și cei
doi inamici ai săi – a fost o „întâlnire-cheie” pentru
viitorul Irakului, cu „miză foarte mare”45. Chiar dacă
unii experți care au comentat evenimentul susțineau
că reuniunea nu va avea niciun rezultat, datorită
„divergențelor de interese” ale participanților. La
fel și recenta conferință internațională din Egipt
privind reconstrucția Irakului, ale cărei lucrări,
încă din prima zi, s-au încheiat cu aprobarea,
în unanimitate, a unui „ambițios plan cincinal
pentru dezvoltare și securitate”, care propune
„întărirea rolului comunității internaționale pentru
stabilizarea Irakului”46. Un plan susținut, acum, de
Statele Unite, care pot continua eforturile pentru a
aduce pacea în Orientul Mijlociu.
Așadar, o mai mare deschidere către dialog47
a SUA nu înseamnă „abdicare” de la politica sa
în regiune. Chiar dacă democrații, majoritari în
Congresul american, nu au trecut la acțiuni politice
care să conteste autoritatea președintelui48.
De altfel, însuși președintele George W. Bush
spune că este nevoie de o nouă abordare în privința
Irakului, dar Iranul și Siria49 trebuie să renunțe
la sprijinirea terorismului și să susțină guvernul
irakian. America trebuie să-și păstreze politica
dominantă în lume. NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 Din grupajul de știri internaționale realizat de
postul de televiziune Antena 3, 2 martie 2007.
2 Rusia nu își ascunde îngrijorarea și nici nu
vede rostul scutului antirachetă amplasat mai ales în
apropierea granițelor sale. Deși a primit asigurări că
sistemul este conceput pentru a proteja continentul în
fața unui posibil atac al Iranului, iar Statele Unite sunt
dispuse să coopereze cu Moscova pe linia schimbului
de informații despre „amenințări concrete” sau chiar „ar
permite oficialilor militari ruși să inspecteze viitoarele
baze antirachetă”.
3 La reuniunea miniștrilor apărării din statele membre
ale UE, organizată în Wiesbaden, ministrul german al
apărării a reiterat poziția țării sale față de amplasarea
scutului antirachetă: (1) dezvoltarea unui astfel de
sistem de apărare în cadrul NATO; (2) convorbiri în
cadrul Consiliului NATO-Rusia și (3) un parteneriat
de dezvoltare cu Rusia, pentru că avem un interes de
securitate comun. (Știrile Antena 3 din 3martie 2007).
4 Potrivit Newsweek, citat de Realitatea TV , la 29
ianuarie 2007, ”rata de popularitate” a președintelui
George W. Bush este de 30 %, iar 58% dintre americani
consideră că președinția lui Bush s-a încheiat.
5 Al-Qaeda este alimentată cu resurse umane din
rândul tinerilor extremiști sunniți. V or fi 14.000 de
pușcași marini care, potrivit spuselor președintelui
american, au misiunea să-i găsească și să-i anihileze.
6 Iranul este acuzat de Statele Unite că furnizează
arme milițiilor șiite, în timp ce, potrivit autorităților
irakiene, teroriști venind din Siria se alătură constant
insurecției sunnite.
7 Președintele Bush a mai cerut Congresului un
corp de rezerviști care va prelua din sarcinile trupelor
active.
8 Reacții la strategie, Jurnalul TVR, 11 ianuarie
2007, redactor Loara Ștefănescu.
9 Londra anunța că nu își va suplimenta efectivele
aflate în regiune și, într-o primă etapă, își va reduce
efectivele cu aproximativ 3000 de militari.
10 Pentru prima oară în 12 ani, democrații au controlul
în Camera Reprezentanților (228 de locuri, față de 196
deținute acum de republicani), în Senat și dețin majorita –
tea posturilor de guvernator.
11 Donald Rumsfeld a fost sacrificat în urma apelului
la demisie făcut de viitorul președinte al Camerei
Reprezentanților, democrata Nancy Pelosi – scrutinul
parțial din 7 noiembrie demonstrând o „nemulțumire”
a majorității electoratului american față de războiul
din Irak. Din cauza lipsei de progrese în Irak, Donald
Rumsfeld și-a mai prezentat de câteva ori demisia,
supus unei enorme presiuni din partea opiniei publice,
dar președintele George W. Bush i-a respins-o de fiecare
dată. Aflat în fruntea Pentagonului din 2001, Donald ANALIZE, SINTEZE, EV ALUĂRI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
Rumsfeld a condus Statele Unite în două războaie și o
ocupație extrem de controversată, a Irakului.
12 Comentatorii americani vedeau, atunci, în demisia
lui Donald Rumsfeld un gest de „capitulare” al adminis –
trației conduse de George W. Bush în fața adversarilor.
13 În Raportul dat oficial publicității la 6 decembrie
2006, Grupul de studiu pentru Irak avea în vedere re –
tragerea celei mai mari părți a trupelor combatante din
Irak până în primul trimestru al anului 2008, în ”funcție
de situația de securitate din teren”, și recomanda admi –
nistrației Bush să „majoreze cât mai rapid posibil nu –
mărul forțelor integrate în unitățile irakiene în calitate
de formatori”, iar trupele americane să-și limiteze, în
mod progresiv, rolul la acela de a asista noua armată
irakiană.
14 Potrivit lui Robert Gates, Statele Unite nu câștigă
războiul în Irak, iar următorii doi ani de prezență
americană în regiune vor aduce fie o stabilizare
a Orientului Mijlociu, fie un conflict de proporții
internaționale.
15 Comunicat, preluat de TVR, Știri externe, 7
decembrie 2006. Grupul său – un grup de lucru pentru
Irak, prezidat de fostul secretar de stat James Baker,
urma să prezinte, până la sfârșitul anului, o „abordare
alternativă” a conflictului din Irak, anticipată, atunci,
de mulți analiști politici de peste Ocean, drept „un
pas major” pe calea încheierii unei campanii militare
nepopulare, de trei ani și jumătate, în cursul căreia au
murit peste 2900 de americani.
16 Din declarația președintelui american, după ce
George W. Bush a primit concluziile Raportului Baker
despre Irak.
17 Unul dintre opozanți, senatorul republican John
W. Waren, preciza că „această măsură nu este una de
confruntare”, ci, mai degrabă, reprezintă „o acceptare”
a invitației făcute de președintele Bush de a veni, în
continuare, cu „planuri alternative” privind situația din
Irak (The New York Times, 24 ianuarie 2007).
18 TVR, Știri externe, „V ot de blam pentru președin –
te”, 17 februarie 2007.
19 Ignorând avertismentul veto-ului prezidențial,
Camera Reprezentanților, extrem de divizată, a votat
cu 218 de voturi „pentru” și 212 „împotriva” legii care
prevede un buget de 124 miliarde dolari până la sfârșitul
anului pentru războaiele din Irak și Afganistan, dar cere
ca trupele de luptă să fie retrase înainte de septembrie
anul viitor sau chiar mai devreme dacă guvernul irakian
nu-și îndeplinește obligațiile (TVR, Știri externe, 24
martie 2007). Potrivit vicepreședintelui irakian Tareq
Al-Hasini, trupele SUA s-ar putea retrage din Irak peste
un an și jumătate.
20 În timp ce președintele George W. Bush susține
că un calendar precis al retragerii nu înseamnă decât
„acceptarea înfrângerii și predarea pe tavă a Irakului
către insurgenți și teroriști”, democrații nu vor să ofere
un cec în alb Administrației. Totuși, ei rămân „dispuși să negocieze un compromis” – noul proiect de lege
conturat „nu mai prevede date precise de retragere, ci
etape clare și criterii“ pe care guvernul irakian trebuie
să le îndeplinească „pentru a dovedi că este capabil
să stăpânească propria țară“ (Nicolae Melinescu,
Washington, pentru Jurnalul TVR, 2 mai 2007).
21 The Guardian susține că statul major britanic a
făcut presiuni pentru sporirea efectivelor în Afganistan,
deoarece „războiul de aici are mai multe șanse de
victorie decât în Irak”.
22 În septembrie 2006, fostul SACEUR, generalul
american James L. Jones, a cerut celor 26 membri ai
Alianței să trimită 2.500 de soldați în zona turbulentă din
sud, ca urmare a unei rezistențe sporite a insurgenților
talibani.
23 Potrivit cotidianului britanic Financial Times,
„doar Polonia a anunțat suplimentarea trupelor cu 1.000
de militari. Alte câteva țări s-au arătat dispuse să ajute
la transportul aerian, cum este cazul Franței, sau să tri –
mită companii de câte 100 de soldați, precum Bulgaria,
România și FYROM“ (Revista presei internaționale,
Antena 3, 19 ianuarie 2007).
24 Potrivit purtătorului de cuvânt al Alianței,
Afganistanul este cea mai dificilă misiune de la
încheierea Războiului Rece.
25 Un an pentru a câștiga în Afganistan, Cotidianul
britanic The Times, 23 ianuarie 2007 – Revista presei
internaționale, grupaj realizat de Antena 3, 24 ianuarie
2007.
26 Newsweek, citat de Realitatea TV , 29 ianuarie
2007.
27 Germania este țara care permite judecarea crimelor
de război, indiferent de locul unde au fost comise.
28 Janis Karpinski a declarat că Donald Rumsfeld
a ordonat abuzurile comise în centrele de detenție din
Irak. Totul a început în septembrie 2003, odată cu vi –
zita în Irak a comandantului suprem al închisorii de la
Guantanamo, generalul Geofrey Miller, trimis de fos –
tul șef al Pentagonului pentru a-i învăța și pe membrii
serviciilor de informații militare din Irak cele mai dure
tehnici de interogare folosite la Guantanamo. Între me –
todele menționate se numărau: nerespectarea orelor de
masă, obligarea unor deținuți de a sta în picioare și de a
asculta muzică foarte tare și privarea de somn. În spri –
jinul afirmațiilor sale face trimitere la un memorandum
cu rezoluția scrisă de mâna fostului șef al Pentagonului
pe marginea documentului: „Asigurați-vă că metodele
vor fi puse în aplicare”.
29 Cotidianul francez Le Monde, citat de Antena 3,
la 10 martie a.c., scrie că în Brazilia au fost organizate
mai multe proteste americane, chiar înainte de sosirea
președintelui George W. Bush. Mai mult, președintele
Venezuelei, Hugo Chavez, recunoscut ca principal
dușman al Washington-ului în regiune, a cerut
„boicotarea” vizitei lui Bush în țara vecină Uruguai,
prin organizarea unor ample demonstrații și în Buenos ANALIZE, SINTEZE, EV ALUĂRI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 0
ANALIZE, SINTEZE, EV ALUĂRI
Irak, comparabil cu sindromul Vietnam”. Pentru detalii,
vezi L. FREEDMAN, op. cit., p. 53; 63-64. Problema –
tica referitoare la „sindromul Irak“ este tratată pe larg
și de alți autori. A se vedea: Robert BRIGHAM, Is Iraq
Another Vietnam?, New York: Public Affairs, 2006,
John MUELLER, The Iraq Syndrome, Foreign Affairs,
vol. 84, no. 6, November-December 2005, pp. 44-54.
40 În studiul menționat se vorbește despre existen –
ța a circa 100 de miliarde de barili de petrol în zona
deșertică din partea de vest a Irakului. Potrivit sursei
citate, acest studiu s-a realizat după invadarea Irakului,
în martie 2003.
41 Laura Sitaru, specialist în problema Orientului
Mijlociu, Universitatea București, interviu, Jurnalul
TVR, 11 ianuarie 2007.
42 Gl. (r.) Corneliu Pivariu, specialist în informații
militare, interviu, Jurnalul TVR, 11 ianuarie 2007.
43 Potrivit acestui plan, capitala irakiană, Bagdad,
împărțită în zece perimetre, este controlată de 90 de mii
de oameni, americani și irakieni.
44 Deși, inițial, o astfel de idee a fost respinsă, Statele
Unite aveau, totuși, să-și confirme participarea la
conferința regională despre viitorul Irakului, desfășurată
la Bagdad, în luna martie a.c. La fel și „cei doi dușmani
ai Americii”- Iranul și Siria, ambele țări acuzate de
administrația de la Washington că sprijină terorismul
și alimentează tensiunile confesionale din Irak. Mai
mult, se susține că Teheranul ar putea produce „arma
atomică” și că, în următorii opt ani, ar putea obține o
rachetă cu rază lungă de acțiune care ar putea fi lansată
asupra Statelor Unite sau Europei.
45 Invitația a fost adresată tuturor membrilor
permanenți ai Consiliului de Securitate al ONU și
tuturor vecinilor. Or, la această conferință – o reuniune
la nivel de ambasadori – au participat delegați din țările
vecine Irakului, din statele membre permanente ale
Consiliului de Securitate al ONU și din Liga Arabă. Cu
dezbateri pozitive, după aprecierea ministrului irakian
de externe. Cu atât mai mult cu cât s-au creat trei
comisii de lucru pentru cooperare în ceea ce privește
securitatea, refugiații, energia și petrolul.
46 Cotidianul italian Corriere della Serra, 4 mai 2007,
menționat în grupajul de știri al Antenei 1, 4 mai 2007.
47 Grupul de studiu pentru Irak, condus de fostul
secretar de stat James Baker, al cărui raport a fost dat
publicității, la 6 decembrie 2006, recomanda un contact
direct cu Siria și Iranul.
48 Pentru prima dată, democrații sunt pe cale să
își utilizeze majoritatea clară în Congres (TVR, Știri
externe, 16 februarie a.c.).
49 Siria acuză Statele Unite de dublu standard în
Orientul Mijlociu.Aires.
30 În opinia sa, dacă ofensiva lansată la Bagdad îm –
potriva insurgenților va eșua, Irakul va fi condamnat la
violență.
31 Un recent sondaj de opinie arată că numai 18%
dintre irakieni mai au încredere în trupele coaliției, față
de un sondaj similar realizat în 2005, când majoritatea
respondenților se declarau optimiști în privința viitorului
țării lor (TVR, Știri externe, 19 martie 2007).
32 Atentatul de la parlamentul irakian, revendicat de
o grupare sprijinită de Al-Qaeda, s-a produs în timp ce
Statele Unite au început – în cadrul planului de securi –
zare a Bagdadului – desfășurarea a încă 30.000 de mili –
tari până în luna iunie. Aceștia urmează să se alăture ce –
lor 80.000 de soldați americani și irakieni deja prezenți
în capitala irakiană.
33 Comentând această intenție, agențiile internați –
onale de presă apreciau retragerea celor șase miniștri
ai acestei mișcări ca o nouă formă de protest față de
„refuzul” premierului irakian de a stabili un calendar al
retragerii soldaților americani din această țară.
34 Agențiile de presă vorbesc de un adevărat
„carnagiu”. Atentatele cu mașini-capcană au avut loc
în capitala irakiană Bagdad și s-au soldat cu victime,
astfel: într-o piață din cartierul șiit Sadriya, cu 118 morți
și 139 răniți, în Sadr City, o suburbie a capitalei, cu 28 de
morți și peste 45 de răniți, iar în centru capitalei, cu cel
puțin 11 morți (TVR, Știri externe, 18 aprilie 2007).
35 Din grupajul de știri internaționale realizat de
postul de televiziune Antena 3, la 2 martie 2007.
36 Potrivit autorităților, zidul ar avea un rol dublu: să-i
apere pe localnici de milițiile șiite, dar și să-i împiedice
pe insurgenții sunniți să se refugieze în cartier. Totuși,
localnicii sunt de altă părere. La fel și unii lideri politici,
care s-au plâns că un asemenea zid ar izola comunitățile
și n-ar face decât să adâncească tensiunile sectare. Cu
atât mai mult cu cât nici sediile guvernamentale din zona
verde, care, la fel, sunt înconjurate de ziduri, nu i-au pus la
adăpost de atacurile teroriste. De altfel, însuși premierul
irakian Nuri al Maliki cere încetarea lucrărilor la acest
zid, insistând pe căutarea altor metode pentru siguranța
cetățenilor din capitala irakiană. Pe de altă parte, pentru
așa-numitul stat islamic irakian, controlat de Al-Qaeda,
construcția zidului ar demonstra „eșecul tuturor planurilor
de securitate ale americanilor” ( Știrile Antena 3 din 22
aprilie 2007; TVR, Știri externe, 23 aprilie 2007).
37 Lawrence FREEDMAN, Iraq, Liberal Wars and
Illiberal Containment, în Survival, The IISS Quarterly,
V olume 48, Number 4, Winter 2006-07, p. 53.
38 Ibidem.
39 Între consecințele acestui fiasco, Lawrence Freed –
man făcea referire la apariția unui sindrom -„sindromul
Generalul de brigadă (r.) prof. univ. dr. Constantin-Gheorghe BALABAN (cgbalaban@yahoo.com)
este profesor consultant, conducător de doctorat în cadrul Universității Naționale de Apărare „Carol
I“ și un asiduu colaborator al publicației noastre.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
STRATEGIA DE SECURITATE
NAȚIONALĂ ȘI LEGILE SIGURANȚEI
NAȚIONALE – REPERE PENTRU
O ROMÂNIE EUROPEANĂ
ȘI EURO-ATLANTICĂ
Vasile POPAEVENIMENT STRATEGIC
Strategia de Securitate Națională a României
(SSNR), despre a cărei adoptare s-a scris, anul
trecut, la această rubrică, și Legile siguranței
naționale luate în dezbatere de Parlament sunt
percepute ca repere de importanță fundamentală
pentru România europeană și euro-atlantică, în
acest început de secol care anunță transformări
profunde în mediul internațional de securitate,
complex, dinamic și tensionat, și în care sporirea
capacității de anticipare și de acțiune proactivă a
statului și a comunității mondiale este o precondiție
a securității acestora.
Există în globalizare tendințe de evoluție
multiple, pe care fiecare stat trebuie să le cunoască
foarte bine, pentru a acționa mai ferm în vederea
reducerii vulnerabilităților economice și sociale,
dar și a celor politice, militare, de mediu, derivate
din acest proces, pentru a-și spori accesul la
oportunitățile sale, a-și apăra interesele legitime, a
promova, proteja și apăra democrația și drepturile
fundamentale ale omului.
Din acest punct de vedere, deși au generat
discuții și opinii diverse, chiar unele accente cri –
tice, în media internă, în stadiul de proiect, docu –
mentele menționate, în special Strategia de Securi –
tate Națională a României, se disting prin aceea că
elaborează și integrează conceptual noile tendințe,
prezintă direcțiile fundamentale care asigură preve –
nirea și contracararea pericolelor grave din mediul
internațional, garantarea stării de securitate internă,
a siguranței personale și a securității energetice, ali –
mentare, a transporturilor și infrastructurii, culturale
și de mediu etc. a comunităților, armonizarea efor –
turilor naționale cu dinamica relațiilor din spațiul de
securitate și apărare european și euro-atlantic.
Actualul context integrativ permite, cum
subliniază noua strategie, ca securitatea națională să se asigure cu forțe proprii, în cooperare cu
aliații și partenerii, pe baza strategiilor și legislației
proprii, a conceptelor strategice ale Alianței și a
Strategiei de Securitate a Uniunii Europene,
facilitând armonizarea eforturilor interne cu
angajamentele internaționale, identificarea unor
modalități de prevenire și contracarare oportună
a amenințărilor, promovarea democrației, păcii
și stabilității în regiune și în alte zone de interes
strategic, reducerea vulnerabilităților, crearea
capabilităților naționale adecvate, transformarea
instituțiilor de securitate.
În demersul amplu de elaborare a priorităților
participării românești la realizarea securității
internaționale, de edificare a noii identități europene
și euro-atlantice a României, de consolidare a
securității și stabilității regionale, Strategia de
Securitate Națională reușește să proiecteze țara
noastră ca un vector dinamic al securității și
prosperității în regiunea Mării Negre, în condițiile
unei bune guvernări, ale sporirii competitivității
și caracterului performant al economiei, ale
modernizării instituțiilor cu responsabilități în
domeniul securității, dezvoltării gradului de
protecție a infrastructurii, eficientizării repartiției
și folosirii resurselor, creșterii responsabilităților.
Pentru asigurarea securității naționale, SSNR
are în atenție măsuri concertate, active, de natură
politică, economică, diplomatică, socială, juridică,
administrativă și militară, prin activitatea de
informații, contrainformații și securitate, ca și prin
gestionarea eficientă a crizelor, în acord cu normele
de conduită ale comunității euro-atlantice.
Dubla condiție actuală a statului român, de
membru al Alianței Nord-Atlantice și al Uniunii
Europene, îi permite să acționeze într-un spațiu
de securitate bazat pe valori, interese și obiective

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
EVENIMENT STRATEGIC
comune, pe principiile și normele democrației,
statului de drept și economiei de piață, să aibă
condiții favorabile de dezvoltare economică și
socială durabilă, de participare activă la acțiunile
de menținere a păcii și securității în plan regional
și global, la contracararea eficientă a riscurilor și
amenințărilor actuale și viitoare.
Strategia de Securitate Națională urmărește
promovarea, protecția și apărarea intereselor și
valorilor naționale, a căror menționare integrală
în corpusul documentului constituie garanția
respectării lor in corpore, în procesul construcției
securității și prosperității României. Accentul pus
pe acestea semnifică identificarea lor ca garant
al existenței și identității naționale, al integrării
depline în comunitatea europeană și euro-atlantică,
ca factor de coeziune și catalizator al eforturilor
spre progres și modernizare, liant al unei relații
armonioase între interesele individuale și cele
naționale, al respectului pentru suveranitatea și
independența națională, pentru caracterul național,
unitar și indivizibil al statului.
Investigarea atentă a actualului mediu de
securitate oferă autorilor Strategiei concluzii care
accentuează ideea că proliferarea noilor riscuri și
amenințări amplifică elementele de insecuritate
ale mediului global, că, în următorii 10-15 ani,
ordinea globală se va reconfigura și se va crea un
nou echilibru internațional, prin expansiunea și
consolidarea libertății și democrației, iar mediul
de securitate va fi caracterizat de tendințe majore
ca: accelerarea proceselor de globalizare și de
integrare regională, perpetuarea tentativelor de
fragmentare statală, unirea eforturilor de realizare
a unei noi arhitecturi de securitate, accentuarea
tendințelor anarhice în unele regiuni, întărirea
demersurilor statelor de creștere a influenței lor
în viața internațională, multiplicarea formelor și
creșterea ponderii intervenției actorilor nonstatali
în dinamica relațiilor internaționale.
Studiile noastre confirmă faptul că, în
această lume complexă, conflictuală, se menține
agresiunea terorismului organizat în rețele
transfrontaliere împotriva statelor democratice
și a forțelor politice raționale din statele angajate
în procesul democratizării. Tendințele principale
ale evoluției globale în secolul XXI îngrijorează,
generează provocări, oferă oportunități și prezintă
riscuri la adresa valorilor și intereselor naționale,
care solicită o creștere a capacității statelor de a
exploata aceste oportunități în folosul propriu. Pentru zona centrală și sud-est europeană, deci
și pentru România, noile riscuri și amenințări nu
au împiedicat afirmarea oportunităților strategice
oferite de înlăturarea vechiului sistem politic și
instaurarea democrației, de extinderea NATO și
a UE, de intensificarea schimburilor pe multiple
planuri, de dezvoltarea tehnologică. În cazul țării
noastre, acestea din urmă au fost potențate de
beneficiile obținute prin accederea în cele două
organizații, prin stabilirea parteneriatului strategic
cu SUA, ca și prin promovarea unei ample cooperări
regionale în spațiul Balcanilor și al Mării Negre.
Cu realism și obiectivitate marcate, conferite
de aportul analitic al specialiștilor, se structurează,
în documentul la care ne referim, paleta riscurilor
și amenințărilor prezente și viitoare ce vizează
țara noastră. Aceasta plasează, pe un prim loc de
gravitate, amenințarea terorismului, exprimată
prin dezvoltarea pe teritoriul național a unor
rețele teroriste. Iminentă pentru lume, intrinsecă
și posibilă pentru România, considerată, totuși,
puțin probabilă pentru România, datorită relațiilor
speciale ale românilor cu lumea arabă de-a lungul
anilor, amenințarea menționată mai sus nu poate
fi exclusă nicio clipă din calculele strategilor,
ale decidenților, câtă vreme ne situăm în prima
linie a luptei cu terorismul internațional, avem o
prezență militară efectivă în Afganistan și Irak și
am acceptat crearea de facilități militare pentru
armata americană pe teritoriul național.
Amenințarea proliferării ADM se plasează
pe un al doilea loc ca importanță în analiza
strategică, luată însă ca o amenințare permanentă,
dar nu iminentă. În deceniul al doilea al secolului
XXI, după unele estimări ale CIA, se întrevede
posibilitatea ca teroriștii să achiziționeze agenți
biologici sau, mai puțin probabil, un dispozitiv
nuclear, ce ar putea cauza, prin folosire, victime în
masă. Există, deci, suficiente motive de a acorda
acestei amenințări o atenție maximă, luând cele
mai severe măsuri de consolidare a securității
naționale, prin combaterea proliferării și folosirii
ADM pe teritoriul României și pe alte spații.
Pe locul următor se situează dezvoltarea pe
teritoriul României a rețelelor crimei organizate,
o amenințare asimetrică, datorată vulnerabilităților
foarte mari pe care le are țara noastră și faptului
că aceasta afectează domeniile: politic, juridic,
economic, financiar, social etc. În România anului
2007, crima organizată a evoluat de la acțiuni de
contrabandă, evaziune fiscală, acte de corupție și

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
EVENIMENT STRATEGIC
furturi de mașini de lux la migrație ilegală, trafic
de droguri, de ființe umane, arme, autoturisme
furate, cu monedă falsă, cecuri de călătorie și cărți
de credit/debit, trafic cu materiale strategice și
nucleare.
Dacă privim cu atenție, vedem că o asemenea
eșalonare a amenințărilor la adresa securității
statului nostru se suprapune, până la un punct, peste
amenințările identificate de Strategia Europeană de
Securitate, chiar dacă europenii situează terorismul
abia pe locul al treilea în acest top al răului care
planează asupra statelor Uniunii.
Proliferarea armelor de distrugere în masă
(ADM), asociată organic cu extensia pe teritoriul
național a rețelelor teroriste, rămâne, evident,
o amenințare reală, preferată de teroriști pentru
capacitatea ridicată de nimicire și impactul
psihologic de masă. De aceea, trebuie să îndemne
statul român la adoptarea unor strategii de
neproliferare complete și eficiente, care să blocheze
tranzitul de arme ilicite, tehnologie și material
fisionabil, arme sau materiale CBR pe teritoriul
național, întreprinderea unor demersuri ample
de garantare a securității substanțelor nucleare și
radiologice și de blocare a activităților teroriste din
domeniu.
Nu se putea face abstracție aici de riscurile
ce privesc securitatea și apărarea frontierelor, în
condițiile în care România este azi parte a celor
două organizații. În același timp, sunt luate în
calcul o serie de amenințări noi, asimetrice, de
natură militară sau nonmilitară, inclusiv cele ce se
manifestă sub forma agresiunilor informatice sau
informaționale, generate preponderent din mediul
internațional, dar, într-o măsură mai redusă, și de
cel intern.
La un an după lansarea documentului, se
mențin încă în regiune conflicte locale, cu
implicații serioase pentru pacea și securitatea
regională și europeană, în pofida amplelor eforturi
întreprinse de comunitatea internațională pentru
ținerea lor sub control. Alături de unele stări
tensionate, tendințe separatiste, dispute teritoriale
și situații de instabilitate prezente în proximitatea
României, ele generează incertitudine, determină
irosirea resurselor și perpetuează sărăcia.
Totodată, alimentează noi forme de violență și de
criminalitate și favorizează terorismul.
Cel puțin în ceea ce privește capitolul la care
facem referire, perenitatea unor estimări strategice
rezidă și în faptul că, în continuare, criminalitatea transnațională rămâne expresia proliferării unor
fenomene negative ce se amplifică în condițiile
globalizării, chiar dacă eficiența gestionării
schimbărilor politice, economice și sociale
profunde care s-au produs în Europa Centrală,
de Est și de Sud-Est în procesul de dispariție a
regimurilor comuniste este în prezent mult mai
ridicată.
Documentul dezvoltă însă și alte elemente care
pun în pericol securitatea națională, ca: fenomenele
de natură geofizică, meteo-climatică ori asociată,
provenind din mediu sau reflectând degradarea
acestuia, inclusiv ca urmare a unor activități
umane periculoase, dăunătoare sau iresponsabile
(catastrofe naturale, cutremure, inundații, încălzire
globală, epuizarea unor resurse vitale, catastrofe
industriale sau ecologice, poluarea gravă sau
posibilitatea producerii unor pandemii).
Chiar dacă nu suntem adepții aducerii în văzul
lumii a setului de vulnerabilități și disfuncționalități
ce au capacitatea de a amplifica riscurile și
amenințările la adresa securității naționale,
recunoaștem că acestea există, iar ignorarea lor
înseamnă, practic, neglijarea unor aspecte cu
impact semnificativ în plan securitar.
Este îndreptățit ca Strategia de Securitate
Națională să identifice oportun și să propună
concret contracararea proactivă a riscurilor
și amenințărilor, prevenirea conflictelor și
managementul eficient al riscurilor, al situațiilor de
criză și al consecințelor lor, participarea activă la
promovarea democrației și construcția securității
și prosperității în vecinătatea României și în alte
zone de interes strategic, reforma instituțiilor și
îmbunătățirea capabilităților naționale.
Operaționalizarea unor asemenea demersuri
strategice este condiționată, pe plan intern, nu există
nicio îndoială, de stabilitatea politică – marcată, la
noi, în ultimul an, de disensiunile dintre președinte
și primul-ministru, extinse la nivelul întregii clase
politice -, de afirmarea deplină a drepturilor și
libertăților democratice, dar și de activismul civic
și armonia socială, modernizarea infrastructurii
critice, stabilitatea sistemului financiar-bancar și
a pieței de capital; apărarea resurselor naturale și
a mediului. Pe plan extern, procesul este impactat
de nivelul cooperării transatlantice, al relațiilor
parteneriale strategice, al păcii și stabilității
zonelor de interes strategic, al sprijinului românilor
de peste hotare în păstrarea identității naționale și
culturale.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
Viitorul României este prefigurat pe
fundamentul capacității de acțiune a instituțiilor
de securitate, al consolidării rolului său în cadrul
NATO și al UE, inclusiv acela de vector dinamic
al securității europene și euro-atlantice, ca și pe
temelia dezvoltării economice ferme, a accesului
la resurse vitale, a prevenirii și contracarării
eficiente a terorismului internațional, proliferării
armelor de distrugere în masă și a criminalității
transfrontaliere etc.
Astfel structurată, Strategia de Securitate
Națională se dovedește o evaluare realistă a
riscurilor și amenințărilor, o identificare corectă
a valorilor și intereselor fundamentale ce se
cer promovate și apărate, o stabilire judicioasă
a obiectivelor și căilor de înfăptuire a lor, a
modalităților de mobilizare a resurselor, pentru a
realiza o participare activă la înfăptuirea securității
internaționale, construcția noii identități europene și
euro-atlantice a României, securitatea și stabilitatea regională în contextul unei noi paradigme,
asumarea rolului de vector dinamic al securității
în regiunea Balcanilor de Vest și a Mării Negre,
abordarea cuprinzătoare a problematicii securității
interne, buna guvernare, economia competitivă
și performantă, transformarea instituțiilor cu
responsabilități în domeniul securității naționale,
dezvoltarea și protecția activă a infrastructurii
strategice.
După ce pachetul de Legi ale Siguranței
Naționale, ce materializează, în fond, idei ale
Strategiei Securității Naționale, va fi discutat și
aprobat în parlament și se va trece la transpunerea
în practică a prevederilor sale, România, membră
de facto și de jure, din acest an 2007, a comunității
europene, iar din 2004 a celei euro-atlantice, va
putea contribui mai activ la pacea și securitatea
internațională și regională, afirmându-se tot
mai mult ca o țară modernă, sigură și prosperă,
componentă activă a comunității mondiale.EVENIMENT STRATEGIC
Vasile POPA (vspopa9@yahoo.fr) este cercetător științific la Centrul de Studii Strategice de Apărare
și Securitate din Universitatea Națională de Apărare „Carol I”.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
TERORISMUL – O AMENINȚARE
ASIMETRICĂ?*
Anton DENGG
Atunci când vorbim de terorism, apare
întrebarea: Chiar este terorismul o amenințare
asimetrică? Care sunt amenințările, riscurile,
provocările și șansele secolului XXI? Pentru a
vorbi despre asimetrie, trebuie, mai întâi, să ne
întrebăm care este definiția asimetriei? Potrivit
dicționarului Oxford, asimetria este „lipsa unei
egalități sau a unei echivalențe între părțile sau
aspectele ale ceva; o lipsă de simetrie”. Dar cum
se încadrează aceasta în conceptul terorismului?
E un lucru obișnuit să se lege terorismul de
asimetrie – terorismul este descris drept un război
asimetric. Deci, dacă spunem că terorismul este o
asimetrie, este acest lucru în beneficiul problemelor
legate de terorism? Sunt utile cercetările din
domeniul terorismului? Ajută războiul asimetric
chestiunile legate de contraterorism și ceea ce
se înțelege prin război asimetric? Este percepută
lupta teroriștilor ca asimetrică pentru că nu avem
mijloacele adecvate de reacție sau sunt aceste
mijloace disponibile unei superputeri care face ca
populația să se simtă lipsită de apărare?
Asimetria sau simetria au legătură cu superiori –
tatea unui stat care acționează sau a unei persoane
implicate. Dar superioritatea este profund legată
de inferioritate. Iar superioritatea și inferioritatea
includ eterogenitatea. Superioritatea, inferioritatea
și eterogenitatea sunt legate de putere , iar puterea
poate produce asimetrie în:
politică;
economie; •
• armată;
educație și asimetrie intelectuală;
media.
Politică
Dacă oamenii nu au șansa de a participa zilnic
la procesul de luare a deciziilor politice, au dreptul
de a atrage atenția asupra problemelor lor, prin
mijloace teroriste și prin uciderea oamenilor
nevinovați? Dar există și nevoia de a fixa limitele
dintre tacticile de gherilă și cele de terorism!
Economie
Să ne uităm un pic la motivele teroriștilor.
Adesea, experții spun că teroriștii luptă datorită
sărăciei și sentimentului de copleșire de către
sistemul economic occidental, care, de asemenea,
le dau și sentimentul de umilire și disperare – ar
putea fi și aceasta o problemă de asimetrie? Să
studiem tabelul ce relevă credibilitatea statelor.
Printre primele 25 de state nu se regăsește
nici un stat cu majoritate musulmană sau un stat
musulman! De ce? Este poate motivul sărăciei
cel corect? Este lupta împotriva sărăciei (ca o
problemă ce ține de asimetrie) o soluție-cheie și,
astfel, o provocare și o șansă pentru lupta împotriva
terorismului?
Armată
Atunci când vorbim de armată putem vorbi de
o asimetrie cantitativă și de una calitativă. Pe de
o parte, acest lucru înseamnă mai multe trupe, și, •
•
•
1.Elveția 6. Franța 11. Canada 16. Japonia 21. Australia
2. Luxemburg 7. SUA 12. Finlanda 17. Spania 22. Noua Zeelandă
3. Germania 8. Norvegia 13. Belgia 18. Italia 23. Grecia
4. Olanda 9. Austria 14. Suedia 19. Singapore 24. Rep. China
(Taiwan)
5. Marea Britanie 10. Danemarca 15. Irlanda 20. Portugalia 25. IslandaCredibilitatea statelor:
Sursa: Der Fischer Weltalmanach 2003, Frankfurt am Main, Oct. 2002, column 1099TERORISM. RĂZBOI ÎMPOTRIV A TERORISMULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
pe de cealaltă parte, soldați mai bine pregătiți sau
standarde tehnice mai ridicate pentru arme.
Educație și asimetrie intelectuală
Există, de asemenea, și posibilitatea unei
asimetrii intelectuale, ceea ce înseamnă ca o parte
semnificativă din populație să aibă studii.
Media
Media este un exemplu bun, în special când vine
vorba de asimetria din terorism. Depinde de cine
utilizează media și cum e posibil să se influențeze
oamenii prin media. Cine stabilește, la ce oră și
în ce manieră titlurile din media? Să ne gândim la
zicala: „Veștile proaste sunt, de fapt, vești bune!”
Organizațiile teroriste
O tendință în terorism este că organizațiile
teroriste și-au schimbat tipul structurii. Câteva
circumstanțe sunt responsabile pentru această
tendință. Mai întâi, organizațiile și-au schimbat
mărimea – și acest lucru e diferit față de grupurile
teroriste anterioare –, de la grupuri relativ mari la
celule mai mici, de la un grup cu o structură strictă
la o structură largă – precum un model de franciză.
În al doilea rând, în prezent, celulele sunt mult mai
descentralizate. Acest lucru are un impact special
asupra luptei împotriva terorismului. În principiu,
cu cât celula e mai mică, cu atât e mai dificil de
detectat. De asemenea, descentralizarea înseamnă
mai multă libertate de acțiune. Dar, de asemenea,
înseamnă că nu există nevoia de comunicare între
membri, ceea ce reprezintă un dezavantaj pentru
contraterorism. Acesta este un tip de asimetrie, dar
în avantajul sau dezavantajul cui?
Televiziunea prin satelit le oferă posibilitatea
să fie la zi cu știrile și, de asemenea, le dă șansa
de a asculta diferite posturi în limba maternă,
un lucru extrem de important pentru construirea
unui sentiment de comunitate. Dar televiziunea,
ca sursă de informații, poate produce o asimetrie
specială. Știrile de la posturile TV cu răspândire
globală, într-o manieră unilaterală, pot influența
multe persoane. Acest lucru dă ființelor umane
un sentiment de asimetrie, incitate în special de
radicalii fundamentaliști.
Majoritatea mijloacelor tehnice revoluționare
din secolul XX pot fi folosite de aproape toată
lumea. Chiar și teroriștii folosesc realizările
tehnice – îndeosebi Internetul –, deși radicaliștii
fundamentaliști resping valorile și realizările occidentale. Dar utilizarea noutăților tehnice este
o chestiune naturală, ce ține de fiecare eră tehnică.
O parte este întotdeauna în urma alteia, care nu se
bucură de ultimele noutăți într-un domeniu, ceea
ce implică asimetrie.
În final, celulele mai mici ar putea fi un rezultat
al unei strategii mai bune de contraterorism.

Teroriștii de acasă
O problemă specială, ce pare să fie o nouă
tendință, se referă la teroriștii de acasă. Se pare
că vedem din ce în ce mai des acest nou tip de
teroriști în Europa. Destul de bizar, auzim de
teroriști crescuți în UE, dar nu de teroriști crescuți
în SUA!
Să ne uităm la explicația țărilor implicate. În
SUA trăiesc 298 milioane de oameni, iar în UE
450. Suprafața Statelor Unite este de două ori mai
mare decât cea a Uniunii Europene. În UE trăiesc
de trei ori mai mulți musulmani decât în SUA.
Acest lucru înseamnă că densitatea populației
din UE e mai ridicată decât cea din Statele
Unite, iar aceasta ar putea fi o explicație a lipsei
sentimentului că „cresc” teroriști acasă. Sau e
vorba de o altă explicație, ce ține de înțelegerea
diferențiată a teroriștilor de acasă? Cum rămâne
cu drepturile? E o diferență în stilul de viață – în
practica relațiilor interpersonale? Sau e posibil să
existe un alt motiv? Poate că SUA nu îi descriu pe
teroriștii care sunt cetățeni ai Statelor Unite (chiar
și cei care sunt fundamentaliști islamici) drept
teroriștii de acasă? Cu toate acestea, în SUA, „26%
din musulmanii americani, cu vârste între 18 și 29
ani, cred că atacurile sinucigașe, în numele religiei
lor, sunt legitime, în unele cazuri.”1
E vorba de o asimetrie în acceptarea oamenilor cu
religii diferite și în viziunea față de legitimitate?
Astfel, participarea popoarelor musulmane
la societatea noastră va reprezenta o provocare
specială pentru fiecare stat membru al UE și pentru
UE, ca întreg.
Internetul, ca platformă pentru terorism
Una dintre cele mai mari provocări cu care ne
confruntăm este reprezentată de răspândirea ide –
ologiei radical-fundamentaliste și a consecințelor
sale.
Radicalizare
Datele de mai jos arată creșterea numărului de
site-uri cu un conținut radical: TERORISM. RĂZBOI ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
• În 2000, au fost identificate 20 de site-uri
jihadiste.
• În 2005, numărul acestora a crescut până
la 4000.2
Astfel de date dovedesc importanța Internetului.
Dar, de asemenea, arată că radicalizarea via
Internet devine din ce în ce mai importantă și este
o provocare pentru viitor. În special materialele
ideologice și de propagandă, provenind de la
organizațiile radicale, pot fi găsite pe Internet.
Organizațiile radicale folosesc Internetul într-un
mod asimetric? De ce nu e posibil să se utilizeze
Internetul în același mod în care îl folosesc și
teroriștii – pentru a convinge oamenii că terorismul
e un lucru rău? De ce să nu fie folosit drept o
măsură de contraterorism? Astfel, una dintre
prioritățile-cheie pentru „Prevenire” în Strategia
de Contraterorism a Uniunii Europene este „să se
dezvolte abordări comune pentru identificarea și
stoparea problemelor ce țin de comportament, în
special proasta utilizare a Internetului.”3
Pregătire
Dar Internetul nu este doar o excelentă
platformă pentru radicalizarea simpatizanților,
ci acesta este folosit și pentru a-i pregăti pe
noii atacatori în tacticile specifice terorismului.
Așa-numitele Manuale de pregătire implică și
scopurile grupărilor teroriste. Aceste manuale
oferă instrucțiuni despre cum să se răspândească
ideologia și propaganda, cum să se producă bombe
și cea mai bună modalitate de a le utiliza. De aceea,
în Strategia de Contraterorism, Uniunea Europeană
atacă această problemă: „De asemenea, ei trebuie
privați, pe cât posibil, de oportunitățile oferite de Internet pentru a comunica și pentru a răspândi
expertiza tehnică legată de terorism.”4
Internetul are însă și un avantaj – dacă este
necesar – de a comunica în diferite modalități. În
plus, softurile gratuite de decriptare, precum Ste –
ganographie, ușurează lucrurile. Teroriștii ne „răs –
toarnă” avantajul nostru, acela al Internetului, în
avantajul lor? Este aceasta o asimetrie în favoarea
teroriștilor? Prevenirea utilizării Internetului ca
„teren de joacă” pentru terorism va fi o misiune
pentru toate statele-națiune și organizațiile inter –
naționale în următorii ani, în special în contextul
drepturilor civile.
Atacuri teroriste
O altă tendință se referă la creșterea incidentelor
teroriste. Din 2001 încoace, nu a crescut doar
numărul evenimentelor teroriste, ci și cel al
răniților și al deceselor. Comparativ cu 2005, în 2006, există o creștere
cu 20.1% a incidentelor, cu 37.4% a deceselor și
cu 25.9% a numărului de răniți.
Importanța religiei
În 1980 s-au produs 122 de atacuri internaționale
– doar 0.8% dintre ele erau motivate religios.
În 1995, creșterea atacurilor motivate religios a
crescut la 28.2%, iar în 2005 înregistrăm o creștere
la 47.9%.
Dar este religia într-atât de periculoasă și de ce?
Religia are o putere excepțională de motivare,
și, uneori, funcționează în cadrul unor scenarii
sumbre. Prin religie, liderii organizațiilor radicale
își justifică atacurile crude prin expresii de genul:
„E voința Domnului!” sau „În numele Domnului!”
TERORISM. RĂZBOI ÎMPOTRIV A TERORISMULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
Este folosirea greșită a religiei un fel de război
asimetric, și pentru cine e asimetric?
Aspecte media
Media are o importanță specială pentru
terorism, întrucât acesta este o strategie și, după
cum spune expertul în studiul terorismului Peter
Waldmann, o strategie de comunicare.5 În special,
fără media, terorismul transnațional este inutil.
De aceea, media, adică, ziarele, televiziunea și
Internetul, reprezintă cea mai eficientă platformă
pentru grupările și celulele teroriste.
Chiar și grupurile mici pot obține foarte ușor
o atenție mondială. Fie își prezintă activitățile
sau atacurile pe Internet, fie asasinează oameni,
folosindu-se de cele mai crude modalități. Toți ne
amintim de efectul extrem al atacurilor teroriste,
precum cele din New York și Washington 2001,
Madrid – 2004 și Londra – 2005, asupra media.
Dacă legăm media de asimetrie, apare
următoarea întrebare: Teroriștii determină titlurile
din media sau este altfel? De aceea, va reprezenta
o mare provocare pentru experții în media – să nu
fie eronat folosită de către organizațiile teroriste.
Concluzie
Dacă ceva, precum asimetria, se regăsește în
terorism și introduci această noțiune pe o scală, atunci întrebarea ar fi: Este scala în echilibru
sau terorismul cântărește mai mult decât
contraterorismul, ceea ce înseamnă că nu putem
reacționa în același mod? Și ce date poate transmite
teoria asimetriei pentru o soluție teoretică sau
practică la problema terorismului și contramăsurile
adecvate?
*Material susținut în cadrul conferinței
organizate de Catedra de Strategie a Universității
Naționale de Apărare a Poloniei, la 23 aprilie
2007.
NOTE BIBLIOGRAFICE:
1 1 in 4 U.S. Muslims approve of suicide attacks,
http://www.homelandsecurityus.com/, download
28.5.2007.
2 ATRAN, Scott, New Trends in Suicide Terrorism,
http://www.stimson.org/newcentury/ppt/Atran_Senate.
ppt, download 21.4.2007.
3 Council of the European Union, The European
Union Counter-Terrorism Strategy, 14469/05 REV 4,
Brussels, 30.11.2007, p. 9.
4 Ibidem, p. 13
5 WALDMANN, Peter, Terrorismus Provokation
der Macht, Gerling Akademie Verlag, München, 2001,
p. 13.
Colonelul Anton DENGG (anton.dengg@bmlv.gv.at) a deținut diferite funcții în Ministerul
Apărării din Austria. A studiat științele politice la Universitatea din Viena, între 1999 și 2003, are o
diplomă de master pe o teză legată de Abhazia. Din 2004, este cercetător la Institute of Peace Support
and Conflict Management din cadrul Academiei Naționale de Apărare austriece, fiind preocupat, în
principal, de aspectele legate de terorism.TERORISM. RĂZBOI ÎMPOTRIVA TERORISMULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
TERORISM. RĂZBOI ÎMPOTRIV A TERORISMULUI
TERORISMUL CA FORMĂ
A ACȚIUNILOR ASIMETRICE.
STRATEGIA ASIMETRICĂ DINTRE
DOUĂ ENTITĂȚI (STATUL
ȘI ORGANIZAȚIILE TERORISTE)*
Dr. Grigore ALEXANDRESCU
Dr. Gheorghe VĂDUVA
Războiul asimetric – în forma sa cea mai
concretă, război terorist și, evident, război
împotriva terorismului, dar nu numai – devine
foarte periculos, datorită mijloacelor extrem
de diversificate și de sofisticate și răspândirii
acestora în toate mediile, începând cu cele
terestre și continuând cu cele cosmice, biologice,
nanotehnologice și cibernetice.
1. Asimetria – condiție de succes în conflict
Pornind din timpuri imemoriale, de la
reprezentările mitice ale devenirii umane – David
și Goliat – și până în zilele noastre, constatăm că
asimetria nu este numai o caracteristică organică
a luptei armate, dar și o condiție a acesteia.
Dintotdeauna, luptătorii s-au străduit să acționeze
altfel decât se aștepta adversarul.
Crearea unei anumite asimetrii voite și
controlate în zona conflictualității a reprezentat și
reprezintă un obiectiv de mare anvergură pentru
toate componentele artei militare.
În spațiul oricărei confruntări, dar mai ales în cel
al confruntării armate, există tendința și practica de
a crea sau evita disproporțiile. Planificatorii militari
le numesc „rapoarte de forțe”. Aproape întreaga
știință militară a epocii moderne s-a edificat în jurul
acestui pri n cipiu al raportului de forțe, în dorința
de a se găsi o valoare care să exprime o anumită
predictibilitate a acțiunilor. El este, desigur, valabil
și azi, dar disproporțiile sunt atât de mari, mai ales
din punct de vedere calitativ, încât cu greu acesta
mai poate fi un argument forte în luarea deciziilor.Totdeauna, în ceea ce privește conflictul armat
și războiul, s-a căutat și chiar s-a forțat ieșirea din
simetrie pentru realizarea super i orității. Așa s-a
ajuns, în epoca tehnologiei de vârf și a tehnologiei
informației, la o imensă disproporționalitate
calitativă, în condițiile în care se menține și
disproporț i onalitatea cantitativă. Cantitatea lasă
însă din ce în ce mai mult loc calității, întrucât nu
contează cât de multe forțe ai, ci câtă putere au
acestea, cât de eficiente sunt ele în spațiul luptei, în
rezolvarea tuturor situațiilor posibile, și nu doar a
celor care țin de confruntarea armată directă.
Condiția succesului este ca inamicul să fie
devansat, mai ales tehnologic și operațional, pentru
a fi pus în stare de inferioritate și a nu riposta
eficient.
Războiul masiv, mondial între două uriașe
entități simetrice nu mai are niciun sens, întrucât,
în afară de faptul că a devenit extrem de periculos,
nu mai are și nu mai poate avea scopuri și obiective
raționale acceptabile.
Războiul devine din ce în ce mai mult o afacere sau
o parte dintr-o imensă afacere, adică un instrument
al unei forțe politice și economice, pumnul care
amenință, impune sau avertizează. Acesta a fost și,
probabil, încă mai este raționamentul care conduce
la investiții semnificative în programe militare, în
crearea de noi arme, care de care mai sofisticate,
mai precise și mai costisitoare.
Omenirea este obligată să accepte o astfel de
realitate. Este o realitate crudă, conflictuală, în
care se sparg simetrii și se construiesc disimetrii
și asimetrii, iar modal i tatea principală prin care se
realizează această teribilă desfășurare de forțe este,

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 0
în princ i piu, disproporționalitatea tehnologică și
conceptuală, căreia i se răspunde prin tot felul de
mijloace, de la cele generate de supertehnologie
la cele primitive, de la gherilă la terorism, de la
economii puternice la piața neagră și corupție și la
alte forme și formule pe care le-am putea denumi
asimetria de reacție.
2. Terorismul – formă a acțiunilor asimetrice
Războiul terorist și, respectiv, războiul
împotriva terorismului sunt tipuri reprezentative
pentru războaiele asimetrice. Și unul, și celălalt
– dacă acceptăm că sunt cu adevărat războaie,
și nu altceva, de pildă, confruntări în spațiul
criminalității, al răzbunării, bătălii acerbe pentru
putere și influență etc. – sunt războaie cu cursuri
impr e vizibile, de la acțiuni de mare amploare, cum
a fost, spre exemplu, bombardarea Afganistanului
cu aviația strategică, considerat a fi o bază teroristă,
până la gherila irakiană sau la acțiunile sinucigașe
ale palestinienilor și fundamentaliștilor islamici.
Războiul terorist și războiul împotriva
terorismului vor cere, cu siguranță, din ce în ce
mai mult și mai presant, noi forțe, noi mijloace și
noi tipuri de acțiuni. Unele vor duce, inevitabil, la
fragmentarea acțiunilor strategice și a forțelor care
le pun în operă, altele, dimp o trivă, le vor amplifica
și, poate, le vor unifica. De aici, o întrebare dificilă:
coalizarea actuală a lumii pentru lupta împotriva
terorismului va cunoaște și etapa luptei împotriva
fenomenului terorist, orchestrând toate mijloacele
de care dispune, sau se va pierde în acțiuni mărunte,
care vor continua să producă terorism?
Atacurile teroriste sunt întotdeauna acțiuni
asimetrice în raport cu obiectivul final urmărit. Ele
sunt riposte complexe, cu efecte pe termen lung
– unele calculate, planificate, altele, aparent, doar
improvizate, dar cu siguranță induse –, îndreptate
indirect împotriva instituțiilor și valorilor statului
politic și ale societății moderne. Teroriștii atacă
omul, adică ființa umană și instituțiile sale. Dar,
prin aceasta, atacă, de fapt, statul. Sunt vizate
îndeosebi infrastructurile critice, de transport și
comunicații și cele ale serviciilor publice legate
de sistemele de securitate și de forțele respective,
pentru realizarea unor scopuri directe, în spațiul de
confruntare, de descurajare și de inducere a fricii,
sau indirecte, în sensul creării condițiilor necesare
proliferării economiei subterane și real i zării unor interese financiare ilegale. Or, astfel de obiective
nu pot fi atinse decât prin erodarea autorității
statului și instituțiilor de protecție și securitate a
cetățeanului, propr i etății și legii și realizarea unui
control direct sau indirect, prin toate mijloacele
posibile – de la terorism la corupție –, a unor
zone-cheie, ce sunt sabotate, prăduite și folosite în
scopuri ilegale și periculoase.
Războiul asimetric nu este însă asimetric numai
pentru unii și disproporționat sau normal pentru
alții. El este asimetric pentru toată lumea. De o
parte a axei se află înalta tehnologie, tehnologia
informației, politicile, doctrinele și strategiile care
fundamentează războiul bazat pe rețea, războiul
preemptiv, războiul preventiv, lovirea centrelor
vitale ale inamicului, realizarea de alianțe și
coaliții, controlul piețelor și resurselor, dar nu
oricum, ci creând un mediu propice pentru aceasta.
De cealaltă parte se află politicile, doctrinele și
strategiile de ripostă adecvată, de fapt împlinit,
pronunțat stratagemică, cu mijloacele la dispoziție
sau care pot fi procurate, folosindu-se la maximum
vulnerabilitățile societății înalt tehnologizate.
La acestea se adaugă autosacrificiul, ca formă
generalizată de luptă, care se bazează pe irațional,
tocmai pentru că este greu de combătut într-o lume
civilizată, construită în jurul omului ca valoare
fundamentală.
Acest tip de confruntare asimetrică accentuată
este dramatic. El induce, în toate mediile,
nesiguranță, neliniște, revoltă, precum și
agresivitate, violență, chiar terorism.
Un astfel de război asimetric – în forma sa cea
mai concretă, război terorist și, evident, război
împotriva terorismului, dar nu numai – devine
foarte periculos, datorită mijloacelor extrem
de diversificate și de sofisticate și răspândirii
acestora în toate mediile, începând cu cele
terestre și continuând cu cele cosmice, biologice,
nanotehnologice și cibernetice.
3. Asimetria strategică dintre stat
și organizațiile teroriste
Revoluția în Domeniul Militar – înțeleasă
ca politică și strategie de mare amploare,
bazate pe transformări esențiale și radicale ale
informației, tehnologiei și doctrinei – marchează
un salt important în spargerea simetriei, creând
disproporționalități imense. Sistemele de arme
de mare precizie, ale armelor bazate pe laseri și TERORISM. RĂZBOI ÎMPOTRIV A TERORISMULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
pe amplificarea undelor, dezvoltarea senzorilor
și a aplicațiilor nanotehnologiei și biotehnologiei
în domeniul militar, revoluționarea conceptelor,
apariția și experimentarea Războiului bazat pe
rețea, cu toate implicațiile acestuia, amplificarea
operațiilor bazate pe efecte etc. au creat, deopotrivă,
disproporționalitate, întrucât puține țări din lume
pot realiza așa ceva, dar și asimetrie, întrucât
toate țările din lume doresc să găsească răspunsuri
adecvate la astfel de provocări.
Aceste răspunsuri sunt, în general, asimetrice.
Astfel, oficiali de la Moscova, referindu-se la
decizia instalării unui scut antirachetă în unele
țări central-europene, au precizat că, la această
provocare, Rusia va găsi un răspuns asimetric
adecvat. Aceasta demonstrează că mediul de
securitate va fi, în continuare, dinamic, complex,
iar provocările și răspunsurile vor îmbrăca toate
formele și formulele cunoscute sau necunoscute.
Este vremea strategiilor directe, dar și a
stratagemelor. În lupta lor pentru o poziție
geostrategică avantajoasă, pentru accesul la
resurse și la piețe, entitățile statale se regrupează
și se concentrează în alianțe, coaliții, organizații
și organisme internaționale și regionale. Lor
li se opun forțe ostile modernizării, care nu se
regrupează, ci doar se întăresc, se reorganizează
și caută noi forme de acțiune. Fenomenul terorist
este reprezentativ pentru acestea.
La 1 iunie 2002, George W. Bush prezenta, la
West Point, noua strategie americană de securitate
din acea vreme. În timpul Războiului Rece, politica
americană viza îndeosebi îndiguirea și descurajarea
inamicilor Statelor Unite. Președintele american a
precizat, cu acel prilej, că o astfel de politică se
încheiase. Atacurile teroriste de la 11 septembrie
2001 au făcut ca pagina aceasta a îngrădirii și
descurajării să fie întoarsă definitiv, întrucât apăruse
o nouă amenințare, de natură cu totul diferită, iar
aceasta necesita un răspuns adecvat, adică un alt
fel de răspuns. Era o schimbare fundamentală de
paradigmă politică și strategică: de la îndiguire la
extindere, de la respingere la coaliție strategică
împotriva unei amenințări comune: terorismul. A
fost declarat, cu acel prilej, Războiul împotriva
Terorismului.
După mai bine de cinci ani de la declanșarea
celor două tipuri de războaie asimetrice – războiul
terorist și războiul împotriva terorismului –,
bilanțul nu este prea clar. Desigur, și pentru
motivul că o confruntare de o asemenea amploare, fiind și asimetrică, nu poate fi evaluată de pe o zi
pe alta, nici măcar de pe un an pe altul. Este nevoie
de timp.
Ce s-a realizat până în prezent? Prin atacarea
masivă, rapidă și categorică a rețelelor teroriste s-a
diminuat pericolul atacurilor repetate ale acestora.
Statele Unite ale Americii au reușit să îndepărteze
semnificativ atentatele de tip terorist de vastul lor
teritoriu. Eficiența măsurilor luate, cu toate criticile
aduse costurilor prea mari și îngrădirii libertăților
cetățenești, a fost remarcabilă. Deși grupări teroriste
declară că Statele Unite sunt inamicul lor principal și,
deci, ținta lor predilectă, practic, de la 11 septembrie
și până în prezent, pe teritoriul continental al SUA
nu s-a mai produs niciun atac terorist. Chiar dacă
astfel de atacuri asimetrice s-au continuat cu
atentatele de la Madrid, Istanbul, Beslan, Londra și
de prin alte părți, războiul împotriva terorismului a
înregistrat primele sale victorii, dar și numeroasele
sale victime. De unde rezultă că, totuși, războiul
împotriva terorismului își are limitele sale.
Din această perspectivă, devine clar că trebuie
găsite metodele, procedeele și procedurile
necesare pentru reglementarea iraționalului. În
urma numeroaselor pierderi suferite pe fronturile
antiteroriste, s-a dovedit că armatele, cu doctrina,
organizarea, dotarea și instruirea lor clasică, nu
sunt nici suficiente, nici foarte eficiente, nici, să
recunoaștem, foarte-foarte utile.
În lipsa altor instrumente la îndemâna statelor,
armatele au trebuit să se adapteze rapid la noile
misiuni. Ele erau singurele forțe care puteau
să lovească centrele vitale ale terorismului, să-
i distrugă infrastructurile critice și sistemele de
generare și regenerare a potențialului combativ,
descurajând, astfel, entități purtătoare sau
generatoare de terorism și de crize. Această
realitate a declanșat în lumea politică ample
dezbateri asupra viitorului armatelor și, mai ales,
asupra fizionomiei lor.
Transformarea organismului militar se derulează
între necesitatea menținerii și consolidării unor
structuri suple, dar complexe și perfect integrate,
capabile să acționeze în orice situație strategică și
să reacționeze eficient la toată gama de provocări,
pericole și amenințări specifice acestui început de
mileniu, și tendința de a fărâmița aceste armate în
mici module și fel de fel de alte mici entități bune
la toate.
În concluzie, războiul se transformă, în mod
paradoxal, într-un instrument al păcii. El devine, TERORISM. RĂZBOI ÎMPOTRIV A TERORISMULUI

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 2
astfel, un fel de război mai mic ce trebuie să prevină
un război mai mare, un război catastrofal.
Strategia funcționează identic, atât în războaie
simetrice și asimetrice, cât și în folosul forțelor
regulate și al teroriștilor.
Formele de război și modurile de acțiune pot
fi extrem de diferite, dar toate urmăresc obținerea
efectului strategic scontat, indiferent de cine sau
ce îl generează. Acesta face ca succesele obținute
la nivel tactic sau chiar operativ să nu aibă nicio
valoare dacă nu urmăresc realizarea obiectivului
strategic, rezultat din scopul politic al războiului.
Astăzi, a devenit foarte important pentru armată
să înțeleagă legăturile și interdependențele dintre
strategie, artă operativă și tactică. Experiența
acumulată în ultimii ani ne-a demonstrat că, în cadrul războiului dus împotriva terorismului,
acțiunile desfășurate la nivel de subunitate sau
echipă pot genera efecte strategice. În acest fel,
luptătorul s-a apropiat de planificatorul strategic
și, implicit, de politician. De când efectele tactice
au consecințe politice, instruirea subunităților și
chiar a individului conține cerințe politice.
În aceste condiții, se pune întrebarea dacă mai
putem menține armata în afara sferei politicului?
Sau cât de mult pot fi ele congruente?
*Material susținut în cadrul conferinței
organizate de Catedra de Strategie a Universității
Naționale de Apărare a Poloniei, la 23 aprilie
2007.TERORISM. RĂZBOI ÎMPOTRIV A TERORISMULUI
Col.(r) dr. Grigore ALEXANDRESCU (grigalex@yahoo.com) este șeful Secției Studii și Cercetări
din Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate din cadrul Universității Naționale de Apărare
„Carol I”. Este autor sau coautor al 30 de monografii, studii și lucrări de specialitate. A publicat peste
120 de articole în reviste prestigioase de strategie, securitate și istorie militară din țară și de peste
hotare.
Este absolvent al mai multor cursuri organizate de instituții din sistemul de învățământ euro-
atlantic și a participat la operații de stabilitate și sprijin.
Generalul de brigadă (r) dr. Gheorghe VĂDUVA (vaduvageorge@yahoo.fr) este cercetător științific
gr. I la Centrul de Studii Strategice de Apărare și Securitate din cadrul Universității Naționale de
Apărare „Carol I”. A scris numeroase lucrări de strategie, între care „Strategia acțiunilor rapide“,
Editura AISM, 2003, „Strategie militară pentru viitor“, Editura Paideia, 2003, „Arta militară de-a
lungul mileniilor“, Editura CTEA, 2004, coautor, „Războiul viitorului, viitorul războiului”, Editura
UNAp, 2004, coautor, „Eseu despre arta strategică“, Editura Militară, 2005, coautor, „Strategia
de parteneriat, parteneriatul strategic“, Editura UNAp, 2006, coautor, precum și studii, articole,
eseuri despre arta militară și cultura strategică, publicate la Editura UNAp „Carol I” și în reviste de
specialitate.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
NOTE DE LECTURĂ
PREMIILE NAȚIONALE ALE REVISTEI
GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ
PENTRU ANUL 2006
EDIȚIA A IX-A – 9 mai 2007
Gândirea Militară Românească , continuatoarea
revistei „ România Militară” apărută în 1864
la București, este singura publicație de teorie și
știință militară din România. În întreaga perioadă
a existenței sale, revista le-a oferit cititorilor
dezbateri legate de problemele fundamentale ale
construcției militare naționale, dar și principalele
teze și doctrine afirmate în gândirea militară
internațională.
Cu ocazia împlinirii, la 15 februarie 2004, a 140
de ani de existență, prin Decret Prezidențial, revistei
i-a fost conferit “Ordinul Meritul Cultural în grad
de Cavaler, categoria F , Promovarea culturii”.
În prezent, publicația este angajată consistent în
procesul de transformare a organismului militar
românesc, în paginile ei regăsindu-se întregul front
de teze, idei și concepte care dau sens și substanță
noii instituții militare naționale. Gândirea Militară
Românească se adresează corpului ofițeresc,
dar și mediilor instituționale guvernamentale
și nonguvernamentale a căror menire reclamă
cunoașterea pe fond a problematicii militare
naționale.
Revista este recunoscută de către Consiliul
Național al Cercetării Științifice din Învățământul
Superior și inclusă în categoria “B+” .
Din anul 2005 revista apare și în versiuneși în versiune
engleză – Romanian Military Thinking .
Anual, revista acordă Premiile naționale ale
revistei Gândirea Militară Românească . Sunt
premiate cele mai valoroase producții conceptuale
din domeniul teoriei și al științei militare. Premiile
conferite poartă numele unor personalități
reprezentative din spațiul de altitudine al creației
militare, astfel: “General de divizie Ștefan
Fălcoianu”, “General de brigadă Constantin
Hîrjeu”, “Mareșal Alexandru Averescu”, “General
de corp de armată Ioan Sichitiu” și “Locotenent-
colonel Mircea Tomescu”.
Și în acest an, premiile naționale ale revistei
au avut printre câștigători și nominalizați cadre didactice și cercetători din Universitatea Națională
de Apărare „Carol I”. Îi felicităm, pentru
recunoașterea valorii științifice a lucrărilor, și le
urăm cât mai multe premii viitoare!
PREMIILE NAȚIONALE ALE REVISTEI
GÂNDIREA MILITARĂ ROMÂNEASCĂ
PENTRU ANUL 2006
EDIȚIA A IX-A – 9 mai 2007
Premiul “General de divizie
Ștefan Fălcoianu” a fost acor –
dat domnului Ion CÎNDEA
pentru lucrarea “Războiul și
pacea. Înnoiri conceptuale în
relațiile internaționale con –
temporane” .
Premiul “General de
brigadă Constantin Hîrjeu”
a fost acordat colonelului prof.
univ. dr. Mircea COSMA pen-
tru lucrarea “Cercetarea în
știința militară. O perspectivă
istorică și metodologică” .
Premiul “Mareșal Alexan –
dru Averescu” a fost acordat
generalului-locotenent prof.
univ. dr. Teodor FRUNZETI
pentru lucrarea “Globalizarea
securității” .

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
NOTE DE LECTURĂ
Premiul “General de corp
de armată Ioan Sichitiu” a fost
acordat colonelului prof. univ.
dr. Gheorghe UDEANU pentru
lucrarea “Elemente de strategie
militară contemporană” .
Premiul “Locotenent-colo –
nel Mircea Tomescu” a fost
acordat comandorului prof.
univ. dr. Traian ANASTASIEI
pentru lucrarea “Elemente de
artă militară. Crestomație” .
Pentru Premiile naționale ale revistei
Gândirea Militară Românească
au mai fost nominalizate:
Pentru premiul “General de divizie Ștefan
Fălcoianu” , lucrările “Informațiile militare în
contextul de securitate actual” , coordonator
general (r.) dr. Sergiu MEDAR , și “Jandarmeria
– de la peace-keeping la peacebuilding” ,
autor general de brigadă dr. Olimpiodor
ANTONESCU .
Pentru premiul “General de brigadă Con –
stantin Hîrjeu” , lucrările “Istoria militară a lu –
mii (campanii, bătălii, lupte, asedii)” , coautori
general de brigadă (r.) dr. Vasile I. MOCANU, colonel (r.) dr. Ion EMIL , și “Spionajul psihotro –
nic și câmpul de luptă mental” , autor colonel dr.
Emil STRĂINU .
Pentru premiul “Mareșal Alexandru
Averescu” , lucrările “Parlamentul și securitatea
națională” , autor domnul Constantin MONAC ,
și “Îmbrățișarea Anacondei. Politica militară
a României în perioada 1 septembrie 1939 – 22
iunie 1941” , autor domnul Petre OTU .
Pentru premiul “General de corp de armată
Ioan Sichitiu” , lucrările “Tendințe în evoluția
teoriei și practicii războiului” , coautori general
prof. univ. dr. Mircea MUREȘAN, colonel (r.)
prof. univ. dr. Lucian STĂNCILĂ, locotenent-
colonel Doru ENACHE , și “Securitatea militară
a României în epoca globalizării” , autor dr.
avocat Ion GHEORGHE .
Pentru premiul “Locotenent-colonel Mircea
Tomescu” , lucrările “Forțele Navale. Element
esențial al puterii maritime în Marea Neagră” ,
coautori contraamiral de flotilă (r.) prof. univ.
dr. Marius HANGANU, comandor prof. univ.
dr. Niculae VÂLSAN , și “Securitatea națională
din perspectiva noilor arhitecturi de securitate
ale începutului de secol. Incertitudini, realități,
perspective” , autor general de brigadă prof.
univ. dr. Gheorghe TOMA .
Diplomele de Excelență ale revistei Gândirea
Militară Românească au fost acordate tuturor
foștilor șefi în viață ai Statului Major General
pentru contribuții excepționale afirmate în
construcția militară națională

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
AGENDA CSSAS
Foarte dens în activități, trimestrul al doilea al anului a debutat cu
sesiunea de comunicări științifice STRATEGII XXI a Universității Naționale
de Apărare „Carol I” (12 – 13 aprilie), ce a avut ca temă „Spațiul sud-est
european în contextul globalizării”. Organizată pe 12 secțiuni, manifestarea
s-a bucurat de participarea a peste 850 de persoane. La activitate au fost
prezente personalități din conducerea Guvernului României, ministrul apărării,
ministrul educației, cercetării și tineretului, secretari de stat din Ministerul
Educației, Cercetării și Tineretului și Ministerul Internelor și Reformei
Administrative, rectori de la instituțiile de învățământ superior, militare
și civile, precum și alte personalități ale comunității științifice românești.
Cu acest prilej s-a desfășurat și o masă rotundă, la care au fost dezbătute
contribuțiile învățământului și cercetării științifice militare la integrarea
învățământului și cercetării științifice românești în spațiul unic european. În
Universitate a fost organizată, de asemenea, o expoziție de tehnică militară,
la care au expus 16 firme și întreprinderi.
CSSAS s-a ocupat de organizarea și desfășurarea secțiunii „Securitate
și apărare”, secțiune la care au participat, alături de personalitățile române,
numeroși oaspeți din Italia, Grecia, Polonia, Slovacia, întărind, și în acest
mod, bunele relații de colaborare dintre Centru și instituții similare din
străinătate. Lucrările prezentate la sesiune au fost publicate în două volume,
care pot fi accesate pe site-ul CSSAS.
Doi cercetători ai Centrului de Studii Strategice de Apărare și Securitate, din
Universitatea Națională de Apărare „Carol I”, CSI dr. Grigore Alexandrescu
și CSI dr. Gheorghe Văduva au participat, în perioada 22 – 25.04.2007, la
o activitate internațională de pregătire pe tema terorismului: „Terorismul
ca formă de activități asimetrice, asimetria strategică a două entități (stat și
organizație teroristă)”, organizată de Universitatea Națională de Apărare din
Varșovia, Polonia. La activitate au fost prezenți și cercetători din Slovacia
și Austria, precum și cadre didactice și cursanți ai Universității Naționale
de Apărare din Varșovia. Materialele prezentate de reprezentanții Centrului
au fost audiate cu interes și au fost urmate de întrebări și discuții asupra
unor aspecte principale ale fenomenului terorist contemporan, ca provocare
a acestui început de secol, ale evoluției războiului antiterorist și principalelor
riscuri și amenințări.
APRILIE-IUNIE 2007ACTIVITĂȚI ALE CENTRULUI DE
STUDII STRATEGICE DE APĂRARE
ȘI SECURITATE

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
Intrat în tradiția Centrului, seminarul CSSAS din acest an, având ca temă „Exigențe ale
PESA asupra securității și apărării României”, s-a desfășurat la 24 mai și a fost onorat de
prezența unor cadre de conducere ale Armatei României, cercetători științifici și cadre didactice
militare și civile, reprezentanți ai unor organizații neguvernamentale. Materialele prezentate,
dar și dezbaterile ce au urmat vor fi publicate într-un volum bilingv.
În perioada 22 – 25.05.2007, la CSSAS a avut loc vizita prof. univ. dr. Jaroslaw GRYZ, de
la Universitatea Națională de Apărare din Varșovia, Polonia. Pe durata vizitei au fost purtate
discuții cu cercetătorii de la CSSAS, pe tema: „Rolul puterii militare în rezolvarea problemelor
secolului XXI”. Totodată, profesorul polonez a prezentat, în cadrul seminarului CSSAS din 25
mai, comunicarea „Provocări în relațiile transatlantice în sfera securității și apărării.
La solicitarea Institutului pentru Studii de Apărare din Oslo, o delegație formată din trei
cercetători, Bjorn Innset, Michael Mayer și Lene Kristoffersen, a efectuat o vizită de lucru
la CSSAS/UNAp “Carol I”, în perioada 4 – 7 iunie. Discuțiile s-au concentrat asupra unor
probleme majore ale mediului de securitate, mai ales asupra rolului SUA în lumea actuală.
S-au făcut propuneri pentru semnarea unui protocol de colaborare între cele două instituții cu
privire la participarea la activități științifice organizate de partener, realizarea unor proiecte de
cercetare științifică comune, publicarea de articole în periodicele instituțiilor .
La invitația comandantului Universității de Apărare din Brno, Cehia, directorul CSSAS, CSI
dr. Constantin Moștoflei, și cercetătorii științifici dr. Petre Duțu și dr. Alexandra Sarcinschi,
au participat la Seminarul internațional: „Agenda de apărare și securitate a UE”, organizat la
Praga, în perioada 13 – 15 iunie. În cadrul manifestării, dr. Alexandra Sarcinschi a prezentat
comunicarea ,,PESA și securitatea României″. Pe timpul vizitei, delegația Centrului a abordat
aspecte privind cooperarea științifică viitoare cu Institutul de Studii Strategice al Universității
de Apărare din Republica Cehă și cu reprezentanți ai instituțiilor de cercetare și învățământ
participante la activitate.
În această perioadă au fost publicate volumul ,,Anul 2006: evaluare strategică” și studiile:
,,Politica europeană de securitate și apărare: cadrul de manifestare și dezvoltare a intereselor
de securitate națională”, ,,Perspective în evoluția organizațiilor internaționale de securitate” și
,,Dimensiunea etnico-religioasă a securității”.
Cea mai importantă activitate științifică a Centrului din acest an este Sesiunea internațională
anuală de comunicări științifice, cu tema „Dinamica mediului european de securitate”, ce va fi
organizată în perioada 22-23 noiembrie. Informații despre condițiile de participare la această
sesiune se vor găsi pe site-ul http//cssas.unap.ro.
Irina CUCU

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 7
IMPACT STRATEGIC
ÎN ATENȚIA AUTORILOR
La selecția articolelor se au în vedere: circumscrierea în aria tematică a
revistei, actualitatea subiectului, noutatea și originalitatea, conținutul științific al
materialului, ca și adecvarea la normele editoriale adoptate de revistă.
Textul trimis spre publicare nu trebuie să fi apărut anterior în altă revistă.
Articolul nu trebuie să conțină conotații politice de partid.
Evaluarea științifică a textelor se va face de către doi referenți științifici cu grad
profesional de profesor universitar sau cercetător științific gradul I. Conținutul
textului trimis spre publicare nu trebuie să fi apărut anterior în alte reviste, în
format tipărit sau online.
Articolul, elaborat în limba română și o limbă de circulație internațională
(engleză, franceză), poate conține maximum 10-12 pagini (6.000 – 7.000 cuvinte)
și trebuie să fie redactat în format electronic și pe hârtie A4, cu font Times New
Roman, corp 12, cu spațierea la un rând, iar tabelele și schemele transpuse pe
pagini separate.
Textul trebuie să fie precedat de un rezumat de maximum 250 cuvinte în limbile
română și engleză. Materialele să fie semnate cu gradul științific, numele și
prenumele autorului și să se încheie cu un curriculum vitae de maximum 60 cuvinte
(specificând calificarea profesională a autorului, instituția de care aparține și alte
informații considerate necesare, inclusiv adresa de e-mail a acestuia).
Trimiterile bibliografice se fac în josul paginii și trebuie să respecte regulile
internaționale. Autorii pot publica doar un articol pe număr.
Textul trebuie să prezinte o structură ușor identificabilă, cu titluri (eventual
subtitluri) reflectând această structură. Abrevierile vor fi indicate în text la prima
apariție. În continuare, denumirea întreagă nu va mai fi repetată. Este de dorit
ca articolele să se încheie cu câteva concluzii mai importante, privind avansul
realizat în cunoaștere prin cercetarea respectivă.
Articolele nu vor conține informații clasificate.
Revista neavând scop lucrativ, articolele nu vor fi remunerate.
Adresa noastră este: Universitatea Națională de Apărare „Carol I“, Centrul
de Studii Strategice de Apărare și Securitate (revista „Impact Strategic“),
București, Șoseaua Panduri nr. 68-72, Sectorul 5, Telefon: (021)319.56.49; Fax:
(021)319.55.93, E-mail: cssas@unap.ro; Adresă web: http://cssas.unap.ro; http://
impactstrategic.unap.ro.

IMP ACT STRATEGIC Nr. 2/2007 
La șase ani de la apariție, revista IMP ACT STRATEGIC a Centrului de Studii
Strategice de Apărare și Securitate, din cadrul Universității Naționale de Apărare
„Carol I“, se prezintă ca o publicație științifică trimestrială, recunoscută pe plan
național și cunoscută pe plan internațional pentru aria tematică complexă abordată
– actualitate politico-militară, strategii de securitate, strategie militară, acțiuni
NATO și UE, societate informațională, problematica păcii și a războiului viitorului.
Cititorii găsesc în paginile ei analize, sinteze și evaluări de nivel strategic, puncte
de vedere, precum și o rubrică specială, intitulată „Eveniment strategic“, în care
se studiază impactul strategic al dinamicii acțiunilor pe plan național, regional și
global.
IMP ACT STRATEGIC numără între colaboratorii săi personalități de marcă din
domeniul cercetării științifice și învățământului superior militar și civil, național
și internațional, din structurile Ministerului român al Apărării Naționale, Statul
Major General, statele majore ale categoriilor de forțe ale armatei, Ministerul
Administrației și Internelor, Ministerul Afacerilor Externe, unități militare și alte
instituții ale statului, organizații neguvernamentale, firme etc.
Recunoașterea internațională a calității revistei este confirmată de difuzarea ei pe
site-urile unor prestigioase instituții de peste hotare (Rețeaua de relații internaționale
și securitate a Institutului Federal Elvețian pentru Tehnologie din Zürich; Defence
Guide, în colaborare cu Institutul Elen de Studii Strategice; Institutul pentru
Dezvoltare și Inițiative Sociale Viitorul din Republica Moldova – Biblioteca virtuală
„Politics – security“ etc.).
Publicația este apreciată, pentru standardul de calitate, de către Consiliul Național
al Cercetării Științifice din Învățământul Superior din România, prin clasificarea
la categoria B+, ca revistă ce deține potențialul necesar obținerii recunoașterii
internaționale.
Oglindă fidelă a gândirii militare românești și străine actuale, IMP ACT
STRATEGIC este un forum reprezentativ de reflecție și dezbatere aprofundată a
problematicii strategiei și securității în comunitatea științifică și academică națională
și internațională.
În prezent, IMP ACT STRATEGIC se tipărește concomitent în două ediții: una în
limba română și alta în limba engleză, și se difuzează în mediul științific și academic
din țară și străinătate, ca și în principalele instituții din sfera securității și apărării.IMPACT STRATEGIC
100/1257/07 C 315/2007Responsabil de număr: Vasile POPA
Tehnoredactare computerizată: George RĂDUICĂ
Corectură: Corina VLADU
Tipografia Universității Naționale de Apărare “Carol I”