Rolul Presedintelui Republicii Moldova In Elaborarea Si Realizarea Politicii Externe

Diverse2

Rolul Presedintelui Republicii Moldova In Elaborarea Si Realizarea Politicii Externe

Byadmin ianuarie 1, 2024

ROLUL PREȘEDINTELUI REPUBLICII MOLDOVA ÎN ELABORAREA ȘI REALIZAREA POLITICII EXTERNE

Cuprins:

LISTA ABREVIERILOR

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ABORDĂRI ISTORIOGRAFICE ȘI TEORETICO-CONCEPTUALE A ROLULUI PREȘEDINTELUI ÎN ELABORAREA ȘI REALIZAREA POLITICII EXTERNE

Istoriografia cercetării rolului instituției prezidențiale în elaborarea și realizarea politicii externe

Abordarea conceptuală a noțiunilor de președinte și politică externă

Concluzii la Capitolul I

CAPITOLUL II. LOCUL ȘI ROLUL INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE AL REPUBLICII MOLDOVA ÎN ELABORAREA POLITICII EXTERNE

Constituirea instituției președintelui și evoluția politicii externe a Republicii Moldova

Atribuțiile Președintelui Republicii Moldova în elaborarea și realizarea politicii externe

Concluzii la Capitolul II

Concluzii și Recomandări

Bibliografie

LISTA ABREVIERILOR

BIRD- Banca Internațională pentru Reconstrucție și Dezvoltare.

CE- Consiliul Europei.

CSI- Comunitatea Statelor Independente.

FMI- Fondul Monetar Internațional.

FR- Federația Rusă.

OMS- Organizația Mondială a Sănătății.

ONU- Organizația Națiunilor Unite.

OSCE- Organizația pentru Securitate și Colaborare în Europa.

PCRM- Partidul Comuniștilor din Republica Moldova.

RFG- Republica Federală Germană.

RSSM- Republica Sovietică Socialistă Moldovenească.

SUA- Statele Unite ale Americii.

UE- Uniunea Europeană.

UNESCO- Organizația Națiunilor Unite pentru Educație, Știință și Cultură.

INTRODUCERE

Actualitatea temei revine însăși din importanța autorității pe care o deține șeful statului în cadrul instituțiilor publice din stat și în mediu politicii mondiale. Totodată este esențial de identificat atribuțiile președintelui în sfera realizării politicii externe, deoarece instituția președintelui a cunoscut și cunoaște în permanență diferite transformări în concordanță cu noile realități mondiale.

Instituția șefului de stat în majoritatea cazurilor fie e reprezentată de un președinte, fie de un monarh, însă ea rămîne un simbol al unității statului și al apărării valorilor fundamentale precum: independența statului, integritatea teritorială, drepturile și libertățile cetățenilor, tradițiile democratice.

Astfel, instituția președintelui face parte din mecanismul prin care se exercită puterea de stat, cu alte cuvinte suveranitatea națională. Deci, șeful statului în toate regimurile politice reprezintă organul oficial care ocupă un loc de vîrf în ierarhia instituțiilor statale antrenate în exercitarea suveranității.

De la o epocă la alta instituția supusă analizei a cunoscut certe schimbări, spre exemplu pe continentul european forma monarhică de guvernămînt a fost prezentă pînă în secolul al XX-lea. Statutul și împuternicirile regelui au fost transformate radical odată cu trecerea de la monarhia absolută la cea limitată sau constituțională.

După Tratatul de din 1648 sa consolidat principiul egalității statelor pe plan mondial și totodată sa modificat influența șefului de stat în relațiile sale diplomatice. La nivel teoretic sa exclus posibilitatea exercitării de către un suveran a unei supremații în raporturile sale internaționale. Însă la nivel practic influența unor state puternice sa exprimat în permanență, mai ales în unele chestiuni ce țin de interesul național ( spre exemplu negocierea unui tratat important).

Astfel, este actual de analizat în lucarea dată și importanța Președintelui Republicii Moldova în cadrul instituțiilor statale, precum și rolul și atribuțiile sale în elaborarea și realizarea politicii externe, ținînd cont de faptul că statul nostru este unul tînăr cu o vagă influență în relațiile internaționale, dar ca actor este prezent pe arena mondială participînd la diferite acțiuni care crează imaginea statului în exterior, iar instituția șefului de stat joacă un rol cheie în aceste manifestări.

Gradul de cercetare: La momentul actual instituția președintelui și atribuțiile sale în materie de politică externă este analizată din perspectiva surselor occidentale, romînești, rusești și a celor autohtoni din Republica Moldova.

O contribuție valoroasă o au autorii occidentali ca: Norman J., Thomas C. Mann, Robert Weiner care indică principalele atribuții de politică externă ale unui președinte și totodată analizează politica externă a statului nostru în perioada administrației Voronin.

Considerații generale legate de problema analizată în lucrarea nostră sunt reflectate într-o serie de lucrări romînești a așa autori precum: Deleanu.I, Apostol.T.D, Drăganu.T, Gionea.V., Pavel. N, Ionescu.C, care abordează rolul președintelui în ierarhia organelor de stat, competențele acestuia, și rolul său în apărarea independenței, integității și unității statului.

Din autorii ruși preocupați de această temă enumerăm: Cirkin.V.E, Voevodin.L.D, Zlatopolskii. D.L, I. V. Osipian, B.P. Eliseev. Specialiștii încearcă să abordeze noțiunea de președinte, originile istorice și locul și rolul acestuia în diferite sisteme de drept.

Un aport deoebit în studierea intituției șefului de stat din Republica Moldova o au cercetătorii autohtoni ca: Arseni, A., Creangă, I., Negru, B., Barbalat, P., Cotorobai, M., Susarenco, G., Buruian.A. Specialiștii analizează această instituție din punct de vedere al importanței acesteia în cadrul statului, precum și influența acestuia în realizarea politicii externe a Republicii Moldova.

Scopul și obiectivele lucrării: Scopul tezei este de a determina rolul Președintelui Republicii Moldova în realizarea politicii externe. Pentru realizarea scopului dat ne-am formulat următoarele obiective:

Analiza istoriografiei cercetării rolului instituției prezidențiale în elaborarea și realizarea politicii externe.

Determinarea abordărilor conceptuale a noțiunilor de președinte și politică externă.

Identificarea atribuțiilor președintelui Republicii Moldova în elaborarea și realizarea politicii externe.

Metodele utilizate în cercetarea temei: Evaluînd scopul cercetării ca fiind unul complex și în dorința atingerii obiectivelor enumerate, în calitate de suport metodologic ne-au servit următoarele metode:

Metoda inductivă- a generat analiza cauză-efect, a schimbărilor care au loc pe arena mondială și care generează schimbări în cadrul atribuțiilor reprezentate de instituția președintelui.

Metoda deductivă- a fost utilizată în cercetarea principalelor atribuții ale șefului de stat al Republicii Moldova și prin urmare ne-a permis printr-un raționament deductiv identificarea rolului președintelui în cadrul autorităților publice naționale și internaționale.

Metoda istorică- ne-a permis analiza evolutivă a funcțiilor instituției prezidențiale atît în raport cu alte intituții de resort naționale cît și în domeniul politicii externe.

Metoda comparativă- a fost necesară în analiza unei instituții fundamentale din cadrul unui stat- șeful statului, în viziunea a mai multor sisteme de drept și autori.

Folosirea acestor metode a făcut posibilă abordarea și reflectarea principalelor obiective ale tezei ce au condus spre elaborarea unor concluzii finale care a înglobat o analiză a întregii probleme.

Valoarea aplicativă a lucrării: Teza dată reprezintă o sursă monografică pentru cercetătorii din relațiile internaționale preocupați de rolul președintelui în cadrul instituțiilor naționale precum și atribuțiile acestuia în materie de planificare a politicii externe. Rezultatele studiului pot fi folosite ca repere orientative în cercetarea ulterioara a problemei abordate.

Structura și volumul lucrării: Lucrarea dată este structurată în: Introducere care reprezintă o inițiere și caracteristica problemei cercetate, două capitole care analizează importanța instituției președintelui în elaborarea și realizarea politicii externe, încheiere unde a fost determinat sumarul și recomandările autorului, bibliografia unde au fost prezentate bazele și fundamentul doctrinar al lucrării.

În introducere se analizează actualitatea temei investigate, gradul de cercetare, scopul și obiectivele lucrării, suportul metodologic și teoretico-științific al tezei precum și valoarea ei aplicativă.

CAPITOLUL I. Intitulat ABORDĂRI ISTORIOGRAFICE ȘI TEORETICO-CONCEPTUALE A ROLULUI PREȘEDINTELUI ÎN ELABORAREA ȘI REALIZAREA POLITICII EXTERNE prezintă istoriografia rolului instituției prezidențiale în elaborarea și realizarea politicii externe, abordarea conceptuală a noțiunilor de președinte și politică externă.

CAPITOLUL II. Intitulat LOCUL ȘI ROLUL INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE AL REPUBLICII MOLDOVA ÎN ELABORAREA POLITICII EXTERNE abordează atribuțiile președintelui Republicii Moldova în elaborarea politicii externe, constituirea instituției președintelui și evoluția politicii externe a Republicii Moldova.

Încheierea lucrării prezintă o generalizare a principalelor rezultate ale investigației generate de observațiile și constatările făcute în realizarea tezei .

CAPITOLUL I. ABORDĂRI ISTORIOGRAFICE ȘI TEORETICO-CONCEPTUALE A ROLULUI PREȘEDINTELUI ÎN ELABORAREA ȘI REALIZAREA POLITICII EXTERNE

Istoriografia cercetării rolului instituției prezidențiale în elaborarea și realizarea politicii externe

De la bun început menționăm că instituția șefului de stat este în vizorul analizei diferitor autori care se preocupă de abordarea importanței acestei instituții în raport cu perfectarea unei politici externe coerente prin care se pot realiza interesele naționale ale statului. Astfel, președintele reprezintă un organism cheie care dirijează și organizează în limitele legale și împuternicirile pe care le deține, principalele direcții și acțiuni ale politicii externe care nu vor leza integritatea și independența statului precum și libertatea cetățenilor acestuia.

Conducerea și organizarea societății are loc prin constituirea unui sistem democratic de guvernare. Istoria și practica civilizației demonstrează că fiecare societate presupune o conducere cu putere legală, legitimitatea puterii fiind o condiție politică de existență a statului. Societatea are nevoie de autoritate ca o condiție necesară funcționării sistemului social, de un reglator al vieții publice a oamenilor, al conduitei lor și al interacțiunii în sfera relațiilor sociale, în satisfacerea intereselor comune. De aici rezultă că autoritatea reprezintă un fenomen complex, pluriaspectiv care necesită diversitate și multitudine de abordări științifice. În literatura de specialitate autoritatea este examinată nu numai în calitate de funcție de administrare a activității în comun a oamenilor, ci și ca forță organizată, care asigură unitatea de acțiuni ale formațiunilor sociale și ordinea stabilă în societate.

Autorii occidentali ca Norman J., Thomas C. Mann analizînd instituția președintelui a SUA în domeniu de politică externă au menționat că șeful statului sau puterea executivă are puterea de a iniția precum și pune în aplicare politica externă ca răpuns la evenimentele externe, aceasta se rezumă la: propuneri legislative, negocierea acordurilor internaționale, numirea de funcționari în materie de politică externă, declarațiilor politice. Specialiștii mai menționează că președintele SUA are nevoie de acordul sau aprobarea Congresului pentru unele cheltuieli pe diferite domenii și este necesar consimțămîntul lor pentru finalizarea acordurilor comerciale.

Robert Weiner în lucrarea Politica Externă a Administrației Voronin, abordează locul și importanța instituției prezidențiale în configurarea politicii externe în perioada deținerii preșidenției de către Vladimir Voronin, președintele partidului comuniștilor din Republica Moldova (PCRM). Expertul menționează că odată cu venirea la putere a partidului comunist în statul nostru au avut loc schimbări majore.

Autorul trece în revistă faptul că președintele ducea o politică externă convenabilă lui și totodată înclinația vectorului de politică externă a Molovei spre est era motivată de criteriul economic și piața FR, precum și de dependența energetică față de aceasta. Deasemenea specialistul menționează că odată cu refuzarea administrației de șinău a memorandumultica Externă a Administrației Voronin, abordează locul și importanța instituției prezidențiale în configurarea politicii externe în perioada deținerii preșidenției de către Vladimir Voronin, președintele partidului comuniștilor din Republica Moldova (PCRM). Expertul menționează că odată cu venirea la putere a partidului comunist în statul nostru au avut loc schimbări majore.

Autorul trece în revistă faptul că președintele ducea o politică externă convenabilă lui și totodată înclinația vectorului de politică externă a Molovei spre est era motivată de criteriul economic și piața FR, precum și de dependența energetică față de aceasta. Deasemenea specialistul menționează că odată cu refuzarea administrației de șinău a memorandumului Kozac relațiile mold-ruse încep a se răci. Se reiterează de asemenea și ideia că în acea perioadă statul nostru se depărta de occident, iar încălzirea relațiilor sa simțit abia după anul 2009.

Preocupați de locul și rolul instituției șefului de stat sunt și specialiștii Romîni din domeniu precum Deleanu.I, care în lucrarea sa se axează spre identificarea și caracterizarea principalelor atribuții ale unui președinte. Astfel, conform autorului funcția de reprezentare a statului pe plan extern se realizează prin: încheierea de tratate cu caracter internațional în numele statului, acreditarea și rechemarea reprezentanțelor diplomatice ale statului, aprobarea desființării sau înființării sau schimbarea rangurilor misiunilor diplomatice.

Apostol.T.D, în analiza sa îmbină termenul de executiv cu cel de “administrație”, care conform specialistului este o activitate ce constă într-o prestație a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora, față de care prestatorul activității se află în anumite raporturi juridice și căruia beneficiarul prestației îi pune la dipoziție mijloacele materiale și financiare necesare.

Alți autori precum Drăganu.T, Gionea.V., Pavel. N, Ionescu.C, menționează că autoritatea deținută de șeful statului necesită să fie îndreptată pentru a coordona viața publică, iar puterea de stat o exercită prin sistemul organelor de stat, în a căror activitate ea își găsește întruchiparea materială. Specialiștii trec în revistă și faptul că chiar dacă președintele deține anumite împuterniciri legale totuși puterea totală aparține poporului iar șeful statului prin puterea de stat este chemat ca să exprime voința și să asigure interesele fundamentale ale tuturor membrilor societății.

Sarcina principală a autorității de stat este respectarea, recunoașterea și apărarea drepturilor și libertăților, onoarea și demnitatea omului- ca valori supreme. Important este, după părerea noastră, a evidenția faptul că autoritatea politică interacționează obiectiv cu toată structura sistemului politic al societății. Raporturile politice însă, alcătuind în totalitatea lor sistemul politic, sunt raporturi legate de funcționarea autorității politice în societate, a cărei expresie concentrată o constituie autoritatea de stat.

Comform autorilor instituția șefului de stat își are originea chiar în istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivitățile umane organizate au avut un șef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurărilor istorice. Cu atât mai mult, statele, concepute ca mari colectivități umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai puțin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizării lor politice și instituția șefului de stat. Explicarea instituției șefului de stat presupune înțelegerea corectă a relației popor (națiune) organizare statală a puterii. Explicarea instituției președintelui trebuie realizată în funcție de structura executivului și de locul șefului de stat în acest executiv.

În literatura de specialitate pe mulți autori îi interesează analiza importanței acestei instituții precum și rolul ei în edificarea unui stat de drept în care guvernează democrația. Astfel din cercetători ruși interesați de problema dată putem menționa pe I. V. Osipian, care în lucrarea caracteristica instituției prezidențiale, formarea și dezvoltarea acesteia menționează că indiferent cum este asociat termenul de președinte în diferite state, cel mai înalt oficial (Franța), șeful executivului (SUA), șef al statului (Rusia), el în general reprezintă cel mai înalt funcționar al statului cu cel mai înalt grad în ierarhia instituțiilor guvernamentale. În opinia expertului șeful statului ghidează politica externă a acestuia, iar în dependență de stat acesta reprezintă împuterniciri diferite la nivel de politică externă.

Un alt autor rus care este interesat de studierea instituției șefului de stat este B.P. Eliseev, acesta determinînd președinția ca o instituție juridică care are drept scop armonizarea instituțiilor guvernamentale. Cu alte cuvinte acest organ reprezintă instituția puterii, iar aceste împuterniciri sunt determinate de prevederile constituționale care reglementează funcționarea și activitatea președintelui.

În aspect organizatoric președintele nu se subordonează la nici o instituție și are un grad înalt de independență față de orice alte organe de stat, dar nu acționează în afara limitelor legale și nu este exclus de tragerea la răspundere în urma efectuării unor acțiuni ilicite. Președinția joacă un rol important în modelarea politicilor de stat și conducerea politică a afacerilor publice și externe.

În viziunea autorilor sus menționați indiferent de ce termen capătă instituția președintelui, șef de stat, șeful executivului, șeful guvernului, șeful statului, el reprezintă un simbol al puterii și unității poporului, garant al securității statului, legilor, constituției, independenței și suveranității lui.

Astfel, în cadrul autorităților superioare ale statelor șeful statului se situiază pe primul loc din punct de vedere juridic, deși în multe cazuri această dispoziție nu se respectă. El conduce întreaga mașină de stat, are puteri extinse potrivit Constituției, dotate cu calitati, cum ar fi responsabilitate, posesiune, neutralitate. De obicei, șeful statului este văzut ca un purtător al puterii executive și cel mai înalt reprezentant al statului în domeniul relațiilor internaționale.

Analiza instituției șefului de stat mai este abordată și de autori precum Cirkin.V.E, Voevodin.L.D, Zlatopolskii. D.L, care în studiile lor deasemenea pun accentul pe importanța instituției analizate în cadrul instituțiilor unui stat. Autorii înaintează ideia că politica externă a statului depinde în mare măsură de cel ce o cîrmuește, iar răspunzător de situația social-politică și econimică este șeful statului, deoarece în urma acțiunilor duse de el situația din țară fie se îmbunătățește fie viceversa.

Interesați de influența, atribuțiile, rolul președintelui în stat și în realizarea politicii externe sunt interesați autorii autohtoni din Republica Moldova precum: Arseni, A., Creangă, I., Negru, B., Barbalat, P., Cotorobai, M., Susarenco, G., care menționează că șeful statului este garant al integrității, suveranității și independenței statului. Din această perspectivă, orice acțiune, indiferent de natura sa, prin care s-ar afecta caracterul unitar al statului, îndreptățește Președintele Republicii Moldova să acționeze ca garant al unității statului. Atentatul la unitatea țării s-ar putea produce atât în afara țării, cât și din interiorul său.

În calitate de șef al statului, pentru a-și îndeplini rolul de garant al valorilor menționate, Președintele Republicii Moldova dispune de prerogative importante: este comandantul suprem al forțelor armate; poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală a forțelor armate; ia măsuri pentru respingerea agresiunii în caz de agresiune armată; declară stare de război, ia măsuri pentru asigurarea securității naționale și a ordinii publice.

Buruian.Aanalizează o funcție importantă deținută de președinte în domeniul politicii externe și anume: acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state în Republica Moldova, care reprezintă o uzanță intrată în practica diplomației obișnuite. Șefului statului i se prezintă în cadrul unui ceremonial oficial, cu respectarea unui protocol special, scrisorile de acreditare de către ambasadorii statelor trimițătoare, precum și primirea acestora pentru vizita de rămas bun la încheierea misiunii lor în Republica Moldova. Fiecare ambasador reprezintă în Republica Moldova pe șefii statelor care i-au acreditat. „Primirea de către șeful statului a șefului misiunii diplomatice este un act de recunoaștere oficială a statutului și a calităților acestuia”.

Sintetizînd opiniile specialiștilor putem menționa că această instituție joacă un rol decisiv în realizarea coerentă a politicii externe a unui stat. Indiferent de regimul politic șeful statului reprezintă autoritatea care participă la menținerea stabilității în interiorul țării. Deja în dependență de stat și constituție acesta poate avea împuterniciri diferite în materie de politică internă/externă.

Deci chiar dacă instituția președintelui pe parcursul istoric a cunoscut diferite modificări, totuși aceasta a ocupat întotdeauna primul loc în ierarhia instituțiilor statului, reprezentînd centrul tuturor activităților desfășurate de o națiune.

Abordarea conceptuală a noțiunilor de președinte și politică externă

În determinarea locului și rolului președintelui în domeniul politicii externe inițial există necesitatea de a determina sensul noțiunilor de președinte și politică externă. Astfel cuvîntul prezident, în sensul de conducător al unei țări, în limba română este ieșit din uz, fiind cîndva împrumutat de la francezi. Traducerea corectă este președinte, ceea ce înseamnă o persoană care conduce un organ de stat, o instituție, o asociație, dezbaterile unei ședințe, ale unei comisii. „Președintele“ este denumirea oficială a funcției de conducere a statului cu formă republicană de guvernare. În acest sens, denumirea de șef de stat atestă același lucru – conducător de stat, fiind aplicabilă și monarhului.

În doctrină nu există o definiție comună a statutului șefului de stat. Puține constituții definesc noțiunea de șef al statului, aceasta fiind mai mult o creație doctrinară decât constituțională. Astfel, în sensul îngust al noțiunii, șeful statului este persoana oficială sau organul plasat în vârful instituțiilor politico-juridice din stat. În sens larg, șeful statului reprezintă un demnitar aflat formal în vârful ierarhiei instituțiilor politice, reprezentând statul atât în relațiile politice interne, cât și în relațiile cu alte state. El se consideră simbolul unității națiunii, statului.

În opinia unor autori, „denumirea de «șef al statului» a fost păstrată pentru a desemna persoana, care este chemată să reprezinte la nivelul cel mai înalt statul ca entitate colectivă, să-i angajeze, în condițiile Constituției și ale legilor, responsabilitatea și participarea în numele statului la ceremonii sau festivități oficiale“.În dicționarul de limbă franceză președintele este definit ca fiind șeful de stat al unei republici. În sensul larg un președinte este liderul unei țări sau a unei divizări sau o parte a unei țări, de obicei, o republică, o democrație, sau o dictatură.

Etimologic, un președinte este o persoană care prezidează, care este înaintat spre a reprezenta o funcție. Inițial termenul de președinte era folosit spre a determina o persoană reprezentativă în cadrul unei ceremonii, dar astăzi este un titlu comun oferit unui funcționar executiv. Semnificația noțiunii la etapa actuală este: șeful de stat al unei republici prezidențiale, semi-prezidențiale sau parlamentare.

Primul utilizare a cuvântului "președinte" pentru a indica cel mai înalt oficial într-un guvern a fost în timpul Commonwealth-ului Angliei. După abolirea monarhiei Consiliului englez de Stat, ai cărui membri au fost aleși de către Camera Comunelor, a devenit guvernul executiv al Commonwealth-ului. Consiliul de Stat a fost succesorul Consiliului Privy, care a fost anterior condus de un președinte Lord; succesorul său, Consiliul de Stat a fost, de asemenea, condus de un președinte Lord, dintre care primul a fost John Bradshaw.

Utilizarea modernă a termenului "președinte" pentru a desemna o singură persoană care este șeful statului al unei republici aparține Constituției Statelor Unite ale Americii din 1787, unde a fost creată funcția de președinte al Statelor Unite. Anterior guvernele americane au inclus "președinți" (cum ar fi președintele Congresului Continental sau președintele Congresului Provincial Massachusetts), dar aceștia au fost președinți ofițeri, în sensul vechi, cu nici o autoritate executivă.

În literatura rusă noțiunea de președinte se întîlnea deja pe timpul lui Petru I, aceasta venind în limba rusă prin limba germană de la latinescul praesidens-praesidentis – care stă în față, care prezidează.

Juristul rus Hutinaev.I.D pentru a defini instituția președinției analizează conceptul mai larg și definește ca fiind o "instituție socială" în jurul careia gravitează instituții de diferite tipuri, inclusiv juridice. Președintele Instituției reprezintă o persoană juridică.

Un alt jurist rus Eliseev. B.P, definește instituția președintelui ca o instituție juridică care are drept scop armonizarea acțiunilor instituțiilor guvernamentale. În jurisprudență conceptul de președinte este proiectat pe conceptul de președinție, care este definit ca o colecție de reguli constituționale de stat privind formarea și funcționarea puterii prezidențiale. Președintele este cel mai înalt oficial al statului, ales pentru un mandat fix, în conformitate cu cerințele și modul prevăzut de Constituție și legi.

În ceea ce priviște noțiunea de politică externă în cele mai multe abordări aceasta este definită ca fiind politica guvernului unui stat suveran sau autonom privind relațiile și tratatele internaționale.

În dicționarul limbii romîne politica externă reprezintă totalitatea metodelor și mijloacelor pe care le folosește un stat în vederea atingerii anumitor obiective pe plan internațional.

Politica externă prezintă o serie de caracteristici specifice . Întrucît caracterizează interacțiunea dintre două sau mai multe state , politica externă are o dimensiune socială extinsă pe un spațiu mult mai mare . Funcționarea politicii externe nu este legată doar de o formă concretă de autoritate , ci și de un spectru de norme și valori internaționale . Specificul politicii externe este condiționat de faptul că în lume există state diferite ( aproximativ 200 ) cu interese naționale proprii . Acest fapt necesită confruntarea și găsirea de soluții comune pentru problemele de interes național , independent de diferențele dintre acestea .

Metoda cea mai importantă prin care se realizează politica externă este diplomația, acea activitate oficială a autorităților de stat , a organelor specializate în promovarea și protejarea intereselor statului pe plan internațional .

Politica externă la nivel general reprezintă obiectivele generale care ghidează activitățile și relațiile unui stat în interacțiunile sale cu alte state. Dezvoltarea politicii externe este influențată de considerații interne, politicile sau comportamentul altor state, sau planuri de a avansa proiecte geopolitice specifice. Leopold von Ranke a subliniat primatul geografie și a amenințărilor externe în modelarea politicii externe, dar scriitorii de mai târziu au subliniat și factorii interni.

Astfel, politica externă a statului – este politica generală a națiunii în afara teritoriului său ce vizează realizarea intereselor naționale. Politica externă a statului depinde de politica sa internă. Participanții oficiali implicați în realizarea politicii externe (printre care și președintele), au obligația atît morală cît și legală de a apăra interesele naționale pe arena mondială.

În istoria relațiilor publice politica externă a apărut aproape simultan cu apariția statelor. Politica externă – este activitatea pe arena internațională, care reglementează relațiile cu alte subiecte de activitate politică externă – state, uniuni și blocuri, organizațiile publice străine, la nivel mondial și organizațiile internaționale regionale. Formele politicii externe tradiționale sunt:

Stabilirea de relații diplomatice (sau micșorarea nivelului lor, pauză, pauză și chiar o declarație de război, la o agravare a relațiilor cu foștii parteneri) între state;

deschiderea de reprezentanțe pe lîngă alte state sau în cadrul organizațiilor internaționale;

cooperarea cordială cu un stat străin, mișcări, asociații și organizații;

întreținerea la diferite niveluri de contacte episodice și periodice cu reprezentanți ai altor state;

Politica externă este o parte integrantă a politicii naționale sau interne, determinîndui acțiunile de stat în sfera politicii interne. Prin urmare, politica externă este o continuare și o completare a politicii interne, care desfășoară activități de sprijin în legătură cu procesele politice interne. Politica externă este realizată în diferite condiții sociale, mai degrabă decât interne. Comunitatea internațională are propria structură descentralizată, elementele constitutive fiind statele suverane.

Politica externă a unui stat îndeplinește următoarele funcții de bază:

Funcția de Pază- legată de protecția drepturilor și interesele țării și ale cetățenilor săi de peste hotare pentru a preveni atacurile din exterior, cu soluționarea pașnică a disputelor.

Funcția de reprezentare și prognozare- care se manifestă în crearea unei imagini pozitive a statului, studiul proceselor de politică externă, acumularea și prelucrarea informației despre situația internațională, efectuarea de recomandări, crearea condițiilor favorabile pentru acțiuni anumite.

Funcția organizatorică- care reprezintă o acțiune practică în găsirea contractelor și contactelor profitabile și totodată crearea de condiții favorabile pentru activitățile statului în străinătate.

Funcția ideologică- menită să promoveze cultura, politica, economia și paliera socială a modelului național de dezvoltare.

Obiectivele politicii externe sunt determinate de interesele naționale (naționale și de stat), adică, interesele comunității organizate de stat ca o entitate politică (națiune).

Astfel considerăm oportun de menționat că instituția președintelui și procesul de politică externă sunt într-o contrapunere deosebită, șeful statului fiind principalul actor în cîrmuirea și dirijarea politicii externe, iar aceasta în cele din urmă consolidează interesele naționale ale țării.

1.3 Concluzii la capitolul I

Evaluînd într-o concluzie finală opiniile menționate mai sus putem trece în revistă următoarele:

Instituția președintelui chiar dacă a suferit schimbări radicale în evoluția istorică ea rămîne a fi principalul garant în societate al integrității, suveranității, independenței și unității naționale.

În ierarhia instituțiilor publice naționale, acest organism deține locul de frunte în conducere, iar principalele atribuții și împuterniciri îi sunt conferite de Constituție.

Chiar dacă instituția șefului de stat se situiază la cel mai înalt nivel în cadrul instituțiilor naționale, totuși principalul cîrmuitor într-un regim democratic este poporul. Atfel acțiunile înterprinse de această instituție trebuie să reprezinte interesele națiunii și să aducă beneficii pentru popor.

Politica externă este procesul prin care se pot realiza intereele naționale, de aceia este foarte important pentru un stat de stabilit relații atît la nivel de state, cît și activarea în organizații de diferit profil.

Politica externă trebuie să fie moderată de președinte în asa fel încît beneficiile naționale și bunăstarea cetățenilor să fie în continuă creștere.

Sintetizînd cele sus menționate putem înainta ideia că indiferent de nivelul de dezvoltare al statului și poziția socio-economică, pentru dezvoltarea continuă a unui stat este necesar de întemeiat contacte permanente cu actori externi, elucidarea coerentă a vectorului de politică externă, iar președintele în acest domeniu deține un rol deosebit. Astfel existența statului precum și instituirea unui stat de drept în care guvernează legea, consolidarea democrației și respectarea drepturilor omului depind în mare măsură de instituția președintelui.

CAPITOLUL II. LOCUL ȘI ROLUL INSTITUȚIEI PREZIDENȚIALE AL REPUBLICII ÎN ELABORAREA POLITICII EXTERNE

2.1 Constituirea instituției președintelui și evoluția politicii externe a Republicii Moldova

Vorbind de instituția președintelui menționăm că aceasta reprezintă un organ de aceiași vîrstă cu statul. Pe tot parcursul dezvoltării istoriei a existat un stat care avea diferite denumiri- țar, împărat, rege, însă rolul și influența acestuia a rămas de-a lungul anilor aceiași- de a conduce un stat și de al reprezenta în relațiile cu alte entități.

În sistemele politice moderne, acolo unde nu s-a păstrat monarhia ca formă de guvernămînt, șef al statului se conidera președintele sau prezidentul țării. În instituția președintelui este recent instituită și practice din acest motiv nu găsim în literature de specialitate o tratare științifică bine determinată a locului și rolului ei în sistemul autorităților publice. Deasemenea această instituție pe parcursul anilor a suferit anumite modificări.

Bunăoară putem găsi astfel de afirmații precum că președintele Republicii are unele atribuții legislative și careva atribuții executive fără a avea un loc bine determinat. Aacestă afirmație este profund greșită, elaborată în baza unei analize superficiale a atribuțiilor șefului de stat.

Acordarea președintelui RM a atribuțiilor de promulgare a legilor, de dizolvare a parlamentului, de inițiativă legislativă nu înseamnă altceva decît un mecanism de influențare a puterii legislative din partea puterii executive, stabilite de constituție în scopul colaborării și păstrării echilibrului dintre aceste puteri. Președintele în cadrul instituțiilor unui stat dispune de atribuții de putere mult mai mari de care nu dispun nici un guvern și nici un prim ministru. Anume aceste atribuții de putere specifice șefului statului mențin autoritatea executivă la nivel de cea legislativă și de cea judecătorească. Prin urmare Prședintele Republicii Moldova pe lîngă calitatea de șef al statului este și șef al executivului, aflîndu-se în virful piramidei sistemului acestor autorități. Constituția statului nostrum consacră un mecanim statal foarte apropiat de cel al Romăniei problemele cu care ne confruntăm în procesul de organizare și conducere socială sunt de aceiași natură și în acest context considerăm actuală și pentru noi definiția pe care o dă profesorul T. Drăganu referitor la raporturile necesare într-un stat dintre Parlament, Președinte și Guvern, și anume: Cadrul constituțional pune fată în față un președinte al republicii înzestrat cu o statură juridică destul de puternic profilată și un parlament, care nu poate fi dizolvat decît în condiții cu totul excepționale.

Este destul de evident că o asemenea reglamentare constituțională nu poate fi socotită decît o reflectare foarte net definită a principiului separației puterilor în stat. Această strictă separație este atenuantă prin faptul că între aceste două organe sus numite, care nu depend unul de celălalt, a fost plasat un organ tampon: Guvernul. Pornind de la statutul juridic conferit de constituție președintelui Republicii , rolul său în stat va depinde în mare parte de jocul existent între forțele politice și sociale, precum și de poziția șefului de stat în raport cu majoritatea politică din parlament.

Deci vorbind despre evoluția instituției președintelui din Republica Moldova menționăm că prin legea RSSM Moldova din 3 septembrie 1990 se instituie funcția de președinte al RSSM și se modifică unele articole din constituția RSSM din 1978. În acea perioadă președinte putea să devină orice cetățean, care a împlinit vîrsta de 35 de ani, nu a depășit plafonul de 60 de ani, ales pe un mandat de 5 ani. A fost constituit și un organ special: Consiliul Prezidențial destinat realizării politicii interne și externe a statului. Președintele prezida acest consiliu, el desemna membrii lui, prim-ministrul era membru din oficiu.

La 10 septembrie, Președintele în exercițiu Mircea Snegur cere plenului parlamentului ca alegerea Șefului statului sa fie de către popor. Deși cererea a fost respinsă, în fost adoptată legea cu privire la alegerea președintelui RM. Pe 23 mai 1991, denumirea statului R.S.S. Moldova a fost schimbată în Republica Moldova. O alta etapa a evoluției instituției Șefului statului s-a produs cu adoptarea constituției RM în 1994, unde în capitolul 5 era dedicat instituției prezidențiale. Președintele a fost investit cu atribuții mai largi în domeniul politicii externe și securității interne, fiind ales direct de popor. În ianuarie 1997, Președinte al Republicii Moldova a fost ales domnul Petru Lucinschi, pe un termen de 4 ani, conform art.80 din Constituție.

Modificările din iulie 2000 au schimbat modalitatea de alegere a Șefului statului, în urma căreia Șeful statului este ales (art. 78) cu votul a 3/5 de către deputați. Au fost reduse anumite atribuții. De la momentul consacrării instituției Șefului statului și pînă astăzi, în RM au fost implementate 3 regimuri politice: regimul prezidențial (3 septembrie 1990 – 27 august 1994); regimul semi-prezidențial (august 1994 – 5 iulie 2000); regimul parlamentar (5 iulie 2000 – pînă în prezent).

Pe 4 aprilie 2001, prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova nr. 24-XV, a fost confirmată alegerea domnului Vladimir Voronin în funcția de Președinte al Republicii Moldova. Pe 4 aprilie 2005, Vladimir Voronin a fost reales în funcția de președinte al Republicii Moldova de către Parlament.

Din data de 11 septembrie 2009, președintele Parlamentului Republicii Moldova, Mihai Ghimpu a asigurat interimatul funcției de președinte al Republicii Moldova în urma demisiei președintelui Vladimir Voronin. Prin votul majorității deputaților a fost declarată vacantă funcția de președinte al Republicii Moldova. În conformitate cu articolul 91 al Constituției Republicii Moldova, care prevede că "interimatul funcției se asigură de președintele Parlamentului", Mihai Ghimpu a devenit președinte interimar al Republicii Moldova până la alegerea de către Parlament a noului președinte al țării.

Pe 30 decembrie 2010 președinte al Parlamentului este ales Marian Lupu, care a preluat și interimatul funcției de președinte al Republicii Moldova. Cel de-al patrulea președinte al Republicii Moldova este Nicolae Timofti, care a fost ales de Parlament pe 16 martie 2012.

Evoluția acestei instituții fundamentale în cadrul statului, a fost marcată de schimbări în domeniu, împuterniciri și atribuții de politică externă. În dependență de președinții ce au cîrmuit țara noastră se poate observa și aborda politica externă dusă de ei, astfel putem menționa că o bună perioadă de timp statul nostru a balansat pe poziția est- vest. Aceasta motivîndu-se de flexibilitatea tînărului stat format cît și de dependența la unele domenii cheie de unele state din spațiul ex-sovietic.

Trecînd în revistă și perioada formării și consolidării politicii externe a Republicii Moldova menționăm că odată cu declararea la 27 august independenței, în interiorul statului nostru a început procesul extrem de complex și complicat de edificare a statului moldovenesc. Unul din elementele-cheie ale acestui proces l-a constituit, pe de o parte, formularea intereselor naționale ale tînărului stat pe plan extern, și respectiv, elaborarea și promovarea priorităților pe termen scurt, mediu și lung în politica externă și, pe de altă parte, crearea și consolidarea structurilor abilitate cu realizarea acestor priorități.

Interesele prioritare în politica externă a Republicii Moldova, formulate în primele săptămîni și luni după declararea independenței, au reflectat problemele arzătoare cu care se confrunta tînărul stat. Printre obiectivele cele mai importante figura, în mod firesc, cel al recunoașterii internaționale a Republicii Moldova drept subiect al dreptului internațional. Procesul de consacrare internațională a independenței Republicii Moldova a fost unul anevoios și destul de lung: el a demarat o dată cu deciziile de rigoare, luate chiar în ziua de 27 august de către Guvernele României și Georgiei, după care a urmat o perioadă incertă, pînă în decembrie 1991, cînd Moscova, obținînd angajamentul fostelor republici (bineînțeles, cu excepția celor baltice) de a adera , s-a arătat dispusă să stabilească relații diplomatice cu Chișinăul. Acest pas al Moscovei a deschis calea spre recunoașterea independenței Republicii Moldova și de către puterile occidentale, după care a urmat aderarea țării noastre la 2 martie 1992, astfel încheindu-se prima etapă, extrem de importantă, în afirmarea Republicii Moldova pe arena internațională.

Referitor la alte priorități ale politicii externe, formulate în acea perioadă (marcate și de lipsa unui corp diplomatic experimentat), se poate constata că ele purtau amprenta unei indecizii conceptuale a conducerii țării, vizavi de perspectivele Republicii Moldova. Deși s-a pronunțat în favoarea dezvoltării unor relații mutual avantajoase pe toate azimuturile, Chișinăul nu a reușit să formuleze o viziune de perspectivă clară de ancorare a Republicii Moldova într-un sistem de repere și valori, care ar fi permis țării noastre să depășească rapid și eficient perioada dificilă de tranziție prin crearea unor condiții externe benefice pentru reformarea cu succes a țării.

Revenind la preocupările diplomației moldovenești în primii ani de independență, după cum am menționat mai sus, ele erau axate pe recunoașterea internațională a Republicii Moldova drept subiect al dreptului internațional (obiectiv realizat în linii mari în primăvara anului 1992 prin stabilirea relațiilor diplomatice cu cele mai importante țări din lume și prin acceptarea în ONU și CSCE); inițierea unor relații active pe plan politic, economic, cultural cu statele vecine, cu cele din Europa Centrală și Occidentală, SUA, Canada; dezvoltarea unor raporturi bazate pe principii noi cu fostele republici sovietice; atragerea unui sprijin din partea capitalelor importante în vederea combaterii fenomenului separatismului care lua amploare, degenerînd în vara anului 1992 într-un conflict militar. Totodată pe plan intern au fost depuse anumite eforturi pentru consolidarea capacităților intelectuale și financiare ale Ministerului de Externe, deschiderea misiunilor diplomatice într-un șir de state.

Relațiile dintre Republica Moldova și Uniunea Europeană au fost formal lansate odată cu semnarea la 28 noiembrie 1994 a Acordului de Cooperare și Parteneriat, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1998. În prezent UE dezvoltă o relație din ce în ce strânsă, aceasta merge dincolo de cooperare, până la integrarea economică treptată și o aprofundare a cooperării politice. Integrarea Europeană rămîne obiectivul ireversibil al agendei interne și externe a Republicii Moldova.

Deasemenea odată cu adoptarea Concepției Politicii Externe a Republicii Moldova din 1995 au fost formulate principalele direcții și principii ale politicii externe ale statului nostru. Astfel, Moldova se angajează să promoveze o politică elastică și echilibrată în următoarele direcții principale:

1. Dezvoltarea relațiilor bilaterale interstatale ( în care Republica Moldova va porni de la necesitatea asigurării intereselor sale economice, sociale și politice). Astfel în relațiile cu statele CSI statul nostru dorește dezvoltarea relațiilor reciproc avantajoase în domenii precum cel politic, economic, tehnico-științific și cultural. Ținînd cont de particularitățile dezvoltării istorice și de situația geopolitică a Republicii Moldova, sînt prioritare relațiile bilaterale cu Federația Rusă, Ucraina și Republica Belarus.

În cadrul relațiilor cu țările Europei și Americii de Nord, pentru statul nostru este destul de importantă cooperarea multilaterală cu Romănia. O atenție deosebită în această cooperare se acordă domeniului economic, anume depășirea dependenței economice unilaterale a Republicii Moldova și integrarea ei în comunitatea europeană.

Ținînd cont de ponderea statelor occidentale dezvoltate în economia mondială, în special a țărilor din grupul celor șapte, și de rolul pe care îl joacă aceste țări în relațiile internaționale, în menținerea păcii și securității în lume, precum și de spijinul care ni se acordă din partea statelor acestui grup, Republica Moldova va acorda o atenție sporită dezvoltării relaților de parteneriat și cooperare pe multiple planuri cu S.U.A., R.F.G., Franța, Italia, Marea Britanie și Canada.

Un loc aparte în relațiile cu țările Europei revine Țărilor Baltice cu care avem mult comun în trecut, interese și probleme asemănătoare, ceea ce constituie o platformă firească pentru coordonarea unor aspecte ale politicii externe. Un nou impuls vor căpăta relațiile cu Țările Scandinave, în primul rînd pe plan economico-comercial.

În relațiile cu țările Asiei, Africii și Americii Latine Republica Moldova va dezvolta și diversifica colaborarea bilaterală cu acele state care prezintă interes politic și economic, au o economie dezvoltată și joacă un rol important pe plan mondial și regional. Relațiile reciproc avantajoase cu astfel de țări ale acestor continente ca Japonia, China, Iran, Republica Coreea, Republica Africa de Sud, Egipt, Mexic, Brazilia și altele ar stimula investițiile în economia Republicii Moldova, implementarea noilor tehnologii ce ar contribui la dezvoltarea industrială a statului nostru.

2. Dezvoltarea relațiilor multilaterale interstatale aceasta se rezumă la faptul că statul nostru va acorda o deosebită atenție stabilirii relațiilor multilaterale în cadrul organizațiilor internaționale universale precum ONU, ceia ce va duce la o colaborare mai îndeaproape cu toate statele lumii precum și la completarea și extinderea posibilităților de realizare a intereselor naționale. Republica Moldova acordă o importanță primordială activității pacificatoare a O.N.U. privind prevenirea și aplanarea conflictelor internaționale, regionale și locale. În acest context țara noastră și pe viitor va activa în cadrul O.N.U. în vederea asigurării securității internaționale și regionale.

Republica Moldova va folosi experiența și resursele F.M.I., Băncii Mondiale, P.N.U.D., B.I.R.D., O.M.S., U.N.E.S.C.O., altor organizații și instituții specializate ale O.N.U. pentru dezvoltarea sa economică, tehnico-științifică și culturală. Eforturile Republicii Moldova vor fi îndreptate spre folosirea posibilităților O.N.U. și ale instituțiilor ei specializate pentru susținerea finanaciară și consultativă a reformelor democratice ce se desfășoară în țară, dezvoltarea economiei și culturii și cooperării internaționale în acest domeniu.

Deasemenea statul nostru în Concepția Politicii Externe tinde să dezvolte colaborarea regională și subregională, iar în acest sens dorește să extindă relațiile sale la nivel regional cu organisme precum este OSCE și Consiliul Europei. Deaemenea statul nostru tinde să dezvolte o colaborare la nivel regional în cadrul diferitor inițiative.

În materie de cooperare internațională culturală și științifică Republica Moldova își va dinamiza activitatea sa în U.N.E.S.C.O., Uniunea Latină, Mișcarea francofoniei, statul nostru va activa în vederea folosirii depline a acestor și altor organizații internaționale în scopul păstrării și îmbogățirii patrimoniului cultural și spiritual național. Republica Moldova va întreprinde măsurile necesare pentru a stabili contracte cu diaspora moldovenească din străinătate, dezvoltînd relații culturale și economice cu reprezentanții ei.

O deosebită atenție se va acorda creării peste hotare a unei imagini veridice a Republicii Moldova ca țara aliniată la standardele europene, angajată ireversibil pe calea democratizării și pluralismului politic, de partener de nădejde, cu un potențial uman și economic respectiv, de țară interesată să dezvolte relații normale cu statele vecine, cu toate țările lumii ca factor de stabilitate în zonă.

În pofida unor dificultăți de ordin obiectiv insuficiența de cadre bine instruite și experimentate, penuria financiară și subiective deseori selectarea persoanelor pentru posturi importante în aparatul central și în ambasade nu neapărat pornindu-se de la criteriile profesionalismului în toate aceste direcții prioritare de activitate s-au înregistrat evoluții pozitive, multe din ele avînd un impact benefic asupra dezvoltării de ansamblu a țării.

2.2 Atribuțiile Președintelui Republicii în elaborarea și realizarea politicii externe

Instituția Președintelui Republicii Moldova are o istorie relativ scurtă. Astfel, funcția de Președinte al Republicii Moldova a fost instituită la 3 septembrie 1990, prin Legea Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești cu privire la introducerea unor modificări și completări în Constituția RSS Moldovenești din 1978.

Constituția sovietică a instituit funcția de Președinte al URSS abia în 1990, inițiativă preluată de republicile sovietice din componența URSS, ca urmare, instituția în cauză a fost creată și în RSSM. În prezent, Republica Moldova, atât după forma de guvernământ (ținând cont de faptul că Președintele este ales de Parlament), cât și după regimul politic (având în vedere atribuțiile conferite Președintelui), este o republică parlamentară, în care statutul constituțional al Președintelui Republicii Moldova este redus, principalele pârghii ale guvernării fiind deținute de Parlament și Prim-ministru.

În aspect social-politic însă, pentru acest teritoriu este caracteristică conducerea unipersonală. Aceasta rezultă din istoria dezvoltării statale pe teritoriul nostru, poporul Republicii Moldova, în diferite perioade istorice, fiind condus de un șef de stat (voievod, domnitor, țar, rege, prim-secretar al PCUS sau Președinte).

Președintele Republicii Moldova ocupă un loc distinct în rândul autorităților publice abilitate să exercite puterea de stat. Conform spiritului Constituției, Președintele, fără a face parte din nici una din cele trei puteri ale statului, este autoritatea chemată să medieze și să coordoneze unitatea și deplinătatea puterii de stat, exercitată de legislativ, executiv și autoritatea judecătorească. În acest sens, Președintele Republicii Moldova, ca și celelalte autorități publice consacrate în Titlul III al Constituției, are obligația de a-și exercita atribuțiile strict în limitele Constituției.

Abordarea problemei funcțiilor Președintelui Republicii Moldova este necesară și în lumina exigențelor principiului statului de drept, știut fiind faptul că acesta este consacrat ca o valoare supremă de art.l, alin.3 din Constituția Republicii Moldova, valoare pe care autoritățile statale trebuie s-o garanteze.

Declarând Republica Moldova ca stat de drept, legea fundamentală a alăturat-o țărilor care au organizat puterea statală în lumina acestui principiu înscris concomitent în documentele politico-juridice naționale și internaționale. Printre exigențele statului de drept, una dintre cele mai importante este cea referitoare la delimitarea competențelor principalelor autorități publice, a funcțiilor pe care le realizează fiecare.

Necesitatea identificării funcțiilor Președintelui Republicii Moldova și a clarificării multiplelor probleme pe care le presupune poate fi desprinsă și din discuțiile ce se poartă, în legătură cu locul pe care-l ocupă Președintele Republicii în sistemul autorităților publice.

Astfel conform Constituției Republicii Moldova (art 86) președintele are următoarele atribuții în materie de politică externă:

(1) Președintele Republicii Moldova poartă tratative și ia parte la negocieri, încheie tratate internaționale în numele Republicii Moldova și le prezintă, în modul și în termenul stabilit prin lege, spre ratificare Parlamentului.

(2) Președintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului, acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii Moldova și aprobă înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.

(3) Președintele Republicii Moldova primește scrisorile de acreditare și de rechemare ale reprezentanților diplomatici ai altor state în Republica Moldova.

Dreptul de a încheia tratate internaționale este unul din elementele fundamentale ale personalității juridice internaționale, semn caracteristic subiecților de drept internațional în primul rând și în special statelor suverane. Fiecare stat dispune de capacitate juridică de a negocia și încheia tratatele internaționale.

Statele încheie tratatele internaționale în persoana autorităților sale publice abilitate prin Constituție și alte acte normative. Actele autorităților publice nu sunt altceva decât actele unor reprezentanți special împuterniciți ai statului în vederea încheierii unui tratat internațional. Această abilitare rezultă din documente care emană de la autoritățile competente ale statului, în conformitate cu dispozițiile constituționale sau cu alte legi interne speciale. Documentele respective poartă denumirea de depline puteri, ele fiind eliberate de autoritatea în numele căreia se încheie tratatul.

Potrivit Convenției de privind dreptul tratatelor internaționale între state

din 23 mai 1969 și Legii privind tratatele internaționale ale RM, prin expresia depline puteri se înțelege un document emanând de la autoritatea competentă a unui stat și desemnând una sau mai multe persoane împuternicite să reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr-un tratat sau pentru a îndeplini oricare alt act cu privire la un tratat.

Pe lângă persoanele special învestite cu depline puteri, exista o categorie care, în virtutea funcțiilor oficiale pe care le îndeplinesc în stat, nu au nevoie să prezinte, pentru negocieri și încheierea tratatelor, depline puteri. Conform normelor cutumiare și convenționale unanim recunoscute în practica internațională, acestea sunt: șeful statului, șeful guvernului și ministrul de externe.

În cazul nostru, Președintele RM este desemnat expres, fiind împuternicit să poarte tratative, să negocieze și să încheie tratate internaționale în numele Republicii Moldova prin prevederile art. 86 alin. (1), reconfirmate și în Legea tratatelor internaționale ale RM.

În opinia noastă, această prevedere constituțională are caracterul unei împuterniciri generale și totale și nu poate fi limitată de nicio altă autoritate a statului. Ea urmează să fie corelată și cu prevederile art. 77 alin. (2), care stipulează: „Președintele RM reprezintă statul“. Este evident că statul poate fi reprezentat de Președinte și în toate relațiile internaționale, indiferent de nivelul și caracterul acestora.

Este de menționat că șeful de stat, în calitatea sa de reprezentant plenipotențiar al

statului pe arena internațională, poate face diferite declarații, demersuri sau alte acte de politică externă. Pentru toate aceste acțiuni, șeful de stat nu are nevoie de împuterniciri speciale de la autoritățile statului. El este persoana care poate angaja statul pentru toate actele referitoare la politica externă și relațiile internaționale.

Șeful de stat, și acest lucru este unanim recunoscut și respectat în practica relațiilor externe, este un reprezentant ex officio dum in officio (din latină – „datorită funcției și atâta timp cât este în funcție“). Este absolut necesar să menționăm că șeful de stat, în exercitarea funcțiilor sale în domeniul relațiilor internaționale și politicii externe, se bucură de toate imunitățile și privilegiile diplomatice, se bucură de dreptul de a fi tratat conform protocolului și ceremonialului oficial, inclusiv de acordarea onorurilor. Șeful de stat se află sub protecția dreptului internațional public.

În materia dată există și Convenția asupra prevenirii și reprimării infracțiunilor contra persoanelor care se bucură de protecția internațională, inclusiv agenții diplomatici, adoptată de Adunarea Generală a ONU la 3 septembrie 1973.

După perfectarea tratatelor încheiate în numele RM, acestea sunt remise Parlamentului spre ratificare, momentul ratificării fiind consemnat în instrumentele de ratificare care sunt depuse la depozitar, în conformitate cu normele internaționale prevăzute în Convenția de , sau schimbate între părți.

Constituția (în art. 77 alin. (2) rezervă Președintelui tratatele „încheiate în numele Republicii Moldova“, deoarece el nu numai reprezintă statul în relațiile internaționale, ci și este „garantul suveranității, independenței naționale, al unității și integrității teritoriale a țării“.

În cazul în care Președintele nu dorește să-și exercite personal prerogativa de a purta tratative sau de a lua parte la negocieri, sau de a încheia un tratat, el poate acorda împuterniciri exprese, în baza art. 9 alin. (1) din Legea tratatelor, unor factori de răspundere ai statului, ca Prim-ministrul, ministrul afacerilor externe, altor membri ai Guvernului sau unor reprezentanți diplomatici.

Modul și termenele prezentării spre ratificare sunt stipulate în art. 14 alin. (2) din Legea privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova: „Președintele Republicii Moldova se pronunță asupra tratatului internațional încheiat în numele Republicii Moldova, propus spre ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, în termen ce nu depășește 60 de zile de la data prezentării acestuia de către Guvernul Republicii Moldova“.

Tratatele internaționale specificate în art. 11 alin. (1) lit. a) sunt prezentate Parlamentului spre ratificare printr-un demers scris al Președintelui. În legătură cu termenul de 60 de zile, trebuie de observat că nerespectarea acestuia nu atrage niciun fel de sancțiuni, cunoscându-se în practică situații în care anumite tratate au fost supuse ratificării Parlamentului într-un termen mult mai mare decât cel stipulat în lege. Alin. (2) al articolului comentat prevede atribuțiile firești ale oricărui șef de stat, indiferent de forma de guvernare sau de alte criterii juridico-politice, șeful statului fiind cel care acreditează și recheamă reprezentanții diplomatici ai Republicii Moldova.

Procedura concretă este reglementată de Legea cu privire la serviciul diplomatic, care prevede, în art. 10 alin. (2), că „ambasadorii extraordinari și plenipotențiari, reprezentanții permanenți și trimișii – șefi ai misiunilor diplomatice sunt numiți și rechemați din post de către Președintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului“.

Șefii misiunilor diplomatice sunt numiți prin Decretul Președintelui RM, art. 3 din Legea nr. 1133 din 04.08.1992 cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale Republicii Moldova în alte state. Și ambasadorii, și trimișii, acreditați pe lângă șeful de stat în țara de reședință, primesc scrisori de acreditare, semnate de Președintele Republicii Moldova și contrasemnate de ministrul afacerilor externe, pe care le înmânează la sosirea șefului statului acreditar (art. 4 din aceeași lege).

Menționăm că în practica Republicii Moldova după anul 1995 este folosită o instituție nouă de ambasador cu misiuni speciale, numit de Președintele țării. Această instituție nu se echivalează cu instituția de ambasador în sensul clasic, potrivit căreia ambasadorul este prin definiție și șeful misiunii diplomatice. Ambasadorul cu misiuni speciale este funcționar al aparatului central al MAEIE.

Cât privește aprobarea, înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice, aceasta este o măsură care se stabilește de Președintele Republicii Moldova, la propunerea Guvernului, inițierea acestor schimbări fiind de competența Ministerului Afacerilor Externe (art. 6 alin. (4) din Legea nr.761 din 27.12.2001 cu privire la serviciul diplomatic). Menționăm că până în prezent s-a practicat înființarea misiunilor diplomatice și o singură desființare a ambasadei RM în Republica Uzbekistan (anul 2006).

În ce privește prevederea alin. (3) al art. 8 din Constituție, se are în vedere acreditarea de către statul străin a reprezentanților săi diplomatici pe lângă Președintele Republicii Moldova. Este o practică generală aplicată în relațiile interstatale, în special relațiile diplomatice. Prezentarea scrisorilor de acreditare are loc în cadrul unei ceremonii și se înmânează șefului de stat în mod solemn, tot el primește și scrisorile de rechemare la încheierea misiunii reprezentanților diplomatici de clasa ambasadorilor și nunților, trimișilor și internunțiilor (art. 2 din Legea nr. 1134 din 04.08.1992 cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în Republica Moldova). Înmânarea scrisorilor de acreditare Președintelui Republicii Moldova este momentul când ambasadorul străin oficial intră în exercitarea deplină a funcției sale.

Din cele relatate, putem susține că implicarea Președintelui Republicii Moldova în problemele politicii externe reprezintă o dimensiune specifică a activității șefului de stat, prerogativele în acest domeniu fiind exercitate întru realizarea funcției reprezentative a statului. În același timp, prerogativele în domeniul politicii externe nu sunt exercitate discreționar de șeful statului, necesitând implicarea și a altor autorități: la încheierea tratatelor, în final, este implicat Parlamentul, iar în stabilirea relațiilor diplomatice, prealabil, este implicat Guvernul.

Pe plan intern, între altele, funcția de șef de stat, tradițional, presupune dreptul de a conferi decorații și titluri de onoare, de acordare a celor mai înalte grade militare, de numire în anumite funcții publice, de acordare a grațierii individuale, soluționarea problemelor cetățeniei Republicii Moldova cum este prevăzut în art. 88 din Constituția Republicii Moldova. Atribuțiile în realizarea funcției de garant exercitate de președinții republicilor, în funcție de regimul constituțional stabilit diferă de la stat la stat.

În materie de apărare conform art. 11 din Constituție, Republica Moldova este un stat neutru și nu permite dislocarea trupelor străine pe teritoriul său. Din aceste considerente, conform conceptului inițial al constituantei, statul nu are dreptul de a avea forțe militare de ofensivă nici proprii, nici străine.

Statul însă, ca entitate umană, la originile sale a fost creat în primul rând pentru apărarea membrilor societății de dușmanii externi și, în special, de agresiunile armate. De aceea orice stat, pentru menținerea suveranității, integrității teritoriale și a independenței, trebuie să dispună de forțe militare pentru a se apăra de dușmanii interni și externi.

Președintele țării, ca garant al acestor valori inerente ale unui stat, este cel mai în

drept de a conduce forțele armate menite să intervină în situații de criză de gen. În acest scop, Constituția Republicii Moldova a atribuit șefului statului funcția de comandant suprem al forțelor armate, iar în domeniul apărării deține următoarele împuterniciri conform art 87, din constituție:

(1) Președintele Republicii Moldova este comandantul suprem al forțelor armate.

(2) Președintele Republicii Moldova poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parțială sau generală.

(3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, Președintele Republicii Moldova ia măsuri pentru respingerea agresiunii, declară stare de război și le aduce, neîntârziat, la cunoștința Parlamentului. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la declanșarea agresiunii.

(4) Președintele Republicii Moldova poate lua și alte măsuri pentru asigurarea securității naționale și a ordinii publice, în limitele și în condițiile legii.

Afirmarea suveranității unui stat implică respectarea suveranității celorlalte state, egale în drepturi. Independența unui stat trebuie privită prin prisma realizării independenței celorlalte state. Statele împreună trebuie să facă eforturi care să asigure echilibrul comunității internaționale.

Independența unui stat poate fi încălcată de către un alt stat sau de o coaliție de state, actul de încălcare a independenței fiind atât militar (agresiune armată), cât și de natură economică (blocada economică). Prin urmare, Președintele Republicii Moldova uzează de atribuțiile sale de garant al independenței pentru a iniția, organiza sau conduce (din punct de vedere politic) actul de ripostă împotriva oricărui atentat prin care s-ar urmări afectarea independenței naționale.

Este de remarcat și faptul că pentru a se exclude abuzul de putere, Președintele nu

poate emite unipersonal, ci este obligat să supună aprobării parlamentare a unor astfel de acte ca: doctrina militară a statului, concepția securității naționale, structura generală și efectivele componentelor Forțelor Armate, regulamentul disciplinei militare.

2.3 Concluzii la capitolul II

Evaluînd cele sus menționate putem trece în revistă că instituția președintelui în Republica Moldova sa instituit odată cu formarea statului. Ca urmare a schimbărilor ce au avut loc în interiorul statului aceasta a primit noi dimensiuni, completări și împuterniciri în concordanță cu interesele naționale, cele de politică externă și noile realități mondiale.

Această instituție pe parcursul consolidării statului a susținut și înfluențat politica externă a statului în relațiile cu alți actori. Astfel, dacă inițial după căpătarea independenței principalele interese ale tînărului stat erau recunoașterea internațională și participarea activă în cadrul organismelor universale și regionale, astăzi principalele obiective ale Republicii Moldova sunt consolidarea și aprofundarea relațiilor existente cu partenerii extistenți, iar instituția președintelui în această direcție depune eforturi considerabile.

Astfel Constituția Republicii Moldova adoptată în anul 1994 îi conferă acestei instituții diferite împuterniciri, iar cele mai importante în opinia noastră sunt atribuțiile în domeniul politicii externe. De aceia președintele statului nostru are împuterniciri în încheierea tratatelor internaționale în numele Republicii Moldova, precum și acreditarea, rechemarea reprezentanților diplomatici în modul și termenul stabilit prin lege.

Elaborarea și adoptarea Concepției Politicii Externe a Republicii Moldova a remarcat și mai mult rolul și locul președintelui în cadrul instituțiilor statale, prin faptul că acest document scoate în evidență principalele principii, direcții ale politicii externe moldovenești, și totodată principalele interese ale statului nostru, care pot fi realizate doar prin efeciența și eforturile instituțiilor de profil, printre care și instituția președintelui.

Concluzii și Recomandări:

Sintetizînd analiza instituției președintelui, atribuțiile, rolul său în materie de politică externă putem crea un tablou general al acestui organ. Inițial vom menționa că indiferent de care a fost noțiunea definitorie a acesteia pe parcursul istoriei ( rege, împărat, țar, domn, monarh), aceasta sa situat în virful piramidei instituțiilor unui stat.

Totodată instituția șefului de stat actuală are aceiași conotație executivă ca instituția președintelui din antichitate. Aceasta se rezumă la faptul că regele își asuma rolul de a-și crea aliați și parteneri într-o mai bună elaborare a politicii externe, și în folosul cetățenilor.

Astăzi într-o societate democratică președintele este cel învestit nu doar în scopul realizării unei politici externe coerente, dar și în apărarea și garantarea principalelor libertăți și drepturi ale cetățenilor. Totodată conform constituției acesta este și principalul apărător al valorilor și unității naționale, independenței, suveranității, integrității statului. Indiferent de regimul politic șeful statului reprezintă autoritatea care participă la menținerea stabilității în interiorul țării. Deja în dependență de stat și constituție acesta poate avea împuterniciri diferite în materie de politică internă/externă.

Analizînd procesul de politică externă putem reitera că acesta reprezintă o politică generală a națiunii care are drept scop realizarea intereselor naționale în raport cu alte entități de pe arena internațională. Iar de eficiența politicilor interne ale statului vor depinde și rezultatele politicii externe. Participanții oficiali implicați în realizarea politicii externe (printre care și președintele), au obligația atît morală cît și legală de a apăra interesele naționale pe arena mondială.

Republica Moldova este un nou stat apărut pe mapomond ca urmare a destrămării URSS, și prin urmare inițial după căpătarea independenței i-a fost destul de greu să parcurgă perioada de tranziție spre o societate democratică și totodată să-și determine vectorul de politică externă.

Dacă în ultimul deceniu al secolului XX puteam afirma că vectorul politicii externe este îndreptat spre est din cauza dependenței de Federația Rusă la unele capitole de interes național, astăzi cînd ni sau deschis noi oprtunități și multe perspective în colaborarea cu partenerii occidentali, nu mai putem da înapoi din calea noastră parcursă spre integrarea europeană.

Experiența ne demonstrează că comunitatea europeană este construită pe valorile general acceptate de societatea internațională, valori democratice ce duc doar spre evoluția statului. Nu ne putem întoarce spre lumea închisă în care am convețuit atîția ani, iar instituția președintelui trebuie să ofere cît mai multă transparență în acțiunile pe care le face, ca societatea să acorde o mai mare încredere și o implicare mai efectivă în susținerea acestui proces.

Studiul dat ne-a permis și realizarea unor recomandări cu referință la atribuțiile reprezentate de instituția președinteluim precum și politica externă a statului, iar cele mai importante ar fi:

Implicarea mai activă a Președintelui Republicii Moldova în domeniul politicii externe, dat fiind importanța pe care o are această instituție alături de celelelalte organe de stat în acest sector.

Reformularea unor documente, cum ar fi Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova, deoarece chiar și în studiile academice precum și în presă se vehiculează ideia că unele acte normative ar fi depășite, și ar trebui reînoirea acestora prin racordarea lor la noile realități mondiale precum și la interesele de politică externă prezente ale statului nostru.

Consolidarea principiului transparenței la nivel de activitate al întregului aparat central al statului cît și a instituției președintelui, care va conduce spre ținerea la curent a societății cu toate acțiunile de politică externă dusă de oficialii noștri.

Întărirea relațiilor existente cu partenerii noștri atît la nivel bilateral, cît și la nivel multilateral ( în cadrul organizațiilor).

BIBLIOGRAFIE

Alexandru Arseni, Drept constuțional și instituții politice, Chișinău 2005, p.123.

Apostol Tofan Dana, Drept administrativ, vol. I, ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2008, p. 15.

Arseni, A., Creangă, I., Negru, B., Barbalat, P., Cotorobai, M., Susarenco, Gh. Constituția Republicii Moldova, comentată articol cu articol. Vol. I, Chișinău: Civitas, 2000, p.44.

Bantuș I., Secrieru S. Drept constituțional. Chișinău, 2000, p.109.

Burian, A. Introducere în practica diplomatică și procedura internațională. Chișinău: Cartier, 2000, p.105.

Deleanu Ion. Drept constituțional și instituții politice, vol. II, Ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1992, p. 208.

Drăganu, T. Drept constituțional și instituții politice. Tratat elementar. Vol. I, București: Lumina Lex, 1999. p.134.

Gionea, V., Pavel, N. Curs de drept constituțional. București: SCAIUL, 1996, p.190.

Guceac, I. Curs elementar de drept constituțional. Vol. II, Chișinău: Tipografia Centrală, 2004.p.56.

Ionescu, Cr. Tratat de drept constituțional contemporan. București: ALL BECK, 2003, p.27.

Ionescu, Cr. Tratat de drept constituțional contemporan. București: ALL BECK, 2003.p.727.

Sergiu Cobăneanu, Nicolae Oscmochescu. Constituția Republicii Moldova. Chișinău: editura ARC,2012, p.297.

Silvia Goriuc, Locul și rolul Președintelui Republicii Moldova în sistemul autorităților publice și în asigurarea echilibrului în societate. Teză prezentată pentru obținerea gradului științific de doctor în drept, Chișinău, 2006.

T. Drăganu. Drept constituțional și instituții politice : Tratat elementar. Vol. 2. București: ed. Lumina Lex, 1998, p.142.

Teodor Cârnaț, Drept constituțional, ediția a II-a, Chișinău: USM, 2010.p. 417- 437.

Воеводин Л.Д., Златопольский Д.Л. Государственное право зарубежных социалистических стран.Москва.1984 г. стр.318-326.

Елисеев Б.П. «Нормативно-методическое обеспечение деятельности государственного органа». Москва.,1997г, c, 29.

И.В.Осипян. Особенности института президентa , его становление и развитие. Москва: МГИМО, 2008, p.1,2.

Сахаров И.А. «Институт президентства в современном мире». Москва. 1994 г. стр.4

Хутинаев И.Д. Институционализация системы государственной власти в Российской Федерации. -М.: Наука, 2005, c, 264.

Чиркин В.Е. Президентская власть. Государство и право. . №5. стр.15

Acte normative:

Concepția Politicii Externe a Republicii Moldova. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=306955 ( accesat pe 29.04.2015)

Constituția Republicii Moldova art.78. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731 ( accesat pe 19.04.2015)

Constituția Republicii Moldova art.86. http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731 ( accesat pe 02.04.2015)

Constituția Republicii Moldova, art 87, http://lex.justice.md/document_rom.php?id=44B9F30E:7AC17731 ( accesat pe 02.04.2015)

Constituția Statelor Unite ale Americii din 1787, art 2, puterea executivă, p.10. http://forumulconstitutional.ro/download/constitutia-s-u-a.pdf ( accesat pe 23.03.2015)

Convenția de privind dreptul tratatelor internaționale între state din 23 mai 1969, art. 2 pct. 1 lit. c).

Convenția de privind dreptul tratatelor internaționale între state din 23 mai 1969, art. 7 pct. 2 și Legea tratatelor RM.

Dictionnaire de la langue francaise. http://www.linternaute.com/dictionnaire/fr/definition/president/ ( accesat pe 20.03.2015)

Iurie Leancă. Evoluția Relațiilor Externe http://www.e-democracy.md/publications/tranzitia/3evolutia/ ( accesat pe 25.04.2015)

Legea cu privire de alegere a Președintelui Republicii Moldova nr. 1234 din 22.09.2000

Legea nr. 1134 din 04.08.1992 cu privire la statutul misiunilor diplomatice ale statelor străine în Republica Moldova http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311543 ( accesat pe 09.04.2015)

Legea nr.595 din 24.09.1999 privind tratatele internaționale ale Republicii Moldova. http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=311696 ( accesat pe 09.04.2015)

Legea nr: 761din 27 12.2001 cu privire la serviciul diplomatic. http://lex.justice.md/md/312873/ (accesat pe 09.04.2015)

Legea Sovietului Suprem al R.S.S. Moldova nr.589-XII din 23.05.1991 http://lex.justice.md/index.php?action=view&view=doc&lang=1&id=313220 ( accesat pe 25.004.2015)

Surse electronice:

Norman J., Thomas C. Mann. President, Congress and U.S. Foreign Policy. http://www.cfr.org/united-states/congress-us-foreign-policy/p29871 ( accesat pe 15.03.2015).

Politica externă conform dex-ului. http://dexonline.ro/definitie/extern (accesat pe 27.03.2015)

Președintele Republicii Moldova. https://www.academia.edu/8167626/Pre%C8%9Bedintele_R_M ( accesat pe 13.04.2015)

Robert Weiner. The Foreign Policy of the Voronin Administration. https://www.gwu.edu/~ieresgwu/assets/docs/demokratizatsiya%20archive/GWASHU_DEMO_12_4/761565706430735M/761565706430735M.pdf ( accesat pe 16.03.2015)

Глава государства: понятие, виды, признаки. http://sugvant.ru/glava-gosudarstva-ponyatie-vidy-priznaki/ (accesat pe 15.03.2015).

Елисеев Б.П. Система органов государственной власти в Российской Федерации.- М.: Юрист, 2000., c.57. Понятие президента как главы государства и его правовое положение. http://lektsii.net/3-21241.html ( accesat pe 27.03.2015)

М. В. Гаврилова. Репрезентация понятия "Президент" в инаугурационных речах Б.Н. Ельцина и В.В. Путина. http://www.politex.info/content/view/418/30/ ( accesat pe 25.03.2015)

Понятие и сущность внешней политики государства. http://studlib.com/content/view/161/7/ ( accesat pe 29.03.2015)

Понятие, функции, цели, формы и средства внешней политики государства. http://www.zavtrasessiya.com/index.pl?act=PRODUCT&id=1113 ( accesat pe 29.03.2015)