Rolul Politicilor Comerciale In Procesul de Imbunatatire a Standardelor de Mediu Si Munca la Nivel International

Cuprins

Introducere

Motivul pentru care am ales acest subiect, scopul lucrarii, obiectivul fiecarui capitol in parte

Capitolul I – Globalizarea

Procesul globalizarii si trasaturile acestuia

Efecte ale globalizarii

Argumente pro/contra globalizare

Globalizarea – factor de influenta al standardelor de mediu si munca – pro/contra

Capitolul 2 – Organizatia Mondiala a Comertului

2.1 Istoricul Organizatiei, scopul functionarii, structura

2.2 Problematica mediu si munca la nivelul OMC

2.3 Standardele de mediu si munca in cadrul rundei de la Doha

Capitolul 3 – Problematica atelierelor de munca (sweatshops)

3.1 Conditiile de munca din tarile asiatice

3.2 Studiul de caz Nike

Concluzii si recomandari

Bibliografie

The Globalization of World Politics, J. Baylis, Steve Smith

Making Globalization Work, Stiglitz

Probleme globale contemporane, Ioan Bari

Free trade under fire, D. Irwin

Against the tide, D. Irwin

Out of poverty, sweatshops in the global economy – Benjamin Powell

The political economy of the world trading system – Kostecki

Beyond sweatshops: FDI and Globalization in Developing Countries, Theodore Moran

Slaves to fashion. Poverty and abuse in the new sweatshops, R. Ross

+ urmează a se completa

Capitolul I – Globalizarea

Procesul globalizării; trăsături

Istoric vorbind, primele forme primitive de manifestare a globalizării au fost marile imperii, care au permis înlesnirea circulației persoanelor și a mărfurilor pe teritorii vaste, prin unificarea politică a acestora, precum și utilizarea pe spații întinse a unei singure monede. Exemple în acest sens sunt Imperiul Persan, mai târziu Imperiul Roman care se întindea pe o suprafață imensă de pământ, din Scoția până în Egipt, acoperind de asemenea și zona geografică dintre Spania și Anatolia (Asia Minor). Istoricii au considerat acest Imperiu drept „prima zonă globalizată„. Trebuie însă menționat că și teritorii precum Asia, Africa și Orientul Mijlociu au contribui la procesul inițial de dezvoltare a fenomenului globalizării, într-o perioadă în care Imperiul Roman era divizat, iar mai târziu feudalismul european s-a dovedit a fi ostil comerțului cu mărfuri, caracterizându-se prin relații sociale îngreunate, fragmentarea terenului agricol ce nu permitea o producție ridicată, precum și prin faptul că biserica restricționa acordarea de împrumuturi cu dobândă.

Mai târziu, numeroasele îmbunătățiri aduse formelor de transport au permis oamenilor descoperirea de noi teritorii – „Marile descoperiri geografice„, fapt ce a dus la extinderea orizonturilor de comerț cunoscute, la apariția de noi mărfuri prin importul acestora – cartoful, porumbul, roșiile dar și tutunul au devenit pe parcursul a câtorva decenii produse cunoscute la nivel global.

Însă secolul al XIX-lea reprezintă cu adevărat baza procesului modern al globalizării, când integrarea economică globală a cunoscut o creștere fără precedent, datorată Revoluției Industriale, fenomen manifestat pentru prima dată în Marea Britanie. Prima Revoluție Industrială, datorită noilor metode de producție și a noilor tehnologii bazate pe abur, a permis revoluționarea industriei mecanicii (mai ales în sectorul textil), precum și a mineritului sau metalurgiei. Alte țări europene, precum și America au intrat în acest proces, iar descoperirea unor noi metode de transport bazate pe utilizarea energiei aburului, dar și extinderea căilor ferate a permis scăderea dramatică a costurilor de transport, a timpilor necesari transportării mărfurilor și a persoanelor, fapt ce a condus la o creștere semnificativă a comerțului intraregional, precum și intercontinental (construcția Canalului de Suez, dar și a Canalului de Panama au permis transportul unor cantități imense de mărfuri într-un timp mult mai scurt, la nivel intercontinental).

Infrastructura în domeniul comunicațiilor a cunoscut transformări uriașe, iar ca urmare a instalării primului cablu submarin de telecomunicații transatlantic, transmiterea informațiilor a devenit aproape instantanee, iar ca urmare a acestui fapt, la sfârșitul secolului al XIX-lea, prețurile cerealelor din SUA și Marea Britanie s-au aliniat. Tranzacțiile se desfășurau așadar cu o viteză și o certitudine mult mai ridicată, comercianții știind exact ce și cât să achiziționeze bazat pe nevoile consumatorilor aflați la celalălt capăt al planetei.

Guvernele au jucat de asemenea un rol important în dezvoltarea globalizării, creând legi care să faciliteze mișcarea capitalurilor. La sfârșitul secolului al XIX-lea, mai bine de jumătate din economiile englezilor erau investite în străinătate. De remarcat faptul că Marea Britanie a fost unul dintre cei mai mari susținători ai comerțului liber, abolind legile care îi protejau pe fermieri de competiția celorlalți agricultori din străinătate, alegând de asemenea să reducă în mod considerabil nivelul taxelor vamale în comerțul cu Franța, țară care la rândul ei a semnat numeroase tratate bilaterale în acest sens cu o serie de țări vecine (Belgia, Elveția, Italia, Spania).

Cu toate acestea, cele două războaie mondiale au avut un efect negativ asupra dezvoltării procesului globalizării, precum și a comerțului internațional care evoluase fără precedent până în acel moment. În timp ce economiile europene erau tot mai afectate de război, Statele Unite s-au remarcat în această perioadă, devenind o sursă majoră de aprovizionare a țărilor europene atât cu produse industriale, cât și cu produse agricole. În perioada interbelică, mai multe dintre țările europene cu o economie puternică au ales să se izoleze și mai mult în cadrul economiei lor naționale, mărind taxele vamale cu 4-5 procente (este cazul unor țări precum Italia și Belgia). Până în 1925, prin intermediul politicii comerciale, SUA a mărit taxele vamale la importuri, ajungând la un nivel de 37% pentru categoria bunurilor industriale, iar în momentul aplicării legii Smooth-Hawley Tariff Act în anul 1930, Statele Unite au majorat peste 900 de taxe vamale, fiind unul dintre motivele pentru care valoarea comerțului internațional a scăzut de la 5.3 mld. $ în 1930 la doar 1.8 mld. $ în anul 1934, dar și o cauză a prelungirii Marii Crize Economice (1929-1933). Țările europene care erau partenere de comerț ale SUA au ales adoptarea propriilor legi protecționiste împotriva Statelor Unite. Din 1929 și până în 1932, comerțul internațional s-a prăbușit cu 60% din valoarea inițială de 12.7 mld. $.

Cel de-al doilea război mondial a avut un efect devastator asupra nivelului investițiilor străine, migrației persoanelor, precum și a comerțului exterior, însă lucrurile au început să se îmbunătățească în mod considerabil începând cu o doua jumătate a secolului XX, secol caracterizat prin intensificarea și crearea de noi relații economice internaționale între state, favorizarea circulației capitalurilor și a persoanelor prin crearea de noi forme de integrare regională și economică, precum și prin apariția și dezvoltarea considerabilă a societăților transnaționale, principalii actori economici la nivel internațional.

Se poate așadar concluziona faptul că globalizarea este un proces complex, cu o încărcătură istorică importantă, rezultat al acțiunii umane în domeniul inovării și al tehnologiei.

Se naște însă întrebarea: „Ce este globalizarea și cum se caracterizează aceasta?„. În acest sens, numeroși autori, experți și economiși importanți au formulat diverse definiții pentru a crea o imagine cât mai cuprinzătoare asupra acestui fenomen. În sens larg, așa cum descrie Jeseph Stiglitz, fenomenul globalizării „cuprinde atât fluxul internațional de idei și cunoștințe, schimbul cultural, societatea civilă globală, cât și mișcarea globală cu privire la mediu.„

Începând cu anii 1980, termenul „globalizare„, în accepțiunea sa economică, a devenit unul uzual, referindu-se la „procesul prin care distanța geografică devine un factor tot mai puțin important în stabilirea și dezvoltarea relațiilor transfrontaliere de natură economică, politică și socio-culturală. Rețelele de relații și dependențele dobândesc un potențial tot mai mare de a deveni internaționale și mondiale.„ (I. Bari). Cu alte cuvinte, elementul geografic devine tot mai puțin important în crearea legăturilor economice între țările lumii, integrarea economică tot mai profundă având la bază schimbul de bunuri și servicii, dar și fluxurile de capital și forță de muncă care se realizează între țările participante la comerțul mondial.

În teorie, ceea ce se speră a se obține prin intermediul acestui proces este creșterea standardelor de viață din țările mai sărace și mai puțin dezvoltate ale lumii, oferindu-le acestora posibilitatea de a-și deschide granițele investițiilor străine ce au rolul important de a crea locuri de muncă, de a participa la comerțul internațional prin intermediul căruia acestea își pot vinde producția națională în care dețin un avantaj comparativ și obținând venituri pe această cale ce pot fi reinvestite sau folosite pentru a cumpăra tehnologie din țările avansate, spre exemplu. De asemenea, prin prezența țările în dezvoltare în cadrul internațional, acestea le oferă șansa locuitorilor să emigreze în străinătate în scopul educației și al obținerii de noi informații și cunoștințe, aceștia având apoi posibilitatea de a se întoarce în țara natală pentru a folosi tot acest aflux de informații și cunoștințe în scopul creării de noi tehnologii, de servicii performante, de produse inovative, etc.

Cu alte cuvinte, în teorie, prin intermediul globalizării toate țările lumii beneficiază de o situație de win-win, atât țările în dezvoltare cât și cele mai avansate câștingând prin integrarea la nivel internațional.

Efecte ale globalizării

Globalizarea și comerțul internațional

Impactul globalizării asupra comerțului internațional este unul de o importanță majoră, prin prisma efectelor pe care le-a generat aceasta asupra schimbului de bunuri și servicii la nivel global. Un rol important în această privință l-a avut GATT (actuala Organizație Mondială a Comerțului) care, în 50 de ani de la intrarea sa în vigoare a reușit să reducă nivelul mediu al taxelor vamale de import la o zecime din valoarea lor inițială. Globalizarea reprezintă așadar un factor ce a generat reducerea sau eliminarea restricțiilor și barierelor comerciale la nivel internațional, tot mai multe guverne alegând să promoveze comerțul liber și beneficiile pe care acesta le generează.

Globalizarea este așadar o cauză a creșterii economice fără precedent, în special în țările din Asia de Est (China, Singapore, Republica Coreea), precum și în unele țări din America Latină, așa cum putem observa în Fig. 1. Însă nu toate țările în dezvoltare au beneficiat în mod egal de pe urma liberalizării comerțului și a globalizării, ci din contra – cu excepția țărilor menționate, puține țări în dezvoltare s-au angrenat în acest proces și puține au reușit să se integreze în comerțul internațional.

Fig. 1 Exporturi și importuri de bunuri și servicii, 1980 – 2013, mil. US$

Sursa: unctad.org

În urma unei scurte analize a graficului de mai sus (Fig. 1), putem observa că liberalizarea comerțului, consecință a globalizării economice tot mai accentuate începând cu anii 1980, a condus la o creștere fără precedent a volumului bunurilor și serviciilor comercializate la nivel mondial de către țările în dezvoltare, cu precădere în Asia și America Latină, în timp ce alte țări cu același statut nu au avut o creștere semnificativă, o cauză fiind lipsa lor de competitivitate la nivel internațional.

Fig. 2 ilustrează o creștere puternică a comerțului internațional realizat de țările dezvoltate, începând cu anii 1980, în special în Europa și America, valoarea volumului total de bunuri și servicii tranzacționate putând ajunge în următorii ani la peste 1000 de miliarde de dolari, conform graficului. Observăm așadar o tendință permanentă de creștere a comerțului internațional, însă beneficiile globalizării nu sunt împărțite egal între toți participanții, cele mai puternice țări având drept de decizie și de creare de condiții favorizante pentru proprii exportatori.

Fig. 2 – Exporturi de bunuri și servicii, developed countries 1980 – 2013, mil. US$

Sursa: unctad.org

În altă ordine de idei, chiar și țările puternic angrenate în comerțul internațional se confruntă la ora actuală cu noi riscuri și provocări, cum ar fi pierderea competitivității în fața unor concurenți mai puternici și mai eficienți, dependența unor industrii de importanță strategică națională de importul anumitor materii prime din străinătate, sau chiar riscuri în ceea ce privește dependența de importul alimentelor din străinătate.

Totuși, așa cum am putut observa în graficele de mai sus, multe dintre economiile naționale ale lumii au ales să își deschidă tot mai mult granițele comerțului internațional, mizând pe beneficiile pe care comerțul liber le poate genera: acces crescut al producătorilor la piețe internaționale mai dezvoltate (fapt ce permite economiilor naționale să beneficieze de pe urma diviziunii internaționale a muncii, dar care îi obligă pe producătorii naționali, ca urmare a competiției crescute, să își crească gradul de competitivitate internațională printr-o eficiență a producției și a comercializării crescută). Un alt beneficiu al comerțului liber este accesul la tehnologia și pachetul de cunoștințe și informații importate din țările dezvoltate, ce pot fi folosite pentru a obține o producție mai eficientă

Globalizarea și mediul înconjurător

Foarte mulți specialiști, cercetători, precum și activiști sunt de opinie că poate cel mai devastator efect al globalizării este cel avut asupra mediului înconjurător. Astfel, susțin aceștia, sunt numeroase căi prin care globalizarea a promovat poluarea mediului, una dintre acestea fiind creșterea emisiilor de CO2, pe de-o parte din cauza intensificării transporturilor, a producției industriale și a consumului, precum și prin acțiuni de defrișare a pădurilor într-un mod irațional și nesustenabil. Emisiile de Co2 rezultate din activitatea umană reprezintă principala cauză a încălzirii globale, fenomen ce reprezintă creșterea temperaturilor medii anuale, în special în emisfera Nordică a planetei, intens industrializată.

Însă problemele legate de mediul înconjător nu au drept cauză doar încălzirea globală, ci este necesar să fie luate în considerare și celelalte aspecte precum creșterea producției în masă, industria, nevoia tot mai mare de furnizare a energiei către o populație globală tot mai numeroasă, epuizarea resurselor planetei, extinția unor specii de animale și plante – toate acestea sunt factori cauzatori ai poluării și ai problemelor cu care se confruntă la ora actuală specialiștii ce studiază aceste fenomene. Globalizarea a avut loc în același timp cu dezvoltarea procesului de degradare a mediului, iar, de cele mai multe ori, l-a încurajat și i-a hrănit dezvoltarea, prin modul greșit în care actorii economici au înțeles că trebuie să se angreneze în circuitul globalizării.

Este dificil totuși să cuantificăm impactul sau partea de vină pe care globalizarea a avut-o în această chestiune legată de poluarea mediului, însă putem formula anumite concluzii pe baza analizei datelor referitoare la emisiile de Co2 generate de activitatea umană în ultimele decenii.

Fig. 3 – Emisii de CO2 rezultate din folosirea combustililor fosili și a producției de ciment – top 6 țări emitente și UE

Sursa: Trends in Global CO2 Emissions, 2013 Report, Jos G.J. Olivier &Co

Conform graficului (Fig. 3), de departe cea mai poluantă țară a lumii este China, care începând cu anii 2000 a demonstrat o creștere spectaculoasă a producției și a activităților industriale, însă nu a ținut cont de impactul pe care activitatea umană intensificată în domeniul industriei o va avea asupra mediului înconjurător și de consecințele care vor decurge urmare a acestui dezinteres. China contribuie cu un procent de 29% la totalul emisiilor de gaze poluante în atmosferă, depășind drastic Statele Unite ale Amercii, al doilea cel mai mare poluator al planetei, care contribuie cu un procent de 11%, date preluate la nivelul anului 2012. Spre deosebire însă de America, țară unde emisiile de CO2 s-au menținut de-a lungul timpului în mare parte constante, observăm că în China a avut loc o creștere spectaculoasă începând cu anul 2002, urmând ca la finele anului 2012 această să emită în atmosferă peste 10 miliarde de tone de dioxid de carbon, cifre alarmante pentru experți, dar și pentru comunitate, care se teme de efectele generate de aceste acțiuni asupra mediului înconjurător.

Deși China este semnatară a Tratatului de la Kyoto care prevede reducerea emisiilor de gaze de seră pentru prevenirea încălzirii globale, acesteia nu i-au fost impuse limite de emisie a gazalor, cu toate că este cel mai mare poluator al planetei. Aceste limite sunt prevăzute doar pentru așa zilele țări dezvoltate, industrializate. America, al doilea mare poluator nu a ratificat tratatul, iar în anul 2014, la Paris, au început negocierile pentru ca inclusiv America și China să devină părți semnatare ale unui tratat care să oblige cei mai mari poluatori să își reducă emisiile de gaze de seră, însă aceste țări, printre care și India, au anunțat că nu intenționează să ia parte la un astfel de cadru legislativ.

Argumente pro/contra globalizare

Cu privire la argumentele aduse asupra fenomenului globalizării, în termeni de efecte pe care acesta le-a avut atât asupra stării economice generale a țărilor lumii, cât și asupra mediului sau asupra standardelor de viață și al nivelului de dezvoltare al educației și al cunoștințelor, există numeroase opinii ale analiștilor, economiștilor și grupurilor de interese (politice, ecologice, sindicate, etc.), precum și date empirice pe seama cărora pot fi trase concluzii.

Dacă ne vom îndrepta atenția asupra argumentelor pro globalizare, atunci este notabilă părerea exprimată de laureatul premiului Nobel, J. Stiglitz, și anume: „Globalizarea a redus sentimentul de izolare pe care multe dintre țările lumii în dezvoltare îl simțeau și a oferit multor oameni din țările în dezvoltare acces la cunoștințe multe peste cele atinse chiar și de cele mai bogate țări ale lumii de acum un secol.„. Așadar, un prim argument pozitiv primordial al fenomenului globalizării este integrarea tot mai profundă a țărilor în dezvoltare în acest mediu internațional complex, la nivel economic, cât și cultural, precum și reducerea diferențelor existe între economiile lumii.

Ca o prelungire a acestei idei, un alt argument pozitiv al globalizării este participarea a tot mai multor economii la comerțul liber, în cadrul căruia țările pot schimba bunuri, servicii și resurse, domenii în care deținând un avantaj comparativ, au ales să se specializeze. Aceasta se traduce prin costuri mai mici de producție care se reflectă în prețul final al produsului, o mai mare varietate de selecție a produselor pentru consumatori, lărgirea piețelor de export pentru producătorii autohtoni, creșterea și încurajararea competiției, precum și obținerea de economii de scară, toate acestea reprezentând alte efecte pozitive pe care le are globalizarea asupra economiilor.

Un alt punct important este reprezentat de posibilitatea circulației libere a forței de muncă, fapt ce are un efect benefic atât asupra muncitorilor, cât și asupra țărilor în care aceștia aleg să își desfășoare activitatea. Astfel, pe de o parte, muncitorii sunt liberi să găsească în afara granițelor un loc de muncă prin care să obțină numeroase beneficii de care nu ar fi putut să se bucure în spațiul local, iar pe de altă parte, acele țări pot beneficia de costuri salariale mult mai scăzute, sau chiar de ocuparea unor locuri de muncă prin forță de muncă străină atunci când forța de muncă locală nu este disponibilă sau suficient de calificată.

Tot în acest context, un alt argument pro globalizare este transferul de tehnologie în mod facil între țările lumii, aceste două concepte fiind strâns interconectate, transferul tehnologic fiind unul dintre aspectele majore ale globalizării. Transferul tehnologic nu constă numai în noi descoperiri și cercetări științifice, sau în inovarea metodelor de producție, ci și în punerea în aplicare a acestor metode, transformarea lor în soluții viabile și fezabile. Astfel, prin transferul tehnologic, țările în curs de dezvoltare pot beneficia de noile tehnologii revoluționare obținute prin investițiile masive de capital în domeniul cercetării și dezvoltării realizate de țările dezvoltate ale lumii, atât prin importul acestor tehnologii de către guvernele și firmele autohntone, cât și în urma investițiilor directe realizate de către țările străine ce beneficiază de astfel de soluții tehnologice inovatoare.

Așa cum am menționat anterior, promisiunea celor care au promovat globalizarea la începuturile anilor 1990 era de a aduce prosperitate și bunăstare tuturor celor care luat parte la acest fenomen, iar înființarea în anul 1995 a Organizației Mondiale a Comerțului care avea rolul de a reglementa comerțul internațional a generat un sentiment de siguranță și încredere că toate țările implicate în comerțul internațional vor avea de câștigat. La această idee a contribuit și afluxul de capital străin care a pătruns în țările sărace la începutul anilor 1990, precum și în țările aflate în tranziție la o economie de piață, context favorizant instalării procesului de globalizare.

Adevărata problemă este însă modul în care a fost gestionată globalizarea de către marile guverne ale lumii – practic, țările puternic industrializate s-au impus în stabilirea regulilor jocurilor cu privire la comerțul internațional prin intermediul politicilor comerciale adoptate de acestea, precum și prin intermediul Organizației Mondiale a Comerțului unde țările dezvoltate dispun de un avantaj în procesul de votare și de adoptare a deciziilor. Cu alte cuvinte, scopul țărilor decidente nu a fost acela de a crea un set de reguli corecte pentru toți participanții la comerțul internațional, cu atât mai puțin transformarea într-o prioritate a realizării bunăstării în țările mai puțin dezvoltate.

Tocmai din acest motiv, la sfârșitul anilor 1990 apar foarte multe voci contra globalizare, voci care se opun procesului globalizării și a consecințelor pe care acesta îl generează, atât în cadrul țărilor dezvoltate, cât și în cele în dezvoltare.

Pe de-o parte, contra globalizării sunt muncitorii din țările dezvoltate ale căror locuri de muncă sunt amenințate de faptul că tot mai multe firme aleg să își delocalizeze producția în țările în dezvoltare acolo unde forța de muncă este mai ieftină, iar de obicei, legislația cu privire la protejarea mediului este mai laxă, permițându-le să obțină o reducere considerabilă a costurilor de producție, beneficiind de asemenea de cele mai multe ori și de o politică fiscală favorabilă.

Tot în acest context, mai multe școli de gândire argumentează faptul că răspândirea globalizării stă la baza utilizării forței de muncă a copiilor, dar și a sclaviei, practici permise de guvernele lipsite de responsabilitate și ușor de mituit din țările Lumii a Treia, precum China sau India. Aceste școli acuză marile multinaționale de folosirea acestor practici lipsite de etică și susțin, de asemenea, că instituirea unor standarde de muncă internaționale este necesară pentru a stopa aceste practici. O altă soluție propusă în acest sens este folosirea unor măsuri punitive de politică comercială împotriva țărilor care permit utilizarea acestor practici, precum interzicerea importurilor sau suprataxarea acestora.

Argumente contra globalizării au fost aduse și în sensul răspândirii cu ușurință a unor boli grave, precum SIDA sau Ebola cauzând epidemii și crize care amenință sănătatea la nivel internațional. Cauza acestui fapt este reprezentată de timpul tot mai redus necesar transportului internațional, acompaniat de costuri tot mai mici generate de dezvoltarea fără precedent a infrastructurii de transport în toate colțurile lumii, susțin criticii. Tot legat de acest punct de interes, activiștii SIDA protestează contra faptului că tratatele comerciale internaționale au avut drept efect creșterea excesivă a prețurilor medicamentelor în întreaga lume, obstrucționând accesul celor în nevoie.

Terorismul, care în prezent atinge cote alarmante și pare a fi tot mai ramificat și alcătuit din structuri teroriste complexe și bine organizae, se spune că este un alt argument de adus împotriva globalizării și care s-a dezvoltat ca urmare a percepției conform căreia, pentru a facilita realizarea unei integrări tot mai profunde la nivel politic și economic a țărilor, este necesară circulația liberă a persoanelor, bunurilor, materialelor, etc.

Pe de altă parte, alte argumente aduse contra globalizării vin din partea țărilor în dezvoltare din Asia sau Africa, a căror principală activitate generatoare de exporturi este agricultura. Fermierii din aceste țări se simt puternic amenințați de politica de subvenționare puternică a plantațiilor agricole din țările dezvoltate, neputând concura cu agricultorii din țările dezvoltate în termeni de costuri de producție și prețuri ale produselor. Mai există însă și o altă problemă și anume faptul că, în numeroase cazuri, țările dezvoltate au impus, prin intermediul politicii comerciale anumite cote (limitări cantitative) exportului produselor agricole din țările sărace.

De asemenea, alte argumente contra globalizării provin din partea organizațiilor non-profit care susțin protejarea mediului înconjurător. Aceste grupuri de activiști susțin faptul că industrializarea tot mai accentuată generată de fenomenul globalizării este o cauză a poluării fără precent a planetei. Pentru a putea susține o producție tot mai ridicată, companiile au nevoie de tot mai multe resurse pe care le exploatează în mod nesustenabil și de cele mai multe ori, ineficient, cauzând dezechilibre majore în natură. Poluarea tot mai masivă apelor, a aerului, resursele tot mai limitate, efecte ale necesității de a susține o producție în creștere pentru miliardele de consumatori, reprezintă factori de îngrijorare și este necesar să fie luate măsuri în acest sens. Ca atare, acești activiști blamează companiile care își instalează noi filiale de producție în țările cu legislație laxă în materie de protejare a mediului înconjurător pentru a beneficia de reducerea costurilor de producție, și susțin că o instalare de noi standarde de mediu la nivel internațional la care toate țările ar trebui să se supună este imperios necesară.

În concluzie, cu toate că există numeroase argumente pro globalizare, precum și numeroase evidențe ale beneficiilor pe care aceasta le crează, criticii susțin faptul că, deși globalizarea a venit cu promisiunea unei lumi mai bogate, mai prospere, mai echilibrate economic, acest fapt nu s-a întâmplat: suveranitatea multor țări este amenințată atunci când țările mai puternice decid pentru ele în domenii cheie, numărul absolut al persoanelor sărace a crescut cu mai bine de jumătate comparativ cu anii 1980, iar cei bogați devin în continuare mai bogați, în detrimentul celor care sunt tot mai săraci.

Globalizarea – factor de influență al standardelor de mediu și muncă – pro/contra

Cei mai mulți economiști, analiști, dar și simpli consumatori sunt de părere că globalizarea este un proces puternic care, de-a lungul ultimelor decenii, a contribuit la ridicarea multor persoane din sărăcie, precum și la creșterea bunăstării generale, fie că vorbim de țările dezvoltate, fie de cele în dezvoltare. Mai precis, globalizarea este un motor care a avut drept efect creșterea la nivel general a bunăstării materiale și sociale a oamenilor din toate colțurile lumii, însă evident, nu în același mod și nu cu un impact identic.

Însă în ultimii ani se observă o creștere a manifestării generale de nemulțumire față de efectele pe care globalizarea și implicit comerțul liber, le au asupra pieței muncii, a stabilității și securității locului de muncă, precum și a salariilor, inclusiv. Studii recente evidențiază faptul că în ceea ce privește Europa, în cele mai multe dintre statele avute în vedere, majoritatea respondenților au fost de părere că globalizarea și un comerț mai liber au drept efect creșterea economică, însă sporesc șansele de apariție a inegalităților sociale. În America situația nu este foarte diferită, mai mult de jumătate dintre aceștia considerând că un comerț mai liber implică de cele mai multe ori pierderea de locuri de muncă și mai puțin crearea de altele noi (General Marshall Fund 2007). Ca atare, tot mai multe voci se ridică în încercarea lor de a blama globalizarea pentru pierderea locurilor de muncă și inegalitatea socială, susținând că vina aparține forței de muncă ieftine importate din țările în dezvoltare, precum și companiilor care aleg să își externalizeze activitatea și să își internaționalizeze producția în țări cu o forță de muncă calitificată mai ieftină, însă mai ales, importurilor care distrug industriile naționale necompetitive, și implicit, duc la eliminarea locurilor de muncă din industriile afectate. În acest sens intervin și susținătorii argumentului protecționist al industriilor infantile, care se referă la protejarea industriilor nou create de competitivitatea crescută a industriilor mai vechi și mai bine dezvoltate din exterior, până când aceste industrii infantile vor obține economii de scară, scopul fiind, susțin aceștia, apărarea locurilor de muncă din aceste industrii. Sunt impuse așadar măsuri de ordinul politicii comerciale, precum taxe vamale ridicate la importul acestor bunuri până când, în teorie, industria infantilă va fi suficient de dezvoltată încât să poată concura cu adversarii săi străini. De cele mai multe ori însă, aceste taxe sunt păstrate chiar și după acest moment, menținând așadar o industrie necompetitivă, ineficienă, totul în dezavantajul consumatorilor.

Câte locuri de muncă se pierd în țările dezvoltate ca urmare a liberalizării comerțului și a circulației persoanelor și a capitalurilor este foarte greu de cuantificat, dacă nu chiar imposibil, așa cum susține economistul Douglas A. Irwin, în una din lucrările sale. Este însă adevărat că un comerț mai liber poate avea efecte asupra pierderii locurilor de muncă, însă, așa cum explică acesta, cele mai multe dintre locurile de muncă afectate aparțin industriilor necompetitive, creându-se altele noi și mai bine plătite în industriile competitive, de export. Ca atare, o măsură a restricțiilor sau chiar a interzicerii importurilor de astfel de produse nu ar face decât să protejeze industrii ineficiente și necompetitive la nivel internațional, precum și să afecteze țările care dețin un avataj competitiv în producția acestor bunuri intensive în utilizarea factorului muncă.

De cealaltă parte însă, cei ce blamează globalizarea și comerțul liber pentru pierderea locurilor de muncă, susțin chiar impunerea de standarde de muncă drept o necesitate pentru participarea la comerțul internațional, astfel încât să fie asigurate condiții de muncă și salarii muncitorilor din țările dezvoltate echivalente cu cele ale țărilor dezvoltate. În acest fel, susțin ei, am avea parte de un comerț mai corect, în condițiile în care țările în dezvoltare nu ar mai beneficia de un avantaj comparativ așa zis „neloial„, bazat de forța de muncă ieftină, prost plătită și care nu dispune de condiții de muncă speciale, reprezentând un activ de valoare pentru o companie care alege să își internaționalizeze producția, precum și pentru companiile care exportă în țările dezvoltate și care își permit intrarea pe piață cu prețuri mult mai mici datorate costurilor de producție mai scăzute decât cele ale produselor concurente.

În ce măsură însă salariile scăzute sunt responsabile pentru crearea unui așa-zis avantaj comparativ neloial pentru țările în dezvoltare? Studiile precum și datele empirice arată faptul că peste 80% din variația salariilor medii dintre țări, se explică prin nivelul de productivitate al muncitorilor, ca atare, cu cât o țară reușește să crească productivitatea muncitorilor săi prin importul de tehnologie, cu atât salariile angajaților vor fi mai ridicate, în acord cu productivitatea acestora.

Pe de altă parte, țările în dezvoltare se tem că impunerea unor standarde internaționale de muncă nu va face decât să ofere un alt pretext țărilor dezvoltate pentru a bloca accesul lor la piața internațională, restricționându-le așadar piețele de desfacere, dar și veniturile. Acest fapt va avea drept consecință opusul a ceea ce susțin cei ce doresc impunerea standardelor de muncă, cu alte cuvinte nu va crea bunăstare pentru țările în dezvoltare ci din contră, le va împiedica să crească din punct de vedere economic, vor avea în continuare o productivitate scăzută, salariile neavând așadar cum să crească. Măsurile care pot fi luate însă de țările dezvoltate ar trebui să includă, susțin unii economiști, ajutorarea țărilor în dezvoltare al căror avantaj comparativ este producția de bunuri intensive în factorul muncă prin încurajarea exporturilor, asigurarea unei piețe de desfaceri, dar și sprijinirea acestora din punct de vedere tehnologic. Consecința va fi o creștere economică vizibilă, ce va permite avansul productivității în aceste țări și, ca atare, condiții de lucru mai bune pentru angajații acestor țări, dar și salarii pe măsura productivității crescute.

Concluzionând, așa cum afirmă și OECD, din punct de vedere empiric, nu există dovezi clare care să arate o corelație puternică între standardele de muncă scăzute și fluxurile comerciale internaționale, standardele nefiind deci un factor cu o importanță semnificativă în derularea comerțului internațional. Așadar, globalizarea nu ar trebui să reprezinte un factor de influență al standardelor de muncă la nivel internațional.

Una dintre marile probleme ale globalizării rămâne totuși poluarea mediului înconjurător, iar aceasta, spre deosebire de alte efecte negative pe care le generează, afectează atât țârile în dezvoltare, cât și pe cele dezvoltate. Trebuie însă ca procesul globalizării să se transforme, prin puterea economică pe care o generează, din dăunător al mediului înconjurător, în factor de protecție al acestuia. Trebuie însă subliniat faptul că, contrar opiniilor multora dintre activiștii de mediu, comerțul internațional în sine, prin liberalizarea acestuia de-a lungul anilor, și care a condus implicit la creștere economică, nu este un factor responsabil pentru înrăutățirea poluării mediului. Aceasta se explică prin faptul că dezvoltarea economică generată de liberalizarea comerțului internațional, așa cum observă și I. Bari într-una dintre lucrările sale, este principalul factor care poate permite reducerea externalităților negative generate de poluare asupra mediului. În acest sens, studiile au demonstrat că în țările în care venitul pe cap de locuitor este de peste 5000 de dolari, efectele negative ale producției industriale asupra mediului înconjurător au fost seminificativ reduse. Cu alte cuvinte, tocmai sărăcia și lipsa unei dezvoltări economice adecvate sunt principalii factori care conduc la înrăutățirea poluării, prin prisma faptului că importul tehnologiilor mai puțin poluante este greu, dacă nu chiar imposibil de realizat, și, de asemenea, cu cât venitul mediu al unui locuitor este mai scăzut, cu atât acesta este mai puțin interesat de efectele pe care producția industrială le are asupra mediului și este așadar mai puțin dispus să suporte costurile suplimentare pe care le implică introducerea unor reglementări de mediu mai dure.

Activiștii susțin însă că o mai largă liberalizare a schimburilor comerciale internaționale va avea drept efect o relaxare a standardelor de mediu la nivel internațional. La baza acestei îngrijorări stă teza conform căreia marile companii transnaționale, în scopul obținerii unor costuri de producție mai scăzute, își vor delocaliza activitățile de producție către țări unde reglementările cu privire la protecția mediului sunt mai puțin restrictive. Ca atare, va exista o presiune pusă asupra țărilor care beneficiază de reglementări mai puțin laxe cu privire la protecția mediului încojurător, de reducere a acestor standarde, tocmai cu scopul de a nu alunga producția națională și de a nu genera pierderea unui număr important de locuri de muncă.

Însă studiile realizate țin să contrazică aceste îngrijorări nefondate ale activiștilor de mediu, arâtând că, chiar și in Statele Unite acolo unde reglementările cu privire la protecția mediului sunt printre cele mai stricte din lume, costurile de producție generate de impunerea unor standarde de mediu stricte nu reprezentau, în medie, mai mult de de 0,54% din costurile totale ale unei companii. De asemenea, dacă ne vom uita la industria cimentului, una dintre cele mai reglementate industrii cu privire la conformarea la standardele de mediu, aceste costuri nu reprezentau mai mult de 3% din costurile totale ale companiilor producătoare, iar în industria producătoare de oțel, costurile generate de conformarea la normele de mediu erau în medie de 5% din valoarea totală a costurilor firmelor producătoare.

Ca atare, analizând concluziile specialiștilor, se poate afirma că globalizarea, prin prisma procesului caracteristic de liberalizare a schimburilor comerciale internaționale, nu este în măsură să conducă la relaxarea standardelor cu privire la protecția mediului înconjurător, deoarece firmele nu au drept principală motivație a delocalizării producției costurile mai ridicate de conformare la normele de mediu din țara de origine, acestea fiind nesemnificative raportat la costurile totale, și, de asemenea, însăși liberalizarea comerțului internațional generatoare de creștere economică permite țărilor să acceadă la standarde de mediu mai ridicate, prin importul tehnologiilor mai puțin poluante și a produselor ecologice. În concluzie, globalizarea poate fi privită drept un factor de influență al standardelor de mediu, însă nu în sensul relaxării acestora, ci în sensul în care creșterea economică generată de liberalizarea comerțului, poate fi un factor care să permită țărilor să acorde o mai mare importanță externalităților negative asupra mediului generate de producția industrială.

Capitolul II – Organizația Mondială a Comerțului

2.1 Istoricul Organizației, scopul funcționării, structură

Înființarea la 1 ianuarie 1995 a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC) a avut drept punct de plecare structura organizațională a Acordului General pentru Tarife și Comerț (General Agreement on Tariffs and Trade – GATT) și secretariatul acestuia, acord multilateral asupra comnerțului internațional ce a intrat în vigoare în anul 1948, fiind semnat inițial la Geneva de către 23 de state. Acest acord își propunea eliminarea treptată a barierelor din calea comerțului internațional (reducerea taxelor vamale și a altor limitări cantitative și calitative), precum și renunțarea la tratamentul preferențial în relațiile comerciale dintre statele participante, în scopul obținerii în baza acestui efort a unor relații economice avantajoase caracterizate de reciprocitate.

Ca atare, crearea acestei organizații are scopul de a formaliza și de a extinde structura GATT care a evoluat continuu timp de 50 de ani, însă Runda de Uruguay nu prevedea în agenda sa discuții sau negocieri legate de înființarea unei astfel de organizații multilaterale, ca atare, propunerea Canadei în anul 1990 în acest sens, puternic susținută de către Uniunea Europeană, a venit ca o surpriză pentru statele ce luau parte la negocieri – inițial, Statele Unite s-au opus unei astfel de propuneri, temându-se că un astfel de acord le-ar limita puterea de decizie în ceea ce privește politica comercială. Propunerea a fost justificată prin necesitatea implementării unei structuri organizaționale puternice care să reglementeze comerțul internațional și care urma să cuprindă GATT în noua sa structură modificată, GATS („Acordul General privind Comerțul cu Servicii„ – rezultat al Rundei de la Uruguay), precum și acordul TRIPS („Aspecte ale Drepturilor de Proprietate Intelectuală legate de Comerț„). OMC avea să devină așadar o organizație a comerțului internațional ce se sprijină și astăzi pe cele două principii ale GATT – reciprocitate și nediscriminare (Kostecki).

Principalele funcții ale OMC pot fi descrise foarte simplu ca fiind, în primul rând, supravegherea implementării și a modului de administrare a acordurilor ce iau naștere între membrii OMC, asigurarea unui forum de negocieri, dar și a unui mecanism de soluționare a disputelor de comerț internațional. Așa cum este menționat în preambulul Acordului de la Marrakesh (Maroc) ce marchează încheierea negocierilor de la Uruguay și care instituie Organizația Mondială a Comerțului în anul 1994, obiectivele urmărite prin realizarea funcțiilor OMC sunt: creșterea standardelor de viață, asigurarea ocupării depline a forței de muncă, asigurarea unei cereri și a unor venituri stabile și în creștere, expansiunea producției și a comerțului cu bunuri și servicii. Aceste obiective trebuie însă atinse fără a dăuna mediului înconjurător, folosing resursele limitate ale planetei în mod eficient, în acord cu obiectivele realizării unei dezvoltări durabile. De asemenea, în preambului acordului este menționată și nevoia de a acorda asistență țărilor în dezvoltare în încercarea acestora de a-și asigura un loc tot mai vizibil și în creștere în comerțul internațional.

Fig. 4 – Structura OMC

Sursa: wto.org

Structura OMC, așa cum se poate observa din Fig. 4 este una complexă și care se axează în jurul celor trei acorduri multilaterale – GATT, GATS și TRIPS, formând consilii subsidiare sub auspiciul Consiliului General. OMC este condusă de către o conferință ministerială alcătuită din toți membrii, ce se reunește cel puțin o dată la doi ani și care are rolul de a lua decizii privind cele mai importante aspecte care țin de comerțul internațional. Problema este că, atunci când sunt luate decizii majore, este mult prea dificilă negocierea între 150+ membri, așa că, de cele mai multe ori, la aceste întâlniri iau parte numai reprezentanții celor mai puternice state, țările mici neavând un cuvânt important de spus în cadrul acestor decizii. Între aceste conferințe ministeriale, OMC este administrată de către un Consiliu General ce se reunește de cel puțin 12 ori pe an la Geneva și la care participă cel puțin 70% dintre membri.

Membrii OMC pot face parte din orice comitet, mai puțin din Corpul de Apel (Appellate Body), panelurile organizate pentru soluționarea conflictelor, comitetele ce se ocupă de acordurile plurilaterale și Organul de Control al Textilelor (Textiles Monitoring Body). Secretariatul OMC este unul de dimensiuni destul de reduse (600 de angajați, cei mai mulți traducători și interpreți) și se ocupă în general de asigurarea membrilor a suportului tehnic și logistic în organizarea întâlnirilor comitetelor guvernante ale OMC, precum și asigurarea de documentație atunci când aceasta este cerută de către comitete și Consiliul General. Bugetul OMC este asigurat de către membrii acesteia, fiecare contribuind cu o sumă de bani calculată pe baza procentului din totalul volumului comerțului realizat între membrii Organizației. Cele mai recente date preluate de pe site-ul OMC arată faptul că SUA contribuie cel mai mult la bugetul OMC (11,7%), Germania (8,55%) urmate de China (7,7%) și Franța (4,17%). Deciziile în cadrul OMC privind regulile sale de operare și rezultatele negocierilor se iau pe baza majorității voturilor, prin atingerea consensului – desigur, atingerea unui consens este dificil de realizat, de aceea la luarea deciziilor participă doar țările interesate, iar cei ce nu sunt prezenți, nu sunt luați în considerare.

Prin acțiunile sale, OMC a reușit să reducă barierele din calea comerțului la cel mai mic nivel din istoria modernă a comerțului, însă recenet, tot mai multe voci susțin că OMC ar trebui, prin puterea pe care o deține în cadrul deciziilor privind comerțul internațional, să își atribuie și alte funcții precum reglementarea și implementarea de standarde de muncă și de mediu impuse membrilor participanți la comerțul internațional. Acest aspect este însă discutabil și va fi tratat în subcapitolele următoare.

2.2 Problematica mediu și muncă la nivelul OMC

Așa cum am menționat în subcapitolul anterior, pentru OMC dezvoltarea sustenabilă și protejarea și conservarea mediului înconjurător, reprezintă obiective importante stabilite prin Tratatul de la Marrakes, și care vin în completarea obiectivului fundamental al Organizației de a asigura un comerț internațional mai liber pe baza unui tratament lipsit de discriminare în relațiile internaționale. Deși nu există un tratat separat încheiat cu privire la această problematică de mediu, statele membre pot impune propriile măsuri de politică comercială în scopul protejării mediului, însă numai în condițiile în care sunt respectați anumiți termeni pentru evitarea folosirii acestor măsuri în scop protecționist. Articolul XX al GATT intitulat „Excepții generale„ menționează modul în care măsurile de politică comercială pot afecta politica de mediu, citez: „Sub rezerva ca asemenea măsuri să nu fie aplicate într-un mod care să constituie un mijloc de discriminare arbitrară sau nejustificată între țările în care există aceleași condiții, sau o restricție deghizată a comerțului internațional, nimic în acest Acord nu va fi interpretat ca împiedicând adoptarea sau aplicarea de către o parte contractantă a măsurilor:

2) necesare pentru a proteja viața sau sănătatea oamenilor, a animalelor sau a plantelor;

7) referitoare la conservarea resurselor naturale epuizabile, dacă asemenea măsuri sunt aplicate împreună cu restricțiile privind producția sau consumul intern;„ (art. XX GATT). Cu alte cuvinte, articolul XX al GATT permite țărilor membre să impună măsuri de natura restricționării comerțului cu alte țări, din rațiuni diferite și expres menționate, printre care și protejarea mediului și a resurselor naturale, însă cu mențiunea că aceste măsuri trebuie aplicate într-un mod nediscriminatoriu, sunt absolut necesare pentru atingerea obiectivelor specificate și nu reprezintă o măsură deghizată de aspect protecționist.

În baza mențiunilor din acest articol o serie de țări au impus măsuri de natură să restricționeze comerțul cu alte țări pe motiv al protejării mediului natural, însă țările asupra cărora au fost impuse aceste condiții s-au simțit nedreptățite și s-au iscat o serie de conflicte și de negocieri soluționate în cadrul OMC.

Spre exemplu, un caz de acest fel este cel al SUA care a impus bariere comerciale la importul creveților (și al produselor din creveți) ce nu au fost pescuiți într-un mod care să protejeze și sa nu rănească țestoasele marine, argumentând că este o măsură în acord cu articolul XX al GATT. Ca atare, SUA impuneau anumite reguli în procesul de producție („product-process doctrine„) prevenind guvernul fiecărei țări din a-și stabili propriile reguli și legi cu privire la protejarea mediului înconjurător. Acest lucru a determinat țările în dezvoltare să afirme că măsurile impuse de SUA cu privire la modul în care sunt produse anumite bunuri sunt de natură să conducă la impunerea anumitor standarde de producție pe care țările sărace nu și le pot permite.

OMC a stabilit însă că SUA a aplicat aceste reguli într-un mod discriminatoriu deoarece existau excepții în cazul țărilor certificate de către Departamentul de Stat ca folosind metode de pescuire cu ajutorul unor tehnologii ce permiteau protejarea de la înec a țestoaselor, sau în cazul în care pescarii capturau creveții din ape în care nu existau țestoase. OMC nu a susținut ca impunerea unei asemenea reguli să nu se facă, ci a atenționat doar modul în care a fost impusă, cerând ca SUA să aplice regula într-un mod nediscriminatoriu pentru toate țările. Chiar și așa, această restricție nu a fost niciodată ridicată sau modificată, iar embargo-ul continuă să existe, chiar dacă SUA încearcă să încheie acorduri cu țările ce doresc să obțină o certificare.

Cu alte cuvinte, aceste bariere comerciale, susțin economiile în dezvoltare, ar reprezenta un mod prin care țările dezvoltate ar putea impune standarde de muncă și de mediu în producerea anumitor bunuri, drept o scuză pentru a interzice produsele țărilor în dezvoltare, măsuri ce nu fac decât să afecteze din punct de vedere economic și comercial aceste țări sărace, și nicidecum să le ajute dezvoltarea. OMC este responsabilă și trebuie să acorde o atenție deosebită măsurilor de tip să restricționeze comerțul cu produse al căror proces de fabricație nu respectă standardele altor state, pentru a preveni impunerea de măsuri deghizate în scopuri protecționiste și discriminatorii față de alte țări.

O altă problematică cu privire la mediu care se ridică în cadrul OMC sunt acuzațiile care i se aduc că încearcă să mențină standarde de mediu scăzute, sau să le reducă pe cele deja existente. Un exemplu în acest caz este cel al EPA („Environmental Protection Agency„)

CONTINUA DIN FREE TRADE UNDER FIRE PAG 249

CAPITOLUL III – Munca în atelierele de lucru în condiții precare („sweatshops„)

3.1 Condițiile deplorabile din atelierele de lucru ale Lumii a Treia

Atelierele de lucru în condiții grele, așa numitele „sweatshops„, adesea considerate inumane și sub orice standarde fie ele economice, de igienă, de muncă considerate a fi „normale„ de către țările dezvoltate, constituie un amplu subiect de discuție, o mare controversă între economiști, activiști, guverne și simpli consumatori și muncitori.

Însă, înainte de toate, se pune problema: „Ce sunt aceste ateliere și de unde își au originile?„. Atelierele de lucru în condiții grele pentru muncitori nu reprezintă o chestiune nou inventată de către așa numitele multinaționale lacome să acumuleze profituri exorbitante în detrimentul muncitorilor prost plătiți și nevoiți să își desfășoare activitatea în condiții grele și uneori periculoase pentru sănătate, ci au apărut acum mai bine de 150 de ani în Marea Britanie și în SUA. Ele au fost rezultatul procesului de industrializare apărut mai întâi în Marea Britanie ce s-a extins apoi rapid prin importul de capital și injectarea de tehnologie în Statele Unite. Cu precădere, în acea vreme, muncitorii care lucrau în aceste ateliere desfășurau activități în industria textilă, iar apoi, odată cu creșterea economică și dezvoltarea noilor tehnologii, prin creșterea productivității muncitorilor s-au dezvoltat industrii mai performante, ce le-au permis muncitorilor să aibe slujbe mai bine plătite, în condiții de lucru mai bune, și, eventual, mai sigure.

Ca atare, se poate afirma că existența sweatshop-urilor reprezintă un element necesar în dezvoltarea economică a unei țări, însă acestea nu sunt o cale sigură prin care țările se pot elibera de sărăcie – este imperios necesar un sistem insituțional care să asigure proprietarea privată și liberartatea economică, sistem bine pus la punct în țări precum SUA și Marea Britanie, și recent țări din Asia de Est care au reușit să treacă peste etapa sweatshop-urilor. Eforturi considerabile în acest sens se fac și de către China și India, unde în continuare există astfel de ateliere de lucru în condiții grele, însă există și state precum Bangladesh, Haiti, Costa Rica, Cambodgia, Burma, Vietnam, Nicaragua, Africa de Sud, Thailanda ș.a. care sunt încă departe în procesul de realizare al acestor obiective îndreptate către dezvoltarea economică și ieșirea din sărăcie.

Nu există însă o definiție clară care să descrie aceste ateliere de lucru, însă acestea prezintă o serie de caracteristici comune ce pot fi enumerate astfel: locuri de muncă ce sunt plătite în medie cu mult sub salariile pe care le regăsim în economiile dezvoltate (SUA, Europa de Vest), orele de muncă sunt lungi (săptămâna de lucru poate avea chiar și 60 de ore de lucru sau chiar mai multe) și, de cele mai multe ori imprevizibile, muncitorii fiind anunțați de obicei cu doar 30 de minute înaintea încheierii programului normal de lucru că trebuie să muncească suplimentar, condițiile de lucru sunt în cele mai multe cazuri nesigure și nesanitare prezentând pericol pentru sănătatea și viața muncitorilor, uneori sunt încălcate codurile naționale de muncă (de exemplu vârsta minimă de lucru nu este respectată), vacanțele nu există iar atunci când sunt posibile, de obicei sunt neplătite, muncitorii se pot confrunta cu abuzuri fizice și verbale din partea managerilor, le poate fi impus un regim restrictiv în prinvința pauzelor sau al mersului la toaletă, se confruntă de obicei cu epuizare fizică și psihică, au insuficient timp pentru a lua masa sau pentru a bea apă, etc.

Așa cum sunt descrise mai sus, aceste ateliere de lucru în condiții grele par a reprezenta însuși Iadul comparativ cu condițiile de muncă pe care le putem regăsi în țările dezvoltate precum SUA, și tocmai din acest motiv, începând cu anii `90, s-a dezvoltat o mișcare foarte puternică și complexă a activiștilor și militanților împotriva existenței sweatshop-urilor, ce susțin că muncitorii sunt obligați să lucreze în condiții inumane, primind un salariu cu mult sub unul minim necesar supraviețuirii, una peste alta fiind într-adevăr exploatați de către companiile multinaționale implantate în aceste țări, ce realizează profituri „nesimțite„ pe spinarea săracilor muncitori abuzați. Evident, munca silită, sclavia nu pot fi susține și nu le pot fi aduse niciun fel de argumente economice în favoarea lor și trebuie cu adevărat abolite de către orice țară, însă nu munca silită este avută în vedere în cadrul acestei lucrări, ci muncă de bună voie, acceptată voluntar de către angajații acestor fabrici.

În timp ce unii dintre activiști militează pentru creșterea salariilor, alții militează pentru condiții mai bune și mai sanitare de lucru pentru muncitor, alții militează impotriva muncii copiilor, iar soluțiile pe care le văd ei la aceste probleme sunt de asemenea diferite: unii activiști susțin interzicerea deplină a importurilor bunurilor rezultate din munca copiilor sau din cea a muncitorilor din sweatshop-uri, cu alte cuvinte folosirea măsurilor de politică comercială împotriva importului de bunuri din aceste țări sărace, alții susțin boicotarea anumitor companii ce dețin astfel de fabrici, precum Nike, H&M, GAP, Adidas, ș.a., în timp ce unii susțin chiar închiderea fabricilor care nu respectă standardele fundamentale de muncă („core labor standars„) concepute de Organizația Internațională a Muncii (en. ILO – „International Labor Organization”), cuprinse în opt convenții fundamentale ce fac referire la: abolirea muncii forțate, vârsta minimă pentru angajare, egalitatea în ceea ce privește remunararea, discriminarea la locul de muncă, formele grave ale muncii copiilor, dreptul la organizare și negociere colectivă, precum și liberarea sindicală și protecția dreptului sindical.

În primul rând, salariilor acestor muncitori nu pot fi majorate bătând din palme și fără a avea vreun efect negativ, ci modul de formare și de stabilire al acestor salarii se realizează în același mod ca pe oricare altă piață: interacțiunea cererii cu oferta. De obicei, angajatorul face o ofertă, iar angajatul este liber să o accepte sau să o respingă, angajatorul fiind nevoit să crească salariul pentru a convinge angajații să muncească pentru el, însă din acest punct, salariile nu vor crește indefinit, ci o eventuală majorare a salariului este condiționată de productivitatea marginală a salariatului. Spre exemplu, dacă într-o zi, un angajat reușește să producă pentru firmă o sumă de 2$, angajatorul va fi dispus să îl plătească pentru ziua respectivă maximum 2$, peste această sumă el fiind în pierdere. Însă salariul se va stabili între două limite – limita de sus va fi reprezentată de productivitatea marginală a angajatului, iar limita de jos va fi limitată de a doua cea mai bună opțiune de lucru a muncitorului, ținând cont de remunerație, condiții și ore de lucru.

Ca atare, ce pot face activiștii este să militeze pentru pentru chestiunile ce pot duce la creșterea productivității muncitorilor, cum ar fi aportul de tehnologie și cunoștințe, investiții în sistemul educațional, etc., și nu să impună politici de creștere a salariului minim, doarece efectele vor fi devastatoare pentru muncitorii din sweatshop-uri: în lipsa unui aport de productivitate, managerii vor alege să concedieze o bună parte din angajați, înlocuindu-i cu forță de muncă calificată sau cu mașinării automate performante.

Ceea ce se poate concluziona este că, în mod voit, angajații din aceste ateliere de muncă vor alege să lucreze aici deoarece este cea mai bună alternativă de care dispun, în termeni de ore de muncă, condiții de lucru și salariu plătit pe oră. Alte alternative sunt mai puțin atrăgătoare pentru aceștia, cea de-a doua opțiune disponibilă fiind de obicei agricultura, o muncă și mai grea desfășurată în soarele arzător și plătită, de obicei, mai prost. Activiștii vin însă cu alte idei care ar putea rezolva problema salariilor prea mici după standardele vestice: fie declară că ar trebui ca firmele să se mulțumească cu un profit mai mic, fie că ar trebui tăiate alte cheltuieli, fie transferarea costurilor cu majorarea salariilor către consumatorii ce sunt dispuși să plătească un preț mai mare pentru bunurile produse „etic”. Ceea ce le scapă însă este faptul că, facă firmele ar fi putut să reducă din alte cheltuieli, ar fi făcut-o deja, țintind către maximizarea profiturilor, și, de obicei, ceea ce declară consumatorii că ar fi dispuși să cumpere în condițiile unei majorări de preț, nu conformă cu realitatea. Spre exemplu, un studiu realizat de Robert Pollin arată că dacă ar fi dublate salariile muncitorilor din industria textilă din Mexic, acest s-ar traduce în încorporarea unei majorări de 1.6 procente a prețului cămășilor bărbătești, ceea ce ar cădea în banda maxim admisibilă pe care consumatorii ar fi dispuși să o plătească în plus. Cu toate acestea, firmele nu se pot baza pe simple chestionare, ci într-un final, mecanismul pieței libere va fi acela care va descoperi prețul maxim la care se pot vinde aceste cămăși. Muncitorii contină să se afle sub riscul de a fi disponiblizați. Pe de altă parte, chiar dacă o companie, spre exemplu Apple, vinde un telefon către consumatorul final cu 100$, dintre care 1$ îi revine muncitorului, aceasta nu înseamnă că Apple s-a ales cu un profit nejustificat de 99$ – în acest proces intervin numeroase alte cheltuieli – transport, ambalare, tehnologii, marketing, distribuție, etc. Ceea ce rămâne companiei așadar nu este, în termeni de procente din investiția sa inițială, mai mult decât profitul realizat de oricare altă industrie competitivă.

În anul 2010, B. Powell și J.R. Clark au intervievat câte 35 de angajați ai fabricilor Nicotex și Sam Bridge din Guatemala, acuzate de către NLC („The National Labor Comittee”) că își supun muncitorii la condiții grele de muncă, fără posibilitatea unei vacanțe plătite și acordându-le un salariu mult prea mic pentru cele peste 60 de ore de muncă depuse.

În Fig. 4 din dreapta se pot observa răspunsurile celor 70 de angajați privind mixul de compensație pe care și-l doresc. Conform marii majorități a răspunsurilor, aceștia nu își doresc să fie plătiți mai puțin pentru a primi alte beneficii cum ar fi pauze mai lungi, condiții de lucru mai sigure, un tratament mai corect din partea managerilor sau ore mai puține de lucru. De altfel, aceștia declară că nu muncesc în medie mai mult de 52 de ore pe săptămână și consideră că managerii îi tratează corect, iar 91% dintre cei intervievați au declarat că pot merge la toaletă ori de câte ori au nevoie. Pentru acești muncitori și pentru toți ceilalți care au ales o slujbă într-un sweatshop, aceasta este cea mai bună alternativă de care dispun, iar orice alte încercări din partea statelor vestice, fie că țin de politică comercială prin interzicerea importului de produse fabricate de acești muncitori, fie că sunt impuse sancțiuni comerciale de orice altă natură sau standarde internaționale de muncă, fac mai mult rău decât bine, muncitorii fiind nevoiți să renunțe la locurile lor de muncă în urma disponibilizărilor făcute de fabrici, și să caute un loc de muncă mai puțin dezirabil.

În acest sens, poate fi oferit drept exemplu legea senatorului american Tom Harkin din anul 1993 care a interzis sub orice formă importurile de produse fabricate prin folosirea forței de muncă a copiilor. Efectul a fost concedierea a peste 50.000 de copii din fabricile de textile din Bangladesh care au ajuns într-o situație mult mai rea pentru ei decât munca într-o fabrică – unii au ajuns în stradă, căutând prin gunoaie, alții au fost forțați să se prostitueze, iar cei mai mulți dintre ei și-au găsit de lucru fie în agricultură, fie într-o altă fabrică în condiții ilegale.

Politicile comerciale sunt așadar ineficiente în încercarea de a stabili standarde de muncă la nivel internațional, banarea importurilor împiedicând aceste țări sărace să se dezvolte economic, și, implicit, munca copiilor în fabrici să nu mai fie necesară pentru susținerea familiilor. Ceea ce se poate face însă pentru acești copii constă în donații și sprjin financiar și material pentru ca aceștia să poată beneficia de un program educațional adecvat, în condițiile în care familiile lor nu își permit. Activiștii ar trebui însă să se concentreze pe soluții spre eliminarea muncii forțate, să promoveze produsele fabricate în sweatshop-uri (o cerere mai mare rezultă în vânzări mai mari pentru firmă, și eventual poate duce chiar la majorarea salariilor), dar și să contribuie la promovarea unui cadru instituțional adecvat și lipsit de corupție în țările de origine pentru a ajuta la dezvoltarea economică, alături de idei precum un comerț liber și o economie competitivă.

3.2 Studiul de caz Nike