Rolul Pietei de Capital In Finantarea Si Dezvoltarea Economiei

INTRODUCERE

În oricare economie națională, indiferent cât de dezvoltată, piața de capital cu cele două component, piața primară și cea secundară, deține un rol deosebit de important, fiind piața care mobilizeată economiile bănești ale unor agenți economici în scopul finanțării, pe termen lung, a activității altor agenți economici

Piața de capital reprezintă o piață specializată unde se întâlnesc și se reglează, în mod liber, cererea și oferta de active financiare pe termen mediu și lung. Concret, este vorba despre o piață pe care se tranzacționează în mod liber valori mobiliare (acțiuni, obligațiuni), piața ce are drept rol principal mobilizarea capitalurilor persoanelor (fizice/juridice) care economisesc (cumpărătorii de acțiuni și obligațiuni) și care urmăresc plasarea profitabilă a acestor capitaluri;aceste fonduri sunt atrase de emitenții de acțiuni/obligațiuni care sunt în cătare de capitaluri pentru finanțarea diverselor proiecte.

Piața de capital asigură cunoașterea sectoarelor competitive din economie, precum și părerea investitorilor cu privire la evoluția actuală și viitoare a societăților emitente. Ea asigură finanțarea pe interval relative îndelungate de timp, a sectoarelor active din economie pe seama capitalului bănesc disponibil.

Piața de capital reprezintă locul în care se colectează și se mobilizează către utilizatori veniturile economisite de la posesorii de fonduri bănești prin intermediul valorilor mobiliare.

Ea reprezintă o piață a tranzacțiilor pe termen mediu și lung în care activele suport sunt reprezentate de acțiuni, obligațiuni, titluri de rentă, bonuri de tezaur, instrumente derivate, instrumente sintetice.

Bursa de valori este cea mai importantă instituție a pieței de capital care concentrează în același spațiu geografic și economic, cererea și oferta de valori mobiliare, negociate deschis, liber și permanent, pe baza unor regulamente cunoscute.

Activitățile economice din anii ’90 sunt ăntr-o măsură din ce în ce mai mare marcate de evoluția și dezvoltarea pieței de capital.

Deși competiția este tot mai puternică, fiecare societate acordă o importanță deosebită pieței de capital, tehnica din ce în ce mai perefcționată a ultimilor ani acționând ca un catalizator.Pe măsură ce progresul ethnic câștigă teren, agenții economici îi exploatează tot mai mult avantajele cu scopul de a-și îmbunătății gama bunurilor și serviciilor și de a-și crește eficiența.

Lucrarea de față, structurată pe trei capitole CAP 1 Rolul piețelor de capital în economie; Cap 2 Reglementare piețelor de capital europene și CAP 3 Studiul de caz – Piața de capital din Uniunea Europeană îsi propune tratarea detaliată a conceptului de piață de capital în special prin insistarea asupra unor detalii a căror cunoaștere facilitează o mai bună înțelegere a modului de funcționare și, implicit, a sursei importanței în economie, deținute de piața de capital, motor al susținere financiară a activității generale în cadrul economiei unui stat.

CAP.1. ROLUL PIEȚELOR DE CAPITAL ÎN DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

Contextul apariției și evoluției pieței de capital românești

Formarea și dezvoltarea pieței de capital în România și constituirea formelor organizate ale acesteia (Bursa de Valori București și Societatea de Bursă Rasdaq) reprezintă componente esențiale ale pocesului de restructurare a economiei în țara noastră. Procesele de constituire și dezvoltare a unei piețe de capital în țara noastră sunt indisolubil legate de privatizarea întreprinderilor cu capital de stat din diferite domenii: agricultură, industrie, comerț, transporturi, alimentație etc; în paralel, fondarea unor întreprinderi cu capital privat și astfel manifestarea relațiilor concurențiale în piață determină accelerarea procesului de creare, consolidare a pieței de capital în țara noastră

Formarea pieței de capital și a bursei de valori în țara noastră a fost reglementată de Legea 52 – 1994 privind valorile mobiliare și bursa de valori abrogată ulterior pentru ca, în prezent, funcționarea acestei piețe sa fie reglementată de prevederile Legii 29 / 72004 (publicată în Monitorul Oficial nr 591 – 29.06.2006).Administrarea, punerea în aplicare precum și supravegherea respectării prevederilor legale este asigurată de către Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, for administrativ autonom cu personalitate juridic, subordonat Parlamentului

După o întrerupere de peste 50 de ani, Bursa de Valori București și-a reluat activitatea în 1995, prima zi de tranzacționare fiind 20 nov, când s-au tranzacționat 905 titluri aparținând unui număr de șase societați cotate; din clipa redeschiderii, Bursa de Valori București a cunoscut o dezvoltare continuă, în prezent find listate companii dintre cele mai importante în economia națională – SNP Petrom, Banca Română de Dezvoltare, cele 5 societăți de investiții financiare, Banca Transilvania etc

Cotarea se poate realiza la categoria I sau categoria II (denumită și categorie de bază), categoria I necesitând îndeplinirea unor criterii suplimentare de către emitenți printre care se menționează, derularea unor activități profitabile în ultimii doi ani.În acest mod societățile cotate la Bursa de Valori sunt împărțite în două categorii, oferind investitorilor un prim criteriu de apreciere a eficienței acestora.

Alături de această recunoaștere a activității lor eficiente, cotarea la Bursă de Valori aduce pentru firme și alte avantaje unul important reprezentându-l imaginea obținută prin mediatizarea intensă și publicitatea de care beneficiază devenind cunoscute în cadrul comunităților de afaceri în rândul caruia se regăsesc potențiali clienți și acționari ai companiilor;un alt avantaj se referă la registrul acționarilor care este ținut exact și la zi de către sistemul informatizat al bursei nemaifiind necesară ținerea acestuia de către societatea emitentă.

Oferind perspective sigure pe viitor, piață de capital românească este momentan încă într-un stadiu incipient, cu implicare redusă în economia reală, slab competitivă și aflată de mult timp în involuție.Ea are astfel mai degrabă caracteristicile unei piețe emergente, neperformante întrucât este vorba despre o piață de dimensiuni relativ reduse, slab capitalizate, puțin lichide iar perspectivele de atractivitate, eficiență, profitabilitate și stabilitate sunt îndepărtate.

1.2. Piețele de capital – Instituții fundamentale în economia de piață

1.2.1. Funcțiile pieței de capital

Pentru existență unei piețe de capital viabile se impune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții: eficiența, lichiditate,corectitudine, transparență, adaptabilitate.

Eficiența reprezintă o caracteristică prin care este influențat gradul de lichiditate a pieței și constă în derularea operativă și la costuri reduse a emisiunilor pe piața primară și a tranzacțiilor de pe piața secundară.

Lichiditatea presupune existență pe piața de capital primară a ofertei respectiv a cererii adică a volumului mare de fonduri disponibile și a necesității de finanțare directă.

Corectitudinea constă într-o reglementare riguroasă a operațiunilor cu active financiare, a derulării tranzacțiilor pe piața de capital. Corectitudinea este ca un pilon de susținere pentru îndeplinirea celorlalte condiții având rolul de a elimina tendințele de manipulare a pieței respectiv de reducere a riscului tranzacțiilor.

Transparența este un criteriu care influențeză creșterea ofertei de fonduri pe piața primară și, simultan, a sporirii tranzacțiilor și a eficienței pieței de capital.Transparența asigură o circulație rapidă și corectă a informațiilor către investitori.

Adaptabilitatea presupune o flexibilitate a elementelor pieței de capital, acestea având posibilitatea adaptării la condițiile economico-financiare din țară unde își au sediul cât și la cele internaționale;inovația pe piața de capital este determinată și de cât de sofisticați sunt investitorii.

Un criteriu de grupare a funcțiilor este cel al importanței în sistemul pieței dintr-o economie în acest context, funcțiile pieței de capital sunt grupate în funcții principale și funcții auxiliare.

a. Funcțiile principale ale pieței de capital sunt următoarele:

Atragerea economiilor populației

Participarea persoanelor fizice și juridice la capitalul firmelor

Facilitarea întâlnirii cererii și ofertei de capital

Reorientarea și restructurarea sectoarelor economiei mondiale

Barometru al economiei naționale și mondiale

Atragerea economiilor populației este o funcție subordonată nevoii de fonduri a agenților economici, instituțiilor financiar-bancare, statului și chiar a persoanelor fizice. Una dintre posibilitățile de satisfacere completă a aacestei nevoi constă din emisiunea de titluri financiare pe piața de capital primară și vânzarea de titluri imobiliare pe piața de capital secund

Participarea pesoanelor fizice și juridice la capitalul firmelor se concretizează ărin distribuirea capitalului social al companiilor, pe piața de capital, sub forma acțiunilor și obligațiunilor. Persoanele care achiziționează aceste titluri dobândesc calitatea de acționari și influențează rezultatele societăților prin deciziile adoptate în cadrul Aduanărilor Generale ale Acționariatelor.

Facilitarea întâlnirii cererii ți ofertei de capital este funcția care definește și explică noțiunea de piață. Pe piața primară se întâlnesc nevoia de fonduri (formarea, majorarea capitalului social, împrumuturi) a societăților comerciale, statului, instituțiilor financiar bancare și disponibilitîțile de fonduri (capitalul disponibil).

Reorientarea și restructurarea sectoarelor economiei naționale și chiar mondiale are loc prin următoarele acțiuni specfice pieței de capital

Reflectrea performanțelor emitenților titlurilor financiare în preț care permite investitorilor să renunțe la titlurile societălor neperformante și să efectueze plasamente în tiluri ale emitenților profitabili, alimentându-i astfel cu fonduri

Subevaluarea întreprinderilor noi ale căror titluri sunt achiziționate în defavoarea altora alimentându-le cu fonduri și aducându-le la valoarea relaă prin creșterea prețurilor titlurilor (exemplu: societățile producătoare de echipamente de calcul și software din SUA)

Facilitarea achiziționării unei societăți comerciale de către ao altă companie care pastrează profilul de activitate sau îl modifică.

Funcția de barometru al economiei naționale și mondiale este sugerată de evoluția prețurilor tilurilor financiare, adoptarea unui indicator specific – indicele pieței și eveoluția acestuia și chiar a unui indice internațional.

Prețul, ca urmare a unei cotări imediate, reflectă situația economică a emitentului deci, piața de capital dă un semnal privind creșterea sau diminuarea presiunii asupra tilului respectiv.

b. Funcțiile auxiliare ale pieței de capital pot fi considerate următoarele

Facilitarea investițiilor

Reducerea riscurilor investițiilor financiare

Obținerea de câștiguri la capitaul investit în urma creșterii cotației (prețului) titlurilor financiare

Facilitarea investițiilor reprezintă un corolar al funcției de restructurare a sectoarelor economiei naționale prin transformarea fondurilor deținute de către persoanele fizice și juridice în tiluri financiare ale unor companii prodcutive, capabile să aplice programe de investiții în scopul dezvoltării sustenabile, bazate pe eficiență.

Reducerea riscurilor investițiilor în titluri financiare este o funcție relativ recentă a pieței de capital realizându-se prin reglementarea operațiunilor cu titluri derivate (contracte futures și opțiuni). Aceste tranzacții permit modificarea poziției astfel încât tranzacționarea fie prin cumpărarea sau vânzarea unui titlu financiar, susceptibilă de a genera investitorului o pierdere să fie compensată prin cumpărarea sau vânzarea unui derivat pe același titlu financiar care, în funcție de evoluția prețului, să permită vânzarea sau cumpărarea.

Facilitarea obținerii de câștiguri este o funcție care se manifestă la intervale mici sau mari. Acest unic scop – maximizarea câștigului – este consecința tranzacțiilor de arbitraj speculativ. Participanții la aceste operațiuni nu dețin și nu emit titluri de participare. Ei sunt acceptați pe piața de capital întrucât ajută la îndeplinirea condiției de lichiditate.

Investițiile cu capital de risc sunt investiții în companii de dimensiuni mici și mijlocii care asigură, pe de o parte, câștiguri peste medie iar pe de altă parte, riscuri corespunzătoare.

1.2.2. Piața de capital și rolul ei în finanțarea economiei

Bursa – elemente definitorii

Bursele actuale sînt rezultatul unei evoluții istorice îndelungate și reflectă, cu particularități zonale sau naționale, modelul general al pieței libere; natura specifică a bursei este dată de o serie de caracteristici.

Piață de mărfuri și valori

Bursele sînt locuri de concentrare a cererii și ofertei pentru mărfuri, precum și pentru diferite tipuri de hîrtii de valoare. Dacă la începuturile lor, piețele bursiere erau organizate pentru tranzacționarea în egală măsură a mărfurilor și valorilor, ulterior s-a produs o separare între cele două mari categorii de burse. Deși mecanismul de funcționare se bazează pe un model comun, propriu oricărui tip de tranzacție bursieră, bursele de mărfuri și respectiv cele de valori au funcții radical diferite într-o economie.

Bursele de mărfuri sînt centre ale vieții comerciale, piețe unde se tranzacționează bunuri care au anumite caracteristici sînt bunuri generice, care se individualizează prin măsurare, numărare sau cântărire; sînt fungibile, adică pot fi înlocuite unele prin altele; au caracter standardizabil, în sensul că marfa poate fi împărțită pe loturi omogene, apte de a fi livrate la executarea contractului încheiat în bursă; sînt depozitabile, ceea ce permite executarea la o anumită perioadă de la angajarea contractului de bursă; trebuie să aibă un grad redus de prelucrare, ca o condiție a menținerii caracterului de produs de masă, nediferențiat, omogen.

În această categorie intră produse agroalimentare (grâu, porumb, orez, soia etc.), metale (cupru, aluminiu, zinc etc.), produse tropicale (cafea, cacao, zahăr etc.), produse de origine minerală (petrol); sînt însă mărfuri de bursă și unele produse cu un grad mai mare de perisabilitate (ouă, carne). Pe de altă parte, există și burse organizate pentru servicii, respectiv pentru închirieri de nave (navlosire) sau asigurări.

Bursele de valori sînt centre ale vieții financiare unde se fac vînzări/cumpărări de hîrtii de valoare (acțiuni, bonuri de tezaur etc.); totodată, la bursele de valori se pot realiza și operațiuni cu valute, metale prețioase sau efecte de comerț. În ultimul timp în sistemul de tranzacții al acestor instituții au fost incluse produse bursiere noi (opțiuni, contracte futures pe indici de bursă etc.). Bursele de valori îndeplinesc funcții majore în circuitul capitalurilor în economie, constituind un indicator general al climatului de afaceri din spațiul economic, național și internațional, în care își exercită influența.

Considerații asupra bursei.Forme de reprezentare

Piață "simbolică"

La bursele de mărfuri nu se negociază asupra unor bunuri fizice, individualizate și prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitațiilor clasice), ci pe baza unor documente reprezentative (hărtii), care consacră dreptul de proprietate asupra mărfii și constituie imaginea comercială a acesteia (o anumită cantitate de marfă de o anumită calitate). Bursa este, prin urmare, o piață dematerializată unde se încheie contractul dintre părți, identificarea și circulația mărfurilor realizîndu-se în afara acestei piețe.

Caracterul specific al pieței bursiere este relevat și de importanța tranzacțiilor la termen, în care caz executarea contractului se poate face nu numai prin predarea/primirea efectivă a mărfii, ci și prin plata unei diferențe în bani. În acest caz, operațiunea bursieră nu este urmată de o mișcare efectivă de mărfuri; ea are un caracter pur financiar, bănesc (deci "simbolic"). Din acest punct de vedere, se vorbește despre "bursele de marfă fizică" (acolo unde contractele se execută, în mare măsură, cu livrare/primire efectivă de marfă), cum este cazul Bursei de Metale de la Londra (London Metal Exchange, LME), în funcțiune din 1877, și "bursele de hârtii" (acolo unde cea mai mare parte a tranzacțiilor se lichidează prin plata unei diferențe bănești), cum este cazul celei mai mari burse de mărfuri din lume pentru contracte futures, cea de la Chicago (Chicago Board of Trade, CBOT), înființată în 1848.

Bursele de valori sînt prin esența lor piețe simbolice, deoarece aici se tranzacționează în principal titluri rezultate din operațiuni financiare (de exemplu, mobilizare de capital, atragerea unui împrumut). Acest caracter este și mai bine pus în evidență de noile tipuri de tranzacții bursiere; de exemplu, la contractele futures pe indici de bursă, obiectul tranzacției este o sumă de bani determinată prin calcul, iar executarea acesteia presupune exclusiv plata/încasarea unei diferențe bănești.

Procesul de "simbolizare" a tranzacțiilor, reflectat de apariția și dezvoltarea bursei, răspunde unor cerințe obiective izvorîte din evoluția vieții de afaceri, cum sînt următoarele: creșterea operativității și a siguranței în tranzacții; sporirea atractivității pieței, prin oferirea de multiple posibilități de câștig; posibilitatea luării unor decizii comerciale și financiare cu caracter anticipativ; facilitarea circulației mărfurilor și a factorilor de producție în economie.

Piață liberă. Bursele sînt piețe libere, în sensul că asigură confruntarea directă și deschisă a cererii și ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare, nu pot fi tranzacționate la bursă decât acele mărfuri sau valori pentru care există o concurență liberă, adică un număr suficient de mare de ofertanți și cumpărători astfel încât să nu apară posibilitatea unor concertări în scopul manipulării prețului; bursa este opusă, prin esența sa, ideii de monopol.

Menirea bursei este de a pune în valoare jocul liber al forțelor pieței, "mîna invizibilă" – cum l-a numit părintele științei economice, Adam Smith – excluzînd orice intervenție extraeconomică, precum și orice tendință provenită din afara sau din interiorul pieței, de manipulare a variabilelor pieței, în speță a prețului. De aceea s-a și spus că bursa este mecanismul care se apropie cel mai mult de modelul teoretic al pieței pure și perfecte, asigurînd formarea prețurilor pe baza raportului ce se stabilește în fiecare moment între cerere și ofertă și reflectînd în permanență realitatea economică.

În acest sens, pentru ca o marfă sau o hîrtie de valoare să poată face obiectul tranzacțiilor de bursă, trebuie să fie îndeplinite o serie de condiții: oferta trebuie să fie amplă și să provină de la un număr suficient de mare de ofertanți; cererea trebuie să fie solvabilă și relativ constantă; prețurile nu trebuie să facă obiectul unor măsuri administrative de control; trebuie să fie asigurată transparența informațiilor privind piața.

Piață organizată. Bursa este o piață organizată, în sensul că tranzacțiile se realizează conform unor principii, norme și reguli cunoscute și acceptate de participanți. Aceasta nu înseamnă administrarea pieței, ci reglementarea sa în scopul de a crea sau prezerva condițiile pentru desfășurarea concurenței libere, deci un sistem de garantare a caracterului liber și deschis al tranzacțiilor comerciale și financiare. Organizarea piețelor bursiere se realizează atît prin cadrul legal stabilit în fiecare țară pentru activitatea bursieră, cât și prin regulamentele bursiere – expresie concentrată a normelor și uzanțelor consacrate în lumea afacerilor. Totodată, tranzacțiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme specializate (societăți de bursă) și prin intermediul unui personal specializat în acest scop (agenții de bursă), care asigură stabilirea contactului între cererea și oferta ce se manifestă pe piață.

Importanța organizării pieței bursiere derivă din posibilitatea apariției unor factori de deformare a raportului dintre cerere și ofertă, a unor tendințe de manipulare a acestora în scopuri frauduloase. Istoria bursei cunoaște, de altfel, numeroase astfel de "excese", de perioade de raliuri susținute, urmate de crahuri răsunătoare. Prin reglementare se urmărește de fapt asigurarea uneia din condițiile esențiale ale viabilității bursei: credibilitatea acesteia, garanția de seriozitate pe care o oferă tuturor participanților la tranzacții.

Piață reprezentativă. Bursa este o piață reprezentativă, servind drept reper pentru toate tranzacțiile care se efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piața organizată. La bursă se stabilește prețul pentru mărfurile sau valorile negociate – așa-numitul curs al bursei – element esențial pentru toate tranzacțiile comerciale sau operațiunile financiare care se desfașoară în țara respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume.

De altfel, funcția centrală a bursei este tocmai de a stabili zilnic nivelul prețului, adică punctul de echilibru al pieței, acel preț care asigură – în condițiile date – volumul maxim de tranzacții. Prin această funcție a sa, bursa devine un reper al întregii activități economice, sursă a informației de bază pentru agenții economici – nivelul prețului. Mai mult, prin funcționarea permanentă – spre deosebire de licitații, care au un caracter periodic, bursa exprimă chiar continuitatea proceselor economice, caracterul neîntrerupt al tranzacțiilor comerciale și financiare. Bursa se deosebește deci de tranzacțiile particulare efectuate întîmplător, prin negocieri între parteneri determinați; ea reprezintă tranzacția în genere, dincolo de modul particular în care aceasta se realizează.

Bursele sînt piețe specifice, mecanisme de concentrare a cererii și ofertei pentru anumite categorii de mărfuri ori pentru valori, în scopul realizării de tranzacții într-un cadru organizat și în mod operativ, în condiții de liberă concurență. Bursa este piața prin excelență.

Bursa de valori

Apare sub forma,efectivă, a unei instituții care dispune de spații pentru tranzacții, unde se concentrează cererea și oferta de titluri financiare și se realizează negocierea, contractarea și executarea contractelor în mod deschis, în conformitate cu un regulament cunoscut. Acest mod de organizare a pieței de valori presupune centralizarea tranzacțiilor cu titluri financiare, prin intermediul unui mecanism care asigură accesul direct și continuu al clienților la informațiile de piață – în speță la prețul bursei – și efectuarea operațiunilor bursiere exclusiv în cadrul acestui mecanism. În mod tradițional, aceasta s-a realizat prin concentrarea ordinelor de vînzare/cumpărare într-un anumit spațiu – sala de negociere a bursei – și efectuarea tranzacțiilor de către un personal specializat – agenții de bursă. În prezent, prin utilizarea mijloacelor electronice de transmitere și executare a ordinelor, tranzacțiile se pot realiza fără prezența efectivă a agenților de bursă.

În practica diferitelor țări, cele două modalități – clasică și modernă – se îmbină (cum este cazul la Bursa de Valori de la New York – New York Stock Exchange sau NYSE, la Bursa de Valori de la Tokyo – Tokyo Stock Exchange sau TSE), sau se utilizează numai tranzacțiile electronizate (la Bursa internațională de valori de la Londra – International Stock Exchange sau ISE, după octombrie 1986). În toate cazurile, însă, rămîne ca o caracteristică a burselor de valori faptul că, în esență, toate informațiile de piață în legătură cu prețurile și operațiunile sînt centralizate într-o singură localizare (sala de negocieri).

O caracteristică a ultimelor două decenii este faptul că piața bursieră tinde să se extindă. Deoarece pentru a fi tranzacționate la cota bursei, firmele trebuie să răspundă unor condiții mai restrictive, s-au creat piețe bursiere noi (piața titlurilor necotate), unde accesul este permis în condiții mai puțin limitative (de exemplu, în Marea Britanie sistemul Unlisted Securities Market, în Franța secțiunea pieței numită Second Marché); totodată s-au dezvoltat și așa-numitele piețe terțe (în Franța Hors Cote), unde pot fi tranzacționate acțiunile firmelor tinere, constituite de regulă în domenii cu mari promisiuni de profit dar și cu riscuri investiționale mari.

Piețele interdealeri

O expansiune deosebită au cunoscut (de exemplu, în SUA și Japonia) piețele interdealeri sau OTC, care permit accesul la tranzacții pentru un mare număr de titluri ce nu îndeplinesc condițiile pentru a fi cotate la bursele propriu-zise.

Piața OTC este constituită, în esență, din relațiile stabilite între comercianții de titluri (dealeri), precum și între aceștia și clienții lor, așa încât piața are aici semnificația sa abstractă, de ansamblu de tranzacții. În prezent aceste conexiuni sînt realizate prin intermediul mijloacelor computerizate de transmitere și prelucrare a informației. Astfel, piața OTC din SUA – numită National Association of Securities Dealers Automated Quotation, sau NASDAQ (Sistemul Automat de Cotare al Asociației Naționale a Comercianților de Titluri) – se întemeiază pe o rețea de comunicații electronice între dealeri. Comercianții de titluri nu negociază direct cu clienții, față în față: ei își obțin informațiile necesare de pe ecranele computerelor și negociază tranzacțiile prin telefon.

În Tabelul 1 se prezintă comparativ caracteristicile burselor propriu-zise și cele ale piețelor interdealeri (OTC).

Tabelul 1

Rațiunea de a fi a piețelor secundare ține, de fapt, de facilitățile pe care le oferă pentru încheierea și executarea tranzacțiilor cu titluri financiare; astfel, în cazul burselor, concentrarea schimburilor într-un spațiu determinat asigură accesul direct la informația de piață și, deci, lichiditatea și transparența, ca și economie de costuri. Dacă, însă, acest acces poate fi realizat fără localizarea schimburilor, prin utilizarea tehnicii electronice, o bursă propriu-zisă poate deveni, teoretic, inutilă. De altfel, bursele de valori din principalele centre financiare, îndeosebi în SUA, suferă tot mai mult concurența piețelor de negocieri, a piețelor bursiere de tip OTC.

Mai mult, odată cu progresele tehnologice se vorbește despre un nou tip de piață bursieră, piața electronică, respectiv aceea în care informația se transmite și se prelucrează prin utilizarea unor sisteme de computere. În fond, nu este vorba de o piață diferită în raport cu cele două categorii prezentate mai sus, ci una modernizată, organizată în conformitate cu facilitățile pe care le oferă "era electronică". Pe oricare din cele două tipuri de piețe se pot utiliza facilitațile oferite de tehnica electronică, iar astfel de progrese s-au și făcut în marile centre financiare. Chiar dacă viitorul său pare a fi pus sub semnul întrebării de ansamblul de perfecționări pe care le-a cunoscut piața financiară în anii '80, bursa tradițională, cu tranzacții publice, vacarm și emoții, nu și-a pierdut fascinația pe care o exercită asupra publicului larg și nici suportul din partea specialiătilor. Sala de negocieri plină de agenți de bursă rămîne imaginea tipică a acestei piețe.

1.2.3. Instrumentele pieței de capital

a) Instrumentele cu venit fix

În cazul acestor instrumente, plata dobânzii precum și rambursarea principalului se face după un tablou de amortizare bine stabilit încă din faza inițială. Sunt instrumente cu venit fix pentru că generează plăți determinate la scadențe determinate. Neplata la timp a serviciului datoriei atrage după sine declararea debitorului ca fiind în incapacitate de plată, acesta fiind automat obligat să plătească pe loc toate sumele datorate până la scadență.

Factorii care influențează costul finanțării prin aceste instrumente sunt: durata împrumutului, riscul debitorului, nivelul impozitării precum și moneda în care este denominat împrumutul. Principalele instrumente financiare care intră în categoria instrumentelor cu venit fix sunt:

obligațiunile guvernamentale

obligațiunile municipale

obligațiunile corporatiste

obligațiunile convertibile

Obligațiunile guvernamentale ("T-bonds") sunt instrumente financiare pe termen mediu și lung emise de guverne. În prezent se face o distincție clară între obligațiunile guvernamentale și hârtiile (notele) guvernamentale, în funcție de scadența acestora. Obligațiunile guvernamentale sunt emise pe o perioadă mai mare de 10 ani, rambursabile în tranșă finală. Spre deosebire de acestea, hârtiile guvernamentale sunt emise pe o perioada mai mică de 10 ani, guvernul având dreptul de a le răscumpăra înainte de scadență.

Obligațiunile municipale / instituționale sunt instrumente financiare emise de diferite entități publice sau instituții de interes general pentru finanțarea nevoilor proprii. Sunt mai riscante decât obligațiunile guvernamentale; din această cauză multe dinte ele beneficiază de scutiri de impozite / taxe pentru a fi mai atractive pentru investitori. Scutirea de impozit vizează doar dobânda încasată și mai puțin câștigul de capital.

Obligațiunile corporative sunt obligațiuni emise de companii private, fiind cele mai riscante dintre obligațiuni. În prezent există agenții internaționale de rating care analizează și clasifică emitenții în funcție de riscul lor pe mai multe clase de risc.

Aceste obligațiuni există în patru forme:

"simple": nu sunt garantate de către emitent;

"garantate": emitentul garantează plata cuponului și rambursarea principalului;

"subordonate": au prioritate în cazul intrării în incapacitate de plată de emitentului;

"convertibile": permit convertirea lor în acțiuni (de regulă) la o dată prestabilită.

Cea mai mare parte a obligațiunilor corporative sunt răscumpărabile înainte de scadență. Uneori emisiunea de obligațiuni poate fi dublată de impunerea de restricții din parte creditorilor cu privire la managementul financiar al companiei emitente (plata dividendelor de exemplu).

b) Instrumente cu venit variabil

Spre deosebire de instrumentele cu venit fix, aceste instrumente generează pentru investitor plăți probabile și variabile în timp. Nesiguranța câștigului obținut este compensată de o serie de drepturi suplimentare oferite deținătorului cum ar fi de exemplu dreptul de proprietate sau dreptul de participare la luarea deciziilor în cadrul companiei. Din această categorie fac parte:

acțiunile preferențiale

acțiunile de gaj

acțiunile obișnuite.

Acțiunile preferențiale sunt asemănătoare obligațiunilor emise pe o perioadă nedeterminată ("perpetue bonds" sau "infinite bonds"). Aceste acțiuni dau dreptul deținătorului să încaseze periodic un dividend.

Diferența dintre aceste acțiuni și obligațiuni este dată de faptul că atunci când emitentul intră în incapacitate temporară de plată, neplata unui dividend nu atrage după sine obligativitatea plății integrale a sumelor datorate până la scadență. În astfel de situații, dividendele neplătite se acumulează, iar când emitentul are din nou capacitatea de plată, aceste acțiuni au prioritate. În plus, acțiunile preferențiale se află la rambursare între obligațiuni și acțiuni în caz de faliment declarat al emitentului și de lichidare a acestuia.

Cele mai multe dintre aceste acțiuni sunt răscumpărate sau convertite în acțiuni obișnuite după o anumită perioada de timp.

Acțiunile de gaj ("Mortage stok – equity") sunt emise asupra unui fond de gaj constituit de emitent și care poate să îmbrace diverse forme. De regulă aceste instrumente sun mai puțin riscante, fiind garantate de guvern.

Acțiunile obișnuite sunt utilizate pe scară largă de companiile private pentru a-și finanța nevoile proprii. Principalele drepturi ale deținătorilor de acțiuni sunt dreptul de proprietate asupra unei părți din patrimoniul emitentului, dreptul de vot și dreptul la plata dividendelor. Venitul obținut de pe urma acestor acțiuni nu este un venit cert, variind în funcție de rezultatele obținute de companie pe o perioadă de timp determinată. Riscul emitentului este esențial în fundamentarea decizie de a cumpăra sau nu astfel de titluri de pe piață. Tot în categoria acestor instrumente sunt incluse și certificatele de depozitare, obligațiunile convertibile în acțiuni sau obligațiunile cu bon de subscriere în acțiuni.

c) Instrumentele derivate

Sunt instrumente care aparțin pieței de capital, fiind emise de majoritatea burselor de valori din lume. Aceste contracte standardizate au o piață primară și secundară și au ca obiect o mare varietate de active: mărfuri, devize, indici bursieri, acțiuni, obligațiuni etc. Principalele instrumente derivate specifice piețelor financiare internaționale sunt: futures, opțiuni și swap.

Contractele futures sunt contracte standardizate emise de bursă care conferă deținătorului dreptul de a cumpăra un activ la o dată ulterioară în condiții de preț prestabilite. O poziție deschisă pe astfel de contracte poate fi închisă prin livrare efectivă (la scadență) sau înainte de ultima zi de tranzacționare prin luarea unei poziții de sens contrar celei inițiale. Marea calitate a acestor instrumente rezidă în faptul că ele se desfășoară "fără bani", pentru deschiderea unei poziții futures fiind nevoie de o marjă minim de 10 – 15 % din valoarea totală a tranzacției.

Contractele de opțiuni sunt instrumente derivate care dau dreptul cumpărătorului să vândă sau să cumpere un activ la un preț determinat (preț de exercitare) și la o scadență determinată. Acest drept suplimentar al cumpărătorului de opțiune este obținut contra unei prime, plătite inițial de cumpărător. Opțiunile sunt de două feluri – de cumpărare CALL care dau dreptul cumpărătorului să cumpere la scadență activul și de vânzare PUT care dau dreptul vânzătorului să vândă la scadență activul. Și opțiunile au ca obiect în prezent un număr variat de active, de la mărfuri până la indici bursieri sau chiar contracte futures.

Contractele de swap sunt instrumente prin care se pot schimba condițiile de plată a unor obligații financiare. Cele mai cunoscute forme de swap sunt swap de dobândă prin care pot fi schimbate condițiile de dobândă ale unui împrumut și swap valutar prin care poate fi schimbată moneda în care este denominat un împrumut. Swap – ul este un instrument ce conferă o mai mare flexibilitate operațiunilor pe termen mediu și lung de pe piața financiară internațională.

În ciuda lichidității lor sporite (piața secundară a acestora fiind foarte dezvoltată), instrumentele derivate se situează în categoria celor mai riscante și mai volatile instrumente de pe piața financiară internațională. Aceste instrumente sunt folosite de operatori atât în scopuri speculative cât și pentru acoperirea riscurilor financiare / comerciale (riscul de dobândă, riscul de preț, riscul valutar).

d) Instrumentele de investiție indirectă

Sunt instrumente ce sunt emise în cadrul unor structuri specializate, emitenții plasând capitalurile atrase prin intermediul acestor instrumente (unități de fond, polițe de asigurare) în diferite instrumente ale pieței monetare sau pieței de capital. Riscul acestor instrumente este legat de capacitatea emitentului de a gestiona fondurile atrase.

e) Participațiile la fondurile de investiții sunt instrumente emise de compania care administrează aceste fonduri și care își asumă întreaga răspundere pentru buna gestionare a fondurilor atrase.

f) Fondurile de investiții sunt de două tipuri: fonduri deschise și fonduri închise. În cazul fondurilor deschise participarea la aceste fonduri este deschisă, orice deținător de capital poate participa la acest fond cumpărând unități de fond a căror valoare se calculează și se publică zilnic pe baza valorii de piață a portofoliului în care au fost investite capitalurile de către administratorul fondului. Fondurile închise funcționează ca niște societăți pe acțiuni, participarea fiind limitată la membrii fondatori.

În plus de activitatea de bază, fondurile de investiții oferă de cele mai multe ori unele servicii speciale participanților: posibilitatea de strămutare între fonduri, consultanță cu privire la alternativele de plasament sau privilegii cu privire la cumpărarea de noi unități fond. Costul implicării în fondurile poate fi exprimat sub forma unei pro – rate din costurile totale ponderată cu dimensiunea participației la care se pot adăuga comisioane de vânzare / cumpărare de noi unități sau de retragere din fond. Și aceste instrumente sunt considerate riscante, în condițiile în care administratorul fondului este cel care decide în locul investitorului.

Profitul (costul pentru emitent) al acestor instrumente financiare depinde în principal de:

scadența (durata) – cu cât aceasta este mai îndepărtată cu atât costul este mai mare;

riscul emitentului și / sau al celui care garantează emisiunea;

natura și prioritatea la restituire în caz de faliment și lichidare a emitentului;

lichiditatea instrumentului: dependentă de existența unei piețe secundare pentru aceste instrumente

Analizând din perspectiva riscului, aceste instrumente pot fi clasificate pe patru trepte de risc: instrumente fără risc (nivelul 1)

instrumente ce garantează un venit sigur (nivelul 2)

instrumente cu potențial de creștere (nivelul 3

instrumente cu pronunțat caracter speculativ (nivelul 4).

1.2.4. Funcțiile bursei de valori

Piața bursieră (bursa în sens larg) – care se prezintă sub forma bursei de valori propriu-zise, a piețelor interdealeri sau ca bursă electronică – este o componentă a pieței titlurilor financiare. Menirea sa este de a concentra cererea și oferta de hîrtii de valoare și de a asigura realizarea de tranzacții în mod operativ, în condiții de corectitudine și transparență. În ultimii ani, piața bursieră a intrat într-o nouă etapă a evoluției sale: în centrele bursiere consacrate s-au luat importante măsuri de modernizare vizînd creșterea operativității și siguranței tranzacțiilor; iar într-o serie de țări din lumea a treia și, recent, în țări din Europa Centrală și de Est procesul de creare și consolidare a piețelor de capital se află în plin progres.

Bursa, în sens larg, are rolul de releu între surplusul de fonduri neutilizate și necesitățile economice, transformînd economiile în capital. Prin această funcție a sa, ea este implicată în piața primară, aceea pe care se emit acțiunile firmelor, se lansează împrumuturi obligatare etc., furnizîndu-se pe această cale fondurile necesare agenților economici. Astfel, când o persoană cumpără titluri financiare (acțiuni sau obligațiuni) emise de o societate comercială din domeniul producției, fondurile bănești respective intră în posesia firmei pentru a fi folosite în interesul realizării activității sale de afaceri (achiziționare de active fixe – bunuri de echipament, sau de active circulante – materii prime și materiale, stocuri de produse etc.); economiile, adică fondurile disponibile în public, sînt astfel direcționate în scopuri productive pentru o perioadă îndelungată de timp.

Dar rolul ei definitoriu este acela de piață secundară, dând acces publicului larg la titlurile care au fost deja emise; ea asigură astfel un suport pentru piața primară și permite funcționarea mecanismului de finanțare a economiei. Vitalitatea economiei depinde de buna funcționare a pieței primare, deci de posibilitatea finanțării activității agenților economici; dar, pentru ca piața primară să funcționeze, adică pentru ca ea să fie credibilă și atractivă pentru deținătorii de fonduri, este necesar ca aceștia să poată oricând lichida titlurile lor și redobîndi – în condițiile pieței – fondurile investite. Să poată, adică, trece din nou de la poziția de investitor (deci participant la profituri viitoare, în condițiile asumării riscurilor afacerii), la poziția de deținător de fonduri (pe care le poate folosi, de exemplu, pentru consum).

Bursa asigură deci lichiditatea activelor financiare, oferind posibilitatea vînzării titlurilor anterior cumpărate, deci a transformării lor în bani. Faptul că investitorul dispune de o piață unde poate să-și transforme în lichidități titlurile cumpărate (în care și-a plasat fondurile bănești) este o garanție pentru el că banii avansați vor fi recuperați, desigur, la valoarea de piață.

Prin urmare, ca piață financiară, bursa îndeplinește funcția de dispecer de fonduri în economie, acționînd ca un mecanism prin care fondurile trec de la cei care dispun de resurse financiare la cei care au nevoie de aceste resurse pentru finanțarea unor activități economice. În acest fel, ea asigură desfășurarea în general a circuitului economic și servește ca sistem de reglare pentru economia reală.

Fig 2

Fonduri Fonduri

Titluri financiare Titluri financiare

Fonduri Fonduri

Fonduri Fonduri

Bursa este și un "motor" al vieții economice, dinamizînd activitatea de afaceri și permițînd realizarea unor proiecte investiționale de anvergură, care n-ar putea fi înfăptuite cu fondurile unui grup restrîns de întreprinzători. Astfel, firmele care doresc să mobilizeze capitalurile însemnate, vor plasa o parte din acțiunile lor publicului, prin distribuție primară sau distribuție secundară; aceasta reprezintă operațiunea de difuzare a capitalului în masa investitorilor. Ca atare, firmele respective se transformă din firme cu caracter privat în societăți cu caracter public, în sensul că acțiunile lor se negociază pe piața bursieră, o parte din titluri aflîndu-se în mîna unor investitori "anonimi" și circulînd de la un deținător la altul.

După cum rezultă dintr-o serie de studii efectuate , există mai multe rațiuni pentru care conducătorii unei firme decid să introducă acțiunile pe piața bursieră, după cum există și o serie de restricții și riscuri pentru firmele care cotează în bursă (vezi Tabelul 3).

Introducerea firmei în bursă

Tabelul 3

Difuzarea capitalului este esențială pentru dinamismul economiei, bursa – și piața financiară în general – fiind un factor de stimulare a interesului pentru afaceri în rîndul marii mase a deținătorilor de fonduri. Dar, pentru ca publicul să investească fonduri în titlurile puse în vînzare de firme, el trebuie să fie informat în legătură cu posibilitățile și perspectivele acelor firme, cu valoarea titlurilor respective. Bursa este tocmai piața pe care se realizează evaluarea activelor financiare, unde se stabilește prețul titlurilor (cursul bursier). Așa cum activele reale sînt dublate prin active financiare, titlurile financiare cunosc, la rîndul lor, o dedublare: între valoarea nominală (respectiv valoarea la care au fost emise și care are ca bază costul activelor reale) și valoarea de piață (dată de cursul bursei, care oscilează zilnic în funcție de raportul dintre cererea și oferta pentru titlurile respective).

În cazul societăților cu caracter public, bursa oferă continuu atît o evaluare a acțiunilor, cât și a firmei ca atare: valoarea unei firme (numită și valoare capitalizzată) este produsul dintre numărul acțiunilor și cursul bursier curent al acestora. În raport cu evaluarea bursieră, apar o serie de consecințe pentru întreaga activitate economico-financiară a firmei, în ceea ce privește poziția sa pe piață, gradul de credibilitate în raporturile cu partenerii de afaceri și cu publicul, posibilitățile de obținere de credite (bancare, obligatare) etc.

Toate acestea creează, în mod corespunzător, motivații pentru investitori sau creditori, respectiv oportunități de câștig. În practică, factorii motivaționali sînt de natură economică (obținerea unei părți din profitul afacerii în care au făcut plasamentul), cât și cu caracter specific bursier. Astfel, faptul că prețul titlurilor se modifică zilnic, ca efect al cererii și ofertei de titluri financiare, permite investitorului ca, pe lîngă rezultatele pe care le aduce în mod direct investiția, să poată urmări un alt obiectiv: obținerea de profit din diferența de curs dintre momentul cumpărării și cel al revînzării titlurilor. De aici, întregul miraj al câștigului imens prin jocul de bursă, care – dincolo de potențialul de risc – are un rol major nu numai în creșterea atractivității bursei, ci și în funcționarea ordonată a pieței secundare și în formarea unor prețuri corecte și echitabile pentru titluri.

Piața bursieră are un rol însemnat în reorientarea și restructurarea activităților economice. Prin funcționarea acestei piețe distribuirea fondurilor pe ramuri ale economiei și firme se realizează în raport cu gradul de atractivitate a titlurilor, iar aceasta este o reflectare a performanțelor firmelor respective, a gradului de rentabilitate, precum și – ca o consecință – a modului cum acestea sînt evaluate în bursă. Deci, bursa distribuie fondurile, în principiu, spre domeniile cele mai profitabile sau/și cu cele mai mari perspective de dezvoltare. Existența ei îi permite investitorului să renunțe la o investiție sau un plasament în care nu mai are încredere (vînzînd titlurile contra bani) și să facă un plasament într-un domeniu pe care îl socotește mai rentabil (cumpărînd titlurile respective). În acest fel, firmele performante – și sectoarele economice de viitor – vor fi alimentate cu fonduri, în timp ce domeniile în declin vor pierde o parte din masa de investitori. Bursa realizează deci o redistribuire a mijloacelor de finanțare în cadrul economiei, stimulînd ramurile, industriile și companiile în plină dezvoltare. În plan macroeconomic, aceasta contribuie la mobilitatea structurilor economice, în general, și industriale, în special, și permite modernizarea economiei, introducerea progresului tehnic. În acest proces, piața bursieră însăși se perfecționează și se extinde, trecând de la formele consacrate (bursa tradițională) la forme noi (bursa modernă, cu o nouă bază tehnologică, sisteme de tranzacții perfecționate și o mare diversitate de produse bursiere).

În aprecierea acestei funcții nu trebuie ignorat însă faptul că optica bursieră tinde, în anumite condiții, să dea prioritate obiectivelor pe termen scurt, în raport cu orientările pe termen lung, profitului financiar imediat, față de realizarea de avantaje economice durabile.

Activitatea bursieră duce la dezvoltarea concurenței dintre firme, la stimularea tranzacțiilor intercorporații. Prin dedublarea activelor reale sub formă de titluri financiare, firmele capătă, pe lîngă existența lor reală, o existență financiară. Cumpărarea și vînzarea de acțiuni înseamnă practic comercializarea în parte sau în totalitate a firmelor respective. Aceasta înseamnă că o companie poate fi achiziționată prin cumpărarea titlurilor ei, că ea devine o valoare mobiliară. Acțiunile nu sînt simple "pretenții asupra unor venituri viitoare" decât dacă le privim la nivelul deținătorului individual, al acționarului anonim; concentrarea unui volum de acțiuni suficient de important este mijlocul de a controla o firmă cu caracter public. Posibilitatea achiziționării de acțiuni în bursă, inclusiv a pachetului de control al unei firme, duce la amplificarea mobilității structurilor industriale, la redistribuiri de capitaluri între diferite sectoare ale activității economice.

Lupta pentru putere financiară se dă pe piața bursieră – în paralel cu concurența dintre capitalurile individuale – și ea se poartă între marile grupuri financiare, singurele în măsură să mobilizeze un capital suficient de important pentru a viza acapararea unei firme întregi. În acest context, achizițiile și fuziunile de firme au devenit în anii '80 unul din cele mai dinamice sectoare ale pieței bursiere, realizîndu-se pe scară largă în principalele centre financiare ale lumii. Principala formă de realizare a acestor tranzacții este oferta publică de cumpărare (engl. tender offer; fr. offre publique d'achat, sau OPA), respectiv operațiunea prin care un terț anunță pe acționarii unei societăți cu caracter public că se angajează să cumpere, total sau parțial, acțiunile lor, în anumite condiții (perioadă de opțiune, preț oferit).

Adesea operațiunea respectivă se realizează de către terțul interesat prin recurgere masivă la credite (de unde denumirea din literatura de specialitate de "achiziție pe datorie" – engl. leverage buy-out sau LBO) și în scopul obținerii de profit prin revînzarea ulterioară a firmei achiziționate.

Ca un corolar al celor prezentate mai sus, bursa reprezintă un "barometru" al vieții economico-financiare într-o țară sau pe plan internațional, un indicator al stării lumii de afaceri, al perspectivelor (pe termen scurt) ale economiei.

Prin acest rol al său, bursa devine un simbol al economiei de piață și obiect de interes nu numai pentru cercurile de afaceri, ci și pentru establishmentul politic și, în general, pentru opinia publică. În acest sens, indicele bursei dă expresia evoluției de ansamblu a pieței bursiere: la bursa de pe Wall Street (NYSE) se utilizează cunoscutul indice Dow Jones, la bursa din Tokio (TSE) indicele Nikkei, iar la bursa de la Londra (LSE) indicele FT-SE30. Mișcarea bursei – reflectată de indice – poate sî arate o direcție ascendentă (o piață "sub semnul taurului" sau bull market engl.) sau, dimpotrivă, o direcție descendentă (o piață "sub semnul ursului" sau bear market engl.), fiecare din situațiile respective, ca și mișcarea zilnică a bursei, avînd un ecou rapid în ansamblul vieții de afaceri.

Interpretarea bursei ca un reper al lumii de afaceri trebuie să țină seama și de imperfecțiunile acesteia ca indicator economic; în anumite situații, bursa poate reflecta un optimism nefondat, o falsă promisiune de câștig, ajungîndu-se la desprinderea trendului bursei de situația economică reală sau chiar la opoziția deschisă dintre economia financiară și cea reală (reflectată de crahul bursier). Aceasta deoarece tendința bursei este determinată nu numai de anticipări raționale, fundamentate din punct de vedere economic, ci și de factori și reacții subiective. Totodată, în aprecierea rolului bursei în viața economicofinanciară nu putem să ignorăm amploarea consecințelor pe care le poate avea o activitate bursieră foarte intensă, riscul unor speculații incontrolabile care pot genera panică bursieră și chiar crah.

Totuși, dincolo de "excesele" sale, bursa s-a dovedit o instituție esențială pentru funcționarea economiei de piață. Economia modernă, caracterizată prin extinderea și creșterea complexității mecanismelor financiare, nu poate fi concepută fără bursa de valori: economia reală este reflectată de trendul bursei, iar, la rîndul ei, bursa poate influența – în bine sau în rău – viața economică.

Problema crucială a pieței secundare este credibilitatea acesteia, gradul în care investitorii, lumea de afaceri în general validează mișcarea bursei. Aici ne aflăm în domeniul valorilor simbolice care au nevoie de o bază reală de afaceri pentru a fi viabile din punct de vedere economic. Pe de o parte, dacă piața funcționează , titlurile se vînd și se cumpără, căpătînd astfel un suport economic; pe de altă parte, dacă titlurile se tranzacționează, ele susțin și dezvoltă piața. Dar cercul virtuos se poate transforma într-unul vicios: când piața "nu merge", titlurile își pierd din valoare; când piața se prăbușește, hîrtiile de valoare pot deveni, la limită, simple hîrtii.

Piața secundară

Momentul esențial al tranzacției bursiere este încheierea contractului, adică executarea comenzilor (ordinelor) transmise de clienți către societățile de bursă. În practica internațională există mai multe modalități concrete de tranzacționare, dar acestea pot fi încadrate în câteva modele de bază, definite în funcție de natura pieței bursiere, precum și modul de funcționare a acesteia.

După natura lor, piețele bursiere se împart în două mari categorii: piețe de aucțiune și piețe de negocieri.

Bursele de valori sînt, în forma lor pură, piețe de aucțiune, funcția de concentrare a ordinelor de vînzare/cumpărare și de asigurare a lichidității pieței revenind agenților de bursă care acționează ca intermediari de titluri (brokeri); de aceea, bursa se mai numește și piață de intermediere (engl. agency market). Exemplul cel mai concludent este Bursa de la Tokio (TSE), unde centralizarea ordinelor se realizează de către firmele saitori, iar încheierea contractelor se face, în principiu, de către agenții acestor firme în bursă (engl. intermediary clerks).

Piețele interdealeri (OTC) sînt prin definiție piețe de negocieri, unde confruntarea cererii cu oferta și asigurarea lichidității se realizează prin concurența unui mare număr de comercianți de titluri (dealeri), care "țin piața" (market makers); de aceea aceste piețe se mai numesc și piețe de dealeri. Un exemplu îl constituie sistemul NASDAQ din SUA.

În raport cu aceste două situații, bursele de valori din diferite țări prezintă de regulă combinații specifice între modelul piețelor de aucțiune și cel al piețelor de negocieri, între activitățile de intermediere de titluri și cele de comerț cu titluri; acesta este cazul la NYSE, precum și la bursele europene (de exemplu, bursele de la Zürich, Viena).

După modul de funcționare a piețelor bursiere, pot fi definite trei sisteme de tranzacții.

Piețele bursiere intermitente (engl. call markets) reprezintă sistemul de tranzacții tipic pentru o piață de aucțiuni. În prezent el este utilizat cu precădere la bursele de mai mică anvergură și cu o orientare relativ conservatoare, cum sînt cele din Austria, Belgia sau Israel; a fost utilizat și la Bursa de la Paris, pînă la noile reglementări din 1988.

În esență, o piață intermitentă operează cu oferte simultane de vînzare/cumpărare, ordinele fiind concentrate și executate în același timp: momentul când titlul care face obiectul tranzacției este "chemat" (de aici denumirea de call), adică anunțat spre licitare. Negocierea titlurilor se realizează de regulă prin licitație deschisă (engl. open outcry, fr. à la crièe): piața este "strigată" și agenții de bursă contractează direct, pe cale verbală. În cazul unor burse se utilizează însă și procedura contractării prin licitație închisă, în scris (engl. written auction).

Funcția de colectare a ordinelor și de prezentare a lor centralizată pe piață, ca și efectuarea negocierilor propriu-zise și încheierea contractelor de bursă sînt în sarcina agenților de bursă. Aceștia centralizează în carnetele de ordine (engl. order books) toate ordinele primite, dar nu le fac cunoscute celorlalți participanți la negocierea din bursă decât în momentul în care piața a fost "chemată".

Negocierea dintre brokeri se desfășoară sub coordonarea unui funcționar al bursei (Șeful de licitații) a cărui sarcină este să vegheze la stabilirea unui preț reprezentativ, preț care asigură echilibrul în momentul respectiv, între cererea și oferta care se prezintă pe piață. În practică, se urmărește determinarea acelui preț care maximizează volumul tranzacțiilor. În acest scop, conducătorul licitației face propuneri de preț, în urma cărora agenții de bursă își fac cunoscute ofertele de vînzare/cumpărare; în cazul în care strigările de cumpărare depășesc ca volum pe cele de vînzare, prețul este majorat, în cazul opus, redus, pînă se ajunge la un curs care echilibrează piața. Deci pe piețele call, se formează la fiecare strigare un preț unic, numit cursul oficial al bursei și toate tranzacțiile se încheie la prețul respectiv.

Pentru fiecare titlu contractarea se face într-un interval limitat de timp după strigare, apoi se trece la strigarea altui titlu, urmată de contractări etc.; după epuizarea titlurilor cotate, se poate relua strigarea la acele valori pentru care, între timp, au fost colectate noi oferte de vînzare/cumpărare. Ca atare, piața funcționează în pași succesivi și nu în mod continuu (de aici denumirea de piață intermitentă). Avantajul acestui sistem este că asigură "fixarea" unui curs de echilibru al pieței.

Piețele bursiere continue (engl. continuous markets) sînt tipice pentru piețele de negocieri, dar mecanismul lor se regăsește și în cazul burselor de valori. Caracteristica definitorie a acestor piețe este faptul că ordinele de vînzare/cumpărare de titluri pot fi plasate tot timpul cât piața este în funcțiune, iar contractarea are loc pe o bază continuă.

În cazul piețelor de aucțiuni cu funcționare continuă, colectarea ordinelor în bursă se face, în principiu, prin societăți de bursă, iar volumul mare al pieței, răspîndirea titlurilor în masa de investitori, ca și activitatea unor societăți financiare puternice asigură atît lichiditatea, cât și continuitatea pieței; este cazul Bursei de la Tokyo (TSE).

În cazul celor mai multe piețe continue însă – OTC sau burse – rolul central în mecanismul tranzacțional revine "creatorului de piață" (engl. market maker). El "ia poziție" pe titlurile cu care lucrează, adică devine "cealaltă parte" în tranzacția cu clienții pieței bursiere; vînzător, pentru cei care cumpără și cumpărător, pentru cei care vînd. Orice market maker prezintă – la solicitarea clienților, a unor brokeri sau dealeri – două categorii de prețuri: bid (de cumpărare), cel mai mare preț pe care firma respectivă îl oferă pentru cumpărarea titlului; cotația ask sau asked, offered (de vînzare), cel mai mic preț pe care firma îl cere pentru vînzarea titlului. Desigur, întotdeauna prețul asked este mai mare decât cel bid, iar diferența dintre ele – numită spread (engl.) – este sursa de venituri pentru market maker.

Deținînd stocuri pe titlurile respective, vînzînd și cumpărînd în dorința de a obține un profit din diferența de cursuri market maker-ul "face piața" (de aici și denumirea sa). Pe de altă parte, firmele care joacă acest rol au obligația să intervină pe piață – prin operațiuni de bursă în scop tehnic – în vederea contracarării unor tendințe de îndepărtare a cursului de prețul de echilibru al pieței, asigurînd un "preț corect și ordonat" (engl. fair and orderly price).

O altă caracteristică a piețelor continue este faptul că tranzacțiile nu se încheie la un curs unic, ci la prețuri care se modifică în tot timpul ședinței de bursă în raport cu cererea și oferta de titluri ce se manifestă în fiecare moment. În acest caz, bursa de valori nu va publica un curs oficial, ci de regulă mai multe cursuri: cel de deschidere, cursul maxim, cursul minim și cursul de închidere.

Piețele bursiere mixte sînt sisteme de tranzacții în care se utilizează, concomitent sau succesiv, procedura intermitentă și, respectiv, continuă.

Astfel, pe anumite piețe intermitente, după ce tranzacțiile call s-au încheiat, se permite contractarea în sistemul continuu pentru titlurile cu dever mare; este cazul Bursei de la Viena. În altă situație, în sistemul call se permite oricând reactivarea unui titlu (strigarea din nou), după ce negocierile la "chemarea" oficială au fost încheiate (Geneva).

În cazul unor piețe continue, se utilizează în anumite perioade ale ședinței de bursă și "chemările"; astfel, la Bursa de la Tokio, bazată pe sistemul continuu, șase titluri cu deverul cel mai mare fac obiectul câte unui call în sesiunea de dimineață și în cea de după-amiază.

1.2.5 Mecanismul tranzacțiilor la bursă

Indiferent de natura contractului și de sistemul tranzacțional, realizarea efectivă a unei operațiuni bursiere presupune următoarele etape: inițierea tranzacției, prin stabilirea legăturii între client și societatea de bursă și transmiterea de către primul a ordinului de vînzare/cumpărare; perfectarea tranzacției, respectiv negocierea și încheierea contractului de către agenții de bursă; executarea contractului, adică îndeplinirea obligațiilor și obținerea drepturilor rezultate din tranzacție.

a) Inițierea operațiunii; ordinele de bursă

Pentru efectuarea oricărei tranzacții bursiere vînzătorul/cumpărătorul de titluri trebuie să intre în legătură cu un agent al pieței bursiere, care lucrează fie în incinta bursei de valori, fie pe piața interdealeri (OTC). Desigur, membrii bursei pot da direct ordinele brokerilor lor aflați în sala de negocieri; totodată, cei care vor să efectueze tranzacțiile pe piața OTC se pot adresa direct unei firme care îndeplinește rolul de market maker pe această piață.

În mod tipic, însă, clientul se adresează unei societăți de bursă (firmă de brokeraj) care poate lucra în incinta bursei – avînd, de regulă, calitatea de membru al bursei de valori – sau poate să lucreze în afara bursei. Alegerea unui broker care este membru al bursei prezintă o serie de avantaje pentru client, deoarece calitatea de membru oferă garanții de seriozitate și profesionalism. Se poate însă lucra și cu o firmă din afara bursei, dar aceasta, în executarea operațiunii, va apela la un agent de bursă care este prezent în sala de negocieri. Ca o regulă generală, firmele care acceptă efectuarea unei tranzacții se obligă să o execute cu bună credință, cu diligența și grija care se așteaptă în mod normal de la un intermediar, precum și în conformitate cu regulile și uzanțele bursei la care acesta lucrează. În cazul unui broker independent, clientul îl va contacta personal sau telefonic pentru a-i transmite ordinul de vînzare/cumpărare; situația este caracteristică pentru piețele bursiere mai puțin dezvoltate. Dacă brokerul este o societate de bursă, clientul va contacta serviciul de tranzacții al acesteia, și va transmite ordinul său brokerului de titluri, urmînd ca acesta să-l trimită, spre executare, brokerilor de incintă.

Prima fază în procesul inițierii unei tranzacții este deschiderea de către firma broker a unui cont în favoarea clientului, prin intermediul căruia se asigură reglementarea financiară a operațiunii. Acesta poate fi un cont în numerar sau cash (engl. cash account), care – ca și un cont utilizabil prin cecuri – impune existența unui disponibil care să acopere nevoile de finanțare a operațiunii.

Specific însă pentru tranzacțile bursiere este contul "în marjă" (engl. margin account) care permite, în anumite limite, obținerea automată a unui împrumut din partea brokerului. Din punctul de vedere al clientului, acest tip de cont reprezintă un mijloc de a cumpăra titluri cu plata amînată; el permite clientului să facă operațiuni pe datorie (cu credit acordat de firma broker), cu o serie de avantaje, dar și cu riscuri pentru părțile implicate. În schimb, toate titlurile cumpărate "în marjă" rămîn, pînă la plata creditului, la firma de brokeraj și sînt înregistrate în numele ei; totodată clientul trebuie să semneze un acord prin care îi dă dreptul brokerului să folosească titlurile respective ca garanție pentru împrumuturile de refinanțare pe care acesta le face. La NYSE, de exemplu, unde operațiunile în marjă au o îndelungată tradiție, clientul autorizează pe broker să rețină titlurile sale ca garanție pentru împrumut, să vîndă aceste titluri, dacă este necesar, și, în anumite condiții, să împrumute unor terți titlurile deținute în cont (la vînzările "scurte").

Pentru toate tranzacțiile pe care le execută, brokerul percepe un comision, care recompensează serviciile sale (comisionul se adaugă la prețul de cumpărare și se scade din prețul de vînzare). Dacă este vorba de o firmă de brokeraj, acest comision se distribuie între brokerii profesioniști ai firmei și firma însăși. Astfel, de exemplu, la NYSE, conturile clienților sînt ținute, după cum am arătat, de brokerii de titluri, numiți și "responsabili de cont" (engl. account executives); din comisionul perceput clientului pentru primirea și executarea ordinului de bursă, 20-40% merg la brokerii de titluri, reprezentînd un mijloc de cointeresare a acestora în creșterea volumului tranzacțiilor firmei.

În cazul în care acordă credite în contul în marjă, brokerul percepe și dobîndă, prin adăugarea unei cote procentuale la dobînda pieței (respectiv dobînda pe care acesta o plătește la refinanțarea creditului acordat). În sfîrșit, o taxă se percepe pentru acțiunile vîndute sau transferate unui terț, taxa fiind datorată de vînzător.

A doua fază a inițierii tranzacției bursiere este plasarea ordinului de către client, prin legătura personală sau, mai frecvent, telefonică cu brokerul. Ordinul de la clienți este de fapt o ofertă fermă (în cazul vînzării), respectiv o comandă (în cazul cumpărării) avînd ca obiect tranzacționarea unui anumit volum de titluri financiare, în anumite condiții comerciale. Prin urmare, ordinul trebuie să cuprindă o serie de elemente: sensul operațiunii (vînzare/cumpărare), produsul bursier (specificarea titlului financiar care face obiectul ordinului), cantitatea oferită sau comandată (numărul de "contracte"), tipul tranzacției (operațiune cash, futures etc.), în cazul celor la termen precizîndu-se scadența. Cea mai importantă indicație este cea legată de preț, respectiv cursul la care se oferă sau se comandă produsul bursier. Din acest punct de vedere, în practică s-au consacrat câteva tipuri de ordine .

Ordinul "la piață" (engl. market order, fr. au mieux) este un ordin de vînzare/cumpărare la cel mai bun preț oferit de piață. Ordinul "la piață" poate fi executat oricând, atîta timp cât piața funcționează.

Practic, un ordin de cumpărare "la piață" impune obținerea celui mai scăzut preț existent în bursă în momentul când brokerul de incintă primește instrucțiunea de executare a ordinului. Un ordin de vînzare "la piață" trebuie executat la cel mai mare preț existent când brokerul de incintă primește ordinul. Dacă brokerul nu reușește să execute ordinul în condițiile respective, se spune că a "pierdut piața", iar firma de brokeraj este obligată să-l despăgubească pe client pentru pierderile suferite de acesta din eroare profesională (sau, eventual, frauda) brokerului său de bursă; dar astfel de situații sînt rare la bursele consacrate.

Un ordin limită (engl. limit order) este cel în care clientul precizează prețul maxim pe care înțelege să-l plătească în calitate de cumpărător, respectiv prețul minim pe care îl acceptă în calitate de vînzător. Acest ordin nu poate fi executat decât dacă piața oferă condițiile precizate prin ordin.

Unui ordin cu limită de preț îi este asociată întotdeauna clauza "la un preț mai bun"; aceasta înseamnă că, dacă brokerul poate cumpăra titlurile la un preț mai mic sau le poate vinde la un preț mai mare, el este obligat să o facă imediat. În caz contrar ei sunt răspunzători pentru a fi "pierdut piața".

Un ordin stop sau de limitare a pierderii (engl. stop loss order) acționează oarecum în sens contrar ordinului cu limită de preț. El devine un ordin de vînzare/cumpărare la piață, atunci când prețul titlului evoluează în sens contrar așteptării clientului, respectiv crește/scade la nivelul specificat.

Astfel, un ordin stop de vânzare este plasat la un preț inferior nivelului curent al pieței pentru prezervarea profitului obținut la un titlu cumpărat anterior cu un preț mai mic sau reducerea pierderii la anumite titluri deținute de client.

Dacă, de exemplu, clientul a cumpărat o acțiune la 35 și cursul acesteia se află în creștere, el va menține disponibilul său de titluri; dacă, însă, după ce a ajuns la 40, cursul titlului începe să scadă, el va plasa un "stop loss order" la, să zicem, 39. De îndată ce prețul va ajunge la 39 (sau mai jos), ordinul său devine unul la piață, iar brokerul este obligat să vîndă titlul la cel mai bun preț obtenabil; în felul acesta clientul limitează deteriorarea valorii titlului, respectiv își conservă o parte din profitul asociat titlului cumpărat.

Un ordin stop de cumpărare este plasat la un nivel superior cursului curent al pieței, urmărindu-se reducerea pierderii la o poziție de vînzare luată anterior.

De exemplu, un client vinde "pe datorie" acțiuni la 28, anticipînd o scădere în valoarea titlului; dacă scăderea se produce, el va înregistra un profit deoarece este debitor pe un titlu mai ieftin; dacă, dimpotrivă cursul titlului crește, el poate pierde, cu atît mai mult cu cât piața merge mai sus. Pentru a se proteja împotriva sporirii cursului, el plasează un ordin stop la, să zicem 29. Dacă prețul crește la acest nivel (sau la unul superior), ordinul devine automat la piață și brokerul este obligat să cumpere la cel mai bun preț. Pierderea suferită de client va fi astfel limitată la diferența dintre cursul la care se face tranzacția și cel la care s-a luat poziția short.

În general, ordinelor de bursă le sunt asociate și alte instrucțiuni pentru brokeri:

– instrucțiunea "la zi" (engl. day order) înseamnă că ordinul este valabil numai pentru ședința de bursă din ziua respectivă; dacă nu se specifică altfel, toate ordinele sînt considerate "la zi";

– instrucțiunea "bun pînă la anulare" (engl. good-tillcancelled) sau "ordin deschis" (engl. open order) înseamnă că ordinul rămîne valabil pînă când clientul îl anulează sau pînă când tranzacția a fost executată; în acest sens, ordinul poate fi dat pentru o săptămână, pentru o lună sau până la o anumită dată, iar în cazul în care el nu a putut fi executat – la prețul stabilit de client – va fi anulat de broker;

– instrucțiunea "totul sau nimic" (engl. all or none) exprimă dorința clientului de a cumpăra/vinde un volum important de titluri la un anumit curs șți într-o perioadă precizată; ordinul este executat numai dacă piața oferă atît condițiile de cantitate, cât și pe cele de preț;

– instrucțiunea "execută sau anulează" (engl. fill or kill) ordonă cumpărarea/vânzarea imediată și completă a unui anumit volum de titluri, ori renunțarea la executare;

– instrucțiunea "la deschidere" (engl. at the opening) înseamnă că ordinul trebuie executat imediat ce bursa a fost deschisă (de exemplu, în primele 30 de secunde);

– instrucțiunea "la închidere" (engl. at the close) înseamnă că ordinul trebuie executat imediat înaintea închiderii ședinței de bursă (de exemplu, în ultimele 30 de secunde).

Trebuie specificat și faptul că clientul are posibilitatea să anuleze sau să modifice ordinul său oricând înainte de executarea acestuia.

Ordinele primite de la client de stockbrokeri sînt înscrise într-un formular special numit tichet de ordine (engl. order ticket); același formular se află și în posesia agentului din incinta bursei, acesta notând, în momentul executării ordinului, principalele elemente ale tranzacției încheiate.

În executarea ordinelor de bursă, una din obligațiile esențiale ale brokerilor este respectarea regulilor de prioritate.

Prin prioritate de preț se înțelege faptul că agenții de bursă trebuie să execute ordinele de cumpărare la prețuri mai mari înaintea celor date la prețuri mai mici; similar, ordinele de vânzare la prețuri mai mici vor fi executate înaintea celor la prețuri mai mari. Cu alte cuvinte, cumpărătorii cu cele mai mari prețuri și vânzătorii cu cele mai mici prețuri vor fi serviți primii. În această succesiune se trec în carnetul brokerului ordinele primite de la clienți.

În cazul ordinelor date la același preț, se procedează conform următoarelor reguli: prioritatea în timp (sau precedența) înseamnă că primul ordin plasat va fi primul executat; prioritatea de volum – regulă complementară la prioritatea în timp – arată că primul ordin executat va fi cel cu volumul cel mai mare; executarea pro rata înseamnă că toate ordinele la același preț vor fi executate în raport cu volumul lor; această regulă se aplică atunci când piața nu permite executarea integrală a ordinelor, alocându-se pentru fiecare o rată din volumul disponibil al pieței.

b) Negocierea contractului

Încheierea contractelor, deci executarea ordinelor de bursă, se face diferit pe diferitele piețe, în raport cu sistemul de tranzacții adoptat, precum și cu procedura specifică fiecărei burse, așa cum aceasta este consacrată în regulament.

În practica internațională s-au consacrat mai multe modalități de negociere.

Negocierea pe bază de carnet de ordine presupune centralizarea de către agenții de bursă a ordinelor primite de la clienți într-un document numit carnet de ordine (engl. order book); el conține ordinele repartizate în raport cu gradul lor de negociabilitate (ordinele de cumpărare de la prețul cel mai mare la prețul cel mai mic și, în sens contrar, ordinele de vânzare). Carnetul de ordine poate să fie deschis pentru consultare de către agenții de bursă terți (cum este cazul la TSE) sau închis, ca la NYSE și AMEX, unde numai prețul și volumul celor mai bune cotații sînt anunțate în bursă.

Contractarea are, de regulă, un caracter bilateral și se produce atunci când un agent de bursă a răspuns favorabil la oferta făcută de un altul.

Negocierea prin înscrierea pe tablă presupune prezentarea ordinelor astfel încât ele să poată fi văzute de toți agenții de bursă care participă la ședința respectivă. Aceasta se realizează prin înscrierea pe un tabel electronic (la bursa de la Toronto) sau prin scrierea cu creta (la Hong Kong, Sydney, Singapore) a primelor două (cele mai bune) prețuri de vânzare (ask) și cumpărare (bid). La Hong Kong, de exemplu, brokerii scriu pe tablă ordinele ce le au spre execuție, specificând lângă fiecare ordin inițialele firmei emitente a titlului.

Contractarea are loc atunci când un agent de bursă terț acceptă o cotație înscrisă pe tablă.

Negocierea prin anunțarea publică a ordinelor se practică atît pe piețele intermitente, cât și pe cele continue; acest din urmă caz este ilustrat de bursele de la Zürich și Budapesta. De regulă, fiecare titlu este repartizat pentru tranzacționare la unul din ringurile aflate în incinta bursei (de aici denumirea de tranzacționare în ring). Negocierile sînt deschise de un funcționar al bursei, care strigă titlul ce urmează a fi negociat. Apoi agenții de bursă anunță cu voce tare prețurile lor ask și bid și caută parteneri interesați.

Contractarea are loc atunci când un agent de bursă care a strigat cotațiile sale primește un răspuns afirmativ din partea altui agent de bursă.

Negocierea în "groapă" (engl. pit trading) este o variantă a metodei descrise mai sus. "Groapa" (engl. pit) este un spațiu semicircular, foarte aglomerat, unde iau loc agenții de bursă și își strigă prețurile de vînzare/cumpărare, putînd acționa în cont propriu (dealeri) sau în contul unor terți (brokeri). Este una din metodele cele mai spectaculoase de negociere și se practică pentru titlurile sau produsele financiare care se bucură de un dever mare la bursă (în prezent, este cazul contractelor futures și al opțiunilor).

Negocierea pe blocuri de titluri (engl. negociated trades sau block trading) are loc, de regulă, în afara sălii principale de negocieri a bursei, într-un spațiu special amenajat din incinta instituției. La NYSE formează așa-numita "piață de sus" (engl. upstair market). Blocurile de titluri sînt contracte de volum mare (10000 de acțiuni sau mai multe) și, deoarece dimensiunea contractelor este atît de însemnată încât poate influența situația pieței, negocierea lor este supusă unui regim special: în tranzacții se ține seama de informațiile venite din sala de negocieri, dar contractarea blocurilor de titluri se realizează separat, urmînd apoi ca tranzacția să fie raportată la bursă după ce aceasta a fost încheiată.

O formă a tranzacțiilor cu blocuri de acțiuni este distribuția în bursă (engl. exchange distribution). În acest caz un client al firmei de brokeraj (de regulă, un investitor instituțional) care deține un important pachet de titluri (de exemplu, 100.000) anunță în scris bursa că dispune de acțiunile respective și dorește să le vândă într-un anumit interval de timp. Brokerul, în loc să meargă direct în sala de negocieri, încearcă – eventual împreună cu alte 1-2 firme – să găsească investitori interesați în cumpărarea unor părți din blocul pus în vânzare. Când brokerul se convinge că există cerere pentru vânzarea respectivă, ordinele de vânzare și cumpărare se trimit în bursă unde sînt combinate (engl. matched, crossed) la prețul curent al pieței.

Negocierea blocurilor de acțiuni se poate realiza și prin procedura distribuției secundare (engl. secondary distribution). În acest caz, o societate financiară acționînd singură sau în consorțiu cu alte societăți, cumpără de la vânzător blocul de acțiuni și apoi oferă acțiunile respective spre vânzare publică la un preț mai mare, obținînd profitul din spread; de obicei, titlurile sînt oferite după orele de bursă, la cursul de închidere din ziua respectivă.

În cazul cumpărării unor blocuri de titluri, tranzacția se numește "achiziție în bursă" (engl. exchange acquisition).

Negocierea electronică presupune utilizarea tehnologiei moderne în procesul de transmitere a ordinelor și de prezentare a acestora în bursă. Electronizarea poate merge mai departe, cuprinzînd executarea ordinelor (contractarea) și lichidarea contractelor (engl. settlement).

Unul din primele sisteme de tranzacții complet automatizate a fost instituit la Toronto, în 1977, sub denumirea Sistemul de Tranzacționare Asistat de Calculator (Computer Assisted Trading System, CATS).

c) Executarea contractului

Întîlnirea – prin intermediul mecanismului bursier – a două ordine de sens contrar (vânzare/cumpărare), conținînd aceleași condiții referitoare la scadență, volum și preț, duce la perfectarea contractului. Acesta generează în sarcina părților contractante obligația de predare a titlurilor – pentru vânzător – și de plată a prețului acestora – pentru cumpărător. Procesul prin care ceste obligații interdependente sînt îndeplinite se numește executarea contractului sau lichidarea tranzacției.

În principiu, există două sisteme de executare a contractului bursier: prin lichidare directă sau prin lichidare centralizată (cliring).

Lichidarea directă (engl. cash and carry) a fost utilizată mai ales în perioadele de început ale bursei de valori; ea presupune, în esență, transmiterea titlurilor de la societatea de bursă care a vândut la societatea de bursă care a cumpărat și transmiterea în sens invers a contravalorii titlurilor pentru fiecare din contractele care au fost încheiate în bursă. Mecanismul lichidării cuprinde următoarele faze principale:

– compararea documentelor privind contractul: brokerul vânzătorului îl contactează după ședința de bursă (telefonic) pe brokerul cumpărătorului și are loc verificarea înscrisurilor care atestă încheierea contractului;

– livrarea titlurilor are loc printr-un curier pe care brokerul îl trimite la cel de al doilea (de regulă, în dimineața următoarei zile de bursă);

– când mesagerul predă titlurile, brokerul cumpărătorului îi eliberează un cec conținînd contravaloarea acestora.

În condițiile deverului actual de la bursele consacrate această modalitate este, practic, inutilizabilă: ea ar presupune procesarea zilnică a unui volum de contracte care poate să meargă de la câteva sute de mii la câteva sute de milioane.

Lichidarea centralizată (prin cliring) utilizează principiul compensării obligațiilor de același fel și de sens contrar: vânzările făcute în bursă sînt compensate cu cumpărările, astfel încât participanților la tranzacții le revine obligația de a regla soldurile astfel rezultate. Este vorba, de fapt, de două activități de compensație: în primul rînd, cea referitoare la livrarea/primirea titlurilor, participantul cu sold negativ trebuind să facă livrarea, iar cel cu sold pozitiv având dreptul la primirea titlurilor; în al doilea rînd, cea privind lichidarea bănească, respectiv dreptul de încasare de către cel cu poziție netă de vânzător și obligația de plată din partea celui cu poziție netă de cumpărător. Primul sistem de cliring a fost organizat în Germania (Frankfurt) în 1867.

Lichidarea centralizată presupune intervenția a două organisme specializate: casa de depozit, care funcționează ca antrepozit central pentru toate titlurile deținute de membrii săi, participanții la piața bursieră, și casa de cliring, care efectuează compensațiile și determină soldurile creditoare/debitoare ale membrilor săi referitoare la titluri și, respectiv, la fondurile bănești corespunzătoare.

Casa de depozit este organismul care asigură păstrarea centralizată a titlurilor membrilor săi; depozitarea se poate face atît pentru titlurile materializate sub formă de certificate de acțiuni, obligațiuni sau alte înscrisuri, cât și pentru titlurile sub formă electronică (engl. book entry), marcate într-un sistem computerizat de conturi. Scopul creării acestei instituții este de a raționaliza procesul de păstrare și livrare a titlurilor, garantînd securitatea acestora și permițînd circulația lor operativă.

Casa de compensație (cliring) joacă rolul central în mecanismul derulării, prestînd pentru membrii săi serviciile legate de lichidarea tranzacției. Fiecare bursă de valori lucrează cu o casă de compensație, care poate fi organizată ca un departament al bursei, ca o firmă cu statut de filială a bursei sau ca o organizație independentă de bursă; în unele cazuri, băncile asigură serviciile de cliring pentru titluri. De asemenea, marile piețe OTC pot dispune de un organism propriu de compensație.

De regulă, casa de compensație este o societate comercială (corporație, în SUA) sau o organizație fără scop lucrativ (în Japonia), formată prin asocierea membrilor bursei și a altor societăți financiare și bancare. Membrii casei de compensație contribuie cu capital la formarea fondului de cliring – baza financiară a instituției – care are două funcții principale: să garanteze obligațiile pe care aceasta și le asumă și să difuzeze riscurile asociate tranzacțiilor bursiere efectuate de membri. Dacă un membru nu este în măsură să-și respecte obligațiile de livrare/plată către casa de compensație, datoria sa este acoperită din contribuția adusă la fondul de cliring, urmînd ca partea sa la fond să fie completată de firma de brokeraj membră în cel mai scurt timp.

Cliringul titlurilor poate avea loc în două moduri:

– Prin procedura tradițională a livrării/primirii fizice a titlurilor. În acest caz, casa de compensație dă instrucțiuni instituției care păstrează titlurile (casa de depozit) de a preda titlurile care fac obiectul contractului de la deținătorul acestora (vânzătorul) către cumpărător. Acest proces de transfer al titlurilor presupune efectuarea formalităților privind înregistrarea noului proprietar al titlurilor.

– Prin procedura reglementării în "contul electronic" (engl. book entry). În acest caz, "depozitul" de titluri îmbracă forma unei înregistrări în cont, iar transferul are loc prin creditarea/debitarea conturilor de titluri, fără existența și circulația unor înscrisuri de tipul certificatelor de acțiuni.

Cliringul bănesc se face prin creditarea/debitarea conturilor deschise de casa de compensație pentru vânzătorii/cumpărătorii de titluri. Practic, casa de compensație își asumă toate obligațiile de a face plăți membrilor săi, în schimbul preluării tuturor drepturilor acestora de a primi încasări rezultate din tranzacțiile încheiate în bursă.

Întreaga activitate de executare a contractului se realizează prin intermediul societăților de bursă (departamentul de lichidare a tranzacțiilor), neexistînd o relație directă între vânzătorii și cumpărătorii de titluri (clienții brokerilor).

Schematic, mecanismul tranzacțional în condițiile executării contractului prin cliring este prezentat în figura următoare

MECANISMUL TRANZACȚIEI BURSIERE

– Figura 2 –

Legenda:

(1) – ordin de vânzare (a), respectiv de cumpărare (b)

(2) – ordin de vânzare (a), cumpărare (b)

(3) – încheierea tranzacției

(4) – notificarea încheierii contractului; transferul drepturilor și obligațiilor privind titlurile

(5) – transfer al titlurilor din contul societății A în contul societății B

(6) – notificarea privind transferul titlurilor

(7) – creditarea (a), respectiv debitarea (b) contului clientului.

1a 1b

6 6

2a 2b

7a 7b

1.2.6.Previziuni legate de poziția piețelor de capital în viitor.

Piețele de capital nu sunt dezvoltate în economiile aflate în tranziție

Datorită transformărilor survenite în structura acționariatului ca urmare a trecerii de la sectorul de stat în cel privat, mulți observatori consideră că piețele de capital funcționale sunt extrem de importante într-o economie aflată în tranziție;într-adevăr, 20 dintre cele 26 de economii aflate în tranziție ți-au format piețe de capital în ultimii 10 ani dar cele mai multe dintre aceste sunt fie slab dezvoltate fie inactive.

Datorită reformelor legale și instituționale și dezvoltării sectorului privat, piețele din Centrul europei și Zona Baltică vor continua să se dezvolte.Și totuși, eventual cu exceptția Poloniei, niciuna dintre aceste piețe nu va reuși să atingă nivelul de capitalizare de 20 mld.dolari în viitorul apropiat.În țarile foste membre CSI și în multe state din estul Europei, cadrul legislativ incomplet și abiguu,dezvoltarea lentă a sectorului privat, a participării modeste a investitorilor instituționali, incertitudinea dezvoltării macroeconomice au reprezentat tot atâtea obstacole în consolidarea pieței de capital.

Serviciile piețelor de capital vor fi disponibile tuturor

Dezvoltarea lentă a piețelor de capital interne nu echivalează cu faptul că economiile aflate în tranziție nu pot avea acces la funcțiile și serviciile oferite de piețele de capital internaționale; globalizarea tranzacțiilor internaționale a serviciilor financiare, armonizarea regulilor în ceea ce privește achiziția și tranzacția capitalului la nivel mondial, dezvoltarea tehnologică au permis din ce în mai mult corporațiilor să-și listeze titlurile și să strângă capitaluri de pe piețele care ofereau cea mai convenabilă metodă de finanțare, cel mai mic preț și cea mai mare lichiditate

Dezvoltarea unei infrastructuri de bază este esențială

Deși economiile aflate în tranziție pot importa serviciile piețelor de capital totuși ele trebuie să-și dezvolte infrastructura sistemului financiar care include și o mai bună protecție a creditorilor și acționarilor, publicarea unui volum substanțial de informații și de o calitate superioară referitoare la activitatea firmelor, o mai bună calitate a managementului investitorilor instituționali, sprijinirea instituțiilor publice și private

Integrarea europeană va dirija acest proces în țările Europei Centrale și din Zona Baltică

Datorită procesului de integrare economică, piețele de capital locale vor fuziona cu piețele de tranzacționar europene;cele mai multe dintre aceste state și-au armonizat legislația financiară cu cea a UE. În măsura în care se vor mai semnala probleme în aplicarea legislației și din cauza interpretării prevederilor legale specifice, în vigoare în fiecare dintre aceste state, corporațiile vor putea invoca jurisdicții externe in scopul definirii dreptului de proprietate

Anumite state est-europene vor rămâne închise

Țări precum România și Bulgaria trebuie să atingă un anumit nivel de stabilitate macroeconomică, să deruleze suficiente procese de privatizare sau sî-și ajusteze anumite componente de bază, ale sectorului financiar; din această perspectivă piețele de capital dezvoltate nu trebuie să se aștepte la schimbări spectaculoase într-un viitoa apropiat .În acest timp, secotrul corporatist din România și, într-o oarecare măsură din Bulgaria respectiv Macedonia, mai trebuie sa treacă printr-o serei de modificări.

Multe economii în tranziție trebuie să pună bazele unui sistem financiar

Multe economii aflate în tranziție trebuie să se focalizeze asupra dezvoltării unei infrastructuri de bază a sistemului financiar.În multe state ex-CSI, inflația mare, exproprierile pe scară largă și neplata datoriilor, neîncrederea în executările contractuale și chiar în instituții, au descurajat populația să investească în titluri financiare.

1.3. Eficiență și crah.Riscul în cadrul pieței de capital contemporane

Încă de la începutul secolului, într-o lucrare teoretică privind speculația bursieră , Louis Bacheliere araăă că, prețurile mărfurilor la bursă urmează o mișcare întâmplătoare trăgânde de aici concluzia că, speculația la bursă rreprezintă un joc cinstit “fair game” adică nici cumpărătorii nici vânzătorii nu realizează, per ansamblu, un profit net. În decursul deceniului al șaselea s-a conturat ideea mișcării întâmplătoare a cursurilor (random walk) care pornește de la observația că prețurile acțiunilor la bursă variază independent unul de celălalt (deci nu se poate identifica un trend în evoluția lor).În concluzie s-a stabilit că schimbările succesive ale prețurilor stabilite la bursă sunt independente, orice corelare determinată eventual fiind absolut neglijabilă. Aceasta înseamnă ca faptul de a cunoaște aceste interdependențe sunt insuficiente pentru sporirea profiturilor rezultate din operațiuni, orice câștig fiind practic anulat de costuri.

Astfel o piață eficientă este definită prin aceea că prețul fiecărui titlu financiar este egal cu valoarea intrinsecă a acestuia în orice moment.Concurența dintre investitori este cauza care aduce cursul titlului tranzacționat la valoarea intrinsecă fapt care nu reprezintă altceva decât expresia teoretică a prețului de echilibru al pieței în condițiile concurenței pure, perfecte. Valoarea intrinsecă a cursului nu se poate schimba decât în condițiile apariței unor noi informații privind evoluția din viitor.

Teoria eficienței pieței se întemeiază pe un paradox: pentru ca ea să fie adevărată, este necesar ca masa investitorilor să o ignore.Cu alte cuvinte, prețurile pieței vor reflecta prompt și corect toate datele disponibile numai dacă investitorii, urmărind să obțină un profit cât mai mare din operațiuni, depun eforturi pentru a primi și analiza toate informațiile disponibile.Dacă, dimpotrivă, plecând de la acestă teorei, investitorii vor fi convinși că nu vor obține rezultate superioare concretizate prin beneficii suplimentare, vor abandona dion acest orice efort fapt care va conduce la diminuarea eficienței pieței.

Una dintre cele mai mari sfidări la adresa teoriei pieței eficiente o reprezintă crah-ul bursier.

Un crah bursier reprezintă o cădere semnificativă a valorii totale a pieței bursiere atribuită spargerii unei bule speculative. Bulele speculative reprezintă stări temporare ale pieței rezultate ca urmare a manifestării unei cereri excesive pe piață concomitent cu o creștere nejustificată și nefondată a nivelulului prețurilor pe piață. Se crează astfel situația în care investitorii doresc să părăsească piața suportând, în cacelașă timp, pierderi masive dar pe care încearcă să le diminueze transmițând altor investitori, valorile mobiliare.

Prima situație majoră de acest gen,a avut loc la 24 oct.1929.Acestă zi a reprezentat o “pată neagră ” în istoria bursei de valori din New York. Ceea ce s-a petrecut atunci pe Wall Street era deznodământul unei intense activități speculative și manevere bursiere care dura de aproape un an. Asemănător, ziua de 19 oct.1987 a fost denumită “lunea neagră” a burselor occidentale.Această zi avea să intre în istorie drept cea mai rea din întreaga existență modernă a bursei de la New York întrucât indicele Dow Jones a înregistrat o scădere-record de 508.32 puncte (peste 22%) ceea ce a însemnat un declin de peste patru ori mai mare decat recordul de scădere postbelic (5,7% la începutul anilor 60) și depășse scăderea din 28.oct 1929 (12,8%).

În urma acestor evenimente, în cadrul conferinței dela London School of Economics, în 1988, s-a ajuns la concluzia că teroria pieței eficiente are la bază un principiu simplist care trebuie să fie înlocuit cu acceptarea faptului că poate exista o gamaă mult mai largă de valori plauzibile.S-a recunoscut astfel necesitatea ca fiecare investitor să încerce a se situa înaintea concurenților săi de pe propria piață și, în contextual internaționalizării bursei, de pe piețele externe.

Piețele de capital sunt instabile și sunt inerent însoțite de cicluri de expansiune și recesiune.Diminuarea șocurilor acestora este condiționată de respectarea unor condiții esențiale.În primul rând, se pune accentul pe necesitatea ameliorării continue a calității informațiilor de pe aceste piețe pentru a crea posibilitatea operatorilor de urmărire în permanență a evoluției situațiilor și a se acționa în timp optim.

În contextual actual, orice modificare a ratei dobânzii de pe piețele financiare internaționale, poate amplifica riscurile creditării în activitatea bancară internațională și poate antrena deplasarea bruscă a unei mase enorme de capitaluri care au ca rezultat, influențarea cursurilor de schimb ale monedelor regionale.Recurgerea, ăn acest caz, la piețele derivate nu este de natură a acoperi, în totalitate, acest risc.

Instabilitatea piețelor de capital, creșterea fragilității acestora și amplificarea riscurilor bursiere se datorează, potrivit opiniei exprimate de către cei mai mulși specialiști,atît dereglementărilor survenite pe piețele de capital naționale și internaționale cât și procesului tot mai acut de ginternaționalizare și globalizare a economiilor naționale, procese care a a condus insuși la intrarea sistemului capitalist global într-o fază de dezintegrare fără precedent care s-a manifestat cu violență, prin prăbușirea piețelor financiare din Asia și cu declanșarea de pe piețele financiare din Rusia.

1.4. Piețe eficiente de capital

Într-o economie persistă două imagini simbolice ale pieței de capital.Una are în central său un casino unde specualțiile nu au absolute nicio bază rațională , totul bazîndu-se pe instinct și intuitție iar rezultatele nefiind decât purul rod al hazardului. Cealaltă imagine este argumentată de teoria piețelor eficiente potivit căreia piețele de valori mobiliare sunt un procesor sensibil de informații care se adaptează perfect la noile realități și reacționează rapid la detaliile survenite pentru ajustarea corectă a prețurilor activelor financiare

Acțiunile sunt niste drepturi asupra dividendelor ulterioare ale companiilor.Persoanele individuale și societatea, în general, prețuiesc o companie:

a) cu cât profitul său este mai mare și deci mai mari sunt și dividendele pe care le acordă

b) cu cât mai redusă este valoarea factorului ei beta

Este foarte important care dintre cele două imagini enumerate ale pieței de capita leste și cea corectă respectivecât este real și corect din fiecare dintre cele două imagini. Dacă prețul acțiunilor de capital reflectă corect perspectivele asupra mărimii dividendelor și caracteristicilor de risc – imaginea pieței eficiente – o piață de capital liberalizată pentru cotarea întrepridnerilor este esențială în orientarea societății umane când alocă resursele disponibile, evident, limitate, câtre firmele cu adevărat bune.

1.5. Testarea eficienței piețelor de capital

Să presupunem că toți investitori dețin informațiile complete, valabile la zi, despre perspectivele de risc și de venit ale diferitelor titluri la bursă.

Dacă piața a ajuns în echilibru, nu contează ce acțiuni cumpărăm la aceeași clasă de risc.Ne așteptăm ca toate să ne aducă același venit. Teoria pieței eficiente ne spune că nu există nicio modalitate de a da lovitura pe piață câștigând un venit suplimentar, peste cel mediu, la acțiuni cu aceeași clasă de risc.

Dacă piața, prin modul ei defectuos de organizare, neglijează anumite informații disponibile, un investitor ar putea folosi aceste detalii pentru a da lovitura pe piață.

Cu cât astfel de evenimente sunt mai dese cu atât modelul respectiv de piată de capital este mai inefficient pentru societate. Orice lovitură dată pe piață este o notă proastă pentru comisiile de supraveghere și control ale respective piețe de capital.iața de capital nu are rolul unui simplu casino care mărește riscul oamenilor ci de a diminua riscul socității și de a îndruma economisirile bănești către investițiile de capital fizic care să contribuie la prosperitatea societății.

Astfel, implicarea crucială a teoriei pieței eficiente este aceea că, prețurile activelor reflectă corect toate informațiile disponibile. Doar informațiile neprevăzute modifică prețul acțiunilor iar piața asimilează rapid astfel de evenimente neașteptate pentru a restabili venitul scontat la nivelul ratei de venit. În deplină concordanță cu teoria, pe o piață deplin eficientă nu există nicio posibilitate ca informațiile disponibile să fie folosite sistematic de cineva pentru a obține venituri peste media clasei de risc a respectivului tactiv de capital.

Teoria piețelor eficiente a fost testată în mai multe studii pentru a se stabili dacă folosirea unei informații curente disponibile ar putea permite unui investitor să câștige în mod sistematic un venit suplimentar față de media clasei de risc respective.

Datele empirice au conchi că o piață bine organizată nu va neglija nicio informație disponibilă.

Ziarele financiare și instituțiile bursiere și extrabursiere arbitrează competiția pentru determinarea celui mai bun investitor din portofoliu. Dacă teoria piețelor eficiente este corectă s-ar pune problema de ce unele portofolii dau rezultate mai bune față de altele și de ce oare consilierii pentru alcătuirea portofoliilor sunt atât de căutați.

Astfel una dintre explicații ar putea fi că unii dintre investitorii de portofoliu au rezultate mai bune datorită norocului reclamat din plin și de imaginea de casino a pieței. Șansa pură ar putea explica de ce unii investitori au venituri totale mai mare decât media chiar ani la rând.

Dar explicația principală ar putea fi una chiar și mai subtilă. Când apare o nouă informație în piață, cineva trebuie să decidă primul modul cum trebuie ajustate prețurile existente.Prețurile nu se schimbă prin magie și, în plus, mai există un stimulent pentru luarea unor decizii rapide.

1.6. Nivelul de eficiență a pieței de capital

Ipoteza că prețul acțiunilor pe piețele de capital complet liberalizate reprezintă cea mai bună estimare a valorii lor reale se bazează pe faptul că piețele de capital încorporeză cel mai eficace mecanism de stabilire a prețului acțiuilor de capital.

Dar nu toate piețele de capital se găsesc în stadiul de eficiență. În funcție de gradul lor de organizare, nu toate sunt capabile să permits o largă concurență atât în cadrul ofertei de capital, pe de o parte, cât și în cadrul cererii de capital, pe altă parte deci, prin urmare sunt recunoscute trei niveluri de eficiență:

Pe primul nivel se găsește piața de capital cu eficiență slabă dacă modificările de prețuri ale acțiunilor sunt independente de schimbările din perioada anterioară.

Al doile nivel este atribuit pieșei de capital cu eficiență semiputernică dacă prețul acțiuni de capital reflect toate informațiile disponibile la un moment dat, publicului larg.

Pe al treilea nivel de eficiență se regăsește piața de capital cu eficență puternică dacă prețul acțiunilor de capital reflect toate informațiile disponibile la un moment dat pe piață fie că sunt disponibile publicului larg sau nu.

Dacă primelor două categorii nu le este contestată trăsătura de piețe de capital neconsolidate, cea de-a treia formă, însă, are mulți oponenți. În concepția generală, dacă unei piețe îi este atribuită calitatea de piață cu eficiență puternică, aceasta ar trebui să reziste testului de eficiență fără a se înregistra vreo lovitură de piață, nici măcar a unui singur investitor individual.

1.7. Tendința de integrare a piețelor de capital

1.7.1. Bursa NYSE EURONEXT

Ca orice mecanism economico-social, piețele financiare înregistrează, de-a lungul timpului, modificări în privința structurii și funcționalității lor.

În ultimii ani, s-au înregistrat schimbări semnificative în domeniu. Tendințele majore

s-au conturat începând cu anii 1990 și anume:

Globalizarea piețelor financiare și a operațiunilor bursiere

Introducerea a noi tehnologii eficiente și rapide

Accesul sporit la piețele de capital

S-a trecut la organizarea unor grupuri bursiere naționale și regionale semnificative, prin fuziunea pe plan național a tranzacționării și compensării tuturor instrumentelor financiare: valori mobiliare și instrumente financiare derivate.

La nivel european s-au realizat: achiziția casei de compensație italiană de către Bursa din Milano, crearea pieței Norex prin alianța burselor din Oslo, Copenhaga și Reyikyavik precum și operarea burselor din Estonia și Letonia de către bursa finlandeză

La începutul anului 2002, consolidarea pieței de capital europene a continuat prin fuziunea cu bursa de valori portugheză BVLP (Bolsa de Valores de Lisboa e Porto) și absorbția LIFFE (London International Financial Futures and Options Exchange).Ulterior preluărrii de către EURONEXT, LIFFE s-a axat pe instrumente financiare derivate având ca active suport, rata dobânzii pe termen scurt.Platforma LIFFE CONNECT va asigura tranzacționarea tuturor instrumentelor financiare derivate, prezente pe EURONEXT.

EURONEXT este prima bursă europeană de dimensiuni internaționale care furnizează servicii piețelor de acțiuni și piețelor de derivate reglementate de Belgia, Franța, Marea Britanie, Olanda și Portugalia.De la crearea sa în 2002, Euronext și-a canalizat eforturile în direcția consolidării piețelor financiare prin integrarea piețelor naționale din Europa cu scopul de a propune investitorilor o vastă piață unică, extreme de rentabilă, caracterizată printr-o mare lichiditate.

Având o capitalizare de peste 2000 miliarde de euro, Euronext reprezintă 42% din capitalizarea bursieră a ansamblului burselor din cadrul Uniunii Europene Monetare

La 01 iunie 2006, Euronext și NYSE Group Inc. și-au anunțat fuziunea și astfel crearea celei mai importante platforme bursiere din lume care se va denumi NYSE EURONEXT; acesta va reprezenta cel mai mare grup bursier prin fuziunea dintre New York Stock Exchange și Euronext.Grupul este listat pe ambele piețe și are sediul principal la New York City și pe cel secundar, la Paris.Capitalizarea companiilor listate pe toate bursele operate de NYSE Euronext a fost de 20.692 miliarde dolari.

Fuziunea bursieră reprezintă și un pas important în procesul de doi ani și jumătate pentru consolidarea industriei financiare, cu reducerea costurilor și creșterea vitezei de execuție.Cele două burse și-au dt a cordul pentru fuziune în iunie 2006 după ce Euronext a respeins oferta înaintată de rivala sa, Deutsche Börse.

1.7.2. Alte operațiuni privind alianțe, achiziții și fuziuni pe plan internațional

Evaluat din perspectivă mondială, fenomenul de globalizare și, implicit, tendința de integrare a piețelor de capital a înregsitrat un avand semnificativ indeosebi în ultimii ani.

In acest sens, la începutul anului 2007, bursele Tokyo Stock Exchange și London Stock Exchange au anunțat o alinață, potrivit cotidianului nippon de afaceri, Nikkei. Cele două burse au fost implicate în discuții privind o colaborare care va presupune dezvoltarea comună a unor produse financiare și tehnologii informaționale de partajare a informațiilor.Această alianță nu avea în vedere și o fuziune de capital.

În februarie 2007, Ney York Stock Exchange (NYSE) a spus că se implica în formarea unei alianțe strategice cu Tokyo Stock Exchange (TSE) cea mai mare bursă din Asia în contextul în care operatorul bursier American, continua să se extindă în lume și în condițiile în care evoluția capitalizării bursiere din SUA înregistrează cea mai semnificativă creștere anuală la nivel global.

Tot pe parcusrul anului 2007, TSE care este de fapt a doua cea mai mare bursă de acțiuni din lume, a achiziționat 4,99% ceea ce este echivalentul unui pachet de 53, 021 mil. de ațiuni ale Singapore Exchange și ia în calcul dezvoltarea pe viitor a acestui parteneriat. Oficialii TSE au declarat că respectiva achiziție a fost realizată luând în considerare o colaborare apropiată cu bursa din Singapore.

O altă modalitate de colaborare între burse dar care iese din tipologia primelor două cazuri prezentate, îmbracând forma unei fuziuni, o constituie grupul CME, format în 2007 când Chicago Mercantile Exchange Holdings a preluat Chicago Board of Trade în vreme ce NYMEX, cea mai mare bursă pentru contracte futures cu mărfuri la nivel mondial, are o istorie de 130 ani.

Se așteaptă ca aceasta formulă agreata, de fuziune, să aducă reduceri considerabile de costuri de aproximatix 60 milionare dolari și să genereze noi oportunități de dezvoltare a anunțat CME.

Companiile vor continua să folosească platforma de tranzacționare din NEW York atât timp cât vor fi îndeplinite anumite obiective de venituri și profit.

NYMEX tranzacționează contracte în domeniul energiei, inclusiv cu petrol, benzină, gaze naturale și electricitate dar și cu anumite metale prețioase precum aur respective argint și, complementar, cupru.CME are la bază piața valutară, rata dobânzii, acțiuni și mărfuri agricole.

1.8 Informatizarea pieței de capital

O caracteristică a activității burselor de valori se referă la acea latură informațională și informatică, deosebit de importantă și care constituie atât pentru prezent cât și pentru viitor, o dominantă a instituțiilor piețelor de capital.

Modernizarea burselor se realizează, pe de o parte, sub aspectul economic și financiar prin introducerea de noi produse bursiere în circuitul tranzacțiilor, a unor noi tehnici de cotare, modalități flexibile și rapide de inițiere, derulare și executare a contractelor bursiere etc, iar pe de altă parte, prin utilizarea pe scară largă a prelucrării automate a datelor cu ajutorul calculatoarelor electronice, a rețelelor locale, naționale și internaționale, a teleinformaticii și telecomunicațiilor moderne.

Pentru piețele de capital în care ponderea investitorilor individuali, a populației, în special, este semnificativă, utilizarea mijloacelor moderne de comunicare și informare poate conduce la creșterea activității acestei categorii de investitori ceea ce poate avea drept consecință, o dinamizare a bursei. Astfel, latura informatică a constituit o preocupare permanentă a tuturor burselor din lume, începând cu a doua jumătate a deceniului al IX-lea.

Astfel, fiecare actor al pieței, dispune de acum înainte, de un punct de acces unic pentru platformele de negociere.În 2005, crearea organizației Atos Eurnonext Market Solutions a constituit o altă etapă a raționalizării structurii informatice a Euronext-ului.

Procesul de informatizarea a burselor a adus și alte beneficii importante: reducerea costului tranzacțiilor, facilitarea negocierii continue – 24 ore din 24 – a unui număr din ce în ce mai mare de titluri, instituirea unui sitem de integrat de lichidare electronică a tranzacțiilor, diminuarea riscurilor de manipulare a prețurilor și de transmitere a unor informații confidențiale.

Informatizarea piețelor bursiere a introdus însă și noi riscuri. Ea se manifestă ca un factor destabilizator al mecanismelor bursiere întrucât favorizează, uneori, declanșarea și extinderea procesului de scădere catastrofală a cursurilor bursiere așa cum s-a întâmplat cu piața londoneză în perioada crach-ului din perioada 8-22.06.1987. Acest “Big Crach” a avut la bază,în opinia specialiștilor, utilizarea de către marii investitori a unor programe informatice care au transmis automat și simultan același tip ordin de tranzacționare a titlurilor.

Se poate concluziona că avantajele pe care le presupun implementarea și utilizarea sistemelor informatice au surclasat și vor surclasa și pe mai departe riscurile pe care le implică utilizarea acestora, contribuind la perfecționarea continuă a mecanismelor bursiere.

CAP. 2 REGLEMENTAREA PIEȚELOR DE CAPITAL EUROPENE

2.1.Aria și structura pieței europene

Piașa Unică Eurpoeană cuprinde,în prezent, un spațiu geografic de aproximativ 4.470 mii km2, incluzând teritoriul celor 27 de state membre ale Uniunii Europene, ceea ce reprezintă peste 41,5 % din întregul spațiu al continentului european. În perspectiva unei extinderi a spațiului european, prin includerea în Uniune a Croației, stat aflat déjà în fază avansată a negocierilor, stabilindu-se chiar și un termen pentru aderare -1 iulie 2013 – precum și a altor țări candidate respective Islanda, Macedonia, Serbia, Muntenegru și Turcia, dimensiunea geografică a Pieței Unice Europene poate depăși graniția de 5.500 mii km2, adică peste jumătate din teritoriul întregului continent European .

Tab 1

În funcție de mărimea teritoriilor statelor membre, se poate alcătui o clasificare a acestora astfel:

a) State de dimensiuni mari (peste 250 mii de kmp), categorie în care se încadrează Franța (locul I ca suprafață în rândul membrilor U.E.), Spania, Suedia, Finlanda, Polonia și Italia

b) state de dimensiuni medii în rândul cărora regăsim România alături de Bulgaria, Grecia și MArea Britanie și

c) state de dimensiuni mici și foarte mici așa cum este exemplul Maltei și al Luxemburgului

În ceea ce privește aria pieței europene, factorul grad de urbanizare are o importanță deosebită în derularea campaniilor de marketing a companiilor.Acesta este sensibil diferețniat între statele U.E., per ansamblu considerându-se că, aprox 72-73 %din populația U.E. locuiește în areale urbane.

In “The Urban Audit – measuring the quality of life in the European Cities – Issue No 82/2008” se menționeză existența a 21 de orașe cu o populație de peste 1 mil de locuitori din cele 357 supuse auditului – 21 în U.E. și 5 în Turcia.Populația acestor 26 de orașe reprezintă 11% din polulația statelor luate în analiză (E.U. 27 –Turcia, Norvegia și Elveția).În ceea ce privește statele Uniunii Europene, cele mai populate 10 orașe erau, în 2012 următoarele

Tab.2

În tabelul 3 este prezentat un clasament al primelor 10 zone metropolitane din Ununea Europeană, în funcție de numărul de locuitori

Tab 3

Viitorul Europei, din punct de vedere a arealului urban devine o problemă pregnantă, ținând cont că, mai mult de un sfert din teritoriul U.E. este direct afectat de modul de utilizare a spațiului urban.Până în 2020, 80% dintre europeni vor locui în areale urbane în vreme ce în anumite state, proporția va fi de 90% și chiar peste.Ca rezultat, problema solicitărilor pentru pământ în și în jurul orașelor, devine tot mai acută.Ariile cel mai afectate de expansiunea urbană se regăsesc în state respectiv zone cu activitate economic intensă (Belgia, Olanda, Bazinul Ruhrului – zona de sud-vest a Germaniei, nordul Italiei, șamd) sau/și caracterizate printr-o creștere economică dinamică (zona metropolitană a Madridului).Expansiunea este evident în regiuni care au beneficiat de fondurile alocate prin politicile regionale derulate de U.E.Noi planuri de dezvoltare sunt aplicate în jurul orașelor de dimensiuni mai mici, de-a lungul căilor de transport prcum și de-a lungul coastelor aflate în apropierea albiilor râurilor.

În privința populației U.E. trebuie avută în vedere încorporarea noilor membri în cadrul Uniunii.Creșterea continuă a numărului de integrări din momentul înființării Uniunii Europene până în prezent, a însemnat un număr tot mai mare de persoane care se bucură de drepturile și obligațiile pe care le confer statutul de cetățean european.Momentan,populația Uniunii Europene se ridică la aproximativ 500 mil.locuitori.

În perioada când Uniunea Europeană număra doar 15 state membre, populația era de 380 mil.locuitori, mai mult de jumătate din populația întregii Europe.Odată cu aderarea unui val de 10 state, în 2004, populația Uniunii Europene a depășit 450 mil. locuitori; prin aderarea României și Bulgariei în 2007, populația Uniunii Europene număra în 2008, 497.481.657 locuitori.Acest număr reprezintă circa ¾ din totalul populației europene.Întreaga populație a celor 27 de state membre reprezintă un enorm debușeu care oferă provocări și oportunități întreprinzătorilor care doresc să-și prezinte ofertele pe această piață generînd, în același timp, o concurență acerbă.

Din categoria statelor mari fac parte Franța, Spania, Germania, Polonia și Italia;Germania ocupă prima poziție, cu o populație de peste 80 mil. locuitori reprezentând 16,53% din totalul locuitorilor continentului european, apoi Franța cu 12,813 %, Italia (11,982%) și Spania (9,101%);statele cu mărime medie sunt Regatul Unit al Marii Britanii care, în ciuda unei suprafețe care se încadrează la această categorie, deține un loc fruntaș în privința ponderii populației în totalul numărului de locuitori ai Uniunii -12,314%;apoi, România, Grecia, Bulgaria completează categoria statelor medii din punct de vedere al întinderii teritoriale.Clasamentul este încheiat de statele mici respective minuscule Luxemburg, Malta și Cipru unde se regăsesc populații de sub un million de locuitori.

Întreprinzătorii sunt interesați să rețină variațiile sensibile ale densității populației pe teritoriul pieței europene.Față de un număr mediu de 115 loc./km2 la nivelul “celor 15”, în unele dintre aceste state se înregistrează o densitate cu mult mai ridicată – 393 loc/km2 în Olanda și 339 loc/km2 în Belgia –în timp ce în unele satte nordice, acest indicator deține valori extreme de scăzute respective până la 20 loc/km2 în Suedia și Finlanda. Acestora li se adaugă Letonia și Estonia cu 36 loc/km2 respectiv 30 loc/km2.

În 2004 s-a ajuns, per ansamblul celor 25 state membre, la o cifră de 115 loc/km2 iar în 2007, odată cu integrarea României și Bulgariei, la circa 112,4 loc/km2.Valorile diferite ale acestui indicator au repercursiuni directe asupra gradului de concentrare a tranzacțiilor și, în general,al sistemelor de distribuție utilizate în cadrul pieței europene.

Cele mai mari densități ale populației se înregistrează în Olanda (395 loc/km2), Belgia (340 loc./km2) și Marea Britanie (250 loc./km2).Un caz special îl constituie Malta cu o valoare a densității extreme de ridicate, 1.297 loc/km2, majoritatea locuitorilor acestei țări regăsindu-se în capital La Valetta.La polul opus se află țari cu o concentrație a populației foarte redusă: Estonia (29,6 loc./km2), Suedia (20,4 loc/km2) și Finlanda (15,7 loc/km2).

Structura pieței europene este una dinamică, generată de schimbările apărute la nivelul fiecărui segment al acesteia.Segmentarea pieței europene poate fi relizată nu numai din perspectiva geografică dar și pe baza altor criteria cum ar fi demografice, psihografice și comportamentale.

Din punct de vedere psihodemografic, variabile precum stilul de viață, cultura și valorile în Europa sunt deosebit de importante în vederea alegerii între adaptare și standardizare. Acestea se răsfrâng în obiceiuri de cumpărare și consum și au atras atenția specialiștilor de marketing mai degrabă decât factori demografici clasici.

Privind modelul istoric al Statelor Unite, omogenizarea unor culturi extreme de diversificate, fiecare caracteristice unei comunități, este un process amplu care necesită un orizont temporal foarte indelungat;trebuie subliniat că, în cazul Europei, standardizarea ar putea veni din partea ofertanților care să creeze o infrastructură de marketing comună (lanțuri de magazine, retailer etc) .

Piața europeană este foarte complexă la nivel de structură. Privită din perspectiva unei piețe externe, aceasta structură va trebui analizată din următoarele puncte de vedere:

A participanților la tranzacțiile internaționale, al actelor de vânzare-cumpărare distingându-se, în acest sens:

– ofertanți (furnizori-producători/exportatori)

– solicitanți (consumatori/importatori)

– intermediari

Din acest punct de vedere, Uniunea Europeană cuprinde întreg spectrul de jucători fiind o atât zonă puternic importatoare cât și exportatoare.Eurpoa este consuderată, în general, o importatoare de materii prime și exporatoare de produse finite, unele înglobând chiar o înaltă tehnologie ceea ce generează și o valoare adăugată foarte mare cum este cazul industriilor auto, hi-tech extrem de bine reprezentate în state precum Germania (producătorii de mărci de automobile consacrate), Marea Britanie, Franța cu extindere și asupra României , Italia.Dacă ne referim strict la Uniunea Europeană și Piața Unică, tranzacțiile comerciale interne sunt atent reglementate pentru a proteja Uniunea în raport cu ceilalți parteneri din întreaga lume.Privită ca un tot unitar, Uniunea Europeană este considerată un jucător extrem de important pe piața internațională

A varității și puterii factorilor de influență a cererii, ducând la formarea unei structuri diferite a pieței:

Piețe cu omogenitate ridicată

Piețe cu eterogenitate pronunțată

Dacă, privind Europa din punct de vedere geografic, ca și continent, vom identifica numeroase diferențe între zonele europene atât ca dezvoltare cât și ca percepție a pieței.Acest lucru ar transforma Europa într-o piață eterogenă, fiecărei zone atrbuindu-i-se un specific și un nivel de dezvoltare proprii, ceea ce ar determina necesitatea efectuării unei analize de marketing pentru fiecare zonă în parte.

Totuși,omogenizarea Uniunii Europene este un obiectiv foarte important pentru a cărui realizare se depun eforturi intense, devenind un deziderat de politică internă, prin dizolvarea barierelor dintre statele membre. Mobilitatea bunurilor, serviciilor, capitalurilor și a forței de muncă în interiorul Uniunii Europene sunt doar câteva dintre instrumentele cu care se încearcă, formarea, în timp, a unui stat european unit și a unei piețe omogene.Cu alte cuvinte, în cadrul Uniunii se profilează, din ce în ce mai clar,a Piață unică, omogenă.

A gradului de saturare a piețelor

Piețe nesaturate cu un grad înalt de permeabilitate

Piețe saturate, greu accesibile noilor competitori

Datorită dezvoltăriie conomice puternice,aceste țări se bucură de o gamă foarte extinsă de produse și servicii extrem de diversificate care deservesc nevoile, dorințele și aspirațiile tuturor segmentelor de consumatori.Majoritatea acestor produse se află în stadiul de maturitate și transformă piața într-una saturată, dificil accesibilă noilor ofertanți care nu dețin un avantaj competitiv, mai ales tehnologic, solid.

Pe altă parte, însă, statele din sud-estul Europei,și statele provenind din fostul bloc sovietic, comunist, sunt considerate piețe nesaturate, cu un grad foarte înalt de permeabilitate transformându-se în debușee pentru toate categoriile de produse ceea ce, teoretic, ar asigura un acces facil diverselor categorii de ofertanți. În acest sens, țări precum România și Bulgaria atrag retaileri care, poate, în vest se află în stadiul de declin. Potențialul economic al acestor pieșe este valorificat de firme europene și internaționale în pofida unui climat de afaceri relativ instabil.

Aceste diferențe în dezvoltarea economică a statelor europene explică fenomenul creșterilor economice ale statelor în sud-est, în timpul unei crize la nivelul statelor dezvoltate.Investitorii sunt atrași de nivelul de permeabilitate încă crescut al acestor piețe.În timp însă, pe măsură ce politica de expansiune a Uniunii Europene evoluează și tot mai multe state vor fi integrate, dezvoltarea lor va duce la omogenitate crescută și, cel mai probabil, la un grad de saturație a piețelor, pronunțat.

2.2. Capacitatea pieței unice europene

Limitele între care urmează a se desfășura tranzacțiile și, în particular, activitățile specifice de marketing desemnează capacitatea pieței Uniunii Europene.Toate acestea urmăresc, în special, să aducă o anumită piață teritorială într-o formă cantitativă de exprimare.

Amploarea tranzacțiilor generate de confruntarea dintre cererea și oferta de mărfuri este exprimată cantitativ prin capacitatea pieței, atât în termeni valorici cât și fizici.Din perspectiva scării economico-geografice, piața totalizată a a mărfurilor poate fi interpretată ca ansamblu al piețelor poduselor și/sau serviciilor precum și al întreprinderilor care participă la procesele economice în calitate de agenți ai pieței.

Capacitatea pieței Uniunii Europene, pe lângă analiza dimensiunii sale în funcție de numărul de locuitori și repartizarea geografică, poate avea drept modele atât volumul real al tranzacțiilor de bunuri și servicii cât și mărimea sa probabilă sau potențială, de câteva ori mai mare decât piața efectivă sau reală.

Factorii de influență socio-demografici,teritoriali și economici prezintă o influență generală dar de impact asupra capacității pieței bunurilor de consum și a serviciilor standardizate.Pentru a se oferi o evaluare corectă a capacităților pieței este nevoie de o analiză detaliată și în strânsă legătură a factorilor demografici și economici.

Factorii economici și, economia în general, afectează nivelul veniturilor alocate de consumatori pentru achiziția de bunuri și servicii iar pe termen mediu și capacitatea și dorința acestora și a organizațiilor, în mod individual, de a organiza tranzacții.

Piețele atractive pentru marea majoritate a categoriilor de mărfuri sunt cele care aparțin economiilor industrializate și, de asemenea, membre ale Uniunii Europene.Acestea se caracterizează prin activități intense de producție și un grad mare de consum în categoria claselor de mijloc.

Pentru o analiză cuprinzătoare a stării economiei și a mediului economic al piețelor externe se apelează la indicatori macroeconomici, ca produsul intern brut atât ca volum cât și ca structură, venitul mediu pe cap de locuitor, structura veniturilor individuale sau cheltuielile de consum,raportate la rândul lor, pe cap de locuitor. Situația economică, de ansamblu, a fiecărei țări în parte, influențează decisiv variația cererii și a ofertei și, în deosebi, comportamentul consumatorilor, actuali și potențiali.

Piața unică, raportată la spațiul Uniunii Europene, devine tot mai atractivă pentru orice agent economic, în special, prin prisma capacității și a oportunităților acesteia. Atractivitatea asupra pieței unice, reprezintă trend ascendent din perspectiva creșterii constante a consumului privat la nivelul țărilor din sapțiul comunitar (57,3% din total), a investițiilor (22,4%) și a consumului public (19%).

Potrivit clasificării realizate de Bancă Mondială sub aspectul gradului de dezvoltare economică – exprimat prin produsul intern brut pe cap de locuitor – statele din grupul „celor 15” intră în categoria țărilor cu venituri ridicate sau peste medie cu un nivel al PIB-ului de peste 27800 PPS pe cap de locuitor – volumul tranzacțiilor din activitatea economică și exprimarea veniturilor încasate de participanții la activitatea economică, într-o anumită regiune.

Per ansamblul celor 27 de state care alcătuiesc Uniunea Europeană, un grup de 13 țări dintre mai vechile membre comunitare se situeaza peste media de 23,600 EUR a PIB-ului nominal pe cap de locuitor în anul 2009 respectiv: Luxemburg – 85.700 Eur; Danemarca 40.400 Eur; Irlanda: 36.600 Eur; Olanda: 34.600 Eur; Austria: 32.800 Eur; Finlanda: 32.100 Eur; Belgia: 31.400 Eur; Suedia – 31,300 Eur; Finlanda: 30,900 Eur; Franța: 29.600 Eur; Germania: 29.300 Eur; Marea Britanie: 25.300 Eur; Italia: 25.200 Eur;în grupul țărilor comunitare, anterioare extinderii din 2004, situate sub această medie sunt cuprinse: Spania: 22.900 Eur;; Grecia: 21.100 Eur, Portugalia: 15.800 Eur.

În cazul celor 10 țări integrate în Uniunea Europeană la 01.05.2004, unele dintre acestea au înregistrat nivele superioare față de cele ale unor state comunitare cu vechime mai mare: Cipru: 21.200 Eur și Slovenia: 20.300 Eur în urma cărora se situează apoi Cehia: 19.000 Eur; Malta: 18.300 Eur; Slovacia: 16.900 Eur; Ungaria: 14.900 Eur, Estonia,:14.600 Eur; Polonia: 14.300 Eur; Lituania: 12.500 Eur; Letonia: 11.400 Eur; ultimele două state integrate în spațiul comunitar al Uniunii Europene, România și Bulgaria, au înregistrat, în același an, 2008, un nivel al PIB-ului pe cap de locuitor de 10.400 Eur.

Cel mai substanțial aport la PIB, la nivelul Uniunii Europene, în anul 2008, l-a avut Germania (19,8%), urmată de Franța (15,4%), Marea Britanie (15,3%) și Italia (12,6%).Adăugând produsul intern brut al Spaniei (8,8%) și al Olandei (4,7%) observăm că un grup de șase state concentrează 76,6% din produsul intern brut al Uniunii Europene.

O realitate acceptată și pe cale de a fi remediată, o reprezintă unele inegalități care au intervenit în dezoltarea economică a țărilor din spațiul comunitar respectiv a regiunilor acestora. Pentru a asigura o dezvoltare economică armonioasă și a reduce decalajele dintre regiuni, Uniunea Europeană a introdus instrumente ale Băncii Europene de Investiții ca fondurile structurale, instrumente financiare de coeziune.

Cea mai utilizată metodă pentru a evalua piețele actuale și potențiale este metoda indicilor puterii de cumpărare, însă, având în vedere carențele acestei metode, a fost pusă în aplicare metoda calculului și analizei comparative a indicatorului paritate puterii de cumpărare (PPC) între țări.

Acesta poate arăta a câta parte dintr-o monedă este necesară pentru achiziționarea aceleiași cantități de bunuri și servicii cu o unitate dintr-o altă monedă. Raportându-se la nivel mondial, statele Uniunii Europene cu cel mai ridicat nivel al PPC în lume în momentul de față sunt: Luxemburg (79.400 USD), Norvegia (53.300 USD) și Irlanda (46.600 USD).

2.3. Autorizarea entităților piețelor reglementate

Prin reglementare, într-o accepțiune largă, înțelegem supravegherea și controlul exercitate de către guvern asupra activităților derulate de către societățile private având drept obiective eficiența, corectitudinea și siguranța. Într-o accepține restrânsă, termenul se referă la situația de pe piața de capital. În această situație, statul poate să-și exercite direct puterile sale de reglementare prin propriile instituții specializate sau aceste puteri pot fi delegate unor instituții financiare care, devin, astfel, organisme cu autorglementare.

Plecând de la observația că, regelmentările pot acționa ca bariere de intrare pe piața de capital și, deci, genera o restrângere a concurenței, a apărut și în acest domeniu, curentul dereglementării, mai vizibil, în primul rând, în cazul burselor de valori.Scopul principal al dereglementării pe piața de capital a fost încurajarea concurenței în domeni, și între intermediari, în beneficiul investitorilor.

Dereglementare semnifică eliminarea controalelor impuse de guvern operațiunilor de pe piață, ținând cont că unele dintre acestea sunt dăunătoare economiei.

Dereglementarea este o tendință vizibilă de mai mulți ani, în politica economică și financiară a țărilor dezvoltate. Ea a fost determinată de internaționalizarea piețelor și a generat creșterea concurenței în sistemul financiar și o mai mare fluiditate pe piețele de capital. Dereglementarea a atins, practic, domeniul finanțelor și atenuează distrincțiile tradiționale între piețe pe termen scurt și pe termen lung, între piețele de acțiuni și cele de obligațiuni, între băncile comerciale și cele de afaceri.

Dereglementarea, de regulă, a încurajat inovația financiară însă, uneori, regelementările excesive au reprezentat puncte de plecare în apariția unor noi produse financiare; în alte cazuri, lupta dintre intermediarii financiari și autoritățile de reglementare s-au încheiat cu procese de re-reglementare

Regulamentul numărul 14/2004 privind piețele reglementate și sistemele alternative de tranzacționare stabilește cadrul juridic aplicabil operatorilor de piață, operatorilor de sistem, piețelor reglementate de instrumente financiare și a sistemelor alternative de tranzacționare.

În redactarea acestui regulament au fost avute în vedere prevederile noii Directive 2004/39/EC privind piețele de instrumente financiare printre care menționăm:

Cerințe de integrare pentru acționarii operatorului de piață care organizează și administrează piețele reglemntate, C.N.V.M putând refuza probarea dobândirii calității de acționar dacă, ținând seama de necesitatea de a garanta administrarea prudentă a piețelor regelementate, apreciază că persoanele respective ar putea prejudicia funcționarea în bune condiții a piețelor reglementate sau o bună supraveghere a acestora;

Condiții de calificare și experiență profesională ce trebuie îndeplinite de administratorii și conducătorii operatorului de piață;

Dotarea tehnică adecvată a operatorului de piață pentru administrarea riscurilor la care se expune;

Cerințe privind accesul intermediarilor pe piața reglementată;

Admiterea, supendarea sau retragerea la/de la tranzacționare a instrumentelor pe piața reglementată;

Cerințe privind transparența pre și post tranzacționare în cadrul piețelor reglementate și a sistemelor alternative de monitorizare;

Monitorizarea respectării regulilor pieței reglementate și a sistemelor alternative de tranzacționare.

2.4 Autorizarea operațiunilor emitenților pe piața de capital

Regulamentul nr 13/2004 privind emitenții și operațiunile cu valori mobiliare, include, într-un efort, reglementar complex și unificator, prevederi legale referitoare la diverse subiecte tratate anterior în reglementări distincte (ex. oferta publică de vânzare, oferta publică de cumpărare/preluare, informarea continuă și periodică realizată de emitenții de valori mobiliare)

El reprezintă o reglementare ce transpune ultimele directive ale Uniunii Europene care evidențiază trendul european actual în materie de emitenți și operațiuni cu valori mobiliare respectiv: Directiva 2003/71 privind prospectele publicate atunci când valorile mobiliare sunt oferite publicului sau admise la tranzacționare, Directiva 200/109 despre armonizarea cerințelor de transparență privind informațiile referitoare la emitenții ale căror titlui de valori mobiliare sunt acceptate la tranzacționare pe o piață reglementată, Directaiva 2004/25 despre oferta public de preluare, Regulamentul 809/2004 emis in vederea aplicării Directivei 2003/71 privind forma și conținutul prospectelor de ofertă, încorporarea informațiilor prin referință precum și publicarea acestor prospecte și diseminarea materialelor publicitare, Reglementări emise în aplicarea Directivei 2003/6-Directiva 2003/124 despre definiția și publicarea informațiilor confidențiale precum și definiția manipulării pieței, Directiva 2003/125 privind prezentarea corectă a recomandărilor de investiții și dezvăluirea conflictelor de interese, Regulamentul 2273/2003 privind excepțiile referitoare la programele de răscumpărare precum și stabilizarea infstrumentelor financiare, Directiva 2004/72 cu privire la practicile de piață acceptate, definiția informațiilor confidențiale, întocmirea listei persoanelor care dețin informații confidențiale, notifocarea tranzacțiilor realizate de administrator precum și a tranzacțiilor suspecte.

Totodată,acest proiect normative încearcă să reglementeze sintetic și cu luarea ăn considerație a specificului și dinamicii pieței de capital românești, complexul domeniu al emitenților și al operațiunilor derulate cu valori mobiliare emise de aceștia, introducând și dezvoltând concepte noi sau actualizate abordate de Legea 297/2004 precum:

Admiterea la tranzacționare pe o piață reglementată sau un sistem alternativ de tranzacționare;

Oferta publică de preluare voluntară;

Investitorii calificați;

Excepțiile de la publicarea unui prospect de ofertă;

Procedura de retragere a acționarilor dintr-o societate comercială

2.5 Inovația financiară și supravegherea piețelor reglementate

Inovația financiară a fost definită ca un proces de dezvoltare a unor noi produse financiare.Într-o accepțiune mai largă, sunt înglobate aici metode de a mobiliza sau de a plasa fonduri bănești sau dezvoltarea și evoluția unor noi organisme financiare.

În consecință, inovația financiară nu doar în contextul piețelor de capital ci al întregii piețe financiare își face simțită prezență prin instrumente precum:conturile NOW sau derivatele de credit, alături de finanțarea unor achiziții (gen leverage buy-out), transferurile electronice de fonduri și cardurile de credit, eurovalorile mobiliare, toate sunt rezultate ale inovației financiare.

Dincolo de partea teoretică, aspectul care interesează, în special, este că, într-adevăr, în ultimii ani, gama valorilor mobiliare diponibile pe piața financiară, a crescut foarte mult, complexitatea acestora punând, la un moment dat, dificultăți autorităților de supraveghere a pieței, făcând mai dificilă încadrarea lor în produse ale pieței monetare sau ale pieței de capital.

Conștientizând pericolele globalizării și cele determinate de proliferarea inovației financiare, autoritățile naționale de supraveghere a piețelor financiare au inclus între preocupările lor majore, actualizarea reglementărilor naționale în domeniu dar și creșterea colaborării internaționale.Organizarea reglementării și supravegherii pieței de capital diferă de la o țară la alta în funcție de tradiții dar și de gradul de dezvoltare a acesteia și de interdependența dintre piața de capital și piața bancară.

În funcție de modul de organizare, sistemul de supraveghere a pieței financiare poate fi conceput ca o structură foarte dispersată sau, dimpotrivă, foarte concentrată. În mai multe țări se contstă tendința de a reuni toate responsabilitățile de reglementare și supraveghere a pieței financiare în sarcina unei singure instituții. Dispersarea autorității, dincolo de observația că nu mai este “la modă”, în multe state dezvoltate existând preocuparea pentru comasarea sarcinilor de supraveghere, are și dezavantajul, într-o oarecare măsură, al unei lipse de răspundere.

Strânsa legătură dintre piața bancară și cea de capital sau, uneori, rolul redus al pieței de capital în finanțarea economiei,a condus, în unele țări, la inexistența unor autoritîți bursiere centrale, care saă reglemneteze și să supravegheze piața de capital. Atribuțiile de supraveghere și reglementare a pieței financiare, în ansamblul său , revin în asemenea țări, în primul rând, băncilor central sau unor organisem în a căror titulatură apare cuvântul bancă.

Organismele naționale răspunzătoare de reglementarea și supravegherea pieței de capital trebuie să colaboreze și cu băncile centrale naționale. Necesitatea cooptării băncilor centrale într-un demers de reglementare și supraveghere a piețelor financiare naționale este perfect justificată, mai ales dacă se ține cont de prefacerile sistemului bancar din ultimii ani,în direcțiile nespecifice segmentului bancar și mai apropiate de piața de capital.Totodată, se poate ține seama și de existența, în unele țări, a unui sistem bancar de tip universal care permite băncilor accesul direct pe piața de capital;acest lucru a accentuat această necesitate.

Problema unei autorități unice de supraveghere și reglementare pentru întraga piață financiară sau, cel puțin, pentru piața bancară și cea de capital, este una de actualitate, ținând cont de tendința manifestată de a permite băncilor implicarea directă pe piața de capital.

Dar, dincolo de unele economii „în scară”, sistemul „one stop shopping” este mai adecvat în cazul conglomeratelor financiare, nefiind deosebit de util strict în cazul băncilor fără asemenea legături. În prezent, la nivelul U.E. întâlnim autorități unice de reglementare-supraveghere pentru întreaga piață financiară în Austria, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Luxemburg, Malta, Marea Britanie, Olanda, Suedia, Ungaria.În Belgia, autoritatea de supraveghere este doar pentru piața de capital și cea bancară iar piața de capital este supravegheată direct în Cehia, Cipru, Grecia, Italia, Lituania, Polonia, Portugalia, Slovenia și Spania.

În ultimii ani, situația s-a schimbat în Franța, Germania, Irlanda țări care au urmat exemplul Marii Britanii și au adoptat formula de supraveghere unică pentru întreaga piață financiară.

2.6 Impactul euro asupra pieței de capital europene

Trei factori concurenți:anticiparea, convergența și transparența procesului.

Anticiparea.

Piețele financiare deja lucrau la „data euro” ca și cum acesta exista de ceva vreme.Exista stabilitate monetară în Europa, încă de la 1987 era consemnată ultima aliniere de curs între franc și marcă, respectiv o uniune monetară „de facto”. Un deceniu mai târziu, în 1999, destabilizarea extrem-asiatică rămânea fără ecou în Europa. Altfel, însă, s-a întâmplat ca urmare a crizei mexicane din anul 1995.Dar euro s-a constituit ca un real adăpost împotriva presiunilor externe.

Convergența economică

Expresie de jargon pro-european, regăsită ân nivelurile inflației, deficitului public, cursului de schimb și al dobânzilor. Progresul esențial mai consta, însă, chiar înaintea celor săvârșite pe terenul economiei, în însuși design-ul Tratatului și reglementărilor aferente.Pe de o parte, respectarea prevederilor este de natură să asigure performanța economică a comunitații;de celalaltă parte, aceste prevederi se cer a fi aplicate în totalitate și nu doar parțial.

Încă un aspect: în 1993, statele Euroland își recomandau un nivel mediu al inflației de 4%.În preziua trecerii la euro, inflația cobora sub 1,6%; din toamna lui 1995, treisprezece state din Uniune se afiliau la Mecanismul Cursurilor de Schimb și mențineau, apoi, stabilitatea acestora;aveau loc semnificative reduceri ale deficitelor publice de la 6,1 în 1993 la 2,4% în 1997 și chiar 1,8%, în termenii PIB, în 1998.

De partea favorabilă a venit și comportamentul ratei dobânzii pe termen lung

Transparența

În mai 1998, după anunțarea țărilor participante la euro, miniștii de finanțe urmau să exprime nivelurile cursurilor de schimb participante și fixate mai târziu, în ianuarie 1999. Intervalul de timp era suficient operatorilor și piețelor să se pregătească și să urmeze schimbarea, nu aveau săa apară modificări de ultim moment.erau incluse și măsurile de intercoordonare luate de băncile centrale.Suficient, încă o dată, pentru a elimina din fașă orice pertrubații speculative din partea operatorilor odată ce aceștia se convinseseră de forța consensului de voință politică, însoțind demersurile întreprinse.

Yves-Thibault de Silguy considera în 1998 că, „euro este așteptat să construiască o altă piață profundă, largă și lichidă, asemănătoare celei americane.Rezultatul așteptat-concurența dar și cooperarea piețelor regionale, intrazonă”.Astăzi, piețele financiare naționale au practici și convenții comune ce depășesc anvergura pieței americane sau a celei japoneze. Investitorii din cadrul Uniunii Europene față de cei dinafara ei, beneficiază de o mai largă opțiune, în SUA și Japonia, fie și pentru investiții mai mici.

La 01.ianuarie 1999 a avut loc listarea comună a titlurilor, drept alinierea „bing-bang” a pieței titlurilor la piețele monetare și operațiunile monetare de gros. În felul acesta, intrarea titlurilor pe o piață comună europeană a fost mult ușurată dar nu a mers până la o prezumtivă bursă de valori europeană, bursele rămânând naționale în zonă.A avut loc în schimb intercalarea mișcării valorilor.

Pe piața europeană a avut loc, pe platura externă, a avut loc accelerarea fenomenologiei rezultate din presiunea factorilor globalizanți. Ceea ce a dus indirect alți factori globalizanți.Spre exemplu, vechile diferențieri între titlurile nominalizate în franci și mărci sau diferențierile dobânzilor sunt trasferate acum, politicii monetare comune. Pe de altă parte, comunitatea dobânzilor cheamă necesitatea altor produse, împreună cu aceea a unor indici pan-europeni.

În ceea ce privește cooperare dintre piețe, pregătirea piețelor a fost îndelungată iar Comisia a acționat drept liantul înțelegerii urgenței și anvergurii măsurilor, necesar a fi luate.Amintim în acest sens: armonizarea standardelor și convențiilor specifice – piața titlurilor în așteptare (iulie 1997), a Asociației Piețelor Financiare Europene iar, la 01. Ianuarie 1999, plățile extra-frontiere se simplificau, la rânul lor, prin implementarea sistemului TARGET.

2.6.1. Impactul euro asupra pieței obligațiunilor

Înaintea introducerii monedei euro, piața obligațiunilor în dolari, în 1998, ocupa primul loc în lume:peste 8000 mld dolari dintre care ca 5000 mld dolari tiluri de datorie publică.Locul al doilea este ocupat de piața obligațiunilor în yeni, pentru care 4800 mld dolari în total dintre care 2900 mld dolari datorie publică.

În această clasificare, înainte de moneda euro, valoarea obligațiunilor în batrânele monede europene, apărea relativ modestă.Marca germană, prima dintre acestea în materie de obligațiuni, atingea totalul de 1700 mld dolari.Fără doar și poate, însă, titlurile în totalitatea monedelor de zonă, reveneau în euro.O estimare a volumului global al obligațiunilor în euro, pentru momentul de început, se cifrează la aproximativ 7000 mld dolari dintre care 4000 mld dolari obligațiuni publice (locul doi în lume).

Emisiunea de titluri în zona euro este lovită de asanarea finanțelor emisiunilor naționale însă doi factori mari compenseată acest fenomen:

Emisiunile în euro ale statelor terțe

State precum Argentina, Ucraina, Brazilia, Slovenia, Grecia respectiv Suedia membră a UE și nemembră EUROLAND au susținut moneda europeană încă înaintea creării ei prin anunțarea emisiunilor de obligațiuni de stat în euro.

Dezintermedierea finanțării întreprinderilor

Lichiditatea cât și profunzimea pieței euro au dus la reducerea costurilor tranzacțiilor aproximativ până la nivelul acelorași costuri pe piața dolarului rezultatul fiind stimularea emisiunii de titluri în euro.Totodată, euro, a accelerat dezintermedierea financiară a întreprinderilor, dată fiind ușurința finanțării directe pe piața financiară. Marja potențială a acestei creșteri subzidă, câtă vreme, în 1998, mai bine de jumătate din omolog, în SUA, finanțarea bancară a întreprinderilor, ocupa, la acel moment, nu mai mult de o cincime.

Nivelul prețurilor s-a diminuat datorită unei datorii și o lichiditate mari pe piețele euro, care, totodată, vor ascuți și concurența. Companiile au fost astfel încurajate sa-și mute opțiunile de la împrumuturi bancare către obligațiunile către euro-titluri.

Piața obligațiunilor s-a dezvoltat deosebit de repede, astfel, primele luni ale anului 1998, indicau o explozie de 150% iar spre sfârșitul anului se ajungea la 40% din valoarea emisiunilor în dolari.

2.6.2. Impactul euro asupra pieței acțiunilor

Cea mai fragmentată dintre piețele financiare este piața acțiunilor.În Europa există 38 de burse reglementate, nașionale și regionale și 18 autorități reglatoare.Pregătirea introducerii monedei euro a avut loc în paralel cu reorganizările burselor europene, astfel: în 1998 se semnează un acord între bursele de la Londra și Frankfurt în obiectivul unei cotări comune a valorilor vedetă, în paralel piața germană la termen (DTB) fuziona cu omoloaga ei elevețiană (SOFFEX) creându-se astfel, EUREX:Aceasta din urmă se va alinia cu MATIF-ul parizian pentru o platforma comună (1999).

2.6.3. Impactul euro asupra băncilor

Suprimarea riscului valutar și căderea frontierelor financiare, odată cu crearea euro, a deschis resurse ale ofertei de servicii financiare. Piețele financiare naționale încetează a mai fi captive.Întreprinderile pot practica opțiunea între zeci de parteneri financiari diferiți, în locul a doar câțiva naționali.Concurența crescândă a modificat, în profunzime, peisajul financiar european, fiind stimulate dinamismul și inovația financiară pe partea bancară.

Pozițiile de plecare ale diferiților actori financiari erau, de la început, destul de echilibrate, nici un „campion național” nu depășea o pondere totală, de 3%, în zonă. Instaurarea monedei comune a adus un plus important de concurență.Introducerea euro presupune îmbunătățirea eficienței factorilor de producție în zona euro, fapt care a determinat creșterea atractivității acestei zone atât pentru investitorii europeni cât și pentru cei din exteriorul continentului

Introducerea monedei euro reprezintă cel puțin, trei provocări majore pentru acest sector:

Pregătirea adecvată a personalului și tercerea la euro în sistemele contabile și informaționale interne,începând cu 01.01.1999;

Pregătirea clienților pentru a se simți în siguranță în ce privește euro și a-l utiliza, dacă doresc, începând cu 01.01.1999;

Identificarea și utilizarea noilor oportunități strategice.Băncile orientate către tranzacțiile internaționale beneficiază de oportunitățile de a intra rapid pe alte piețe.Ca rezultat, concurența în sectorul bancar se va accentua, oferind clienților noi oportunități de investiții și servicii ma bune, la prețuri competitive.

CAP 3. PIAȚA DE CAPITAL DIN UNIUNEA EUROPEANĂ –STUDIU DE CAZ

3.1 Fenomenul globalizării și impactul său asupra pieței de capital

3.1.1 Uniunea Europeană – Tendințe de integrare economică

Extinderea Uniunii Europene este cea mai mare provocare de la începutul sec.XX-lea. Astăzi, Uniunea Europeană se confruntă cu mari cerințe pe plan intern și extern.Pe plan intern, instituțiile și-au propus apropierea de Europa, structurarea mai transparentă și eficientă, pentru a putea permite o mai bună rezolvare a problemelor cu care se confruntă europenii.

Pe plan extern, Uniunea Europeană se află față în față cu cerințele de adaptare la schimbările rapide ale unei lumi aflate într-un plin proces de globalizare.

În cadrul Uniunii Europene, procesul a luat o amploare fără precedent după colapsul C.A.E.R. (Consiliul Economic de Ajutor Reciproc), al Pactului de la Varșovia și, în final, al fostei Uniuni Sovietice precedat de schimbările de regim politic din statele din Europa Centrală și de Est, la finele anilor ’80.

Pe măsura intensificării fluxurilor de capital către statele ex-socialiste și a dezvoltării piețelor financiare,tot mai multe studii au inclus analiza economico-financiară est-europeană în procesul de redirecționare a fondurilor de capital către țările aflate în curs de dezvoltare.

Ulterior, după anii ‘90, atenția s-a îndreptat către dezvoltarea activității bursiere pe diferite piețe individuale est-europene. Apariția și dezvoltarea activităților bursiere în zonă, a fost urmărită și evaluată drept componentă a dezvoltării locale dar, în acelși timp, și ca soluție de conectare la expansiunea piețelor de capital, îndeosebi cele europene.

Perspectiva aderării la Uniunea Europeană a condus la creșterea atenției îndreptate către intergrarea financiară a statelor est-europene.Pe viitor, Uniunea Europeană își va deschide granițele și către alte state est-europe, planificate a se integra în viitoarul poate nu foarte îndepărtat.

Practic, concluzionând cele amintite, începând cu anii ’90, pe întreg continentul s-a perceput demararea procesului de integrare economică pan-europeană, ceea ce semnifică eliminarea banrierelor economice dintre două sau mai multe state.Importanța fundamentală a desăvârșării acestui deziderat o reprezintă creșterea concurenței efective respectiv potențiale și toate avantajele în lanț care decurg de aici.

Procesul integrării statelor din Europa Centrală și de Est reprezintă un complex din cauza diferențelor existente generate de schimbările politice – înlăturarea comunismului și trecerea la la un alt sistem politic, bazat pe concepte și fundamente diametral opuse – tranziției economice, nivelurile de dezvoltare economică diferite, în fiecare dintre statele central și est-europene aflate în procesul de integrare și importanței acordate propunerilor de integrare de către fiecare stat.

Sunt cunoscute următoarele trepte ale extinderii Uniunii Europene:

Prima, care reprezintă chiar fundamentul apariției Uniunii Europene de azi, s-a realizat, la rândul său, în doi pași : în 1950,ministrul francez al Afacerilor Externe, Robert Schumann propunea, prin declarația sa, rostită la data de 09.05, la Quay D’Orsay, înființarea unui organism denumit Comunitatea Economică a Cărbunelui și Oțelului (C.E.C.O.) care, se materializează, prin Tratatul de la Paris, din 1951; astfel lua ființă, o „piață comună” a cărbunelui și oțelului între cele șase state cofondatoare : Belgia, Olanda, Luxemburg, Franța, Germania, Italia.

A doua etapă importantă a extinderii Uniunii Europene a avut loc în 1973 când state ca Marea Britanie,Irlanda și Danemarca au hotărât să adere la noua Comunitate;a treia extindere a avaut loc în 1981 odată cu aderarea Greciei pentru ca, în 1986 saă aibă loc ce-a de-a patra extindere, prin integrarea Spaniei și a Portugaliei,a cincea extindere s-a produs în 1995 când au fost primiți noi membri –Austria, Finlanda, Suedia.

În ultimii 20 de ani, după schimbările politice de la sfârșitul anilor ’80, statele central și est europene s-au transformat în democrații și au realizat pași importanți în tranziția către economia de piață, inițiind un proces de integrare economică.Întrucât, până nu demult, în toate statele centarl și este europene funcționau regimuri autocrate, bazate pe ecomii planificate, din acest motiv, în special extinderii către Europa de Est i se acordă o atenție specială.

Extiderea europeană, din ultimii ani, a avut loc „în valuri” cel mai „mare” înregistrându-se în 2004 când au fost invitate să se alăture familiei europene, 10 noi state: Polonia, Slovenia, Cehia, Slovacia,Ungaria, Slovenia, Cipru, Malta și cele 3 state Baltice; acest „val” a fost urmat, în 2007 de un altul, când altor două state, România și Bulgaria, li s-a acordat șansa de a deveni parte integrantă din Uniunea Europeană, beneficiind de toate drepturil și obligațiile ce decurg din calitatea de membri.

Anul acesta, la 01.07, este programtă aderarea încă unui stat central-european, Croația, alte state aflându-se în diferite faze ale procesului de pre-aderare: Serbia, Macedonia, Muntenegru, Islanda și Turcia.

Criteriile enumerate maa sus, au fost specificate în Cartea Albă din 1995 și reconfirmate cu ocazia numeroaselor reuniuni vest-europene la vârf care au devenit foarte importante întrucât au permis statelor est-europene să-și redimensioneze respectiv redirecționeze reformele și termenii de evaluare a performanțelor înregistrate.Deschiderea Europei către Est, inițial, a fost considerată drept o liberalizare a comerțului.

3.1.2.Globalizarea financiară

Globalizarea este cel mai caracteristic fenomen al dinamicii vieții cotidiene, contemporane.În ultimul deceniu al sec.al XX-lea, „…a avut loc o creștere spectaculoasă a volumului tranzacțiilor financiare și integrarea piețelor financiare într-un sistem global” fapt care a adus beneficii consistente economiilor naționale și investitorilor dar a modificat, în același timp, structura piețelor care au devenit tot mai interdependente, generând tot felul de noi riscuri și provocări, participanților la piața de capital și pentri autoritățile de supraveghere și reglementare.

Datele economice fundamentale care stau la baza globalizării sunt indiscutabile: creșterea constantă a fluxurilor internaționale:comerciale, de investiții și capital financiar.

Importanța globalizării se datorează impactului asupra condiției umane care poate genera satisfacții acelora ce reușesc s-o abordeze în favoarea lor respective nemulțumiri pentru cei marginalizați în acest process.

Manifestările ostile,de stradă,care au avut loc ăn perioada 1999-2008, cu ocazia diferitelor reuniuni, cu participarea reprezentanților guvernelor statelor cunsocute drept simpatizante active ale accelerării globalizării, demosntrează caracterul contradictoriu al acestui țel;principalul argument al contestatarilor fenomenului de globalizare l-a reprezentat nerespectarea spiritului democratic în relațiile dintre state, încălcarea independenței și suveranității statelor slab dezvoltate care înglobează majoritatea populației.

Avantajele indiscutabile pe care fenomenul globalizării le oferă celor care reușesc sa o folosească sunt: extinderea piețelor de desfacere pentru produsele companiilor, obținerea unor avantaje dinaccesul selective la resursele globale șamd.

Globalizarea tinde tot mai mult spre dezvoltare și, întreaga lume recunoaște că, datorită forțelor întreprinse, practic, fenomenul nu poate fi evitat.Crearea unei piețe financiare unice, mondiale va conduce la mondializarea schimburilor de bunuri și servicii, ceea ce va avea ca efect, o mai bună distribuire a capitalului în economia mondială.

Ca efect al globalizării, instituțiile financiare vor fi capabile să împrumute și să plaseze capitaluri oriunde și oricând, utilizând instrumentele financiare existente.

Mondializarea piețelor financiare stimulează prezența ofertei de capital.Piețele de capital sunt acum mult mai complexe și supuse fluctuațiilor imprevizibile ceea ce a determinat ca tot mai multe persoane să conteste „euforia financiară” dar și dconectarea de economia reală.

Economiștii au invocat aplicarea „regulii celor 3 D”, susținînd ca aceasta ar asigura ritmul schimbului de instrumente financiare și ar facilita globalizarea financiară întrucât se bazează pe deschiderea piețelor prin dezintermedierea și prin dereglementarea acestora.

Deschiderea piețelor presupune înlăturarea granițelor dintre economii, deschiderea piețelor naționale spre exterior dar și către interior, prin utilizarea instrumentelor specifice:piața monetară și piața financiară a capitalurilor pe termen lung.

S-a susținut că persoana care investește sau împrumută, caută cel mai bun randament, plasând economiile într-o valoare sau alta, într-o monedă sau alta, căutând cea mai eficientă metodă de acoperire a riscului (de la obligațiuni în franci în obligațiuni în dolari).

Dezintermedierea înseamnă intervenția directă a operatorilor internaționali pe piețele de capital fără a mai recurge la serviciile intermediarilor pentru efectuarea operațiunilor de plasament, împrumut șamd.În acest sens, P.Prunea a dat exemplul unei societăți care a preferat să-și finanțeze activitatea printr-o emisiune de euro-obligațiuni, direct pe piața londoneză, fără să recurgă la serviciile unei bănci.

Dereglementarea este considerată unul dintre elementele „motor”, în globalizarea financiară. În susținerea dereglementării s-a argumentat că, pentru facilitarea circulației internaționale a capitalurilor, autoritățile monetare din principalele state industrializate au desființat reglementările schimburilor și s-au orientat către alternativa alocării acestor în alte colțuri ale lumii.

De menționat că, economia integrării financiare a statelor est-europene va demara ulterior, întrucât, la momentul actual, piețele de capital din această regiune, au realizat puține studii privind examinarea unor tendințe și procese caracteristice globalizării financiare.

După cum se știe, o economie modernă, bazată pe mecanismele competitivităiți, capabile de adaptare la cerințele unei piețe tot mai sofistricate, este de neconceput fără o piață de capital funcțională.

O analiză succintă a elementelor globalizării financiare poate reda cadrul necesar pentru evaluarea dinamică și structurală a progreselor și transformărilor pieței de capital est-europene, inclusiv a pieței naționale, într-o direcție de dezvoltare deosebit de complexă.

3.1.3. Reglementări internaționale în domeniul pieței valorilor mobiliare

Reglementarea relațiilor în domeniul pieței de capital, poate fi abordată în calitate de formă de control și intervenție a statului în domeniu; mai mult decât atât, reglementarea unui domeniu reprezintă forma primară de supraveghere și control întrucât produce normarea relațiilor din acest domeniu – condiția esențială ordinii.

În același timp, eficiența actului de tranzacționare pe piața de capital, depinde de modul în care acționează fiecare participant: emitentul, intermediarul, investitorul, depozitarul, managerul dar și de modul cum este organizată piața și, nu în ultimul rând, de felul în care intervine statul sau instituțiile de reglementare sau autoreglementare, în actul de control și în supravegherea felului în care se operează.Justificarea intervenției în domeniul controlului activităților și al participanților la actul de comercializare, în domeniul valorilor mobiliare, poate fi obținută prin definirea obiectivelor urmărite:

Prevenirea fraudării investitorilor de către emitenți prin introducerea unor obligații privind prezentarea corectă și suficientă a informațiilor despre emitent;

Promovarea spiritului competitiv și de corectitudine în cadrul comercializării valorilor mobiliare;

Promovarea unui grad sporit de stabilitate a diverselor instituții specializate care intervin în cadrul circulației valorilor mobiliare;

Restrângerea intervenției economiilor străine pe piețele autohtone;

Controlul permanent al economiilor naționale.

Din prima categorie, fac parte S.U.A. și majoritatea țărilor europene în vreme ce , Marea Britanie este inclusă ân cea de-a doua categorie, confruntându-se, momentan, cu strategia armonizării legislative promovate de Uniunea Europeană.

Anterior, se afirmase că, reglementarea este un fenomen indispensabil tuturor domeniilor dar se pot aduce argumente destinate clarificării rațiunilor existenței reglementărilor financiare.

Astfel, am putea afirma că, reglemntarea financiară are la bază trei rațiuni:

Furnizează o plasă de siguranță pentru prevenirea falimentului băncilor, asiguratorilor sau administratorilor de investiții care ar putea genera pierderi și pentru alți participanți, adevăr cu atât mai valabil în cazul în care ne referim exclusiv la piața de capital;

Supraveghează integritatea instituțiilor financiare și protejează de fraudă și greșeli investitorii individuali;

Depistează tranzacționările cu informații confidențiale și alte infracțiuni

Actualmente, atât piețele cât și cei care tranzacționează pe ele, sunt guvernați de un sistem de reguli și măsuri, menit să protejeze, în special, investitorii. Odată cu creșterea numărului acestora, sarcina supravegherii devine tot mai dificilă.

Termenul de dereglementare trebuie definit, în opoziție cu cel de reglementare. Astfel scopul principal al dereglementării pe piața de capital, constă în încurajarea dezvoltării concurenței în domeniul valorilor mobiliare și între intermediari, vizând, înainte de toate, segmentul secundar al pieței de capital, în beneficiul investitorilor.Conform unei definiții de specialitate, dereglementarea semnifică eliminarea controalelor impuse de guvern contraoellor pe piață (în general) având în vedere că, unele dintre ele, sunt dăunătoare economiei.

Primul val de dereglementare a avut loc în S.U.A. după care, acesta și-a extins acțiunea și în statele europene.Trebuie avut în vedere că, o soluție fericită, ar reprezenta-o îmbinarea între o reglementare eficientă și o dereglementare eficientă cu alte cuvinte, este nevoie de o reglementare optimă fără excese.În concluzie, reglementările eficiente pe piața de capital constau atât în rigurozitatea cât și flexibilitatea supravegherii.

3.2.Direcțiile strategice de dezvoltare a pieței de capital și armonizarea legislației autohtone cu cea comunitară

Momentan, când economia mondială este extrem de influențată de dezvoltarea fără precedent a tehnologiilor informaționale și a comunicațiilor, piețele de capital, din întreaga lume, se află într-un proces de interconectare într-o rețea globală, astfel, dezvoltându-se extrem posibilitățile acestora.

Alături de piețele mature ale Uniunii Europene, apar mereu piețe noi, în plină dezvoltare, mai mult sau mai puțin promițătoare.Motorul lor principal este indicele creșterii economice, căruia i se adugă diferiți parametri care depind de situația politică, de gradul de liberalizare economică sau de numărul societăților cotate.

Pentru statele care încă nu au aderat la U.E.cele mai recomandate direcții strategice prioritare de dezvoltare a pieței de capital sunt:

1.Promovarea, în continuare, a reformelor economice și sociale, asigurarea creșterii economice durabile care va necesita afilierea infrastructurii pieței financiare, în special, a pieței valorilor mobiliare, la cerințele standardelor internaționale. Piața valorilor imobiliare trebuie să devină mecanismul prioritar al economiei de piață care va oferi posibilitarea atragerii investițiilor și distribuirii capitalurilor în economia națională.

2.În vederea amplificării rolului pieței de capital, amplificării și consolidării valorilor mobiliare, ca mecanism principal de acumulare și distribuire a economiilor spre investiții, direcțiile principale de activitate ale Guvernului, trebuie să fie îndreptate spre:

Menținerea stabilității financiare prin promovarea unui sistem financiar durabil și funcțional;

Stabilirea regulilor prin care, consumatorii produselor financiare pot lua decizii argumentate și minimizarea acțiunilor incorecte;

Asigurarea plasării publice a emisiunilor primare și suplimentare, a valorilor mobiliare (acțiunilor și obligațiunilor) de către agenții economici, în scopul atragerii surselor disponibile de pe piață pentru finanțarea proiectelor de lungă durată (alternativ creditului bancar);

Asigurarea utilizării sistemelor de „rating” pentru aprecierea gradului de solvabilitate a emitenților în cadrul emisiunilor valorilor mobiliare (în special, în cazul emisiunii obligațiilor corporative);

Diversificarea instrumentarului financiar existent pe piață, prin stimularea emiterii titlurilor derivate („futures” și „options”, emisiunea și tranzacționarea drepturilor preferențiale „rights”, „warrants”)

Dezvoltarea unei culturi investiționale a populației paralel cu intensificarea măsurilor de asigurare a unei transparențe cât mai mari, în acest domeniu.O importanță deosebită în această direcție trebuie să-i revină instituțiilor statului, antrenate în organizarea și supravegherea pieței de capital, cum ar fi Comisia Națională a Pieței Financiare.Acest organism trebuie să-și canalizeze cât mai bine eforturile în vederea informării investitorilor prin diferite modalități:

Literatura de specialitate, mass media scrisă și vorbită, prelegeri în colaborare cu unitățile de învățământ;

Dezvoltarea sistemului electronic de tranzacționare a instrumentelor financiare în cadrul piețelor organizate (bursa de valori) prin implementarea tehnologiilor informaționale performante și tranzacționării valorilor mobiliare prin intermediul sistemului informațional unic.

3.Reglementarea pieței valorilor mobiliare trebuie realizată în conformitate cu cerințele reformei sistemului de reglementare a pieței financiare nonbancare și reformelor social-economice din țară.Această idee poate fi promovată pe baza dispozițiilor prevăzute în acordurile de parteneriat și colaborare dintre comunitățile europene și statelel lor membre.

4.Totodată, Guvernele celorlalte țări, trebuie să întreprindă acțiuni de promovare a utilizării capacităților piețelor internaționale de capital ca principale centre de atragere a resurselor financiare suplimentare. Aceasta presupune încurajarea stabilirii sediilor companiilor transnaționale care, ulterior, pot atrage surse financiare, preponderent prin utilizarea burselor internaționale.

5.În vederea asigurării atragerii principalilor profesioniști, nerezidenți ai pieței de capital, pentru stabilirea cu sediul în statele care doresc să adere,Guvernul trebuie:

Să promoveze introducerea amendamentelor coresunzătoare în legislația în vigoare, pentru acordarea scutirii acestora de obligativitatea licențierii dreptului de a desfășura operațiuni cu instrumentele financiare din exterior țării;

Să încurajeze investițiile străine prin eliminarea obstacolelor din calea investitorilor străini: instabilitatea juridică, birocrația, corupția.

3.3.Germania

Pentru producătorii străini, Germania reprezintă o piață cu putere de absorbție foarte mare, datorită numărului de consumatori sporit, asigurat de o populație de ca 82 mil locuitori precum și a unei puteri de cumpărare ridicate, motive care, coroborate au generat volume de importuri care au depășit, în ultimii ani, 500-600 mld euro – anual.Pe de altă parte, piața germană impune și niște standarde de calitate foarte ridicate. Politica economică, specifică unei economii sociale de piață și orientate către liberalizarea schimburilor comerciale exteren, asigură, consumatorilor interni, o ofertă de produse de mărfuri variate, la prețuri avantajoase.

De aceea, doar o ofetă competitivă, corelată cu un concept de marketing pe termen lung, poate avea o șansă pe piața germană.

Piața germană se caracterizează prin dinamis și multilateralitate.La aceasta, contribuie dezvoltarea tehnologică rapidă, standardul de viață ridicat și varietatea rețelelor de distribuție. Într-o mare măsură, piața germană este influențată și de vârsta medie a populației.Ca urmare a unei rate scăzute a natalității, foarte multe familli alocă doar o cotă scăzută din venituri, satisfacerii nevoilor de bază.

Astefl, aceste familii dispun de un potențial de achiziții considerabil dar care este folosit pentru soluționarea unor nevoi individuale exigente (excursii, călătorii, sport, informație, modă, sănătate, distracții și altele).În această situație, marketingul trebuie să-și deplaseze sfera de activitate spre studiul orientării pieței (creare de noi necesități de consum).Dezvoltarea unor noi tipuri de tipuri de oferte – articole de turism și sport, cosmetice, jocuri, aparatură IT și altele – impune producătorilor, inclusiv celor străini, să aibă capacitate creativă și o strânsă colaborare cu partenerii de afaceri germani.

În Germania activează 8 burse de valori: în Berlin, Hamburg, Bremen, Düsseldorf, München, Stuttgart și Hannover.

Specificul pieței de capital germane constă în faptul că,există o mare discrepanță între piața obligațiunilor și cea a acțiunilor, în favoarea primei; din contul emisiunii de acțiuni se finanțează o mică parte din investiții iar ponderea capitalizării în P.I.B. este 20-25% , adică de 2 ori mai mică decât în S.U.A.și de 5 ori ca în Marea Britanie.Este neînsemnată și piața emisiunii obligațiunilor.

3.4. Ungaria

Statul vecin din Vest este considerată statul din rândul fostelor economii socialiste, ca având cel mai mare avans în procesul implementării reformelorșâ, experții sunt de părere că, în Ungaria, se întâlnește o economie de piață funcțională

Reforma a fost realizată gradual, lucru benefic pentru evoluția mai multor indicatori economici care au rămas la niveluri acceptabile sau, cel puțin, suportabile pentru populație. Rata inflației a fost menținută sub un control destul de riguros (cu un nivel maxim înregistrat în 1995, de 35%) ajungaând, în ultima perioadă, la praguri exprimate printr-o singură cifră.În consecință, și deprecierea monedei naționale, în raport cu dolarul, în special pe parcursul ultimei decade, a fost relativ modestă, ajungând de la 61,4 la 252, 2 HUF/USD.

Scăderea P.I.B. a fost de mai lungă durată, borna care a marcat sfârșitul recesiunii în care a intrat Ungaria, în perioada sa de tranziție, reprezentând-o anul în 1994, după care s-au înregistrat apoi creșteri economice, în fiecare an care a urmat. Nivelul investițiilor a crescut exponențial în ultimii 10 ani, contribuind la susținerea creșterii economice. Cu toate acestea, nivelul șomajului se află la un nivel ridicat (9% din populația activă) iar datoria externă, în continuă creștere, atinsese un nivel îngrijorător (84% din P.I.B.în 1995 oentru a scădea la 60% în 2000).

Momentan, P.I.B. al Ungariei se situează peste nivelul atins în perioada premergătoare tranziției, exporturile sale au crescut substanțial iar ponderea proprietății publice în P.I.B. a scăzut de la 75% în 1989 la 15% în 1999.Este însă interesant de semnalat nivelul semnificativ atins de ponderea proprietății private în P.I.B. iar una dintre explicații ar putea fi începutul unor reforme încă din 1987.

Investitorii instituționali au căpătat și ei amploare. Dezvoltarea lor a avut loc pe fondul creșterii înregistrate de piața de capital care, la rândul ei, a avut un suport în economia reală iar piața derivatelor le-a permis să-și acopere riscul.Fondurile de investiții ocupă un loc important în preferințele de plasament ale persoanelor fizice – aproximativ 15% din plasamentele lor în 2009.

Dintre fonduri, peste 30 sunt cotate la B.S.E. Reforma timpurie a sistemului de pensii a condus la apariția unor noi actori pe piață, fondurile private de pensii și fondurile de pensii voluntare care s-au orientat, în plasamentele lor, și către piața de capital.

Faptul că două societăți străine au mobilizat capital de pe piața maghiară și sunt cotate la B.S.E., denotă încrederea pe care o au emitenții străini, cu atât mai mult cu cât în anul 1997, era un caz singular în zona Europei Centrale și de Est.Valoarea tranzacțiilor cu cele două titluri a fost în 1999 53,1 mil USD.

O caracteristică a pieței de capital din Ungaria, neîntâlnită pe celelalte piețe ale zonei, este că, dintre societățile cotate, un număr semnificativ îl reprezintă societăți nou-create (la un moment dat, acestea reprezentând aproape jumătate din totalul firmelor cotate la B.S.E.) deși acțiunile societăților privatizate sunt cel mai tranzacționate.

Piața bursieră din Ungaria este cea mai lichidă piață din Europa Centrală și de Est, fiind preferată și de investitorii străni.Aici s-au concentrat, în timp,investiții de portofoliu de 5 mld.dolari.

Având drept fundament situația economică bună și perspectivele de îmbunătățire a indicatorilor macroeconomici,piața acțiunilor a fost mult timp în creștere. Indicatorii bursieri arată și ei o piață care progresează:

Volumul tranzacțiilor din P.I.B. a crescut de la 0,8 % în 1998, la 34% în 2003;

Capitalizarea bursieră a crescut de la 5,8% din P.I.B. din 1998, la aproximativ 30% din P.I.B. în 2003;

Numărul de tranzacții cu acțiuni a evoluat, de la 60,8 mii la 1.011, 5 mii;

Numărul mediu zilnic de tranzacții s-a mărit de la 244,4 la 4090,7;

Mărimea medie zilnică a tranzacțiilor, de la 175,3 la 13.952,8 mil HUF;

Mărimea medie a unei tranzacții de la 0,7 lșa 3,5 mil HUF

În ceea ce privește acțiunile cotate, ca o particularitate, ar fi de menționat că, la introducerea unei noi societăți la cotare, este nominalizat un market-maker pentru un interval de 15 zile sau până când valoarea tranzacțiilor zilnice depășește 10 mil HUFsau 0,5% din valoarea nominală a acțiunilor introduse la cotare, având obligația de a menține oferte de vânzare și cumpărare pentru o valoare minimă de 100.000 HUF.

Piața obligațiunilor capătă și ea consistență, fiind cotate câteva zeci de obligațiuni, atât de stat cât și corporatiste. Ponderea tranzacțiilor cu titluri de stat- atât certificate de trezorerie cât și obligațiuni – în totalul anual al tranzacțiilor la Bursa de Valori Budapesta (B.S.E.) este, relativ, consistentă, pornind de la ca 3% în 1992 pentru a atinge aprox. 50% ăn 2009.

Piața derivatelor (pe indici bursieri, pe acțiuni sau pe valută) este foarte populară în Ungaria, existând nu doar în cadrul B.S.E., unde funcționează o serie distinctă, ci și în cadrul burselor de mărfuri.Popularitatea pieței derivatelor,chiar în rândul persoanelor fizice, ține, mai ales,în cazul contractelor pe indici bursieri, de costul scăzut, achiziționarea lor fiind mai avantajoasă decât a acțiunilor.

3.5. Bulgaria

Piața de capital secundară avut un început mai aparte.Spre deosebire de alte țări din zonă, aici implicarea statului nu s-a resimțit, în faza incipientă a organizării acestei piețe când, treptat dar mai ales spontan, au apărut mai multe burse de valori private, organizate ca societăți pe acțiuni, pe baza Codului Comercial, care funcționau fără existența, încă, a unei entități specializate, însărcinate cu supravegherea pieței, fapt care a impus autoreglementarea burselor însă, organizarea, procedurile de tranzacționare diferite și chiar haotice, nereglementate și nesupravegheate, au introdus mari riscuri în sistem.

În consecință, legislația este corectată în 1995, în ianuarie 1996 este creat organismul însărcinat cu regelemnatrea și supravegherea pieței de capital – Comisia pentru Valori Mobiliare și Bursa de Valori – care, stabilind un prag înalt al capitalului social pentru Bursa de Valori, determină cele 14 burse să fuzioneze, creându-se, astfel, Bursa de Valori Bulgară, cu sediul la Sofia.

Bursa de Valori Bulgară dispune,la momentul actual, de un sistem de tranzacționare computerizat la fel ca și concurenta sa piața OTC.De remarcat este faptul că, nu există, încă, un indice oficial al pieței, fiind folosit Reuters All Bulgarian Stock Index (RABSL).

Volumul tranzacțiilor a scăzut deși numărul societăților cotate a crescut, mai ales după desfășurarea etapei de privatizare în masă, ajungând la aproape 1.000. Explicația ține, pe de o parte, de performanțele slabe înregistrate de societăți și de neîncrederea în ele, multe fiind tranzacționate sub valoarea nominală iar, pe de altă parte, de concurența reprezentată de titlurile de stat (aceste cauze se întâlnesc, de altfel, și în cazul României).

Pe fundalul unei inflații relativ ridicate, dobânda real pozitivă, extrem de atractivă practicată la titlurile de stat, în anii din urmă, a cauzat o orientare preponderentă către acestea, în detrimentul acțiunilor, care și anterior erau lipsite de atractivitate. În consecință, piața obligațiunilor s-a dezvoltat (mai ales, în condițiile dificile din anii 1995-1998), obligațiunile de stat și certificatele de trezorerie fiind instrumente predilecte pentru finanțarea deficitului bugetar, în lipsa unei finanțări externe.

Ca structură pe scadențe a tilurilor de stat, trebuie să remarcăm varietatea acestora: trei, șase nouă, douăsprezece luni pentru tilurile pe termen scurt respectiv doi, trei, cinci și zece ani pentru titlurile pe termen lung.

Piața bulgarăd e capital prezintă o serie de caracteristici:

Investițiile stăine, atât dircete cât și de portofoliu, au rămas la un nivel scăzut;

Bursa continuă să resimtă prezența unor investitori activi, indiferent că este vorba despre autohtoni sau străini; o parte a investitorilor străini, de portofoliu, s-a retras, la un moment dat, de pe piață;

Piața primară este aproape inexistentă;

Capitalizarea bursieră și volumul trazacțiilor, raportate la P.I.B. sunt foarte scăzute;

Este considerată o piață de frontieră

Progresele realizate de Bulgaria, pe plan bursier, în ultimii ani, pornesc de la introducerea unei noi legislații a valorilor mobiliare, aliniată cerințelor europene și care încurajează participarea investitorilor instituționali.

Pe piața liberă, sunt cotate peste 800 de societăți, majoritatea privatizate prin programul de privatizare în masă. Lichiditatea pieței este scăzută, multe tranzacții fiind realizate cu blocuri mari de acțiuni (deal).

De remarcat este modul în care a fost stabilită banda de fluctuație maximă a prețurilor:

Pe piața oficială, 15% pentru acțiunile tranzacționate zilnic;

Pe piața oficială, 30% pentru acțiunile mai puțin lichide (cele netranzacționate, trei sau mai multe zile);

Pe piața liberă marja de fluctuație este între 25% și 50%

3.6. Olanda

Piața de capital a Olandei este o piață puternic dezvoltată. Olanda este printre primele 10 state din lume cu cele mai multe investiții directe. Creșterea valorii instrumentelor financiare deținute, cu aproape 160 bilioane euro, se regăsește atât în valoarea acțiunilor cât și a obligațiunilor tranzacționate.

Creșterea valorii investițiilor străine realizate, a avut ca efect creșterea valorii acțiunilor deținute la nivel global.Acest lucru a determinat investitorii să-și mențină investițiile într-un mix de acțiuni și obligațiuni stabile.

În privința investițiilor provenite din exterior, în instrumente financiare olandeze, acestea au crescut în 2005, de la 760 bilioane de euro la 990 bilioane de euro.Creșterea este mare și se datorează, în principal, achiziției de acțiuni Royal Dutch Oil.

O enitate specifică pieței financiare olandeze este Netherlad Authority of the Financial Market (NAFM).Aceasta supraveghează toate operațiunile efectuate pe piața financiară din Olanda:investiții,împrumuturi, asigurări, economii etc.Scopul creării acestui organisam este asigurarea unui acces direct, rapifd, pe piața financiară,eficiența și siguranța tranzacțiilor.

NAFM supraveghează tranzacțiile efectuate cu titluri financiare și toate instituțiile participante la aceste tranzacții și asigură monitorizarea acestora și impunerea anumitor regulamente.

În octombrie 2006 a fost emis regulamentul Wmz 2006 (wet melding zeggenschap een kapitaalbelang in effectenuitgevende instellingen).Scopul acestui regulament este creșterea transparenței cu privire la portofoliile de instrumente financiare și alte investiții deținute de marii investitori.NAFM a avut un rol important în implementarea acestui regulament.

Regulamentul Wmz 2006 se referă la companiile ale căror acțiuni sunt admise și listate pe piețele bursiere din Olanda și Europa precum și companii rezidente ale unor state din afara Uniunii Europene și ale căror acțiuni sunt admise spre tranzacționare pe piața bursieră din Olanda.

3.6.1. Piața bursieră din Olanda

Cea mai cunoscută bursă olandeză , Amsterdam Stock Exchange (ASE) este considerată cea mai veche bursă din lume.Această bursă a fost înființată în 1602 de către Dutch East India Company (Verenigde Oostindische Compaigne sau VOC).Apoi a fost redenumită Amsterdam Stock Exchange și a fost prima bursă care a început să tranzacționeze titluri financiare.

ASE este piața de origine a pieței options.În anul 1978, în Amsterdam a fost fondată European Options Exchange (EOE) ca piață pentru tranzacționarea contractelor futures și a opțiunilor.

În anul 198, s-a constituit lista stock market index, denumită și EOE index, care constă în acțiunile a 25 cele mai mari companii tranzacționate pe piață.În 1997, ASE și EOE au fuzionat, formând indexul AEX dela „Amsterdam EXchange”.Ea estea cum condusă de EURONEXT.De-a lungul timpului, ASE a avut un impact puternic în dezvoltarea instrumentelor financiare.În prezent,ASE face parte din bursa EURONEXT, începând de la 01.04.2005.

La Euronext Amsterdam sunt listați următorii indici bursieri:

AEX Index

Amsterdam Midkap Index

Amsterdam Smallkap Index

AMX Index

Alternex Index

3.7. Polonia

În Polonia,reformele economice au început înaintea altor țări;de exemplu, liberalizarea prețurilor a fost făcută rapid, astfel încât în 1989, peste 90% dintre prețuri erau determinate liber. Acest lucru este oglindit și-n nivelul mare al inflației înregistrat în 1989 și 1990 (251,2% respectiv 585,8%) după care, politica graduală de dezinflație reușește să reducă nivelul inflației la o singură cifră (7,3% în 2006).

Pe de altă parte, procesul privatizării în masă, a fost limitat la întreprinderile mici, privatizarea întreprinderilor mari, a fost destul de înceată, continuând și-n prezent, în 15 ani, însă, Polonia a reușit să atragă cel mai mare volum de investiții străine din zonă, care au impulsionat dezvoltarea sectorului privat compesând lenta privatizare a sectorului de stat. De altfel, aceasta demonstrează că, mai importantă este calitatea dezvoltării și sectoarele în care este inițiată decât viteza cu care este implementat acest proiect.

Piața secundară de capital a fost creată în Polonia cu sprijinul Statului Francez, încă din 1991. Începutul timpuriu al reformelor economice a permis bursei poloneze să se afirme astfel că, în 1993, clasamentul Euromoney o plasa pe un onorant loc 8 din 50 de piețe în formare analizate, din punct de vedere a avantajelor structurale, oricum, obținând locul întâi în același an, din perspectiva creșterii înregistrate 970 de dolari iar, în același an ‚piața poloneză, ăn ansamblul său, era creditată de Agenția Americană de Comerț Exterior ca fiind în top 10 al celor mai promițătoare piețe din lume.

În această ascensiune a Poloniei față de celelalte piețe în formare și, mai ales,față de competitoarele ei, statele în tranziție, atu-urile principale au fost:

Tranziția rapidă către economia de piață;

Controlul inflației (după stoparea hiperinflației);

Stăpânirea deficitului bugetar (care încă din 1994, se încadra în cerințele Trataului de la Maastricht, fiind de 3% din PIB);

Creșterea economică înregistrată de timpuri și continuu;

Larga deschidere a pieței către exterior, atrăgând cu succes investitorii străini datorită politicii foarte liberale din domeniu;

Coerența mai mare din domeniul privatizării.

Mai trebuie observat că, piața de capital din Polonia și-a îndeplinit obiectivul, în timp, toate companiile listate, mărindu-și capitalul prin emisiuni publice.

Fondurile naționale private de pensii reprezintă investitori constanți pe piața de capital iar investitorii străini, sunt, de asemenea, activi.Câteva dintre cele mai mari societăți cu capital de stat sunt cotate și atrag tranzacții pe măsură (de exemplu, PKN – cea mai mare rafinărie sau PZV o mare societate de asigurări).

Cap. 4 CONCLUZII

Piețele de capital sunt o componentă a activității economice și financiare a societăților, organismelor bancare și colectivităților publice care funcționează într-o economie bazată pe mecanismul concurenței întrucât mobilizează o parte semnificativă a resurselor financiare ale acestora.

Instrumentele investiționale cu care se operează pe aceste piețe, au devenit din ce în ce mai diversificate și mai complexe, ca și operațiunile care se desfășoară prin intermediul acestor instrumente.

Trăsăturile mediului de afaceri determină o nuanțare îm momentul elaborării și definitivării strategiei. Identificarea oportunităților de investiție, cuantificarea riscului aferent, alegerea sectorului economic care ca înregistra creșteri în perioadele următoare, efectele marco și micro antrenate de adoptarea politicii promovate reprezintă, tot atâtea aspecte de care orice investitor trebuie să țină seama în luarea deciziilor.

Pentru ca o piața bursieră să funcționeze corect este necesară creșterea continuă a capitalizării bursiere prin sporirea continuă a numărului deținătorilor de economii dispuși să investească în titlurile financiare prin achiziționarea respectiv vânzarea acestora.În afara stimulării rezidenților în vederea realizării investițiilor prin intermediul pieței de capital,o atenție deosebită trebuie acordată și atragerii capitalului extern prin intermediul bursei. O piața bursieră în plin avânt este condiționată de participarea investitorilor străini care selecționează valorile ce le mai sigure intermediind astfel, intrarea în țară a unor capitaluri străine necesare susținerii programelor de investiții interne.

Piața de capital a câștigat un rol important în economia statelor dezvoltate. Mecanismul bursier, specific economiei de piață, susține, într-o ultimă instanță, finanțarea economiilor naționale, oferind statului disponibilități bănești.

Pentru statele aflate în tranziție, mecanismul tranzacțiilor bursiere a fost unul care doar a trebuie să fie (re)descoperit.

Implementarea pieței bursiere s+a realizat mai rapid în alte state ca Ungaria, Cehia și Polonia, recunoscute drept performere ale procesului de tranziție și cu o întârziere de câțiva ani în alte țări, printre care și România.

Piața de capital a suferit transformări importante în statele cu economie de piață avansată.Însă aceste transformări au fost mai mult de ordin instituțional și organizațional decât din punct de veder a mecanismelor specifice.

Piețele de capital naționale, treptat, s-au internaționalizat pe măsura liberalizării fluxurilor de capital și au apărut primele semne de integrare inter-piețe.

Factorii care au contribuit la acest proces sunt:

Dezvoltarea și preponderența investitorilor instituționali care, pentru a reduce riscul propriului portofoliu au recurs la diversificarea internațională;

Dezvoltarea unor intermediari bursieri de tot mai mari dimensiuni;

Dezvoltarea companiilor multinaționale care, prezente pe tot mai multe piețe, au apelat și la resursele locle în vederea susținerii activității;

Dezvoltarea comunicațiilor și a noilor tehnologii informaționale, care a permis revoluționarea modului de tranzacționare, trecerea la tranzacționarea electronică, continuă, aspirându-se la o piață globală, deschisă 24 de ore din 24; computerele interconectate au permis apoi delocalizarea piețelor și îmbunătățărea metodelor de gestiune a portofoliilor.

Totuși, infrastructura modernă, computerele, sistemul performant de telecomunicații, software-ul performant nu folosesc la nimic fără elemntul esențial: banii. Pentru ca mecanismul bursier să funcționeze, în esența sa, îndeplinindu-și funcția sa primordială, este nevoie de economisire, încredere în perspectivele economiei, de o producție în creștere.Bursa, în sensul său larg, este o alternativă de finanțare a economiei; acest lucru se poate observa în statele dezvoltate dar și pe multe piețe bursiere în formare.

BIBLIOGRAFIE

Adăscăliței,V: “Euromarketing.Fundamente” – Ed.Uranus, București, 2005

Anghelache,G: “Integrarea piețelor de capital”, București, 2005

Anghelache,G; Nan, S:”Reglementările actuale pe piața de capital”, Ed.Economică, București, 2005

Dornescu, V: “Bursele de valori și mecanismele monetare”, Ed.Sedcom Libris, Iași, 2001

Gaftoniuc, S:”Finanțe internaționale”, Ed. Economică, București,1997

Guștiuc, A:”Globalizarea și războiul economic-fenomene perpetue ale civilizației umane”

Gross, D; Lanoo,K: “The Euro Capital Market”, Published Online, 2005

Micu,B: “Bursa de valori”, București, Ed.Economică, 1997

Oxford Reference – A Concise Dictionary of Business

Pop,Al.N; Dumitru,I :”Marketing Internațional” Ed.Uranus, 2001

Popa, I:”Bursa”, Ed.Adevărul, 2002

Prisăcariu,M; Stoica, O; Donescu, V:“Piețe de capital și tranzacții bursiere”, Ed.Sedcom Libris, Iași, 2005

Prunea, P:”Piața de capital.Cronica provocării riscului”, Ed.Economică, București, 2001

Rece, O: ”Piața de capital din România, în contextul integrării europene”

Stoica, O: “Mecanisme și instituții ale pieței de capital”, Ed.Economică, București, 2002

Stoica, V: “Piețe de capital și produse bursiere”, Ed.Universitară, București 2006

Victor S. “Piețe de capital și produse bursiere”, Ed.Universitară, București, 2006

Vosganian, V: “Reforma piețelor financiare din România”, Ed.Polirom, București, 1999

Wierenga, B;Pruyn,Ad;Waarts,E: “The Key to Succesfull Euromarketing: Standardization or Customization?” New York, 1996

Analele Academiei de Poliție

Tratatul de la Maastricht, 1993

www.topbusiness.ro

www.smartfinancial.ro

www.zf.ro